CALEA LUI DUMNEZEU ÎN SANCTUAR

Calea lui Dumnezeu în Sanctuar

El a zis: Vezi să faci toate lucrurile după chipul care ţi s-a arătat pe munte. (Evrei 8,5). N.K.J.V. Bible.

F. T. Wright

Publicat de:
BISERICA ADVENTĂ A ODIHNEI DE SABAT

Sabbatruhe-Advent-Gemeinschaft Waldstraße 37 57520 Dickendorf Germania Titlul original: God’s Way in the Sanctuary Prima ediţie: Mai 2007 (God’s Way in the Sanctuary, Romanian Edition)

Imaginea copertei Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise sus pe munte, El i-a dat detalii exacte pentru construcţia sanctuarului, mobilierului, precum şi pentru lucrarea ce trebuia să fie îndeplinită prin acesta. În acel plan nu exista nici un element de născocire omenească, iar izraeliţilor nu li s-a permis să se abată nici în cea mai mică măsură de la planul înmânat lui Moise. În aceste fapte consta asigurarea că solia lui Dumnezeu scrisă în sanctuar şi serviciile sale era exactă şi demnă de încredere. Aceasta este descoperirea plină de adevăr a căii lui Dumnezeu şi trebuie să fie înţeleasă şi urmată de toţi aceia care sunt dedicaţi spre a sluji lui Dumnezeu după procedeele şi principiile Sale. După cum lecţiile conţinute în ritualurile Vechiului Testament erau permanent înaintea izraeliţilor, tot aşa solia lui Hristos ca slujitor în sanctuarul ceresc trebuie să fie studiul permanent al creştinului de astăzi. Pe măsură ce intră, prin credinţă, prin uşa deschisă în Sfânta Sfintelor, adevăratul copil al lui Dumnezeu va zări în aşa fel slava Celui atotputernic, încât va fi înnobilat în gând, sfinţit în inimă şi transformat în caracter.

Cuprins
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. Postamentul pietrelor de hotar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9 Un model exact . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22 Ca Eu să locuiesc în ei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38 Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48 Clădirea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60 De ce carne păcătoasă? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70 Podoaba lăuntrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83 Sfânta Sfintelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104 Chivotul şi conţinutul lui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113

10. Cele patru ispăşiri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123 11. Jertfa de ispăşire. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135 12. Arderea de tot . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146 13. Ispăşirea pentru păcatele din neştiinţă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158 14. Ispăşirea pentru vină sau călcările de lege . . . . . . . . . . . . . . . . . 188 15. Vaca roşie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206 16. Adunarea poporului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 217 17. Curăţirea sanctuarului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229 18. Standardul judecăţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 240 19. Ispăşirea din Sfânta Sfintelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263 20. Mai întâi judecata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274 21. Ştergerea păcatelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 294 22. Contul de încredere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 323 23. O luptă chinuitoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 335 24. Ispăşirea asupra ţapului pentru Azazel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 356 25. Avertizarea despre judecată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 366 26. Profeţiile timpului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 376 27. Contrafacerea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 406

Introducere

E

xistă numai o singură cale a mântuirii – calea lui Dumnezeu. În ea nu există nici un firicel de născocire omenească. Nici nu poate exista, pentru că problema păcatului este prea complexă, prea adânc înrădăcinată şi prea puternică pentru ca mintea omenească să poată găsi o soluţie pentru ea. Nici o creatură nu a fost încă în stare să sondeze adâncimile, să măsoare lărgimea sau să urce înălţimile cunoştinţei care sunt cuprinse în planul mântuirii. Ele sunt tema în care îngerii doresc să privească şi vor fi subiectul studiului lor de-a lungul veacurilor fără sfârşit ale veşniciei. Chiar şi aşa, nu va exista niciodată un timp în care tot ceea ce poate fi cunoscut să fie descoperit, atât de infinite le sunt sferele, desăvârşirea şi frumuseţea. Totuşi, o mare parte trebuie înţeleasă şi experimentată de muritorii acestui pământ, înainte ca ei să scape de moarte şi să se poată întoarce în Paradis. După ce a rezolvat problema păcatului prin introducerea planului de mântuire, următoarea lucrare a lui Dumnezeu a fost să plănuiască o cale, prin intermediul căreia să pună în mod efectiv la dispoziţia candidaţilor la mântuire, un plan cuprinzător, de o grandoare şi sferă infinite. El trebuia să fie rostit într-un limbaj pe care ei să-l poată înţelege, în aşa fel încât să poată fi transpus în experienţa practică. Astfel că Domnul l-a chemat sus pe munte pe slujitorul Său credincios, Moise, şi i-a arătat modelul unui cort pământesc, care avea să ofere un loc unde oamenii să se adune pentru închinare şi să fie o carte de învăţătură cuprinzătoare, descoperind atât scopul Său pentru sufletul omenesc, cât şi calea prin care acest ideal glorios trebuia să fie atins. Prin studierea ritualurilor în care ei erau implicaţi, ei trebuia să înţeleagă în mod exact ceea ce se întâmpla în sanctuarul ceresc, cât şi calea pe care acesta putea să aducă schimbări vitale şi semnificative în vieţile acelora care doreau să fie transformaţi şi care erau voitori să facă sacrificiile necesare. În timp ce slujbele legate de cortul pământesc au încetat de la moartea lui Hristos, valoarea educativă a ritualurilor Vechiului
(7)

Testament nu s-a schimbat şi nici nu s-a micşorat. Calea lui Dumnezeu este în sanctuar astăzi tot atât de mult după cum a fost şi atunci. Cei care doresc să adune acea cunoştinţă prin care pot să obţină mântuirea, trebuie să fie cercetători sârguincioşi ai căii lui Dumnezeu, aşa după cum este ea descoperită în sanctuar. Este adevărat că au existat perioade în trecut când sanctuarul nu a fost deloc înţeles de copiii lui Dumnezeu. Au fost zile de mare întunecime când prea puţin se cunoştea despre Evanghelie, şi foarte puţini au fost mântuiţi. Dar noi trăim acum în zilele încheierii istoriei omeneşti, când cele mai severe încercări din toate timpurile vor veni să apese asupra bisericii. Astăzi, copiii lui Dumnezeu trebuie să cunoască foarte bine calea lui Dumnezeu, aşa cum este ea descoperită în sanctuar, într-o măsură necunoscută de creştinii care au trăit în trecut. Înţelegerea celor din trecut ar fi neadecvată pentru cei care vor trece prin încercările timpului din urmă.

Capitolul 1

Postamentul pietrelor de hotar
extul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost temelia şi pilonul central al credinţei advente, a fost acesta: ,Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi sfântul Locaş va fi curăţit.‘ “ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 1. Doctrina sanctuarului i-a aşezat pe adventişti deoparte, ca un popor special. Ea i-a distins ca o mişcare diferită şi separată de toate celelalte biserici şi a constituit un punct de mare controversă între ele. Fără aceste adevăruri puternice nici nu ar fi existat vreodată Marea Mişcare a celei de a doua veniri şi nici proclamarea soliei îngerului al treilea. Lucrarea mondială ar fi rămas nefăcută, iar cauza lui Dumnezeu ar fi fost cu mult înapoia stadiului la care se află azi. Pionierii adventişti au recunoscut rolul vital jucat de aceste adevăruri şi le-au apărat cu mare iubire şi tenacitate, atât de mult, încât era de neconceput să crezi că biserica ar fi putut să ajungă la locul unde să nu le mai susţină. Este adevărat că un adventist fără sanctuar, pur şi simplu nu este adventist. Dar a venit timpul când pastorii, în mod deosebit, exprimă serioase îndoieli cu privire la vechile pietre de hotar ale adventismului. Iată câteva din gândurile pe care le-am auzit exprimate nu de mult, nu de pastorii tineri care nu cunosc nimic din adventismul din trecut, ci chiar de bărbaţii care au învăţat credinţa adventă înainte ca ea să fie întinată de modernismul care s-a strecurat pe nesimţite cu peste treizeci de ani în urmă. Când aceşti bărbaţi au fost pregătiţi pentru lucrare la Avondale, Carmel sau Longburn, învăţătura sanctuarului, cele două mii trei sute de zile, judecata de cercetare şi ispăşirea finală, au fost subliniate cu
(9)

„T

10

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

putere în clasele colegiilor. Dacă un student nu era în stare să stăpânească această parte a soliei, el era considerat cu certitudine ca nepotrivit pentru a deveni pastor în biserică. În acele zile era întru totul de neconceput ca cineva să încerce să micşoreze sau să respingă subiectul sanctuarului. De aceea, a-i auzi pe aceşti bărbaţi cu astfel de cunoştinţe şi experienţă, sugerând îndoieli cu privire la aceste adevăruri fundamentale adventiste, este lucrul cel mai puţin de aşteptat. Nu ar fi fost nici o surpriză dacă tinerii exprimau aceste dubii. Bătrânii sunt însă aceia care exprimă aceste gânduri în prezent: Ei spun că solia sanctuarului, aşa cum a fost învăţată de adventişti în trecut, nu poate fi dovedită numai cu Biblia. Că, în realitate, ea este o învăţătură a Spiritului Profetic care nu trebuie să fie acceptată dacă nu poate fi găsită mai întâi în Scripturi. Ei susţin că Evrei 9 şi 10 neagă existenţa celor două încăperi din ceruri; nu învaţă că Hristos a intrat în Sfânta şi a rămas acolo până în 1844, după care s-a mutat în Sfânta Sfintelor şi resping ideea celor două lucrări diferite, dintre care cea de a doua are de-a face cu ziua cea mare a judecăţii din ceruri. În plus, ei pretind că este imposibil să dovedeşti că cele două mii trei sute de zile sau ani s-au sfârşit în 1844, că Antioh Epifanul ar fi împlinit profeţia în tip şi că, de aceea, trebuie să aşteptăm o altă împlinire a ei în antitip. Ei declară de fapt, cu toate că protestele lor sunt mai ales verbale, că adventismul este o greşeală totală şi că mişcarea nu are nici o justificare ca să existe. Dacă poziţiile lor teologice din prezent sunt corecte, atunci trebuie să fie adevărat, căci dacă adevărurile care au adus mişcarea la viaţă pot fi dovedite ca fiind eronate şi false, cu adevărat această mişcare nu are dreptul la existenţă. Devine necesar ca ea să fie desfiinţată şi membrii ei să fie călăuziţi spre celelalte organizaţii bisericeşti care şi-au câştigat dreptul la existenţă în virtutea faptului că ele au şi învaţă adevărul curat al lui Dumnezeu. Nu trebuie însă să fim surprinşi de această evoluţie a lucrurilor. Ea este rezultatul inevitabil al deciziilor luate de membrii şi de conducătorii bisericii în ultimii peste o sută şi ceva de ani. Sanctuarul este descoperirea Evangheliei, aşa cum se găseşte ea în Isus Hristos. Sanctuarul descoperă, mai complet decât orice altă revelaţie biblică, magnitudinea şi sfera slujbelor aduse la îndeplinire de Hristos pentru a efectua curăţirea totală

POSTAMENTUL PIETRELOR DE HOTAR

11

de păcat şi pentru a administra acea desăvârşire necesară pentru readmiterea în cer. De aceea, dacă există o respingere a Evangheliei, de asemenea şi sanctuarul se goleşte de sens şi de viaţă, lăsând loc doar unui formalism mort şi fără sens. Această situaţie îi plasează pe apărătorii adevărului despre sanctuar în poziţia în care nu mai sunt în stare să apere în mod adecvat propriile lor învăţături. Trezindu-se mereu înfrânţi şi ruşinaţi, ei ajung în cele din urmă să se îndoiască şi la urmă să abandoneze propria lor solie. Când, scurtă vreme după 1844, în pofida avertizărilor clare şi serioase date poporului advent, şi-au îngăduit să alunece în condiţia laodiceană, ei au pierdut legătura cu Evanghelia. Aceasta a continuat până ce solia îngerului al treilea în adevăr a venit în 1888, când ei au respins-o, aşa cum s-a întâmplat, de altfel, din nou în anii 1950. Astfel, ei s-au plasat într-o poziţie unde a devenit imposibil să mai apere adevărul sanctuarului. Prezenta depărtare de la solia originală este tocmai ceea ce era de aşteptat în circumstanţele respective. Dar aceasta nu indică nici măcar pentru un moment că solia în sine este greşită şi fără valoare. Scopul acestor studii este tocmai de a stabili veracitatea şi oportunitatea soliei îngerului al treilea. Marea Mişcare a celei de a doua veniri nu a fost o greşeală. Dumnezeu a fost autorul şi conducătorul ei, şi El o va încheia la vreme. Adevărul sanctuarului a fost dăruit să pregătească un popor pentru apariţia Mântuitorului, şi îşi va împlini scopul. Există două încăperi în sanctuarul ceresc, aşa cum au fost în cel pământesc, unde Isus şi-a început lucrarea Sa mai întâi în Sfânta, ca apoi s-o continue în Sfânta Sfintelor. Cei 2300 de ani au început în anul 457 î.Hr. şi s-au sfârşit în anul 1844 d.Hr. În nici un caz Antioh Epifanul nu a împlinit profeţia din Daniel 8. El a fost doar un rege slab din dinastia seleucizilor, iar rolul său în istorie a fost exagerat şi denaturat peste măsură de preoţii iezuiţi care erau hotărâţi să discrediteze reforma protestantă. Pe deasupra, vom arăta că adevărurile acestea pot fi dovedite numai şi numai cu Biblia. În definitiv, când William Miller a fost chemat în mod personal să prezinte aceste adevăruri, scrierile Spiritului Profetic, ieşite de sub pana lui Ellen G. White nici nu existau. Chiar corectările aduse soliei, aşa cum a fost prezentată de O. R. L. Crosier şi Hiram Edson, n-au fost luate de nicăieri

12

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Adevărul cu privire la sanctuarul ceresc a fost descoperit pionierilor mişcării advente, care au cercetat cu stăruinţă Biblia, pentru a înţelege poziţia lor din acel timp. În faţa lor au fost desfăşurate mari adevăruri, atunci când au văzut că sanctuarul pământesc a fost o ilustraţie exactă a sanctuarului ceresc. decât din Biblie. De aceea, dacă ei au găsit aceste adevăruri numai în Biblie, atunci în mod sigur că ele pot fi găsite acolo şi astăzi. Spiritul Profetic nu este decât o confirmare splendidă a ceea ce Biblia deja conţine. În această carte, procedeul va fi ca să prezentăm adevărul numai şi numai aşa cum se află el în Biblie. O dată ce un punct a fost dovedit în mod adecvat prin această sursă, vom introduce apoi Spiritul Profetic, atât pentru a confirma ceea ce învaţă

POSTAMENTUL PIETRELOR DE HOTAR

13

Scripturile, cât şi pentru a dovedi desăvârşita armonie dintre cele două. În acest fel va fi stabilită temeinicia şi veracitatea Spiritului Profetic. Aceasta este în deplină armonie cu însăşi calea prin care a fost dăruită lumina Spiritului Profetic, aşa cum a fost dată în dezvoltarea celor trei solii îngereşti. Mai întâi Dumnezeu a deschis minţile pionierilor pentru ca ei să vadă adevărul în Scripturi, după care El a confirmat cele descoperite prin Spiritul Profeţiei. Rezultatul acestui sistem a dus la stabilirea unei credinţe puternice în Mărturiile date prin profet. Acelaşi sistem va produce şi azi aceleaşi rezultate. Un rol indispensabil Sanctuarul este atât de important, încât lucrarea lui Dumnezeu în această lume nu poate fi sfârşită fără el. Acest fapt trebuie păstrat cu tărie în minte când studiem Daniel 8, pentru că este o cheie a înţelegerii acestei profeţii. După potop, nelegiuirea care a făcut ca pământul să fie devastat foarte repede, s-a înrădăcinat din nou şi a crescut cu vigoare. Dumnezeu nu a fost un simplu spectator, în timp ce nelegiuirea înflorea, ci s-a apucat să lucreze pentru a contracara aceste forţe distrugătoare. Ca atare, El l-a chemat pe Avraam, plănuind ca prin el să ridice o naţiune alcătuită din oameni neprihăniţi, pe care să-i înzestreze şi să-i folosească pentru a umple întregul pământ cu neprihănire. „Şi toate familiile pământului,“ i-a spus Dumnezeu lui Avraam, „vor fi binecuvântate în tine.“ Geneza 12,3. Pentru ca să-şi poată împlini misiunea ei aveau nevoie de anumite facilităţi, una din ele fiind o bază de operaţiuni. Pentru că trebuia să fie o naţiune deosebită şi separată, ei aveau nevoie de o ţară pe care să o numească ţara lor, iar Domnul le-a promis tocmai acest lucru. „Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine. Ţie şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor.“ Geneza 17,7.8. Aici Dumnezeu repeta făgăduinţa deja făcută lui Avraam în Geneza 12,6.7; 13,14-18; 15,7.

14

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Ţara indicată se numea Canaan, care este astăzi cunoscută ca Palestina. Ea era plasată în mod strategic la întretăierea tuturor drumurilor pământului la vremea aceea. Cu Egiptul la sud şi cu naţiuni puternice la nord, est şi vest, Canaanul era artera principală de circulaţie pentru comercianţi, legând între ele aceste pieţe atractive. Astfel, întreaga lume avea ocazia să vadă prosperitatea şi caracterul nobil pe care Dumnezeu dorea să le descopere prin copiii Săi. „Iată, v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: ,Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput! ‘ Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun înainte?“ Deuteronomul 4,5-8. Confruntate cu asemenea evidenţe convingătoare ale roadei căilor lui Dumnezeu, naţiunile pământului ar fi fost conduse să cerceteze aceste învăţături şi să subscrie la ele. Era în intenţia lui Dumnezeu ca templul din Ierusalim să devină o casă de rugăciune pentru toate popoarele care trăiau pe pământ. „Şi pe străinii care se vor lipi de Domnul ca să-i slujească, şi să iubească numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, şi pe toţi cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu-l pângărească, şi vor stărui în legământul Meu, îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt, şi-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele. Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: ,Voi mai strânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el.‘ “ Isaia 56,5-8. Domnul a avut planuri mari pentru Israel. Cu siguranţă că ei nu fuseseră aduşi în harul Său şi nu li se dăduse o ţară separată doar pentru a-şi asigura prosperitatea, siguranţa şi confortul personal. Ei au fost însărcinaţi să aducă lui Dumnezeu şi omenirii o slujire, care era destinată să schimbe faţa istoriei. Tragedia fără paralel a istoriei umane este nereuşita lor de a împlini destinul pe care li l-a dat Dumnezeu.

POSTAMENTUL PIETRELOR DE HOTAR

15

Pentru a-şi împlini lucrarea lor, se cerea sacrificiu, în situaţia în care era cu mult mai confortabil să utilizeze comorile ce le fuseseră încredinţate pentru avantaj personal. Se cerea credinţă ca să vadă şi să accepte principiul că viitorul lor depindea de o strictă supunere faţă de procedeele şi planurile lui Dumnezeu pentru ei. Ei aveau nevoie să recunoască faptul că, ceea ce le părea lor drept calea împlinirii depline, era de fapt calea către dezastru. Trei lucruri de primă necesitate Nu era nevoie deloc ca ei să eşueze, pentru că Dumnezeu i-a înzestrat cu orice facilităţi care erau necesare pentru împlinirea misiunii lor. Ei aveau lumina adevărului Său, siguranţa protecţiei Lui, tărie fizică personală şi o bună sănătate, cât şi ţara. Dar între toate aceste lucruri erau trei facilităţi care erau rânduite să fie atât de importante, încât ele au primit o atenţie specială în Daniel 8. Acestea erau: slujbele sanctuarului, libertatea faţă de robie şi necurmata sau slujirea lui Hristos. În timp ce poporul avea aceste facilităţi, lucrarea lui Dumnezeu putea avansa spre succesul final, dar dacă ei aveau să fie privaţi de aceste lucruri, cauza lui Dumnezeu avea să dea greş până ce ele trebuia din nou restaurate. Acesta este un fapt şi un principiu care sunt hotărâtoare în înţelegerea şi modul de operare al lucrării lui Dumnezeu. Satana a înţeles în mod deplin acest lucru. De aceea, obiectivul lui permanent a fost să înrobească pe copiii lui Dumnezeu, să surpe sanctuarul şi să desfiinţeze necurmata sau slujirea lui Hristos. O cercetare a tristei istorii a Israelului ne descoperă că, ori de câte ori Satana căpăta supremaţie, el căuta să se asigure că acest obiectiv era îndeplinit. Slujbele zilnice au fost stabilite la poarta Edenului, când omul a fost izgonit din grădină din cauza păcatului. Adam, Eva şi Abel au adus lui Dumnezeu zilnic mielul de jertfă, ca semn al acceptării şi al credinţei lor în ispăşirea personală a lui Hristos pentru nelegiuirile lor. După potop, Avraam a continuat această practică. El şi casa lui erau oameni liberi, şi slujbele zilnice au fost continuate necurmat, de-a lungul întregii lor vieţi. Astfel, lucrarea lui Dumnezeu a putut merge înainte pe măsură ce credinţa lui a apucat puterea lui Dumnezeu de a pune viaţă acolo unde era moarte. Dar când

16

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Israel s-a dus în Egipt şi a fost adus sub stăpânirea lui, sistemul de jertfe a încetat. În inima lui Moise exista o puternică dorinţă de a-l relua. Ca atare, el l-a rugat pe faraon să îi lase să meargă cale de trei zile în pustie, ca să aducă jertfe lui Dumnezeu. „Ei au zis: ,Ni s-a arătat Dumnezeul evreilor. Dă-ne voie să facem un drum de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, pentru ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie.‘ “ Exodul 5,3. Este evident că în timpul robiei egiptene, Israel în mod sigur nu zidea împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a izbăvit de această asuprire, ca ei să fie din nou un popor liber, să poată restabili necurmata, să clădească sanctuarul şi să se stabilească în ţara făgăduinţei. Toate acestea au fost realizate şi astfel a fost pusă baza succesului deplin pentru convertirea lumii la neprihănire. Acest lucru nu trebuia să prezinte nici un fel de problemă reală pentru că puterea şi resursele de partea lui Dumnezeu erau incomensurabil mai mari decât cele ale celor de partea cealaltă. N-ar fi fost de mirare dacă Israel şi-ar fi adus la îndeplinire cu repeziciune însărcinarea lor. Uluitor este faptul că ei nu au făcut lucrul acesta. Să privim la acest fapt. Două naţiuni se luptă pentru supremaţie. Una dintre ele are zece milioane de ostaşi, arme de ultimă oră şi comandamentul cel mai experimentat şi mai capabil din lume. Cealaltă are doar puţini soldaţi, prost echipaţi şi cu un comandant care nu se poate măsura cu generalii oponenţilor lor. Toţi vor crede că e de la sine înţeles că mica armată nu are nici o şansă de câştig. Ce lucru uluitor ar fi dacă ar câştiga biruinţa asupra forţelor covârşitoare! De partea Israelului se aflau personalul şi resursele întregului univers, iar generalul lui era Isus Hristos, cel mai priceput şi mai experimentat general care exista. Satana avea de partea sa numai pe îngerii căzuţi şi pe oamenii slabi, şi ca lider nu se putea măsura cu Hristos. La prima vedere s-ar părea ca o concluzie de la sine înţeleasă că forţele lui Dumnezeu vor rezolva cu rapiditate toate problemele şi vor restaura cu desăvârşire neprihănirea pe pământ. Dar, minunea minunilor, lucrurile au evoluat în direcţia opusă. Abia se stabiliseră în Canaan şi diavolul i-a convins să îşi urmeze propriile lor planuri personale, în locul celor ale lui Dumnezeu, cu rezultatul că, în curând, ei şi-au pierdut libertatea

POSTAMENTUL PIETRELOR DE HOTAR

17

înaintea diferitelor neamuri din jur. De fiecare dată când s-a întâmplat aceasta, sanctuarul a fost aruncat la pământ, iar necurmata smulsă. Astfel, ei au fost lipsiţi de libertatea lor, de necurmata, de ţară şi de sanctuar. În timpul unor asemenea perioade, lucrarea lui Dumnezeu a stagnat pe deplin. De fapt, cu mult mai rău decât atât, ea a pierdut teren, în timp ce forţele vrăjmaşe au câştigat un avantaj considerabil. De exemplu, în timpul lui Ghedeon, madianiţii, amaleciţii şi copiii răsăritului, au venit peste ţară ca s-o nimicească, atât de mult încât Israelul a fost mult sărăcit. „Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului; şi Domnul i-a dat în mâinile lui Madian timp de şapte ani. Mâna lui Madian a fost puternică împotriva lui Israel. Ca să scape de Madian, copiii lui Israel fugeau în văgăunile munţilor, în peşteri şi pe stânci întărite. „După ce semăna Israel, Madian se suia cu Amalec şi cu fiii Răsăritului şi porneau împotriva lui. Tăbărau în faţa lui, nimiceau roadele ţării până spre Gaza; şi nu lăsau în Israel nici merinde, nici oi, nici boi, nici măgari. Căci se suiau împreună cu turmele şi corturile lor, soseau ca o mulţime de lăcuste, erau fără număr, ei şi cămilele lor, şi veneau în ţară ca s-o pustiască. Israel a ajuns foarte nenorocit din pricina lui Madian, şi copiii lui Israel au strigat către Domnul.“ Judecători 6,1-6. Altarul lui Baal a fost ridicat în locul altarului lui Dumnezeu. Primul pas făcut de Dumnezeu în izbăvirea Israelului din această stare, a fost acela de a-l învăţa pe Ghedeon să distrugă altarul lui Baal împreună cu stâlpul închinat Astarteei care era deasupra şi, după rezidirea altarului lui Dumnezeu, să aducă jertfe pe el. „În aceeaşi noapte, Domnul a zis lui Ghedeon: ,Ia viţelul tatălui tău, şi un alt taur de şapte ani. Dărâmă altarul lui Baal, care este al tatălui tău, şi stâlpul închinat Astarteei, care este deasupra. Să zideşti apoi şi să întocmeşti pe vârful acestei stânci, un altar Domnului, Dumnezeului tău. Să iei taurul al doilea, şi să aduci o ardere de tot, cu lemnul din stâlpul idolului pe care-l vei tăia.‘ Ghedeon a luat zece oameni dintre slujitorii lui, şi a făcut ce spusese Domnul; dar fiindcă se temea de casa tatălui său, şi de oamenii din cetate, a făcut lucrul acesta noaptea, nu ziua.“ Judecători 6,25-27. Prin Ghedeon, Dumnezeu a dat înapoi poporului libertatea, ţara, necurmata şi serviciul sanctuarului, şi astfel a restaurat

18

ÎH 457 1844 538 1260 ani 1798 606 36 70 ani

DH

Daniel privea la trecutul frânt de eşecurile repetate în care: Sanctuarul a fost aruncat la pământ; Necurmata a fost îndepărtată; Iar sfinţii au fost călcaţi în picioare.

Lui Daniel i s-a arătat viitorul în care se va repeta trecutul. El a văzut pe omul fărădelegii: Aruncând la pământ sanctuarul; Îndepărtând necurmata; Şi călcând în picioare pe poporul lui Dumnezeu.

El ştia că acest tipar trebuie să se încheie înainte ca lucrarea lui Dumnezeu să poată fi sfârşită. De aici şi întrebarea: În câtă vreme se va împlini vedenia? Iar răspunsul a fost:

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

"Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; Atunci sanctuarul va fi restaurat la starea sa legitimă." Revised Standard Version.

POSTAMENTUL PIETRELOR DE HOTAR

19

condiţiile pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să continue. Dar în mod trist, ei s-au întors curând la planurile lor însoţite de dezastre. Totuşi, în zilele lui David, lucrarea a ajuns cel mai aproape de încheierea ei, deşi încă departe de obiectivul ei deplin. În timpul domniei celui de-al doilea rege al Israelului, exterminarea naţiunilor închinătoare la idoli din jurul lor a fost dusă la cea mai mare extindere atinsă vreodată, şi au fost făcute planurile pentru înălţarea unui templu permanent care să înlocuiască structura portabilă, ce slujise încă de pe vremea lui Moise. Dar, din nefericire, Solomon nu a putut să mânuiască marea bogăţie şi putere şi a aşezat piciorul Israelului pe drumul apostaziei, care a ieşit de sub control până când au căzut sub stăpânirea Babilonului. Încă o dată Satana a reuşit să îi lipsească de pământul lor, de libertate, de necurmata şi de sanctuar, deoarece el ştia prea bine că prin pierderea acestor lucruri era asigurat că ei nu vor putea duce mai departe lucrarea de distrugere a împărăţiei lui. În timpul celor şaptezeci de ani, lipsit de aceste lucruri, poporul lui Dumnezeu putea doar să bată pasul pe loc şi să aştepte până când avea să fie restabilit. După şaptezeci de ani, unsul Domnului, Cir, i-a eliberat şi a dat decretul ca ei să se întoarcă la Ierusalim. O dată sosiţi acolo sarcina lor prioritară era să reclădească cetatea şi templul şi să restabilească jertfele zilnice. Daniel, care a înţeles cu mare claritate scopul lui Dumnezeu pentru Israel şi rolul cheie jucat de necurmata şi de sanctuar, fără îndoială că a nutrit speranţa că, o dată ce restaurarea din captivitatea babiloniană a avut loc, Israel nu va mai cădea din nou. El a aşteptat să vadă statornicirea permanentă a libertăţii lor, a ţării lor, a sanctuarului şi a necurmatei, prin care avea să vină izbăvirea poporului de orice păcat, instaurarea neprihănirii veşnice şi înălţarea lui Hristos ca biruitor al diavolului. Dar nu avea să fie obţinută prin naţiunea Israelului. Într-o viziune, Dumnezeu a deschis ochii grozav de îndureraţi ai lui Daniel, ca să vadă tabloul macabru al viitorului, care implica înălţarea şi căderea Medo-Persiei, Greciei şi Romei, mai întâi păgână şi apoi papală. În viitorul îndepărtat, el a văzut că poporul îşi va pierde din nou libertatea, sanctuarul va fi călcat în picioare, necurmata îi va fi smulsă, iar Prinţul legământului va fi înlocuit în inimile oamenilor de omul fărădelegii, fiul pierzării.

20

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

„Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit, şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la Căpetenia oştirii, i-a smuls necurmata, şi i-a surpat locul locaşului Său cel sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei; cornul a aruncat adevărul la pământ, şi a izbutit în ce a început.“ Daniel 8,9-12. Daniel a ştiut că nu era posibil ca împărăţia lui Dumnezeu să fie instaurată în asemenea condiţii. Tabloul care i-a apărut înaintea ochilor a fost îngrozitor, o perpetuare la nesfârşit a trecutului. Întrebarea firească era dacă aceste lucruri vor merge în realitate la nesfârşit sau va veni un timp când tiparul va fi nimicit, păcatului i se va pune capăt, iar neprihănirea cea veşnică va fi adusă înăuntrul oamenilor. Vor ajunge vreodată copiii lui Dumnezeu la timpul când niciodată nu vor mai fi lipsiţi de libertatea lor, de necurmata şi de sanctuar? Aceasta era întrebarea căreia, de altfel, i s-a dat răspuns în Daniel 8,13.14. „Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: ,În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea necurmatei şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea?‘ Şi el mi-a zis: ,Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit! ‘ “ Pentru multă vreme, înainte de a fi dată această viziune, sanctuarul şi oştirea au fost călcate în picioare, având drept consecinţă pierderea necurmatei şi a ţării lor. Această situaţie a continuat aşa multă vreme, întinzându-se până în viitor, dar nu va continua pentru totdeauna. Trebuia să vină o vreme când, atât sanctuarul cât şi oştirea, nu vor mai fi călcate în picioare, şi când necurmata nu va mai fi luată. Acel timp va fi la sfârşitul celor două mii trei sute de zile şi nopţi. O dată cu venirea acelui timp venea asigurarea că, întrucât adevăratul popor al lui Dumnezeu niciodată nu va mai fi din nou adus în robia babiloniană şi niciodată nu va mai fi lipsit din nou de sanctuar şi de necurmata, lucrarea va fi încheiată, păcatului şi păcătoşilor li se vor pune capăt, neprihănirea cea veşnică va fi adusă înăuntru şi Hristos va fi înălţat pe veci ca Împărat al împăraţilor şi ca Prinţ al păcii.

POSTAMENTUL PIETRELOR DE HOTAR

21

Niciodată nu trebuie trecut cu vederea că Daniel 8,14 este răspunsul la întrebarea din versetele anterioare. De aceea, determinarea datei când acea perioadă de timp se va încheia este declaraţia făcută oştirii lui Dumnezeu, că ei au înaintea lor ocazia desăvârşită de a-şi încheia misiunea, deoarece ştiu că nu vor mai fi niciodată înrobiţi, că nu vor mai pierde sanctuarul şi pe minunatul lor Mare Preot, sau slujbele zilnice ale acelei preoţii. Astfel că Scriptura care zice: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit“, („...restaurat la starea sa legitimă.“ R.S.V.), este de o nepreţuită valoare pentru adevăratul popor al lui Dumnezeu. Nu e de mirare că este privită cu ochi răi de vrăjmaşii adevărului lui Dumnezeu. Să fie! Adevăratele oi se vor bucura să stăpânească o asemenea minunată piatră preţioasă a adevărului cel viu. Inspiraţi de făgăduinţa ei, înarmaţi cu puterea Dumnezeului care a rostit-o, ei vor merge înainte ca cea mai puternică armată din istoria omenirii, umpluţi de iubirea, înţelepciunea, caracterul şi puterea Celui atotputernic, ca să nimicească forţele întunericului pentru totdeauna. Atunci „cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.“ Daniel 12,3.

Capitolul 2

Un model exact
Sanctuarul din cer este slujba specifică prin care Dumnezeu oferă mântuirea de păcat şi soluţia deplină a problemelor pe care fărădelegea le-a introdus în univers. El este prevederea prin care Mântuitorul este capabil să administreze beneficiile ispăşirii făcute pe cruce. De aceea, este descoperirea Evangheliei, puterea vie a lui Dumnezeu de a mântui de păcat. „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.“ Evrei 7,25. Această mijlocire se efectuează în sanctuarul din cer, în care Hristos este Marele Preot. „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri; un slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.“ Evrei 8,1.2. K. J.V. Bible. Tocmai în virtutea acelei lucrări din sanctuarul ceresc îi este posibil lui Hristos să îi mântuiască pe deplin pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El. Aceasta nu înseamnă că jertfa de pe cruce nu joacă nici un rol în mântuirea omului, deoarece ea cu siguranţă are un mare rol. Fără jertfa supremă şi desăvârşită a lui Hristos n-ar exista mântuire pentru nimeni, dar în acelaşi timp trebuie recunoscut că, dacă Hristos n-ar fi făcut decât să-şi jertfească viaţa, atunci tot n-ar exista mântuire. În planul lui Dumnezeu pentru izbăvirea din păcat, mijlocirea lui Hristos din sanctuarul ceresc este la fel de importantă ca şi moartea lui Hristos pe cruce. Este mijlocul prin care beneficiile acelei jertfe sunt puse la dispoziţia celor care se roagă. Cu alte cuvinte, ceea
(22)

UN MODEL EXACT

23

ce Hristos a obţinut prin răstignire, trebuie să fie administrat de Cel care are puterea să aducă acele elemente vitale ale vieţii la cei pieritori. Pavel a înţeles cu claritate acest principiu, exprimându-l în cuvintele următoare: „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.“ Romani 5,10. Principiul implicat aici poate fi ilustrat într-o anumită măsură în felul următor. Imaginaţi-vă că un om se află în închisoare aşteptând ca să fie executat. Între timp, tatăl său, care are o mare influenţă asupra guvernatorului ţării, pledează pentru iertarea lui. El obţine cu succes iertarea, dar aceasta nu înseamnă că fiul, care se află la peste două mii de kilometri distanţă, este liber chiar în clipa aceea. Iertarea, în forma unei decizii guvernamentale de eliberare a prizonierului, trebuie să ajungă acolo unde se află el închis şi, înainte de a fi eliberat, trebuie acceptată de el însuşi. Dacă, în timpul călătoriei de la guvernator către închisoare, tatăl este omorât şi scrisoarea de graţiere distrusă, fiul va pieri tot atât de cert ca şi cum nu ar fi obţinut niciodată iertarea. În acelaşi fel, răscumpărarea obţinută de Hristos la Golgota, nu îi va aduce unei persoane vreun avantaj, dacă nu îi este adusă la îndemână şi dacă el nu o acceptă acolo unde se află el. Numai Isus Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, poate aduce la îndeplinire această lucrare vitală. De aceea, dacă Hristos ar fi rămas în mormânt, în loc de a fi înviat ca să se înalţe la cer ca Mare Preot al sanctuarului ceresc, neamul omenesc ar fi fost totalmente pierdut ca şi cum Hristos nu ar fi murit deloc. Golgota ar fi fost doar o risipă zadarnică. „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu l-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci, dacă nu înviază morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi.“ 1 Corinteni 15,14-18.

24

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Ceea ce Hristos a câştigat la Golgota a luat cu El în mormânt. Satana a dorit şi a sperat că va putea să sigileze înapoia uşilor acelei închisori pe Mântuitorul pentru vecie, dar Domnul a înviat ca biruitor al morţii şi al mormântului, pentru a duce cu El darul preţios al mântuirii în sanctuarul din cer, de unde El îl administrează pentru aceia care îl vor accepta. Ilustraţia dată mai sus este inadecvată într-un fel, pentru că Hristos a obţinut cu mult mai mult decât iertare. Prizonierul din parabola de mai sus a ieşit din închisoare cu aceeaşi viaţă cu care el intrase în ea. Mintea şi atitudinea lui se puteau schimba, dar natura lui lăuntrică nu era schimbată de loc. Se cere cu mult mai mult decât o condamnare la închisoare şi decât o ameninţare cu moartea, pentru a schimba caracterul unui om. Nimeni nu poate fi sigur că o dată ce ucigaşul este eliberat, nu va comite din nou aceleaşi crime. În majoritatea cazurilor aceasta este realitatea. Cei mai mulţi ies din închisoare mai împietriţi şi mai periculoşi decât au fost când intraseră acolo. Dar Hristos aduce cu mult mai mult decât iertare. El îndepărtează natura cea veche păcătoasă şi pune în locul ei o nouă putere de viaţă. Apoi, zi de zi, El lucrează asupra, în şi cu acel om spre a-l pregăti pentru scrutinul judecăţii de cercetare. În ziua teribilă a cercetării finale, Marele Preot ceresc îşi prezintă opera Sa desăvârşită, pentru a fi examinată de Tatăl, fiind încrezător că ceea ce El a făcut corespunde celor mai exigente standarde ale neprihănirii; şi întocmai aşa va fi. Această lucrare cuprinde o gamă largă de activităţi şi cere aplicarea sferei largi şi a puterii depline a Evangheliei. Pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie să existe un sanctuar în ceruri şi lucrarea de Mare Preot a lui Hristos în lăcaşul acela. De aceea, indiferent cât de strălucit şi de plăcut va preamări cineva minunăţiile jertfei de pe Golgota, dacă el nu va reuşi să vadă şi să predice lucrarea tot atât de importantă făcută în sanctuarul ceresc, mântuirea va fi lipsită de o lucrare cu totul esenţială. Numai aceia predică cu adevărat Evanghelia care prezintă crucea doar ca o parte a slujbelor complete pentru mântuirea din păcat, slujbe care se extind dincolo de Golgota, la curţile slavei, unde Hristos este slujitor al adevăratului sanctuar, ridicat de Domnul şi nu de om. Lucrarea făcută de Hristos în sanctuar este la fel de invizibilă pentru ochiul omenesc ca şi lucrarea făcută în inima omului.

UN MODEL EXACT

25

Totuşi ea este la fel de reală şi de importantă, şi cu toate că lucrarea făcută în sanctuar se află la aşa mare distanţă şi este invizibilă, ea trebuie să fie înţeleasă de orice persoană de pe pământ care doreşte să fie mântuită. Aceasta este aşa deoarece omul are o parte de făcut ca şi conlucrător cu Hristos. Acest lucru nu sugerează că omul participă în vreun fel la lucrarea reală a mântuirii, pentru că numai Hristos poate face aceasta, dar ne spune că răscumpărarea nu se dă nimănui în mod automat. Ea este oferită celor care înţeleg ce face şi ce oferă Hristos, şi care fac paşii pe care Dumnezeu i-a descris în Scriptură, aşa încât acele binecuvântări să devină proprietatea lor. Oamenii nu sunt mântuiţi în ignoranţă, căci în condiţia aceasta ei sunt pierduţi, aşa după cum a spus Isus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.“ Ioan 8,32. Prin profetul Său din vechime, Domnul a avertizat că „Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. . .“ Osea 4,6. Urmează deci că aceia care vor fi părtaşi la revărsarea bogată a binecuvântărilor mântuirii, trebuie să înţeleagă personal poziţia şi lucrarea Marelui lor Preot din sanctuarul ceresc. Fără aceasta, le va fi imposibil să exercite credinţa care este esenţială astăzi sau să ocupe locul pe care Dumnezeu l-a plănuit pentru ei. Dumnezeu a recunoscut pe deplin cât de mare este nevoia aceasta şi, drept consecinţă, a pus la dispoziţie mijloacele prin care fiecare suflet poate vedea şi înţelege întocmai ce se întâmplă în cer. El a făcut aceasta când l-a chemat pe Moise şi l-a instruit să îi îndrume pe copiii lui Israel să clădească un model exact al sanctuarului din cer şi, să instituie în acea clădire un ritual de slujbe care să reproducă în formă simbolică adevărata lucrare a lui Hristos în ceruri. Astfel, toţi cei care şi-au dedicat timpul şi energia ca să studieze cu rugăciune slujbele de pe pământ, au putut înţelege pe cele cereşti. În realitate nu există nici o altă cale pentru a înţelege cu adevărat lucrarea din ceruri, decât acea parabolă plănuită şi stabilită de Dumnezeu pe pământ. Este important să înţelegem că nu a existat nici un merit în slujbele sanctuarului pământesc. Ele nu au putut şi nici nu au curăţat păcatele. De aceea, ele nu au luat locul lucrării lui Hristos în ceruri, ci au slujit doar pentru a demonstra, a descoperi şi a învăţa despre lucrarea Lui, pe cei care participau la aceste slujbe. Adevărul acesta este subliniat cu putere în Scriptură:

26

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

„În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Astfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi o dată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este înnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. De aceea, când intră în lume, El zice: ,Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat.‘ Atunci am zis: ,Iată-mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia ta, Dumnezeule! ‘ După ce a zis întâi: ,Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat‘, (lucruri aduse toate după lege) apoi zice: ,Iată-mă vin să fac voia ta, Dumnezeule.‘ El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua. Prin această ,voie‘ am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna. Şi, pe când orice preot face slujba în fiecare zi, şi aduce de multe ori aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot şterge păcatele, El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcat, s-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-i fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui. Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.“ Evrei 10,1-14. Aceste versete clarifică deosebirea dintre nenumăratele slujbe şi darurile de jertfă repetate ale sanctuarului Vechiului Testament, şi răscumpărarea câştigată o dată pentru totdeauna prin Hristos. Cea din urmă, după îndepărtarea păcatului, instaurează neprihănirea, în timp ce cele dintâi nu au nici o putere de a aduce aceste rezultate. Dacă ar fi făcut-o, aceste jertfe ar fi încetat să mai fie aduse, pentru că închinătorii, o dată curăţaţi, nu ar mai fi avut păcat în vieţile lor. Dar nu este posibil ca sângele taurilor şi al ţapilor să ispăşească păcatul. Numai Hristos a avut viaţa care s-a măsurat cu viaţa şi cu legea lui Dumnezeu şi, de aceea, numai El a putut oferi răscumpărarea pentru păcat. „În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.“ Fapte 4,12. Mai mult decât atât, numai El are poziţia şi puterea să administreze beneficiile acelei ispăşiri, aşa încât nimeni altul, ci

UN MODEL EXACT

27

numai El poate fi adevăratul slujitor al adevăratului sanctuar din cer. Este foarte important să stabilim că slujbele sanctuarului pământesc nu erau destinate să ierte păcatul. Nu există nici o fărâmă de adevăr în ideea că Domnul l-a dat pentru acest scop. Cu totul altul a fost scopul pentru care el a fost aşezat în tabăra izraeliţilor şi pentru care poporul a fost invitat să participe la slujbele lui. Dacă nu este văzută adevărata intenţie a lui Dumnezeu, va fi imposibil ca Evanghelia să fie pe deplin şi corect înţeleasă iar puterea ei experimentată. Aşadar, este vital ca orice cercetător al Cuvântului să petreacă timp contemplând asupra scopului lui Dumnezeu în darea sanctuarului, până ce intenţia divină este înţeleasă cu claritate şi însuşită cu fermitate în convingerile personale. Sanctuarul Vechiului Testament a fost ridicat şi, de asemenea, slujbele lui au fost instituite pentru a descoperi copiilor lui Dumnezeu operaţiile din sanctuarul ceresc, prin intermediul cărora Marele Preot este în stare să „mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.“ Evrei 7,25. El „era o asemănare pentru vremurile de acum“; „...chipurile lucrurilor care sunt în ceruri…“; „…umbra bunurilor viitoare…“ Evrei 9,9.23; 10,1. Aceste Scripturi stabilesc două lucruri vitale. Unul este că în plănuirea cortului şi a slujbelor lui nu exista nici un element de născocire omenească. Numai Dumnezeu a făcut aceste planuri, iar Moise a fost îndrumat să facă toate lucrurile după modelul care i s-a arătat pe munte. Nu era permisă nici o deviere sau modificare de vreo natură oarecare. De aceea, nu exista nici un defect şi nu se găsea nici o greşeală în acea parabolă desăvârşită. Dacă cercetătorul Bibliei ar întâlni, în privinţa cortului, elemente care nu sunt în armonie cu înţelegerea lui cu privire la planul Evangheliei, greşeala se află în înţelegerea sa şi nu în pilda prevăzută de un Dumnezeu desăvârşit care nu face greşeli. „Când Moise era aproape să construiască sanctuarul ca locuinţă pentru Dumnezeu, a fost îndrumat să facă toate lucrurile după modelul care i se arătase pe munte. Moise era plin de zel pentru lucrarea lui Dumnezeu şi avea la îndemnă oamenii cei mai talentaţi şi mai iscusiţi pentru a realiza îndrumările lui. Cu toate acestea el nu trebuia să facă nici un clopoţel, nici o rodie, nici un ciucure, nici

28

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

o podoabă, nici o perdea, nici un vas al sanctuarului, decât după modelul ce-i fusese arătat. Dumnezeu l-a chemat pe munte şi i-a descoperit lucrurile cereşti. Domnul l-a acoperit cu slava Lui, ca să poată vedea modelul, şi după acesta s-au făcut toate lucrurile.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 21, par. 28. Cel de-al doilea lucru vital este că exista doar un singur scop posibil pentru stabilirea sanctuarului şi a serviciilor sale. Nu era acela de a oferi doar iertare pentru păcat şi nici de a înfrumuseţa tabăra. Ci scopul său specific a fost acela de a furniza o imagine exactă şi cuprinzătoare a lucrării realizate de Hristos ca adevăratul Mare Preot ce are puterea de a îndepărta toate păcatele din viaţa şi din căminele copiilor Săi. Doar o singură posibilă concluzie poate fi trasă din aceste realităţi biblice. Şi anume că, sanctuarul şi serviciile sale erau imaginea cu adevărat demnă de încredere a templului ceresc şi a serviciilor sale. Şi aşa trebuia să fie. Ar fi total ilogic să concluzionăm altfel, ca să nu spunem nimic despre teribilele acuzaţii aruncate asupra caracterului lui Dumnezeu, din momentul în care se declară că sanctuarul pământesc nu este o reprezentare adevărată a celui ceresc. Nu există nici o fiinţă care să cunoască structura şi slujbele cereşti mai bine ca Dumnezeu şi, în afara Maestrului Învăţător, nu există nimeni mai capabil care să poată oferi adevăratul model al celui ceresc. El a declarat în mod clar că sanctuarul de pe pământ este făcut după chipul celui ceresc. De aceea, dacă modelul pământesc se abate în vreun fel de la cel ceresc, atunci Dumnezeu ne-ar înşela în aceeaşi măsură. El ar fi un mincinos şi nicidecum Tatăl adevărului. Cu siguranţă că Dumnezeu nu ne-a înşelat, dar sunt unii care îl acuză că ar fi făcut-o. Cu certitudine, ei nu declară făţiş că „Dumnezeu este un mincinos“, dar ei fac această declaraţie când discreditează sanctuarul, socotind că este o descoperire a celui ceresc, a preoţiei şi a lucrării lui, pe care nu te poţi bizui. În opoziţie directă cu declaraţia Lui, ei susţin că Dumnezeu a oferit un sanctuar în Vechiului Testament, cât şi slujbele lui, care nu descoperă cu adevărat ceea ce El a făgăduit că va face. Acest lucru este făcut de bisericile protestante şi catolice, în care nu se învaţă puternica solie a Evangheliei, aşa după cum este ea descoperită în slujbele templului. Unii merg atât de departe, încât declară că Scripturile Vechiului Testament nu mai sunt valabile pentru

UN MODEL EXACT

29

creştinii zilelor noastre. Ei susţin că ele au fost scrise doar pentru iudei şi că şi-au pierdut valabilitatea odată cu apariţia scrierilor Noului Testament. Acest fel de a judeca este cu siguranţă fals, pentru că prima dispensaţiune, a Vechiului Testament, a fost o grandioasă descoperire a adevărului, şi a aşezat temeliile peste care a fost clădită a doua dispensaţiune, a Noului Testament. De fapt, Evanghelia Noului Testament nu poate fi cu adevărat înţeleasă fără ca să fie studiată împreună cu Vechiul Testament. În termeni practici aceasta înseamnă că, după cum au existat două încăperi în sanctuarul pământesc, tot aşa există două încăperi în sanctuarul ceresc. După cum au existat două lucrări diferite în sanctuarul pământesc, respectiv în prima şi în a doua încăpere, tot aşa există şi în cel ceresc. După cum a fost o curte care avea de-a face cu templul pământesc, tot aşa există una asociată sanctuarului ceresc. Lista ar putea fi extinsă pentru a include orice aspect al unuia, ca o ilustraţie adevărată, exactă şi demnă de încredere al celuilalt. Cât de recunoscători putem fi Tatălui nostru ceresc, care a oferit o descoperire a adevărului care este chiar adevărul. Cât de minunat este să ai siguranţa că te poţi baza pe o solie fără să ai nici măcar o umbră de îndoială. Solia sanctuarului face parte tocmai din categoria aceasta. Trebuie să recunoaştem că anumite texte par să contrazică mărturia despre sanctuarul Vechiului Testament. Sunt unele texte de acest gen în Evrei, care vor fi subiectul unei examinări detaliate în paginile următoare ale acestei cărţi, şi care au fost cauza pentru care mulţi au respins principiul celor două încăperi ale sanctuarului ceresc şi cele două lucrări distincte adecvate fiecărei încăperi. Cât de nefericit este că unele suflete preţioase iau poziţia aceasta. Dacă credinţa lor ar fi fost ancorată ferm în convingerea că Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului, ei s-ar fi odihnit în cunoştinţa că, o dată ce El a spus că a dat o ilustraţie corectă şi exactă despre sanctuarul din cer, El a făcut întocmai după cum a promis. Atunci ei nu ar fi admis niciodată poziţia care neagă existenţa celor două încăperi şi a celor două lucrări din sanctuarul ceresc. Mai degrabă ei ar fi aşteptat răbdători până când această dificultate ar fi fost rezolvată şi până ce textele din Evrei ar fi fost înţelese aşa cum Dumnezeu a intenţionat ca ele să fie înţelese.

30

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Concluzia care ne spune că trebuie neapărat să existe două încăperi şi două slujbe se bazează pe afirmaţia lui Dumnezeu că, prin sanctuarul pământesc El a oferit un tablou adevărat al sanctuarului ceresc. Este de aşteptat ca scriitorii Noului Testament să înveţe în deplină armonie cu acest principiu. Categoric, Pavel este în armonie aşa după cum declară pasajul următor: „Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte numită ,Locul sfânt‘ era sfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema ,Locul prea sfânt.‘ El avea un altar de aur pentru tămâie, şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii, cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim cu deamănuntul despre aceste lucruri. Şi după ce au fost întocmite astfel lucrurile acestea, preoţii care fac slujbele, intră totdeauna în partea dintâi a cortului. Dar în partea a doua intră numai marele preot, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aduce pentru sine însuşi şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului. Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul prea sfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi. Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci pământeşti date ca toate cele privitoare la mâncare, băuturi şi felurite spălări, până la o vreme de îndreptare. Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat o dată pentru totdeauna, în locul sfânt (conform K. J.V. Bible), nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.“ Evrei 9,1-12. Pavel oferă aici cea mai concisă descriere ce poate fi găsită despre sanctuarul pământesc, mobilier şi slujbele lui. Apoi, în limbajul cel mai simplu şi cel mai clar ce poate fi scris, declară că „era o asemănare pentru vremurile de acum…„ O asemănare este o reprezentare exactă a lucrurilor simbolizate. De aceea, Pavel

UN MODEL EXACT

31

exprimă ideea că, pe cât de sigur este că cel dintâi cort avea două încăperi şi două lucrări diferite, tot aşa de cert este că şi cortul ceresc are două încăperi cu două slujbe diferite. Pentru a întări acest fapt, să luăm seama la felul cum foloseşte el expresia „locuri sfinte“, folosită în descrierea sanctuarului ceresc. Acesta nu este un fapt destul de evident în versiunea autorizată (K. J.V.), unde cuvintele „cea mai sfântă dintre toate“ (sau Locul prea sfânt, aşa cum e redat în româneşte) sunt folosite ca traducere a expresiei „ta hagia“, din Evrei 9,8. „Ta hagia“ înseamnă în mod literal „locuri sfinte“, fiind pluralul şi nicidecum singularul. Când Pavel o aplică la sanctuarul ceresc, aceasta arată că el ştia că exista mai mult decât o încăpere sau loc sfânt în sanctuarul ceresc, întocmai după cum era şi în sanctuarul pământesc. În mod asemănător Ioan descrie în Apocalipsa viziunea care i s-a dat cu privire la lucrarea lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu, în prima încăpere a sanctuarului ceresc. El l-a văzut pe Tatăl stând pe tronul Său, şi înaintea Lui cele şapte lămpi de foc, care arată în mod clar că scena avea loc în prima încăpere a sanctuarului. „După aceste lucruri m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe, şi care vorbea cu mine, mi-a zis: ,Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri! ‘ Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi.“ Apocalipsa 4,1-6. În continuare, Domnul i-a descoperit apostolului Ioan evenimentele secolelor viitoare şi l-a condus până la vremea când

32

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

cei morţi trebuia să fie judecaţi, sfinţii răsplătiţi şi cei răi nimiciţi. La acea vreme, templul lui Dumnezeu s-a deschis în cea de-a doua încăpere, unde Ioan a putut vedea acum chivotul legământului lui Dumnezeu. „Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi, şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul. Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis; şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare.“ Apocalipsa 11,18.19. Iată mai jos confirmarea că acestea au fost în realitate viziunile celor două încăperi ale templului ceresc. „Aşa cum s-a spus, sanctuarul pământesc a fost ridicat de Moise după modelul ce i-a fost arătat pe munte. El era ,o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe‘; cele două încăperi sfinte ale lui erau ,chipurile lucrurilor care sunt în ceruri.‘ Domnul Hristos, slăvitul nostru Mare Preot, este ,slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul.‘ “ Evrei 9,9.23; 8,2. Pe când se afla în viziune, apostolului Ioan i-a fost îngăduit să privească templul lui Dumnezeu din ceruri şi a văzut ,şapte lămpi de foc‘ care ardeau ,înaintea scaunului de domnie.‘ Apocalipsa 4,5. El a văzut un înger, care avea ,o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea tronului.‘ Apocalipsa 8,3. În viziune profetului i s-a îngăduit să privească în prima încăpere a sanctuarului din ceruri şi a văzut acolo ,şapte lămpi de foc‘ şi ,altarul de aur‘, reprezentate prin sfeşnicul de aur şi altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Din nou ,Templul lui Dumnezeu care este în cer a fost deschis‘ (Apocalipsa 11,19) şi el a privit dincolo de perdeaua dinăuntru, în Sfânta Sfintelor. Aici a văzut ,chivotul legământului Său‘ (Apocalipsa 11,19), reprezentat prin lada cea sfântă făcută de Moise pentru a cuprinde legea lui Dumnezeu. Moise a făcut sanctuarul pământesc ,după chipul pe care-l văzuse.‘ Pavel declară că, atunci când au fost gata ,cortul şi toate vasele pentru slujbă‘ erau ,chipurile lucrurilor care sunt în ceruri.‘ Fapte 7,44; Evrei 9,21-23. Iar Ioan spune că a văzut sanctuarul din ceruri. Sanctuarul acela în care Isus slujeşte

UN MODEL EXACT

33

După cum o ilustraţie redă adevărata imagine a obiectului original, tot astfel, modelul sanctuarului pe care Dumnezeu l-a dat lui Israel, a fost o reproducere exactă a marelui original din ceruri.

pentru noi este marele original, după care sanctuarul ridicat de Moise era numai o copie.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 9, 10 de la sfârşit. Acestor referinţe li se va da şi mai multă atenţie pe parcursul studiului nostru. Ceea ce trebuie stabilit acum este că, pentru a satisface nevoia fiecărui credincios de a cunoaşte şi de a înţelege lucrarea lui Hristos în favoarea sa, Domnul a prevăzut sanctuarul pământesc ca o ilustraţie a templului ceresc şi a slujbei sale sfinte şi mântuitoare. Trebuie accentuat că dacă nu

34

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

ar fi fost o reprezentare exactă a celui ceresc, atunci nu ar fi avut nici un sens ca să fie dat. Atât de important este acest lucru, încât întreaga solie a sanctuarului stă sau cade, tocmai în acest punct. Luând această poziţie, totuşi, trebuie să fim atenţi să nu exagerăm lucrurile, deoarece trebuie să luăm în considerare limitele modelului pământesc în comparaţie cu imaginea lui reală din cer. De exemplu, cortul care a fost ridicat şi purtat prin deşert era foarte mic, în comparaţie cu clădirea din ceruri, care poate cuprinde „zece mii de ori zece mii şi mii de mii“ de îngeri. Apocalipsa 5,11; Daniel 7,10. Dacă izraeliţilor li s-ar fi cerut să ridice o asemenea structură colosală, ei nici nu ar fi avut posibilităţi materiale ca s-o construiască şi nici nu ar fi putut s-o transporte. Din acest motiv, măreţia absolută a celei cereşti este reflectată în cea pământească foarte puţin sau mai deloc. O altă problemă pe care Domnul a întâmpinat-o, dând un model exact până la ultimul detaliu, a fost faptul că nu exista nici măcar un singur preot pe pământ care să poată sluji în mod continuu înaintea prezenţei personale a lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, Domnul s-a limitat să locuiască aproape tot timpul în Sfânta Sfintelor din sanctuarul pământesc. Aceasta i-a condus atât pe adventişti, cât şi pe protestanţi, să creadă că Dumnezeu nu poate să locuiască în sanctuarul ceresc decât în Sfânta Sfintelor. Bazaţi pe această presupunere greşită, adventiştii, l-au plasat în mod corect pe Hristos în Sfânta până în 1844, dar l-au limitat, în mod incorect, pe Tatăl numai la Sfânta Sfintelor, crezând că Tatăl şi Fiul au stat separaţi până când a început ispăşirea finală. Protestanţii au înţeles corect că după ce Hristos „a făcut curăţirea păcatelor, a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte“, Evrei 1,3, dar au tras concluzia eronată că nu exista o slujbă în prima încăpere din ceruri, pentru că, după cum au văzut ei lucrurile, Hristos a intrat direct în Sfânta Sfintelor, unde, de asemenea, credeau în mod greşit, că Tatăl se găsea permanent. Adevărul curat este că Marele nostru Preot şi Tatăl Său au fost împreună în Sfânta până în 1844, când Tatăl a intrat primul în Sfânta Sfintelor, înaintea Fiului, spre a pregăti nunta. Foarte curând după aceea, Isus l-a urmat pe Tatăl în Sfânta Sfintelor, unde Ei se află împreună astăzi. Aceste fapte sunt învăţate cu claritate în scrierile inspirate.

UN MODEL EXACT

35

După cum am declarat deja în acest capitol, în Apocalipsa 4,1 până la 5,14, lui Ioan i s-a dat o viziune a slujbei din prima încăpere a sanctuarului ceresc, unde el a văzut atât pe Tatăl cât şi pe Fiul în Sfânta. În Ezechiel 1,1-28, Domnul ne dă o viziune despre tronul Său care nu este ţintuit într-un loc, ci are capacitatea de a se mişca cu viteza fulgerului de la un capăt al cerului la celălalt. Este un lucru foarte uşor deci, pentru Tatăl, să se mute dintr-o încăpere în cealaltă a sanctuarului, mai ales că nu are motive să se separe de Fiul Său prea iubit, stând în Sfânta Sfintelor, în timp ce Fiul îşi îndeplinea lucrarea în cealaltă încăpere. În Daniel 7,9-10 este descrisă foarte bine pregătirea şi intrarea grandioasă a Celui atotputernic în Sfânta Sfintelor, la vremea când judecata trebuia să înceapă. „Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.“ Această mutare este descrisă cu şi mai multe detalii în următorul citat: „Am văzut un scaun de domnie, şi pe el şedeau Tatăl şi Fiul... Am văzut că Tatăl s-a ridicat de pe tron, şi într-un car de foc a intrat în Sfânta Sfintelor, dincolo de perdea, şi a şezut jos. Apoi Isus s-a ridicat de pe tron, iar cei mai mulţi din cei care erau plecaţi în rugăciune s-au ridicat împreună cu El. După ce El s-a ridicat, nu am văzut nici o rază de lumină trecând de la Isus la mulţimea nepăsătoare, şi ei au fost lăsaţi în întuneric desăvârşit. Cei care s-au ridicat împreună cu Isus, şi-au aţintit ochii la El, în timp ce El părăsi tronul şi îi conduse puţin mai departe. Apoi El şi-a ridicat braţul Său drept şi am auzit vocea Sa plăcută zicând: ,Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc împărăţia; păstraţi-vă hainele nepătate pentru că în scurtă vreme mă voi întoarce de la nuntă şi vă voi primi la Mine.‘ Atunci un car de nori, cu roţi ca de foc aprins, înconjurat de îngeri, a venit unde era Isus. El a păşit în car şi a fost dus în Sfânta Sfintelor unde se aşezase Tatăl. Acolo l-am văzut pe Isus, Marele nostru Preot, stând înaintea Tatălui.“ Experienţe şi viziuni, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 1, 2.

36

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

În această declaraţie, Tatăl şi Fiul sunt văzuţi împreună, mai întâi în Sfânta. Apoi, la încheierea celor 2300 de zile, Cel atotputernic a părăsit Sfânta şi s-a mutat în Sfânta Sfintelor. Acest eveniment care a avut loc cu adevărat, era imposibil să fie ilustrat în fiecare detaliu de sanctuarul Vechiului Testament, datorită limitelor lui. În măsura în care a fost cu putinţă – cu excepţia câtorva detalii – sanctuarul este un model exact al celui din cer. El arată unde se află Mântuitorul la un anume punct al timpului, descoperă în mod clar ce slujbă face El în favoarea noastră şi ne învaţă ce anume avem noi de făcut pentru a primi beneficiile depline ale lucrării Lui. Este evident că toţi cei care vor câştiga viaţa veşnică, mai ales în zilele acestea din urmă când este necesară o lucrare specială de curăţire şi de pregătire pentru a-l întâlni pe Hristos fără de a trece prin moarte, trebuie să aibă o cunoaştere extraordinară, precisă, clară şi cuprinzătoare, a lucrării de mijlocire a lui Hristos în ceruri. Acest lucru este imposibil de realizat, dacă mijloacele oferite de Dumnezeu pentru înţelegerea lucrării din sanctuarul pământesc nu devin subiectul celei mai serioase şi constante cugetări. Aceasta este prevederea oferită pentru a ne asigura viaţa veşnică. Din acest motiv, răscumpărarea depinde de multele ore consacrate studiului acestei teme extrem de importante. „Satana inventează nenumărate planuri pentru a ne ocupa mintea, aşa ca ea să nu stăruiască asupra lucrării pe care ar trebui să o cunoaştem foarte bine. Arhiamăgitorul urăşte adevărurile cele mari care scot în evidenţă o jertfă ispăşitoare şi un Mijlocitor puternic. El ştie că, în ceea ce-l priveşte, totul depinde de abaterea minţilor de la Isus şi de la adevărul Său. Aceia care vor să se împărtăşească de meritele mijlocirii Sale nu trebuie să îngăduie nimănui să se amestece în datoria lor faţă de o sfinţenie desăvârşită, în temere de Dumnezeu. Ceasurile preţioase, în loc să fie dedicate plăcerii, expunerii sau căutării de câştiguri, ar trebui devotate studiului cu rugăciune stăruitoare a Cuvântului Adevărului. Subiectul cu privire la sanctuar şi la judecata de cercetare trebuie să fie clar înţeles de către poporul lui Dumnezeu. Toţi au nevoie de o cunoaştere personală a poziţiei şi a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu neputinţă să dea pe faţă credinţa care este absolut necesară în vremea aceasta sau să ocupe locul pe care-l doreşte Dumnezeu. Fiecare are un suflet

UN MODEL EXACT

37

de câştigat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce trebuie să se înfăţişeze înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să se întâlnească cu judecătorul cel mare faţă în faţă. Cât de important este, deci, ca fiecare minte să privească cât mai des scena solemnă în care se va ţine judecata şi se vor deschide cărţile, când, aşa cum spune Domnul, fiecare trebuie să-şi primească plata la sfârşitul zilelor. Toţi aceia care au primit lumină cu privire la acest subiect trebuie să dea mărturie despre adevărurile cele mari pe care Dumnezeu le-a încredinţat lor. Sanctuarul din ceruri este chiar centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. El cuprinde orice suflet care trăieşte pe pământ. El deschide privirii planul de mântuire, aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii şi descoperindu-ne sfârşitul plin de biruinţă, în lupta dintre neprihănire şi păcat. Este de o importanţă copleşitoare ca toţi să cerceteze cu grijă aceste subiecte şi să fie în stare să dea un răspuns oricui le cere socoteală de nădejdea care este în ei. Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din sanctuarul de sus, este tot atât de importantă pentru planul de mântuire ca şi moartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare, pe care, după înviere s-a înălţat să o completeze în ceruri. Trebuie să intrăm prin credinţă dincolo de perdea, ,unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător...‘ Evrei 6,20. Acolo se reflectă lumina de la crucea de pe Calvar. Acolo putem câştiga o înţelegere mai clară a tainelor mântuirii. Mântuirea omului a fost adusă la îndeplinire cu un preţ infinit pentru cer; jertfa adusă împlineşte cererile cele mai mari ale legii lui Dumnezeu călcate de om. Isus a deschis calea către tronul Tatălui şi, prin mijlocirea Sa, dorinţa sinceră a tuturor acelora care vin la El în credinţă poate fi prezentată înaintea lui Dumnezeu.“ Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 27-30.

Capitolul 3

Ca Eu să locuiesc în ei
ântuirea deplină este oferită prin sanctuar, căci „...[El] poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.“ Evrei 7,25. Această lucrare este dusă mai departe în sanctuarul ceresc, de la un stadiu la altul, până când lucrarea de restaurare este încheiată, când sfinţii sunt pregătiţi să reintre în Paradis. De aceea, sanctuarul pământesc trebuie să descopere şi chiar descoperă în mod cuprinzător natura şi progresul lucrării din ceruri. Acesta arată poporului lui Dumnezeu, mai mult decât orice altceva, ce poziţie trebuie să ocupe ei şi ce paşi trebuie să facă pentru a ţine pasul cu lucrarea lui Hristos. Cortul descoperă cu mult mai mult decât ce trebuie făcut pentru a obţine un loc în împărăţia cea veşnică. El arată în formă de model ce anume trebuie să fie creştinul în lume. Dumnezeu va locui în templul corpului omenesc, tot aşa după cum a locuit în structura materială din vechime. Astfel este stabilit cu mare claritate principiul că, nădejdea slavei este „Hristos în voi.“ Coloseni 1,27. Templul pământesc şi slujbele lui împlinesc o varietate mare de nevoi. El pune înaintea credinciosului un tablou clar al căii prin care divinitatea şi omenescul trebuie să fie unite în el, ajutându-l să vadă că el nu trebuie să se teamă că, fiind dezavantajat de carnea păcătoasă, nu ar putea să ţină poruncile Domnului şi să fie pregătit pentru societatea îngerilor. Acesta demonstrează cum slujbele ce se efectuau în el împlinesc lucrările progresive de îndreptăţire şi de sfinţire, şi descoperă în mod clar
(38)

M

CA EU SĂ LOCUIESC ÎN EI

39

scopul sanctuarului ceresc şi a lucrării din el care dă putere şi viaţă celor prevestite prin sanctuarul pământesc. Începutul firesc al studiului acestor aspecte diferite este acela de a vedea templul ca o descoperire a ceea ce Dumnezeu a plănuit ca fiecare creştin de pe pământ să fie în viaţa şi în slujirea sa. De la acest punct înainte, studiul va înainta o dată cu descoperirea despre cum poate fi atins acest standard, cât şi a sferei largi a lucrării lui Hristos din cer. Când Dumnezeu l-a îndrumat pe Moise să ridice cortul din pustie, El a arătat scopul pentru care a dat însărcinarea aceasta: „Să-mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.“ Exodul 25,8. Mai târziu, El a zis: „Îmi voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru, şi sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi voi veţi fi poporul Meu.“ Leviticul 26,11.12. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca ei să deducă din aceste cuvinte că singurul loc unde prezenţa Sa va locui, va fi în clădirea cortului, în mijlocul taberei lor. El a plănuit ca ei să vadă în clădirea aceea şi în locatarul ei divin un tablou al vieţilor lor, ca ei să facă toţi paşii necesari pentru a-l aduce pe Dumnezeu în ei. Astfel, prin locuirea în viaţa personală a fiecăruia, Dumnezeu ar fi locuit în sensul cel mai adevărat şi cel mai deplin în mijlocul lor. Pavel, care datorită pătrunderii sale spirituale adânci a putut să priceapă ce le spunea Dumnezeu în realitate izraeliţilor, a înţeles ce anume dorea Dumnezeu ca ei să vadă şi să facă. Iată cum citează Pavel Leviticul 26,11.12: „Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul viului Dumnezeu, cum a zis Dumnezeu: ,Eu voi locui în ei şi voi fi umbla în ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.‘ “ 2 Corinteni 6,16. K. J.V. Bible. Pavel declară că atunci când Dumnezeu a zis în Vechiul Testament că va locui în mijlocul lor, El spunea în realitate că va locui în ei. Cineva se poate întreba, de ce nu a folosit Dumnezeu expresia „în ei“, ci a folosit expresia „în mijlocul lor“, din moment ce exprimarea dintâi descrie mult mai precis planurile şi dorinţele Sale? Dar aceasta nu este o problemă reală, căci Dumnezeu nu poate locui în mijlocul unui popor, dacă El nu locuieşte în ei. Acesta este un principiu fundamental al Evangheliei pe care ei, prin intermediul facilităţilor cu caracter educativ ale sanctuarului şi ale slujbelor lui, erau în stare să-l

40

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

înţeleagă foarte uşor. Astfel, expresia „în mijlocul lor“ era suficientă pentru a exprima solia. Până la Pavel, întunericul păcatului s-a aşezat din greu peste cei care se considerau creştini, aşa încât ei nu mai erau în stare să vadă la fel de clar, după cum ar fi trebuit s-o facă, pentru a înţelege că, Dumnezeu putea să locuiască în mijlocul lor doar dacă locuia în ei. Acelaşi lucru se întâmplă şi în zilele noastre. În vremea sa, Pavel trebuia să lucreze din răsputeri şi adesea fără succes, ca să-i înveţe pe oameni principiul locuirii lui Dumnezeu în ei, ca singura nădejde a slavei. Domnul a înţeles adâncimea problemei şi, pentru a o rezolva, i-a dat marelui apostol descoperiri speciale ale acestui adevăr, împreună cu însărcinarea specială de a face cunoscut tuturor această taină. Pavel a scris despre biserică: „Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.“ Coloseni 1,25-29. „Hristos în voi“ este o taină. Ea nu poate fi pe deplin explicată, dar poate să fie experimentată; de fapt, dacă mântuirea este obţinută, ea poate fi înţeleasă la nivelul practic. Când este pricepută, ea devine un adevăr minunat şi efectiv. Aceasta este calea lui Dumnezeu, singura cale din cadrul legii Sale, prin care omul este adus înapoi în familia cerească. Din acest motiv, ea trebuie să fie înţeleasă de către orice persoană care aspiră la izbăvirea de păcat şi de lumea păcatului. Există o teologie contemporană populară care oferă tuturor un loc în cer, dacă credinciosul este în Hristos, în timp ce neagă principiul „Hristos în voi.“ Această învăţătură conţine numai o promisiune goală, pentru că nimeni nu va merge în ceruri dacă Hristos nu a luat chip în el, deoarece aceasta este nădejdea slavei. Există un loc pentru solia care spune că credinciosul trebuie să fie în Hristos, dar acesta nu poate să fie întregul adevăr, fiind numai o parte din el, şi nu este suficient în sine ca să ofere o izbăvire deplină.

CA EU SĂ LOCUIESC ÎN EI

41

Voia lui Dumnezeu pentru fiecare om este aceea de a se îndrepta către lumină şi a primi natura divină, pentru ca „...El să poată locui în ei.“

„Hristos în voi“ este taina lui Dumnezeu. Tainele nu pot fi înţelese uşor, iar unele nu pot fi niciodată descifrate de omenire. Dar aceasta este o taină pe care nici o creatură din univers nu o poate înţelege dacă mintea nu-i este iluminată de Duhul Sfânt. Este foarte dificil să pricepem cum poate Hristos să fie o fiinţă vie şi activă în ceruri şi în acelaşi timp să fie reprodus simultan în multe fiinţe de pe pământ. Problema devine şi mai dificilă când ne aducem aminte că Hristos este încă om. Când Dumnezeu l-a dăruit omenirii, a fost într-adevăr un dar care nu poate şi nu va fi niciodată retras de la ea. Hristos va rămâne pentru veşnicie Dumnezeu în carne. Cu

42

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

toate că El are azi o carne nemuritoare şi sfântă, şi-a impus anumite limite asupra fiinţei Sale ca parte a jertfei infinite şi veşnice, pe care El a făcut-o pentru a salva universul de intenţiile nimicitoare ale păcatului. Încurcaţi de aparenta imposibilitate a faptului că Omul Isus Hristos este în ceruri, la milioane de ani lumină depărtare şi, în acelaşi timp, în mii de oameni de pe pământ, mulţi au abandonat credinţa că Hristos poate să locuiască în mod literal şi personal în fiecare creştin cu adevărat născut din nou şi au conchis că acest adevăr nu este altceva decât o figură de stil. Acesta este cel mai nefericit caz, pentru că atunci când Biblia vorbeşte despre Hristos ca fiind în voi, nădejdea slavei, ea spune adevărul. În sens literal, Hristos trebuie să locuiască în om dacă doreşte să aibă speranţa de a intra în locurile slavei. Sanctuarul învaţă şi confirmă această mare lumină. Înainte ca acest lucru să fie cercetat din evidenţele prevăzute de sanctuar, este bine să înţelegem această lumină din principiul seminţei. Când acest principiu este înţeles, solia sanctuarului va ieşi în evidenţă cu mai mare putere şi mai distinct. Există un motiv serios pentru lucrul acesta. Acesta constă în adevărul că principiul seminţei a fost oferit de Dumnezeu pentru a-i învăţa pe oameni şi pe îngeri taina lui Dumnezeu înainte ca sanctuarul să fi fost oferit în acelaşi scop. Principiul seminţei a fost stabilit la crearea pământului. Dumnezeu a instituit legea conform căreia toată viaţa de pe acest pământ, cu excepţia unor forme de viaţă extrem de simple, unicelulare, în genul amibei, să înceapă cu o sămânţă. Aruncând o scurtă privire la diferitele forme de viaţă vom constata cu rapiditate faptul că oricare dintre ele a început cu o sămânţă. Priveşte la iarbă, la pomi, la păsări, la peşti, la fluturi, la animale, la reptile şi la oameni. Unii pot argumenta că anumiţi pomi sunt obţinuţi prin butaşi sau prin altoire, astfel că în cazul lor nu a fost implicată sămânţa. Totuşi, materialul folosit pentru butaşi sau pentru altoire îşi are originea într-o sămânţă. Stabilirea pe pământ a acestei legi inviolabile a fost un lucru nou, cel puţin în privinţa reproducerii oamenilor. Creaturile care locuiesc în ceruri nu se înmulţesc prin implantarea seminţei. Hristos a vorbit foarte clar despre acest fapt, în confruntarea cu evreii necredincioşi. El a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se

CA EU SĂ LOCUIESC ÎN EI

43

vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu.“ Matei 22,29.30. Aceasta este confirmată de Spiritul Profetic. „Sunt astăzi oameni care îşi exprimă credinţa că pe noul pământ vor avea loc căsătorii şi naşteri, dar cei care cred Scripturile nu pot accepta asemenea doctrine. Învăţătura că se vor naşte copii pe noul pământ nu face parte din ,Cuvântul sigur al profeţiei.‘ Cuvintele lui Hristos sunt prea clare pentru a fi înţelese greşit. Ele ar trebui să rezolve pentru totdeauna chestiunea căsătoriilor şi a naşterilor pe noul pământ. Nici cei care vor fi înviaţi din morţi, nici cei care vor fi luaţi la cer fără a vedea moartea, nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Ei vor fi ca îngerii lui Dumnezeu, membri ai familiei regale.“ Slujirea medicală, cap. Avertisment împotriva sofistăriilor spiritiste, subcap. Speculaţii privind viaţa viitoare, par. 1. Astfel, informaţia oferită de inspiraţie certifică adevărul că îngerii nu au puteri reproductive. Ei au fost creaţi ca şi Adam şi Eva – de la bun început, fiinţe complet mature, care nu trebuie să treacă prin experienţa creşterii de la pruncie la maturitate. Fiecare din ei a fost opera directă a Creatorului. Cu ce interes puternic trebuie să fi urmărit îngerii introducerea acestei ordini complet noi. „Tot cerul privea cu interes adânc şi plin de recunoştinţă la crearea lumii şi a omului. Fiinţele omeneşti erau o ordine nouă şi distinctă. Ei erau făcuţi ,după chipul lui Dumnezeu‘ şi era planul Creatorului ca ei să populeze pământul.“ The Review and Herald, 11 februarie 1902. Noi nu suntem siguri în ce măsură a fost omul o ordine nouă şi distinctă, cu excepţia faptului cert că el a primit puterea de reproducere. A şti aceasta este suficient pentru a înţelege scopul special care trebuia atins în creaţia omului, şi de ce, atunci când scopul va fi atins, procesul de reproducere va înceta. După cum declară citatul de mai sus, nu vor exista copii născuţi pe noul pământ. Pentru a deveni locuitori ai lumii veşnice familia omenească trebuie să fie întregită în mod deplin înainte de acel timp pentru că după aceea nu se mai admit adaosuri. Introducerea unei noi ordini, temporară în univers, arată spre faptul că existase o nevoie care nu fusese prezentă înainte. Răzvrătirea lui Satana lovise în inima sistemului de guvernare al lui Dumnezeu prin ridicarea unor suspiciuni cu privire la poziţia şi

44

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

autoritatea unică a lui Hristos. Siguranţa universului şi funcţionarea efectivă şi neîmpiedicată a guvernării divine depindeau de înţelegerea clară, de către toţi locuitorii cerurilor, a tainei lui Dumnezeu, aşa după cum era ea ascunsă în Hristos. Sosise timpul când Lucifer, orbit de mândria sa, a pierdut din vedere ce făcuse Dumnezeu în şi prin Hristos. Singurul rezultat posibil a fost o revoltă hotărâtă şi pe faţă împotriva lui Dumnezeu, în care el a trecut dincolo de punctul de unde se mai putea întoarce. În ţelul său hotărât de a câştiga de partea sa, în marea luptă, întreaga populaţie a universului, el a declanşat un atac direct împotriva tainei lui Dumnezeu în Hristos. Din acest motiv, a devenit necesar ca Dumnezeu să clarifice şi mai mult acest adevăr vital, aşa încât îngerii să aibă o ocazie şi mai bună de a înţelege de ce ocupa Hristos poziţia Sa şi de ce nici o altă fiinţă nu putea să împartă poziţia aceea cu El. Care era, deci, poziţia unică a lui Hristos şi în ce fel a servit crearea omului pentru a oferi o revelaţie despre locul şi lucrarea Sa, dincolo de ceea ce fusese descoperit până atunci? Ca suprem conducător al universului, Dumnezeu stabilise, din cauza caracterului Său care este infinit în iubire, o formă de guvernare destinată să ofere libertate deplină, sferă nelimitată de dezvoltare, pace şi fericire desăvârşite pentru toate creaturile Sale. Pentru că fiinţele create nu au apărut de la sine şi nici nu se pot autosusţine, ele nu pot să aibă nici unul din darurile menţionate mai sus fără Dumnezeu. Dumnezeu este sursa tuturor, iar omul împreună cu ceilalţi locuitori ai universului sunt creaturi dependente. Existenţa lor continuă este dependentă direct de o reaprovizionare neîntreruptă şi deplină cu viaţă care să-şi găsească izvorul într-o sursă capabilă s-o susţină. Numai Trinitatea – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – care se autosusţine întru totul este în stare să reverse continuu o vitalitate proaspătă în toate fiinţele create. Practic este imposibil pentru mintea oricărei creaturi să înţeleagă pe deplin capacităţile lui Dumnezeu. Dar într-o măsură oarecare, putem să ne facem o idee cât de cât prin a studia imensitatea universului şi prin încercarea de a măsura puterea necesară pentru a-l ţine la nivelul cel mai înalt de activitate. Ce revărsare imensă de energie trebuie să izvorască din Dumnezeu clipă de clipă pentru a realiza aceasta! Contemplează soarele care arde cu o intensitate deplină, secol după secol. Oamenii pot calcula energia

CA EU SĂ LOCUIESC ÎN EI

45

zilnică furnizată de soare. Cantitatea de energie este fantastică şi totuşi el este unul din sorii cei mai mici. Fiecare din miliardele nesfârşite de sori este continuu şi simultan energizat de Dumnezeu, sursa oricărei vieţi şi energii. Cât de infinit în putere trebuie să fie Dumnezeu pentru a face toată această lucrare colosală, fără ca El însuşi să slăbească câtuşi de puţin. Cu cât înţelegem mai bine imensitatea puterii lui Dumnezeu, cu atât mai evidentă va putea fi văzută diferenţa dintre puterea Lui nelimitată şi puterea limitată a omului. Chiar şi cel mai strălucitor înger, aşa cum a fost Lucifer, nu se poate compara cu Sursa atotputernică. Această deosebire aproape infinită dintre Creator şi creaturile Sale, a creat o problemă care trebuia rezolvată, aşa încât făpturile create să poată supravieţui şi să-şi poată găsi împlinirea totală în viaţă. Nici îngerii şi nici oamenii nu puteau intra direct în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că erau neînstare să îndure puterea teribilă care emană de la El. Cu toate acestea, trebuia să existe o legătură între El şi aceia care trebuiau să trăiască. O simplă ilustraţie, desigur limitată, o găsim în electricitatea furnizată caselor noastre. În case există diferite aparate, cum ar fi maşinile de spălat rufe, radiourile, televizoarele, sobele electrice, reşourile şi frigiderele. Curentul de la hidrocentrale circulă la tensiunea de 110.000 de volţi prin cablurile electrice sau chiar mai mult. Dacă acest curent ar fi conectat direct la aparatele electrice, ele ar fi distruse pe loc. Pentru a rezolva problema aceasta, pe liniile electrice se montează transformatoare care reduc tensiunea la nivelul la care aparatele o pot folosi în siguranţă. Nu există nici o altă soluţie posibilă. Dumnezeu a folosit acelaşi principiu pentru a crea o punte de legătură între El şi supuşii Săi. El s-a îngrijit ca Isus Hristos să devină o piesă de legătură, aşa încât să poată aduce puterea divină la nivelul la care fiinţele o pot primi în siguranţă desăvârşită. Aceasta este singura cale, pentru că Dumnezeu nu ar putea reduce revărsarea de energie pentru a înlătura obstacolul către accesul direct la El, deoarece întregul universul depinde de curgerea constantă a unui volum de energie la cel mai înalt nivel posibil. În conducerea atotînţeleaptă, binefăcătoare şi dreaptă a lui Dumnezeu, fiecare persoană primeşte poziţia pentru care este calificată. Dumnezeu personal este pe deplin calificat să fie Sursa, dar El nu este potrivit ca să fie piesa de legătură. Şi nici Hristos

46

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

nu a fost calificat la origine. Mântuitorul este tot atât preexistent în veşnicii şi autoexistent ca şi Tatăl. Astfel că a existat un timp când El era Dumnezeu, întocmai după cum a fost Cel atotputernic întotdeauna, după cum este şi după cum va fi. Dacă Hristos ar fi rămas aşa cum fusese El la origine, nu ar fi putut niciodată să împlinească rolul de piesă de legătură, pentru că poziţia aceea cerea posesia a două vieţi, nu a unei singure vieţi – viaţa Creatorului şi cea a creaturii. Sosise timpul când, după ce primele lucrări al creaţiunii fuseseră împlinite, a apărut necesitatea unei piese de legătură. Dumnezeu nu a fost luat prin surprindere, pentru că El a ştiut înainte de a începe lucrarea Sa creatoare, că se va ivi această necesitate. Înainte ca să fie creată cea dintâi lume şi locuitorii ei, Dumnezeul cel atotputernic a intrat într-un legământ veşnic cu Hristos pentru ca Fiul, luând asupra Lui forma şi viaţa unui înger, fără ca să piardă veşnica Sa dumnezeire, să devină calificat pentru a ocupa pentru veşnicie rolul de piesă de legătură. Această îmbrăcare a Creatorului Dumnezeu într-un corp cu limitele unei fiinţe create este într-adevăr taina lui Dumnezeu. Ea este dincolo de a putea fi explicată şi, cu toate acestea, este un fapt care trebuie să fie acceptat ca atare, prin credinţă. Acest adevăr este vital pentru mântuire, pentru că nădejdea slavei este Hristos în voi. Din această cauză, Dumnezeu a descoperit acest adevăr, atât prin declaraţie, cât şi prin demonstraţie, de multe ori în Scripturi, sanctuarul fiind un martor puternic al acestui adevăr. Astfel, taina lui Dumnezeu nu a început doar când Hristos a venit pe acest pământ îmbrăcat cu carnea şi sângele omenesc. Aceasta a fost doar o continuare, prin extinderea într-un câmp nou, a ceea ce Dumnezeu a plănuit din veşnicii în Isus Hristos. Înaintea acestei manifestări a tainei lui Dumnezeu, aceeaşi taină fusese stabilită în ceruri, unde Hristos, la un punct extrem de îndepărtat al veşniciei, adoptase forma îngerilor pentru ca să poată fi piesa de legătură desăvârşită dintre Creator şi creatură. După ce mândria l-a orbit până acolo că nu a mai putut primi adevărul spiritual, taina aceasta i-a cauzat lui Lucifer mari dificultăţi. Din cauză că Lucifer a semănat îndoieli şi suspiciuni cu privire la prevederea minunată a lui Dumnezeu pentru supuşii Săi, Domnul a creat bărbatul şi femeia, ca o pildă pentru a descoperi principiul datorită căruia prin unirea a două vieţi se

CA EU SĂ LOCUIESC ÎN EI

47

produce o a treia care conţine viaţa ambelor părţi căsătorite. Pentru ca cele două vieţi să producă pe cea de-a treia, a fost stabilit principiul seminţei ca lege prin intermediul căreia să înceapă întreaga viaţă în această lume. Pe această cale Hristos poate să fie în fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să fie şi în ceruri. Minunea aceasta se repetă în fiecare copil zămislit. Din nefericire foarte puţini şi-au lăsat ochii atraşi către taina aceasta minunată care a fost instituită de Dumnezeu ca pildă. Aceia care văd dincolo de această pildă, pricepând adevărurile pe care Dumnezeu a intenţionat să la învăţăm, nu vor avea dificultăţi în a înţelege cum poate Hristos să fie în fiecare credincios, în timp ce El este în ceruri, departe. Când un tată pământesc implantează sămânţa sa şi se nasc copiii, se poate spune cu adevărat că el este în acei copii. Nimeni nu va înţelege prin aceasta că el este învelit, în sens fizic, în pielea copiilor săi, ci, mai degrabă, că el este în ei prin procesul de implantare a seminţei, a germinării şi a creşterii ei. El este în ei, deşi din punct de vedere geografic, se poate afla la mare distanţă de ei, în măsura în care îi permite pământul nostru. În acest fel locuieşte Hristos în copiii Săi. Astfel, El este capabil să fie simultan în milioane de oameni, în timp ce, din punct de vedere geografic, se află la distanţă foarte mare. Viaţa deplină a purtătorului de sămânţă se află în sămânţă, astfel că, a avea sămânţa lui Hristos înseamnă a avea viaţa Lui. Aceasta este nădejdea slavei. Prin faptul că Israel a fost pus să clădească sanctuarul, Dumnezeu şi-a descoperit dorinţa şi scopul Său de a locui nu numai în mijlocul lor, ci şi în ei. Aceasta se putea realiza doar prin căsătoria omenescului cu divinitatea, aşa încât sămânţa divină să poată fi implantată înăuntrul primitorului omenesc, iar viaţa lui Hristos să ia naştere din nou în cel credincios. Notă: Pentru o discuţie şi mai detaliată a principiului seminţei, vezi cartea Cei vii şi cei morţi, care se poate obţine de la Biserica Adventă a Odihnei de Sabat.

Capitolul 4

Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt

P

rin implantarea seminţei Sale divine Hristos locuieşte în cel credincios şi aceasta este nădejdea slavei. Pentru a realiza acest lucru, toţi agenţii cerului îşi unesc înţelepciunea şi forţele pentru a lua măsuri ca toţi cei care voiesc să aibă certitudinea vieţii veşnice. Una dintre acele puteri formidabile este cea de-a treia persoană a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. El joacă un rol esenţial în mântuirea omului, după cum îl joacă şi Mântuitorul însuşi. Dintre cele trei persoane ale Dumnezeirii, Duhul Sfânt este Acela despre care ni se spune cel mai puţin. Isus Hristos, în virtutea faptului că a venit şi a locuit în mod vizibil printre oameni, este acela despre care ştim cel mai mult. Tatăl Său ne este de asemenea cunoscut, din cauza extraordinarei descoperiri a Sa pe care ne-a dat-o Hristos. Dar Duhul Sfânt rămâne într-o mare măsură învăluit în mister, într-atât de mult, încât mulţi se îndoiesc că El ar fi, în realitate, o persoană. Ei îl socotesc doar puterea reală a lui Dumnezeu, o forţă ce emană de la Tatăl. Din acest motiv este important ca încă de la începutul oricărui studiu despre Duhul Sfânt, să învăţăm despre El tot ceea ce a fost descoperit, evitând cu grijă orice speculaţie în domeniile unde Dumnezeu nu ne-a dat încă lumină. Studiul descoperirilor divine despre Duhul Sfânt trebuie să înceapă cu cele care stabilesc cine este El. În timp ce scriitorii Bibliei nu se exprimă niciodată că El este o persoană, sub inspiraţia divină, ei îi atribuie Lui capacităţi care nu pot fi posedate decât de o persoană. Stă scris că El a fost întristat, mâhnit şi încântat: „Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel
(48)

LOCUIREA LĂUNTRICĂ A DUHULUI SFÂNT

49

sfânt.“ Isaia 63,10. „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.“ Efeseni 4,30. „Căci i-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie.“ Fapte 15,28. K. J.V. Bible. De asemenea stă scris că El poate să vorbească şi să cheme ori să delege. „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: ,Puneţi-mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.‘ “ Fapte 13,2. „Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.“ 1 Timotei 4,1. De asemenea, Duhul călăuzeşte, aude, descoperă, convinge de păcat, învaţă, mărturiseşte şi împarte daruri spirituale, individual, fiecărui om, potrivit cu voia Sa. „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare.“ Ioan 16,13. „Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.“ Ioan 16,8. „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.“ Ioan 14,26. „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.“ 1 Corinteni 12,11. Dacă Duhul Sfânt ar fi puterea lui Dumnezeu, ce emană de la Tatăl, El nu ar fi înzestrat cu aceste capacităţi, pentru că puterea în sine este un lucru neinteligent. Electricitatea, de exemplu, este o putere care vine de la Dumnezeu, dar pentru că nu este o persoană, ea nu poate gândi, nu poate fi întristată, nu poate învăţa, nu poate auzi, nu poate îndruma sau exercita voinţa. O persoană există când sunt prezente trei capacităţi. Una este puterea fizică; a doua este inteligenţa, împreună cu puterea de a gândi şi de a exercita voinţa; iar cea de-a treia este natura emoţională cu capacitatea de a se bucura, de a fi întristat, dezamăgit şi aşa mai departe. Totul poate fi testat cu ajutorul acestor linii îndrumătoare. După cum am menţionat, electricitatea are putere, dar îi lipsesc inteligenţa şi capacitatea emoţională. Din acest motiv ea nu este o persoană. Animalele au putere şi emoţii, dar sunt lipsite de puterea regală a gândirii. Aşa că nici ele nu sunt persoane. Oamenii le au

50

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

pe toate trei: putere, inteligenţă şi emoţii, fapt pentru care sunt persoane. Nu există nici o dificultate în a determina în ce categorie plasează Scripturile pe Duhul Sfânt. El posedă putere infinită, inteligenţă fără limite şi cele mai gingaşe emoţii. El este fără îndoială cea de-a treia persoană a Trioului ceresc. Din cauza aceasta, El este în mod constant numit „El“. Numele de „Mângâietor“, aşa cum este aplicat Duhului Sfânt, este totdeauna la forma masculină şi niciodată la neutru, aşa după cum ar fi dacă Duhul Sfânt ar fi numai o putere şi nu cea de-a treia persoană atotputernică a Dumnezeirii. Declaraţiile următoare confirmă adevărul afirmaţiilor de mai sus: „Treimea cerească este alcătuită din trei persoane vii; în numele acestor trei mari puteri – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt botezaţi cei care, prin credinţă vie, îl primesc pe Hristos şi aceste puteri vor coopera cu supuşii ascultători ai cerului în eforturile lor de a trăi o viaţă nouă în Hristos.“ Evanghelizare, cap. Reprezentarea greşită a Dumnezeirii, par. 6. „Trebuie să înţelegem că Duhul Sfânt, care este tot atât de mult o persoană, după cum şi Dumnezeu este o persoană, umblă pe aceste locuri.“ ibid., par. 13. „Duhul Sfânt este o persoană, căci El dă mărturie împreună cu spiritul nostru că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Când se dă această mărturie, ea poartă în sine propria ei dovadă. În astfel de ocazii noi credem şi suntem siguri că suntem copiii lui Dumnezeu... Duhul Sfânt are o personalitate, altfel El nu ar putea da mărturie pentru şi cu spiritul nostru că noi suntem copiii lui Dumnezeu. El trebuie, de asemenea, să fie o persoană divină, căci altfel nu ar putea să cerceteze tainele care sunt ascunse în mintea lui Dumnezeu. ,În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.‘ “ ibid., par. 14, 15. În timp ce este descoperit în mod clar în Scriptură şi în Spiritul Profetic că Duhul Sfânt este o persoană, totuşi nu ni se oferă nici o informaţie cu privire la natura Lui. În mod evident fiind un Dumnezeu cu puteri creatoare, El nu ar putea să locuiască într-o carne creată, aşa cum erau Adam şi Eva în Eden; dar cum anume este natura Lui nu ne este dat să cunoaştem.

LOCUIREA LĂUNTRICĂ A DUHULUI SFÂNT

51

„Natura Duhului Sfânt este o taină. Oamenii nu pot s-o explice, fiindcă Domnul nu le-a descoperit-o.“ Faptele apostolilor, cap. 5, par. 12. Întrucât am stabilit cu Scripturile că Duhul Sfânt este tot atât de mult o persoană, după cum şi Dumnezeu este o persoană, putem să luăm în considerare acum lucrarea acestei Fiinţe atotputernice referitor la locuirea lui Hristos în credincios ca nădejde a slavei. Aici trebuie să avem mare grijă pentru a fi siguri că cercetătorul Bibliei va vedea în mod clar distincţiile de rigoare. Înţelegerea exactă şi efectivă a acestei solii a depins întotdeauna de a vedea care lucruri sunt diferite, chiar dacă sunt numite cu acelaşi nume. Niciodată nu a fost mai necesar lucrul acesta ca în cazul de faţă. Înainte ca noi să primim lumina cu privire la Hristos ca Sămânţă, accentuam prezenţa lăuntrică în credincios a Duhului Sfânt şi nu cea a lui Isus. Se formaseră anumite concepte cu privire la ceea ce însemna aceasta. Noi credeam că Duhul Sfânt cobora în inimă pe o cale tainică şi că locuia acolo până ce era comis un păcat, după care El părăsea imediat pe cel greşit şi nu se mai întorcea până ce păcatul nu era regretat şi înlăturat din viaţă. Când am dat atenţie implantării vieţii lui Hristos în fiii lui Dumnezeu, acelaşi tablou a fost păstrat, pentru că noi gândeam că prezenţa lăuntrică a lui Hristos şi a Duhului Sfânt erau unul şi acelaşi lucru. Aceasta ne-a condus la concluzia că viaţa divină a lui Hristos este în noi doar dacă rămânem liberi de păcat, dar ne părăseşte când păcătuim. Aceste concepte i-a condus pe unii să respingă principiul seminţei şi, ca atare, să se separe de cei care îl credeau. Acum nu avem nici o îndoială cu privire la faptul că Duhul Sfânt trebuie să îl umple pe credincios şi să locuiască înăuntrul lui şi nici că păcatul săvârşit îl întristează şi-l alungă. Sunt multe declaraţii în Scripturi care ne spun despre oameni care au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, texte cu care de altfel suntem familiarizaţi. Stă scris că în Ziua Cincizecimii: „...toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.“ Fapte 2,4. Despre Ioan Botezătorul a fost proorocit că „se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.“ Luca 1,15. Isus a fost umplut cu Duhul Sfânt când El „a fost dus de Duhul în pustie“ pentru a fi ispitit de diavolul, Luca 4,1, şi există

52

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

numeroase referinţe despre apostoli ca fiind umpluţi cu Duhul Sfânt, pe când ei au mers să vestească Evanghelia către lume, după învierea lui Hristos. În timpul marii strigări credincioşii, umpluţi cu Duhul Sfânt, vor vesti din nou Evanghelia şi nimic nu le va putea sta înainte. Dar înainte ca cineva să poată fi umplut cu Duhul Sfânt, pentru a fi astfel înzestrat pentru o slujbă efectivă, trebuie să fie îndeplinite anumite pregătiri preliminare. Duhul Sfânt nu poate locui înăuntrul vreunui om până ce El nu a lucrat mai întâi asupra sa din afară. Prin puternica Sa lucrare, omul ajunge să cunoască mai întâi adevărul salvator, apoi i se aduce convingerea păcatului care-l conduce la pocăinţă şi mărturisire şi, în ultimă instanţă, la înlăturarea fărădelegii sale şi la implantarea seminţei divine a lui Hristos. Astfel Duhul Sfânt îndeplineşte rolul de grădinar care desţeleneşte ogorul întărit al inimii, îl pregăteşte pentru sămânţa lui Hristos şi, apoi, implantează acea sămânţă în cel pocăit. Duhul Sfânt însuşi nu este purtătorul de sămânţă, pentru că aceasta este slujba lui Isus Hristos. Această distincţie trebuie să fie ţinută foarte clar în minte – Hristos este cel care dă sămânţa; Duhul Sfânt este cel care o implantează. „Duhul Sfânt vine în suflet ca un Mângâietor. Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul lui Dumnezeu se reproduce în ucenici; ei devin o făptură nouă.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 41, par. 33. Aceasta este experienţa naşterii din nou şi este o repetare a întrupării lui Hristos, aşa după cum a observat E. J. Waggoner: „În aceasta noi vedem taina întrupării repetată din nou. Dacă noi credem că Hristos a fost în carne, Dumnezeu întrupat în Hristos, atunci putem crede şi că Hristos locuieşte în noi şi lucrează prin noi, prin carnea noastră, exact la fel ca atunci când El a luat asupra Sa carnea şi a stăpânit-o. Este o taină pe care noi nu putem s-o înţelegem; dar noi o recunoaştem.“ Bible Studies on the Book of Romans, pag. 55, 56. The Sabbath Rest Advent Church edition, November 1981. Astfel, în întruparea lui Hristos, ne este oferită o minunată revelaţie a rolului Duhului Sfânt în implantarea seminţei lui Hristos înăuntrul credinciosului. Maria a fost părtaşă la lucrarea puternică a Duhului Sfânt, această împărtăşire constituind pentru ea darul vieţii lui Hristos însuşi. Era o demonstraţie vie a adevărului că „Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui

LOCUIREA LĂUNTRICĂ A DUHULUI SFÂNT

53

După cum grădinarul sapă mai întâi pământul, tot astfel, Duhul Sfânt mai întâi desţeleneşte solul inimii, pentru a-l pregăti în vederea sădirii seminţei lui Hristos. Hristos.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 84, par. 10. Lucrarea împlinită de Duhul Sfânt în întruparea lui Hristos este aceeaşi lucrare făcută de El în experienţa naşterii din nou. Maria a fost informată dinainte despre lucrarea Duhului Sfânt dinăuntrul ei. Un înger i-a spus: „Duhul Sfânt va coborî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.“ Luca 1,35. Ca împlinire a acestor cuvinte Maria a fost umplută cu Duhul Sfânt care i-a fost dăruit şi, ca o consecinţă a lucrării Sale atotputernice, Hristos a fost născut de ea la timpul prevăzut. Aceasta

54

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

dovedeşte că dăruirea Duhului Sfânt nu este în sine viaţa reală a lui Hristos, ci umplerea cu Duhul Sfânt este agentul puternic prin care viaţa lui Hristos este împărtăşită credinciosului. Duhul Sfânt este o persoană distinctă şi aparte de persoana lui Isus Hristos, chiar dacă Ei sunt una în spirit, caracter şi idealuri. De aceea, dacă Duhul Sfânt ar fi venit la Maria să-şi implanteze propria Lui viaţă în fiinţa ei, pruncul nu ar fi fost Domnul Hristos, după cum a fost cazul, ci ar fi fost Duhul Sfânt. Legea simplă a reproducerii ne confirmă că acesta este adevărul, căci fiecare purtător de sămânţă produce sămânţă după soiul său. Când Hristos s-a născut în Betleem, nu s-a născut o nouă viaţă, pentru că aceeaşi persoană divină, care fusese cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt din veşnicii, a fost născut din Maria. Singura persoană care putea să fie tatăl în întrupare era Isus Hristos însuşi. Cu alte cuvinte, El era propriul Său tată. Dacă Duhul Sfânt ar fi fost tatăl, în loc ca El să fie Cel care implantează sămânţa, atunci Duhul Sfânt, a treia persoană a Dumnezeirii, şi nu Domnul Hristos, a doua persoană a Dumnezeirii, ar fi umblat în mod vizibil printre oameni şi ar fi fost răstignit pentru păcatele lor. Taina potrivit căreia Hristos este propriul Său tată, a fost spusă de Hristos învăţătorilor iudei din vremea Lui şi s-a dovedit a fi ceva ce ei nu puteau nici să înţeleagă, nici să explice. „Pe când erau strânşi la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: ,Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui Fiu este El?‘ ,Al lui David‘, i-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: ,Cum atunci David, fiind însuflat de Duhul, îl numeşte Domn, când zice: ,Domnul a zis Domnului Meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.‘ ,Deci, dacă David îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?‘ Nimeni nu i-a putut răspunde un cuvânt. Şi din ziua aceea, n-a mai îndrăznit nimeni să-i mai pună întrebări.“ Matei 22,41-46. David l-a numit pe Isus, Domn, iar Isaia l-a numit „Părintele veşniciilor“, care sunt unul şi acelaşi lucru. David datora Creatorului Său, Isus Hristos, tot ceea ce avea el, inclusiv darul vieţii, şi totuşi, Mântuitorul a obţinut trupul Său omenesc din sursa aceasta. De aceea, din punct de vedere fizic, El era propriul Său tată. Ceea ce însă este cel mai important este că viaţa divină pe care Isus Hristos a îmbrăcat-o în trupul acela prin lucrarea Duhului Sfânt, a fost propria Sa viaţă. Era implantarea Lui însuşi în acel corp pământesc.

LOCUIREA LĂUNTRICĂ A DUHULUI SFÂNT

55

Satana, care este un cercetător extrem de serios al planului de mântuire, a dovedit înţelegerea sa cu privire la aceste adevăruri, producând o contrafacere foarte iscusită a lor prin desfăşurarea misterelor antice babiloniene. Curând după potop, Satana a reuşit să-şi subordoneze serviciile unui vânător puternic şi mândru, cu numele de Nimrod, care a fost menţionat pe scurt în Geneza 10,8-10. Morţii acestui om, care a avut loc în culmea gloriei sale, i s-a dat o semnificaţie deosebită. S-a susţinut că el se oferise pe sine ca jertfă ispăşitoare, pentru a salva sistemul babilonian de la nimicire, şi toţi au fost avertizaţi că dacă nu se vor închina eroului mort, un teribil prăpăd îi va paşte. Atât de mare a fost adorarea arătată eroului mort, încât a devenit foarte simplu ca ei să-l înalţe în credinţele lor religioase la rangul de dumnezeu. În zilele acelea, oamenii socoteau soarele sursa supremă a vieţii, aşa că nu-i puteau acorda lui Nimrod o zeificare mai mare, decât numindu-l dumnezeul-soare. La câţiva ani după moartea lui, soţia sa, Semiramida, care nu se recăsătorise, a rămas însărcinată şi a născut pe 25 decembrie un prunc, chiar în ziua pe care mulţi o sărbătoresc şi azi drept Crăciun. Desigur că pruncul a fost născut din flori, dar pentru a scăpa de această acuzaţie şi pentru a slăvi şi mai mult pe Nimrod, s-a pretins cu succes că dumnezeul-soare era adevăratul tată al copilului care se numea Tamuz. Aceasta a fost contrafacerea produsă de Satana a adevăratei întrupări, care a avut loc mult mai târziu, şi prin care se dovedeşte că viaţa este susţinută numai prin unirea divinului cu omenescul, a Creatorului cu făptura, a Sursei cu primitorul dependent. Sistemul babilonian nu poate oferi viaţa, pentru că soarele nu este sursa vieţii; el este doar un primitor, care poate împărţi doar ceea ce mai întâi i-a fost lui dat. Contrafacerea nu s-a oprit doar la atribuirea paternităţii pruncului Tamuz lui Nimrod cel mort. Se învăţa că Tamuz era de fapt reîntruparea vie a lui Nimrod, iar copilul era de fapt propriul său tată şi soţul mamei sale. Se susţinea că Nimrod şi Tamuz erau una şi aceeaşi persoană. Nu exista nici cea mai mică urmă de adevăr în această contrafacere. Un bărbat oarecare era adevăratul tată al lui Tamuz, şi este un simplu fapt a vedea că aceasta era o contrafacere măiestrită a întrupării Domnului Hristos; şi ceea ce se pretindea a fi în înşelăciunile lui Satana, a fost adevărat în cazul

56

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

lui Isus. Contrafacerile Satanei sunt atât de apropiate de adevăr, încât este imposibil să distingem diferenţa dintre acestea şi adevăr, fără mărturia Scripturilor şi fără lucrarea personală a Duhului Sfânt. Promisiunile de viaţă ale lui Satana sunt în realitate o cale a morţii, dar nu tot aşa sunt promisiunile lui Dumnezeu. Ele sunt într-adevăr calea către viaţa veşnică şi către fericirea imaculată. După cum este de sigur că persoana care a fost reprodusă în Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, a fost Isus Hristos, tot aşa, când Hristos, nădejdea slavei, vine în noi, El şi nu Duhul Sfânt este Cel care a fost implantat. Această distincţie este foarte importantă, atât de importantă, încât Domnul a prevăzut simboluri foarte clare pentru a clarifica punctul acesta. Unul dintre ele este simbolul căsătoriei, în care Hristos este soţul ceresc al omenescului nostru şi tatăl naturii noastre divine. „Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui, şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El se numeşte Dumnezeul întregului pământ.“ Isaia 54,5. Isus Hristos este Creatorul, cel prin care Cel atotputernic a făcut lumile, şi prin care le susţine şi le călăuzeşte clipă de clipă. Aşadar, fiind Făcătorul, El trebuie să fie şi Soţul celui credincios, aşa cum rezultă din acest verset. Pavel spune aceasta în multe locuri. În Romani 7,4, el declară că noi „trebuie să fim căsătoriţi cu un altul, adică chiar cu Cel care a înviat din morţi, pentru ca să aducem roadă pentru Dumnezeu.“ K. J.V. Bible. Acest verset arată în mod clar cine este Soţul, căci nu există decât o singură persoană care a fost înviată din morţi şi care poate fi Soţul nostru, iar aceasta este Isus Hristos. Duhul Sfânt nu ar putea fi niciodată Soţul cu care să fim căsătoriţi, pentru că El nu a luat niciodată asupra Sa carnea noastră căzută, muritoare şi păcătoasă şi, aşadar, nici nu a înviat niciodată din morţi. Există o deosebire între a umple omenescul cu prezenţa Sa, după cum face Duhul Sfânt, şi a fi căsătorit cu omenescul, aşa cum este Domnul Hristos. Pentru a experimenta această căsătorie cu Isus, cineva trebuie să devină el însuşi o fiinţă umană, aşa cum a fost Hristos, ceea ce Duhul Sfânt nu a fost chemat niciodată să facă. Legea căsătoriei, care este la fel de valabilă în domeniul spiritual, cât şi în cel fizic, şi în ale cărei limite neprihănite sălăşluiesc atât Isus Hristos, cât şi Duhul Sfânt, interzice

LOCUIREA LĂUNTRICĂ A DUHULUI SFÂNT

57

implantarea seminţei în afara căsătoriei. Hristos, în virtutea căsătoriei Lui cu omenescul, are dreptul inviolabil de a se reproduce pe Sine în credincios. În timp ce Duhul Sfânt are dreptul de a îl umple pe credincios cu prezenţa şi puterea Sa, El nu are dreptul să umple pe copiii lui Dumnezeu cu sămânţa propriei Sale vieţi. Numai într-un sens foarte special se poate spune că: „Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 84, par. 10. Acest adevăr se aplică atât în lucrarea Duhului Sfânt la naşterea din nou, cât şi în dezvoltarea ulterioară, zilnică a vieţii lui Hristos înăuntrul celui neprihănit. La naşterea din nou, aşa după cum am arătat deja, când Duhul Sfânt îi este împărtăşit celui pocăit, El însămânţează nu propria Sa viaţă, ci sămânţa lui Isus Hristos. Pentru că El e Cel ce implantează sămânţa, viaţa lui Hristos nu poate niciodată să fie însămânţată înăuntrul copiilor lui Dumnezeu fără lucrarea Duhului. Pentru a înţelege cum se aplică această declaraţie la experienţa zilnică, trebuie să luăm în considerare simbolismul folosit pentru a explica lucrarea Duhului Sfânt. În conversaţia dintre Isus şi Nicodim, El este asemănat cu vântul, în parabola celor zece fecioare cu uleiul, la Ziua Cincizecimii cu focul, iar în ploaia timpurie şi târzie cu ploaia. Acest simbol din urmă, acela al ploii, descoperă calea prin care Duhul Sfânt asigură dezvoltarea vieţii lui Hristos înăuntrul credinciosului. „În Orient, ploaia timpurie cade la timpul semănatului. Ea este necesară pentru ca sămânţa să poată germina. Sub influenţa averselor de ploaie fertilizatoare, mlădiţa firavă încolţeşte. Ploaia târzie, căzând aproape de sfârşitul sezonului, coace grânele şi le pregăteşte pentru seceriş. Domnul foloseşte aceste operaţii ale naturii pentru a reprezenta lucrarea Duhului Sfânt. După cum roua şi ploaia sunt date mai întâi pentru a face ca sămânţa să încolţească, şi mai apoi pentru a coace secerişul, tot astfel Duhul Sfânt este dat pentru a duce mai departe, de la un stadiu la altul, procesul creşterii spirituale. Coacerea grânei reprezintă împlinirea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt, chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să fie făcut desăvârşit în caracter. Noi trebuie să fim transformaţi în întregime după asemănarea lui Hristos.“ Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 1.

58

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Când fermierul seamănă sămânţa, ea este îngropată în pământul care conţine substanţele necesare creşterii ei până la deplina maturitate şi producere a rodului, dar hrana plantelor rămâne nedisponibilă seminţei, dacă nu cade ploaia. Numai atunci când în sol este prezentă suficientă umezeală, hrana din el se transformă în soluţie pentru a fi absorbită de plantă. În acelaşi fel, nimeni nu poate căpăta din Scripturi vitalitatea ce promovează creşterea spirituală fără lucrarea ploii timpurii mai întâi şi, în cele din urmă, a ploii târzii. Oricine ar încerca să primească viaţă din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, fără binecuvântările ploii timpurii şi târzii, încearcă imposibilul. Când ploaia se combină cu substanţele din sol şi soluţia obţinută este absorbită de plantă, ea devine de fapt parte din fibrele vegetaţiei care se află în creştere. Viaţa este împărţită structurii vii a plantelor şi, ca rezultat, ele cresc şi, în cele din urmă, produc roade. Acum ploaia a devenit în realitate un pom. Împărtăşirea vieţii uneia a devenit viaţa celeilalte. Ploaia nu îşi dezvoltă propria sa viaţă, ci viaţa seminţei care a fost irigată. Dacă sămânţa a fost una de brad, ploaia dezvoltă viaţa aceea, de brad. Dacă a fost sămânţă de portocal, atunci va creşte un portocal, şi aşa mai departe. Unii ar putea obiecta că apa este doar un mijloc prin care substanţele sunt transportate către locul unde ele vor forma celule, dar, în timp ce acest lucru este adevărat până la un punct, nu trebuie să uităm că o celulă vie este formată în cea mai mare parte din apă. În acelaşi fel, ploaia gingaşă a Duhului Sfânt umple viaţa credinciosului, amestecând-o cu substanţele hrănitoare aflate în Scripturi, până ce devine, la modul literal, parte din noi. Dar viaţa care se dezvoltă este viaţa care a crescut din sămânţă, şi care este sămânţa lui Hristos. Duhul Sfânt împărtăşeşte creştinului propria Sa viaţă clipă de clipă, dar acea viaţă se transformă în viaţa lui Hristos. Din acest motiv, stă scris adevărul că: „Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos.“ Pentru a înţelege acest lucru este necesar doar să păstrăm în minte legile naturii şi să le aplicăm în domeniul spiritual şi în domeniul fizic. Hristos este Sămânţa; Duhul Sfânt este ploaia. Prin primirea seminţei Lui, credinciosul obţine viaţa veşnică a lui Hristos în suflet. Prin primirea lucrării binecuvântate a Duhului Sfânt, acea viaţă din el creşte viguros până la maturitate deplină.

LOCUIREA LĂUNTRICĂ A DUHULUI SFÂNT

59

O dată ce credinciosul a primit viaţa lui Hristos, el are în el viaţa veşnică, chiar dacă nu are încă certitudinea absolută că va trăi veşnic, deoarece, dacă el nu va reuşi să împlinească, prin mărturisirea şi lepădarea oricărui păcat cunoscut, condiţiile ispăşirii finale, va pierde viaţa aceea veşnică şi nu i se va îngădui să intre în cer. Punctul cel mai important este că, atunci când creştinul comite un păcat, el nu pierde viaţa lui Hristos, care este viaţa veşnică. Dacă el ar pierde-o, atunci ar avea nevoie iar de naşterea din nou şi ar trebui să se reboteze ori de câte ori calcă una din poruncile lui Dumnezeu. Dar când un credincios comite un păcat, el pierde prezenţa Duhului Sfânt şi nu îl poate primi înapoi până când păcatul nu a fost regretat şi lepădat. Există deci o mare diferenţă între prezenţa lăuntrică a Duhului Sfânt, care ocupă templul corpului, şi viaţa lui Hristos din suflet. Duhul Sfânt este ploaia; viaţa lui Hristos este sămânţa. Să păstrăm permanent în minte adevărul că, în timp ce Hristos în noi este nădejdea slavei, acest lucru devine o realitate numai când Duhul Sfânt îşi îndeplineşte lucrarea care i-a fost încredinţată Lui.

Capitolul 5

Clădirea
Prin intermediul sanctuarului Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie două lecţii. Mai întâi, în formă de pildă, clădirea în sine descoperă idealul lui Dumnezeu pentru poporul Său, tabloul a ceea ce ei trebuie să devină. În al doilea rând, slujbele îndeplinite în clădire arătau cum trebuia să fie împlinit slăvitul Său scop divin. În mod firesc, studiul idealului Său trebuie să fie cel dintâi. De aceea, vom acorda atenţie lecţiilor pe care Dumnezeu le-a scris în diferitele elemente şi în aşezarea lor în structura şi în aranjamentul sanctuarului, înainte de a studia diferitele ispăşiri prin care sufletul este înălţat până acolo unde doreşte Domnul să fie. „Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre înaltele ţeluri puse în faţa fiecărei fiinţe.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 16, par. 16. „Prin Isus Hristos trebuia să se împlinească scopul pentru care sanctuarul era un simbol – clădirea aceea măreaţă, ai cărei pereţi reflectau în aurul lor strălucitor, în culorile curcubeului, perdeaua cu heruvimii lucraţi ales în ţesătură, parfumul tămâii ce ardea permanent, pătrunzând totul, preoţii îmbrăcaţi în alb curat, şi în adânca taină a Sfintei Sfintelor, deasupra tronului harului între chipurile plecate în adorare ale îngerilor, slava Celui Sfânt. În toate acestea, Dumnezeu voia ca poporul Său să recunoască scopul Său faţă de sufletul omenesc. În acelaşi scop zicea şi apostolul Pavel mai târziu prin Duhul Sfânt: ,Nu ştiţi că voi sunteţi Templul Duhului Sfânt, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui
(60)

CLĂDIREA

61

Dumnezeu este sfânt: şi aşa sunteţi voi.‘ “ 1 Corinteni 3,16. Educaţie, cap. Educaţia lui Israel, par. 10. Dumnezeu a intenţionat ca izraeliţii să se familiarizeze pe deplin cu fiecare aspect al clădirii – materialele folosite, stilul şi construcţia mobilierului, curtea şi conţinutul ei şi numărul şi dimensiunile relative ale încăperilor. Iehova dăduse instrucţiuni specifice care priveau construcţia fiecărei părţi a templului şi conţinutul lui, iar constructorilor li s-a cerut să le urmeze cu exactitate. Generaţia implicată cu adevărat în ridicarea clădirii avusese cea mai bună ocazie să-şi însuşească o înţelegere cuprinzătoare a acestor detalii, dar aceasta nu a lăsat loc de scuză pentru ignoranţă din partea urmaşilor lor, cărora li se lăsase ca moştenire o clădire terminată şi în stare de funcţiune. Dar nu era îndeajuns ca ei să cunoască aceste prescripţii tehnice. Aceste informaţii nu aveau valoare, până ce ei nu recunoşteau că fiecare element din structură era un simbol care reprezenta ceea ce trebuia să fie zidit în propriile lor temple sufleteşti. Doar dacă legau simbolul de realitate şi lucrau cu toată inima şi cu tot sufletul ca să atingă idealul stabilit de Dumnezeu, ar fi fost în stare să primească tot ceea ce Dumnezeu pusese în sanctuar şi în slujbele lui pentru ei. Chiar dacă sanctuarul pământesc şi slujbele lui au luat sfârşit de mult, aceleaşi principii rămân adevărate şi astăzi. Pentru fiecare dintre copiii lui Dumnezeu care se străduiesc să atingă desăvârşirea de caracter şi de comportament, care-i îngăduie lui Hristos să vină şi să-i pretindă ca fiind ai Săi, este nevoie în continuare să se familiarizeze cu toate detaliile prescripţiilor din structura templului şi să vadă în ele idealul glorios al caracterului lui Dumnezeu. Nimeni nu poate amâna această lucrare fără ca să nu îşi primejduiască sufletul. Acest ideal trebuie atins înainte ca ziua ispăşirii finale să vină peste fiecare individ. Atunci va fi prea târziu ca să mai lupţi pentru acest ideal. Hristos în voi Scripturile subliniază cu putere faptul că mântuirea este posibilă numai pentru aceia care îl au pe Hristos în ei, ca nădejde a slavei. Tot ce e mai prejos de acest ideal nu va putea satisface cererile judecăţii, căci numai viaţa care se coboară din cer, de la Purtătorul de sămânţă, Isus Hristos, se poate întoarce în cer.

62

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Fiecare candidat al împărăţiei trebuie să înţeleagă că întocmai după cum prezenţa lui Dumnezeu sălăşluia în cortul întâlnirii, tot aşa trebuie să locuiască şi în fiecare credincios. În mod literal, ei trebuie să fie templele viului Dumnezeu. Dumnezeu a intenţionat ca sanctuarul să înveţe acest adevăr cu claritate şi putere. Lecţia devenise chiar şi mai necesară, deoarece păcatul îl jefuise pe Dumnezeu de locul Său legitim în templul omenesc. Poporul avea nevoie să vadă că prezenţa păcatului trebuia să fie dezrădăcinată, ca Dumnezeu să poată intra şi locui în om. Ei aveau nevoie să urmeze cu o atenţie încordată fiecare pas în construcţia sanctuarului şi s-o armonizeze cu aceeaşi lucrare în vieţile lor personale. Astfel că, Dumnezeu i-a zis lui Moise, „Să-mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.“ Exod 25,8. Acest verset arată mai întâi ce trebuia să facă oamenii şi, în al doilea rând, ce urma să facă Dumnezeu. Construirea clădirii era responsabilitatea omului. Dumnezeu a zis: „Să-mi facă...“ O dată ce acest lucru era împlinit, Dumnezeu urma să locuiască în mijlocul lor. Această făgăduinţă nu însemna că Dumnezeu ar fi locuit doar în mijlocul taberei. Scopul Său era să locuiască în fiecare din ei, în mod personal. Sub inspiraţia divină, Pavel a interpretat aceste cuvinte în felul următor. Când el citează din Leviticul 26,12, care glăsuieşte astfel: „Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu.“, el scrie, „Eu voi locui în ei şi voi umbla în ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.“ 2 Corinteni 6,16. K. J.V. Bible. Adevărul este că Dumnezeu nu putea rămâne în templul din mijlocul lor, dacă El nu ar fi fost în stare să locuiască în ei. Acest lucru este evident prin faptul că, atunci când ei au căzut în apostazie şi El şi-a pierdut locul Său în inimile lor, norul de slavă sau şekina s-a depărtat din templu. Dumnezeu a încetat să fie atât în ei, cât şi în mijlocul lor, până când, prin pocăinţă şi curăţire, s-au pregătit pentru întoarcerea prezenţei Lui. Îndrumarea lui Dumnezeu ca ei să zidească un sanctuar este copia fidelă a cuvintelor spuse lui Adam şi Evei în Eden, când Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul, şi supuneţi-l...“ Geneza 1,28. Primii noştri părinţi sunt singurele fiinţe umane create de Dumnezeu. Restul oamenilor au fost făcuţi de alte fiinţe umane.

CLĂDIREA

63

Părinţii nu au îndeplinit acest rol independent de Dumnezeu, cu toate că cei mai mulţi au fost nepăsători faţă de partea pe care o are Iehova. Cel atotputernic nu era obligat să dea această importantă responsabilitate omului, pentru că El ar fi putut să ne creeze pe fiecare din noi tot aşa cum a creat îngerii. Dar, o dată ce El a ales să dea omului acest privilegiu, a devenit necesar să lase la îndemâna izraeliţilor construcţia sanctuarului ca pildă. După cum templele umane erau zidite de corpuri omeneşti, tot aşa sanctuarul care îi simboliza trebuia să fi zidit de oameni. În înălţarea sanctuarului din pustie, Dumnezeu nu le-a dat oamenilor responsabilitatea de a elabora proiectul clădirii. El l-a chemat pe Moise pe munte şi i-a arătat planurile şi prescripţiile tehnice, care fuseseră elaborate în ceruri, cu instrucţiunea explicită: „Vezi, să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte.“ Exod 25,40. „Când Moise era aproape să construiască sanctuarul ca locuinţă pentru Dumnezeu, a fost îndrumat să facă toate lucrurile după modelul care i se arătase pe munte. Moise era plin de zel pentru lucrarea lui Dumnezeu şi avea la îndemnă oamenii cei mai talentaţi şi mai iscusiţi pentru a realiza îndrumările lui. Cu toate acestea el nu trebuia să facă nici un clopoţel, nici o rodie, nici un ciucure, nici o podoabă, nici o perdea, nici un vas al sanctuarului, decât după modelul ce-i fusese arătat. Dumnezeu l-a chemat pe munte şi i-a descoperit lucrurile cereşti. Domnul l-a acoperit cu slava Lui, ca să poată vedea modelul, şi după acesta s-au făcut toate lucrurile.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 21, par. 28. În mod asemănător, determinarea particularităţilor pe care un bebeluş nou născut le va lua, nu le este dată părinţilor. Persoana cea nouă poate fi înaltă sau scundă, inteligentă sau oligofrenă, chipeşă sau urâtă şi multe alte asemenea posibilităţi, dar nici una din acestea nu pot fi hotărâte de părinţi. Dumnezeu a fixat parametrii proiectului în sistemul de reproducere uman, iar rezultatul este în armonie cu legile eredităţii instituite de Dumnezeu. Numai Dumnezeu rămâne proiectantul. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu, în mod arbitrar şi personal, plănuieşte structura corpului, talentele, înfăţişarea şi temperamentul fiecărui individ. Când i-a creat pe Adam şi pe Eva, El a stabilit legile reproducerii, aşa încât fiecare individ este format ca rezultat al aplicării acelor legi de-a lungul secolelor. Nu mai este nevoie să spunem că păcatul a deteriorat foarte mult procesul

64

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

respectiv, coborând calitatea reproducerii mai jos decât a intenţionat Dumnezeu. Totuşi, punctul important e că Dumnezeu, şi nu omul, este proiectantul templului pământesc şi a templelor omeneşti, simbolizate prin sanctuarul pământesc. Ţărână blestemată de păcat Sanctuarul iniţial a fost ridicat în pustie. Acesta este o ilustraţie adecvată a vieţii rătăcitoare a creştinului, departe de locuinţa plină de pace a Paradisului. Templul este deci o reprezentare a templului corpului omenesc, aşa cum este el pe acest pământ şi nu aşa cum va fi în ceruri. Atâta vreme cât suntem străini şi călători, departe de cer, noi suntem îmbrăcaţi în carnea păcătoasă şi muritoare făcută din ţărâna blestemată de păcat. Pentru ca templul pământesc să simbolizeze cu exactitate acest templu al corpului uman, el, de asemenea, trebuie să fie făcut din materiale obţinute din ţărâna blestemată de păcat. Şi aşa a şi fost. Ar fi fost un lucru extrem de simplu pentru Dumnezeu să păstreze cu grijă materiale din grădina Edenului, înainte de căderea lui Adam sau să le furnizeze direct din cer pentru clădirea sanctuarului. Dar El nu a ales să facă aceasta, căci dacă ar fi ales, templul niciodată nu ar fi putut să ilustreze scopul Lui pentru poporul Său. Un număr variat de materiale au fost folosite la clădire – inul, bronzul, argintul, aurul, lemnul, piei de animale, etc. – dar fiecare articol îşi avea originea în ţărâna blestemată de păcat. Nu toţi înţeleg că toate articolele necesare pentru întreţinerea şi îmbogăţirea noastră sunt în mod literal ţărâna pământului, dar aşa este. În alegerea materialelor pentru locurile sfinte şi pentru curtea templului, Dumnezeu ar fi putut să le aleagă cu mare grijă de undeva de pe pământ, unde păcatul lăsase cele mai mici urme, dar El a ales Egiptul unde, la vremea aceea, păcatul produsese cele mai mari pagube. Recunoscând mai dinainte că poporul lui Israel avea nevoie să zidească sanctuarul în pustie, Dumnezeu a pregătit totul pentru ocazia respectivă. El i-a mişcat pe egipteni să le ofere sclavilor care plecau tot ceea ce era necesar pentru lucrarea aceasta.

CLĂDIREA

65

„Domnul i-a zis lui Moise... ,Vorbeşte cu poporul, ca atunci fiecare să ceară de la vecinul său şi fiecare de la vecina ei, vase de argint şi vase de aur...‘ Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise, şi au cerut egiptenilor vase de aur, vase de argint şi haine. Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Şi astfel au jefuit pe egipteni.“ Exod 11,1.2; 12,35.36. Câteva săptămâni mai târziu, când tăbărâseră la piciorul muntelui Sinai, Moise, călăuzit de Dumnezeu, i-a invitat pe izraeliţi să contribuie cu materialul necesar pentru clădire. Aurul, argintul, inul, bronzul şi alte materiale pe care le-au adus, fuseseră luate din Egiptul blestemat de păcat. Cortul a fost înălţat potrivit cu modelul oferit de Dumnezeu şi prin măiestria pe care El a dăruit-o lucrătorilor. Apoi Domnul a coborât şi a umplut clădirea cu prezenţa Sa glorioasă. Cum a făcut lucrul acesta, rămâne o taină dincolo de înţelegerea omenească. Cum a fost posibil, ca o aşa mică părticică a creaţiunii nesfârşite, să cuprindă acea Fiinţă a cărei putere este atât de infinită, încât a putut rosti întregul univers la existenţă? În timp ce nici un izraelit nu putea explica aceasta, totuşi zilnic aveau înaintea ochilor lor acest fapt. Pe când mergeau în fiecare dimineaţă şi seară să ia parte la serviciile sacrificiale, ei puteau să vadă slava prezenţei lui Dumnezeu strălucind puternic din interiorul cortului, fapt care-i determina să creadă că El era acolo. Aceeaşi taină i-a fost arătată lui Moise când a fost confruntat cu rugul aprins. Micuţul rug îşi extrăgea resursele din pământul blestemat de păcat şi, totuşi, pentru scurtă vreme, el fusese cortul Celui Prea Înalt. Dar cea mai mare descoperire a acestei taine a fost dată în întruparea lui Hristos. Când a venit pe acest pământ, El a locuit într-un corp de carne şi sânge care, în orice privinţă, era făcut din aceeaşi ţărână blestemată de păcat, aidoma celor pe care El venise să îi mântuiască. „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul.“ Evrei 2,14. Acest adevăr este atât de vital pentru mântuire, încât el ajunge în mod inevitabil sub atacul puternic al vrăjmaşului şi al

66

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

forţelor lui. Pentru acest motiv, mulţi religionişti spun că Hristos ar fi venit într-o carne şi sânge diferite de acelea care împovărează omenirea încă de la căderea lui Adam. Pentru a veni în ajutorul ideii lor, ei folosesc Scripturile care, luate separat, pot fi făcute să pară că ar susţine învăţăturile lor. Dar aceia care privesc descoperirea întrupării lui Hristos pe care a oferit-o Iehova în sanctuar, vor înţelege, în mod categoric, cele două naturi foarte diferite care au fost împletite în mod tainic în Hristos. O natură a fost în întregime de sus, divină, desăvârşită, fără pată şi nemuritoare. Cealaltă a fost compusă din aceeaşi ţărână păcătoasă care se poate găsi în materialele din care a fost clădit sanctuarul; şi era deci păcătoasă, muritoare, şi putea să moară, după cum s-a şi întâmplat. Trebuie subliniat că în timp ce Hristos a avut carnea păcătoasă, aceasta nu a fost niciodată o carne care păcătuia. Cuvântul lui Dumnezeu declară în mod special că sanctuarul a fost o înfăţişare exterioară a naturii lui Hristos în întrupare: „Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.“ Ioan 1,14. „Dumnezeu a poruncit lui Moise pentru Israel: ,Să-mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor.‘ Exod 25,8 şi El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot aşa Hristos şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti. El şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poată locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa divină. ,Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.‘ Ioan 1,14.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 14. Aceste declaraţii învaţă cu claritate că sălaşul sau cortul lui Hristos a fost corpul Său fizic pe care l-a deţinut în timp ce se afla pe pământ, întocmai după cum El locuise în cortul întâlnirii din pustie. După cum Moise a clădit cortul din materiale luate din ţărâna blestemată de păcat a pământului, tot aşa trupul lui Hristos a fost format din aceeaşi ţărână. De fiecare dată când poporul Lui vine la sanctuar, Dumnezeu intenţionează ca adevărul acesta să strălucească asupra lor cu raze tot mai puternice şi mai clare.

CLĂDIREA

67

Slava prezenţei lui Dumnezeu a fost ascunsă în materialele blestemate de păcat din care era construit sanctuarul. În felul acesta, ceea ce este veşnic a locuit în ceea ce este vremelnic. În acelaşi mod, Divinitatea locuieşte în natura noastră omenească muritoare. Domnul ştie bine că atunci când poporul Său pierde adevărul întrupării – care este taina lui Dumnezeu, Hristos în voi, nădejdea slavei – ei nu mai au Evanghelia mântuirii, şi că deja au căzut în apostazie. Timpul prezent este o vreme de o mare întunecime, marcată de o ignoranţă larg răspândită cu privire la natura lui Hristos când umbla pe pământ. Sunt diferite teorii despre modul în care Mântuitorul a venit printre oameni, dar foarte puţine învaţă adevărul simplu descoperit în sanctuar, că El a venit cu aceeaşi carne şi sânge pe care le au cei pe care El a venit să-i răscumpere.

68

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Templele stabilite pe pământ au învăţat că natura omului nu este nemuritoare în sine. Când clădirea era ocupată de Dumnezeu, ea simboliza viaţa creştină, dar când prezenţa divină era izgonită, clădirea nu rămânea goală; ea devenea locuinţa Satanei. În starea aceasta, clădirea reprezenta sufletul neregenerat care, fiind căsătorit cu Satana, hrănea sămânţa lui, cu rezultatul că o recoltă de roade rele ieşeau la iveală. Este evident că prezenţa lui Dumnezeu nu poate locui acolo unde Satana este stabilit. De aceea, cel rău trebuie dezrădăcinat, înainte ca Dumnezeu să poată intra. Un alt templu, Noul Ierusalim, ilustrează cum va fi natura celor răscumpăraţi în Paradis. Dumnezeu va fi în continuare locatarul acelui templu şi al vieţilor simbolizate de el, dar clădirea în sine va fi zidită din materiale asupra cărora nu a apăsat niciodată blestemul păcatului. Din acest motiv, el nu va trece niciodată. În acelaşi fel, cei mântuiţi vor avea corpuri compuse din materiale care niciodată nu au cunoscut păcatul şi vor trăi veşnic, ca şi Noul Ierusalim. Prin aşezarea sanctuarului în mijlocul taberei unde poporul putea să vadă prezenţa lui Dumnezeu strălucind dinăuntrul templului, Dumnezeu a prevăzut pentru ei un amintitor zilnic al adevărului că Hristos în ei era nădejdea slavei. Dumnezeu aştepta ca ei să mediteze continuu la această temă, astfel ca ea să nu devină niciodată ceva banal sau un lucru meritat care li s-ar fi datorat. Pe măsură ce ar fi făcut lucrul acesta, ei ar fi crescut în har, iar cunoştinţa tainei acesteia ar fi devenit din ce în ce tot mai clară. Cerinţa aceasta nu s-a schimbat. Nici un credincios nu trebuie să aibă odihnă până ce nu înţelege pe deplin în ce fel trebuie să fie trupul său templul Duhului Sfânt. A trecut de mult timpul când prezenţa lui Dumnezeu strălucea în mod vizibil dintr-un templu făcut din materiale pământeşti, dar aceasta nu privează sufletul de mărturia lui minunată. Rapoartele despre construcţia şi slujbele lui sunt scrise în Scripturi şi îi invită pe cercetătorii dedicaţi să contempleze adesea descoperirile lui cu privire la calea mântuirii lui Dumnezeu. Toţi ar trebui să înţeleagă nevoia lor de a cerceta aceste adevăruri până când devin atât de vii înlăuntrul lor, încât să radieze iubirea şi harul lui Dumnezeu oriunde se duc. Fie ca nimeni să nu se dea satisfăcut cu o înţelegere neglijentă a acestor lucruri.

CLĂDIREA

69

Sapă adânc după comoară şi când ai găsit-o, nu-ţi permite să crezi că ai ajuns la capăt şi că nu mai ai nevoie să cercetezi mai departe. Meditează zilnic asupra acestor teme, aşa încât să progresezi continuu către o experienţă spirituală încărcată cu putere şi care se lărgeşte tot mai mult. „Omenescul Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. El este lanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos şi prin Hristos de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie studiul nostru. Hristos a fost om cu adevărat; El a dat dovadă de umilinţă prin faptul că a devenit om. Totuşi, El era Dumnezeu în carne. Când ne apropiem de acest subiect, ar fi bine ca să luăm seama la cuvintele pe care Hristos i le-a spus lui Moise din rugul aprins: ,Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.‘ Exod 3,5. Noi trebuie să ajungem la acest studiu cu umilinţa unui învăţăcel, cu o inimă zdrobită. Iar studiul despre întruparea lui Hristos este un câmp rodnic care va răsplăti pe cercetătorul care sapă adânc după adevărul ascuns.“ The Youth‘s Instructor, 13 octombrie 1898.

Capitolul 6

De ce carne păcătoasă?
Dovezile luate în considerare în ultimul capitol confirmă că Hristos a venit în aceeaşi carne şi cu acelaşi sânge, căzute şi păcătoase, pe care le are fiecare dintre noi. Dumnezeu nu ar fi cerut acest lucru dacă n-ar fi fost strict necesar. El ar fi îngăduit Mântuitorului să vină pe pământ cu o natură omenească diferită. De ce oare a trebuit Hristos să vină în felul acesta? De ce nu ar fi putut veni în carnea sfântă şi fără păcat a lui Adam, înainte ca el să cadă în păcat? Cu cât mai profund înţelege creştinul răspunsurile la aceste întrebări, cu atât mai eficient va fi el în întâmpinarea ispitelor subtile generate de puterile întunericului. De aceea, vom consacra acest capitol discutării acestor întrebări. Susţinem, fără îndoială, încă de la început, faptul că Hristos trebuia să vină în aceeaşi carne şi sânge cu care noi suntem împovăraţi. Iată o declaraţie care confirmă acest fapt: „Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov sprijinindu-se pe pământ şi capătul de sus ajungând la poarta cerului, tocmai la hotarul slavei. Dacă cu o singură treaptă scara aceasta n-ar fi ajuns la pământ, am fi fost pierduţi. Dar Hristos vine la noi acolo unde suntem. El a luat natura noastră şi a biruit, pentru ca şi noi, luând natura Lui, să putem birui. Făcut ,în asemănarea cărnii păcătoase‘ (Romani 8,3. K. J.V. Bible), El a trăit o viaţă fără de păcat, şi prin dumnezeirea Sa stăpâneşte pe tronul cerului, în timp ce prin natura Sa omenească vine la noi. El ne invită ca prin credinţă în El să ajungem la slava caracterului lui Dumnezeu. De aceea noi trebuie să fim desăvârşiţi, după cum şi Tatăl nostru ,Cel ceresc este desăvârşit.‘ “ Hristos Lumina Lumii, cap. 31, par. 48.
(70)

DE CE CARNE PĂCĂTOASĂ?

71

Nenecesară pentru comunicare Când Hristos a fost prima dată născut în forma unui înger, scopul de bază a fost stabilirea unei părtăşii desăvârşite printr-o comuniune nestingherită între Creator şi creaturile Sale. În clipa când însă a intervenit păcatul între om şi Dumnezeu nu a fost necesar ca Hristos să se coboare pe o treaptă şi mai joasă pentru a comunica cu omul. Acest adevăr este dovedit prin faptul că Hristos a comunicat în mod personal cu diferiţi oameni în timpul Vechiului Testament, cu mult înainte ca El să ia carnea păcătoasă şi căzută a omului. Hristos însuşi a fost cel care a venit la Avraam înainte de arderea Sodomei, cel care s-a luptat cu Iacov, care a vorbit faţă către faţă cu Moise, cu Iosua, cu Ghedeon şi cu părinţii lui Samson şi care a dat legea pe muntele Sinai. El a reuşit să comunice cu ei fără ca să ia carnea şi sângele celor cu care El comunica. Desigur comunicarea nu a fost la fel de apropiată ca în Eden, şi Mântuitorul nu a putut să li se adreseze direct celor fără Dumnezeu, dar a existat totuşi comunicare. Oameni sfinţi, ca Moise, au primit de la El cuvinte inspirate şi le-au transmis apoi acelora cu care Hristos nu putea vorbi faţă către faţă. Dumnezeu doreşte să restaureze tot ceea ce a fost pierdut în Eden şi să le dea celor răscumpăraţi cu mult mai mult. Ei vor umbla în prezenţa lui Iehova şi îl vor vedea şi vor vorbi cu El faţă în faţă. Nu va fi nici un văl între ei, nici bariere, nici soli între El şi ei. În timp ce nu era necesar ca Hristos să vină în carnea căzută şi păcătoasă pentru a comunica cu oamenii căzuţi, El a trebuit să se coboare la nivelul acesta, pentru a-i aduce pe cei mântuiţi la nivelul unde va fi restaurată comunicarea şi părtăşia desăvârşită. Pentru a realiza această ţintă minunată, Hristos trebuia să îndeplinească mai multe misiuni importante, fiecare din ele cerându-i ca să vină în aceeaşi carne şi cu acelaşi sânge ca acelea pe care le au păcătoşii pe care El a venit să-i mântuiască. El trebuia să demaşte minciunile Satanei că omenirea căzută nu putea ţine legea lui Dumnezeu, tocmai prin demonstraţia că se poate acest lucru. El trebuia să arate contrastul dintre caracterul lui Dumnezeu şi cel al Satanei, prin manifestarea neprihănirii Domnului în lumina cea mai strălucitoare, acolo unde nelegiuirea Satanei se manifesta în lumina cea mai hidoasă. El trebuia să se căsătorească cu omenescul pentru a dărui viaţă oamenilor. El trebuia să

72

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

moară pentru a plăti pedeapsa pe care oamenii nu puteau s-o plătească nicicum. Ar fi fost imposibil pentru Hristos să săvârşească vreunul din aceste lucruri dacă ar fi venit în carnea sfântă. Să luăm în consideraţie, pe scurt, fiecare din aceste responsabilităţi. Arătând că legea putea fi ţinută Satana este un mincinos, hotărât să îi distrugă prin înşelăciune pe toţi oamenii. El pretinde că legea lui Dumnezeu este un jug al robiei care nu poate fi ţinută de fiinţele create, şi că Dumnezeu este nedrept să-şi pedepsească făpturile pentru că nu ţin o lege de care nu se poate asculta sub nici o formă. Când Dumnezeu l-a provocat pe Satana cu privire la neprihănirea lui Iov, atunci cel rău şi-a declarat clar poziţia sa cu privire la lege. Elifaz din Teman era unul din vorbitorii de frunte ai Satanei. Acest om, pe care, în Iov 42,7, Dumnezeu l-a condamnat ca fiind unul care nu vorbeşte adevărul, a pretins inspiraţie directă când a spus: „Poate omul muritor să fie neprihănit înaintea lui Dumnezeu? Poate un om să fie curat înaintea Ziditorului său? R.S.V. Bible. Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii Săi, cu cât mai mult la cei ce locuiesc în case de lut, care îşi trag obârşia din ţărână şi pot fi zdrobiţi ca un vierme?“ Iov 4,17-19. Satana insinuează nu numai că omul nu poate să ţină legea lui Dumnezeu, dar îl acuză pe Dumnezeu că nu are încredere în capacitatea îngerilor de a asculta de lege. „Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este imposibil pentru noi să ascultăm de preceptele ei.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 16. Satana se străduieşte cu un succes considerabil să îi convingă pe oameni că ascultarea de legea lui Dumnezeu este peste capacităţile lor, pentru că el ştie că, dacă ei cred minciuna aceasta, ei nu vor putea asculta niciodată, ci vor întări împărăţia lui şi vor pierde viaţa veşnică. Era imposibil ca Dumnezeu să rezolve această chestiune doar prin declaraţie, astfel că El a trimis pe Fiul Său în lume, să demonstreze falsitatea acuzaţiilor Satanei, prin trăirea unei vieţi de desăvârşită neprihănire, chiar dacă a fost stânjenit de natura

DE CE CARNE PĂCĂTOASĂ?

73

„Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este imposibil pentru noi să ascultăm de preceptele ei.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 16. umană căzută şi păcătoasă. Hristos a făcut ceea ce fusese trimis să facă. El a trăit o viaţă fără păcat într-o carne păcătoasă, dovedind astfel o dată pentru totdeauna că orice om care va îngădui Mântuitorului să unească divinitatea Lui cu natura sa umană şi care va trăi în supunere faţă de Dumnezeu, după cum a trăit El, poate, de asemenea, să trăiască o viaţă fără păcat într-o carne păcătoasă. Acesta este motivul pentru care Biblia vorbeşte despre Hristos ca fiind exemplul nostru în toate lucrurile. „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.“ 1 Petru 2,21. Pe această bază a putut Hristos face făgăduinţa vieţii veşnice tuturor acelora care biruiesc după cum El a biruit. „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de

74

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

domnie, după cum şi Eu am biruit, şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.“ Apocalipsa 3,21. „După cum Hristos a trăit legea în natura omenească, tot astfel putem face şi noi, dacă ne vom sprijini pe Cel Puternic.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 73, par. 23. Multe alte versete şi declaraţii pot fi citate pentru a stabili aceste fapte, dar punctul principal din acest capitol este să înţelegem de ce, pentru a împlini aceste obiective, Hristos a trebuit să vină în aceeaşi carne şi sânge ca ale copiilor pe care a venit să îi mântuiască. Satana a spus că legea nu poate fi ţinută de omenirea căzută. Hristos a venit să dovedească faptul că ea putea fi ţinută. Dacă Mântuitorul ar fi refuzat să se coboare şi să ţină legea în acelaşi omenesc căzut în care li se cere oamenilor să aducă ascultarea aceasta, nu numai că El ar fi eşuat să demaşte minciuna Satanei, ci mai rău decât atât, ar fi confirmat-o. În momentul în care Dumnezeu a declarat că legea poate să fie ţinută de o persoană în carnea căzută şi păcătoasă, cu condiţia ca persoana să aibă neprihănirea lui Hristos în acel omenesc, Mântuitorul şi-a luat angajamentul să facă dovada acelor cuvinte în corpul omenesc căzut şi păcătos. Orice refuz din partea Sa de a coborî până la nivelul unde se afla omul, putea fi interpretat de oameni şi de demoni ca fiind, de fapt, recunoaşterea că aşa ceva nu se putea face la acest nivel. Datorită acestui fapt, orice om de pe pământ ar fi fost liber de orice responsabilitate ca să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Nu este deci surprinzător să descoperim că în acele biserici în care se învaţă că Hristos nu a venit în aceeaşi carne şi sânge ca şi copiii, să se înveţe, de asemenea, că omul nu poate ţine legea în mod desăvârşit. Acest lucru trebuie să fie aşa, deoarece cele două poziţii sunt compatibile una cu cealaltă. Membrii acelor biserici sunt asiguraţi că Hristos a ţinut legea pentru ei, lăsându-le doar responsabilitatea de a-i permite lui Hristos să stea în locul lor, până ce vor primi carnea sfântă la cea de a doua venire. O dată ce ei au căpătat această carne, învăţătorii lor îi învaţă, că abia atunci vor ţine legea după cum a ţinut-o Isus în aceeaşi carne sfântă. Această învăţătură îi convine de minune Satanei, şi de aceea a şi inventat-o. Aceia care proclamă faptul că Hristos nu a venit în carnea păcătoasă şi căzută a omenirii, îl lipsesc de orice posibilitate de a împlini ceea ce a fost trimis să facă – să demaşte

DE CE CARNE PĂCĂTOASĂ?

75

minciuna Satanei şi să-l înfrângă. Dacă această învăţătură este adevărată, acuzaţiile Satanei împotriva conducerii divine sunt drepte şi toţi trebuie să se unească cu cel rău în revolta lui împotriva Celui Prea Înalt. Noi nu putem face aceasta, pentru că învăţătura este eronată. Problemele implicate în marea luptă nu ne lasă o altă alegere decât să credem că Hristos a venit în aceeaşi carne şi sânge pe care le avem şi noi. Caracterul lui Dumnezeu pus în contrast cu cel al Satanei Foarte strâns legată de întrebarea dacă legea poate sau nu să fie păzită este chestiunea cu privire la caracterul plin de iubire al lui Dumnezeu. La început, Satana a fost hotărât să se înalţe pe locul cel mai înalt din cer, dar pentru a face aceasta, el trebuia să îl despartă pe Dumnezeu de afecţiunile oştirii cereşti şi să le câştige devotamentul pentru sine. Metoda sa a fost aceea de a calomnia caracterul lui Dumnezeu, un procedeu care a fost foarte plin de succes. În inimile oricărei creaturi care s-a lăsat convinsă de minciunile sale, s-a născut revolta şi, astfel, s-a aşternut deasupra pământului noaptea neagră a păcatului şi a durerii. „Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi în cer. El a căutat să câştige controlul fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De aceea el a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-i dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor propriile sale trăsături rele de caracter. În felul acesta a înşelat el pe îngeri. Tot aşa a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-l considere ca fiind sever şi neiertător. În felul acesta el i-a convins pe oameni să se unească cu el la rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 7. Nu exista decât o singură cale prin care acest spirit de revoltă putea să fie stăpânit şi eliminat şi aceasta era prin înlăturarea cauzei lui – reprezentarea greşită a caracterului plin de iubire al lui Dumnezeu. Dacă această lucrare nu ar fi putut să fie împlinită,

76

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

răul s-ar fi răspândit în întregul univers şi, oriunde ar fi pătruns, ar fi adus nimicirea. Nu exista decât o singură Fiinţă în întregul univers care putea să rezolve această problemă, şi această Fiinţă era Isus Hristos. Numai El, care era egal cu Tatăl, putea să descopere caracterul Lui. Până ce această misiune nu era realizată, marea luptă nu putea fi terminată. Prea mulţi oameni au susţinut vederi limitate cu privire la marea luptă, închipuindu-şi că singurul scop pentru care Isus a venit pe pământ a fost ca să moară pentru omenirea care piere. Acesta era un aspect relativ minor, pentru că atât Dumnezeu, cât şi Satana aveau interese cu mult mai mari decât soarta acestei mici lumi. La mijloc era viitorul întregului univers. Dacă Satana ar fi putut susţine minciunile sale despre Dumnezeu, atunci, cu siguranţă, rebeliunea s-ar fi răspândit în întreaga împărăţie; dar dacă cel rău putea fi demascat, atunci răzvrătirea lui ar fi fost limitată doar la acest pământ şi eradicată pentru totdeauna. Dovada că Hristos a venit să săvârşească cu mult mai mult decât mântuirea oamenilor este oferită în cuvintele spuse de El înainte de a muri: „S-a isprăvit.“ Ioan 19,30. Dacă Hristos ar fi venit doar ca să moară pentru omenire, El nu ar fi rostit aceste cuvinte până în dimineaţa învierii sau, înainte de a muri, ar fi anunţat: „Curând se va isprăvi.“ În schimb El a spus: „S-a isprăvit.“ Apoi a murit. „Domnul Isus nu şi-a încheiat viaţa până când n-a adus la îndeplinire lucrarea pe care a venit s-o facă şi, o dată cu ultima Sa răsuflare, El a exclamat: ,S-a sfârşit.‘ Ioan 19,30. Bătălia a fost câştigată. Mâna Sa dreaptă şi braţul Său cel sfânt i-au asigurat biruinţa. Ca biruitor, El a înfipt stindardul Său pe înălţimile veşnice. N-a fost oare atunci şi acolo bucurie pentru îngeri? Tot cerul a triumfat o dată cu biruinţa Mântuitorului. Satana a fost înfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 79, par. 1. Mai întâi Hristos şi-a împlinit lucrarea pe care venise s-o facă şi apoi El a murit pentru omenirea pieritoare. Acea lucrare urma să obţină biruinţa asupra Satanei prin nimicirea acelei arme puternice pe care o folosise Satana pentru a submina împărăţia lui Dumnezeu – denaturarea caracterului lui Dumnezeu. Este imposibil să supraestimăm semnificaţia şi importanţa acelei biruinţe. Fără această biruinţă, mântuirea omului

DE CE CARNE PĂCĂTOASĂ?

77

niciodată n-ar fi putut să fie realizată, universul nu ar fi putut fi curăţat de cancerul păcatului, iar bucuria şi pacea eternă ar fi pierit din orice colţ al împărăţiei lui Dumnezeu. Fiecare credincios trebuie să studieze caracterul lui Dumnezeu în relaţia lui strânsă cu marea luptă, până când înţelege cât de important a fost, şi încă este, ca minciunile Satanei cu privire la Tatăl cel veşnic să fie demascate. Toţi trebuie să înţeleagă că, nu ar fi existat viaţă veşnică pentru nici un răscumpărat, dacă Hristos nu ar fi câştigat acea biruinţă. Pentru a o câştiga, El trebuia să descopere caracterul lui Dumnezeu în strălucirea lui cea mai aleasă, „în contrast cu caracterul Satanei.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 8. Ambele caractere trebuia să fie puse faţă în faţă pentru a fi descoperite pe deplin. Aceste obiective au fost atinse la cruce. Acolo, când Satana şi-a văzut cele mai bune eforturi ale sale de a-l ispiti pe Hristos ca fiind zadarnice, a fost silit în disperare totală să dea la o parte orice mască şi orice prefăcătorie şi să dezlănţuie împotriva Mântuitorului ultimele sale rezerve de răutate. Privirile locuitorilor cerului au fost îngrozite de adâncimile răutăţii la care s-a coborât Satana. În acelaşi timp, ei au fost copleşiţi de uimire în faţa iubirii, spiritului iertător şi a milei gingaşe care au evidenţiat comportamentul lui Hristos. Înfrângerea suferită de Satana la cruce a limitat influenţa sa asupra acestei lumi şi a pregătit calea pentru ziua ce vine în curând, când capacitatea sa de a încuraja răzvrătirea în lume va fi sfârşită şi el însuşi va rămâne singur fără vreun ajutor. Apoi, la sfârşitul mileniului, va avea loc ultima confruntare când Dumnezeu arată locuitorilor acestui pământ tot ce a fost descoperit prin intermediul lucrării şi jertfei lui Hristos, cu privire la caracterul lui Dumnezeu şi al Satanei. Răspunsul universal al tuturor celor neprihăniţi, cât şi al celor răi, va fi acela că în Dumnezeu nu se poate găsi greşeală şi că este drept şi neprihănit în căile Sale. Apoi va fi inaugurată acea mare şi minunată veşnicie, liberă de orice urmă a păcatului şi a mizeriei aduse de el. Toate acestea vor fi posibile numai datorită lucrării pe care Hristos venise s-o facă. Acea sarcină nu ar fi putut fi realizată niciodată dacă Hristos nu ar fi venit în aceeaşi carne şi sânge pe care le avem şi noi. Cheia pentru înţelegerea acestor minciuni stă

78

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

în cuvintele: „A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-l iubi; caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui Satana.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 8. Două lucruri pot fi puse în contrast în mod eficient dacă sunt puse unul lângă altul. Lui Hristos îi era imposibil să expună caracterul lui Dumnezeu în contrast cu caracterul Satanei dacă ar fi rămas în cer, iar Satana nu putea reintra în Paradis, pentru ca acest contrast să fie arătat acolo sus. Aşa că, dacă Satana nu se putea duce la Hristos, Hristos trebuia să vină la Satana. Satana îşi descoperise caracterul său aici, pe pământ, prin oamenii care aveau carnea şi sângele păcătoase, slabe şi muritoare. Hristos trebuia să vină în acelaşi loc pentru a descoperi caracterul lui Dumnezeu alături de caracterul lui Satana. Dacă El ar fi omis un singur pas în unirea divinităţii Sale cu omenescul nostru căzut, demonstraţia care era o necesitate n-ar mai fi putut să fie dată, Satana nu ar fi fost înfrânt, iar universul ar fi fost pierdut. A învăţa că Hristos a venit în carnea şi cu sângele sfânt, înseamnă a-l îndepărta foarte mult de locul unde doar El putea să descopere, cu eficienţă, caracterul lui Dumnezeu în contrast cu cel al Satanei. Căsătoria Sa cu omenescul Când Adam, purtătorul de sămânţă originar, a păcătuit, singura moştenire pe care el o putea transmite era moartea. În consecinţă, omenirea era confruntată cu dispariţia, dacă nu se găsea o nouă sursă de viaţă. Pentru că în această lume legea procreării dictează ca viaţa să fie obţinută exclusiv dintr-o sămânţă, sursa de viaţă alternativă trebuia să fie un purtător de sămânţă în care să existe viaţa veşnică. Din fericire pentru omenire, Isus Hristos s-a oferit să împlinească acest rol. El sădeşte sămânţa Sa divină în vieţile tuturor acelora care sunt doritori s-o primească, încât sunt regeneraţi cu viaţă veşnică şi, astfel, este îndepărtată primejdia dispariţiei. Numai cei care primesc viaţa în sămânţa lui Hristos vor supravieţui blestemului şi vor trăi. Toţi ceilalţi vor pieri cu certitudine. Hristos este mai mult decât doritor să îşi implanteze sămânţa Sa, dar El nu o poate face decât în cadrul legii, care declară că nu

DE CE CARNE PĂCĂTOASĂ?

79

poate să existe implant de sămânţă în afara căsătoriei. Din acest motiv, Hristos a trebuit să se căsătorească cu natura omenească pentru a putea implanta sămânţa Sa divină. El a trebuit să se căsătorească cu omenirea pe care a venit s-o mântuiască, ea fiind aceea asupra căreia zăcea blestemul păcatului. Dacă Hristos ar fi venit în carnea sfântă, aşa după cum susţin mulţi, El s-ar fi căsătorit în natura Sa divină cu oamenii care aveau nevoie de viaţa Sa, fără să aibă o relaţie apropiată cu ei. În aceste împrejurări El nu ar fi avut dreptul legal de aşi implanta sămânţa Sa în omenirea căzută, iar omul păcătos ar fi fost pierdut, pentru că Hristos nu va călca niciodată legea. De aceea singura carne şi singurul sânge în care Hristos putea să vină şi să ofere omului darul regenerării erau carnea şi sângele căzute şi păcătoase. Dar acesta nu era singurul motiv pentru care Hristos trebuia să se căsătorească cu omenescul căzut şi păcătos. El trebuia să o facă şi pentru a intra din nou în posesia împărăţiei Sale pierdute. Când marea criză a început în ceruri şi Satana a cerut ca Hristos să se coboare de pe tron ca el să îi poată lua locul, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu a coborât, în realitate, de pe tron. El a încetat să mai fie Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, şi nu va reintra în posesia împărăţiei Sale până la încheierea timpului de probă. Despre momentul acela minunat stă scris: „ ,Şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum.‘ Daniel 7,13, 14. Venirea lui Hristos descrisă aici nu este a doua Sa venire pe pământ. El vine la Cel îmbătrânit de zile în cer pentru a primi stăpânirea, slava şi o împărăţie care-i va fi dată la încheierea lucrării Sale de mijlocire.“ Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 3. Atunci are loc căsătoria Lui cu Noul Ierusalim. „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis: ,Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! ‘ Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu.“ Apocalipsa 21,9.10.

80

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Când Hristos se căsătoreşte cu Noul Ierusalim, care în realitate reprezintă reintrarea în stăpânire a împărăţiei Sale universale, familia umană va fi oaspetele, nu mireasa. „Atunci este lămurit că mireasa reprezintă cetatea cea sfântă, iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bisericii. În Apocalipsa, despre poporul lui Dumnezeu se spune că este oaspete la masa de nuntă. Apocalipsa 19,9. Dacă sunt oaspeţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă.“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 10. Înainte ca cei răscumpăraţi să poată fi oaspeţi la acea căsătorie, ei trebuie să fie mireasa lui Hristos la o altă căsătorie. „Din acest motiv, fraţii mei, voi aţi murit în ce priveşte Legea prin trupul lui Hristos; ca să fiţi căsătoriţi cu un altul, chiar cu Cel ce a înviat din morţi, pentru ca noi să aducem roadă pentru Dumnezeu.“ Romani 7,4. K. J.V. Bible. În acelaşi fel, înainte ca Hristos să poată fi Mirele acelei uniri minunate între El şi împărăţia restaurată, El trebuia să fie căsătorit cu familia umană. Aceasta era absolut necesar pentru ca El să poată îndeplini acele slujbe care aveau să distrugă contestările Satanei împotriva lui Dumnezeu şi să facă posibilă stabilirea veşnică a împărăţiei celei sfinte. Această separare de împărăţia lui Dumnezeu, coborârea lui Hristos în adâncimile cele mai de jos şi înălţarea Sa pe poziţia cea mai înaltă în ceruri, sunt toate ilustrate în mod profetic în visul pe care l-a avut Nebucadneţar şi care este consemnat în Daniel 2. Piatra cea mare care îl simboliza pe Hristos s-a desprins din muntele care reprezenta împărăţia lui Dumnezeu. În timp ce se găsea în acea stare de separare de tronul slavei Sale, Hristos a lovit picioarele chipului, l-a nimicit cu desăvârşire şi apoi a devenit un împărat de o asemenea măreţie şi putere, încât împărăţia Sa a umplut universul. După cum piatra a lovit picioarele chipului, la punctul cel mai de jos, tot aşa Hristos s-a coborât în corpul omenesc când oamenii se scufundaseră în cea mai de jos decădere. Ereditatea pe care El a căpătat-o nu putea fi mai rea decât aceasta. „Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele omeneşti fuseseră puse la lucru.“ „Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea se poate

DE CE CARNE PĂCĂTOASĂ?

81

vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea pildă de o viaţă lipsită de păcat.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 3, par. 4 de la sfârşit; cap. 4, par. 3 de la sfârşit. Moartea Sa ca jertfă Fiecare învăţător al religiilor „creştine“ este de acord că Hristos a trebuit să moară pentru ca omul să poată fi mântuit. Trebuia plătită o datorie, trebuia suferită pedeapsa care, dacă nu ar fi fost purtată de un înlocuitor suferind, ar fi distrus omenirea pentru veşnicii. Există anumiţi factori, când luăm aminte la jertfa neîntrecută a Mântuitorului, care confirmă că Hristos putea să ia doar carnea şi sângele păcătos, căzut şi muritor, pentru că acesta este singurul fel în care putea muri. Întotdeauna păcatul precede moartea. Moartea nu a venit asupra lui Adam şi Eva până ce ei nu au comis primul lor păcat. Înainte de acea vreme, corpurile lor nu au fost supuse descompunerii. „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...“ Romani 5,12. De aceea, dacă Hristos ar fi venit ca un Dumnezeu sfânt, El nu ar fi putut muri, pentru că acest lucru ar fi fost imposibil. „Isus Hristos a renunţat la haina Sa regală, la coroana sa regală şi şi-a îmbrăcat divinitatea cu omenescul, pentru a deveni înlocuitor şi garant al omenirii şi pentru ca, murind pentru omenire, să poată prin moartea Sa să îl nimicească pe cel care avea puterea morţii. El nu ar fi putut face aceasta ca Dumnezeu, dar venind ca om, Hristos putea muri.“ Letter 97, 1898. „Când Hristos a fost răstignit, natura lui omenească a fost cea care a murit. Dumnezeirea nu s-a prăbuşit şi nu a murit; aceasta ar fi fost imposibil.“ SDA Bible Commentary vol. 5, pag. 1113. Nimeni nu poate cu adevărat să predice că Hristos a venit în carnea sfântă a lui Adam de dinainte de cădere şi, în acelaşi timp, să înveţe că El a murit pentru omenire. Cele două poziţii sunt cu totul incompatibile şi contradictorii. Totuşi, dacă acei oameni care cred că Hristos a venit în carnea sfântă, ar fi acuzaţi că neagă moartea lui Isus pe Calvar, ei ar râde batjocoritori. Ei sunt prea

82

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

orbi spiritual ca să înţeleagă principiul cel simplu că moartea poate domni numai acolo unde păcatul a fost deja împământenit. În consecinţă, Hristos a putut să moară din cauză că El a luat carnea şi sângele care fuseseră formate din pământul blestemat de păcat pe care locuim noi, păcătoşii. Concluzii Indiferent ce aspect al lucrării lui Hristos este luat în consideraţie, era cu totul indispensabil ca El să aibă aceeaşi carne şi acelaşi sânge păcătoase, căzute şi muritoare ca ale celor pe care El a venit să-i mântuiască. Altfel, El nu ar fi putut niciodată să realizeze această lucrare, şi toţi ar fi fost pierduţi. Dacă e adevărat, aşa cum cele mai multe biserici învaţă astăzi, că El a venit cu aceeaşi carne şi cu acelaşi sânge ca ale lui Adam înainte de a cădea în păcat, atunci: El nu l-ar fi putut dovedi pe Satana că e un mincinos, când acesta pretindea că legea lui Dumnezeu nu putea fi ţinută. Aceasta ar fi dat câştig de cauză lui Satana în marea luptă; El n-ar fi putut să descopere caracterul lui Dumnezeu în contrast cu cel al lui Satana. Satana ar fi rămas neînfrânt şi cancerul păcatului s-ar fi răspândit peste tot universul; El nu s-ar fi căsătorit cu natura umană, cu rezultatul că nici un om n-ar fi putut primi viaţa veşnică ce este disponibilă doar prin implantarea seminţei lui Hristos; Ar fi fost imposibil pentru El să moară pentru păcătoşi. Nu trebuie să ne mire când ni se spune că: „Omenescul Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. Este lanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos şi prin Hristos de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie studiul nostru.“ The Youth‘s Instructor, 13 octombrie 1898. În acest capitol am făcut efortul de a arăta relaţia între natura lui Hristos şi misiunea Sa divină. Cercetătorul trebuie să studieze aceste lucruri până când le poate vedea pentru sine. După cum izraeliţii din vechime au fost sfătuiţi să facă, tot aşa şi noi trebuie să privim zilnic către prezenţa sfântă din sanctuar pentru a vedea în ea atât descoperirea dublei naturi a lui Hristos, cât şi măreţul şi sfântul ideal pe care Dumnezeu l-a pus la dispoziţia fiecărui credincios.

Capitolul 7

Podoaba lăuntrică
Aşa după cum am arătat în ultimele două capitole, sanctuarul zugrăveşte în mod splendid şi exact natura pe care a avut-o Hristos în întruparea Sa şi reprezintă unirea tainică a divinităţii sfinte şi a omenescului păcătos ce se găseşte în fiecare adevărat creştin nou născut. Dar aceasta nu este singura lecţie învăţată de clădirea respectivă. Fiecare aspect al construcţiei avea să fie pentru Israel şi pentru lume o parabolă cu privire la ce a intenţionat Dumnezeu să fie copiii Săi. Partea exterioară a clădirii era simplă şi neîmpodobită, dar partea interioară era o structură de o frumuseţe orbitoare. Ea era acoperită cu patru straturi de materiale, primul strat fiind „din zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie.“ Exodul 26,1. Cel de-al doilea strat era o acoperitoare făcută din ţesătură de păr de capră (versetele 7-13); cel de-al treilea strat era din piei de berbeci vopsite în roşu, iar cel de-al patrulea strat era din piei de viţel de mare (versetul 14). Aceste piei de viţel de mare erau de fapt piei de foci, după cum confirmă următoarea declaraţie: „Acoperişul era format din patru straturi de covoare: primul, partea dinăuntru, fiind de ,in subţire, răsucit şi din albastru, purpuriu şi cărămiziu... cu heruvimi lucraţi cu măiestrie‘, celelalte trei straturi, unul din păr de capră, altul din piei de berbeci vopsite în roşu, iar altul din piei de focă, aranjate astfel încât să ofere o desăvârşită apărare.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 7. Este dificil să ne închipuim o acoperitoare mai neatrăgătoare ca cea din piei de focă. Oricine a fost la un muzeu de istorie
(83)

84

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Interiorul sanctuarului din Vechiul Testament era magnific datorită frumuseţii extraordinare a aurului lucrat, a perdelelor frumoase, a luminii suave de la sfeşnic şi a splendorii prezenţei lui Dumnezeu. Exteriorul era foarte simplu, neatractiv. Dumnezeu doreşte ca poporul Său să înţeleagă prin aceasta că, în această lume, creştinul trebuie să se concentreze asupra înfrumuseţării interioare, în cunoştinţa cea sigură că frumuseţea care străluceşte dinăuntru este cu mult mai atractivă decât cea dinafară. Cea dintâi este reală; cea de a doua este artificială, un veşmânt intenţionat să ascundă diformitatea sufletului. Toţi ar trebui să înţeleagă că orice efort de a înfrumuseţa înfăţişarea exterioară din partea cuiva înseamnă a admite că frumuseţea interioară lipseşte. Ar fi bine pentru asemenea oameni să se întoarcă la soluţiile lui Dumnezeu pentru lipsa lor de atractivitate, decât la cele ale omului.

PODOABA LĂUNTRICĂ

85

naturală şi a văzut pieile împăiate şi fixate ale balenelor, rechinilor, focilor şi ale altor creaturi marine, îşi poate aminti aspectul cenuşiu, monoton şi lipsit de viaţă al acestor exponate. Comparate cu aspectul strălucitor şi viu ale pieilor aceloraşi animale când ele înoată în adâncul răcoros al oceanelor, acele exponate reprezintă un contrast izbitor. Când acele piei au fost folosite ca acoperitoare a sanctuarului, nu numai că erau moarte, dar ele au fost de asemenea strămutate din habitatul lor natural. Deşertul uscat, aflat sub soarele arzător, prezenta un contrast desăvârşit în raport cu condiţiile umezelii răcoroase şi înviorătoare din adâncurile oceanelor. Ce reprezentare exactă este aceasta a situaţiei în care sunt plasaţi copiii lui Dumnezeu! În comparaţie cu neasemuita frumuseţe a Edenului, acest pământ este un deşert pustiu, arid, gol şi fără de viaţă. După cum acele piei de focă erau strămutate din mediul lor natural, tot aşa sunt amplasaţi copiii lui Dumnezeu departe de ţara frumoasă care le aparţine de drept. Şi după cum izraeliţii trebuia să meargă prin acea pustietate pentru a ajunge la ţara făgăduită, tot aşa nici creştinii nu merg imediat în cer atunci când sunt convertiţi, ci trebuie să-şi petreacă timpul călătorind prin această lume tristă înainte de a intra în Paradis. Când se va atinge acel tărâm frumos al vieţii şi iubirii veşnice, poporul lui Dumnezeu va avea o frumuseţe exterioară care întrece orice imaginaţie. Ei nu vor mai fi îmbrăcaţi cu trupurile morţii după cum era sanctuarul acoperit cu piei moarte. Ei vor creşte precum florile frumoase în binecuvântarea tinereţii şi vitalităţii veşnice. Noul Ierusalim este un simbol adecvat pentru această stare atât de dorită. Creştinii trebuie să înţeleagă că este partea lor ca să fie lipsiţi de împodobirea exterioară. Când ei acceptă aceasta, ei se vor odihni mulţumiţi, ştiind că domeniul asupra căruia trebuie să se concentreze este frumuseţea interioară a unui caracter asemenea lui Hristos. Apostolul Petru a înţeles foarte bine acest principiu şi a sfătuit în armonie cu el. „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare, a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.“ 1 Petru 3,3.4.

86

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Aceia care sunt profund preocupaţi în a dezvolta o pregătire spirituală pentru cer nu vor avea probleme cu podoabele exterioare. Devotamentul faţă de modă, dacă persoana implicată este binevoitoare să vadă, este o evidenţă despre lipsa clară a vieţii spirituale şi a preocupării cu interesele lumeşti. Aprobarea altora este mult mai importantă pentru ei decât aprobarea cerului. Aceia care reuşesc să câştige stima altora trebuie să înţeleagă că, în timp ce lumea admiră hainele frumoase şi podoabele scumpe, oamenii sunt impresionaţi şi mai mult când intră în contact cu strălucirea puternică a unui spirit creştin adevărat. În timp ce mulţi nu sunt gata să facă sacrificiile necesare pentru a primi neprihănirea lui Hristos, ei apreciază cu adevărat aceste virtuţi în alţii. Ceea ce străluceşte dinăuntrul fiinţei este de o valoare cu mult mai mare decât podoaba exterioară. Când izraeliţii priveau la sanctuarul Vechiului Testament, ei nu erau impresionaţi de lipsa de strălucire a acoperişului exterior, ci de slava minunată a lui Dumnezeu care strălucea dinăuntru. Ei nu puteau vedea altarul de aur, sfeşnicul, masa pâinilor punerii înainte sau chivotul, chiar dacă ştiau că acestea erau acolo, dar ei puteau vedea strălucirea luminii prezenţei divine sau şekina, care nu putea să fie cuprinsă pe de-a-ntregul înăuntrul cortului. Fiecare articol de mobilier învăţa lecţii de mare importanţă. Cu excepţia sfeşnicului, care era de aur curat, mobilierul era făcut din lemn de salcâm acoperit cu aur. În acest fel acest material preţios devenise metalul predominant folosit înăuntrul sanctuarului. Argintul, folosit la facerea ghermelelor pe care erau aşezate scândurile ce formau pereţii clădirii, era inferior aurului. Domnul a dat îndrumarea ca aurul să se folosească în sanctuar deoarece acest metal are o semnificaţie spirituală specială. El reprezintă „credinţa care lucrează prin dragoste.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Doi închinători, par. 25. Credinţa este aceea care aduce sufletul pocăit în armonie cu Dumnezeu şi îl pregăteşte pentru noul pământ. Fără credinţă vie, nimeni nu poate place lui Dumnezeu, pentru că nu există nici o altă cale prin care să se poată stabili o legătură de salvare cu Cel Prea Înalt. Credinţa trebuie să ocupe atât de mult loc în experienţa umană, încât să umple în mod literal întreaga fiinţă, şi nici o acţiune să nu fie separată de ea. Creştinul trebuie să

PODOABA LĂUNTRICĂ

87

meargă prin credinţă şi numai prin credinţă. Orice pas pe care îl face fără credinţă, înseamnă să umble despărţit de Dumnezeu, Sursa vieţii şi a binecuvântărilor. Orice lucru făcut prin credinţă adevărată şi prin procedee corecte, va fi un succes extraordinar. Tot ce este făcut fără credinţă, se va nărui în cele din urmă. Istoria bisericii lui Dumnezeu demonstrează acest adevăr viu. Pentru că credinţa joacă un rol atât de mare în realizarea succesului spiritual şi în serviciul creştinului, Dumnezeu a dat îndrumări ca aurul, care este simbolul credinţei, să fie folosit peste tot în întreaga clădire. Când poporul Său privea acest material splendid, care îmbrăca scândurile pereţilor şi fiecare piesă de mobilier, ei urmau să înţeleagă că credinţa trebuie să îşi aibă locul ei adevărat în fiecare parte a naturii lor fizice, mentale şi spirituale. Adevărata credinţă înfrumuseţează viaţa mai bine ca orice altceva, pentru că exersarea ei corectă umple viaţa cu atributele plăcute ale Mântuitorului. În acelaşi fel, folosirea extensivă a aurului înăuntrul cortului producea un efect de o strălucire şi splendoare orbitoare. „Nici un limbaj omenesc nu poate descrie slava scenei dinăuntrul sanctuarului, pereţii îmbrăcaţi cu aur, reflectând lumina de la sfeşnicul de aur, scânteierile vii ale perdelelor brodate cu bogăţie, cu îngerii lor strălucitori, masa şi altarul tămâierii, în măreţia aurului strălucitor; dincolo de cea de-a doua perdea, chivotul cel sfânt, cu heruvimii lui plini de mister, iar deasupra lui, şekina cea sfântă, manifestarea vizibilă a prezenţei lui Iehova; dar toate acestea erau numai o slabă reflectare a măririi templului lui Dumnezeu din cer, marele centru al lucrării pentru mântuirea omului.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 15. Existau trei piese de mobilier aurite în Sfânta: altarul tămâierii, masa punerii pâinilor înainte şi sfeşnicul cu şapte braţe din aur bătut. Altarul şedea chiar în faţa perdelei dinaintea Sfintei Sfintelor, care conţinea chivotul legământului. Dintre toate articolele primei încăperi, el stătea cel mai aproape de prezenţa lui Dumnezeu. Pe acest altar se punea tămâie care, arsă, se ridica într-un nor ce umplea ambele încăperi. Aceasta reprezenta rugăciunile poporului lui Dumnezeu amestecate cu neprihănirea lui Hristos, singura care le făcea de acceptat înaintea lui Dumnezeu.

88

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

„Tămâia care se înălţa cu rugăciunile lui Israel, reprezintă meritele şi mijlocirea Domnului Hristos, perfecta lui neprihănire, care, prin credinţă, îi este atribuită poporului Său, singura care face ca închinarea fiinţelor păcătoase să fie primită înaintea lui Dumnezeu.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 8 de la sfârşit. Acesta era „un altar al continuei mijlociri.“ ibid. Focul care ardea tămâia nu era lăsat niciodată să se stingă. Aceasta transmitea Israelului solia că ei trebuia să se roage „neîncetat.“ 1 Tesaloniceni 5,17. Se poate scrie foarte mult cu privire la necesitatea, ştiinţa şi locul rugăciunii în viaţa creştinului, dar nu e posibil să menţionăm aici decât foarte pe scurt acest subiect. Creştinul nu poate trăi şi nu poate creşte fără o viaţă de rugăciune eficientă. Fiecare dintre oamenii prin care Domnul a împlinit lucruri minunate a trăit într-o atmosferă de continuă comuniune cu cerul. Unul dintre cele mai remarcabile exemple este Daniel, a cărui statornicie în rugăciune i-a dat biruinţă după biruinţă asupra celui mai puternic împărat din vremurile acelea, l-a apărat în groapa leilor şi i-a deschis profeţii pline de descoperiri minunate, care vor fi o călăuză pentru copiii lui Dumnezeu până la sfârşitul timpului. Hristos a fost adesea în rugăciune. În timp ce alţii dormeau, El era în pădure sau pe văile munţilor, comunicând cu Tatăl Său, sorbind rezerve bogate de har şi de tărie şi reîntregindu-şi puterea pentru lucrarea care îi stătea înainte în ziua care urma. Niciodată nu ar fi putut să-şi împlinească misiunea pe altă cale. „Întunericul celui rău învăluie pe aceia care neglijează rugăciunea. Şoaptele ispititoare ale vrăjmaşului îi amăgesc la păcat. Şi toate acestea pentru că ei nu folosesc privilegiile rugăciunii pe care Dumnezeu li le-a dat în această rânduială divină. De ce oare fiii şi fiicele lui Dumnezeu să fie atât de întârzietori în a se ruga, ştiind că rugăciunea este cheia în mâna credinţei care deschide tezaurul cerului, unde se găsesc depozitate resursele inepuizabile ale Celui atotputernic? Fără rugăciuni stăruitoare şi continuă veghere, noi suntem în primejdia de a deveni din ce în ce mai nepăsători şi de a devia de la calea dreaptă. Vrăjmaşul caută mereu să pună piedici în calea spre tronul milei, pentru ca noi să nu putem obţine, prin rugăciuni stăruitoare şi credinţă, harul şi puterea de a rezista ispitei.“ Calea către Hristos, cap. Înaltul privilegiu al rugăciunii, par. 6.

PODOABA LĂUNTRICĂ

89

Aceia care neglijează să se roage sunt lipsiţi de simţământul nevoii lor după Sursa divină. Acest lucru are drept rezultat mulţumirea de sine, independenţă în acţiune şi substituirea planurilor şi a înţelepciunii divine cu cele omeneşti. Adevărata odihnă de Sabat nu poate fi niciodată cunoscută de cei care operează în felul acesta, pentru că ei vor fi întotdeauna în căutare fără ca să poată găsi, luptându-se fără ca să câştige biruinţa vreodată. Prin punerea în sanctuar a altarului continuei mijlociri, Domnul a dorit ca poporul să citească solia că, doar atunci când exista o dependenţă neabătută de Dumnezeu îşi puteau menţine legătura cu El ca să poată fi apăraţi de puterea şi răutatea Satanei. Fie ca noi toţi să privim la acea splendidă pildă şi să avem aceeaşi convingere imprimată în minţile noastre. Mai exista o altă lecţie importantă, învăţată de înălţarea continuă a tămâiei, care simboliza neprihănirea lui Hristos. Pentru că noi locuim în omenescul căzut şi păcătos, fiecare slujbă şi lucrare pe care o aducem este pângărită prin acest canal. De aceea, în ciuda prezenţei neprihănirii nepătate a lui Hristos dinăuntrul nostru, nu putem face nimic care să fie acceptat de Tatăl dacă nu este amestecat cu meritele vieţi desăvârşite a lui Hristos. „Slujbele religioase, rugăciunile, laudele, mărturisirea păcatului din partea celui care se căieşte, se înălţa de la adevăraţii credincioşi în sanctuarul ceresc, precum tămâia, dar trecând prin canalul corupt al omenescului, ele sunt aşa de pângărite, încât dacă nu sunt curăţite prin sânge, nu pot avea nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele nu se înalţă în curăţie nepătată, iar dacă Mijlocitorul care se află la dreapta lui Dumnezeu nu le prezintă şi nu le curăţeşte pe toate prin neprihănirea Sa, ele nu sunt acceptate înaintea lui Dumnezeu. Toată tămâia din cortul pământesc trebuie să fie umezită cu stropii curăţitori ai sângelui lui Hristos. El ţine înaintea Tatălui cădelniţa propriilor Sale merite, în care nu există nici o pată de corupţie pământească. El adună în cădelniţa aceasta rugăciunile, laudele şi mărturisirile poporului Său, şi împreună cu acestea El pune neprihănirea Lui nepătată. Apoi, parfumată cu meritele împăciuitoare ale lui Hristos, tămâia se înalţă înaintea lui Dumnezeu întru totul şi pe deplin acceptată. Apoi sunt trimise înapoi răspunsurile pline de har.

90

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

O, dacă toţi ar vedea, că tot ceea ce se face în ascultare, în pocăinţă, în laude şi în mulţumiri, trebuie să fie pus în focul strălucitor al neprihănirii lui Hristos. Parfumul acestei neprihăniri se înalţă ca un nor în jurul tronului milei.“ Selected Messages, vol. 1, pag. 344. Această declaraţie a ridicat probleme pentru unii, pe când alţii au folosit-o ca să „dovedească“ ideea lor dragă, că o persoană nu poate niciodată să fie neprihănită în sine până la a doua venire, când ceea ce este supus putrezirii va fi înlocuit de nemurirea nepătată. Simplul adevăr este că, oricât de neprihănit ar fi omul, templul în care el trăieşte este compus din ţărâna asupra căreia zace blestemul păcatului. Din acest motiv, corpul uman este nedesăvârşit şi teribil de nepotrivit, făcând imposibilă exprimarea prin el a acelui nivel de realizare posibilă celor care locuiesc în carnea sfântă şi nemuritoare. Dumnezeu, care nu este satisfăcut cu nimic mai puţin decât desăvârşirea fără pată, nu poate niciodată să accepte acest nivel scăzut de realizare. Ca să fie acceptat înaintea Lui, trebuie să i se adauge neprihănirea atribuită a lui Hristos. Dacă oamenii şi-ar da seama în ce situaţie grea se află din cauza fărădelegii lui Adam, pe de o parte, şi, pe de altă parte, dacă ar pricepe prevederile salvatoare puse la dispoziţie prin viaţa şi moartea lui Hristos, orice urmă de mulţumire de sine ar fi măturată şi o dependenţă şi mai apropiată de Dumnezeu ar fi stabilită. Atunci se va vedea mai multă viaţă şi mai multă putere în adunări. Se poate învăţa cu mult mai mult de la altarul continuei mijlociri, de la focul lui şi de la tămâia care se înălţa în prezenţa lui Dumnezeu, dar vom trece acum la masa pe care se aflau pâinile punerii înainte. Când preotul intra în sanctuar, el găsea acest articol de mobilier în partea dreaptă a primei încăperi. Era făcută din lemn de salcâm îmbrăcat cu aur pur. Acest lemn nu era chiar salcâm, ci aparţinea familiei salcâmului. Fiind unul dintre puţinii copaci care supravieţuiesc în deşert, era un lemn foarte tare, cu fibrele foarte dense, durabile şi deci foarte potrivit pentru facerea mobilei. Tot mobilierul sanctuarului era făcut din el, cu excepţia sfeşnicului de aur. În fiecare Sabat, douăsprezece pâini proaspete erau aşezate pe această masă, aranjate pe două rânduri, fiecare conţinând şase pâini.

PODOABA LĂUNTRICĂ

91

„Să iei floare de făină şi să faci din ea douăsprezece turte; fiecare turtă să fie făcută din două zecimi de efă. Să le pui în două şiruri, câte şase în fiecare şir, pe masa de aur curat, înaintea Domnului. Peste fiecare şir să pui tămâie curată, care să fie pe pâine ca aducere aminte, ca un dar de mâncare mistuit de foc înaintea Domnului. În fiecare zi de Sabat să se pună aceste pâini înaintea Domnului, neîncetat; acesta este un legământ veşnic pe care-l vor ţine copiii lui Israel. Pâinile acestea să fie ale lui Aaron şi ale fiilor lui, şi să le mănânce într-un loc sfânt; căci ele sunt pentru ei un lucru prea sfânt, o parte din darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului. Aceasta este o lege veşnică.“ Leviticul 24,5-9. „Pâinea pentru punerea înainte era ţinută în permanenţă înaintea Domnului, ca o jertfă perpetuă. Astfel, ea era o parte a jertfei zilnice. Era numită pâinea punerii înainte sau ,pâinea prezenţei‘, pentru că era continuu înaintea feţei Domnului. Era o recunoaştere a dependenţei omului de Dumnezeu atât pentru hrana temporară, cât şi pentru cea spirituală, care erau primite numai prin mijlocirea Domnului Hristos. Dumnezeu îl hrănise pe Israel în pustie cu pâine din cer, iar ei erau încă dependenţi de belşugul dat de El atât pentru hrana corporală, cât şi pentru binecuvântările spirituale. Atât mana, cât şi pâinea punerii înainte arătau spre Hristos, Pâinea cea vie, care stă pururea în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi. El însuşi spunea: ,Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer.‘ Ioan 6,48-51. Peste pâinile punerii înainte se punea tămâie. În fiecare Sabat, când pâinile erau înlocuite, tămâia era arsă pe altar, ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 30. Punerea pâinilor înăuntrul sanctuarului era o lecţie destinată să impresioneze mintea prin faptul că viul Cuvânt al lui Dumnezeu avea să fie sădit în credincios prin continua sa hrănire cu el. După cum hrana fizică este esenţială sănătăţii şi creşterii vieţii fizice, tot aşa nimeni nu poate supravieţui spiritual fără să se hrănească zilnic din Cuvântul viu al lui Dumnezeu. De fapt, motivul pentru condiţia spirituală în general scăzută atât de adesea găsită printre pretinşii copii ai lui Dumnezeu este neglijarea unui studiu sârguincios şi credincios al Bibliei. „Motivul pentru care tinerii, şi chiar cei mai bogaţi în ani, sunt aduşi atât de uşor în ispită şi păcat este că nu studiază Cuvântul lui Dumnezeu şi nu meditează asupra lui, aşa cum ar trebui s-o facă. Lipsa unei voinţe neşovăitoare, care se reflectă în viaţă şi

92

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

caracter, este rezultatul neglijării instrucţiunilor sacre ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu-şi îndreaptă mintea printr-un efort hotărât, către ceea ce le-ar inspira gânduri curate, sfinte, şi nu şi-o abat de la ceea ce este murdar şi neadevărat. Puţini sunt cei care îşi aleg partea cea bună, care stau la picioarele lui Isus, cum a făcut Maria, pentru a învăţa de la Dascălul divin. Puţini strâng cuvintele Sale ca o comoară în inimă şi le pun în practică în viaţă.“ Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvântul lui Dumnezeu, par. 2. Apărarea împotriva ispitei este doar începutul beneficiilor care decurg din studierea sârguincioasă a Cuvântului lui Dumnezeu de către aceia care au primit viaţa lui Hristos prin implantarea seminţei Lui. Nu există limită pentru realizările spirituale şi mintale oferite acelora care urmează acest fel de activitate. Experienţa lui Daniel şi a celor trei prieteni ai săi în şcoala lui Nebucadneţar certifică acest lucru. Hristos, care nu primise educaţie pe căile formale, a demonstrat de asemenea acest adevăr, când, la vârsta de doisprezece ani, a fost în stare să-i încurce pe aceia care erau consideraţi oamenii cei mai educaţi din timpul Lui. „Primite, adevărurile Bibliei vor înălţa mintea şi sufletul. Dacă ar fi Cuvântul lui Dumnezeu apreciat aşa cum se cuvine, atât tinerii, cât şi vârstnicii ar avea o corectitudine interioară, o tărie a principiilor care le-ar da puterea de a se împotrivi ispitei.“ Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvântul lui Dumnezeu, par. 3. „Tinerii să facă din Cuvântul lui Dumnezeu hrana minţii şi a sufletului.“ ibid., par. 8. „Lumina o vom vedea numai în lumina Sa, până când mintea, inima şi sufletul vor fi transformate după chipul sfinţeniei Sale. Pentru aceia care se prind astfel de asigurările divine ale Cuvântului lui Dumnezeu, există posibilităţi minunate. Înaintea lor se întind câmpuri vaste ale adevărului şi resurse bogate de putere. Lucruri glorioase urmează să fie descoperite. Vor fi date pe faţă privilegii şi îndatoriri despre care ei nici nu bănuiesc că s-ar afla în Biblie. Toţi cei ce umblă pe cărarea supunerii umile, împlinind scopul Său, vor cunoaşte mai mult şi mai mult, profeţiile lui Dumnezeu. Studentul să-şi ia Biblia ca ghid şi să rămână neclintit în principii şi, astfel, poate aspira la orice realizări, oricât de înalte. Toate filozofiile naturii omeneşti au dus la încurcătură şi ruşine

PODOABA LĂUNTRICĂ

93

când Dumnezeu nu a fost recunoscut ca fiind totul în toate. Însă credinţa preţioasă inspirată de Dumnezeu aduce tărie şi nobleţe de caracter. Cu cât ne ocupăm mai mult de bunătatea, îndurarea şi iubirea Sa, cu atât percepţia adevărului va fi mai clară şi cu atât mai înaltă şi mai sfântă va fi dorinţa de a avea curăţenie a inimii şi limpezime a minţii. Sufletul care rămâne în atmosfera pură a gândurilor sfinte este transformat de tovărăşia cu Dumnezeu, prin studierea Cuvântului Său. Adevărul este atât de cuprinzător, întins, profund, larg, încât eul este pierdut din vedere. Inima este înmuiată şi adusă la umilinţă, blândeţe şi iubire.“ Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvântul lui Dumnezeu, subcap. Descoperiri mai clare ale lui Dumnezeu, par. 3-5. Trebuie subliniat că toate aceste binecuvântări sunt doar ale acelora care au în ei sămânţa lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este hrană şi el va hrăni viaţa care se află înăuntru. Dacă omul are încă în el vechea inimă de piatră, studiul Scripturilor îi va sluji ca să întărească toate elementele nesfinţite ale caracterului său. Unii pot socoti aceasta mult prea greu de înţeles, cu toate că este un lucru bine ilustrat în natură. Dacă aceleaşi substanţe nutritive sunt oferite unei tufe de mărăcini şi unui măr, ambii vor creşte viguroşi cu rezultatul că tufa de mărăcini nu va deveni măr. Tufa de mărăcini va deveni mai mare şi mai înfloritoare. Cel mai înţelept ar fi să nu oferim hrană deloc tufei de mărăcini. Istoria naţiunii iudaice confirmă că, ceea ce este adevărat în lumea naturii este de asemenea adevărat în domeniul spiritual. Timp de secole iudeii au studiat Scripturile cu inimi pline de mândrie naţională şi cu spiritul răzbunării împotriva romanilor. Cu cât studiau mai mult Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult creştea mândria lor. Ura lor faţă de romani se intensifica şi orbirea care îi înconjura se mărea, făcând imposibilă recunoaşterea lui Mesia la venirea Lui. Ceea ce i-a făcut incapabili să-l primească pe Mântuitorul a fost tocmai studiul Scripturilor, pe când dacă ar fi fost născuţi din nou, acelaşi studiu i-ar fi pregătit să-l vadă şi să-l accepte pe Hristos. Aceia care investesc timp şi eforturi pentru a salva sufletele care pier vor veni adesea în contact cu oameni care au petrecut ani mulţi într-o religie falsă. Aceste suflete aderă într-un mod demn de lăudat la principiul că Biblia este Cuvântul infailibil al lui

94

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Dumnezeu, şi ei petrec foarte multă vreme în studierea lui. Aceste persoane ar trebui să fie foarte deschise în a primi adevărul prezent, dar din păcate, pentru că ei nu au înăuntrul lor viaţa lui Hristos, studiul le-a slujit doar ca să le întărească ideile şi teoriile greşite până la punctul în care minţile lor au fost modelate în aşa fel, încât nu mai pot fi mişcate de adevăr. Satana ştie foarte exact cum să folosească studierea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a crea o stare a minţii care să fie împotriva luminii divine. De aceea făgăduinţele minunate citate mai sus, care ne asigură că cei care studiază cu sârg Cuvântul lui Dumnezeu vor fi binecuvântaţi într-un mod remarcabil, sunt adevărate numai în cazul acelora care au înăuntrul lor sămânţa lui Hristos şi care folosesc principii corecte de interpretare. Fiecare creştin trebuie să se asigure că trăieşte experienţa aceasta. Aceasta nu înseamnă nicidecum că nu trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu înainte de a deveni o făptură nouă, pentru că nu putem afla nicăieri altundeva instrucţiunea care să ne călăuzească la Sursa de viaţă. Aceasta înseamnă că, dacă cercetătorul nu ajunge la regenerare, studiul stăruitor al Scripturilor va sluji doar pentru a-i întări şi confirma trăsăturile rele de caracter, care se află deja acolo. În felul în care cortul era un tablou a ceea ce Dumnezeu intenţionează să fie credinciosul, el era de asemenea şi o reprezentare a ceea ce a fost Hristos în întruparea Sa. După cum pâinea prezenţei din sanctuar îndrepta poporul spre nevoia lor de a avea Cuvântul lui Dumnezeu înăuntrul lor, tot aşa a fost Cuvântul cel viu înscăunat în cortul pământesc al lui Hristos – corpul Său. Din această cauză El a putut mărturisi: „ ,Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea, şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.‘ La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei şi ziceau: ,Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?‘ Isus le-a zis: ,Adevărat, adevărat vă spun, că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu

PODOABA LĂUNTRICĂ

95

rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, m-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin El, tot aşa, cine mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este pâinea care s-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit; cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac.‘ “ Ioan 6,48-58. Iudeii erau tot atât de familiarizaţi cu istoria trecutului lor, pe cât erau plini de mândrie pentru el. Ei şi-aduceau aminte de favoarea specială arătată părinţilor lor, când Iehova le-a oferit mană din cer. Ei au văzut în aceasta garanţia că ei erau şi aveau să rămână pe veci poporul ales. Ei nu au izbutit să înţeleagă că numai aceia care primiseră pâinea spirituală (Hristos însuşi) erau cu adevărat poporul lui Dumnezeu. Ei pierduseră lecţia conţinută în pâinile punerii înainte, prezenţa personală a lui Dumnezeu, cât şi speranţa vieţii veşnice. Atât mana care cădea zilnic în mod miraculos în pustie, cât şi pâinea punerii înainte erau destinate să-i înveţe poziţia lor de primitori dependenţi. Dacă ei ar fi înţeles cu adevărat lecţia şi dacă ar fi acceptat-o, ei ar fi crescut în putere fizică, mintală şi spirituală, până ce ar fi devenit poporul cel mai puternic de pe pământ. Ceea ce nu au reuşit să înţeleagă izraeliţii trebuie înţeles de copiii lui Dumnezeu de astăzi, dacă ei vor să scape de soarta vechiului Israel. Cu ochii unşi de alifia spirituală, ei trebuie să privească ţintă la sanctuar şi la mobilierul lui şi să citească în mod corect solia pe care Dumnezeu a ilustrat-o acolo. Ei trebuie să deosebească în prezenţa pâinii de pe masă, necesitatea ca pâinea vieţii să fie hrana lor continuă. În acest studiu noi am făcut doar o introducere a subiectului şi, pentru cercetătorul care sapă adânc după adevărul ascuns, există cu mult mai mult de învăţat din acest simbolism. Singurul articol de mobilier din prima încăpere care a rămas nediscutat este sfeşnicul cu şapte braţe. Acesta era plasat în partea de sud a cortului, în partea opusă mesei pâinilor prezenţei. Ca şi cu orice alt obiect din cort, Dumnezeu a dat instrucţiuni foarte explicite pentru facerea lui: „Să faci un sfeşnic de aur curat; sfeşnicul acesta să fie făcut din aur bătut; piciorul, fusul, potiraşele, gămălioarele şi florile lui să fie dintr-o bucată. Din laturile lui să iasă şase braţe; trei braţe ale sfeşnicului dintr-o parte şi trei braţe ale sfeşnicului din cealaltă parte. Pe un braţ să fie trei potiraşe în chip de floare de migdal, cu

96

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

gămălioarele şi florile lor, şi pe celalt braţ trei potiraşe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele şi florile lor; tot aşa să fie şi cele şase braţe care ies din sfeşnic. Pe fusul sfeşnicului să fie patru potiraşe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele şi florile lor. Să fie o gămălioară sub cele două braţe care ies din fusul sfeşnicului, o gămălioară sub alte două braţe, şi o gămălioară sub alte două braţe; tot aşa să fie şi sub cele şase braţe care ies din sfeşnic. Gămălioarele şi braţele sfeşnicului să fie dintr-o singură bucată; totul să fie de aur bătut, de aur curat. Să faci cele şapte candele care vor fi puse deasupra, aşa ca să lumineze în faţă. Mucările şi cenuşarele lui să fie din aur curat. Se va întrebuinţa un talant de aur curat pentru facerea sfeşnicului cu toate uneltele lui. Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte.“ Exodul 25,31-40. Câtă vreme sanctuarul era păstrat după cum intenţiona Dumnezeu să fie, el nu era niciodată un loc de întuneric. Sfeşnicul cu cele şapte braţe era supravegheat ca să ardă continuu, zi şi noapte, iar lumina blândă ce venea de la el se reflecta în jur, de pe peretele sudic, aurit, în raze de lumină ce produceau un efect de o frumuseţe extraordinară. Uneori lumina prezenţei lui Dumnezeu din Sfânta Sfintelor se revărsa şi în Sfânta şi producea o lumină şi mai superbă a clădirii interioare. Uleiul din potiraşe care le ţinea arzând era simbolul Duhului Sfânt a cărui prezenţă trebuie să fie în cel credincios, ca el să fie o lumină strălucitoare în jurul său. Înainte ca omul să poată lumina în jur, lumina, întreţinută de Duhul Sfânt, trebuie să fie în el. „Domnul Hristos nu porunceşte urmaşilor Săi ca ei să se străduiască să lumineze. Ci El spune: ,Lăsaţi ca lumina voastră să lumineze.‘ Dacă aţi primit harul lui Dumnezeu, atunci lumina este în voi. Daţi la o parte toate piedicile, şi slava lui Dumnezeu se va manifesta. Atunci, lumina va străluci pentru a pătrunde întunericul şi a-l împrăştia. Noi nu putem opri lumina ca ea să nu lumineze în cercul influenţei noastre. Descoperirea slavei Sale în trup omenesc va aduce cerul aşa de aproape de oameni, încât frumuseţea, care împodobeşte templul lăuntric, va fi văzută în orice suflet în care locuieşte Mântuitorul. Oamenii vor fi captivaţi de slava unui Hristos care locuieşte înăuntrul nostru. Şi atunci, un cor de laude şi mulţumiri izbucnind din sufletele celor câştigaţi pentru Dumnezeu se va îndrepta, ca un

PODOABA LĂUNTRICĂ

97

Mobilierul din Sfânta sanctuarului pământesc este plin de lecţii valoroase, care vor preocupa mintea poporului lui Dumnezeu de-a lungul veşniciei. imn de slavă, înapoi spre Marele Dătător.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 4, 5 de la sfârşit. Această declaraţie defineşte cu claritate responsabilitatea credinciosului. Nu trebuie cheltuit nici un timp pentru strădania de a lumina. El trebuie să se concentreze să primească harul lui Dumnezeu înăuntrul său ştiind pe deplin că, dacă face aceasta, el nu poate fi decât un martor strălucit al caracterului slăvit al lui Dumnezeu şi, ca atare, un câştigător foarte eficient de suflete. Credinciosul nu poate să genereze el însuşi acel har, după cum sfeşnicul nu putea să îşi furnizeze singur ulei sau să se umple singur cu el. Numai Dumnezeu este sursa acestui har, şi credinciosul trebuie să păstreze o legătură vie cu Atotputernicul, ca

98

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

să se asigure de o revărsare zilnică de rezerve proaspete de viaţă divină. Profetului Zaharia i s-a dat o descoperire lărgită a luminii şi adevărului care se află în sfeşnic: „Îngerul, care vorbea cu mine, s-a întors şi m-a trezit ca pe un om pe care-l trezeşti din somnul lui. El m-a întrebat: ,Ce vezi?‘ Eu am răspuns: ,M-am uitat şi iată că este un sfeşnic cu totul de aur, şi deasupra lui un vas cu untdelemn, şi pe el şapte candele, cu şapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeşnicului. Şi lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului, şi altul la stânga lui.‘ Şi luând iarăşi cuvântul, am zis îngerului care vorbea cu mine: ,Ce înseamnă acestea, domnul meu?‘ Îngerul care vorbea cu mine mi-a răspuns: ,Nu şti ce înseamnă aceste lucruri?‘ Eu am zis: ,Nu, domnul meu.‘ Atunci el a luat din nou cuvântul, şi mi-a zis: ,Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel, şi sună astfel: Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, – zice Domnul oştirilor.‘ …Eu am luat cuvântul şi i-am zis: ,Ce însemnează aceşti doi măslini, la dreapta sfeşnicului şi la stânga lui?‘ Am luat a doua oară cuvântul şi i-am zis: ,Ce înseamnă cele două ramuri de măslin, care sunt lângă cele două ţevi de aur, prin care curge uleiul auriu din el?‘ El mi-a răspuns: ,Nu şti ce însemnează?‘ Eu am zis: ,Nu, domnul meu.‘ Şi el a zis: ,Aceştia sunt cei doi unşi, care stau înaintea Domnului întregului pământ.‘ Zaharia 4,1-6; 11-14. „Din cei doi măslini, untdelemnul auriu se scurgea prin două ţevi de aur, în vasul sfeşnicului, iar de aici în lămpile de aur care lumina sanctuarul. Tot astfel, prin cei sfinţi care stau în prezenţa lui Dumnezeu, Duhul Sfânt este împărţit instrumentelor omeneşti care s-au consacrat lucrării Sale. Misiunea celor doi unşi este aceea de a transmite poporului lui Dumnezeu faptul că numai harul ceresc poate face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare şi o lumină pe cărare. ,Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor.‘ “ Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 6. În timpul lui Zaharia, poporul pierduse adevărata cunoştinţă a sanctuarului şi a mobilierului din el. Până şi profetul avea dificultăţi în a înţelege ceea ce îi descoperea Domnul. Din cauza aceasta, Învăţătorul divin i-a dat viziunea prin intermediul căreia legătura vitală dintre primitorul uman şi Sursa infinită era arătată cu claritate.

PODOABA LĂUNTRICĂ

99

În vieţile tuturor acelora care stabilesc şi menţin această legătură esenţială cu Sursa infinită, se vor adeveri cuvintele rostite de Hristos pe muntele Fericirilor. El a zis: „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.“ Matei 5,14-16. Există o relaţie interesantă între sfeşnic şi pâinea prezenţei. Pâinea reprezenta Cuvântul lui Dumnezeu din care creştinii trebuie să se hrănească zilnic, dar ea era vizibilă numai când lămpile sfeşnicului ardeau şi când prezenţa lui Dumnezeu umplea templul. Nu existau ferestre sau uşi care să permită luminii pământeşti să intre, astfel că, dacă lumina de origine cerească era stinsă, templul era lăsat în întuneric şi pâinea prezenţei, care simboliza Cuvântul lui Dumnezeu, nu putea fi găsită. Creştinismul este o religie descoperită. Oamenii nu îl pot găsi pe Dumnezeu doar prin a-l căuta. Ei trebuie să accepte descoperirile pe care El însuşi le face despre Sine şi care sunt consemnate în Scripturi şi în natură. Aceste descoperiri trebuie să fie cercetate cu sârguinţă, dar lucrarea va fi fără succes dacă orbirea şi întunericul necredinţei întunecă mintea. De atâtea ori, în decursul istoriei, Iehova a făcut descoperiri minunate poporului Său, dar ei nu au fost în stare să le vadă, din cauză că lumina prezenţei Lui nu mai ilumina cămările interioare ale sufletelor lor! De aceea, după cum preoţii credincioşi erau extrem de grijulii să nu lase lumina să se stingă, tot aşa şi creştinul trebuie să se concentreze să păstreze iluminarea cerească arzând cu putere şi claritate. Sunt inepuizabile lecţiile cuprinse în lumina blândă şi plăcută care strălucea de la sfeşnic, fiind splendid reflectată de pereţii îmbrăcaţi cu aur, care lumina blând altarul tămâierii, masa pâinilor prezenţei şi pe preoţii care îşi îndeplineau slujba desemnată de Dumnezeu. Cei răscumpăraţi vor petrece veşnicia contemplând aceste minuni ale puterii, iubirii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, doar pentru ca să descopere mai mult şi tot mai mult din ceea ce inspiră şi luminează. Ceea ce am spus aici este doar o licărire slabă din lumina care va străluci în mintea aleşilor lui Dumnezeu, azi şi în veşnicie.

100

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

În acea lumină se descoperă sfera deplină a slujbei lui Hristos ca Lumină a lumii, relaţia pe care El o menţine ca marea Piesă de legătură între Tatăl şi poporul Său şi calea prin care, pentru a-şi împlini misiunea pe când era pe pământ, a comunicat cu cerul fără încetare, pentru a primi viaţă de la Dumnezeu ca să o poată împărţi oamenilor. La rândul ei aceasta conduce la contemplarea lui Hristos ca Profet, Preot, Domn al domnilor şi a celor două naturi – umană şi divină – pe care El trebuia să le aibă pentru a împlini aceste slujbe. Se poate face o listă nesfârşită a adevărurilor minunate descoperite de mobilierul din prima încăpere a sanctuarului, dar nu avem aici îndeajuns spaţiu pentru a acoperi toată gama lor. Cercetătorul trebuie să caute singur aceste taine, pentru sine. O atmosferă de pace solemnă şi minunată, într-un aşezământ al unei organizaţii desăvârşite şi al unei ordini armonioase, umplea atât Sfânta, cât şi Sfânta Sfintelor, câtă vreme ele rămâneau în slujba lui Dumnezeu. Dar când poporul a apostaziat şi prezenţa Domnului a fost retrasă, pacea a fost înlocuită cu zarvă şi confuzie. Acelaşi contrast se găseşte între vieţile adevăraţilor credincioşi şi ale celor lumeşti. Când, prin credinţă vie, credinciosul îşi încredinţează întreaga sa viaţă lui Dumnezeu, ca Tatăl atotputernic să fie Planificatorul şi Rezolvatorul său de probleme, el cunoaşte o pace minunată, trainică, indiferent că în jurul său se dezlănţuie furtuni sălbatice sau asupra lui se abat ameninţări. „Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti, şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mâl. Cei răi nu au pace, zice Dumnezeul meu.“ Isaia 57,20.21. Viaţa lui Hristos este ilustraţia cea mai bună pentru pacea pe care Dumnezeu intenţionează ca s-o aibă copiii Lui oricând. Indiferent cât de gravă sau ameninţătoare era situaţia în care a fost pus, Domnul Hristos păstra aceeaşi pace desăvârşită, ca aceea care înconjura sanctuarul când prezenţa lui Dumnezeu se afla în el. De exemplu, în noaptea aceea înfricoşătoare când furtuna sălbatică ameninţa să înghită barca în care El şi ucenicii Săi călătoreau pe Marea Galileei, Isus dormea în pace pe fundul bărcii, în timp ce ei, îngroziţi peste măsură, se luptau cu natura dezlănţuită. Când un fulger a descoperit poziţia şi prezenţa Sa, ei l-au trezit şi l-au implorat să îi izbăvească. Ridicându-se cu o demnitate calmă, El a vorbit mării frământate: „Taci! Fără gură!“ şi, ca răspuns, valurile furioase s-au

PODOABA LĂUNTRICĂ

101

liniştit. „...Întorcându-se către ucenici, Isus îi întrebă cu tristeţe: ,Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot nu aveţi credinţă?‘ Marcu 4,40.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 35, par. 12. Cineva ar putea să considere că diferenţa dintre poziţia lui Hristos şi cea a ucenicilor Săi se datora faptului că El îşi putea îngădui să fie nepăsător, deoarece era conştient de puterea care îi stătea la dispoziţie. Dar Mântuitorul nu le-a scuzat groaza. El a privit-o ca o evidenţă a lipsei de credinţă, în timp ce era privilegiul lor să o aibă şi să o exercite. În înfăţişarea Lui calmă, El era modelul a ceea ce ei trebuia să fie. „Când Isus a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, El era în perfectă pace. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu stătea liniştit în posesiunea puterii Sale atotputernice. Nu ca un ,Domn al cerului şi al pământului‘ sta El aşa de liniştit. El renunţase la puterea aceea, pentru că zice: ,De la Mine însumi nu pot face nimic.‘ Ioan 5,30. El se încredea în puterea Tatălui. Isus se sprijinea pe credinţă – credinţă în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era puterea lui Dumnezeu. După cum Isus se sprijinea prin credinţă pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă ucenicii s-ar fi încrezut în El, ar fi rămas liniştiţi. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperit necredinţa. În strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat pe Isus; şi numai atunci când, ajunşi la disperare, nu s-au mai încrezut în ei înşişi, ci s-au îndreptat către El, Isus a putut să le dea ajutor.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 35, par. 14-15. Singurul motiv pentru care creştinii nu se bucură de pacea pe care ar trebui să o trăiască este că ei nu au învăţat să se încreadă în Dumnezeu după cum ar trebui. Domnul ne spune în Scripturi, în repetate rânduri, cât de desăvârşită trebuie să fie odihna copiilor lui Dumnezeu, în orice timp şi în orice împrejurare. Ei trebuie să cunoască atât de bine făgăduinţele acestea, încât să ştie când reacţiile lor la o situaţie sunt sub nivelul idealului lui Dumnezeu pentru ei. Noi am fost prea înclinaţi să acceptăm drept conduită normală un standard prea jos faţă de cel pe care Dumnezeu îl consideră ca fiind singurul de acceptat pentru cei care sunt ai lui Hristos. Ucenicii au fost probabil surprinşi pe lac când Hristos i-a

102

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

mustrat pentru că s-au înspăimântat de furtuna aceea sălbatică. Ei se întrebau cu uimire, cum ar fi trebuit să se poarte când vieţile lor erau în primejdie. Ei considerau mai degrabă purtarea lui Hristos ca fiind ciudată, decât purtarea lor care li se părea normală. Ei aveau nevoie, ca şi noi astăzi, să îşi ridice ochii mai presus de acel nivel de credinţă slabă cu care oamenii, în general, sunt mulţumiţi. Când Dumnezeu, prin cooperarea noastră, va împlini lucrarea aceasta în noi, atunci ne vom bucura de o experienţă care este rareori considerată ca fiind posibilă. Psalmistul Vechiului Testament s-a ridicat cândva la acel nivel înalt de credinţă şi, sub inspiraţie divină, şi-a mărturisit experienţa sa în cuvintele următoare: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării, şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii.“ Psalm 46,1-3. Este imposibil să ne imaginăm un cutremur mai îngrozitor şi mai nimicitor ca cel descris aici. Pământul se umflă din adâncuri, crapă, se înalţă şi coboară. Clădirile dispar. Munţii uriaşi se mută din locul lor, prăbuşindu-se în oceanul care este zguduit de convulsiile unui curent de apă nimicitor care se depărtează şi se năpusteşte peste ţărmuri, într-un val uriaş de apă. Furtuna de pe Marea Galileei a fost un eveniment minor în comparaţie cu portretul acestei catastrofe teribile, cu toate că psalmistul declară că adevăratul copil al lui Dumnezeu nu va fi mişcat şi nu se va teme în mijlocul unui asemenea cataclism. Putem trage concluzia, din această mărturie, că posedarea unei asemenea păci, în mijlocul unei asemenea primejdii este o purtare creştină firească, normală. Întocmai aşa se aşteaptă Dumnezeu să se poarte copiii Săi, şi aşa trebuie şi ei să se aştepte să se comporte în aceste condiţii. Dacă ei nu o vor face, atunci nu sunt deosebiţi de neamurile necredincioase care sunt lovite de panică atunci când sunt confruntate cu primejdia, şi dacă ei nu sunt deosebiţi, atunci în ce constă valoarea religiei lor? Pentru a dezvolta mai mult acest subiect despre pacea creştinului, avem nevoie de un studiu detaliat al principiilor odihnei de Sabat, şi acest lucru a fost făcut în cartea scrisă pe această temă.*
* Pentru un studiu detailat cu privire la acest subiect, vezi cartea Odihna divină de Sabat, de F.T. Wright.

PODOABA LĂUNTRICĂ

103

Între timp este responsabilitatea creştinului să mediteze asupra păcii desăvârşite care înconjura în mod continuu sanctuarul, pentru ca să poată vedea care este idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Dumnezeu, care cunoaşte mai bine decât noi experienţa ei plină de slavă pe care aşteaptă să ne-o şi dăruiască, a zis: „O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, şi neprihănirea ta ca valurile mării.“ Isaia 48,18. K. J.V. Bible. „Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: ,Dumnezeul tău împărăţeşte! ‘ “ Isaia 52,7. Isus a zis: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte,“ Ioan 14,27. „Încredinţează-ţi calea Domnului, încrede-te în El şi El va lucra. El va face să strălucească neprihănirea ta ca lumina şi judecata ta ca soarele la amiază. Odihneşte-te în Domnul şi aşteaptă-l cu răbdare! Nu te frământa înăuntrul tău din cauza celui care prosperă în calea lui, din cauza omului care reuşeşte să-şi aducă la îndeplinire planurile lui rele.“ Psalmul 37,5-7. K. J.V. Bible. Fie ca binecuvântata pace şi odihnă a Celui atotputernic să umple sufletul, tot aşa cum înconjura şi umplea sanctuarul în timpurile străvechi!

Capitolul 8

Sfânta Sfintelor
Sfânta Sfintelor era cea de a doua încăpere interioară a sanctuarului unde se găsea, de obicei, prezenţa reală a lui Dumnezeu. Au existat ocazii în care prezenţa lui Dumnezeu umplea întreaga clădire. Una din ele a fost când Solomon a dedicat templul care luase locul cortului provizoriu din pustie. „În clipa când au ieşit preoţii din Locul sfânt, norul a umplut casa Domnului. Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse casa Domnului.“ 1 Împăraţi 8,10.11. În sanctuarul ceresc, adevăratul model al celui pământesc, prezenţa lui Dumnezeu umple continuu întreaga clădire, fie că El este în Sfânta, fie că este în Sfânta Sfintelor, dar în cel pământesc Domnul trebuia să-şi restrângă prezenţa Sa la Sfânta Sfintelor când preoţii slujeau în Sfânta. După cum Domnul a prevăzut ca poporul Său să citească în Sfânta şi în mobilierul ei destinul înalt şi ales pus înaintea sufletelor lor, tot aşa trebuia ei să înveţe, chiar mai mult, de la cea de a doua încăpere şi din conţinutul ei. În această încăpere exista doar un singur articol de mobilier – chivotul de aur în care se aflau cele două table de piatră, toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi un vas cu mană. Deasupra chivotului se aflau cei doi heruvimi de aur. Pavel descrie astfel încăperea: „După perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema Locul prea sfânt. El avea un altar de aur pentru tămâie şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul
(104)

SFÂNTA SFINTELOR

105

ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu de-amănuntul despre aceste lucruri.“ Evrei 9,3-5. Chivotul era făcut din acelaşi lemn ca şi mobilierul din prima încăpere şi era de asemenea îmbrăcat cu aur curat. „Apoi Beţaleel a făcut chivotul din lemn de salcâm; lungimea lui era de doi coţi şi jumătate, lăţimea de un cot şi jumătate şi înălţimea tot de un cot şi jumătate. L-a poleit cu aur curat pe dinlăuntru şi pe dinafară, şi i-a făcut un chenar de jur împrejur. A turnat pentru el patru verigi de aur, pe care le-a pus la cele patru colţuri ale lui; două verigi de o parte, şi două verigi de cealaltă parte. A făcut nişte drugi de lemn de salcâm şi i-a poleit cu aur. A vârât drugii în verigile de la cele două laturi ale chivotului, ca să ducă chivotul. A făcut şi capacul ispăşirii de aur curat; lungimea lui era de doi coţi şi jumătate, şi lăţimea de un cot şi jumătate. A făcut doi heruvimi de aur bătut, la cele două capete ale capacului ispăşirii; un heruvim la un capăt, şi un heruvim la celălalt capăt; heruvimii i-a făcut pe capacul ispăşirii la cele două capete ale lui. Heruvimii erau cu aripile întinse deasupra, acoperind capacul ispăşirii cu aripile lor, şi uitându-se unul la altul. Heruvimii stăteau cu faţa întoarsă spre capacul ispăşirii.“ Exodul 37,1-9. Prezenţa lui Dumnezeu se odihnea deasupra acelui capac de aur, al milei, între cei doi heruvimi. În marea zi a ispăşirii când marele preot intra în această încăpere, viaţa sa era păstrată numai câtă vreme lua o parte suplimentară de tămâie şi interpunea între el şi lumina aceea strălucitoare fumul ce se înălţa. Tămâia era simbolul neprihănirii lui Hristos care trebuie să stea veşnic între omul păcătos şi Ziditorul său, pentru ca să-i fie păstrată viaţa. „Tămâia care se înălţa cu rugăciunile lui Israel, reprezintă meritele şi mijlocirea Domnului Hristos, perfecta Lui neprihănire, care, prin credinţă, îi este atribuită poporului Său, singura care face ca închinarea fiinţelor păcătoase să fie primită înaintea lui Dumnezeu.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 8 de la sfârşit. Aranjamentul potrivit căruia Domnul locuia deasupra capacului milei, împreună cu legea, cu vasul de mană şi cu toiagul înfrunzit, care se aflau dedesubt, ilustrează nu numai tabloul conducerii neprihănite a lui Dumnezeu, ci învaţă, de asemenea, pe poporul Său marile adevăruri spirituale. Prin aceste mijloace,

106

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Domnul oferea minunate asigurări ale căilor prin care se raportează El la poporul Său, precum şi cât de siguri sunt ei sub protecţia şi călăuzirea Sa. Atât de mult adevăr este conţinut în fiecare din obiectele din chivot şi în prezenţa lui Dumnezeu şi a heruvimilor deasupra lui, încât poate să fie scrisă o carte cu mare uşurinţă despre fiecare dintre ele. Punctele atinse aici sunt doar o introducere a subiectului. Prezenţa lui Dumnezeu Fiinţa strălucitoare care locuia între heruvimi, deasupra capacului milei, nu era nimeni altcineva decât Dumnezeu, singurul Fiu născut al Celui atotputernic. Pentru a deţine această poziţie, El a trebuit să se coboare de pe culmile absolute ale puterii şi slavei, pentru a ocupa cel mai de jos loc posibil, acela al unui criminal condamnat de oamenii care degeneraseră de la statutul de fiinţe umane pline de slavă pe care El le crease. Cu toate că El nu se coborâse pe deplin în vremea lui Moise, când locuia în sanctuar, profeţia că o va face era conţinută în sistemul de jertfe. Fiecare animal care murea de mâna păcătosului vinovat era un amintitor al soartei viitoare a Aceluia care locuia deasupra scaunului milei, în mijlocul poporului Său. Condescendenţa lui Hristos prin coborârea de pe poziţia cea mai înaltă la cea mai de jos este jertfa cea mai minunată şi plină de slavă ce s-a făcut vreodată. Cu toate acestea, denumind-o condescendenţă, tot nu suntem în stare să exprimăm natura corectă a acelui act mântuitor. Conform dicţionarului, termenul „condescendeţă“ sau „a se coborî până la“ înseamnă a se înjosi sau a se supune la un nivel de vorbire sau acţiune mai puţin protocolar sau plin de demnitate cu care cineva este deprins în mod obişnuit. Aceasta este exact ceea ce a făcut Hristos, dar cuvântul poartă în sine, de asemenea, înţelesul de desconsiderare tăinuită, ascunsă prin răbdare sau îndurare evidentă. Numai aceia care sunt cu adevărat creştini sunt într-adevăr în stare să se înjosească, să se umilească. De cele mai multe ori condescendenţele la care noi suntem martori sunt într-o anumită măsură artificiale. Ele sunt impuse asupra omului deoarece circumstanţele o cer, şi nu din cauză că el este constrâns de iubirea atotputernică a lui Dumnezeu.

SFÂNTA SFINTELOR

107

Când ne gândim însă la jertfa lui Hristos care s-a coborât din slava cerului la ruşine, înţelesul atribuit cuvântului „condescendenţă“, prin comportamentul omului egoist, trebuie să fie totalmente eliminat din minţile noastre. Isus s-a coborât, nu pentru că El trebuia s-o facă şi nici pentru că situaţia cerea ca El să creeze o aparenţă bună, ci pentru că iubirea Lui pentru familia umană a fost atât de intensă, încât nu a putut să suporte să fie separat de ea. De aceea, El s-a hotărât să vină cât mai aproape de ei cu putinţă. Din acest motiv, El i-a îndrumat să clădească un sanctuar ca El să poată locui în mijlocul poporului Său iubit. Dar nici aceasta nu îl satisfăcea, pentru că El dorea cu o intensitate inexprimabilă să locuiască în fiecare din copiii Săi, în mod individual. El ştia prea bine că, dacă ei nu acceptau această relaţie intimă şi foarte apropiată, prin care El să devină cu adevărat una cu ei, atunci va fi nevoit să se retragă din lăcaş şi să-i lase în soarta lor. În mod tragic, acest lucru este exact ceea ce s-a întâmplat. Generaţie după generaţie a confirmat hotărârea lor de a merge pe propria lor cale, până când, în cele din urmă, „sfânta şekină, înainte de a se depărta de cel dintâi templu, se oprise pe muntele de răsărit, ca şi cum i-ar fi părut rău să părăsească cetatea aleasă.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 87, par. 2. De acolo, ea s-a depărtat de privirile oamenilor lăsând templul şi poporul lipsite de prezenţa sacră a lui Dumnezeu. Poporul, amorţit din cauza păcatului, era aşa de inconştient de magnitudinea pierderii lor, încât nu a simţit durerea despărţirii; însă pentru Fiul lui Dumnezeu a fost cu totul altfel. Nici un limbaj omenesc nu poate spera să descrie durerea fără margini pe care a simţit-o Hristos când a trebuit să se despartă de poporul Său iubit. În timp ce prezenţa lui Dumnezeu se mai afla încă în sanctuar, aceasta era o declaraţie pentru izraeliţi că va sosi timpul când, în şi prin întruparea Sa, Hristos va ocupa un alt cort ca să poată fi şi mai aproape de ei. Acest cort, cu toate că a fost făcut din aceeaşi ţărână blestemată de păcat, nu avea să mai fie o clădire fixă aşezată la Ierusalim, ci un corp viu de carne şi sânge ca al lor. Ca atare, avea să fie o demonstraţie pentru ei despre ceea ce ei trebuiau de asemenea să fie – temple vii în care să locuiască prezenţa divină. „Dumnezeu a poruncit lui Moise pentru Israel: ,Să-mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor‘ (Exodul 25,8) şi El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei

108

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot aşa Hristos şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti. El şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poată locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi cu viaţa Sa divină. ,Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.‘ Ioan 1,14.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 14. Prezenţa din sanctuar şi Prezenţa în întruparea lui Hristos descoperă iubirea minunată a lui Dumnezeu în Isus Hristos. Cei care meditează în linişte la adevărul splendid „Dumnezeu cu noi“, după cum este descoperit în sanctuar şi în viaţa lui Hristos de pe pământ, pot să prindă o licărire a iubirii fără seamăn a Tatălui nostru ceresc. Aici este hrană pentru minte, hrană pe care veşnicia niciodată nu o va epuiza. Dacă izraelitul din zilele lui Moise ar fi şezut în răcoarea serii şi ar fi contemplat lumina blândă şi strălucitoare care radia din sanctuar, atunci uimirea, bucuria, teama sfântă şi inspiraţia ar fi umplut întreaga lui fiinţă, când ştia că Dumnezeul, Creatorul, Păstorul, Apărătorul şi Mântuitorul său se afla atât de aproape, plin de iubire, susţinându-l şi împărtăşindu-i în mod constant viaţă. El s-ar fi simţit atras către acea prezenţă mângâiat de cunoaşterea faptului că nu exista ameninţare cu distrugerea, ci doar promisiunea vieţii veşnice. În tot ceea ce Domnul făcuse prin intermediul venirii Sale de a locui între ei, evreul ar fi putut să citească solia vibrantă şi dătătoare de viaţă: „Te iubesc!“ Fără îndoială că au fost unii care au folosit timpul în studierea a ce era şi ce însemna cu adevărat pentru ei prezenţa divină sau şekina, dar majoritatea nu i-au apreciat valoarea şi n-au primit binecuvântările care ar fi trebuit să fie ale lor. Această tragedie se repetă atât de adesea astăzi. Cu mult, foarte mult timp în urmă acel sanctuar a fost părăsit şi şekina slavei s-a reîntors în ceruri. Au trecut multe secole de când Isus a luat cu sine omenescul Său slăvit, neprihănit în curţile Tatălui Său. Dar este încă privilegiul nostru să cântărim solia splendidă conţinută în prezenţa lui Dumnezeu în Hristos din interiorul sanctuarului, până când vom exclama asemenea scriitorului inspirat: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut nici pe El.“ 1 Ioan 3,1.

SFÂNTA SFINTELOR

109

Îndatoririle slujbei cereşti din prezent cer ca Hristos să se afle, din punct de vedere geografic, departe de noi, dar iubirea care îşi găseşte sursa în inima lui Dumnezeu nu putea îndura să se despartă de noi. Înainte de a pleca să-şi ia în primire datoriile Sale înaintea prezenţei Tatălui Său, El ne-a dat asigurarea plină de bucurie că nu vom rămâne singuri. El a zis: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-l vede şi nu-l cunoaşte; dar voi îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.“ Ioan 14,16-18. Prin această Prezenţă cu noi şi în noi, Hristos locuieşte astăzi chiar mai aproape de poporul Său decât înainte. Dacă El ar fi rămas pe acest pământ, limitele omenescului fizic, prin care El a devenit cu adevărat una cu noi, ar fi făcut imposibil ca fiinţa Sa să fie cu fiecare credincios tot timpul, dar Duhul Sfânt, nefiind restrâns la un singur loc la un moment dat, aduce Prezenţa la toţi credincioşii, oriunde s-ar afla ei în viaţă. Zeul babilonian este foarte diferit de Dumnezeul nostru. În timp ce sanctuarul descoperă că Mântuitorul nostru nu poate îndura să fie separat de poporul Său, pentru că îi este drag să locuiască în mijlocul nostru şi în noi, zeul păgân trăia foarte departe de supuşii săi. Nicăieri nu este exprimat mai bine acest fapt, decât în cuvintele înţelepţilor Babilonului către Nebucadneţar: „Haldeii au răspuns împăratului: ,Nu este nimeni pe pământ, care să poată spune ce cere împăratul; de aceea niciodată nici un împărat, oricât de mare şi puternic ar fi fost, n-a cerut aşa ceva de la nici un vrăjitor, cititor în stele sau haldeu. Ce cere împăratul este greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori! ‘ “ Daniel 2,10.11. În teologia babiloniană nu există loc pentru solia sanctuarului, pentru că ea contrazice cu totul concepţia lor despre Dumnezeu. Ei văd un dumnezeu înălţat mai presus de supuşii săi care are nevoie de o clasă specială de oameni „sfinţi“ ca să stea între popor şi domnul lor. Din nefericire pentru ei, presupuşii oameni „sfinţi“ care sunt priviţi ca piese de legătură între zeu şi popor, nu sunt capabili decât să ocupe poziţia de oameni obişnuiţi. Vrăjitorii babilonieni au admis aceasta când au mărturisit că taina era

110

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

cunoscută numai de zei, care, deoarece nu locuiau cu oamenii, nu puteau să împartă solia nici măcar vrăjitorilor şi haldeilor care se presupunea că sunt cei mai înţelepţi oameni de pe pământ. Un asemenea dumnezeu nu poate simpatiza cu poporul său şi nici nu înţelege încercările şi nedumeririle prin care trec. Pe el nu-l doare separarea de slujitorii săi. Tot ceea ce doreşte el este adorarea lor servilă şi închinarea lor neîndoioasă. El se desfată să-i ţină în ignoranţă, pentru că el este un zeu al întunericului, mai degrabă decât unul al luminii. El este mândru şi arogant, gata să-i pedepsească pe aceia care nu-i recunosc autoritatea. El nu este un mântuitor, ci un nimicitor teribil. Nu tot aşa este Dumnezeul descoperit în şekina din sanctuar şi care, mai târziu, a umblat ca un om printre oameni. El este tot ceea ce zeul păgân nu poate fi. El este prietenul păcătoşilor. Iubirea Sa pentru noi nu depinde de iubirea noastră pentru El, pentru că El ne-a iubit înainte ca noi să-l fi cunoscut vreodată şi va continua să ne iubească pentru veşnicie indiferent cum îl tratăm noi în schimb. „De când Isus a venit să locuiască cu noi, ştim că Dumnezeu cunoaşte încercările noastre şi are compasiune pentru noi în suferinţele noastre. Fiecare fiu şi fiică a lui Adam poate înţelege că Creatorul nostru este prietenul păcătoşilor, deoarece în fiecare învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecare acţiune a iubirii, în fiecare atracţie divină prezentată în viaţa Mântuitorului pe pământ, noi vedem pe ,Dumnezeu cu noi.‘ “ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 15. „Umilindu-se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hristos a dat pe faţă un caracter opus caracterului lui Satana. Dar El coborî încă şi mai jos pe cărarea umilinţei. ,La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.‘ Filipeni 2,8. După cum marele preot punea la o parte strălucitoarele sale veşminte preoţeşti şi slujea în îmbrăcămintea de pânză albă a preotului obişnuit, aşa şi Hristos a luat înfăţişarea de serv şi a adus sacrificiul, El însuşi fiind preotul şi tot El fiind şi jertfa. ,Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El.‘ Isaia 53,5.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 18. Este extrem de important pentru poporul prin care Dumnezeu va obţine biruinţa finală asupra omului fărădelegii, să ştie

SFÂNTA SFINTELOR

111

ce anume înseamnă Isus pentru ei. Ei trebuie să înţeleagă adâncimea şi intensitatea iubirii Lui şi cum aceasta îl umple pe El cu dorinţa de a fi cu ei, pentru ca, mai apoi, El să îi poată lua cu El acolo unde este El. Ar fi bine ca toţi să ridice vălul prin credinţă şi, prin lumina care străluceşte din Cuvântul sacru, să ne aţintim privirea asupra Prezenţei uimitoare care locuia în sanctuarul din vechime şi care prin întruparea Sa a păşit într-un cort omenesc, iar acum slujeşte la dreapta lui Dumnezeu în cer. Fiecare credincios are nevoie să înţeleagă ce înseamnă aceasta pentru el personal, şi ar trebui să studieze acest lucru până când sufletul său va radia lumină şi putere; până când găseşte că iubirea lui Hristos a luat chip înăuntrul său, încât doreşte să fie cu Mântuitorul tot la fel de mult, după cum doreşte Hristos să fie cu credinciosul. Aceia care petrec timpul contemplând în linişte, sub inspiraţia şi îndrumarea Duhului Sfânt, Prezenţa sau şekina dintre heruvimii de deasupra tronului milei din Sfânta Sfintelor, vor găsi cât de insuficientă este dragostea lor în atingerea idealului divin. Ei vor înţelege cât de mică şi de obişnuită este experienţa lor şi, în acelaşi timp, vor prinde viziuni despre ceea ce le-a pus la dispoziţie Domnul. Ce câmp vast pentru studiu şi meditaţie deschide această temă înaintea ochilor noştri uimiţi! Ce putere transformatoare şi mântuitoare se află în prezenţa Mântuitorului printre noi, ca frate, prieten, salvator, călăuză, mângâietor, protector şi câte altele! Cât de puţin îl cunoaştem şi îl apreciem pe preţiosul nostru Mare Preot! A sosit timpul ca aceste lipsuri să fie suplinite şi o nouă relaţie să fie stabilită între Hristos şi noi înşine. Nu există nimic mai important pe care El să-l dorească, şi cu nimic altceva nu va fi satisfăcut. Calea în Sfânta Sfintelor este deschisă. Noi putem veni în prezenţa Sa pentru a învăţa şi pentru a înţelege slava acestei taine: „şi anume, Hristos în voi, nădejdea slavei.“ Coloseni 1,27. După cum am declarat mai înainte, noi nu am epuizat câtuşi de puţin adevărurile splendide ce trebuie să fie învăţate din prezenţa lui Hristos în sanctuarul Vechiului Testament. Nu există nici un singur adevăr biblic care să nu fie ilustrat acolo, pentru că în Hristos se găseşte toată plinătatea Dumnezeului cel veşnic. Se poate scrie o bibliotecă de cărţi pe această temă căreia noi i-am devotat doar un singur capitol.

112

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Acum, rămâne ca fiecare credincios să intre în prezenţa lui Hristos. Gândurile exprimate aici pot sluji ca să deschidă ochii tuturor către privilegiile extraordinare care se află înaintea lor, aşa încât să obţină o experienţă nouă şi vitală, să umble atât de aproape cu Dumnezeu, după cum îşi doreşte El, şi să fie pregătiţi a fi instrumentele lui Dumnezeu în conflictul viitor cu puterile întunericului. Fie ca hotărârea lui Hristos de a locui în mijlocul poporului Său să ne convingă că, El ne iubeşte atât de mult, încât nu poate să sufere despărţirea, motiv pentru care va merge oricât de departe pentru a restabili părtăşia pierdută.

Capitolul 9

Chivotul şi conţinutul lui
Chivotul era singura piesă de mobilier din sanctuar în care era păstrat ceva în mod permanent. Cel mai apropiat de el din punctul de vedere al capacităţii de a păstra ceva era sfeşnicul de aur, care conţinea uleiul sfânt ce întreţinea luminile. În chivot era păstrat un vas cu mană, toiagul lui Aaron care înfrunzise şi cele două table de piatră pe care erau inscripţionate cele zece porunci. Aceasta este confirmat de Pavel: „După perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema Locul prea sfânt. El avea un altar de aur pentru tămâie şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele legământului.“Evrei 9,3.4. La timpul când lui Moise i s-au dat instrucţiunile pentru construcţia chivotului, nu i-au fost date îndrumări să includă mana. De fapt, singurele porunci date de Dumnezeu care sunt consemnate în Scripturi le găsim în Exod 16,32-34. „Moise a zis: ,Iată ce a poruncit Domnul: ,Să se păstreze un omer plin cu mană pentru urmaşii voştri, ca să vadă şi ei pâinea pe care v-am dat-o s-o mâncaţi în pustie, după ce v-am scos din ţara Egiptului.‘ Şi Moise a zis lui Aaron: ,Ia un vas, pune în el un omer plin cu mană şi aşează-l înaintea Domnului, ca să fie păstrat pentru urmaşii voştri.‘ După porunca dată de Domnul lui Moise, Aaron l-a pus înaintea chivotului mărturiei, ca să fie păstrat.“ Un omer era echivalentul a 2,2 litri sau două sferturi de galoane U.S.A. (un sfert de galon = 1,136 litri) care, aşa cum e de aşteptat, era doar o cantitate simbolică.
(113)

114

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Înainte de a ajunge la Sinai şi înainte de a primi îndrumările de a clădi sanctuarul şi de a-i face şi instala mobilierul, Dumnezeu i-a spus marelui preot, prin Moise, să pună deoparte un vas cu mană. Trebuia să fie pus înaintea chivotului mărturiei. Când chivotul a fost în cele din urmă construit, vasul cu mană a fost pus înăuntrul lui. Porunca de a include tablele de piatră a fost dată o dată cu planurile şi detaliile tehnice pentru facerea chivotului, deşi aceste table nu au fost primite decât mai târziu. „Să facă un chivot de lemn de salcâm; lungimea lui să fie de două coturi şi jumătate, lăţimea de un cot şi jumătate, şi înălţimea de un cot şi jumătate... Să pui în chivot mărturia pe care ţi-o voi da.“ Exodul 25,10.16. Astfel, când Moise a primit tablele de piatră de la Dumnezeu mai târziu, el a înţeles că ele trebuia să fie puse în chivot. Înmânarea acestor table de piatră este consemnată în Exodul 31,18: „Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu.“ Totuşi aceste table originale niciodată nu au ajuns în locul destinat lor de şedere în chivot, pentru că Moise le-a sfărâmat când a văzut poporul închinându-se la viţelul de aur. Doar tablele care le-au înlocuit pe cele originale au fost păstrate în locul sfânt, sub capacul milei. Toiagul lui Aaron a fost ultimul articol care a fost pus acolo. Aceasta s-a întâmplat după revolta lui Core, Datan şi Abiram, care s-a dezvoltat după dezastrul de la Cades-Barnea, unde izraeliţii au fost condamnaţi la patruzeci de ani de călătorie prin pustie. Răsculaţii Core, Datan şi Abiram, au pus la cale o revoltă împotriva poziţiei lui Aaron. Pentru a rezolva problema pentru totdeauna, Domnul a dat directiva ca din fiecare trib, conducătorii să ia un toiag pe care să îşi înscrie numele. Apoi, toiegele au fost puse peste noapte în cort. Domnul a declarat că toiagul care va înfrunzi va arăta persoana pe care El o desemnase în slujba de mare preot. Astfel Iehova a descoperit că responsabilitatea îi revenea lui Aaron. Toiagul lui a fost pus în chivot ca o mărturie veşnică a principiilor de organizare divină. Vezi Numeri 17,1-11. Sub Prezenţa sfântă, care se afla între heruvimi, se afla capacul chivotului care era numit tronul sau capacul milei. Ca şi restul chivotului era făcut din lemn de salcâm şi acoperit cu aur curat.

CHIVOTUL ŞI CONŢINUTUL LUI

115

La fiecare capăt al chivotului stătea un heruvim magnific cu o aripă întinsă pentru a acoperi Prezenţa sfântă şi cu o aripă acoperindu-se pe sine. Poziţia şi natura fiecăruia din aceste piese avea scopul de a transmite copiilor Domnului din toate veacurile lecţii foarte importante. Atât de vaste sunt aceste lecţii, încât veşnicia nu va putea epuiza adâncimile şi înălţimile cuprinse în ele. De aceea, examinarea pe care o facem aici este doar o scurtă introducere a lor şi a înţelesului lor. Dintre cele trei obiecte păstrate în chivot, cele mai impresionante erau tablele de piatră pe care stăteau scrise cele zece porunci. Acest lucru era cu totul nou, căci legea, în forma celor zece mari interdicţii inscripţionate pe tablele de piatră, nu mai fusese dată omenirii vreodată. Ea nu fusese dată în Eden, înaintea căderii, şi nici nu fusese dată celor care îl slujiseră pe Dumnezeu după ce apăruse păcatul. Atunci, de ce aşteptase Dumnezeu atât de mult timp înainte de a face această descoperire impresionantă înaintea poporului Său? Domnul niciodată nu făcuse acest lucru înainte, deoarece El niciodată nu dorise să îl facă. Numai când orbirea spirituală a poporului devenise atât de acută, printr-o păcătuire persistentă, a găsit El că este necesar să facă această descoperire, după cum stă scris: „Atunci pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină ,Sămânţa‘, căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.“ Galateni 3,19. „Dacă omul ar fi păzit legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost dată lui Adam după căderea lui, n-ar mai fi fost nevoie de rânduiala circumciziunii. Şi dacă urmaşii lui Avraam ar fi păstrat legământul al cărui semn era circumciziunea, n-ar fi fost niciodată duşi în idolatrie şi n-ar fi fost nevoie pentru ei să îndure o viaţă de robie în Egipt; ar fi păstrat legea lui Dumnezeu în minte şi nar fi fost nevoie ca ea să fie vestită pe Sinai sau săpată pe tablele de piatră. Iar dacă poporul ar fi trăit principiile celor zece porunci, n-ar mai fi fost nevoie de un plus de îndrumări date lui Moise.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 32, par. 4. În forma ei pură şi originală, legea este o transcriere desăvârşită a caracterului sfânt al lui Dumnezeu, dar poporul pierduse capacitatea de a vedea în lumina adevărată pe Dumnezeu şi legea Lui. Aşa că Dumnezeu le-a dăruit o imagine a lor înşişi. Ei e-

116

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

rau rodul fărădelegilor lor ce îi redusese la stadiul de oameni cu inimi de piatră, care aveau o cunoaştere intelectuală a cererilor lui Dumnezeu, dar ale căror caractere nu reflectau neprihănirea lui Hristos. El dorea ca ei să vadă că, din punct de vedere spiritual erau la fel de morţi ca şi piatra rece pe care era scrisă legea şi că, aveau nevoie să privească la o altă Sursă pentru viaţa care se măsoară cu viaţa lui Dumnezeu. Procedând astfel, Domnul a recunoscut şi primejdia ca ei să nu reuşească să vadă adevăratul Său scop în oferirea acestei completări. Ei aveau să privească la îndrumătorul pe care El l-a dat spre a-i conduce la Hristos, ca fiind sursa ce ţinea locul lui Hristos. Cu un zel demn pentru o cauză mai bună, ei au căutat să elimine din vieţile lor orice practică interzisă de acea lege şi, apoi, s-au aşteptat la aprobarea cea mai călduroasă a lui Dumnezeu pentru realizările lor. Făcând astfel, ei au căutat să atingă idealurile lu i Dumnezeu pentru ei pe o cale diferită de cea a Lui. Apostolul Pavel a văzut adevăratul scop pentru care Domnul a adăugat legea din cauza fărădelegilor lor. Când a scris corintenilor el şi-a exprimat marea satisfacţie că ei nu erau nişte table de piatră, ci nişte table care erau inimi vii, de carne. „Începem noi iarăşi să ne lăudăm singuri? Sau nu cumva avem trebuinţă, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau de la voi? Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii. Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului cel viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne.“ 2 Corinteni 3,1-3. Înainte ca Evanghelia să ajungă la corinteni, ei se aflau în mod sigur într-o condiţie spirituală ilustrată foarte bine de tablele de piatră. Dar marele apostol le-a îndreptat privirile către Hristos, Dătătorul vieţii, care îi transformase din pietre moarte în descoperiri vii ale adevărului şi ale neprihănirii. Primul pas vital pe calea acestei transformări i-a condus să îşi vadă adevărata lor condiţie şi nevoia lor disperată. Prevederea celor două table de piatră a fost destinată să realizeze acest obiectiv. Când poporul a fost condus să vadă că acele table de piatră pe care erau scrise litere reci de interdicţie constituiau tabloul morţii lor spirituale, ei au înţeles că se aflau sub condamnarea teribilă a morţii veşnice. „...slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre“, din

CHIVOTUL ŞI CONŢINUTUL LUI

117

versetul 7, era destinată să le arate cât de lipsită de speranţă era situaţia lor. Legea nu le putea oferi viaţa. Ea ameninţa doar cu condamnarea şi descoperea clar adevărul că legea cerea, şi va obţine, viaţa păcătosului. Când păcătosul se afundă în groapa lipsită de speranţă a disperării, prin slujba aceasta teribilă, aducătoare de moarte, o lumină strălucitoare începe să strălucească în mintea lui, în timp ce Duhul Sfânt îl îndreaptă către Mântuitorul în care există iertare şi viaţă. Cu o inimă recunoscătoare el se aruncă în braţele milei lui Hristos, şi este transformat dintr-un păcătos cu inimă de piatră, într-un copil viu al lui Dumnezeu. Atât de mare este schimbarea, încât el nu mai are nevoie de aceste interdicţii. Este fără sens să îi spui unui om care îşi iubeşte atât de mult vrăjmaşii de moarte, care la rău răspunde numai cu bine, care se roagă pentru cei care se comportă nemilos faţă de el şi face tot ce-i stă în putere să aducă fericire şi prosperitate acelora care l-ar fura şi nimici, să nu-i ucidă. Un asemenea gând niciodată nu-i trece prin minte. Dumnezeu a prevăzut poruncile pentru a restrânge răul acelora care au în inimile lor înclinaţia de a face răul. De exemplu, semnul „Fumatul interzis“ nu are nici un efect asupra comportamentului acelora care nu fumează. Scopul acestui semn este de a-i restrânge pe fumători să practice acest obicei urât pentru a nu pângări aerul şi pentru a nu irita pe semenii lor. „Noi ştim că legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine, căci ştim că legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fără lege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigaşii de mamă şi de tată, pentru ucigaşii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase.“ 1 Timotei 1,8-10. Există astfel o relaţie minunată între slujba aducătoare de moarte – legea care a fost adăugată din cauza fărădelegilor – şi poziţia şi lucrarea lui Isus Hristos. Acest adevăr splendid este ilustrat extraordinar de frumos în aranjamentul din Sfânta Sfintelor prin faptul că tronul milei se găsea între tablele de piatră ale legii şi prezenţa Atotputernicului. Legea reprezenta dreptatea copleşitoare a lui Dumnezeu, care

118

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Asemenea despărţiturii din Sfânta, Sfânta Sfintelor conţine şi ea lecţii de o infinită valoare pentru poporul lui Dumnezeu.

atrăgea după sine numai condamnare şi nimicire totală, veşnică, pentru bietul păcătos. Acele porunci îi spuneau omului în care se găsea spiritul unui ucigaş că, din moment ce acea dispoziţie se afla acolo, el era condamnat la nimicire veşnică. Între heruvimi sălăşluia prezenţa imaculată şi neschimbătoare a lui Dumnezeu, care nu avea să ia în consideraţie, nici în cea mai mică măsură, vreo sugestie că legea trebuie schimbată ca să i se potrivească păcătosului. Imuabilitatea legii Sale sfinte este stabilită pentru veşnicii. Nu acesta este subiectul în discuţie, pentru că Domnul ştie că orice soluţie pentru problema păcatului care ar cere o schimbare a legii, nu va sluji decât la mărirea dificultăţilor, nicidecum la înlăturarea lor.

CHIVOTUL ŞI CONŢINUTUL LUI

119

Ceea ce oferea poporului speranţă era situarea tronului milei între slujba aducătoare de moarte de dedesubt şi Dumnezeul neschimbător şi neprihănit de deasupra. Iubirea infinită a lui Dumnezeu, exprimată în mila Sa care suferă permanent, găsise o cale prin care omul putea fi mântuit fără ca să se producă vreo slăbire a legii sau vreo schimbare în caracterul lui Dumnezeu. Dreptatea avea să fie satisfăcută, universul asigurat, iar păcătosul mântuit. Planul de mântuire este o capodoperă a soluţionării problemei pe care numai mintea lui Dumnezeu o putea realiza. Orice izraelit care privea aranjamentul de deasupra şi dinăuntrul chivotului şi care înţelegea solia pe care acestea o transmiteau, venea cu o credinţă reînnoită şi cu curaj să ofere mielul de jertfă la uşa sanctuarului. Poporul vedea în această jertfă garanţia mântuirii pe care mila lui Dumnezeu o prevăzuse pentru ei. Ei permiteau cu bucurie ca legea să ceară pedeapsa prin nimicirea vechii naturi păcătoase, ca să devină curaţi şi liberi să primească în schimbul ei sămânţa lui Hristos. Primind viaţa Lui, ei erau eliberaţi de vechiul îndrumător, slujba aducătoare de moarte săpată pe tablele de piatră şi, cu o recunoştinţă care nu se poate exprima, trăiau zilnic din binecuvântările ispăşirii. Subiectul legii este vast, necesitând volume întregi pentru a-l acoperi în întregime. Totuşi, întrucât am prezentat pe scurt unul din aspectele lui, vom trece la celelalte obiecte din chivot. În înfrunzirea toiagului lui Aaron suntem învăţaţi toate principiile ordinii şi organizaţiei divine a bisericii lui Dumnezeu de pe pământ şi din cer. De la începutul izbăvirii lor din Egipt, Domnul a demonstrat că El era Capul bisericii, iar ei mădularele trupului Său. Niciodată Dumnezeu nu a dat autoritate executivă poporului. Nici un comitet de oameni nu a fost îndrumat să elaboreze un plan de scăpare din robie sau ruta pe care ei urmau să călătorească zi de zi către ţara promisă. Moise era portavocea lui Dumnezeu. Lui i-au fost date instrucţiunile care veneau de la Capul divin şi era responsabilitatea lui să le transmită poporului, de la care se aştepta ascultare. În ciuda clarităţii procedurilor lui Dumnezeu şi a succesului desăvârşit care însoţise ascultarea de ele, poporul a arătat o dispoziţie persistentă de a administra lucrările lui Dumnezeu, în locul Lui. Este uimitor că oamenii au putut crede că sunt mai bine calificaţi să plănuiască şi să execute lucrarea lui Dumnezeu, decât

120

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

este Dumnezeu însuşi. O asemenea dispoziţie este expresia unei mândrii şi a unei încrederi de sine teribile. Totuşi, membrii şi conducătorii bisericii ocupă această poziţie, şi chiar se aşteptă ca Dumnezeu să fie foarte plăcut impresionat de eforturile lor. Nu există nimic mai mângâietor decât adevărul că Hristos este adevăratul Cap al bisericii şi că noi nu trebuie să purtăm responsabilitatea conducerii ei, ci cu încredere trebuie să lăsăm toate întocmirile de planuri şi toate rezolvările de probleme în mâinile Lui. Aceasta elimină teama că lucrarea va fi păgubită de greşeli necugetate şi serioase calcule greşite. O asemenea bucurie şi încredere va umple orice credincios care îl lasă pe Hristos să fie singurul şi unicul Cap al bisericii, încât va putea să cânte, în mod sincer şi cu pricepere, cântarea: „Lead on, O King Eternal“ (Condu-ne, Tu, Împărat Veşnic). Această pace nu a fost cunoscută izraeliţilor din vechime. Poporul manifesta o continuă suspiciune cu privire la ceea ce Dumnezeu făcea şi căutau orice prilej de a urma pe căile lor şi după judecata lor. Din acest motiv, poziţia lui Aaron a fost atacată în mod direct. Core, Datan şi Abiram au fost convinşi că ei erau mai capabili să ocupe poziţia de mare preot decât era fratele lui Moise, şi au fost în stare să adune două sute cincizeci de căpetenii şi adepţii lor, ca să îşi susţină nemulţumirea. În timp ce făceau aceasta, ei pretindeau că susţineau şi protejau numele, cauza şi onoarea lui Dumnezeu, dar în înfruntarea care a urmat, Dumnezeu a demonstrat că poziţia lor era complet greşită. Ei nu izbutiseră să recunoască principiile alegerii divine şi s-au hotărât să stabilească alegerea omenească în locul ei. „Core, iniţiatorul acestei mişcări, era un levit din familia lui Chehat şi văr cu Moise; era un om capabil şi cu influenţă. Cu toate că era rânduit să slujească la cortul întâlnirii, ajunsese să fie nemulţumit de poziţia sa şi aspira la demnitatea preoţiei. Faptul că slujba preoţească, ce îi revenea mai înainte primului născut al fiecărei familii, i-a fost dată lui Aaron şi familiei lui a dat naştere la gelozie şi nemulţumire şi, pentru un timp, Core s-a împotrivit pe ascuns autorităţii lui Moise şi Aaron, cu toate că nu îndrăznise să se avânte la un atac de revoltă. În cele din urmă, el a conceput îndrăzneţul plan de a răsturna atât autoritatea civilă, cât şi pe cea religioasă. A reuşit să găsească repede simpatizanţi.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 35, par. 2. Nici măcar după ce Core şi grupa lui au fost înghiţiţi de pământ

CHIVOTUL ŞI CONŢINUTUL LUI

121

nu s-a stins spiritul de revoltă din unii oameni. A doua zi, ei i-au acuzat pe Moise şi pe Aaron că sunt ucigaşii adevăratului popor al lui Dumnezeu. Această acuzaţie cu totul falsă a fost o respingere atât de dureroasă a lui Dumnezeu şi a căilor Lui, încât ei s-au privat de protecţia Lui, din care cauză a izbucnit o plagă care a ucis paisprezece mii şapte sute dintre ei. Deşi primiseră mai mult decât suficientă dovadă de a apăra principiile alegerii divine, izraeliţii nu au fost doritori încă să urmeze căile lui Dumnezeu, aşa că, într-o încercare finală de a-i convinge, Iehova a făcut minunea toiagului înfrunzit. Prin aceasta El nu a mai lăsat îndoieli cu privire la faptul că, Moise şi Aaron deţineau poziţia unde îi pusese Dumnezeu şi nu unde se puseseră ei înşişi. Păstrarea toiagului înfrunzit trebuia să fie un amintitor perpetuu că Hristos era Capul bisericii, că nu trebuia să existe alegeri omeneşti şi că toate planurile trebuia să izvorască din El. Acele lecţii sunt de asemenea scrise pentru noi, peste care vine cu grabă sfârşitul veacurilor. Aceia care le vor învăţa, vor fi instrumentele credincioase ale lui Dumnezeu prin care se va sfârşi lucrarea. Prezenţa manei era o confirmare suplimentară a adevărului învăţat de toiagul înfrunzit. Datorită conducerii lui Dumnezeu, izraeliţii fuseseră puşi în situaţia de a fi ameninţaţi cu înfometarea. Ei călătoreau printr-un deşert arid, unde nu existau rezerve de hrană nici pentru oameni, nici pentru animale şi unde nu se întrezărea nici o speranţă de mai bine. Văile şi câmpiile fertile ale ţării făgăduite se aflau încă departe şi nu exista nimic vizibil care să le fi putut asigura proviziile de hrană necesare. Moartea părea sigură. În loc să îşi plângă soarta lor, ei ar fi trebuit să recunoască faptul că Domnul, care îi adusese acolo, era răspunzător pentru satisfacerea nevoilor lor. El era Sursa izbăvirii lor şi tot El avea să fie Sursa proviziilor necesare fiecărui pas de pe cale. Aprovizionarea cu mană a arătat că Dumnezeu îşi împlineşte cu bucurie şi cu iubire rolul Său de Sursă a vieţii şi a conducerii. Poporul a fost în stare să vadă că ei erau lipsiţi de puterea de a-şi satisface nevoile şi că depindeau de Dumnezeu, ca El să facă pentru ei ceea ce ei nu puteau să facă. A fost o experienţă pe care ei nu trebuiau s-o uite niciodată, lucru pe care ei erau înclinaţi să-l facă atunci când se aflau în circumstanţe mai bune. În acest scop, Conducătorul lor iubitor i-a îndrumat să pună mana în chivot ca o amintire veşnică a adevăratei lor relaţii cu El.

122

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Dacă Core şi simpatizanţii săi ar fi păstrat această lecţie proaspătă în mintea lor, Dumnezeu nu ar fi avut nevoie să dea semnul special prin înfrunzirea toiagului lui Aaron. Există adevăruri extraordinare în faptul că Dumnezeu este Sursa, Hristos este Piesa de legătură şi noi primitorii dependenţi.* Văzute corect, adevărurile splendide descoperite în mobilierul sanctuarului, vor fi o binecuvântare pentru suflet, protecţie faţă de ispitele Satanei şi inspiratoare de viaţă.

* Acesta este subiectul cărţii Odihna divină de Sabat, care se poate procura de la Biserica Adventă a Odihnei de Sabat.

Capitolul 10

Cele patru ispăşiri
Dumnezeu a dat îndrumări în clădirea sanctuarului pentru ca El să locuiască în mijlocul poporului Său. Aceleaşi adevăruri sunt învăţate în principiul seminţei care implică un dublu proces: de înlăturare a vlăstarului vechiului soţ şi de implantare a vieţii noului soţ în locul gol astfel creat. Aceasta este lucrarea ispăşirii sau aducerea păcătosului într-o stare de unitate cu Dumnezeu. „Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament sunt folosite diferite cuvinte pentru a exprima ideea de ispăşire. Iată câteva exemple: – Cuvintele scrise cu italice sunt sinonime în text cu verbele: a ispăşi, a expia sau cu substantivul ispăşire. Exodul 29,36: ,Să curăţeşti altarul după ce ai făcut ispăşirea aceasta pentru el.‘ (K. J.V. Bible). Levitic 12,8: ,Preotul să facă ispăşire pentru ea, şi va fi curată.‘ Levitic 14,2: ,Iată care va fi legea cu privire la cel lepros, în ziua curăţirii lui.‘ Versetul 21: ,Preotul să facă ispăşire pentru el şi el va fi curat.‘ (K. J.V. Bible). Ispăşirea nu putea să se facă pentru el decât după ce era vindecat de lepră, Levitic 13,45.46. Până când nu era vindecat, trebuia să locuiască singur în afara taberei. Apoi Levitic 14,3.4: ,Preotul să iasă afară din tabără şi să cerceteze pe cel lepros. Dacă leprosul este tămăduit de rana leprei, preotul să poruncească să se ia, pentru cel ce trebuie curăţit, două păsări vii şi curate, lemn de cedru, cârmâz şi isop.‘ Legea era neschimbată pentru curăţirea de lepră a unei case. Versetele 33-57. Pietrele afectate de plagă erau înlăturate şi se ,răzuia toată partea dinlăuntru a casei‘, şi apoi era reparată cu materialul cel nou. Necurăţia fizică este acum întru totul îndepărtată şi noi am putea să o numim curată; dar nu este aşa; ea era doar pregătită
(123)

124

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

pentru a fi curăţită potrivit cu legea. Versetul 48. ,Pentru curăţire să ia două păsări‘, versetul 49. ,Să cureţe casa cu sângele păsării...‘, ,Să facă astfel ispăşire pentru casă şi ea va fi curată‘, versetele 52.53. ,După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului, şi să facă ispăşire pentru altar... Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel.‘ Levitic 16,18.19. ,Şi Moise... a luat sânge şi a uns cu degetul coarnele altarului de jur împrejur, şi a curăţit altarul; celălalt sânge l-a turnat la picioarele altarului şi l-a sfinţit astfel, făcând ispăşire pentru el.‘ Levitic 8,15. Vezi şi 2 Cronici 29,29. ,Preoţii... au turnat sângele la piciorul altarului, ca ispăşire pentru păcatele întregului Israel...‘, 2 Cronici 29,24. ,Îi voi curăţi de toate nelegiuirile... le voi ierta toate nelegiuirile...‘ Ieremia 33,8. ,...suntem socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui... prin care am căpătat împăcarea.‘ Romani 5,9-11. ,...care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos.‘ 2 Corinteni 5,17-19; ,...şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu.‘ Efeseni 2,16; ,Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci stropită peste cei întinaţi îi sfinţeşte, şi le aduce curăţirea trupului, atunci sângele lui Hristos...vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte.‘ Evrei 9,13.14. El este Mijlocitorul pentru ,răscumpărarea călcărilor de lege‘, ,căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.‘ Evrei 10,14. ,În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.‘ Efeseni 1,7; ,Pocăiţi-vă... pentru ca să vi se şteargă păcatele.‘ Fapte 3,19. Din aceste versete învăţăm că expresiile a ispăşi, a curăţi, a împăca, a purifica, a scăpa de, a ierta, a sfinţi, a îndreptăţi, a răscumpăra, a şterge şi alte asemenea cuvinte sunt folosite pentru a desemna aceeaşi lucrare, şi anume împăcarea cu Dumnezeu; şi în toate aceste cazuri sângele este mijlocul, iar uneori sângele şi apa. Ispăşirea este ideea centrală a legii, tot la fel de bine ca şi a Evangheliei. Este foarte important ca să înţelegem faptul că scopul legii era acela de a ne învăţa despre scopul Evangheliei.“ The Sanctuary, de O. R. L. Crosier, pag. 10, 11. Ediţia Destiny Press. Din cauza tendinţei persistente de a vedea o parte a întregului ca fiind tot adevărul, diferite grupări au păstrat concepţii limitate despre ispăşire şi despre răscumpărare. Bisericile protestante, de exemplu, care nu au deloc învăţături semnificative cu privire la

CELE PATRU ISPĂŞIRI

125

sanctuar, văd ispăşirea ca fiind încheiată la cruce. Ei nici nu înţeleg şi nici nu cred într-o ispăşire făcută în Sfânta Sfintelor din cer. Pe de altă parte, experienţa puternică prin care au trecut pionierii adventişti, le-a concentrat atenţia la ispăşirea finală, care este administrată din Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Înţelegerea greşită a evenimentului care era planificat să aibă loc la sfârşitul celor 2300 de ani, i-a aruncat într-o dezamăgire comparată în istoria bisericii doar cu cea experimentată de apostolii lui Hristos la răstignire. Lumea, gata să ridiculizeze poziţia lor cu privire la aşteptarea întoarcerii lui Hristos, a fost neţinută în frâu în batjocura ei când evenimentul profetizat nu a avut loc. Până astăzi, multe din bisericile protestante care au respins solia îngerului al treilea, consideră nereuşita prezicerii adventiştilor ca o dovadă limpede că mişcarea nu este de la Dumnezeu. Această presiune din partea oamenilor bisericii care erau lumeşti şi batjocoritori, împreună cu propria lor nevoie de a şti cu adevărat pe ce poziţie stau, i-a determinat pe pionierii adventişti, ori să admită că erau o mişcare falsă, ori să explice în ce punct vital fuseseră greşiţi. Mulţi dintre ei au ales calea cea dintâi cu rezultatul că zeci de mii dintre cei care aşteptau cu ardoare revenirea lui Hristos şi-au abandonat credinţa în mişcarea adventă. Au fost însă şi unii care nu au putut nega bogata părtăşie pe care o avuseseră cu Hristos în mişcarea adventă şi care, totuşi, au ales să aştepte până ce vor primi o lumină mai clară, mai degrabă decât să se întoarcă în organizaţiile bisericilor apostaziate. Ei au fost răsplătiţi cu lumina ce arăta calea spre lucrarea din Sfânta Sfintelor pe care curând au învăţat s-o cunoască drept „ispăşirea finală.“ Pentru că adventismul stătea sau cădea în ceea ce priveşte chestiunea legată de ispăşirea finală, ea a devenit o caracteristică dominantă în prezentarea soliei. Fiecare persoană nou convertită era profund îndoctrinată cu această învăţătură pentru a fi stabilită în adevăr. Prin urmare, alte faze ale ispăşirii au primit o atenţie disproporţionat de mică sau nici măcar atât. Între timp bisericile protestante au respins în totalitate ispăşirea finală şi au continuat să susţină că, la cruce, se făcuse o ispăşire deplină şi că nu mai era nevoie de o alta. Ei i-au acuzat pe adventişti că au respins lucrarea crucii, lucru care era mai mult decât suficient pentru a-i coborî pe poziţia de eretici sau cultişti.

126

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

O dată cu respingerea soliei pe care Dumnezeu a trimis-o prin Waggoner şi Jones în 1888, adventiştii au pierdut puterea de a sta în apărarea învăţăturii despre ispăşirea finală. Aceasta nu le-a lăsat nici o opţiune decât aceea de a reveni la poziţia protestantă, care are în vedere numai o ispăşire – cea săvârşită pe Golgota. Această poziţie elimină orice necesitate pentru lucrarea din Sfânta şi Sfânta Sfintelor, fiecare la rândul ei, şi neagă nevoia unei judecăţi de cercetare. Solia celui de-al treilea înger este astfel redusă la ceva fără valoare şi fără nici o bază. Tot ceea ce este fundamental adventismului dispare pentru aceia care fac aceşti paşi. Din fericire, această apostazie nu poate schimba faptul că solia celui de-al treilea înger este adevărul dat de Dumnezeu prin proclamarea căruia lucrarea trebuie să fie încheiată în aceste zile din urmă. Aceia care resping această solie nu vor avea parte în lucrarea de încheiere a lui Hristos. Totuşi, această solie nu face apel la respingerea învăţăturii că Hristos a desăvârşit o ispăşire perfectă pe cruce. Ea respinge doar ideea că nu mai există o altă ispăşire. Adevărul mântuitor al lui Dumnezeu oferă o recunoaştere deplină şi un loc corespunzător ispăşirii complete şi perfecte săvârşită de Isus pe Golgota, exact aşa cum o fac toate celelalte ispăşiri care îi urmează. Că într-adevăr Isus a efectuat o asemenea lucrare la cruce este limpede exprimat în următoarele declaraţii: „Tipul a întâlnit antitipul în moartea lui Hristos, Mielul junghiat pentru păcatele lumii. Marele nostru Preot a făcut singura jertfă care are valoare pentru mântuirea noastră. Când El s-a adus pe sine jertfă pe cruce a fost făcută o ispăşire desăvârşită pentru păcatele oamenilor. Noi stăm acum în curtea din afară, aşteptând şi privind către acea speranţă binecuvântată, glorioasa apariţie a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.“ The Signs of the Times, 28 iunie 1899. „Marele nostru Preot a adus la sfârşit jertfa Sa când a suferit în afara cetăţii. Atunci a fost făcută o ispăşire desăvârşită pentru păcatele oamenilor. Isus este Avocatul nostru, Marele nostru Preot, Mijlocitorul nostru. De aceea, poziţia noastră prezentă este asemenea aceleia a izraeliţilor, stând în curtea din afară şi aşteptând acea speranţă binecuvântată, glorioasa apariţie a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.“ Manuscript 128, 1897.

CELE PATRU ISPĂŞIRI

127

„Venise timpul pentru Universul ceresc să accepte pe Împăratul lor. Îngerii, heruvimii şi serafimii stau acum în lumina crucii... Tatăl îşi acceptă Fiul. Nici o limbă nu poate exprima bucuria cerului sau expresia de satisfacţie şi plăcere a Tatălui pentru singurul Său Fiu născut când văzu îndeplinirea ispăşirii.“ The Signs of the Times, 16 august 1899. „Tatăl demonstrează nemărginita Lui iubire pentru Hristos care a plătit răscumpărarea noastră cu sângele Său, primind şi spunând un bun venit prietenilor lui Hristos, ca şi prieteni ai Săi. El e mulţumit cu ispăşirea făcută. El este proslăvit prin întruparea, viaţa, moartea şi mijlocirea Fiului Său.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 6, cap. Ţinerea Sabatului, subcap. Adunările în Sabat, par. 9. „Tatăl a dat toată onoarea Fiului, aşezându-l la dreapta Sa, mai presus de toate domniile şi toată puterea. El şi-a exprimat marea Sa bucurie şi plăcere în primirea Celui răstignit şi în încoronarea Lui cu slavă şi cu cinste. Şi tot harul pe care El i l-a arătat Fiului Său în acceptarea marii ispăşiri a Sa este arătat poporului Său... Dumnezeu îi iubeşte aşa cum îl iubeşte pe Fiul Său... Pecetea cerului a fost pusă pe ispăşirea lui Hristos. Jertfa Sa este satisfăcătoare în orice privinţă.“ The Signs of the Times, 16 august 1899. „Jertfa lui Hristos este îndestulătoare; El a adus lui Dumnezeu o jertfă deplină şi rodnică; eforturile omeneşti lipsite de meritul lui Hristos sunt fără valoare.“ The Review and Herald, 19 august 1890 (24 martie 1896). „Întrucât jertfa adusă în favoarea noastră a fost desăvârşită, şi refacerea noastră din întinarea păcatului trebuie să fie desăvârşită.“ Divina vindecare, cap. Importanţa căutării adevăratei cunoaşteri, par. 3. „Moartea Lui pe crucea Golgotei a fost apogeul umilirii Lui. Lucrarea Lui ca Răscumpărător este dincolo de cuprinderea limitată a omului. Doar aceia care au murit faţă de eu, ale căror vieţi sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu, pot avea o concepţie a desăvârşirii jertfei aduse pentru mântuirea neamului omenesc căzut.“ Letter 196, 1901. Prin aceste cuvinte ni se dă asigurarea că, pe dealul Golgotei, Hristos a adus o ispăşire desăvârşită, completă, întreagă şi rodnică, ce l-a mulţumit în mod deplin pe Tatăl. Cu toate acestea, în Cuvântul lui Dumnezeu se vorbeşte de alte ispăşiri care urmează după această „...plinătate a ispăşirii“ pe cruce. Aceasta

128

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

pare în mod firesc o contradicţie, pentru că dacă ispăşirea a fost împlinită la cruce, ce nevoie mai este de alte ispăşiri? Problema este rezolvată repede, când înţelegem că ispăşirea săvârşită pe cruce a fost o parte a ispăşirii şi nu lucrarea ispăşirii ca întreg. Ceea ce se trece în general cu vederea este că lucrarea de mântuire nu s-a încheiat cu o singură ispăşire. O persoană nu este pregătită pe deplin pentru cer în momentul în care a primit naşterea din nou. Oamenii şi-ar dori să fie doar atât, dar nu este doar atât. După experienţa iniţială a regenerării sau a naşterii din nou, care face din fiecare credincios un membru al familiei lui Hristos, mai există încă o mare lucrare de făcut, pentru el şi în el. În timp ce natura sa a fost schimbată, în multe privinţe mintea sa a rămas neschimbată. După ani de educaţie în şcoala Satanei există o mulţime de lucruri care trebuie dezvăţate şi tot atâtea care trebuie învăţate. O lucrare extinsă de reformă trebuie adăugată la cea a naşterii din nou pentru a putea aduce omul la o desăvârşită armonie cu gândul şi cu caracterul lui Hristos. Astfel credinciosul devine imun în cele din urmă la toate ispitele, indiferent cât de puternice sau de subtile sunt ele. Această lucrare specială reprezintă, de asemenea, facerea unei ispăşiri. Când această lucrare a fost încheiată, mai rămâne ispăşirea din sanctuar prin care păcatele celor cu adevărat pocăiţi sunt îndepărtate de la ei pentru vecie. Aceasta este de asemenea o ispăşire desăvârşită şi satisfăcătoare. Fiecare din aceste lucrări succesive trebuie să fie desăvârşită în sinea ei, exact aşa cum a fost ispăşirea săvârşită pe cruce, dar, singură, nici una dintre ele nu poate încheia lucrarea. Există deci cel puţin patru ispăşiri separate. Aceste patru ispăşiri sunt făcute: 1. La cruce; 2. În Sfânta din sanctuarul ceresc; 3. În Sfânta Sfintelor; 4. Asupra ţapului pentru Azazel. Aceasta nu este în mod necesar o listă completă a tuturor ispăşirilor făcute, însă ea acoperă cu siguranţă pe acelea care se succed, în ordine, una pe cealaltă, în lucrarea progresivă de izbăvire din păcat.Vom lua acum în considerare referinţele scripturistice care dovedesc existenţa fiecăreia dintre acestea în tip şi în antitip.

CELE PATRU ISPĂŞIRI

129

La cruce Declaraţiile pe care le-am citat deja dovedesc că la cruce Hristos a împlinit lucrarea antitipică prin săvârşirea unei ispăşiri desăvârşite şi satisfăcătoare. Această slujbă a fost simbolizată în Vechiul Testament prin lucrarea preotului când făcea ispăşire pentru popor, prin oferirea unei jertfe pe altarul arderilor de tot în afara cortului. Orice slujbă împlinită în acest loc arăta direct spre Golgota şi spre ceea ce a avut loc acolo. „Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din cortul întâlnirii, şi a zis: ,Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: Când cineva dintre voi va aduce un dar Domnului, să-l aducă din vite, fie din cireadă, fie din turmă. Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-l aducă din partea bărbătească fără cusur; şi anume să-l aducă la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, ca să fie plăcut Domnului. Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el. Să junghie viţelul înaintea Domnului; şi preoţii, fiii lui Aaron, să aducă sângele şi să-l stropească de jur împrejur pe altarul de la uşa cortului întâlnirii. Să jupoaie viţelul adus ca ardere de tot, şi să-l taie în bucăţi. Fiii preotului Aaron să facă foc pe altar şi să pună lemne pe foc. Preoţii, fiii lui Aaron, să aşeze bucăţile, capul şi grăsimea, pe lemnele puse pe focul de pe altar. Să spele cu apă măruntaiele şi picioarele; şi preotul să le ardă toate pe altar. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.‘ “ Levitic 1,1-9. Un studiu atent al acestor versete ne arată că sângele nu era dus în sanctuar. Întregul serviciu de jertfă era îndeplinit în curte, la altarul jertfelor. Întrucât curtea este simbolul acestui pământ, acest ritual arăta spre acea parte a lucrării de jertfă a lui Hristos care avea să fie împlinită în afara cerului. După cum a fost deja dovedit prin multele declaraţii citate, lucrarea aceea a fost o ispăşire desăvârşită şi satisfăcătoare. Nici nu putea fi altfel, pentru că Hristos niciodată nu a greşit în împlinirea a tot ce i s-a dat să facă. La cruce, datoria omului a fost plătită pe deplin şi a fost făcută ispăşire deplină pentru păcatul lui. Dumnezeu a fost cu totul satisfăcut de faptul că cererile legii fuseseră satisfăcute, neprihănirea şi dreptatea ei dovedite, iar temelia împărăţiei Sale asigurată pentru veşnicie. Atât de eficientă a fost acea ispăşire, încât mântuirea a fost ca atare

130

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Ispăşirile cuprinse în inima slujbelor sanctuarului, ne descoperă că lucrarea de răscumpărare este progresivă şi că fiecare pas este vital pentru rezultatul final şi plin de succes al marii lupte. Isus Hristos este descoperit ca fiind marele centru al acestor slujbe, toate arătând către puterea Sa de a curăţi de păcat.

oferită fiecărei persoane care a trăit pe acest pământ. De aceea, fiecare om este mântuit prin Hristos. Dar, chiar dacă această stipulare minunată a fost îndeplinită, nu orice om va fi salvat de

CELE PATRU ISPĂŞIRI

131

la moarte şi nimicire veşnică. În timp ce crucea oferă această salvare desăvârşită, ea nu o face disponibilă omului. Alte ispăşiri sunt necesare pentru a realiza acest lucru. De aceea, cei care nu vin să primească beneficiile celorlalte ispăşiri, nu vor ajunge niciodată în posesia binecuvântărilor prevăzute de jertfa ispăşitoare făcută de Hristos pe cruce. În Sfânta Pe lângă ispăşirea făcută în afara cortului la altarul de jertfe exista o ispăşire necurmată sau zilnică, făcută în Sfânta. Consemnarea acestei ispăşiri o găsim în Levitic 4. Când preotul, adunarea întreagă sau un conducător păcătuiau, ei trebuiau să aducă darul lor în forma unui viţel sau a unui ţap la uşa sanctuarului unde păcatul era mărturisit prin punerea mâinilor păcătosului peste capul victimei. Apoi preotul lua din sângele vărsat pe care-l ducea în Sfânta, unde stropea de şapte ori înaintea perdelei care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor şi ungea o parte din sânge pe coarnele altarului tămâierii. Restul sângelui era apoi vărsat la picioarele altarului pentru arderile de tot, în timp ce grăsimea era arsă pe acelaşi altar, iar restul animalului era ars până la cenuşă, în afara taberei. Ritualul era puţin diferit în cazul unei persoane obişnuite, dar învăţătura era aceeaşi. În loc ca sângele să fie dus înăuntrul cortului preoţii mâncau carnea jertfei, astfel că, atunci când ei intrau în Sfânta, viaţa jertfei intra acolo o dată cu ei. În timp ce nu există nici o stipulare în acest scop dată în Levitic 4, legea jertfei pentru păcat este descrisă în mod clar în Levitic 6,24-30. „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi zi: Iată legea jertfei de ispăşire. Vita pentru jertfa de ispăşire să fie junghiată înaintea Domnului în locul unde se junghie arderea de tot; ea este un lucru prea sfânt. Preotul care va aduce jertfa de ispăşire, acela s-o mănânce; şi anume să fie mâncată într-un loc sfânt, în curtea cortului întâlnirii. Oricine se va atinge de carnea ei va fi sfinţit. Dacă va sări sânge din ea pe vreun veşmânt, locul stropit cu sânge să fie spălat într-un loc sfânt. Vasul de pământ în care se va fierbe, să se spargă; dacă s-a fiert într-un vas de aramă, vasul să fie frecat şi spălat cu apă. Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea; ea este un lucru prea sfânt. Dar să nu se mănânce nici o jertfă de

132

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

ispăşire din al cărei sânge se va aduce în cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii în sfântul locaş; ci aceea să fie arsă în foc.‘ “ Levitic 6,24-30. În acest loc se arată clar că existau ocazii când sângele era dus în cort şi alte ocazii când nu era dus înăuntru. Preoţii nu aveau voie să mănânce carnea animalului când sângele era dus în cort, dar li se cerea să o mănânce atunci când sângele nu era dus în Sfânta. Pe orice cale era realizat acest transfer, ea simboliza îndepărtarea vieţii păcătoase din păcătosul care făcuse mărturisirea şi aşezarea ei în interiorul sanctuarului ceresc. Declaraţia din Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 28 confirmă aceasta: „În unele cazuri, sângele nu era dus în Sfânta; dar carnea era atunci mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui Aaron, zicând: ,Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea adunării.‘ Levitic 10,17. Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă trecerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.“ Prin aceasta, după cum ne informează Dumnezeu în Levitic 4, se făcea ispăşire pentru aceia care mărturiseau păcatul şi care beneficiau în schimb de transferul păcatelor lor asupra sanctuarului. Această lucrare cerea mai mult decât rolul împlinit de jertfă. Era implicată, de asemenea, şi lucrarea preotului. Ea trecea dincolo de simbolul crucii la acel templu din ceruri. „Cu viţelul acesta să facă întocmai cum a făcut cu viţelul adus ca jertfă de ispăşire; să facă la fel. Astfel să facă preotul ispăşire pentru ei, şi li se va ierta.“ Levitic 4,20. Vezi de asemenea şi versetele 31 şi 35. La acest stadiu dorim să demonstrăm că sunt cel puţin patru ispăşiri făcute, fiecare în sine fiind completă şi desăvârşită, dar fiecare îndeplinind alte etape mai departe în lucrarea de ispăşire generală pentru poporul lui Dumnezeu. Pe măsură ce înaintăm în studiu vom da atenţie deosebită fiecăreia dintre aceste ispăşiri. În Sfânta Sfintelor În ziua cea mare a ispăşirii care avea loc în ziua a zecea a lunii a şaptea se făcea ispăşire în Sfânta Sfintelor pentru cortul adunării şi pentru altarul care stătea în afara uşii, altarul de jertfe sau altarul arderilor de tot. În terminologia adventistă aceasta este numită ispăşirea finală.

CELE PATRU ISPĂŞIRI

133

În această zi, când poporul se strângea la cortul întâlnirii, marele preot lua mai întâi un viţel şi un berbec pentru el însuşi şi pentru familia lui. Cu acestea el făcea ispăşire pentru el însuşi şi pentru casa lui, o ispăşire care era făcută într-un loc unde celelalte ispăşiri anterioare nu se făcuseră – în Sfânta Sfintelor. De aceea, ea era diferită de celelalte şi împlinea o lucrare care nu fusese încă făcută. Apoi, în acelaşi fel, el lua doi ţapi, unul pentru Domnul, celălalt pentru Azazel sau ţapul ispăşirii. Cu sângele ţapului pentru Domnul el intra în Sfânta Sfintelor unde stropea sângele înaintea capacului milei şi peste el. Apoi el ieşea afară să facă ispăşire, în acea zi şi în acel loc, pentru Sfânta, pentru altarul de jertfă şi pentru popor. Toate acestea sunt scrise foarte limpede în Levitic 16,15-19; 29-34. „Să junghie ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor, şi să-i ducă sângele dincolo de perdeaua dinlăuntru. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropească cu el spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş (Sfânta – K. J.V. Bible), pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor. Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş (Sfânta – K. J.V. Bible), până ce va ieşi din el. Să facă ispăşire pentru el şi casa lui, şi pentru toată adunarea lui Israel. După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului, şi să facă ispăşire pentru altar; să ia din sângele viţelului şi ţapului, şi să pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de toate necurăţiile copiilor lui Israel... Aceasta să vă fie o lege veşnică; în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nici o lucrare, nici băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi; veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului. Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele. Aceasta să fie o lege veşnică. Ispăşirea să fie făcută de preotul care a primit ungerea şi care a fost închinat în slujba Domnului, ca să urmeze tatălui său în slujba preoţiei; să se îmbrace cu veşmintele de in, cu veşmintele sfinţite. Să facă ispăşire pentru sfântul locaş

134

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

(Sfânta – K. J.V. Bible), să facă ispăşire pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării. Aceasta să fie pentru voi o lege veşnică: o dată pe an să se facă ispăşire pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor. Aaron a făcut întocmai cum poruncise lui Moise Domnul.“ Asupra ţapului pentru Azazel În aceeaşi zi a ispăşirii finale când lucrarea de ispăşire pentru tot poporul şi pentru sanctuar era sfârşită, marele preot mărturisea toate păcatele Israelului peste capul ţapului pentru Azazel, după care acesta era dus în pustie să piară singur. Acest act era de asemenea numit, în mod deosebit, o ispăşire şi reprezintă cea de a patra ispăşire majoră între prima venire a lui Isus şi izbăvirea finală de sub puterea păcatului. Iată mărturia Scripturii despre această ispăşire: „Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel. Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul, şi să-l aducă jertfă de ispăşire. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel, să fie pus viu înaintea Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii şi să i se dea drumul în pustie pentru Azazel.“ Levitic 16,8-10. Ţinta deplină A susţine că există numai o singură ispăşire, la cruce sau în Sfânta Sfintelor, înseamnă a păstra o vedere foarte limitată despre ispăşire şi despre lucrarea mântuirii. Înseamnă să nu înţelegem sanctuarul şi să nu obţinem plinătatea binecuvântărilor pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru copiii Săi. Scopul acestui capitol a fost să stabilească existenţa a cel puţin patru ispăşiri, fiecare dintre ele fiind completă şi desăvârşită în sine şi absolut necesară pentru încheierea lucrării lui Dumnezeu pentru răscumpărarea omenirii. Următorul pas va fi să studiem fiecare ispăşire la rândul ei, pentru a pricepe frumuseţea deplină a scopului lui Dumnezeu în ele.

Capitolul 11

Jertfa de ispăşire
Întrucât am stabilit că există mai mult decât o singură ispăşire, a sosit timpul să le studiem în detaliu pe fiecare. Această cercetare va fi făcută în scopul descoperirii aplicaţiei practice a fiecăreia. Dumnezeu a prevăzut aceste ispăşiri ca soluţii la problema păcatului. De aceea, nu vom obţine nimic de valoare prin studierea lor, dacă scopul pentru care ele au fost destinate nu se împlineşte practic în viaţa credinciosului. Acesta este punctul unde evreii s-au abătut cu persistenţă. Ei şi-au pus încrederea în îndeplinirea ceremoniei, în loc să aplice ispăşirea ca o experienţă personală. Rezultatul a fost că ei au înmulţit activităţile exterioare, direct proporţional cu declinul lor spiritual. În felul acesta, tocmai acele slujbe care erau destinate să le descopere un Mântuitor viu, au slujit, în schimb, la ascunderea lui Hristos înapoia ritualurilor lor lipsite de sens. În ritualul sanctuarului, prima ispăşire era făcută în curte, pe altarul de jertfă. Aceasta avea de-a face cu junghierea unei victime – un miel, un ied, o turturea sau alte forme de viaţă stipulate. Includerea acesteia, ca parte din slujba sanctuarului, slujbă care a fost stabilită în pustie, nu a fost introducerea de prima dată, atunci, a acestei ceremonii. Ea fusese dată lui Adam şi Evei la porţile Edenului după ce ei fuseseră alungaţi din Paradis. Dar, chiar şi aceasta, nu a fost instituirea iniţială a ispăşirii. Chiar în clipa în care ei au păcătuit, Hristos a adus la îndeplinire ispăşirea prin faptul că s-a aşezat între perechea vinovată şi legea călcată. Astfel, chiar înainte ca ei s-o cunoască sau s-o accepte, ispăşirea fusese aplicată în dreptul lor. Dacă nu ar fi fost aplicată, ei ar fi murit chiar în ziua aceea.
(135)

136

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

„Chiar în clipa când omul a acceptat ispitele Satanei şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a aşezat între cei vii şi cei morţi, zicând: ,Pedeapsa să cadă asupra Mea. Voi lua locul omului. El va avea o altă şansă.‘ “ The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085. Trebuie să fim foarte atenţi ca să facem deosebire între ispăşirea simbolică, aşa cum era făcută de oameni, şi lucrarea reală în sine, aşa cum era făcută de Dumnezeu prin Isus Hristos. Ritualul respectat de credincioşi nu era plănuit să fie decât o declaraţie din partea lor că acceptă lucrarea lui Hristos şi o mărturie că ea devenise experienţa lor personală. Astfel, la porţile Edenului, când Dumnezeu le-a comunicat lui Adam şi Evei ce făcuse El deja pentru ei, li s-a pus la dispoziţie alegerea de a respinge sau de a accepta această lucrare minunată. Nu uitaţi că actul ispăşirii săvârşit chiar în momentul când ei păcătuiseră, nu făcuse nimic în ei, cu toate că făcuse o mare şi esenţială lucrare de mântuire pentru ei. Dumnezeu nu a avut nevoie ca ei să ştie şi să consimtă la lucrarea de aplicare a ispăşirii iniţiale, deşi, în mod cert, El trebuia să aplice ispăşirea ce urma să facă o lucrare în ei. Prima ispăşire le-a oferit un timp de probă, în timp ce cea de a doua le oferea mântuirea. Când Hristos a făcut ispăşirea iniţială pentru Adam şi Eva, El a făcut-o pentru întreaga omenire. Fiecare persoană care s-a născut în lume, indiferent că ajunge s-o cunoască sau nu, se bucură de beneficiile acelei ispăşiri. Fără ea, nu ar exista nici o posibilitate de obţinere a mântuirii, deoarece nimicirea ar veni înainte ca omul să poată accepta răscumpărarea. De aceea, înainte ca Dumnezeu să poată face ceva pentru omenire, El trebuia să prevadă o amânare a execuţiei. Dacă El însuşi ar fi fost executorul, atunci amânarea ar fi avut loc doar printr-un decret dat de Dumnezeu, exact aşa cum judecătorii pământeşti aleg o zi de judecată pentru criminal şi pe care cândva, mai târziu, o amână. Distrugătorul nu este Dumnezeul cel veşnic, ci încălcarea legii. De aceea, Dumnezeu a trebuit să ofere prin Hristos jertfa de împăcare prin care cererile legii să poată fi în aşa fel amânate, încât omul să poată primi acele ispăşiri prin care să poată obţine mântuirea din păcat. Această distincţie clară între ţinta acestor două ispăşiri diferite trebuie să fie limpede înţeleasă dacă se doreşte ca toţi aceia care caută mântuirea să experimenteze plinătatea beneficiilor

JERTFA DE ISPĂŞIRE

137

ambelor ispăşiri. Din acest motiv Domnul a trimis pe îngerii Săi sfinţi ca să comunice principiile ispăşirii lui Adam şi Evei. „Îngerii cerului au dezvăluit mai deplin primilor noştri părinţi planul pe care Dumnezeu l-a făcut pentru mântuirea lor. Adam şi tovarăşa lui au primit asigurarea că, în ciuda păcatului lor mare şi grav, nu aveau să fie lăsaţi sub controlul lui Satana. Fiul lui Dumnezeu s-a oferit să facă ispăşire, cu propria Sa viaţă, pentru păcatul lor. Un timp de probă avea să le fie dat şi, prin pocăinţă şi credinţă în Hristos, ei vor putea să devină iarăşi copii ai lui Dumnezeu.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 4, par. 12. Lui Adam i-a fost descoperit că o asemenea prevedere nu putea să fie făcută decât cu preţul infinit şi prin suferinţele Fiului lui Dumnezeu. Trebuie să fi fost deosebit de mare aprecierea lui, pe de o parte, dar trebuie să fi fost nespus de şovăitor, pe de altă parte, să-l vadă pe Hristos suferind pentru el. „Sacrificiul cerut pentru nelegiuirea lor le-a descoperit lui Adam şi Evei caracterul sacru al legii lui Dumnezeu şi ei au văzut, aşa cum nu văzuseră niciodată până atunci, vinovăţia păcatului şi rezultatele lui groaznice. În remuşcarea şi durerea lor, ei au cerut ca pedeapsa să nu cadă asupra Lui, a Aceluia a cărui dragoste fusese izvorul întregii lor bucurii, ci mai degrabă să vină asupra lor şi asupra urmaşilor lor. Li s-a spus însă că, deoarece legea lui Iehova este temelia guvernării Sale în ceruri, ca şi pe pământ, nici chiar viaţa unui înger nu putea fi primită ca jertfă pentru încălcarea ei. Nici unul dintre preceptele ei nu putea fi anulat sau schimbat pentru a putea veni în întâmpinarea omului, în starea sa căzută; doar Fiul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om, numai El putea face ispăşirea aceasta. După cum neascultarea şi păcatul lui Adam a adus nenorocire şi moarte, tot astfel, sacrificiul lui Hristos avea să aducă viaţă şi nemurire.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 4, par. 13, 14. Orice soluţie la problema păcatului care presupunea schimbarea legii era cu desăvârşire inacceptabilă pentru Dumnezeu. El dăduse legea pentru a împlini un anume rol esenţial în securitatea, stabilitatea şi fericirea tuturor creaturilor. Ea oferea mijloace prin care făpturile se puteau bucura de folosirea marilor puteri ale naturii fără ca să se nimicească pe ei înşişi. Dar, pentru ca să facă aceasta în deplină siguranţă, ei trebuia să rămână în limitele prevăzute de lege. Planul era desăvârşit, drept şi raţional, fiind acel ideal pe care numai iubirea şi înţelepciunea infinită putea să-l creeze.

138

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Puţini oameni îşi dau seama că doar prin jertfa lui Hristos a fost posibil să i se dea omului un al doilea timp de probă. Moartea Sa ne apără împotriva urmărilor depline ale păcatului, astfel încât să putem alege să ascultăm şi să trăim sau să nu ascultăm şi să pierim.

Una din caracteristicile de dorit a sistemelor lui Dumnezeu este totala lor trăinicie. Omul nu ar fi putut niciodată să producă ceva care să aibă această calitate. Când savanţii au pus la cale zborul pe lună, ei au putut să calculeze exact împingerea şi direcţia necesară pentru lansarea cu succes a astronauţilor în spaţiu, ceva care ar fi fost imposibil dacă legile lui Dumnezeu s-ar fi schimbat de la o zi la alta. De exemplu, dacă combustibilul ar da un anumit randament al puterii astăzi şi un altul mâine, omul niciodată n-ar fi în stare să zboare în orice loc, ca să nu mai vorbim de lună. Oamenii ar trebui să fie cei mai recunoscători pentru

JERTFA DE ISPĂŞIRE

139

faptul că Dumnezeu şi legile Sale sunt demne de încredere şi solide, în mod absolut. Gândeşte-te ce haos s-ar fi produs în tot universul dacă Dumnezeu ar fi ales să rezolve problema păcatului prin amânarea consecinţelor încălcării legii ce trebuia să se abată asupra lui Adam şi Evei. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, atunci orice fiinţă de-a lungul şi de-a latul stăpânirii lui Dumnezeu ar fi putut cere o asemenea scutire. Fiindcă Domnul ar fi făcut aceasta pentru un singur călcător al legii, El ar fi trebuit s-o facă pentru toţi călcătorii legii. Ce confuzie ar fi rezultat de aici! Nimeni nu ar mai fi ştiut ce este şi ce nu este corect. De aceea, Dumnezeu şi-a întemeiat guvernarea Sa pe un sistem de legi solide, demne de încredere care guvernează fiecare aspect al vieţii. El i-a instruit cu grijă pe copiii Săi cu privire la binecuvântările acestui sistem, cât şi cu privire la pericolele incluse prin acţionarea în mod contrar faţă de el. El a avertizat că violarea legii va schimba puterile naturii din puteri susţinătoare de viaţă într-un nimicitor. Copiilor Săi li s-a pus la dispoziţie libertatea deplină de a opera în cadrul acelor limite sau de a păşi în afara lor. Din acest motiv, conform deciziilor pe care aveau să le ia şi pe care încă le iau, ei, fie erau primitorii binecuvântărilor sau vieţii, fie erau blestemaţi sau lăsaţi pradă morţii. Astfel, atunci când Adam şi Eva, ispitiţi de către Satana, au ales să opereze în afara legii, ei au făcut ca toate puterile uriaşe ale naturii să se întoarcă împotriva lor. Acele forţe destinate să binecuvânteze şi să aducă prosperitate, s-au preschimbat în elemente destructive care i-ar fi şters de pe faţa pământului chiar în ziua aceea, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit personal ca să-i salveze. Dar paşii pe care Dumnezeu i-a făcut nu a negat în nici un fel legea călcată sau rezultatele naturale care decurg din călcarea ei. În schimb, El a oferit o cu totul altă soluţie. El a îndreptat asupra Sa acele puteri înspăimântătoare dezlănţuite de legea călcată şi, făcând aceasta, El a făcut prima ispăşire. Fără îndoială, există adevăruri adânci, tainice şi uimitoare în această ispăşire pe care nici măcar studiul concentrat al veşniciei nu le va putea epuiza. Aceia care, în această viaţă, îşi concentrează cele mai bune eforturi sub conducerea lui Dumnezeu pentru a înţelege, în măsura în care este cu putinţă, natura şi lucrarea acestei ispăşiri, vor fi răsplătiţi cu o experienţă spirituală şi cu o părtăşie cu Dumnezeu cu mult superioară faţă de tot ceea ce ei au cunoscut până acum.

140

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

În această ispăşire, Hristos s-a interpus între cei vii şi cei morţi. Deoarece viaţa Lui este de aceeaşi valoare cu puterea legii, El a fost în stare să poarte greutatea deplină a blestemului păcatului, în timp ce omenirea s-a bucurat de o perioadă de probă, în care i s-a pus la dispoziţie o altă alegere de a asculta sau de nu a asculta. Hristos a dat astfel timp oamenilor ca să poată fi aplicată următoarea ispăşire pentru a aduce în interiorul lor schimbările necesare ca să-i pregătească pentru cer. Acest principiu al primei ispăşiri, care face o lucrare doar pentru individ, ca o pregătire pentru o lucrare viitoare ce trebuie săvârşită în el este învăţată cu claritate în diferite ilustraţii biblice. Paştele Situaţia neplăcută a Israelului ca sclav al egiptenilor a fost prilejuită de legea călcată. Dumnezeu nu l-a adus niciodată într-o asemenea situaţie. El lucrase din greu ca să aducă mântuire egiptenilor, prin lucrarea lui Iosif, când faraon dăduse dovadă de respect, ascultând de poruncile lui Dumnezeu cu privire la strângerea grâului în silozuri în anii de belşug şi la distribuirea lui cu înţelepciune în anii de secetă care au urmat. Dar egiptenii, uitând de Dumnezeul care le dăduse acele daruri preţioase, şi-au pus nădejdea în daruri mai degrabă decât în Dătătorul lor, devenind mândri şi îngâmfaţi. Aceasta i-a condus să caute ocazia de a-i aduce pe izraeliţi în robie. Din acest motiv, robia izraeliţilor a fost rezultatul păcatelor egiptenilor. Pe de altă parte, nici izraeliţii nu erau nevinovaţi. Pentru că şi ei şi-au pierdut respectul pentru Dumnezeul părinţilor lor au ajuns aşa de slabi, încât nu mai aveau puterea să le reziste stăpânilor lor. Consecinţa cea crudă a fost o robie ce s-a întins pe parcursul a mulţi ani. Iar rezultatul final nu putea fi decât moartea. Satana a plănuit aceasta cu o îngrijită meticulozitate, deoarece el intenţiona să îi extermine pe izraeliţi pentru a fi sigur că Mesia nu va veni niciodată pe pământ. El a ştiut că planul lui Dumnezeu includea naşterea lui Hristos din sămânţa lui Avraam. De aceea, el a înţeles că totul depindea de nimicirea seminţei lui Avraam. Pentru a face acest lucru el trebuia să îi separe de protecţia ispăşirii pe aceia pe care urma să-i distrugă. Acest lucru nu putea fi realizat decât printr-o apostazie adâncă, aşa încât ei să

JERTFA DE ISPĂŞIRE

141

respingă cu totul ispăşirea. Numai aşa puteau să ajungă la îndemâna sa. Planul său era să îi lichideze pe izraeliţi împreună cu egiptenii. Pentru a realiza aceasta el i-a împietrit inima lui faraon care, fără nici o remuşcare, i-a umilit pe izraeliţi prin cea mai cumplită sclavie, aşa încât să nu poată servi lui Dumnezeu. Pe măsură ce Satana observa depărtarea lor treptată de Dumnezeu, el a dispus forţele naturii de jur împrejurul împărăţiei condamnate, pregătindu-se pentru ziua când egiptenii aveau să respingă totalmente iubirea şi mila lui Dumnezeu. Când timpul acela a venit, Dumnezeu l-a trimis pe Moise cu ultima solie prin care îl invita pe rege să nu respingă protecţia oferită de ispăşire, ci să se întoarcă la starea de ascultare. El a fost avertizat cu privire la atacurile forţelor necontrolate ale naturii care vor ieşi din făgaşul lor dacă el va refuza să asculte. El a refuzat invitaţia, iar plăgile au căzut într-o succesiune constantă, distructivă. Fiecare plagă s-a apropiat din ce în ce mai mult de finalul care promitea să nimicească în mod complet toată naţiunea. Atunci Dumnezeu i-a călăuzit pe izraeliţi să aplice ispăşirea ca singurul mijloc de protecţie în faţa morţii care avea să umble prin ţară la mijlocul nopţii. Au fost instruiţi să aleagă un miel în ziua a zecea a lunii şi să-l ţină până în ziua a paisprezecea când trebuia să-i ia viaţa, la apusul soarelui. Primul lor act după aceea era să stropească sângele pe uşiorii uşii pentru a le oferi protecţie de îngerul morţii. Când acel sânge a stat între ei şi plagă, au fost în siguranţă, chiar dacă erau încă în ţara sclaviei şi nu erau încă eliberaţi de sub puterea ei. Este limpede că sângele stropit nu a făcut nimic în ei la acel stadiu, dar el a făcut în mod cert o mare lucrare pentru ei. Le-a dat timp să trăiască până când Dumnezeu avea să-i elibereze din robia egipteană. Dacă ei ar fi murit în noaptea aceea, atunci niciodată n-ar fi cunoscut libertatea. Nu este dificil să vedem paralela strânsă între situaţia din Egipt şi cea din Eden. În ambele cazuri, ameninţarea instantanee cu moartea plana deasupra oamenilor, în situaţia respectivă. Nici Adam şi Eva şi nici izraeliţii şi egiptenii nu aveau vreo putere ca să înlăture pericolul adus de purtarea lor păcătoasă. Ambele grupe aveau nevoie de timp pentru a înţelege şi pentru a aplica ispăşirea care să-i transforme înăuntrul lor şi, astfel, să-i aducă în afara puterii destructive a lui Satana. Dumnezeu le-a oferit timp aducând o jertfă de ispăşire pentru ei. În Eden, Hristos s-a aşe-

142

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

zat între cei vii şi cei morţi şi nu-şi părăsise locul nici în zilele robiei egiptene. Actul izraeliţilor şi al egiptenilor care au ales să stea sub protecţia sângelui era de fapt acceptarea darului lui Dumnezeu. De asemenea, în noaptea aceea dezastruoasă din Egipt când îngerul morţii a semănat în urma sa nenorocire, existau în ţară două feluri de păcătoşi. Erau egiptenii care au dispreţuit ispăşirea şi care au murit şi izraeliţii care s-au aşezat sub protecţia ispăşirii şi care au trăit. Dar trebuie subliniat că atât evreii, cât şi egiptenii erau păcătoşi, iar legea încălcată îi pretindea ca fiind ai săi de drept. Acea ispăşire nu i-a făcut liberi pe cei care s-au bucurat de ea, ci doar le-a oferit timpul necesar pentru obţinerea libertăţii lor. Pe de altă parte, cei care nu s-au aşezat sub sângele ispăşitor nu mai dispuneau de timp, fapt care i-a condus să piardă ocazia de a fi mântuiţi. Fiul risipitor Acelaşi adevăr frumos este învăţat în experienţa fiului risipitor când s-a întors din Egipt. Când a fost întâmpinat de tatăl său tânărul prezenta o privelişte de care îţi era ruşine, în hainele sale rupte şi zdrenţăroase. Nu aceasta era condiţia care l-ar fi putut face să intre în casa curată şi ordonată a tatălui său. El avea nevoie să fie protejat de ochii curioşi şi dispreţuitori ai celor care locuiau acolo, până când avea ocazia să se spele şi să-şi schimbe zdrenţele cu hainele cele noi şi curate. Protecţia aceasta i-a fost oferită de tatăl său care l-a învelit pe cel zdrenţăros cu mantia lui frumoasă, ascunzându-i astfel ruşinea de ochii celorlalţi. „Tatăl nu va îngădui nici unui ochi dispreţuitor să-şi bată joc de mizeria şi zdrenţele fiului său. El luă mantia largă şi bogată de pe umerii săi şi înveli cu ea făptura slăbită a fiului său, şi tânărul mărturisi printre suspinuri pocăinţa spunând: ,Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.‘ Luca 15,21. Tatăl, ţinându-l strâns lângă sine, îl aduse în casă. Tânărului nu i-a mai fost dată nici o ocazie în care să solicite un loc de argat. El era fiu, care avea să fie onorat cu tot ceea ce era mai bun în casa părintească şi pe care, bărbaţii şi femeile care îl aşteptau, aveau să-l respecte şi să-i slujească.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Pierdut şi a fost găsit, par. 16. Această măsură a fost adoptată de tatăl numai pentru a-i oferi

JERTFA DE ISPĂŞIRE

143

tânărului protecţia, până când avea să intre în casă. Imediat ce au sosit în casă, tatăl porunci slujitorilor să-l schimbe pe tânăr din cerşetor zdrenţăros într-un fiu îmbrăcat curat şi bine. „Tatăl, adresându-se slujitorilor săi le spuse: ,Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit.‘ Şi ei au început să se veselească. Luca 15,22-24.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Pierdut şi a fost găsit, par. 17. Acţiunea tatălui prin punerea mantiei sale peste hainele murdare ale fiului său, mai înainte ca să poată fi schimbat, este o parabolă a ispăşirii făcute de Hristos în momentul în care Adam şi Eva au păcătuit. Ea învaţă acelaşi adevăr ca şi sângele stropit pe pragul de sus al caselor din Egipt. Ea era o lucrare completă în sinea ei, cu toate că nu isprăvea lucrarea de restaurare. A fost nevoie ca peste fiu să fie puse de două ori haine de tatăl său. În primul rând, chiar tatăl şi-a pus mantia sa peste zdrenţele fiului ascunzându-le vederii celorlalţi. El avea o deplină protecţie, pentru un timp, faţă de condamnarea celor din jur. Dar tatăl nu a privit acest lucru ca fiind tot ceea ce ar fi putut să facă pentru fiul său. El nu s-a dat mulţumit decât atunci când l-a dezbrăcat pe tânăr de zdrenţele lui murdare şi l-a îmbrăcat în hainele cuvenite unui fiu onorat şi iubit. Ceea ce tatăl dorea să vadă nu era numai o acoperire exterioară, ci o completă restaurare. Tot aşa şi în cazul Israelului, Dumnezeu nu s-a dat mulţumit doar să-i protejeze de îngerul morţii. El nu dorea nimic mai mult decât să-i transforme din robi în oameni liberi. La fel şi în Eden, Dumnezeu nu ar fi putut să se mulţumească oferindu-le lui Adam şi Evei protecţie împotriva morţii, în timp ce ei ar fi rămas încă în starea lor păcătoasă. Restaurarea totală este planul lui Dumnezeu. De aceea, alte ispăşiri trebuie să urmeze primei ispăşiri. Un Mântuitor înviat Pe cruce, Hristos a făcut o jertfă de ispăşire desăvârşită.* Aceasta constituia ultima confirmare a ceea ce fusese deja făcut în Eden, când El deveni „...Mielul care a fost înjunghiat de la
* Vezi lista cu acele declaraţii din Spiritul Profetic care vorbesc despre ispăşirea făcută de Domnul Hristos, din capitolul 10 al acestei cărţi.

144

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

întemeierea lumii.“ Apocalipsa 13,8. K. J.V. Bible. Acea ispăşire a oferit protecţie pentru toţi oamenii. Chiar păgânii şi cei nerecunoscători se bucură de un timp de probă datorită ei. În Hristos, orice om de pe pământ are deja mântuirea, dar ea nu devine efectivă decât după ce ispăşirea este aplicată fiecăruia în mod personal. Fie că ştie, fie că nu ştie, orice om de pe pământ are la îndemână mântuirea, tot aşa cum lui Adam i se pusese la dispoziţie mântuirea în momentul în care a păcătuit. Dar, după cum Adam trebuia să se deprindă cu acordarea acestui privilegiu în Hristos şi să-l accepte în mod conştient, înainte ca să intre în posesia lui cu adevărat, tot aşa este cu fiecare alt om. Pavel a înţeles foarte limpede principiile ispăşirii şi făcea cunoscut într-un mod clar că, extraordinară cum era lucrarea săvârşită la cruce, dacă Hristos nu ar fi făcut mai mult decât atât, aşa cum ar fi fost cazul dacă El nu ar fi înviat din morţi, toate ar fi fost fără folos. El oferă o listă de consecinţe directe: nu ar mai exista învierea celor morţi neprihăniţi; propovăduirea lui şi credinţa lor ar fi deşartă; ei ar fi încă morţi în greşelile şi păcatele lor; şi, punându-şi nădejdea numai în această viaţă, ei ar fi cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii. Ne-am putea întreba foarte bine cum ar putea cineva să nădăjduiască în Hristos în această viaţă fără posibilitatea învierii şi a vieţii veşnice din ceruri. Când Hristos a murit, El a făcut o ispăşire care avea să fie eficientă fie că avea, fie că nu avea să învieze dintre cei morţi. De aceea, ispăşirea respectivă urma să ofere protecţie omului până când timpul său de probă se isprăvea, dar pentru că Cel care este singurul în stare să administreze ispăşirile următoare ar fi rămas mort, acea ispăşire ar fi rămas singurul beneficiu primit. Iată declaraţia lui Pavel: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor? Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos nu a înviat din morţi. Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu l-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci, dacă nu înviază morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi. Dacă numai

JERTFA DE ISPĂŞIRE

145

pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi.“ 1 Corinteni 15,12-20. E de mirare că, în lumina acestor adevăruri limpezi despre ispăşire, bisericile contemporane îşi pun întreaga lor credinţă numai în actul ispăşitor de la cruce. Ei slujesc un Mântuitor răstignit, dar nu oferă nici un loc real Celui înviat. Este adevărat că ei slujesc cu buzele învăţătura despre învierea lui Hristos, dar nu există nici un loc în teologia lor pentru celelalte ispăşiri succesive, prin intermediul cărora, datorită lucrării din sanctuarul ceresc, Hristos a trecut de la săvârşirea unei lucrări pentru omenire, la executarea unei lucrări de transformare în interiorul omului. Dacă lucrarea cea din urmă nu este făcută, prima nu are cu adevărat nici un sens. Acesta este motivul pentru care Hristos trebuia să învieze din morţi. Cât de mulţumitori trebuie să fim că solia plină de slavă a îngerului al treilea a pus în lumină minunata lucrare a tuturor ispăşirilor, ca noi să nu ne oprim doar la protecţia oferită la Golgota, ci să putem înainta în primirea ispăşirilor pe care Hristos le administrează din sanctuarul ceresc, ispăşiri prin care suntem transformaţi din ce în ce mai mult după chipul minunat al preţiosului nostru Mântuitor.

Capitolul 12

Arderea de tot
Jertfa de ispăşire, ce prevede un timp de probă pentru cel neascultător, era urmată de o succesiune de ispăşiri prin care se va împlini lucrarea de restaurare a chipului lui Dumnezeu în călcătorul legii şi redarea Paradisului pierdut. Întrucât păcătosului îi este asigurat un timp de probă, următoarea lucrare era aceea de a-l izbăvi de robia vechii naturii, care fusese sădită în inima lui prin implantarea seminţei lui Satana, şi de a implanta în locul ei sămânţa lui Hristos din care va creşte şi se va dezvolta până la o deplină desăvârşire neprihănirea lui Dumnezeu . Aceşti paşi progresivi de la condamnare la eliberarea finală, au fost deja prezentaţi pe deplin în câteva cărţi precum: Salvat din robia păcatului, Destinul unei mişcări şi Renaşterea şi reforma. Ca atare, nu voi repeta aici gândurile respective, ci voi trece direct la ispăşirea făcută prin darurile arderii de tot, al jertfelor de mâncare şi al jertfelor de mulţumire care erau aduse zilnic în curtea templului. O dată ce credinciosul obţinea binecuvântările pe care aceste daruri erau destinate să i le aducă, el era pregătit să primească beneficiile ispăşirii pentru păcatele individuale. Această iertare a nelegiuirii îi era pusă la dispoziţie prin lucrarea din Sfânta, unde preotul intra în favoarea lui. După ce îşi mărturisea păcatul asupra capului victimei şi îi lua viaţa cu mâna lui, penitentul rămânea în curtea templului îngenuncheat în rugăciune serioasă, în timp ce prin credinţă urmărea mişcările preotului dinăuntru templului. Era planul lui Dumnezeu ca păcatul, o dată mărturisit şi lepădat, să nu-şi mai găsească loc în experienţa credinciosului.
(146)

ARDEREA DE TOT

147

De aceea Dumnezeu nu intenţiona ca o persoană să vină în repetate rânduri să mărturisească şi să lepede acelaşi păcat. Pentru a atinge acest ideal, credinciosul trebuia să trăiască într-o stare de continuă consacrare în slujba lui Dumnezeu. Ca atare, pentru a învăţa aceasta, Domnul a prevăzut ritualurile de consacrare prin darul arderii de tot, darul de mâncare şi darul de mulţumire. Aceia care intrau zilnic în aceste slujbe, în mod conştient, sincer şi inteligent, erau pregătiţi să vină, printr-o adevărată pocăinţă şi mărturisire, să primească iertarea de păcate. Înainte de a cerceta mijlocul ispăşirii din Sfânta, trebuie să luăm în considerare lecţiile importante conţinute în aceste slujbe preliminare. Cercetătorul trebuie să se străduiască să înţeleagă şi să ţină minte relaţia dintre aceste ispăşiri variate. Ele nu trebuie să fie izolate ca entităţi separate, deoarece există o strânsă legătură între ele. Ne vom strădui să arătăm că fiecare ispăşire succesivă nu poate fi aplicată dacă cea dinaintea ei nu a fost împlinită cu succes. De exemplu, aşa după cum am arătat în capitolul precedent, dacă jertfa de ispăşire nu ar fi fost făcută chiar în clipa când omul a păcătuit, nu ar mai fi existat nici o ocazie pentru a le introduce şi a le aplica pe celelalte. Darul arderii de tot De două ori pe zi, o dată dimineaţa şi o dată seara, se aducea pe marele altar din curtea templului, darul arderii de tot, împreună cu darurile de mâncare şi de mulţumire. „Iată ce să jertfeşti pe altar: doi miei de un an, în fiecare zi, necurmat. Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celălalt miel seara. Împreună cu cel dintâi miel, să aduci a zecea parte dintr-o efă de floare de făină, frământată într-un sfert de hin de untdelemn de măsline fără drojdii, şi o jertfă de băutură de un sfert de hin de vin. Pe al doilea miel să-l jertfeşti seara, şi să aduci împreună cu el o jertfă de mâncare şi o jertfă de băutură ca cele de dimineaţă; aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Aceasta este arderea de tot care va fi adusă de urmaşii voştri la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului; acolo Mă voi întâlni cu voi, şi îţi voi vorbi.“ Exodul 29,38-42. Credincioşii puteau de asemenea să aducă o ardere de tot personală, împreună cu darurile adecvate de mâncare şi de mulţumire. Instrucţiunile pentru acestea sunt consemnate în primele

148

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Jertfa arderii de tot reprezintă supunerea vieţilor noastre, fiind gata pentru orice jertfă la care suntem chemaţi.

trei capitole din Leviticul. Când o persoană oferea această jertfă, prin ea se făcea o ispăşire pentru ea. „Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el.“ Leviticul 1,4. Arderea de tot nu era un dar pentru păcat, chiar dacă prin aceasta era primită ispăşirea. Ea era un dar de consacrare sau dedicare. „Serviciul zilnic consta din jertfa arderii de tot de dimineaţă şi seara, din arderea de tămâie plăcut mirositoare pe altarul de aur şi din jertfele speciale aduse pentru păcatele individuale. Mai erau jertfe pentru Sabate, pentru lună nouă, cum şi pentru sărbători speciale. În fiecare dimineaţă şi seară, un miel de un an era adus ca ardere de tot pe altar, cu darurile de mâncare corespunzătoare, simbolizând astfel consacrarea zilnică a naţiunii faţă de Domnul

ARDEREA DE TOT

149

Dumnezeu, cum şi continua dependenţă de sângele ispăşitor al lui Hristos.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 25, 26. Jertfele de mâncare (meat-offerings) nu erau jertfe de carne. Astăzi termenul „meat“ înseamnă carne, dar în Scripturi are un înţeles mult mai larg, descriind hrana sau mâncarea ca atare. Trebuie observat că de fiecare dată când este descrisă jertfa de mâncare, aceasta niciodată nu are de a face cu carnea. Ea consta dintr-un amestec de făină şi ulei. Vezi Leviticul 2,1; 1Regi 19,5-8. Dacă se are în vedere acest lucru, cercetătorul va fi ferit de înţelegerea greşită a darului jertfei de mâncare. Astfel, chiar prima lucrare făcută pentru popor când se iveau zorii fiecărei dimineţi era aceea de a-i aduna în jurul altarului pentru serviciul arderii de tot. Mielul de un an era junghiat şi apoi, împreună cu mâncarea, uleiul şi vinul, era ars pe altarul de jertfe din curte. Pe când avea loc slujba, poporul nu trebuia să stea doar ca un martor nepăsător. Era de aşteptat ca poporul să se consacre în mod solemn în slujba lui Dumnezeu pentru ziua aceea. Izraeliţii trebuiau să-şi reamintească faptul că ei nu erau în această lume să slujească eului sau să clădească propriile lor interese şi afaceri, ci ca să ducă înainte cauza Celui veşnic. Ei trebuiau, de asemenea, să recunoască faptul că depindeau pentru viaţă de ispăşirea făcută pentru ei chiar în momentul când primii lor părinţi au căzut în păcat. Astfel, trebuia să li se amintească în mod constant, că nu exista nici un loc pentru încrederea de sine şi nici un loc pentru a fi stăpânii propriului lor destin sau pentru a fi plănuitorii vieţilor lor. Tot ceea ce era legat de arderea de tot de dimineaţă şi seară era plănuit cu măiestrie de Creatorul divin de planuri ca să producă în ei adevăratul spirit creştin şi să elimine ideea că mântuirea era o afacere sau o întreprindere unilaterală. Fiecare credincios este iniţiat pe o cale a vieţii opusă atitudinii egoiste şi lacome a acelora care nu au cunoştinţa de Dumnezeu. Credinciosul este mântuit ca să slujească, şi este binecuvântat cu daruri cereşti ca să poată împărţi aceste resurse pentru a aduce binecuvântarea şi mântuirea celor care pier. Aceia care participă activ la această lucrare sunt ei înşişi binecuvântaţi cu putere, pe când cei care refuză s-o facă, pier. În cadrul acestui principiu al slujirii, Dumnezeu aşteaptă de la poporul Său desăvârşirea întregii inimi.

150

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

„Preoţii trebuiau să examineze toate animalele aduse pentru jertfă şi trebuiau să respingă pe oricare dintre ele la care se descoperea un defect. Numai o jertfă ,fără cusur‘ putea fi un simbol al curăţiei desăvârşite a Aceluia care avea să se ofere pe Sine ca ,un miel fără cusur şi fără prihană.‘ 1 Petru 1,19. Apostolul Pavel ne atrage atenţia la aceste jertfe ca o ilustraţie a ceea ce trebuie să ajungă urmaşii lui Hristos. El zice: ,Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.‘ Romani 12,1. Noi trebuie să ne predăm pe noi înşine în slujba lui Dumnezeu şi să căutăm să facem jertfa aceasta cât mai perfectă cu putinţă. Dumnezeu nu va avea plăcere de nimic altceva decât de tot ce putem aduce noi mai bun. Aceia care-l iubesc din toată inima vor dori să-i aducă cea mai bună slujire a vieţii lor şi vor căuta fără încetare să aducă fiecare capacitate a fiinţei lor în armonie cu legile care îi vor face în stare să împlinească tot mai bine voia Sa.“ Profeţi şi regi, cap. 30, par. 26. Mulţi pretinşi creştini nu izbutesc să asimileze aceste principii. Ei simt că dacă sunt „destul de generoşi“ pentru a aduce daruri de bunăvoie şi îşi consacră ceva din timpul lor pentru lucrarea misionară, cred că satisfac cererile religiei şi că, astfel, câştigă o răsplată veşnică. Dar, esenţialmente, nu de banii şi de timpul lor are nevoie Dumnezeu în primul şi în primul rând. Viaţa, în întregime, trebuie să îi fie consacrată Lui. Pentru a atinge acest nivel de consacrare nu înseamnă că cineva trebuie să fie pastor sau lucrător biblic angajat cu normă întreagă. El poate fi un lucrător umil într-o slujbă obişnuită, ca de pildă tâmplar, şofer de autobuz sau grădinar care şi-a consacrat Domnului întreaga sa viaţă, chiar dacă el nu vede lucrarea lui ca fiind foarte importantă. Mai presus de toate acestea, el iubeşte adevărul lui Dumnezeu şi nu doreşte nimic mai mult decât să vadă cum înaintează cauza Sa. Grija lui cea mai profundă este să vadă dezvoltate înăuntrul lui principiile caracterului frumos al neprihănirii lui Dumnezeu, aşa încât în orice privinţă el să devină asemenea lui Hristos. El acceptă munca pe care o face ca fiind planul lui Dumnezeu pentru el şi o face cu toată eficienţa şi priceperea care-i sunt la îndemână. El îl studiază pe meşterul său sau pe patronul său ca să înţeleagă ce anume doreşte acesta şi apoi se luptă din răsputeri să-i slujească. Cu voioşie, pace,

ARDEREA DE TOT

151

speranţă şi plin de optimism, el consacră orice timp sau bani, pe care îi poate pune deoparte, în afara nevoilor lui imediate, pentru înaintarea adevărului, atunci când Domnul îi oferă ocazia. Pe scurt, toate lucrurile din viaţa lui sunt secundare propăşirii împărăţiei divine. Un asemenea om, în adevăratul sens al cuvântului, îngenunchează înaintea altarului pentru arderile de tot în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Aceia care doresc să ştie dacă sunt cu adevărat consacraţi lui Dumnezeu, nu trebuie decât să-şi pună această simplă întrebare: Care este interesul primordial al vieţii mele? Cărui lucru îi este el în esenţă închinat? Dacă, în strictă onestitate, descoperim că zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu este interesul primordial, înainte şi de toate, atunci adevărata consacrare a fost realizată, iar antitipul în viaţa individului – arderea de tot – este încă adusă în fiecare dimineaţa şi seară. Chemarea de a ne aduna în jurul sanctuarului pentru a participa la ceremonia arderii de tot este aceeaşi şi astăzi. Nu mai există un sanctuar fizic pe pământ şi nici mielul nu mai este înjunghiat dimineaţa şi seara, dar ceea ce darurile însemnau atunci continuă să fie experienţa pe care Dumnezeu doreşte s-o aibă poporul Său. Dăruirea sanctuarului şi a slujbelor lui ca o descoperire a caracterului pe care Dumnezeu a plănuit să-l aibă poporul Său, cât şi a căii prin care trebuie să fie obţinut, este o manifestare a iubirii şi milei lui Dumnezeu. De aceea este inutil să studiem slujbele sanctuarului dintr-un unghi care nu comportă o aplicaţie personală la individ. „Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; fă din aceasta prima ta lucrare! Rugăciunea ta să fie: ,O, Doamne, primeşte-mă să fiu cu totul al Tău. Aşez toate planurile mele la picioarele Tale. Foloseşte-mă astăzi în serviciul Tău. Rămâi cu mine şi lasă ca tot ceea ce fac să fie făcut în puterea Ta.‘ Aceasta este o lucrare ce trebuie săvârşită zilnic. Consacră-te în fiecare dimineaţă lui Dumnezeu pentru ziua aceea! Supune-i toate planurile tale, ca ele să fie aduse la îndeplinire sau abandonate, după cum va hotărî El, în providenţa Sa. În acest fel, zi de zi să-ţi încredinţezi viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi, astfel viaţa ta va fi din ce în ce mai mult modelată după viaţa Domnului Hristos.“ Calea către Hristos, cap. Creşterea în Hristos, par. 9. Cum a fost cu Israel, tot aşa este şi astăzi cu poporul lui

152

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Dumnezeu. Prima lucrare a fiecărei zile este aceea de a ne consacra în totalitate viaţa pentru orice slujire pe care o va alege Dumnezeu pentru noi. Cu cât ne vom apropia mai mult de Hristos şi ne vom împărtăşi cu Duhul Său, cu atât mai natural va deveni acest act al consacrării. Cu o dorinţă puternică sufletul va tânji să se consacre în fiecare dimineaţă şi seară. Când Ioan Botezătorul a ajuns să înţeleagă şi mai mult adevărata natură a caracterului şi a misiunii lui Hristos, sufletul său a fost atras către o predare de sine la adâncimi pe care mai înainte nu le cunoscuse. El a ajuns la această experienţă pe când se afla în închisoarea lui Irod. La acea vreme ucenicii săi aveau îndoieli serioase cu privire la felul în care Hristos îşi trata solul. „Li se îngăduia să meargă la el în închisoare şi îi aduceau veşti despre lucrarea lui Isus şi povesteau cum alergau mulţimile la El. Dar se întrebau de ce, dacă acest nou Învăţător era Mesia, nu făcea nimic pentru a-l elibera pe Ioan? Cum putea El să îngăduie ca înainte-mergătorului Lui cel atât de credincios să-i fie răpită libertatea, ba poate chiar viaţa?“ Hristos Lumina Lumii, cap. 22, par. 2. Aceste argumente nu au fost fără efect asupra solului lui Hristos, dar el a refuzat să exprime vreo îndoială în prezenţa prietenilor săi. În loc de aceasta, el s-a hotărât să afle un răspuns direct de la Hristos, iar pentru acest scop el a trimis pe câţiva dintre ucenicii săi să îl întrebe pe Hristos dacă El era cu adevărat Cel făgăduit. Într-un mod simplu Hristos i-a îndemnat să îi observe lucrarea întregii zile. Când s-au întors la prizonierul singuratic, ei i-au relatat tot ceea ce au văzut. Ioan a putut prinde o viziune a adevăratului caracter al lui Hristos, şi aceasta a trezit în el dorinţa de a fi tot mai asemenea acelui Model. Consacrarea care a fost astfel generată în el va fi reprodusă întocmai în toţi aceia care doresc să se aşeze sub aceleaşi influenţe sfinte. „Înţelegând acum mai limpede natura misiunii lui Hristos, el s-a consacrat lui Dumnezeu pentru viaţă sau pentru moarte, cum era mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 22, par. 16. Foarte mulţi dintre cei care se socotesc ucenicii lui Dumnezeu sunt legaţi de ideea că, dacă îi slujesc Domnului, El le este dator în schimb cu prosperitate, sănătate, protecţie şi o viaţă lungă. Aceasta era şi înţelegerea ucenicilor lui Ioan. Ioan Botezătorul

ARDEREA DE TOT

153

jertfise totul pentru Hristos. De aceea, tot ceea ce trebuia să facă Mântuitorul, care deţinea întreaga putere de a face minuni, era să-l elibereze din închisoare pe Ioan Botezătorul. Dacă n-ar fi făcut acest lucru, El ar fi fost socotit ca fiind nerecunoscător şi nepăsător. Lor aşa li s-a părut. Aceia care gândesc în felul acesta nu vor putea niciodată să aducă cu adevărat o ardere de tot în fiecare dimineaţă. Consacrarea lor faţă de Domnul este prea limitată şi niciodată nu va putea fi acceptată de El, pentru că ei nu au devenit una în caracter cu Cel care este iubire. Împărăţia lui Dumnezeu se poate câştiga numai prin jertfă. Unora li se va cere să aducă mici contribuţii, pe când altora li se va cere chiar preţul suprem al vieţii. Murind la timpul potrivit şi în felul respectiv, Ioan a dat o mărturie care a fost tot atât de mare şi necesară ca şi lucrarea făcută când se afla în viaţă. Zeci de mii de martiri au fost întăriţi să îndure încercări teribile când şi-au adus aminte de mărturia dată de Ioan în viaţa sa şi prin moartea sa. În timp ce arderea de tot reprezenta consacrarea vieţii pentru orice sacrificiu la care era chemată, darul de mâncare şi de băutură însemna depunerea tuturor posesiunilor materiale la picioarele Învăţătorului, pentru a renunţa la ele sau pentru a le folosi după cum cerea cauza Lui. Aici este domeniul în care biserica a eşuat atât de rău în trecut şi va eşua din nou dacă poporul lui Dumnezeu nu se va păzi cu mare grijă de acest pericol. Când lucrarea este la început şi nouă, credincioşii sunt încântaţi în aşteptarea unei izbăviri rapide de lume şi de vaiurile ei. În această condiţie ei sunt foarte motivaţi să aducă jertfe materiale şi personale pentru lucrare. Dar foarte curând devine evident că biruinţa nu se poate câştiga atât de repede. Confruntaţi cu perspectiva de a rămâne în lume pentru încă multă vreme, membrii tind să se instaleze în lume pentru a-şi face călătoria cât mai confortabilă posibil. Ei îşi folosesc banii pentru a se asigura de confortul acestei vieţi şi pentru a aspira la bogăţia lumească. Cantităţi enorme de energie şi ore nesfârşite sunt cheltuite pentru a realiza treptat aceste interese pământeşti. Rezultatul este că Duhul lui Dumnezeu se depărtează de biserică lăsând-o săracă, formalistă, legalistă şi căldicică. Această istorie tristă a decăderii poate fi citită din nou şi din nou de-a lungul timpului, dar niciodată mai evident ca în istoria Marii Mişcări a celei de a doua veniri de după 1844. În Mărturii

154

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

pentru comunitate, vol 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 1-9, este arătat că motivul pentru care s-a depărtat Duhul lui Dumnezeu a fost deturnarea mijloacelor, pe care Dumnezeu le-a conferit lor, pentru confortul şi interesele personale. Aceia care urmează această cale se înşală pe ei înşişi crezând că totul este pentru lucrare şi că în ziua în care va fi cel mai necesar lucrarea va fi binecuvântată cu rezultatele „excelentei lor administrări a afacerilor.“ „Am văzut că mulţi, în diferite locuri, în est şi în vest, îşi cumpărau fermă după fermă, teren după teren, casă după casă, folosind drept pretext cauza lui Dumnezeu, spunând că ei fac acest lucru pentru a fi de folos lucrării. Ei se leagă singuri ca să fie de foarte puţin ajutor pentru cauză. Unii cumpără un teren şi lucrează din greu pentru a-l putea plăti. Timpul le este atât de ocupat, încât nu pot petrece decât puţin timp în rugăciune, pentru a-i sluji lui Dumnezeu şi a câştiga putere pentru El, spre a birui când sunt asaltaţi. Acumulează datorii, iar când lucrarea are nevoie de ajutorul lor, ei nu pot ajuta deoarece în primul rând ei trebuie să scape de datorii. Însă, de îndată ce se eliberează de datorii, mai departe fac la fel, nefiind de folos cauzei; din nou se implică în alte treburi, cumpărându-şi o altă proprietate. Ei se măgulesc că procedează bine, că vor folosi avantajele ce decurg de aici în folosul cauzei, când de fapt ei îşi strâng comori pentru aici. Ei iubesc adevărul cu vorba, nu cu fapta. Iubesc cauza lui Dumnezeu exact atât de mult cât o arată faptele lor. Iubesc mai mult lumea şi mai puţin cauza lui Dumnezeu. Atracţia pământului este mai puternică, iar atracţia cerului mai slabă. Comoara lor este acolo unde este şi inima lor. Prin exemplul lor, ei le spun celor din jur că intenţionează să stea aici, că această lume este casa lor. Şi îngerul a spus: ,Eşti păzitorul fratelui tău.‘ “ Mărturii pentru comunitate, vol 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 5 (şi 6 în ediţia română). Mărturia cea din urmă care arată de partea cui se află cu adevărat inimile lor este dată la moartea lor, când vrerea sau testamentul lor este făcut public. Banii şi posesiunile lor sunt lăsate moştenire copiilor necredincioşi care nu au o nevoie specială de avere. Satana este încântat peste măsură de acest lucru, pentru că el ştie că a privat şi a slăbit cauza lui Dumnezeu şi şi-a întărit-o pe a sa. Ceea ce îl face pe el în mod special bucuros este faptul că cei care se considerau poporul lui Dumnezeu şi care

ARDEREA DE TOT

155

ar fi trebuit să facă totul pentru adevăr l-au slujit mult mai bine pe el. Nu există nici o scuză pentru aceasta, căci în Mărturii s-au dat instrucţiuni abundente creştinilor pentru a şti cum să repartizeze posesiunile lor când îşi fac testamentul. Nimic nu vine de la noi înşine. Tot ce avem noi ne-a fost conferit nouă de Domnul pentru a face să înainteze cauza Lui şi pentru a-l birui pe cel rău. Când o persoană ia averea sa şi o trece în mâinile vrăjmaşului, el îl fură pe Dumnezeu. Aceasta este o trădare a încrederii sfinte, pentru care trebuie dată o socoteală înspăimântătoare. Dragostea naturală este foarte puternică, iar unii vor crede că este exagerat să spunem că fiii şi fiicele necredincioase sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai adevărului Său, dar în realitate acesta este adevărul. Hristos ştia ce însemna să birui ispitele puternice care-l asaltau din pricina afecţiunii naturale, iar cei care vor călca pe urmele Sale, care vor fi părtaşi împreună cu El la suferinţele Lui şi care vor moşteni împărăţia cea veşnică, trebuie să obţină aceleaşi biruinţe. Chemarea lui Dumnezeu pentru folosirea acestor comori nu este nicidecum egoistă. El are mai mult decât suficiente resurse prin care să ducă la bun sfârşit planurile Sale fără a implica omenirea. Dar El cunoaşte efectul cel rău pe care îl au asupra noastră interesele egoiste, indiferent cât de legitime ar putea fi acestea. De aceea El ne-a chemat să fim conlucrătorii Săi în planul mântuirii. Aceasta este o mare onoare, un privilegiu minunat şi o încredere sfântă. Când a pus bazele arderii de tot, ale darului de mâncare şi de băutură, El a îndeplinit o slujbă plină de iubire pentru oameni. El a intenţionat ca prin acestea să le reamintească în mod continuu legătura lor cu El, ca Sursă a lor, şi i-a călăuzit zilnic să îşi reînnoiască legământul făgăduinţei de a face din slujirea consacrată faţă de ceilalţi criteriul lor cel dintâi. Tot ceea ce erau şi tot ce aveau trebuia să fie devotat acestei misiuni. Doar dacă rămâneau în cadrul acestor limite, puteau să fie parteneri eficienţi ai Sfintei Treimi. Ca o ispăşire După cum declară Scripturile citate mai sus, aceia care aduceau un dar al arderii de tot, un dar de mâncare şi de băutură, primeau prin ele o ispăşire.

156

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

În ce sens este adevărat acest lucru? Ispăşirea a fost descrisă ca fiind armonie şi unitate cu Dumnezeu, ca fiind împăcare cu Dumnezeu. Ispăşirile au fost instituite deoarece omul, din cauza fărădelegii lui, s-a îndepărtat prea mult de Dumnezeu şi avea nevoie să fie adus înapoi. Acest proces nu implică nici o schimbare în Domnul, Neprihănirea noastră, dar în mod sigur implică schimbări în om. Aceste transformări reprezintă acele lucrări pe care le efectuează în om ispăşirile. De aceea orice lucrare desemnată de Dumnezeu care-l aduce pe om înapoi în armonie cu Dumnezeu este o ispăşire. Când credincioşii luau parte la slujbele de dimineaţă şi de seară, prin care se aducea arderea de tot, darul de mâncare şi cel de băutură – în cazul în care ei înţelegeau semnificaţia acelor ceremonii şi participau cu toată inima şi cu tot sufletul la ele – ei erau schimbaţi, din zi în zi, din ce în ce mai mult, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Semnificaţia spirituală a ceremoniilor le confirma, şi cu aceasta îi întărea în interior, înţelegerea faptului că toate lucrurile erau ale lui Dumnezeu, că ei erau străini şi călători pe pământ şi că trebuiau să dezvolte un caracter pregătit pentru veşnicie şi să grăbească ziua instaurării împărăţiei neprihănirii veşnice. Fiindcă aceste slujbe săvârşeau această lucrare sfântă înăuntrul lor, ei erau conduşi din ce în ce mai aproape de Dumnezeu. Din acest motiv, aceasta era o lucrare de ispăşire care, după cum vom arăta în capitolul următor, îi pregătea să primească ispăşirea zilnică ce, la rândul ei, pregătea calea pentru primirea ispăşirii finale şi a unui loc în împărăţia lui Dumnezeu. Darul de mulţumire sau de pace Era potrivit ca aceia care aduceau arderea de tot, în mod individual, şi darurile de mâncare şi băutură, să vină apoi cu darul de mulţumire. Instrucţiunile cu privire la ordinea acestor trei daruri sunt date în primele trei capitole din Leviticul. Rezultatul natural al păşirii în spiritul jertfirii de sine al lui Hristos este o pace desăvârşită cu El. A fi într-o astfel de armonie cu Dumnezeirea constituie idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Tatăl cel veşnic a devotat toate puterile şi resursele cerului, ca nimănui să nu i se pară imposibil atingerea acestui ideal. Nu există nimic mai mult de dorit pentru adevăratul copil al

ARDEREA DE TOT

157

lui Dumnezeu decât să aibă această odihnă sfântă printr-o legătură foarte intimă şi apropiată cu Învăţătorul său. De aceea fie ca el să-şi exprime bucuria când vede ce promisiuni şi lecţii sunt conţinute în ispăşirea făcută prin darul arderii de tot, darul de mâncare, darul de băutură şi cel de mulţumire sau de pace. Tot mai mult timp să-l petrecem în cercetarea acestor comori ascunse de Domnul în aceste adevăruri, cu asigurarea că, atunci când se face acest lucru şi lecţiile sunt însuşite practic, vom înainta mai mult în viaţa noastră creştină.

Capitolul 13

Ispăşirea pentru păcatele din neştiinţă
Trebuie să fie deja evident pentru noi că Dumnezeu a prevăzut anumite ispăşiri pentru a rezolva anumite probleme. El se aşteaptă ca poporul Său să înţeleagă fiecare din aceste ispăşiri şi locul unde ele trebuie să fie aplicate, pentru ca omul să poată lucra într-o cooperare strânsă şi eficientă cu Divinitatea. Ideea populară astăzi este că Hristos a făcut numai o singură ispăşire care este atotcuprinzătoare. Această poziţie ignoră mărturia Vechiului Testament cu privire la diferitele ispăşiri în tip care arătau spre acelaşi număr de lucrări ce corespund antitipului. Totuşi, în timp ce fiecare ispăşire tipică implica o jertfă, Hristos a murit ca jertfă numai o singură dată. Din cauza aceasta mulţi trag concluzia că există numai o singură ispăşire făcută de Hristos în favoarea păcătosului. Este adevărat că Hristos nu a murit de mai multe ori. „Întrucât ştim că Hristos înviat din morţi nu mai moare; moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.“ Romani 6,9.10. Nu a fost necesar pentru Hristos decât să moară o dată, deoarece jertfa Sa infinită satisface cererile oricărei ispăşiri care trebuie îndeplinită la rândul ei. Din acest motiv este o greşeală să presupunem că, deoarece Hristos a murit doar o singură dată, aceasta este singura ispăşire ce trebuie îndeplinită în lucrarea Sa pentru noi. Pentru fiecare ispăşire tipică, există o copie exactă, antitipică. Din această succesiune de ispăşiri, noi am amintit până acum
(158)

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

159

numai două. Cea dintâi a fost făcută de Hristos chiar în momentul în care omul a păcătuit, şi era simbolizată prin stropirea sângelui pe uşiorii uşii, la slujba Paştelui. Acest lucru punea la dispoziţie un timp de probă care-i oferea credinciosului ocazia de a primi beneficiile întăritoare conţinute în ispăşirile care urmau după aceea. Cea de a doua era ispăşirea consacrării zilnice săvârşită prin darurile arderii de tot, darurile de mâncare şi darurile de mulţumire sau de pace. Acestea insuflau un spirit de unitate între Dumnezeu şi poporul Său, fapt care îi conferea lui Dumnezeu posibilitatea de a-i transforma din ce în ce mai mult după asemănarea Sa. În lucrarea progresivă ce conduce la restaurarea deplină următorul pas este înlăturarea efectivă a păcatelor care apar după izbăvirea din robia păcatului şi sădirea vieţii divine a lui Hristos în interiorul omului. Aceste păcate se împart în două categorii. Din prima categorie fac parte păcatele care nu sunt cunoscute credinciosului deoarece, iniţial, el are o cunoaştere limitată a principiilor divine. Un asemenea exemplu este păzirea duminicii de către reformatorii protestanţi. Ei nu au ştiut că ziua a şaptea este ziua de Sabat, şi deci ei au păzit cu credincioşie ziua întâi a săptămânii. Acesta este un păcat din neştiinţă. Unui om îi ia ceva timp să-şi dea seama de greşeala sa, dar când îşi dă seama, Domnul aşteaptă ca el să se lepede de acel păcat şi să fie curăţat de el. Pentru ca acest lucru să fie posibil, Dumnezeu a pus la dispoziţie o lucrare de ispăşire pentru păcatele fără voie. Din nefericire păcatele fără voie nu sunt singurele care apar în viaţa celui convertit. Sunt ocazii când credinciosul creşte prea puţin în credinţă şi vrăjmaşul, folosindu-se de slăbiciunea lui, îl ispiteşte cu succes. El ştie foarte bine că a căzut şi cu adâncă pocăinţă caută curăţirea de întinăciune. Din acest motiv Dumnezeu a prevăzut ispăşirea simbolizată în dispensaţiunea Vechiul Testament prin jertfele pentru călcările de lege. Prevederea pentru păcatele din neştiinţă este descrisă în Leviticul 4,1-35. Procedura este repetată de patru ori, cu unele modificări, pentru a satisface nevoia unui preot, nevoia întregii adunări, a unei căpetenii sau a unei persoane de rând. Vom cita aici, ca exemplu, instrucţiunile date unui preot: „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune: Când va păcătui cineva fără voie împotriva vreuneia din poruncile Domnului, făcând lucruri care nu trebuie făcute, şi

160

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

anume: Dacă a păcătuit preotul care a primit ungerea şi prin aceasta a adus vina asupra poporului, să aducă Domnului un viţel fără cusur, ca jertfă pentru păcatul pe care l-a făcut. Să aducă viţelul la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, să-şi pună mâna pe capul viţelului şi să-l junghie înaintea Domnului. Preotul care a primit ungerea să ia din sângele viţelului şi să-l aducă în cortul întâlnirii: să-şi moaie degetul în sânge şi să stropească de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru a sfântului locaş. Apoi preotul să ungă cu sânge coarnele altarului pentru tămâia mirositoare, care este înaintea Domnului în cortul întâlnirii; iar tot celălalt sânge să-l verse la picioarele altarului pentru arderile de tot, care este la uşa cortului întâlnirii. Să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă de ispăşire, şi anume grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de ele, cei doi rărunchi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse şi prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângă rărunchi. Preotul să ia aceste părţi, cum se iau de la viţelul adus ca jertfă de mulţumire şi să le ardă pe altarul pentru arderile de tot. Dar pielea viţelului, toată carnea lui, cu capul, picioarele, măruntaiele şi balega lui, adică tot viţelul care a mai rămas, să-l scoată afară din tabără, într-un loc curat, unde se aruncă cenuşa şi să-l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă.‘ “ Leviticul 4,1-12. În versetele 20, 26, 31 şi 35, Domnul arată foarte clar că aceasta era o ispăşire. „Toată grăsimea s-o ardă pe altar, cum a ars grăsimea de la jertfa de mulţumire. Astfel va face preotul pentru căpetenia aceea ispăşirea păcatului, şi i se va ierta.“ Versetul 26. De aceea, aceste proceduri reprezintă ispăşirea pentru păcatele din neştiinţă sau fără voie. Acea prevedere milostivă şi adecvată este încă la dispoziţie şi va fi primită de toţi cei care înţeleg şi aplică remediul divin. Înainte ca omul să devină conştient de păcatele din neştiinţă el este apărat de jertfa de ispăşire care a fost adusă pe cruce şi care a fost aplicată chiar în clipa când Adam şi Eva au păcătuit. Înainte de a putea recunoaşte păcatul ascuns dinăuntrul lui, Domnul acceptă deplina responsabilitate pentru acel păcat, chiar până la punctul în care, dacă acest om ar muri înainte de a fi conştient de păcat, el nu va fi pierdut. Dar o dată ce păcătosul a fost adus la punctul unde să conştientizeze prezenţa şi natura fărădelegii sale ascunse, responsabilitatea cade asupra lui. I se

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

161

Prin mărturia credinioasă a Cuvântului lui Dumnezeu omul este condus să-şi vadă starea sa adevărată, în timp ce el priveşte în oglinda adevărului. cere să vină la sanctuar şi, prin mărturisirea păcatului său, să fie adus în armonie cu Dumnezeu. Nici un om nu poate mărturisi un păcat de care nu este conştient. De aceea prima lucrare trebuie să fie descoperirea păcătoşeniei dinăuntrul celui care nu a văzut-o niciodată mai înainte. Aceasta nu se realizează cu uşurinţă, pentru că nu este natural pentru o minte care a fost educată să gândească într-un anume fel să se schimbe pe o linie de gândire diferită. Cu cât mai mult timp a fost mintea educată într-o direcţie anume, cu atât mai dificil îi va fi să se schimbe. Toată natura conţine acest principiu. Cât de uşor este să faci un pom tânăr să crească într-o direcţie dorită! Dar după trecerea anilor când trunchiul se îngroaşă şi îşi pierde elasticitatea, devine foarte dificil să îl mai direcţionezi după cum vrei. În cele din urmă, devine imposibil să mai faci vreo transformare.

162

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Calea cea mai puţin dureroasă şi mai eficientă de a descoperi această problemă este prin oglinda legii vieţii divine. Planul lui Iehova este acela ca oamenii, atunci când citesc Sfintele Scripturi, să vadă cu limpezime unde anume vieţile lor nu sunt în armonie cu voinţa divină. Astfel El pregăteşte ocazia de pocăinţă, mărturisire şi lepădare a păcatului. Din nefericire ori de câte ori Dumnezeu începe în acest fel, Satana este de faţă pentru a lupta pentru orice palmă de teren. El are avantajul dispoziţiei omului de a se evalua pe sine altfel decât o face Dumnezeu. Cu toate că Duhul Sfânt îi spune păcătosului că tot ceea ce face nu este bun, el totuşi crede că lucrurile sunt destul de bune. Această atitudine periculoasă este foarte bine ilustrată în cazul laodiceenilor care, atunci când Domnul le spune că sunt „ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi“, ei continuă să creadă că de fapt sunt „bogaţi, s-au îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic.“ Această solie a fost adresată în mod special poporului advent în cea de a doua jumătate a secolului trecut. Li s-au trimis repetate avertizări pentru a-i păzi de căderea în acea stare, dar ele nu au fost luate în seamă. Curând Martorul Credincios nu a avut altă alegere decât să descrie condiţia în care ajunseseră, în speranţa că vor lua seama la sfaturile Lui şi vor ajunge din nou în armonie cu El. „Mi-a fost arătat că solia către Laodicea se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp [1858], iar motivul pentru care aceasta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi inimii.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 4. Trei decenii mai târziu acelaşi Martor Credincios a declarat că nu avusese loc nici o schimbare în mai bine. Solia nu fusese luată în seamă. „Încă de pe vremea adunării de la Minneapolis am văzut starea bisericii Laodicea ca niciodată mai înainte. Am auzit mustrarea lui Dumnezeu adusă celor care se simt atât de satisfăcuţi, care nu-şi cunosc lipsa lor spirituală. Isus le vorbeşte acestor oameni, tot aşa cum i-a vorbit şi femeii din Samaria: ,Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice: ,Dă-mi să beau! ‘ tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie.‘ “ Ioan 4,10. Ca şi evreii mulţi şi-au închis ochii ca nu cumva să vadă; dar

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

163

este la fel de periculos astăzi în a închide ochii la lumină şi în a merge despărţit de Hristos, nesimţind lipsă de nimic, ca şi pe vremea când El era pe pământ. Mi s-au arătat multe lucruri pe care le-am prezentat înaintea poporului nostru cu seriozitate şi solemnitate, dar aceia ale căror inimi au fost împietrite prin critică, gelozie şi bănuieli rele, nu au ştiut că erau ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi. Aceia care se împotrivesc soliilor lui Dumnezeu trimise prin slujitorul Său umil gândesc că sunt în dezacord cu sora White, pentru că ideile ei nu sunt în armonie cu ale lor; dar acest dezacord nu este cu sora White, ci cu Domnul, care i-a dat să facă această lucrare.“ Review and Herald, 26 august 1890. Ispăşirea prin care păcatul este îndepărtat din viaţă nu poate fi făcută dacă persoana care o doreşte nu este adusă să-şi vadă adevărata ei stare. În 1858 Martorul Credincios le-a arătat desluşit adventiştilor laodiceeni adevărata lor stare, dar ei nu au putut s-o vadă. Ei s-au încrezut în felul lor de a vedea lucrurile şi nu în felul în care le vedea Dumnezeu. Neîndoios, într-un mod inconştient, ei au gândit în felul următor: „Domnul zice că noi suntem ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi, dar noi nu vedem că suntem aşa. Oricât ar părea de greu, noi ne vedem bogaţi, chiar îmbogăţiţi, fără să ducem lipsă de nimic. Noi socotim că dacă Domnul zice că suntem lipsiţi de viaţă spirituală, atunci aşa trebuie să fie; dar dacă noi nu vedem acest lucru, atunci nu suntem răspunzători.“ Această atitudine a fost una foarte confortabilă, dar fatală. Poporul lui Dumnezeu trebuie să înveţe că atunci când El vorbeşte prin Cuvântul profetic, cuvintele Sale nu sunt fără temei. Problema nu este dacă poporul poate sau nu să vadă lucrul acesta. Dacă Domnul a vorbit, atunci ceea ce spune El este adevărul. Singura siguranţă este aceea de a adopta un spirit foarte umil şi doritor de învăţătură, de a stărui înaintea Mântuitorului pentru a ne deschide ochii să vedem întocmai după cum vede El. Este imposibil să beneficiem de ispăşire pe o altă cale. Au trecut aproape şase milenii de când oamenii au făcut casă bună cu păcatul şi cu diavolul. De-a lungul acestui timp a fost trimisă avertizare după avertizare de către un Dumnezeu iubitor pentru cei care s-au considerat poporul Său, descoperind nu numai starea în care ei au căzut, dar şi rezultatul sigur al căii alese de ei. Din cauza unei orbiri teribile ei au ignorat aceste sfaturi,

164

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

alegând mai degrabă să îşi consulte judecata personală şi să continue pe calea lor. De exemplu, priveşte felul cum Ieremia a dat în mod repetat soliile lui Dumnezeu împăratului apostaziat din timpul său; cum, pe măsură ce împlinirea exactă a prezicerilor sale despre judecăţile ameninţătoare se apropia din ce în ce mai mult, împăratul, prinţii, nobilii, preoţii şi poporul s-au împotrivit cu încăpăţânare reformei încât nu au mai putut fi aduşi în armonie cu Dumnezeu. Aceasta a fost o performanţă incredibilă. Cu cât mai mult o studiază cineva, cu atât mai uimitor devine faptul că, omul, aşa mic şi muritor cum este el, poate să considere aprecierile sale mai presus de aprecierile făcute de Dumnezeul cel nemărginit în iubire şi înţelepciune. Cu adevărat înţelepţi sunt aceia care văd în atitudinea aceasta avertizarea că generaţia noastră are aceeaşi dispoziţie plină de mândrie şi se află în acelaşi pericol de a alege propriile căi. Fiecare ar trebui să se teamă ca nu cumva să aibă aceeaşi soartă tristă. Nimeni nu trebuie să aibă odihnă până când nu este sigur că Domnul, prin lucrarea Sa credincioasă, îi descoperă lipsurile personale, până când nu acceptă acele descoperiri aşa cum sunt ele şi care conduc la o pocăinţă sigură. În nici un alt fel nu există siguranţă şi nici viaţă veşnică. Mântuirea nu este o chestiune ce ţine de judecata omenească, ci de cea a celei divine. Ar fi imposibil să subliniem îndeajuns acest punct. El trebuie să ajungă atât de important pentru minte, încât oamenii să se trezească din apatia fatală care îi determină să îmbrăţişeze aprecierile plăcute îngâmfării de sine, în dauna modului de judecată al lui Dumnezeu pe de-a-ntregul exact. Fiecare doreşte să audă despre sine de bine şi nu de rău. Din acest motiv se cere o onestitate bravă şi un curaj ferm pentru a accepta descoperiri neplăcute şi dureroase cu privire la propriul caracter. Dacă toţi ar înţelege că durerea este administrată numai pentru a aduce vindecare, pace şi bucurie, atunci ei se vor grăbi să se asigure că au făcut acest pas vital. Când Dumnezeu nu poate să-şi trezească poporul prin soliile Sale la cunoştinţa adevăratei lui condiţii şi nevoi, El are alte mijloace prin care poate să atingă acelaşi rezultat. Depinde de cooperarea inteligentă a credincioşilor cu agenţii divini ca această prevedere să se dovedească plină de succes sau nu. Cel mai adesea aceste măsuri eşuează pentru că pretinsul popor al lui Dumnezeu

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

165

îngăduie vrăjmaşului să le abată atenţia de la cercetarea propriilor reacţii, la acţiunile sau faptele celor din jurul lor. Eşecul lor îngăduie ca mărturia Martorului Credincios să le descopere adevărata lor condiţie şi nevoie; ceea ce înseamnă că răul locuieşte înlăuntrul lor. În mod inevitabil ispitele exercită presiuni care vor dezvolta acele rele aducându-le la suprafaţă pentru a putea fi văzute mai bine. Ispita niciodată nu produce păcătoşenia. Ea doar dezvoltă şi face cunoscut ceea ce se află deja ascuns înăuntru. „Clipa în care cineva săvârşeşte un păcat greu, din cauza vreunei ispite, nu dă naştere răului care iese la iveală, ci numai dezvoltă sau face să se manifeste ce a fost ascuns sau tăinuit în inimă. Ce cugetă un om în inima sa, aceea şi este, pentru că ,din inimă ies izvoarele vieţii.‘ Proverbe 23,7; 4,23.“ Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Spiritualitatea Legii, par. 43. Natura mărturiseşte cu putere acest principiu. În unele părţi ale lumii, seceta nimicitoare lasă pământul pustiu de vegetaţie pentru un timp îndelungat. După toate aparenţele nu există nici un semn de viaţă. În cele din urmă cade ploaia şi în câteva zile apare iarba, buruienile, ciulinii şi alte plante. Ploaia nu a produs această verdeaţă. Ea a scos la suprafaţă ceea ce era deja ascuns în sol. Dacă n-ar fi fost seminţe de ciulini, de exemplu, după ploaie n-ar fi răsărit nici un ciulin. Pavel se referă de asemenea la acest principiu în cuvintele: „Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare.“ Romani 5,3. Necazurile vin la fiecare om din lume şi de obicei ele aduc nerăbdare, nicidecum răbdare. Atunci cum zice Pavel că trebuie să ne bucurăm în necazuri, deoarece ele aduc răbdare, când experienţele noastre ne spun tocmai contrariul? El nu vorbeşte despre experienţa celor în care încă domneşte nerăbdarea, ci despre cei care sunt îndreptăţiţi şi în care locuieşte pacea lui Dumnezeu. Când vin ispitele la ei, ea slujeşte doar ca să exercite şi să întărească răbdarea care se află deja acolo. Aşa că indiferent de natura situaţiei, necazurile sunt o binecuvântare. Dacă mai există încă păcat ascuns înăuntru, el serveşte pentru a-i descoperi credinciosului atent şi onest locul unde trebuie încă lucrat. Astfel i se oferă ocazia să se grăbească pentru a merge înaintea Mântuitorului în vederea curăţirii de aceste întinăciuni. Pe de altă parte, dacă necazurile scot la iveală numai reacţii

166

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

neprihănite, credinciosul se poate bucura cu dovada că el a fost curăţit în mod efectiv. Petru a fost un om care, neizbutind să tragă foloase din învăţăturile lui Isus, a trebuit să înveţe lecţia pe o cale mai dificilă şi dureroasă. Hristos a ştiut tot ce se afla în iubitul Său ucenic, dar Petru nu a ştiut. Învăţătorul a căutat zi de zi, prin învăţătură răbdătoare, să-i descopere lui Petru defectele sale pentru a fi vindecat de ele ca să poată obţine acele calităţi care aveau să-l facă în stare să reziste oricărei încercări. „Istoria nici unuia dintre apostoli nu ilustrează mai bine metoda de educaţie a lui Hristos, decât o face istoria lui Petru. Îndrăzneţ, agresiv şi încrezător în sine, repede în a observa şi gata a înfăptui, dornic imediat să se răzbune, totuşi mărinimos în a ierta, Petru greşea adeseori, şi deseori fusese mustrat. Arzătoarea sa credincioşie şi devoţiune faţă de Domnul Hristos au fost însă tot atât de mult recunoscute şi apreciate. Mântuitorul se purta cu iubire înţelegătoare cu impulsivul Său ucenic, căutând să-i înlăture încrederea de sine şi să-l înveţe umilinţa, ascultarea şi încrederea. Această lecţie însă a fost învăţată numai în parte. Încrederea de sine nu a fost dezrădăcinată. Deseori, când povara apăsa asupra inimii Sale, Isus căuta să înfăţişeze înaintea ucenicilor Săi scenele încercărilor şi suferinţelor Sale. Ochii lor erau însă închişi. Cunoştinţa le era neplăcută şi de aceea nici nu o vedeau. Mila de sine, care trăgea înapoi de la împărtăşirea cu Hristos în suferinţe, a făcut pe Petru să exclame: ,Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva! ‘ Matei 16,22. Cuvintele Sale exprimau cugetele şi sentimentele celor doisprezece. În felul acesta ei au mers mai departe şi criza se apropia tot mai mult; ei însă, lăudăroşi, certăreţi şi împărţindu-şi mai dinainte onorurile regale, nici nu visau la cruce. Experienţa lui Petru cuprindea o învăţătură pentru ei toţi. Încercarea este înfrângere pentru cel încrezut în sine. Urmările sigure ale relelor nepărăsite n-au putut fi împiedicate de Domnul Isus. Dar după cum mâna Sa a fost întinsă pentru salvare, când valurile ameninţau să-l înghită pe Petru, tot astfel s-a întins iubirea Sa spre a-l salva când apele cele adânci trecuseră peste sufletul său.“ Educaţie, cap. O dezvăluire a metodelor Sale, par. 13-17.

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

167

După cum Hristos a procedat cu Petru, tot aşa procedează cu fiecare suflet. Mai întâi, El caută prin învăţături directe să avertizeze poporul cu privire la deficienţele lui de caracter. Când această metodă nu izbuteşte, aşa cum se întâmplă de obicei, atunci îi este imposibil să prevină rezultatul sigur al răului care nu a fost încă lepădat. Încă de la începutul acestei experienţe dureroase şi potenţial destructivă, Mântuitorul stă gata să ierte, să curăţească şi să restaureze. Ispăşirea este încă disponibilă. Credinciosul nu a fost lepădat. Când ispita asaltează sufletul şi scoate la iveală răul ascuns dinăuntru, marea greşeală pe care o fac mulţi este că ei îşi îndreaptă atenţia spre ceea ce le-au făcut lor ceilalţi, în loc să cerceteze ce anume s-a dezvoltat înlăuntrul lor. Satana este mulţumit căci ştie că această atitudine zădărniceşte în mod efectiv lucrarea harului. El este pe deplin conştient că nimeni nu poate experimenta puterea curăţitoare a ispăşirii dacă nu îşi cunoaşte mai întâi nevoia şi condiţia sa spirituală. Procedeul corect care trebuie urmat în toate situaţiile ce au de a face cu ispita este acela de a examina reacţiile noastre şi nu ceea ce ne-a făcut nouă semenul nostru. Nimeni nu trebuie să răspundă pentru faptele celuilalt şi nici comportamentul cuiva nu poate să fie scuzat prin faptul că a fost tratat rău de alţii. De aceea este vital ca interesul nostru să fie concentrat asupra reacţiilor noastre. Dacă vedem că ispita a provocat un răspuns rău, atunci să fim mulţumiţi că am trecut prin acea încercare. Ea este prietenul nostru. Persoana care ne-a tratat rău sau care ne-a vorbit urât este de asemenea un prieten, cu toate că el s-a gândit că ne este duşman. Când avem ocazia trebuie să-i mulţumim pentru ce a zis şi a făcut, explicându-i în ce fel activităţile lui ne-au folosit pentru a ne descoperi ascunzişurile nelegiuite despre care nu ştiam nimic. Poate că îi vom putea spune cum am alergat la sanctuar să primim ispăşirea care ne-a spălat de păcat şi care ne-a dat un spirit nou, plăcut, iertător şi plin de iubire. Poate că el nu va înţelege, dar totuşi va fi mai uşurat să ştie că nu nutrim un spirit de răzbunare şi de supărare împotriva lui. O asemenea mărturie, dată cu prospeţimea lucrării vindecătoare a ispăşirii, s-ar putea să-l conducă la picioarele crucii pentru a fi îndreptăţit. Ceea ce trebuie să fie înţeles de toţi cei care doresc beneficiile ispăşirii este că, primul pas pentru cel ce se roagă este să cunoască adevărata natură a condiţiei sale spirituale. Nici un

168

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

păcat fără voie sau din neştiinţă nu poate fi curăţit decât dacă este mărturisit şi îndepărtat. Dar ca această lucrare să aibă loc, trebuie ca persoana respectivă să cunoască păcatul, pentru ca apoi să-l mărturisească şi să-l părăsească. Dumnezeu lucrează continuu pentru toţi aceia care nu şi-au irosit încă mântuirea ca să le dea o adevărata cunoaştere despre ei înşişi. La început El le vorbeşte prin Cuvântul şi prin Duhul Său, dar când urechile lor sunt astupate, iar ochii lor închişi, El nu are o altă alegere decât să tragă nădejde că ei îşi vor vedea nevoia lor prin intermediul necazurilor şi încercărilor. El este îndurerat să îi vadă că suferă fără să fie necesar şi, dacă ar putea, i-ar scuti de aceste greutăţi, dar El nu poate să împiedice rezultatul sigur al răului încă nepărăsit. Dacă poporul Său refuză să fie modelat prin intermediul acestor măsuri divine, atunci nu mai este nimic de făcut pentru ei decât să fie lăsaţi pe calea pe care şi-au ales-o. Soarta lor inevitabilă va fi pierzarea. După ce Duhul Sfânt aduce la îndeplinire lucrarea care descoperă ceea ce mai înainte fusese un păcat fără voie este pregătită calea pentru pasul următor al ispăşirii. În ritualul Vechiului Testament aceasta implica alegerea de către păcătos a animalului desemnat pentru jertfă, aducerea lui la uşa cortului, mărturisirea păcatelor peste capului lui şi apoi luarea vieţii acestuia. Apoi preotul ducea sângele în prima încăpere sau Sfânta unde îl stropea de şapte ori înaintea perdelei care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor, şi ungea cu el cele patru coarne ale altarului tămâierii. Prin acest ritual penitentul era curăţit în mod simbolic de necurăţia cu care venise la sanctuar. El pleca de acolo împăcat sau în armonie cu Dumnezeu. Ca el să fie curăţit cu adevărat depindea de credinţa sa care trebuia să treacă dincolo de ritual şi să prindă realitatea. Nu sângele animalelor spală de păcate, ci sângele lui Hristos. „Căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele.“ Evrei 10,4. Astăzi nu se mai cere să aducem jertfe de animale sau păsări la un sanctuar literalmente pământesc. Acele ritualuri au fost abrogate la cruce. Totuşi nevoia curăţirii de păcat este la fel de urgentă acum ca şi atunci, motiv pentru care toţi trebuie să înţeleagă procedeul prin care se primesc beneficiile ispăşirii simbolizate prin această slujbă. Ceea ce a făcut poporul Domnului

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

169

în tip trebuie să fie făcut de poporul lui Dumnezeu astăzi ca o experienţă reală şi personală a curăţirii de păcat. Pentru a săvârşi aceasta este nevoie de o înţelegere exactă a simbolurilor folosite în slujbele din vechime. Această înţelegere este baza credinţei, acea facultate esenţială fără de care nimeni nu primeşte nimic de la Dumnezeu. „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-l caută.“ Evrei 11,6. Nimeni nu poate să vină la sanctuar dacă nu crede cu adevărat că soluţia pentru problemele sale se află acolo. El trebuie să ştie că Dumnezeu are puterea nesfârşită care poate să îl elibereze de păcatele lui şi să îl umple cu neprihănire. Mulţi îşi închipuie că au credinţă în Dumnezeu când în realitate au doar o conştientizare vagă a capacităţilor Lui şi vederi foarte neclare cu privire la ceea ce îşi propune El să facă pentru ei şi în ei. „O credinţă numai cu numele, care-l primeşte pe Hristos numai ca Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea sufletului. Credinţa spre mântuire nu este numai o recunoaştere intelectuală a adevărului. Acela care aşteaptă ca mai întâi să aibă toată cunoştinţa şi abia după aceea să-şi manifeste credinţa, nu poate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu e de ajuns să credem despre Hristos; trebuie să credem în El. Singura credinţă care ne va fi de folos este aceea care-l are pe El ca Mântuitor personal, care-şi însuşeşte meritele Lui. Mulţi consideră credinţa ca o părere. Credinţa mântuitoare este un contract prin care cei ce primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Adevărata credinţă este viaţă. O credinţă vie înseamnă o creştere a vigoarei, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o putere cuceritoare.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 36, par. 13. Când copiii lui Dumnezeu sunt binecuvântaţi cu singura credinţă folositoare, vor şti că atunci când Dumnezeu face o promisiune El face întocmai ceea ce spune, având puterea necesară de a îndeplini acea promisiune. Ei sunt conştienţi că nu există limite pentru puterea şi iubirea lui Iehova. Idealul Său minunat pentru copiii Săi trece dincolo de cele mai înalte ambiţii spirituale care ar putea să îi inspire pe oameni vreodată. Singura raţiune pentru care se împlineşte aşa de puţin în viaţa practică se datorează nivelului scăzut de credinţă de care dă dovadă cei mai mulţi dintre oameni.

170

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Cât de mulţi oameni când dau piept cu păcatul se îndoiesc că Dumnezeu are capacitatea de a-i izbăvi de el! Ei nu sunt în stare să creadă multele declaraţii ale Sfintei Scripturi care ne asigură că „păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră.“ Romani 6,14. Acestor oameni nu le sunt cunoscute beneficiile ispăşirii. Ei nu vin într-un mod inteligent şi cu încredere la sanctuar pentru a fi uşuraţi de povara lor şi pentru a se întoarce binecuvântaţi cu prezenţa dulce a neprihănirii lui Hristos. Necesitatea de a intra în stăpânirea unei credinţe puternice şi vii nu poate fi niciodată descrisă atât de bine. Trebuie devotat timp şi efort pentru aceasta, deoarece nu e natural pentru om să creadă într-un Dumnezeu pe care nu-l poate vedea. Dispoziţia sa, otrăvită de păcat, îl influenţează să se încreadă mai degrabă în sine, decât în Creatorul atotputernic al cerurilor şi al pământului. Chiar după ce oamenii au făcut lucruri minunate sub conducerea personală a lui Dumnezeu, ei au pierdut credinţa, s-au întors la faptele lor şi, în consecinţă, au suferit înfrângeri teribile. Nimeni nu poate ajunge la locul unde să se poate relaxa, încrezător în faptul că este imun în faţa necredinţei. Un război permanent trebuie să fie menţinut împotriva campaniei persistente a vrăjmaşului de a abate privirile credincioşilor de la făgăduinţele măreţe ale Celui veşnic către resursele vizibile care sunt la îndemâna omului, dar cu totul nevrednice de încredere. „Astfel credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.“ Romani 10,17. Cuvântul lui Dumnezeu este accesibil prin două mijloace majore: Sfânta Scriptură şi universul creat. Cea mai mare parte a universului este aşa de îndepărtat, încât foarte puţin poate fi cunoscut din el, dar ceea ce poate fi văzut este mai mult decât îndestulător pentru a inspira omului o credinţă bogată şi vie. Dumnezeu a plănuit ca ai Săi copii, prin privirea acestor manifestări ale puterii Sale creatoare, să fie conduşi în aşa fel încât să ştie în ce să-şi pună încrederea, ceea ce nu înseamnă neapărat pentru cei care îşi petrec viaţa în contact cu aceste minuni că îşi vor dezvolta în mod automat o credinţă puternică în Cel nemărginit. Din contră, sunt nenumăraţi botanişti, astronomi, biologi şi oameni de ştiinţă, care îşi petrec întreaga viaţă în contact strâns cu aceste lucruri pe care le studiază fără să aibă credinţă în Dumnezeu. Printre aceştia se află oameni de frunte în ceea ce priveşte propagarea teoriilor specu-

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

171

lative care nu-i dau nici un loc lui Dumnezeu ca Creator al tuturor lucrurilor. Ei susţin că universul a apărut singur şi că procesul care stă la baza apariţiei lui este încă la lucru. Este un fapt cât se poate de regretabil, dar acest lucru nu diminuează puterea de viaţă ce poate fi câştigată prin contactul strâns cu Dumnezeu prin intermediul creaţiei Sale. Aceasta dovedeşte doar că aceia care studiază natura fără călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu sunt lipsiţi de puterea de a citi corect înscrisul lui Iehova. Nimeni nu trebuie să ajungă în situaţia aceasta. Dumnezeu a promis că este Învăţătorul poporului Său, iar acest lucru este o garanţie că ochii lor vor fi deschişi pentru a recunoaşte rolul Lui personal în afacerile umane, iar încrederea lor în El va fi înviorată până la punctul în care toate marile beneficii ale ispăşirii vor deveni ale lor. Aceia care stau la picioarele acestui Mare Învăţător vor studia atât Cuvântul creat, cât şi cel scris, nu doar pentru a obţine o simplă informaţie. Prin aceste mijloace şi printr-o sârguincioasă aplicare a lecţiilor date de ele, cei neprihăniţi vor fi înconjuraţi de o influenţă de o asemenea măreţie şi putere, încât vor obţine viziuni largi despre atotputernicia lui Dumnezeu care vor genera o credinţă tot mai efectivă şi în continuă creştere. Ori de câte ori Dumnezeu a chemat un om prin care să îşi conducă poporul Său înainte, El a recunoscut nevoia de a dezvolta în omul acela capacităţi extraordinare şi o mare credinţă. Pentru a realiza acest lucru El l-a separat pe omul acela de mediul în care i se reamintea în mod constant grandoarea omenească şi l-a condus în locuri unde era înconjurat de lucrările creaţiei divine. Şcoala prin care Moise a fost pregătit pentru rolul său de conducător al lui Israel este o ilustraţie excelentă a acestor procedee. În timpul primilor patruzeci de ani ai vieţii lui, el a trăit în inima celui mai renumit şi mai bogat imperiu cunoscut în lumea de atunci. El a fost în mod continuu înconjurat de mari realizări omeneşti şi de asemenea a fost implicat în construirea altora ca ele. A fost într-o mare măsură, dacă nu chiar în totalitate, inconştient de acea influenţă puternică ce lucra asupra sa. Această influenţă îl modela cu adevărat pe Moise, ajutând la clădirea încrederii de sine şi întărind în el încrederea în puterea omenească mai presus de cea divină. Acest lucru l-a condus la uciderea egipteanului, prin faptul că a presupus că exodul va fi realizat printr-o campanie militară sub conducerea sa „capabilă.“

172

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Dumnezeu ştia că dacă Moise ar fi continuat să stea în Egipt atunci avea să-şi reducă în mod progresiv capacitatea sa de a prelua misiunea care îi era destinată, ceea ce l-a determinat pe Domnul să îngăduie ca evenimentele să-şi urmeze cursul lor, cu rezultatul că ele l-au separat pe Moise de aceste influenţe distrugătoare. Astfel El l-a călăuzit pe servul Său într-un loc unde era un cu totul alt mediu înconjurător, care îi putea restructura atitudinile. „Moise învăţase multe lucruri de care trebuia să se dezveţe. Influenţele care-l înconjuraseră în Egipt – iubirea mamei sale adoptive, poziţia sa înaltă ca nepot al împăratului, risipa în toate privinţele, rafinamentul, subtilităţile şi misticismul unei religii false, splendoarea închinării idolatre, măreţia solemnă a arhitecturii şi sculpturii – toate acestea lăsaseră urme adânci asupra minţii sale în dezvoltare şi, într-o măsură oarecare, modelaseră obiceiurile şi caracterul său. Timpul, schimbarea condiţiilor şi a locului şi comuniunea cu Dumnezeu puteau să îndepărteze aceste influenţe. Din partea lui Moise însuşi se cerea o luptă ca, pentru propria sa viaţă, să lepede ce era greşit şi să accepte adevărul, dar Dumnezeu avea să fie ajutorul său atunci când lupta avea să fie prea grea pentru puterea omenească. În toţi aceia care sunt aleşi să aducă la îndeplinire o lucrare pentru Dumnezeu se vede elementul omenesc. Cu toate acestea, ei nu sunt oameni care să aibă un caracter şi obiceiuri stereotipe şi care să fie mulţumiţi să rămână în starea aceea. Ei doresc cu înfocare să primească înţelepciune de la Dumnezeu şi să înveţe să lucreze pentru El. Apostolul spune: ,Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.‘ Iacov 1,5. Dar Dumnezeu nu va da oamenilor lumina dumnezeiască atâta vreme cât ei sunt mulţumiţi să rămână în întuneric. Pentru ca să primească ajutorul lui Dumnezeu, omul trebuie să-şi pună propria sa minte la lucru, spre a putea realiza marea schimbare ce trebuie săvârşită în el. El trebuie să fie trezit la o viaţă de rugăciune zeloasă şi stăruitoare şi plină de eforturi. Deprinderile şi obiceiurile rele trebuie să fie lepădate şi biruinţa poate fi câştigată numai printr-o străduinţă hotărâtă de a corecta aceste greşeli şi a trăi conform cu principiile cele drepte. Mulţi nu ajung niciodată la înălţimea pe care ar putea s-o atingă, pentru că aşteaptă ca Dumnezeu să facă în locul lor lucrul pentru care El

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

173

le-a dat putere să-l facă singuri. Toţi aceia care sunt capabili să fie de folos trebuie să fie educaţi prin cea mai severă disciplină morală şi intelectuală, şi Dumnezeu îi va sprijini, unind puterea divină cu eforturile omeneşti. Ascuns în fortăreaţa munţilor, Moise era singur cu Dumnezeu. Templele măreţe ale Egiptului nu-i mai impresionau mintea cu superstiţiile şi falsitatea lor. În măreţia solemnă a dealurilor veşnice, el contempla maiestatea Celui Prea Înalt şi, prin contrast, îşi dădea seama cât de lipsiţi de putere şi însemnătate erau zeii Egiptului. Numele Creatorului era scris pretutindeni. Moise avea simţământul că se află în prezenţa Sa şi că este copleşit de puterea Lui. Aici, mândria şi mulţumirea de sine s-au spulberat. În simplitatea aspră a vieţii din pustie, urmările vieţii sale de lux şi lipsite de griji în Egipt au dispărut. Moise a devenit un om răbdător, respectuos şi umil, ,mai blând decât orice om de pe faţa pământului‘ (Numeri 12,3), dar, în acelaşi timp, puternic în credinţa în Dumnezeul cel puternic al lui Iacov.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 22, par. 24-26. Aceste paragrafe sunt un îndrumător de valoare pentru aceia care vor primi beneficiile depline ale ispăşirii pentru păcat. Dumnezeu a pus la dispoziţie orice mijloc necesar pentru dezvoltarea unei credinţe puternice, dar El nu va îndeplini partea de contract a omului. Sub călăuzirea Duhului Sfânt fiecare om trebuie să înţeleagă care sunt slăbiciunile şi obstacolele cu care se confruntă. Fiecare trebuie să recunoască efectele pe care le are asupra sa mediul înconjurător şi să se hotărască cu putere să sprijine doar acele lucruri care îi vor zidi credinţa. Vor exista multe influenţe în jurul lui care au un efect negativ, dar vor fi şi din acelea care sunt constructive. Uneori credincioşii se vor afla în împrejurări nefavorabile din care nu există ieşire imediată. Un exemplu bun este ducerea în robie a lui Iosif în Egipt. „Sosind în Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, mai marele gărzilor împăratului, în a cărui slujbă a rămas zece ani. Aici el a fost expus unor ispite de un caracter cu totul ieşit din comun. Se afla aici în mijlocul idolatriei. Închinarea la zei falşi era însoţită de întreaga pompă împărătească, susţinută de bogăţia şi cultura celei mai civilizate naţiuni din vremea aceea. Cu toate acestea, Iosif şi-a păstrat simplitatea şi credincioşia sa faţă de Dumnezeu. Pretutindeni în jurul său erau priveliştile şi chemările viciului, dar el era ca unul care nu auzea şi nu vedea nimic.

174

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

El nu îngăduia ca gândurile lui să zăbovească asupra subiectelor interzise.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 20, par. 5. Iosif a demonstrat că împrejurările nefavorabile nu condamnă un om la o viaţă păcătoasă. Indiferent în ce loc poate fi pus cineva, glasul lui Dumnezeu poate fi auzit în Cuvântul Său şi în natură. Depinde de cel credincios ca să-şi îndrepte atenţia spre acel glas, în timp ce îşi va ţine ochii şi urechile închise la scenele seducătoare şi zgomotoase ale păcatului. Nimeni nu poate să experimenteze puterea curăţitoare a ispăşirii fără o credinţă vie şi nimeni nu poate să aibă acest dar dacă nu depune eforturi stăruitoare ca să îl dezvolte. Aşadar, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să lucreze sârguincios în vederea creşterii sale în credinţă în detrimentul încrederii de sine. El are nevoie ca „prin harul lui Dumnezeu şi prin propriile“ lui „eforturi stăruitoare“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 6, să facă din aceasta un ideal al vieţii sale în a ajunge la o experienţă creştină extraordinară, tot aşa după cum diferiţi oameni lumeşti îşi concentrează întreaga energie a vieţii în atingerea celei mai înalte măreţii în domeniul lor de activitate. Unul se hotărăşte să ajungă un mare violonist, un altul un mare artist, un altul un educator strălucit şi aşa mai departe. Pentru a atinge aceste poziţii ei trebuie să elimine orice factor care le-ar risipi în vreun fel oarecare resursele, concentrându-se totodată ca tot timpul şi toate puterile lor să slujească obiectivului pe care şi l-au ales. În timp ce motivele creştinului sunt diferite, deoarece el nu caută glorie sau faimă personală, procedeele prin care el cultivă darurile divine cu care este înzestrat sunt în mare aceleaşi. Acest fapt nu este înţeles aşa cum ar trebui şi doar puţini ating înălţimile desăvârşirii creştine. Din păcate, datorită acestui lucru atât Dumnezeu cât şi lumea sunt lipsiţi de mărturia minunată a adevărului de care este atât de multă nevoie. Pavel a înţeles cu mare claritate aceste principii şi a căutat să le prezinte în toată importanţa lor credincioşilor corinteni, atrăgându-le atenţia la întrecerile olimpice din vremea lor. „Referindu-se la aceste întreceri ca la o reprezentare a luptei creştine, Pavel subliniază pregătirile ce trebuia făcute de concurenţii la alergare, în vederea succesului – o disciplinare preliminară, o dietă abstinentă, obligativitatea cumpătării. ,Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte‘, spunea el, ,se supun la tot felul de înfrânări.‘ Alergătorii renunţau la orice îngăduinţă care ar fi

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

175

dus la slăbirea puterilor fizice şi, printr-o disciplinare severă şi continuă, îşi dezvoltau muşchii spre a fi tari şi rezistenţi, pentru ca atunci când avea să vină ziua întrecerii, ei să poată cere din partea puterilor să facă faţă celui mai greu efort. Cu atât mai mult creştinul, ale cărui interese veşnice sunt în joc, trebuie să-şi aducă poftele şi pasiunile sub controlul raţiunii şi voinţei lui Dumnezeu. Niciodată el nu trebuie să îngăduie ca atenţia să-i fie sustrasă de plăceri, lux sau de o viaţă uşoară. Toate obiceiurile şi pasiunile lui trebuie supuse unei stricte disciplinări. Judecata, luminată de învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu şi călăuzită de Duhul Sfânt, trebuie să ţină frânele controlului. Şi, după ce acestea au fost făcute, creştinul trebuie să depună cea mai mare străduinţă pentru a dobândi biruinţa. La jocurile corintice, ultimii câţiva paşi ai alergătorilor care luau parte la întrecere erau făcuţi cu eforturi chinuitoare pentru a-şi menţine viteza. Tot la fel şi creştinul, cu cât se apropie mai mult de ţintă, trebuie să se avânte înainte cu un şi mai mare zel şi hotărâre decât la începutul alergării.“ Faptele apostolilor, cap. 30. par. 6, 7. Cel ce aspiră la gloria lumii câştigă o coroană care, deşi reală, e trecătoare. El îşi concentrează toate puterile disponibile pentru a dezvolta sămânţa lui Adam care este deja pierdută în faţa legii călcate. Prin aceasta el este capabil să atingă un nivel foarte înalt de măiestrie sau perfecţiune, dar niciodată nu va câştiga viaţa veşnică. Spre deosebire de acesta, creştinul care foloseşte aceleaşi resurse, aproape aceleaşi procedee şi multă sârguinţă, îşi foloseşte timpul şi energiile mai degrabă pentru veşnicie, decât pentru o investiţie de scurtă durată. Aceasta face deosebirea între creştinul adevărat şi cel legalist. Amândoi îşi concentrează efortul în vederea dezvoltării unui caracter desăvârşit, dar în timp ce creştinul are viaţa lui Hristos, cel de-al doilea poartă numai viaţa sortită morţii a lui Adam, pe care se străduieşte s-o desăvârşească. În acest capitol am pus accentul într-o mare măsură pe influenţa modelatoare a mediului înconjurător în care este pus cineva, precum şi necesitatea ca acel om să facă pentru el însuşi în mod inteligent şi cu hotărâre ceea ce Dumnezeu nu va face pentru el – să-şi întoarcă mintea de la elementele corupătoare spre cele înălţătoare din jurul său. Aceia care fac acest lucru vor vedea că încrederea de sine va fi înlocuită cu umilinţa şi cu o încredere tot mai adâncă în Dumnezeu.

176

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Unul din aceste elemente puternice este Sfânta Scriptură. Ea este în mod permanent la îndemâna fiecărui copil al lui Dumnezeu oriunde s-ar afla el. Zilnic el are nevoie să se hrănească din belşug cu făgăduinţele sfinte ale lui Dumnezeu, pentru a alimenta şi întări darul credinţei din el. După cum minerul sapă tot mai adânc sub pământ pentru a găsi minereul preţios, tot aşa trebuie să caute creştinul asigurările divine. După ce a găsit una, el trebuie s-o citească şi s-o recitească, cu un spirit meditativ şi plin de rugăciune, până ce frumuseţea soliei ei cuprinde sufletul său şi o crede aşa cum o citeşte. În felul acesta se vor deschide înaintea lui gânduri tot mai cuprinzătoare despre puterea şi iubirea infinită a lui Dumnezeu care vor vitaliza credinţa sa şi îl vor lega de Domnul cu o legătură tot mai intimă şi minunată. În acest fel, în loc să fie învins când ispita îi descoperă răul necunoscut, ascuns din suflet, el se va odihni în convingerea salvatoare că în ispăşirea acestui fel de păcat, Dumnezeu a oferit soluţia deplină a problemei. El nu va deplânge în mod inutil păcatul, ci cu paşi siguri va merge la sanctuar pentru a primi o deplină curăţire de acel păcat pentru a fi adus într-o perfectă armonie cu familia cerească. Chiar dacă Dumnezeu este în stare să-i descopere unui om păcatul care se mai află încă în inima lui este foarte important ca sufletul să fie binecuvântat cu credinţa care va satisface acea nevoie. Dacă el prinde acea viziune a puterii şi iubirii Domnului încât să-l ajute să cunoască în mod pozitiv pe Dumnezeu pentru a putea fi vindecat, atunci conştientizarea păcatului va fi o mare binecuvântare. Dar dacă el nu are această credinţă când beneficiază de revelaţia lui Dumnezeu, atunci va cunoaşte numai descurajare şi înfrângere. O dată ce păcatul necunoscut nu mai este ascuns de el şi are adevărata credinţă în lucrarea de ispăşire a lui Dumnezeu, el este gata să treacă la faza următoare a ispăşirii – venirea la uşa sanctuarului pentru a face o mărturisire corectă şi pentru curăţirea de păcate. Există trei lucruri esenţiale necesare pentru a face din ispăşire o experienţă folositoare în cel pocăit. Ele sunt: cunoaşterea păcatului, credinţa vie în puterea lui Dumnezeu de curăţire şi restaurare şi cunoaşterea exactă a procedeelor care trebuie urmate pentru a obţine binecuvântarea. Primele două au fost deja dezbătute, aşa că vom studia acum pe cel de-al treilea.

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

177

În slujba tipică, o dată ce penitentul păcătos alegea animalul de jertfă, el îl aducea la uşa cortului întâlnirii. Dacă era o căpetenie, i se cerea „...să aducă jertfă un ţap fără cusur.“ Levitic 4,23. Dacă era cineva din popor, i se cerea să aducă jertfă o iadă sau o mieluşea. Versetele 28, 32. Un preot era îndrumat să aducă o jertfă mai valoroasă „...un viţel fără cusur, ca jertfă de ispăşire pentru păcatul pe care l-a făcut.“ Versetul 3. Acelaşi lucru se cerea de la întreaga adunare, dacă aveau nevoie de o ispăşire colectivă. Versetul 14. O dată ajuns la uşa cortului întâlnirii, în curtea templului, păcătosul pocăit îşi punea mâinile deasupra capului victimei, în prezenţa preotului, după care el lua viaţa animalului. „Să aducă viţelul la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, să-şi pună mâna pe capul viţelului şi să-l junghie înaintea Domnului.“ Versetul 4. Vezi şi versetele 15,24,29. Sângele care curgea era colectat într-un vas de preotul care avea ungerea şi îl ducea în Sfânta unde îl stropea de şapte ori înaintea perdelei care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor, iar apoi ungea cu el coarnele altarului tămâierii. Apoi se întorcea în curtea templului unde vărsa restul de sânge la picioarele altarului de jertfă. „Preotul care a primit ungerea, să ia din sângele viţelului şi să-l aducă în cortul întâlnirii: să-şi moaie degetul în sânge şi să stropească de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru a sfântului locaş. Apoi preotul să ungă cu sânge coarnele altarului pentru tămâia mirositoare care este înaintea Domnului în cortul întâlnirii; iar tot celălalt sânge al viţelului să-l verse la picioarele altarului pentru arderile de tot, care este la uşa cortului întâlnirii.“ Versetele 5-7. Vezi şi versetele 16-18. În cazul căpeteniei şi al oamenilor de rând din popor, sângele nu era dus în Sfânta, ci era vărsat la picioarele altarului arderilor de tot. În loc de a duce sângele după prima perdea, preotului i se cerea să mănânce carnea animalului. Legea era strictă, adică dacă sângele era dus înăuntrul cortului, carnea nu trebuia mâncată, dar dacă sângele nu era dus înăuntru, carnea trebuia mâncată. Această lege este descrisă în Leviticul 6,24-30: „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi zi: Iată legea jertfei de ispăşire. Vita pentru jertfa de ispăşire să fie junghiată înaintea Domnului în locul unde se junghie arderea de tot: ea este un lucru prea sfânt. Preotul care va aduce

178

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

jertfa de ispăşire, acela s-o mănânce; şi anume să fie mâncată într-un loc sfânt în curtea cortului întâlnirii. Oricine se va atinge de carnea ei va fi sfinţit. Dacă va sări sânge din ea pe vreun veşmânt, locul stropit cu sânge să fie spălat într-un loc sfânt. Vasul în care se va fierbe să se spargă; dacă s-a fiert într-un vas se aramă, vasul să fie frecat şi spălat cu apă. Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea: ea este un lucru prea sfânt. Dar să nu se mănânce nici o jertfă de ispăşire din al cărei sânge se va aduce în cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii în sfântul locaş; ci aceea să fie arsă în foc.‘ “ Diferenţa ceremonială nu schimba simbolismul. Fie că sângele era dus înăuntru fără ca să fie mâncată carnea, fie că sângele nu era dus înăuntru dar era mâncată carnea, slujba învăţa acelaşi lucru şi anume, că păcatul era transferat în sanctuar. „În unele cazuri, sângele nu era dus în locul sfânt; dar carnea era atunci mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui Aaron, zicând: ,Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea adunării.‘ Leviticul 10,17. Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă trecerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 28. Partea finală a slujbei repartiza ceea ce rămăsese din jertfă: „Să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă de ispăşire, şi anume: grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de ele, cei doi rărunchi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse şi prapurul ficatului pe care-l va dezlipi de lângă rărunchi. Preotul să ia aceste părţi, cum se iau de la viţelul adus ca jertfă de mulţumire şi să le ardă pe altarul arderilor de tot. Dar pielea viţelului, toată carnea lui, cu capul, picioarele, măruntaiele şi balega lui, adică tot viţelul care a mai rămas, să-l scoată afară din tabără, într-un loc curat, unde se aruncă cenuşa şi să-l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă.“ Leviticul 4,8-12. Vezi şi versetele 19-21,26,31,35. Prin aceste procedee simbolice, Domnul a plănuit pentru copiii Săi să înveţe calea de a obţine binecuvântările depline ale ispăşirii de păcatele fără voie sau din neştiinţă. În aceste lecţii ale trecutului există adevăruri spirituale foarte adânci. Familiarizarea cu simpla procedură nu va fi de nici un folos pentru nimeni. Trebuie să existe o înţelegere corectă şi adâncă a semnificaţiei fiecărui act, pentru ca sufletul pocăit să poată să transpună fiecare pas într-o experienţă spirituală personală, bogată şi

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

179

răsplătitoare. Fără această experienţă studiul serviciilor sanctuarului nu aduce nici un folos. Hotărâtor pentru această înţelegere este o adevărată concepţie despre ceea ce reprezintă păcatul, deoarece „Iertarea sau îndepărtarea păcatului este lucrarea care trebuie să fie adusă la îndeplinire.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27. Ispăşirea îndepărtează păcatul, nu numai fapta, vinovăţia sau consemnarea lui. Prin înlăturarea păcatului sunt îndepărtate de asemenea fapta, vinovăţia sau consemnarea lui. În felul acesta problema este rezolvată prin îndepărtarea cauzei. Pe de altă parte, dacă penitentul se concentrează în primul rând la modul cum să scape de fapta şi vinovăţia păcatului, pierzând din vedere curăţirea păcătoşeniei ca atare, el nu va primi nimic de la Dumnezeu. Pentru a evita această risipă de eforturi inutile, cei păcătoşi nu trebuie să se dea odihniţi până când nu vor înţelege definiţia biblică a păcatului. Fără această cunoştinţă, nimeni nu poate înţelege Evanghelia şi nimeni nu poate primi lucrarea ei mântuitoare. Pentru majoritatea creştinilor plini de aspiraţii păcatul înseamnă săvârşirea unei fapte greşite care, o dată comis, pune asupra sufletului celui păcătos povara vinovăţiei. Acest lucru este văzut ca fiind elementul care separă sufletul de Dumnezeu şi care ridică o barieră pentru primirea lui în cer. Când aceşti creştini sunt întrebaţi care este definiţia biblică a păcatului, ei indică repede textul din 1 Ioan 3,4: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.“ Există adevăr în acest verset, dar este înţeles la un nivel superficial, încât acest lucru va împiedica păcătosul pocăit să cunoască adevărata eliberare de sub puterea păcatului. Definiţia trebuie extinsă până la punctul unde păcatul este văzut a fi cu mult mai mult decât ceea ce facem noi. El este ceea ce suntem noi înlăuntrul nostru. Este o putere covârşitoare care locuieşte înlăuntrul fiinţei noastre şi o controlează împotriva voinţei personale. Este rădăcina din care răsar roadele rele ale faptelor noastre nelegiuite. Ispăşirea nu a fost concepută să îl scape pe păcătos doar de vina sa, pentru că aceasta nu ar satisface nevoile reale ale păcătosului. L-ar lăsa în condiţia jalnică de a păcătui şi de a se pocăi şi iar de a păcătui şi de a se pocăi la nesfârşit. „Însăşi esenţa Evangheliei înseamnă refacere...“ Hristos Lumina Lumii, cap. 86, par. 28.

180

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

7

4

6

5

3

2

1

1. Prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi proba ispitei vin descoperirea şi convingerea de păcatul necunoscut până în momentul descoperirii. Credinciosul inteligent cunoaşte că adevărata problemă nu este actul sau fapta păcătoasă, ci spiritul cel rău, păcătos, dinăuntru care este sursa problemei. El ştie că până când acesta nu este îndepărtat nu poate înceta să înfăptuiască păcatul. Dimpotrivă va continua să-l facă. 5. Ceea ce-l pângărea – viaţa sa pierdută – este în sanctuar, ceea ce face ca la rândul lui să fie pângărit şi să fie necesar pentru a fi curăţit. Astfel curăţirea individului înseamnă pângărirea sanctuarului. 6. Un raport al tuturor acestor tranzacţii este păstrat în ceruri şi acest raport este folosit pentru a decide înlăturarea finală a păcatului în marea zi a judecăţii. Păcatele se întorc fie asupra păcătosului, fie sunt puse asupra ţapului pentru Azazel.

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

2. El ştie că nevoia sa de iertare şi curăţire va fi satisfăcută pe deplin doar la uşa sanctuarului ca răspuns în urma unei mărturisiri corecte. Astfel el vine cu credinţa tare că Domnul va face exact ceea ce a promis că va face.

3. Într-un fel foarte precis el mărturiseşte că problema sa reală este spiritul păcătos dinăuntrul său. Îl predă Domnului care îl ia şi umple locul rămas gol cu harul dulce al Duhului Sfânt.

4. În felul acesta se întoarce acasă foarte diferit faţă de omul care venise la uşa sanctuarului. Acum, în acest domeniu unde a fost curăţit, are puterea de a alege să păcătuiască dacă voieşte sau nu.

7. Numai atunci când nici un păcat nu mai rămâne în om, păcatele din sanctuar vor fi puse asupra ţapului pentru Azazel sau de trimis. De aceea este cel mai important lucru ca toate păcatele să fie în sanctuar înainte de judecată. Păcatul însuşi trebuie să fie acolo, nu numai vinovăţia sau raportul acestuia. Ţineţi minte că nici un păcat nu trece direct de la păcătos asupra ţapului de trimis. Trebuie ca toate păcatele să treacă mai întâi prin sanctuar.

181

182

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Dumnezeu nu se va mulţumi mai puţin decât cu o lucrare profund transformatoare prin care va îndepărta sursa păcatului şi va reproduce în om chipul Său. Deoarece mântuirea păcătosului depinde de cunoaşterea corectă a ceea ce înseamnă păcatul, Sfânta Scriptură demască, identifică şi descrie această putere covârşitoare prin explicaţii, parabole şi simboluri într-o asemenea măsură încât nimeni nu poate găsi scuză că nu înţelege adevărul. O examinare a acestor dovezi este prezentată pe larg în cărţile Renaşterea şi reforma, Salvat din robia păcatului, Mărturisirea corectă, Cei vii şi cei morţi şi Destinul unei mişcări care se pot procura de la Biserica Adventă a Odihnei de Sabat. Ceea ce trebuie ţinut minte e că păcatul este atât de mult o parte integrantă din păcătos, încât este inseparabil de el, fără harul mântuitor al lui Dumnezeu, fiind puterea stăpânitoare a vieţii sale. Omul este un rob al păcatului, fie că îi place sau nu să admită aceasta. Oriunde se duce, păcatul îl însoţeşte. Ascunderea de ispite nu rezolvă problema, deşi ar părea că o rezolvă, mai ales atunci când păcatul este lăsat să aţipească pentru un timp. Totuşi, în cele din urmă, păcatul iese din nou la iveală şi se manifestă cu putere ori de câte ori reapare presiunea. Aceia care aleargă la sanctuar, cunoscând aceste lucruri despre păcat, sunt conştienţi că păcătoşenia lor îi însoţeşte. Ei sunt bucuroşi să ştie acest lucru pentru că sunt încredinţaţi că răul a fost adus în locul unde trebuie să fie lăsat. Nu există nici o cale prin care păcatul să poată evita confruntarea cu ispăşirea care îndepărtează acel păcat dinăuntrul victimei sale, dacă acel copil al lui Dumnezeu este hotărât şi vine înaintea Mântuitorului. Cei care nu au descoperit ce este păcatul vin la sanctuar să primească doar iertare. Păcatul lor vine acolo împreună cu ei, dar se întoarce tot împreună cu ei. Pentru că ei nu cunosc în ce constă adevărata lor problemă, nu sunt în stare să facă o mărturisire corectă, motiv pentru care Dumnezeu nu poate să-i mântuiască de păcatele lor. Ei se întorc de la ispăşire întocmai cum erau şi mai înainte – păcătoşi nemântuiţi. În slujba tipică atunci când penitentul ajungea la locul unde se făcea ispăşirea, şi anume la uşa cortului întâlnirii, el îşi punea mâinile deasupra capului animalului de jertfă şi făcea o mărturisire clară a păcatelor sale. Depindea de natura mărturisirii sale, dacă el primea sau nu beneficiile ispăşirii.

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

183

Intenţia lui Dumnezeu era ca el să primească mult mai mult decât iertarea pentru păcatele comise. Nu numai că răul trebuia să fie curăţit din el, dar atributele lui Hristos trebuia sădite înlăuntrul lui. Dumnezeu era pe deplin pregătit să facă această lucrare pentru păcătos dacă acesta era credincios şi îndeajuns de conştient ca să ofere o mărturisire care să facă posibilă lucrarea divină. Fiecare suflet trebuie să înţeleagă că doar acele mărturisiri care se conformează cerinţelor divine pot aduce rezultatele dorite. Există mărturisire în general şi mărturisire corectă. Mulţi gândesc că dacă ei fac orice fel de mărturisire, iertarea le este asigurată în mod automat. Dar nu este aşa de simplu pe cât se pare. Trebuie împlinite mai întâi anumite condiţii. Totuşi, aceasta nu înseamnă că mărturisirea corectă este ceva complicat. Nu este deloc, deoarece până şi un copil o poate înţelege şi experimenta. Când păcătosul stă înaintea Mântuitorului său, Domnul doreşte să înlăture povara păcatului şi vinovăţiei şi să-l umple pe cel ce se căieşte cu atributele neprihănirii Sale. El nu o poate face fără cooperarea petiţionarului pentru că păcatul îi aparţine păcătosului şi Domnul ar fi un hoţ dacă ar lua de la păcătos ceva fără cunoştinţa şi consimţământul lui deplin. Hristos nu este un tâlhar. De aceea călcătorul legii trebuie să-i încredinţeze problema Mântuitorului pentru ca El s-o poată primi şi pune la loc sigur în sanctuar. Să luăm în considerare ce înseamnă acest lucru în cazurile acelora care nu înţeleg adevărata natură a păcatului şi vin la Hristos doar ca să capete iertarea şi puterea de a suprima tendinţele lor păcătoase. Ei mărturisesc doar faptele pe care le-au făcut şi se roagă pentru iertarea lor. Dar adevărata problemă nu e deloc amintită – viaţa păcătoasă dinăuntrul lor, ce este rădăcina din care izvorăsc relele. Dacă aceasta nu a fost mărturisită, atunci cu siguranţă că ea nu a fost predată Mântuitorului, luându-i astfel orice posibilitate de a rezolva problema. El nu se poate ocupa cu ceva ce nu i-a fost predat în mod special. De aceea aceşti oameni se ridică de pe genunchi încă sub stăpânirea puterii păcatului dinăuntrul lor, fapt care-i sileşte să păcătuiască din nou, ori de câte ori reapare ispita. Umiliţi, necăjiţi, plini de remuşcări şi induşi în eroare de repetarea aceloraşi păcate, ei repetă mărturisirea lor nepotrivită care îi lipsesc ca şi mai înainte de izbăvirea necesară. Astfel, o

184

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

asemenea mărturisire îl aşază pe om într-un cerc vicios din care nu există ieşire, el păcătuind şi mărturisind mereu aceleaşi păcate. Aceasta este o viaţă nenorocită şi deprimantă pe care Dumnezeu niciodată n-a intenţionat-o pentru copiii Săi. În mod cert aceasta nu este o adevărată experienţă creştină. Până când cel care se roagă nu învaţă procedura simplă prin care se face mărturisirea corectă, acest cerc vicios al înfrângerilor nu este distrus. O cu totul altă experienţă este cea a celor care înţeleg ce este păcatul şi ce anume este destinat să împlinească ispăşirea. Ei îngenunchează cu o inimă zdrobită, mărturisind nu numai ce au făcut, ci şi ce sunt ei. Ei recunosc că răul locuieşte înăuntrul lor, că îi stăpâneşte şi că atâta vreme cât acea putere este prezentă şi se află la cârmă înăuntru nu au nici o şansă să trăiască neprihănit. O dată ce ei au mărturisit prezenţa cea rea şi vinovăţia care o însoţeşte, ei i-o predau lui Hristos care cu bucurie ia ceea ce El aştepta să primească. Prin meritele jertfei Sale infinite, El o transferă asupra sanctuarului unde rămâne până ce se încheie judecata de cercetare. Acolo unde locuia păcatul se află acum un loc gol. Dar nu trebuie lăsat în acea stare. Isus a menţionat cazul omului din care răul a fost dezrădăcinat, dar care a neglijat să aibă neprihănirea lui Hristos în locul acela. Când duhul cel rău s-a reîntors şi a găsit casa curată, neocupată, a mai luat cu el alţi şapte demoni mai răi decât el pentru a împărţi împreună inima pe care o stăpâneşte din nou. Nu mai este nevoie să spunem că starea acelui om a devenit mult mai rea decât a fost înainte. „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: ,Mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit.‘ Şi când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.“ Matei 12,43-45. „Erau mulţi în zilele lui Hristos, cum sunt şi astăzi, asupra cărora părea că stăpânirea Satanei a fost sfărâmată pentru o vreme; prin harul lui Dumnezeu ei fuseseră eliberaţi de duhurile rele care le stăpâniseră sufletul. Ei se bucurau în iubirea lui Dumnezeu dar, ca şi ascultătorii asemănaţi în pilda cu pământul pietros, ei nu au rămas în iubirea Lui. Ei nu s-au predat zilnic lui

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

185

Dumnezeu pentru ca Hristos să poată locui în inimă; şi când duhul cel rău s-a întors ,cu alte şapte duhuri mai rele decât el‘, ei au ajuns să fie cu totul stăpâniţi de puterea celui rău. Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Sufletul care s-a predat lui Hristos devine propria Lui fortăreaţă, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită, şi El vrea ca nici o altă autoritate să nu fie recunoscută acolo decât a Sa proprie. Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana. Dar dacă nu ne supunem stăpânirii lui Hristos, vom fi stăpâniţi de cel rău. Inevitabil trebuie să fim sub stăpânirea uneia dintre cele două mari puteri care se luptă pentru supremaţia lumii. Nu este necesar să alegem de bună voie a servi împărăţiei întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm a ne alia cu împărăţia luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cereşti, Satana va lua în stăpânire inima şi va face din ea locuinţa lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă prin credinţa în neprihănirea Lui. Numai când suntem legaţi strâns de Dumnezeu putem rezista faţă de efectele nesfinţite ale iubirii de sine, ale îngăduinţei de sine şi tendinţei spre păcat. Noi putem părăsi multe obiceiuri rele şi pentru câtva timp putem da la o parte tovărăşia lui Satana; dar fără o legătură vie cu Dumnezeu prin predarea noastră faţă de El, în fiecare clipă putem fi biruiţi. Fără o cunoaştere personală a lui Hristos şi o legătură continuă cu El suntem supuşi bunului plac al lui Satana şi până la urmă vom împlini pretenţiile lui. ,Starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa‘, a zis Isus, ,se va întâmpla cu acest neam viclean.‘ Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respins chemarea lui Dumnezeu şi au dispreţuit Duhul harului. Cea mai obişnuită manifestare a păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitaţia cerului la pocăinţă. Fiecare pas în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii şi spre păcatul împotriva Duhului Sfânt.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 33, par. 8-10. Aceste cuvinte constituie o avertizare solemnă că, atunci când un om curăţit de păcat nu primeşte şi nu menţine activă viaţa lui

186

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Hristos dinăuntru, el va deveni mai rău decât dacă nu ar fi primit niciodată ispăşirea. Este cât se poate de vital ca, o dată ce locul rămas gol a fost umplut, credinciosul să dedice timp şi energie pentru a hrăni viaţa divină a lui Hristos dinăuntru său. „Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor; ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umplerea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă iluminare spirituală şi bucurie în Dumnezeu. Ea înseamnă o inimă eliberată de eu şi binecuvântată de prezenţa continuă a Domnului Hristos. Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci, acolo este curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. Primirea Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri desăvârşite şi a unei asigurări perfecte. Frumuseţea şi parfumul caracterului lui Hristos, descoperite în viaţă, mărturisesc despre faptul că Dumnezeu a trimis, în adevăr, pe Fiul Său în lume ca să fie Mântuitorul ei.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 40. Cel care vine la templu cu o asemenea mărturisire care eliberează sufletul şi-l umple cu harul Duhului Sfânt, se va întoarce cu totul schimbat, devenind o altă persoană, spre deosebire de cum venise înainte plin de păcate şi vinovăţie. El ştie că sângele lui Hristos a transferat păcatul de la el asupra sanctuarului, după cum stă scris: „Sângele, reprezentând viaţa pierdută a păcătosului, a cărui vinovăţie o purta victima, era dus de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei, în spatele căreia era chivotul în care se găsea Legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis în simbol asupra sanctuarului... Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea sanctuarului ceresc.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 28, 34. Cum putea sângele mielului care-l reprezenta pe Hristos să simbolizeze viaţa pierdută a păcătosului? Când păcătosul îşi mărturisea păcatul peste capul victimei, păcatul era transferat în mod simbolic asupra victimei. Tot astfel, când păcătosul îşi mărturiseşte păcatul înaintea lui Hristos, viaţa sa păcătoasă este transferată asupra Mântuitorului, care duce acele păcate în sanctuar ca şi cum ar fi ale Lui. Să observăm cu grijă că ceea ce este dus în sanctuar nu este doar vinovăţia, ci viaţa păcătosului. Desigur, vina este de

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ

187

asemenea transferată în Sfânta din sanctuarul ceresc, pentru că oriunde merge păcatul, merge şi vinovăţia lui. De fapt este imposibil să fie separate. Singura cale de a scăpa de vinovăţie este de a fi eliberat de păcat. Binecuvântaţi sunt într-adevăr cei care primesc ispăşirea pentru păcatele fără voie. Acolo unde cândva locuia răul cel ascuns, acum domneşte neprihănirea. Când vin ispitele ele nu mai găsesc răspuns înăuntru, ispite care făceau cândva acea coardă să vibreze. Ceea ce păcătosul iubea mai înainte, acum urăşte, nu numai intelectual, ci şi spiritual. Vechiul lanţ al păcătuirii şi al mărturisirii şi din nou al păcătuirii şi al mărturisirii într-un cerc vicios, a fost distrus şi credinciosul poate păşi acum pe o treaptă şi mai înaltă împreună cu minunatul său Mântuitor. Păcatele sale, împreună cu vinovăţia şi raportul lor, sunt ţinute la loc sigur în sanctuar, unde vor rămâne până ce se va decide unde să fie aşezate prin judecata de cercetare. Aceia care beneficiază de ispăşirea pentru păcatele fără voie vor fi plini de laude şi admiraţie faţă de caracterul adecvat al prevederilor lui Dumnezeu pentru poporul Său lipsit de merit. În acelaşi timp, ei vor recunoaşte că lucrarea nu este încă încheiată. Alte ispăşiri sunt necesare înainte ca ei să poată fi gata pentru a merge pe străzile de aur ale Ierusalimului ceresc şi pentru a vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

Capitolul 14

Ispăşirea pentru vină sau călcările de lege
Jertfa pentru vină era o jertfă pentru păcat, dar există unele deosebiri între această ispăşire şi cea prevăzută pentru păcatele din neştiinţă. Informaţia privitoare la ea se află în Levitic 5,1-19; 6,1-7; 7,1-7 şi Numeri 5,5-31. Legea privitoare la jertfa pentru vină, se găseşte în Levitic 7:1-7. „Iată legea jertfei pentru vină: ea este un lucru prea sfânt. locul unde se junghie arderea de tot, să se junghie şi vita care slujeşte ca jertfă pentru vină. Sângele ei să se stropească pe altar de jur împrejur. Să i se aducă toată grăsimea, coada, grăsimea care acoperă măruntaiele, cei doi rărunchi, grăsimea de pe coapse şi prapurul ficatului, care va fi dezlipit de lângă rărunchi. Preotul să le ardă pe altar ca jertfă mistuită de foc înaintea Domnului. Aceasta este jertfa pentru vină. Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea; şi anume s-o mănânce într-un loc sfânt, căci este un lucru prea sfânt. Cu jertfa pentru vină este ca şi cu jertfa de ispăşire; aceeaşi lege este pentru amândouă: vita jertfită va fi a preotului care va face ispăşirea.“ Sângele de la jertfa pentru vină nu era dus în sanctuar. El era stropit în jurul altarului, iar carnea era mâncată de preoţi. Aceasta era în armonie cu legea generală, potrivit căreia, când sângele nu era dus înăuntru, trebuia mâncată carnea. Când slujitorii intrau în sanctuar, ei purtau în persoana lor carnea jertfei, semnificând astfel că Hristos poartă El Însuşi păcatele noastre.
(188)

ISPĂŞIREA PENTRU VINĂ SAU CĂLCĂRILE DE LEGE

189

O altă deosebire era aceea că, în timp ce pentru păcatele din neştiinţă se cerea o anume jertfă pentru fiecare grup de credincioşi – un viţel pentru un preot şi pentru adunare, un ţap pentru o căpetenie şi un ied sau un miel pentru omul de rând – în cazul jertfei pentru vină, jertfa cerută corespundea posibilităţilor financiare a persoanei în cauză. Se cerea cel mult un ied sau un miel, dar dacă persoana nu putea să ofere aşa ceva, putea aduce două turturele sau doi porumbei tineri. Dacă omul respectiv era atât de sărac, încât nu putea să aducă nici atâta, el putea aduce un dar de făină, peste care trebuia să nu pună nici ulei, nici tămâie, pentru că nu era un dar de mâncare, ci un dar pentru păcat. „Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, şi anume o oaie sau o capră, ca jertfă ispăşitoare. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui. Dacă nu va putea să aducă o oaie sau o capră, să aducă Domnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui două turturele sau doi pui de porumbel, unul ca jertfă de ispăşire, iar celălalt ca ardere de tot. Să le aducă preotului, care va jertfi întâi pe cea care are să slujească drept jertfă de ispăşire. Preotul să-i frângă cu unghia capul de la grumaz, fără să-l despartă; să stropească un perete al altarului cu sângele jertfei de ispăşire, iar celălalt sânge să-l stoarcă la picioarele altarului; aceasta este o jertfă de ispăşire. Cealaltă pasăre s-o pregătească drept ardere de tot, după rânduielile aşezate. Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a făcut, şi i se va ierta. Dacă nu poate să aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să aducă pentru păcatul lui ca dar, a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, şi anume ca dar de ispăşire; să nu pună untdelemn pe ea şi să nu adauge nici tămâie, căci este un dar de ispăşire. S-o aducă la preot, şi preotul să ia din ea un pumn plin, ca aducere aminte, şi s-o ardă pe altar, ca şi pe darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului; acesta este un dar de ispăşire. Astfel va face preotul pentru omul acela ispăşirea păcatului pe care l-a făcut faţă de unul din aceste lucruri, şi i se va ierta. Cealaltă parte care va mai rămânea din darul acesta, să fie a preotului, ca şi la darul de mâncare.“ Levitic 5:6-13. În mod normal, un dar de mâncare era o consacrare a posesiunilor materiale în slujba lui Dumnezeu, dar aici se accentuează în mod

190

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Este foarte probabil ca nimeni să nu fi predicat vreodată Evanghelia în acest sat păgân. Dacă adevărul ar fi fost prezentat aici, atunci aceasta ar fi fost doar în timpul secolului trecut sau aşa ceva. Chiar aşa stând lucrurile, învăţătura adânc înrădăcinată a secolelor şi mintea slăbită de generaţii ce au trăit nesănătos, ar fi făcut ca acesta să fie un câmp de lucru neroditor. Aceşti factori, în aparenţă, îi pun pe aceşti oameni lipsiţi într-un mare dezavantaj faţă de semenii lor mai fericiţi din ţările luminate, unde Biblia este accesibilă în mod liber tuturor. Însă aceasta nu înseamnă că mântuirea este imposibilă pentru ei. Numele lui Dumnezeu este scris cu majuscule în cartea naturii de care ei sunt înconjuraţi, iar Duhul Sfânt este acolo pentru a le deschide inimile să o poată citi. Aceia care răspund acestei lumini şi o urmează unde-i conduce, vor fi sigur mântuiţi.

ISPĂŞIREA PENTRU VINĂ SAU CĂLCĂRILE DE LEGE

191

deosebit faptul că este o jertfă de ispăşire. Întrucât „... fără vărsare de sânge nu există iertare de păcate“ Evrei 9:22, este foarte neobişnuit ca un dar fără sânge să ispăşească sau să ierte păcatul. Este neobişnuit din cauza unui motiv bun. Prin aceasta ne este înfăţişată sfera de întindere a ispăşirii şi puterea ei de a ajunge la orice clasă, chiar şi la cea mai săracă posibil. La acest lucru s-a referit Pavel când a zis: „Şi după Lege, aproape totul este curăţit prin sânge; şi fără sânge nu este iertare.“ Evrei 9:22. Aceia care în tip erau clasificaţi ca fiind aşa de săraci că nu puteau să aducă nici măcar o pereche de turturele, reprezintă o clasă de oameni, care sunt cei mai dezavantajaţi din punct de vedere spiritual. Cunoştinţa lor despre Evanghelie este aşa de limitată, încât ei nu au auzit niciodată de sângele lui Hristos şi deci nu pot să ceară în mod conştient şi inteligent ca sângele acela să ispăşească pentru ei. Este dificil pentru cei care au crescut într-un mediu în care Biblia este la îndemână şi unde chiar şi necredincioşii ştiu câte ceva despre istoria crucii, ca să poată aprecia sărăcia spirituală ce îi înconjoară pe aceia, care nu au ştiut niciodată nimic despre aceste lucruri. Astăzi, această lipsă este cu mult mai mică decât a fost în întunecatul Evul Mediu, când naţiuni întregi au fost cu totul separate de ţările unde se predica Evanghelia. Însă, în ciuda evoluării mijloacelor de comunicare din lumea modernă, există încă oameni, care, din cauza izolării în care locuiesc, nu au nici un acces la adevărul despre ispăşire. Comparând starea lor peste măsură de sărăcăcioasă, cu ocaziile mari şi cu privilegiile acordate acelora care trăiesc în zone mai luminate, aceasta trebuie să ne încurajeze să apreciem şi să valorificăm şi mai mult ceea ce avem. În ciuda izolării lor faţă de acele locuri unde lumina lui Dumnezeu străluceşte cu putere, ei nu trebuie să piară. Dumnezeu este în stare să mărturisească înaintea lor şi ei pot citi mărturia puterii şi al caracterului Lui în lucrările minunate ale naturii. Pavel a vorbit despre această clasă în Romani 2,11-16: „Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei care au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege. (Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi. Când neamurile, măcar că nu au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care nu au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc

192

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc, sau se dezvinovăţesc între ele.) Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.“ Acest text din Scriptură, descoperă că aceşti oameni cu siguranţă au primit ispăşirea, cu toate că ei au fost atât de săraci în cunoaştere lucrurilor spirituale, încât nu au auzit de numele lui Isus. Dovada este oferită în aceste cuvinte: ei „fac din fire lucrurile Legii... şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor.“ Natura cea rea a fost înlăturată, sămânţa lui Hristos i-a luat locul şi ei sunt izbăviţi din robia păcatului. „Cei pe care Hristos îi va lăuda la judecată au cunoscut poate puţină teologie, dar au cultivat principiile Lui. Prin influenţa Duhului Sfânt, ei au fost o binecuvântare pentru cei din jurul lor. Chiar şi printre păgâni sunt unii care au cultivat spiritul bunătăţii; înainte să fi ajuns cuvintele vieţii la urechile lor, ei s-au purtat prieteneşte cu misionarii şi i-au ajutat chiar cu riscul vieţii. Printre păgâni există unii care se închină lui Dumnezeu, în neştiinţa lor, cărora nu le-a fost adusă niciodată lumina prin vreun mijloc omenesc, dar care nu vor pieri. Cu toate că nu cunosc legea scrisă a lui Dumnezeu, ei au auzit glasul Lui vorbindu-le prin natură şi au făcut lucrurile cerute de Lege. Faptele lor dau dovadă că Duhul Sfânt le-a atins inima şi sunt recunoscuţi ca fii ai lui Dumnezeu. Cât de surprinşi şi bucuroşi vor fi cei umili, dintre neamuri şi păgâni, când vor auzi de pe buzele Mântuitorului: ‚Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut! ‘ Cât de fericită va fi inima Iubirii Infinite când urmaşii Lui vor asculta cu surprindere şi bucurie cuvintele de aprobare!“ Hristos lumina lumii, cap. 70, „Aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei“, par. 5 şi 6. „Oriunde se dă pe faţă iubire şi simpatie, acolo unde inima acţionează spre binecuvântarea şi ajutorarea altora, acolo se manifestă lucrarea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu. În inima păgânismului, oamenii care nu au nici o cunoştinţă a Legii scrise a lui Dumnezeu, care n-au auzit niciodată despre numele Domnului Hristos, au fost buni cu slujitorii Săi, ocrotindu-i cu primejdia propriei lor vieţi. Faptele lor mărturisesc despre lucrarea unei puteri divine. Duhul Sfânt a însămânţat harul

ISPĂŞIREA PENTRU VINĂ SAU CĂLCĂRILE DE LEGE

193

Domnului Hristos în inima acestor sălbatici şi a deşteptat simpatia lor, contrar naturii şi educaţiei lor. Lumina ‚care luminează pe orice om venind în lume‘ (Ioan l, 9), străluceşte în sufletele lor; şi această lumină, dacă este urmată, va călăuzi picioarele lor spre Împărăţia lui Dumnezeu.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. 27, Cine este aproapele meu?, par. 13 de la sfârşit. „Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor şi locurile strâmbe în locuri netede; iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi.“ Isaia 42,16. Singura cunoştinţă pe care oamenii aceştia au avut-o despre Dumnezeu, a fost posibilă prin minunata lume a naturii. Astfel, au primit o viziune a puterii Lui uriaşe şi a iubirii Lui neasemănate. Ei au răspuns acestei revelaţii într-o asemenea măsură, încât Domnul a fost în stare să-i curăţească de sămânţa Satanei şi să sădească în ei sămânţa lui Hristos. Singura diferenţă reală, constă în faptul că aceia care au Cuvântul scris, sunt binecuvântaţi cu mult mai multă lumină şi pot avea o experienţă mai inteligentă şi mai plină de încredere, putând avansa mai mult în valorile creştine şi în lucrarea misionară. Există o deosebire evidentă între bogăţiile spirituale posedate de aceia care trăiesc acolo unde se găseşte Evanghelia scrisă şi aceia care trăiesc acolo unde ea nu este cunoscută, însă, în iubirea Sa minunată, Dumnezeu a făcut ca mântuirea să fie la îndemâna ambelor clase de oameni. Cu toate că cei mai săraci nu pot în mod conştient şi inteligent să ceară sângele lui Hristos ca jertfă pentru păcatele lor, totuşi Domnul acceptă darul lor şi le dăruie ispăşirea, ca şi acelora care pot face aceasta. Putem admira puritatea experienţei creştine aflată printre aceia care nu au Cuvântul scris. Ei nu sunt motivaţi de nădejdea vieţii veşnice, pentru că nu au nici o informaţie despre aceasta. Învierea, porţile din perle, străzile de aur, pomul vieţii, a-l vedea pe Dumnezeu faţă în faţă, a fi printre cei 144.000, a călători spre galaxiile îndepărtate, cât şi viaţa veşnică, nu le sunt cunoscute. Aşadar, ei trăiesc neprihănit pentru că este drept să facă aşa, nicidecum pentru că au nădejdea răsplătirii sau frica de judecăţile finale. Când intră în mormânt, potrivit cu tot ce cunosc ei, acela este sfârşitul lor definitiv. Ei nu au în minţile lor

194

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

imaginea revenirii glorioase a lui Hristos, care îi va chema din morminte la nemurire. Imaginează-ţi surpriza şi fericirea care îi va cuprinde când vocea Arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu îi trezeşte la o dimineaţă veşnică şi la o bucurie fără sfârşit. Când vor privi faţa Mântuitorului lor, despre care nu au ştiut nimic mai înainte, fericirea lor nu va cunoaşte margini. Ce laude vor izvorî de pe buzele lor, când vor învăţa pentru prima dată minunile lucrării mântuitoare a lui Hristos şi când vor afla tot ce a făcut El pentru ei. În viaţa lor pământească ei au fost aşa de săraci, încât abia au putut să aducă o ispăşire fără sânge, simbolizată în slujba din Vechiul Testament printr-o mână de făină, dar Domnul a acceptat-o şi a aplicat sângele în favoarea lor. În ciuda sărăciei lor spirituale lucii în ce priveşte informaţia, ei nu vor pieri. Ce mustrare va fi mărturia lor pentru aceia care au fost luminaţi, dar care au dispreţuit darul ceresc! „Starea noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde de mărimea luminii pe care am primit-o, ci de felul în care ne folosim de ea. De aceea, până şi păgânii, care aleg să facă binele în măsura în care îl cunosc, sunt într-o stare mai favorabilă decât aceia care au avut o lumină mai mare şi care pretind că slujesc lui Dumnezeu, dar care de fapt dispreţuiesc lumina şi, prin viaţa lor de toate zilele, contrazic mărturisirea lor.“ Hristos lumina lumii, cap. 24, „Nu este el fiul tâmplarului?“, par. 14. Nici un bărbat, femeie sau copil care au trăit vreodată, nu au vreo scuză că sunt pierduţi. Dumnezeu a prevăzut tot ce era necesar pentru a fi mântuiţi, oricare ar fi fost situaţia lor. Printrun mijloc sau altul, lumina Lui a ajuns la ei. Cei care au Cuvântul scris şi dispun de slujirea predicatorilor, sunt binecuvântaţi şi favorizaţi, dar mântuirea nu este numai pentru ei. Hristos este lumina care a strălucit peste orice persoană. „Lumina aceasta era adevărata lumină, care luminează pe orice om venind în lume.“ Ioan 1,9. „După cum prin Hristos fiecare fiinţă omenească are viaţă, tot aşa fiecare suflet primeşte prin El fie şi câteva raze de lumină divină.“ Educaţie, cap. Legătura educaţiei cu răscumpărarea, par. 4. Când ne gândim cât de enorm dezavantajaţi au fost unii oameni, este greu de crezut acest lucru, cu toate că credinţa în

ISPĂŞIREA PENTRU VINĂ SAU CĂLCĂRILE DE LEGE

195

Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu ne asigură că aşa este. Gândeşte-te la un copil crescut de părinţi atei, care sunt hotărâţi să îl ţină departe de orice rază de influenţă spirituală, şi care au grijă să îi umple mintea cu sentimente anticreştine. Este greu de înţeles cum poate să pătrundă vreodată lumina prin întunericul unor asemenea prejudecăţi. În timpul celui de al doilea război mondial, Hitler a visat să clădească o lume a unei rase superioare. Pentru a obţine aceasta, el i-a selecţionat pe cei mai fini bărbaţi şi pe cele mai fine femei din ţară, şi i-a îndemnat să dea naştere la copii. Când se năşteau copiii, erau luaţi de la sânul mamelor lor şi plasaţi în creşe uriaşe, unde erau îngrijiţi de un personal calificat, a căror responsabilitate supremă era să sădească filozofia ariană în aceste minţi de copil şi să elimine orice principiu creştin. A fost depus maximum de efort ca nici-o rază de lumină din cer să nu poată ajunge la ei. Acesta este doar un exemplu. Multe altele pot fi citate, cum ar fi cazul copiilor crescuţi în cultura islamică, în adâncimile păgânismului, în comunism, şamd. Este greu să crezi că Hristos poate străpunge măcar cu o singură rază de lumină prin aceste formidabile ziduri de apărare. Şi totuşi El face acest lucru. Chiar dacă nu suntem capabili să explicăm în ce fel, noi ştim că este adevărat, pentru că Domnul a declarat despre Hristos, că El este lumina care a luminat şi luminează pe orice om venind în lume. Dovada acestui adevăr este oferită de cazurile în care, din când în când, câte cineva reuşeşte să iasă afară din aceste condiţii ostile şi străluceşte ca o lumină strălucitoare în noaptea din jur, în ciuda întunericului care îl înconjoară şi în ciuda opoziţiei întâmpinate din partea grupului său. Aceasta arată că lumina a strălucit în întuneric asupra lui şi asupra celor din jurul lui, şi că fiecare dintre ei putea să fie mântuit. Ignoranţa şi superstiţia din care el a ieşit, face cazul lui mai frumos, mai miraculos şi mai minunat. El trăieşte, şi acesta este o dovadă convingătoare că Hristos este lumina care a pătruns întunericul ce îl înconjoară pe fiecare om venit pe lume. Joseph Wolff, marele predicator care a proclamat în secolul al XIX-lea solia despre venirea ceasului judecăţii, este un exemplu bun în privinţa aceasta. Născut în 1795, în Bavaria, într-o familie de evrei bigoţi, el şi-a început pregătirea sa iudaică încă de la

196

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

vârsta de 4 ani şi a fost învăţat să aştepte împreună cu evreii de pretutindeni, venirea lui Mesia al lor. Cu o deplină consacrare, profesorii săi i-au sădit în minte ideea că creştinismul era o idolatrie grosolană şi o insultă la adresa lui Iehova. Părinţii săi au fost foarte grijulii ca el să nu ajungă vreodată contaminat de religia creştină. Ei au ridicat bariere puternice, pentru a fi siguri de succes. Dar în timp ce Joseph asculta la discuţiile rabinilor despre Mesia, s-a născut în el dorinţa de a-L cunoaşte. Lumina strălucea în mintea lui, iar el era receptiv, în timp ce comunitatea lui era nepăsătoare faţă de această lumină. Când a avut 8 ani, a intrat în legătură cu un ţăran luteran, Herr Spiess, care i-a lăsat o impresie favorabilă despre creştinism. Nu după multă vreme, a fost convins că Hristos era Mesia şi şi-a exprimat dorinţa de a deveni creştin. Nu a pomenit nimic familiei sale, de frica opoziţiei pe care urma s-o întâmpine. Vrăjmaşul şi-a dublat eforturile, trimiţând nişte deişti evrei, ca să infiltreze în a sa de tânăr îndoieli şi dubii serioase. Ei au lucrat cu mare dibăcie ca să-i nimicească credinţa în Moise şi în validitatea sistemului ceremonial al jertfelor. La vârsta de şaptesprezece ani, el a devenit romano-catolic şi şi-a petrecut timpul în colegiile lor. Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor influenţe foarte vitrege, mintea sa înflăcărată se agăţa de orice rază de lumină care ajungea la el, până ce a devenit un instrument puternic în mâna lui Dumnezeu. El a predicat solia despre sosirea ceasului judecăţii în Europa, Asia şi America, fiind privit ca unul din cei mai mari evanghelişti ai perioadei aceleia. Joseph Wolff nu este un exemplu izolat. Alţii au fost plasaţi în condiţii şi mai dificile. Cel puţin, el a avut acces la scrierile sfinte şi s-a putut întâlni cu predicatori care aveau o experienţă personală cu privire la puterea lui Dumnezeu de a salva din păcat. Totuşi, izbăvirea lui de prejudecăţile evreieşti, de deism, de romano-catolicism şi de alte elemente negative, este o dovadă că lumina poate străluci în întuneric şi că ea poate să fie primită de toţi aceia care nu-şi închid ochii faţă de ea. Este trist că doar foarte puţini îşi deschid ochii să primească lumina, dar aceasta este îndeajuns pentru a dovedi că, dacă şi ceilalţi ar face la fel, ar putea să experimenteze şi ei bucuria mântuirii. În ciuda avantajelor pe care le are Satana, prin faptul că a pus stăpânire pe familia umană, Domnul este în stare să ofere izbăvirea Sa oricărui om.

ISPĂŞIREA PENTRU VINĂ SAU CĂLCĂRILE DE LEGE

197

Prin ispăşirea pentru vină este descoperită o lecţie minunată a iubirii lui Dumnezeu. Asigurarea conţinută în ea, că nimeni nu este atât de sărac în cunoştinţe teologice ca să nu poată apuca mântuirea, aruncă lumină asupra adevărului care ne spune că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.“ Ioan 3,16. Cei bogaţi, care aduceau iedul sau mielul lor, cei săraci, care aduceau cele două turturele şi cei foarte săraci, care aduceau doar o mână de făină, fără sânge, cu toţi au putut beneficia de serviciile ispăşirii. Cu ce gingăşie infinită priveşte Autorul mântuirii noastre la rasa umană! El nu lasă nimic nefăcut pentru a restaura în om chipul Său care a fost pierdut şi pentru a reface în el desăvârşirea edenică. „Binecuvântează, suflete, pe Domnul; şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete pe Domnul; şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi izbăveşte viaţa de la nimicire; El te încununează cu bunătate şi îndurare; El îţi satură gura cu bunătăţi, aşa că te face să întinereşti iarăşi ca vulturul. Domnul face dreptate şi judecată tuturor celor asupriţi. El şi-a arătat căile Sale lui Moise şi lucrările Sale copiilor lui Israel. Domnul este îndurător şi milostiv, încet la mânie şi bogat în bunătate. El nu se ceartă întotdeauna şi nici nu ţine mânia pe vecie. El nu ne tratează după păcatele noastre şi nu ne răsplăteşte potrivit cu fărădelegile noastre. Căci pe cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din ce suntem făcuţi; îşi aduce aminte că suntem ţărână. Omul, zilele lui sunt ca iarba şi înfloreşte ca floarea de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, şi locul care o cuprindea n-o mai cunoaşte. Dar bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El şi neprihănirea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei care ţin legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească. Domnul şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri, şi împărăţia Lui stăpâneşte peste toţi. Binecuvântaţi pe Domnul

198

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

îngerii Lui, care sunteţi tari în putere, care împliniţi poruncile Lui, şi care ascultaţi de glasul cuvântului Lui! Binecuvântaţi pe Domnul toate oştirile Lui, robii Lui, care faceţi voia Lui! Binecuvântaţi pe Domnul, toate lucrările Lui, în toate locurile stăpânirii Lui! Binecuvântează, suflete, pe Domnul!“ Psalmi 103,1-22. Ispăşirea pentru păcatele din neştiinţă era pentru călcările de lege necunoscute. Ispăşirea pentru păcate, acoperă păcate de o natură mai specifică, cu toate că acestea erau câteodată clasate ca păcate din neştiinţă. „Când va păcătui cineva făcând, fără să ştie, împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuiesc făcute şi se va face vinovat, purtându-şi astfel vina, să aducă preotului ca jertfă pentru vină un berbece fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea greşelii pe care a făcut-o fără să ştie; şi i se va ierta. Aceasta este o jertfă pentru vină. Omul acesta se făcuse vinovat faţă de Domnul.“ Levitic 5,17-19. Ispăşirile pentru vină erau, în general, oferite pentru păcatele cu voia sau cunoscute, săvârşite împotriva semenului, a Domnului sau a ambilor. Aceste călcări de lege erau comise sub presiunea ispitei, după care venea simţul vinovăţiei şi condamnarea. Pe când păcătosul îşi simţea nevoia sa de a fi curăţit şi iertat, el urma poruncile pentru primirea ispăşirii. El era obligat să aleagă darul desemnat, un berbece, să aducă o sumă anume de bani în moneda templului, şi să se prezinte la poarta templului, unde trebuia să facă o mărturisire, astfel încât să fie acceptată. În acelaşi timp, el era aşteptat să restituie păgubaşului valoarea celor vătămate, plus douăzeci la sută. Prin aceste procedee era adusă ispăşirea pentru el, şi el se întorcea la cortul lui liberat de păcat şi de vina acestuia. „Dacă un suflet face o nelegiuire şi păcătuieşte din neştiinţă faţă de lucrurile sfinte ale Domnului, să aducă Domnului ca jertfă de vină pentru nelegiuirea sa un berbece fără cusur din turme, după preţuirea ta, în sicli de argint, după siclul sfântului locaş; să mai adauge a cincea parte la preţul lucrului cu care a înşelat Sfântul locaş şi să-l încredinţeze preotului; şi preotul să facă ispăşire pentru el cu berbecele adus ca jertfă pentru vină, şi i se va ierta.“ Levitic 5,14-16. „Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: ‚Dacă un suflet păcătuieşte şi săvârşeşte o nelegiuire împotriva Domnului, tăgăduind

ISPĂŞIREA PENTRU VINĂ SAU CĂLCĂRILE DE LEGE

199

aproapelui său lucrul care i-a fost încredinţat lui, sau dat în păstrare, sau luat cu sila, sau va înşela pe aproapele lui; ori dacă a tăgăduit că a găsit un lucru pierdut şi face un jurământ fals; prin toate acestea pe care le face omul, păcătuind; atunci, pentru că a păcătuit şi este vinovat, să restituie lucrul acela luat cu sila, sau prin înşelăciune, sau care i-a fost încredinţat lui, sau lucrul pierdut pe care el l-a găsit, sau lucrul acela pentru care a făcut un jurământ strâmb – oricare ar fi – să-l dea înapoi întreg; şi să mai adauge a cincea parte din valoarea lui, şi să-l dea în mâna celui care îi aparţine, chiar în ziua când va aduce jertfa pentru vină. Iar ca jertfă pentru vină, să aducă Domnului, pentru păcatul lui, un berbece fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta, şi să-l dea preotului. Şi preotul va face pentru el ispăşirea înaintea Domnului; şi i se va ierta, oricare ar fi greşeala de care s-a făcut vinovat.‘ “ Levitic 6,1-7. Deoarece păcatele la care se face referire aici, implică o pagubă pentru Domnul sau pentru om, este introdus principiul restituirii. Vinovatul nu numai că trebuia să restituie ceea ce fusese luat de la Domnul sau de la semenul său, dar el trebuia să adauge a cincea parte din valoarea lui. Prevederea compensa pe cel care avusese paguba cu valoarea pierderii suferite în timpul în care nu putuse folosi lucrul acela. Restituirea era întotdeauna dată celui care fusese păgubit. Dacă cel păgubit murea înainte de restituire, atunci compensaţia trebuia plătită rudei celei mai apropiate. Dacă nu se găsea nici-o rudă apropiată, era plătită preotului, ca reprezentant al lui Dumnezeu. „Domul a vorbit lui Moise, şi a zis: ‚Spune copiilor lui Israel: Când un bărbat sau o femeie va păcătui împotriva aproapelui său, făcând o călcare de lege faţă de Domnul şi se va face astfel vinovat, să-şi mărturisească păcatul şi să dea înapoi în întregime preţul lucrului câştigat prin mijloace necinstite, adăugând a cincea parte; să-l dea aceluia faţă de care s-a făcut vinovat. Dacă nu există nici-o rudă apropiată care să poată primi înapoi lucrul câştigat cu mijloace necinstite, lucrul acela să se întoarcă Domnului, la preot, afară de berbecele adus pentru jertfă de ispăşire, cu care se va face ispăşire pentru cel vinovat.‘ “ Numeri 5,5-8. Această slujbă învaţă cu claritate că nu e suficient să mărturiseşti răul făcut. Răul trebuie îndreptat. Sunt mulţi care nu

200

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

ştiu ce să facă atunci când se simt condamnaţi pentru aşa ceva, şi sunt necăjiţi pentru că persoana căreia ei îi sunt datori s-a mutat la o adresă necunoscută sau a murit. Aceste învăţături spun cu claritate ce e de făcut. Valoarea trebuie restituită rudei celei mai apropiate care poate fi aflată – soţiei, soţului, copilului, mamei, tatălui, fratelui, sorei, etc... Dacă nu, trebuie să fie plătit Domnului prin slujitorii aleşi de El. Este o ofensă foarte gravă să jefuieşti pe semenul tău, dar şi mai grav este să îl furi pe Dumnezeu. Nici un suflet nu poate să fie curat în aceste lucruri şi nu poate primi binecuvântarea ispăşirii, dacă nu mărturiseşte în mod corect şi dacă nu restituie ceea ce a păgubit. Era un lucru obişnuit pentru sora White, să înveţe poporul cât de vital era să restituie zecimea lui Dumnezeu, deoarece Îi aparţinea. Scrierile păstrate, dovedesc că în adunările unde dânsa învăţa aceste principii, sufletele erau adânc convinse de vinovăţia lor şi se grăbeau să restituie datoria. Este interesant de văzut cât de repede îi ajuta Dumnezeu să plătească ceea ce datorau, odată ce ei luau hotărârea s-o facă. Iată raportul acestor experienţe: „O înaintare decisivă în spiritualitate, pietate, binefacere şi activitate a avut loc ca rezultat al adunărilor speciale din adunarea. S-a predicat despre păcatul de a-l fura pe Dumnezeu în zecimi şi daruri. Mulţi au mărturisit că nu îşi plătiseră zecimea timp de mai mulţi ani. Noi ştim că Dumnezeu nu ne poate binecuvânta dacă Îl furăm şi că biserica trebuie să sufere ca urmare a păcatelor membrilor ei. În registrele bisericii sunt scrise foarte multe nume şi dacă toţi ar fi prompţi în plătirea cinstită a zecimii, care aparţine lui Dumnezeu, visteria nu ar fi lipsită de mijloace.... Când păcatul de a-L fura pe Dumnezeu a fost prezentat, oamenii au primit vederi clare cu privire la datoria şi la privilegiile lor în această privinţă. Un frate a spus că nu şi-a plătit zecimea de doi ani şi era plin de disperare; dar, mărturisindu-şi păcatul, a început să aibă nădejde. ‚Ce să fac?‘, a întrebat el. I-am spus: ‚Dă-i casierului adunării o chitanţă a datoriei tale; este ca şi în afaceri.‘ El s-a gândit că aceasta era o cerere ciudată; dar s-a apucat să scrie următoarea chitanţă: ‚Pentru valorile primite, promit să plătesc suma de...‘ Apoi s-a uitat la noi, ca şi cum ar fi zis: ‚Este corect să scriu o notă de plată înaintea Domnului?‘

ISPĂŞIREA PENTRU VINĂ SAU CĂLCĂRILE DE LEGE

201

‚Da‘, a continuat el, ‚pentru valorile primite. Nu am primit eu zilnic binecuvântările lui Dumnezeu? Nu m-au păzit îngerii sfinţi? Nu m-a binecuvântat Dumnezeu cu toate binecuvântările spirituale şi materiale? Pentru valorile primite, promit să plătesc suma de 571,50 dolari, către casierul adunării.‘ După ce a făcut tot ce ţinea de el, omul acesta a fost fericit. În câteva zile şi-a luat înapoi chitanţa şi a plătit zecimea în visteria bisericii. El a făcut de asemenea o donaţie de Crăciun de 125 de dolari. Un alt frate a dat o chitanţă de 1000 de dolari, fiind sigur că o va plăti în câteva săptămâni; un altul a dat o chitanţă de 300 de dolari.“ The Review and Herald, 19 februarie, 1889. „Mulţi au neglijat pentru îndelungă vreme să fie corecţi faţă de Creatorul lor. Uitând să pună zecimea deoparte în fiecare săptămână, ei au lăsat-o să se adune, până ce a devenit o sumă uriaşă, iar acum sunt fără tragere de inimă să îndrepte lucrurile. Ei ţin această zecime din urmă, folosind-o ca şi cum ar fi a lor. Dar ea este proprietatea lui Dumnezeu, pe care ei au refuzat să o pună în visterie.“ The Review and Herald, 23 decembrie, 1890. „Vineri dimineaţă am vorbit cu privire la subiectul zecimii. Acest subiect nu a fost prezentat adunărilor după cum trebuia, şi neglijenţa împreună cu criza financiară, au cauzat o scădere mare a zecimilor din anul trecut. La această conferinţă subiectul a fost prezentat cu grijă în fiecare adunare... Un frate cu o înfăţişare nobilă, care era un delegat din Tasmania, a venit la mine şi mi-a zis: ‚Sunt fericit că v-am auzit vorbind azi despre zecime. Nu am ştiut că este atât de importantă. Nu îndrăznesc să o neglijez mai departe.‘ El a calculat suma zecimii sale pentru ultimii douăzeci de ani şi a spus o va plăti cât de repede poate, pentru că nu vrea să se întâlnească la ziua judecăţii cu furtul faţă de Dumnezeu, scris împotriva lui în cărţile cerului. O soră care aparţine adunării din Melbourne, a adus unsprezece lire (54 de dolari), zecime din urmă, pe care nu înţelesese că trebuia s-o plătească. Pe măsură ce primeau lumina, mulţi au făcut mărturisiri cu privire la ce erau datori faţă de Dumnezeu şi şi-au exprimat hotărârea să restituie această datorie.... Am propus ca ei să depună chitanţa datoriei lor, cu făgăduinţa de a plăti suma exactă a zecimii cât de repede vor putea. Mulţi au încuviinţat din cap şi sunt sigură că la anul, visteria nu va mai fi aşa de goală ca acuma.“ Counsels on Stewartdship, pag. 96, 97, în lb. engleză.

202

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Când cineva care a furat pe Dumnezeu ani de zile, va lua în considerare că trebuie să restituie costul extraordinar de mare al zecimilor şi darurilor care au fost reţinute, plus douăzeci la sută, curajul lui va muri, pentru că într-adevăr acest lucru pare imposibil. Mai degrabă ar prefera să i se anuleze datoria şi să facă un nou început pentru viitor. Dar Cuvântul lui Dumnezeu învaţă cu limpezime că omul trebuie să facă mai întâi restituirea, pentru a primi ispăşirea şi binecuvântările lui Dumnezeu. Procedeul corect este să evalueze suma datorată şi apoi să trimită o chitanţă către casierul adunării, prin care să se oblige să plătească întreaga sumă. Când se face acest lucru într-o credinţă simplă, Dumnezeu Îşi asumă responsabilitatea de a face plata posibilă. Aceia care fac pasul acesta, vor avea bucuria de a vedea pe Dumnezeu la lucru pentru ei. Este impresionant să vedem din cele menţionate în Review and Herald din 19 februarie, din care am citat mai sus, cât de repede au reuşit să-şi plătească datoria cei care au dat chitanţele lor, în care făgăduiau să plătească. Ei înşişi au fost uimiţi, recompensaţi şi binecuvântaţi de acest rezultat. Toţi care vor păşi înainte în aceeaşi credinţă, vor avea parte de aceeaşi experienţă. Dumnezeu îi va ajuta să-şi plătească datoriile cât se poate de repede. „Mulţi au pierdut spiritul de lepădare şi jertfire de sine. Ei au îngropat banii lor în averi trecătoare. Există oameni pe care Dumnezeu i-a binecuvântat şi pe care El îi încearcă, ca să vadă reacţia lor la binefacerile Lui. Ei au reţinut zecimile şi darurile, până ce datoria lor faţă de Domnul oştirilor a devenit aşa de uriaşă, încât pălesc când se gândesc să-i dea Domnului tot ce este al Lui, o zecime corectă. Grăbiţi-vă, fraţilor, aveţi acum ocazia să fiţi cinstiţi faţă de Dumnezeu; nu amânaţi!“ Counsels on Stewardship, pag. 97, în lb. engleză. „Ce se întâmplă cu gestiunea noastră? Aţi furat voi anul trecut pe Domnul în zecimi şi daruri? Priviţi la hambarele voastre pline, la cămările voastre înţesate cu lucruri bune, pe care Domnul vi le-a dat, şi întrebaţi-vă dacă aţi întors Domnului ceea ce este al Lui. Dacă aţi furat pe Domnul, faceţi restituirea. Pe cât se poate, îndreptaţi trecutul şi apoi rugaţi pe Domnul să vă ierte. Nu veţi întoarce voi ceea ce-I aparţine, înainte ca anul acesta cu cronicile lui împovărate să treacă în veşnicie?“ The Review and Herald, 23 decembrie, 1902.

ISPĂŞIREA PENTRU VINĂ SAU CĂLCĂRILE DE LEGE

203

„Oriunde a existat vreo neglijenţă din partea ta de a da Domnului înapoi ceea ce este al Lui, pocăieşte-te cu o inimă zdrobită şi restituie ceea ce datorezi, ca nu cumva blestemul Său să vină asupra ta... Când ai făcut tot ce se putea din partea ta, nereţinând nimic din ceea ce aparţine Creatorului tău, abia atunci poţi să-L rogi să ofere mijloacele prin care poate fi dusă solia adevărului către lume.“ The Review and Herald, 20 ianuarie, 1885. Principiul restituirii zecimilor şi darurilor, se aplică de asemenea la orice altă obligaţie faţă de Dumnezeu. Când, de exemplu, o persoană cere botezul, el se dedică pe sine în mod solemn şi responsabil în slujba Domnului. După aceea, ispitele îl presează a-şi îndrepta interesele în direcţii egoiste. Aceia care au căzut pradă acestor şoptiri ispititoare, au nevoie să îşi dea seama cât de urgent este să corecteze această nesocotinţă şi să împlinească ceea ce au făgăduit. Este foarte trist când oamenii cer botezul, intră în legământul slujirii lui Dumnezeu în prezenţa multor martori, şi mai târziu neagă tot ce au făgăduit în ziua aceea. Fiecare credincios trebuie să-şi examineze poziţia în mod constant şi să se asigure că este credincios legămintelor sale faţă de Dumnezeu. Este cu mult mai bine să nu faci nici un legământ, decât să promiţi în mod solemn să Îl slujeşti pe Dumnezeu, iar după aceea să nu-ţi împlineşti promisiunea. Scripturile subliniază acest lucru: „Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-i plac cei fără minte; de aceea împlineşte juruinţa pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti.“ Ecleziastul 5,4.5. Există lucruri care nu mai pot fi plătite niciodată . De exemplu, este imposibil să mergi înapoi, şi să retrăieşti anii irosiţi. Cel mai bun lucru pe care-l poţi face, este să mărturiseşti ce ai răpit Domnului, şi de aici înainte să dai dovadă prin credincioşie de o adevărată pocăinţă. Astfel poate cel pocăit să arate că regretă atât de mult risipa, încât, dacă ar putea să primească din nou anii pierduţi, îi va trăi aşa cum trebuie. Acelaşi principiu al restituţiei se aplică şi în cazul furtului de la oameni. Specificările călăuzitoare din Levitic şi Numeri, cer ca restaurarea să fie făcută în lucruri concrete, cum ar fi banii, sau proprietatea. Desigur, există nevoia permanentă de a ne feri de

204

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

fanatism în această privinţă, cu toate că, în majoritatea cazurilor, din cauza costului implicat, cei mai mulţi tind să greşească mergând în direcţia opusă. Dacă o persoană recunoaşte că are de plătit o datorie, dar nu are cu ce să o plătească, se aplică acelaşi procedeu ca în cazul datoriei faţă de Dumnezeu. El trebuie să meargă la persoana faţă de care este dator şi să-i dea o chitanţă, împreună cu asigurarea că o va plăti când va putea. O asemenea rezolvare va fi bine primită, mai ales dacă celălalt om este creştin. Apoi, Domnul va face totul pentru a-l ajuta, şi el va fi în stare să îşi ia chitanţa înapoi surprinzător de curând. Impulsul natural al unei inimi renăscute va fi să facă această restituire. Istoria lui Zacheu ilustrează aceasta. După ce L-a primit pe Hristos în casa sa, el a declarat că, pe cât putea să-şi amintească, plătise cu credincioşie tot ce luase prin înşelăciune: „Zacheu a stătut înaintea Domnului şi I-a zis: ‚Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi dacă am năpăstuit pe cineva, îi dau înapoi împătrit.‘ “ Luca 19,8. Domnul ceruse ca numai o cincime să fie adăugată la valoarea care era de restituit, dar Zacheu era hotărât să meargă dincolo de aceasta. El va restitui de patru ori mai mult. Fiind bogat (versetul 2), el putea să o facă fără amânare. Prin aceasta el a dovedit că avea cunoştinţă de legea ispăşirii pentru vină şi că era mai mult decât voitor să o asculte. Hristos nu i-a spus în nici-un fel că nu era nevoie să facă pasul acesta. Dimpotrivă, l-a aprobat pe deplin, spunându-i că în ziua aceea a intrat mântuirea în casa lui: „Isus i-a zis: ‚Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam.‘ “ versetul 9. Hristos nu a zis că Zacheu a câştigat mântuirea prin fapte, ci a recunoscut că noul Său ucenic fusese cu adevărat născut din nou, şi ca atare, era un fiu al lui Avraam prin descendenţa sa spirituală, iar nu prin descendenţa sa trupească. Hotărârea sa de a face o restituire deplină către cei pe care i-a păgubit, era o mărturie cum că această schimbare avusese loc în el. Nu faptele lui i-au adus mântuirea. Ele erau roada sigură a faptului că el intrase în familia lui Hristos. Toţi cei care au o experienţă adevărată a convertirii, ca şi Zacheu, vor face toţi paşii necesari pentru a se asigura că au făcut restituirea deplină a oricărui lucru, pe care ei l-au luat de la alţii pe căi necinstite.

ISPĂŞIREA PENTRU VINĂ SAU CĂLCĂRILE DE LEGE

205

Principiile cuprinse în ispăşirea pentru vină sunt la fel de valabile în zilele noastre ca şi în zilele când au fost date pentru prima oară. Dumnezeu aşteaptă ca poporul Său să restituie atât Lui, cât şi semenilor lor, ceea ce a fost reţinut în mod necinstit. „Dacă am păgubit pe cineva prin afaceri necinstite, dacă i-am înşelat buna-credinţă sau dacă am furat ceva, chiar dacă lucrul s-a făcut fără a ieşi din graniţele legii, trebuie să mărturisim nedreptatea şi să dăm înapoi atât cât ne stă în putere. E drept să dăm înapoi nu numai ceea ce am luat, ci şi ceea ce s-ar fi putut aduna, dacă ar fi fost bine şi înţelept folosit în tot timpul cât a fost în stăpânirea noastră.“ Hristos lumina lumii, cap. 61, par. 3 de la sfârşit. Aceasta este drept şi cinstit. Este de asemenea o măsură preventivă eficace, pentru că atunci când omul ştie că trebuie să restituie un lucru împreună cu a cincea parte din valoarea lui, el va ezita să fure. Toţi trebuie să considere cu seriozitate diferitelor ispăşiri şi să înveţe să câştige plinătatea binecuvântărilor pe care Dumnezeu le-a pus în ele. Apoi vom putea vedea un progres cu mult mai mare în experienţa creştină şi în pregătirea pentru revenirea Domnului.

Capitolul 15

Vaca roşie
Ispăşirile prevăzute în arderea de tot, în darul de mâncare şi în darul de mulţumire pentru păcatele din neştiinţă sau fără voie şi pentru călcările de lege erau toate asociate cu sanctuarul. În fiecare caz, victima era jertfită la uşa cortului şi, într-un fel sau altul, viaţa ei era dusă în Sfânta. Cu toate acestea, exista o ispăşire pentru păcat care nu se făcea la uşa cortului şi nici chiar în tabără. Aceasta era prinosul sau jertfa vacii roşii. Existau şi alte diferenţe clare între această slujbă şi ispăşirile pentru păcat. „Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron, şi a zis: ,Iată ce porunceşte legea pe care a dat-o Domnul, zicând: Vorbeşte copiilor lui Israel să-ţi aducă o vacă roşie, fără pată, fără vreun cusur trupesc şi care să nu fi fost pusă la jug. S-o daţi preotului Eleazar; el s-o scoată din tabără şi să fie junghiată înaintea lui. Preotul Eleazar să ia cu degetul din sângele vacii şi să stropească de şapte ori înaintea cortului întâlnirii. Vaca să fie arsă sub ochii lui; să-i ardă pielea, carnea şi sângele, împreună cu baliga. Preotul să ia lemn de cedru, isop şi cârmâz şi să le arunce în mijlocul flăcărilor care vor mistui vaca. Preotul să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; apoi să intre iarăşi în tabără şi să fie necurat până seara. Cel ce va arde vaca, să-şi spele hainele în apă şi să-şi scalde trupul în apă; şi să fie necurat până seara. Un om curat să strângă cenuşa vacii şi s-o pună într-un loc curat afară din tabără; s-o păstreze pentru adunarea copiilor lui Israel, ca să facă apa de curăţire. Aceasta este o apă de ispăşire. Cel ce va strânge cenuşa vacii, să-şi spele hainele şi să fie necurat până seara. Aceasta să fie o lege veşnică atât pentru
(206)

VACA ROŞIE

207

copiii lui Israel cât şi pentru străinul care locuieşte în mijlocul lui.‘ “ Numeri 19,1-10. Restul capitolului învăţa poporul cum să aplice ispăşirea. În fiecare caz, această ispăşire prevedea curăţirea tuturor celor care într-un fel sau altul se atingeau de un mort. „Cine se va atinge de vreun mort, de vreun trup omenesc mort, să fie necurat timp de şapte zile.“ Versetul 11. Procesul de curăţire implica amestecarea cu apă de izvor a cenuşei de la vaca arsă. Un om curat lua o ramură de isop, o înmuia în apă şi stropea cu ea peste omul necurat şi peste toate cele din jurul corpului mort. Dacă omul murea în cort, atunci cortul, mobilierul, uneltele, cât şi oamenii din cort care se atinseseră de el, trebuia curăţiţi. Ca fiecare din celelalte ispăşiri, această slujbă era bogată în adevărul Evangheliei. Dumnezeu intenţionase ca ei să înveţe lecţii frumoase şi preţioase din slujba aceasta. „Copiilor lui Israel li s-a poruncit în vechime să aducă o jertfă pentru adunarea întreagă pentru curăţirea de întinăciunea ceremonială. Jertfa aceasta era o vacă roşie şi reprezenta jertfa desăvârşită care răscumpără din întinăciunea păcatului. Aceasta era o jertfă ocazională pentru curăţirea tuturor celor care atingeau un mort din necesitate sau accidental. Toţi cei care veneau în contact cu moartea în orice fel erau socotiţi, ceremonial, necuraţi. Aceasta trebuia să imprime puternic în mintea evreilor faptul că moartea a venit ca urmare a păcatului şi de aceea este un reprezentant al păcatului. Acea vacă, acel chivot, acel şarpe de aramă, arată în mod impresionant spre acea jertfă mare, jertfa lui Hristos.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 4, cap. Un interes împărţit, par. 8. Necurăţia ceremonială este un simbol al întinăciunii spirituale, mânjitura păcatului. După cum copiii lui Israel intrau în contact cu moartea în mod ocazional, tot aşa fiecare fiinţă umană este pângărită de păcat şi moarte. Aceasta este consecinţa inevitabilă a eredităţii care vine de la Adam şi Eva. Aşa cum a fost subliniat mai devreme, o dată ce păcatul şi moartea au pătruns în primii noştri părinţi, legile eredităţii au făcut imposibil ca urmaşii lor să primească altceva decât aveau ei. Din acest motiv, nici un om nu se naşte neprihănit în această lume. În consecinţă, fiecare om are nevoie de lucrarea de curăţire a lui Hristos care este simbolizată aici prin apa de curăţire.

208

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Contrar acestor principii unii învaţă că pruncii se nasc neprihăniţi şi că nu devin păcătoşi decât atunci când au comis primele păcate. Un citat favorit folosit de ei pentru „a-şi dovedi“ punctul este următorul: „Am avut o conversaţie cu prezbiterul [J.G.] Matteson cu privire la întrebarea dacă pruncii părinţilor necredincioşi vor fi mântuiţi. I-am spus că o soră mi-a pus această întrebare cu mare îngrijorare, mărturisind că unii îi spusese că pruncii părinţilor necredincioşi nu vor fi mântuiţi. Aceasta ar trebui să o considerăm ca una din întrebările asupra căreia nu avem libertatea să exprimăm opinia sau poziţia noastră, din simplul motiv că Dumnezeu nu ne-a spus ceva clar despre aceasta în Cuvântul Său. Dacă El ar fi considerat că este esenţial să ştim acest lucru, atunci ne-ar fi spus-o în modul cel mai clar. Lucrurile pe care ni le-a descoperit sunt pentru noi şi copiii noştri. Există lucruri pe care nu le înţelegem acum. Noi suntem ignoranţi faţă de multe lucruri care sunt descoperite desluşit. Când aceste subiecte care au o strânsă legătură cu binele nostru veşnic vor fi epuizate, atunci vom avea timp din belşug să luăm în consideraţie unele din aceste puncte cu care unii îşi chinuie mintea în mod inutil.“ Selected Messages, vol. 3, pag. 313. Această declaraţie nu sprijină argumentul că pruncii se nasc neprihăniţi şi că vor fi mântuiţi în mod automat dacă mor înainte de a comite primul lor păcat, pentru că nici măcar nu pune în discuţie această problemă. Ea descoperă, în cazul în care am cunoaşte acest lucru, dacă o anumită clasă a celor pierduţi, adică a celor ce se nasc din părinţi necredincioşi, vor fi mântuiţi sau nu vor fi. În mod cert, dacă aceşti copiii s-ar naşte în condiţia de fiinţe mântuite, aşa cum învaţă unii, atunci nici nu se mai poate pune la îndoială că ei vor avea parte de învierea celor drepţi. Pentru a înţelege dacă aceşti prunci vor fi sau nu mântuiţi, se cere să ştim dacă ei au ajuns să beneficieze de prevederile ispăşirii. Acest lucru nu poate fi cunoscut deoarece în privinţa aceasta Dumnezeu nu ne-a dat lumină. Astfel, există două probleme distincte care totuşi au o strânsă legătură una cu alta. Una este dacă pruncii se nasc neprihăniţi sau păcătoşi, iar cealaltă este dacă pruncii născuţi din părinţi necredincioşi pot fi atinşi de harul mântuitor al lui Dumnezeu pentru a fi mântuiţi. Scripturile au mult de spus cu privire la prima

VACA ROŞIE

209

problemă, dar în privinţa celei de-a doua ele păstrează tăcerea. De aceea, în timp ce este necesar să ne formăm o părere sigură cu privire la prima problemă, suntem sfătuiţi să nu ne atingem de cealaltă problemă. Studiul ispăşirii prin vaca roşie nu se ocupă cu întrebarea dacă pruncii părinţilor necredincioşi vor fi mântuiţi sau nu. Se ocupă mai degrabă cu paşii care trebuie făcuţi de aceia care au venit în legătură cu păcatul şi moartea. El ne aminteşte că nici unul din noi nu este neîntinat şi, din acest motiv, nimeni nu se poate lipsi de prevederile curăţirii pe care Dumnezeu ne-a pus-o la îndemână. Slujba era făcută în afara taberei. În acest ritual poporul trebuia să vadă realitatea îngrozitoare că păcatul ne-a plasat în afara casei lui Dumnezeu. El îndrepta minţile lor înapoi la alungarea din Eden care a urmat după ce Adam şi Eva au mâncat din fructul oprit, şi chiar mai departe, la îndepărtarea lui Satana din Paradis din cauza refuzului său insistent de a trăi după legile drepte şi neprihănite ale cerului. Pe măsură ce se strângeau în jurul vacii roşii şi vedeau tabăra şi sanctuarul în depărtare, ei ştiau că singura lor speranţă de a se întoarce în casa Tatălui lor era prin intermediul morţii vacii roşii. Ei trebuia să înţeleagă că nu aveau puterea de a se restaura singuri din starea lor pierdută. Până nu erau pe deplin curăţiţi nu puteau veni în prezenţa lui Dumnezeu. Faptul că această ispăşire se făcea în afara taberei, prefigura de asemenea răstignirea lui Hristos în afara Ierusalimului, departe de templu şi despărţit de naţiunea care îl respinsese în totalitate. „Juncana de jertfă era dusă afară din tabără şi ucisă în modul cel mai impunător. Tot aşa şi Hristos a suferit în afara porţilor Ierusalimului, pentru că Golgota era în afara zidurilor cetăţii.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 4, cap. Un interes împărţit, par. 11. Din mai multe motive locul jertfei lui Hristos era o ilustraţie potrivită a planului de mântuire. Chiar dacă Ierusalimul devenise locuinţa demonilor, într-un anume sens el rămăsese încă simbolul sfintei cetăţi din ceruri. Pentru a mântui omenirea, Hristos părăsi acea locuinţă minunată ca să moară în locul unde se afla omenirea căzută – în afara Paradisului. Păcatul omului a făcut ca acest lucru să devină necesar. În acelaşi fel, păcătoşenia iudeilor a dictat ca Hristos să moară departe de ei, de cetatea lor şi de templul lor.

210

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Noi nu ştim locul şi felul în care ar fi murit Hristos dacă Israel ar fi înţeles misiunea Lui şi l-ar fi primit drept „...Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.“ Ioan 1,29. Având la îndemână bogăţia nemaipomenită de informaţii conţinută în sistemul jertfelor şi în scrierile profeţilor, ei nu au avut nici un motiv pentru a nu cunoaşte natura reală a lucrării Lui. Şi totuşi, când El a venit, n-a existat nici măcar un singur om care să fi înţeles aceasta. Ioan Botezătorul este cel care, spre deosebire de toţi ceilalţi, l-a văzut pe Hristos în adevărata lumină, dar chiar şi el avea idei greşite cu privire la Mesia. Dacă Israel ar fi înţeles în mod corect sistemul jertfelor, cu siguranţă că nu l-ar fi închis pe Hristos, nu l-ar fi judecat şi condamnat în mod ilegal şi nu s-ar fi grăbit să-l crucifice în mod umilitor în afara zidurilor cetăţii. Şi chiar şi atunci nu ei au hotărât ceasul morţii Lui, pentru că, în pofida activităţilor şi scopurilor lor, timpul a fost fixat în planul predeterminat al lui Dumnezeu. Când sosise acea clipă evenimentul profetizat a avut loc. Dacă Israel ar fi înţeles căile lui Dumnezeu, pe măsură ce acel timp se apropia el ar fi recunoscut ceasul şi semnificaţia lui extraordinară şi s-ar fi adunat în jurul Mântuitorului când povara îngrozitoare a păcatului era aşezată asupra Lui. În loc să îl batjocorească şi să-l blesteme, ar fi trebuit să-l susţină pe Răscumpărătorul cu rugăciunile, cu simpatia şi cu recunoştinţa lor fără margini. Cât de diferită ar fi fost scena de cea care a avut loc în realitate! Cu ce mare putere ar fi fost vestită în întreaga lume solia unui Mântuitor răstignit şi înviat şi cât de repede ar fi fost păcatul îndepărtat din univers! Aşa ar fi putut fi lucrurile, dar, în mod tragic, ele nu au avut loc în felul acesta. Israel şi lumea încă nu au învăţat cât de mare este pierderea lor. Doar atunci când în marea zi a răplătirii finale vor fi deschise înaintea lor rapoartele cereşti vor realiza ce anume li s-a oferit şi ce au respins. Locul răstignirii lui Hristos a fost ales după toate aparenţele de iudei şi romani, cu toate că ei nu au avut nici cea mai mică idee despre importanţa faptelor lor. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu ar fi fost lăsat să aleagă locul, chiar dacă noi nu putem şti unde ar fi fost, putem fi siguri că acesta ar fi fost tot în afara zidurilor cetăţii. Acest lucru ar fi simbolizat şi faptul că Hristos a murit pentru întreaga lume nu numai pentru evrei.

VACA ROŞIE

211

„Juncana de jertfă era dusă afară din tabără şi ucisă în modul cel mai impunător. Tot aşa şi Hristos a suferit în afara porţilor Ierusalimului, pentru că Golgota era în afara zidurilor cetăţii. Aceasta trebuia să arate că Hristos n-a murit numai pentru evrei, ci pentru omenirea întreagă. El vesteşte unei lumi căzute că a venit să fie Răscumpărătorul lor şi îi cheamă să accepte mântuirea pe care le-o oferă El.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 4, cap. Un interes împărţit, par. 11. În timp ce izraeliţii erau martori la moartea şi la arderea vacii, Dumnezeu căuta prin aceasta să le înalţe privirea dincolo de propria lor lume îngustă la nevoia cea mare trăită de lumea pieritoare în fiecare naţiune de pe pământ. El dorea ca ei să fie părtaşi la spiritul Lui de iubire şi de purtare de grijă şi să intre cu orice preţ în acea slujire plină de jertfire de sine faţă de semenii lor. El ţintea să-i scoată din concepţia lor limitată că mântuirea era numai pentru evrei. „Juncana aceasta trebuia să fie roşie, care era un simbol al sângelui. Ea trebuia să fie fără pată sau cusur şi care n-a fost pusă niciodată la jug. Aici, era simbolizat din nou Hristos. Fiul lui Dumnezeu a venit de bunăvoie să aducă la îndeplinire lucrarea de ispăşire. Asupra Lui n-a fost un jug obligatoriu, pentru că El era independent şi deasupra oricărei legi. Îngerii, ca mesageri inteligenţi ai lui Dumnezeu, erau sub jugul obligaţiei; nici un sacrificiu personal al lor nu putea să ispăşească vinovăţia omului căzut. Numai Hristos era liber faţă de cerinţele legii spre a lua asupra Sa răscumpărarea neamului omenesc căzut. El avea puterea să-şi dea viaţa Sa şi s-o ia din nou. ,El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi nu a crezut ca un lucru de apucat, să fie deopotrivă cu Dumnezeu.‘ Filipeni 2,6 Şi totuşi, această Fiinţă slăvită a iubit pe sărmanul păcătos şi a luat asupra Sa chipul unui rob, ca să poată suferi şi muri spre folosul omului. Isus putea să rămână la dreapta Tatălui Său, să poarte coroana şi îmbrăcămintea Sa regală. Dar El a ales să schimbe toate bogăţiile, onoarea şi slava cerului pentru sărăcia omenirii şi poziţia de comandă înaltă pentru ororile din Ghetsemani, umilinţa şi agonia de pe Golgota. El a devenit un om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, pentru ca prin botezul suferinţei şi al sângelui să poată curăţi şi răscumpăra o lume vinovată. ,Iată-Mă vin‘, a fost consimţământul Lui bucuros, ,să fac voia Ta, Dumnezeule‘...

212

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Sacrificarea vacii roşii în afara taberei era cea mai importantă şi semnificativă jertfă, lecţii care trebuie să fie clar înţelese şi studiate cu sârguinţă de toţi copiii lui Dumnezeu de astăzi. Sunt atât de mulţi oameni în lumea religioasă care, astăzi, privesc serviciile din Vechiul Testament ca neavând nici o legătură cu viaţa lor, dar aceasta este o greşeală. În timp ce este adevărat că sanctuarul din pustie şi templele care l-au urmat, împreună cu ritualurile lor cuprinzătoare, au trecut, lecţiile conţinute în ele nu au trecut. Aceste solii sunt tot atât de vitale pentru experienţa copiilor lui Dumnezeu acum, tot aşa cum au fost mereu în trecut. Este important să petrecem timp pentru a ajunge foarte buni cunoscători ai acestor lecţii, pentru a le aplica practic şi atent la experienţa noastră personală.

Trupul juncanei era ars până la cenuşă, ceea ce însemna o jertfă cuprinzătoare, completă. Apoi cenuşa era adunată de o persoană necontaminată de contactul cu trupul mort şi pusă într-un vas care conţinea apă dintr-o apă curgătoare. Această persoană curată lua apoi o crenguţă de cedru, o pânză stacojie şi cu un

VACA ROŞIE

213

buchet de isop, pentru ca să stropească conţinutul vasului spre cort şi spre poporul adunat. Ceremonia aceasta era repetată de mai multe ori spre a fi completă şi era făcută ca o curăţire de păcat. Tot aşa şi Hristos, în neprihănirea Sa fără pată, după ce şi-a vărsat sângele Său cel preţios, Hristos a intrat în locul cel sfânt să curăţească sanctuarul. Şi acolo este adus curentul roşu în slujirea de împăcare a lui Dumnezeu cu omul. Unii pot vedea în această ucidere a juncanei o ceremonie fără sens, dar ea a fost făcută la porunca lui Dumnezeu şi are o semnificaţie adâncă, pe care nu a pierdut-o până în timpul de faţă. Preotul folosea cedru şi isop, pe care le muia în apa curată şi stropea pe cel necurat. Aceasta simboliza sângele vărsat a lui Hristos spre a ne curăţi de necurăţiile morale. Repetarea stropirilor ilustrează perfecţiunea lucrării care trebuie adusă la îndeplinire pentru păcătosul care se pocăieşte. Tot ce are el trebuie consacrat. Nu trebuie să fie curat numai sufletul lui, ci el trebuie să se străduiască să aibă consacrată lui Dumnezeu familia lui, planurile lui gospodăreşti, averea lui şi tot ce-i aparţine. După ce a fost stropit cortul, deasupra uşii celor curăţiţi era scris. ,Eu nu sunt al meu, Doamne, eu sunt al Tău.‘ Tot aşa trebuie să fie cu cei care mărturisesc a fi curăţiţi prin sângele lui Hristos. Dumnezeu nu este mai puţin exigent astăzi decât a fost în vremurile străvechi. În rugăciunea lui, psalmistul se referă la această ceremonie, când zice: ,Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada. Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeul, pune în mine un duh nou şi statornic! Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! ‘ Sângele lui Hristos este eficient, dar el trebuie să fie aplicat continuu. Dumnezeu nu doreşte numai ca slujitorii Lui să folosească mijloacele pe care le-a încredinţat lor spre slava Sa, ci doreşte să facă din ele o consacrare a lor pentru cauza Sa. Dacă voi, fraţii mei, aţi devenit egoişti şi aţi reţinut de la Domnul ceea ce trebuia să daţi cu bucurie pentru serviciul Lui, atunci aveţi nevoie de stropirea sângelui complet aplicat, consacrându-vă lui Dumnezeu, voi şi toate averile voastre.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 4, cap. Un interes împărţit, par. 9. 10. 12-16. Prin jertfirea vacii roşii se descoperă mai mult decât preţul nespus de mare pe care l-a plătit Hristos pentru mântuirea omului.

214

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

În această jertfă este cuprinsă lecţia cea mare ce învaţă că credinciosul trebuie să participe şi el cu acelaşi spirit în serviciul consacrării. Lumea a fost totdeauna gata să îi aplaude pe aceia care, cu preţul unui sacrificiu personal imens, i-au exclus cu totul pe alţii de la plata aceluiaşi preţ. Soldaţii care mor pe câmpul de luptă primesc locuri de onoare din partea celor care stau departe de ororile războiului. Tot aşa religioniştii iubesc un Mântuitor care a plătit pedeapsa pentru ei, în timp ce îşi petrec vieţile urmărind ambiţiile lor egoiste şi personale. Nimeni care vede lucrarea şi moartea lui Hristos în această lumină nu va creşte spiritual. Ei se vor pipernici şi vor fi fără vlagă, doar pentru ca în cele din urmă să piară. Aceia care primesc comorile vieţii veşnice fără să le dea mai departe vor pierde în cele din urmă. „Noi suntem membre unii pentru alţii şi cel care nu vrea să dea va pieri.“ Hristos lumina Lumii, cap. 45, par. 4 de la sfârşit. Depărtarea de aceste principii şi apostazia de la adevăr care rezultă, a fost o problemă cu care biserica lui Dumnezeu s-a confruntat permanent. Oamenii uită că le sunt încredinţate comorile cerului ca să fie revărsate cu generozitate în brazdele marilor nevoi ale omenirii. În loc să facă aceasta ei păstrează darurile lui Dumnezeu pentru a-şi întări siguranţa şi plăcerea lor personală, în timp ce cauza lui Dumnezeu suferă din lipsa acelor mijloace care au fost dăruite de Dumnezeu tocmai pentru acest scop. Copiilor lui Dumnezeu trebuie să li se reamintească permanent care sunt responsabilităţile lor în această privinţă şi trebuie să fie avertizaţi că nereuşita de a face sacrificiile necesare va avea drept rezultat ruina veşnică. Văzută corect, jertfa vacii roşii învaţă aceste lecţii cu putere. În timp ce poporul se aduna la acest serviciu trebuia să vadă în moartea docilă a animalului din faţa lor, atât frumuseţea jertfei lui Hristos, cât şi proporţiile propriei lor jertfe. Dacă egoismul stăpânea în inimile lor, lumina care strălucea de la această slujbă evidenţia răul acesta, iar poporul avea posibilitatea deplină să fie curăţit de el. Nu era de ajuns ca solia să fie transmisă doar o singură dată. Ea trebuia să fie repetată mereu şi mereu. „Sângele lui Hristos este eficient, dar el trebuie să fie aplicat continuu. Dumnezeu nu doreşte numai ca slujitorii Lui să

VACA ROŞIE

215

folosească mijloacele pe care le-a încredinţat lor spre slava Sa, ci doreşte să facă din ele o consacrare a lor pentru cauza Sa. Dacă voi, fraţii mei, aţi devenit egoişti şi aţi reţinut de la Domnul ceea ce trebuia să daţi cu bucurie pentru serviciul Lui, atunci aveţi nevoie de stropirea sângelui complet aplicat, consacrându-vă lui Dumnezeu, voi şi toate averile voastre.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 4, cap. Un interes împărţit, par. 16. La vremea când a fost scrisă această mărturie, biserica căzuse în capcana acestui rău teribil, răul deturnării mijloacelor Domnului spre satisfacerea egoismului personal. Ca sol al lui Dumnezeu, văzând spiritul din jurul ei în lumina soliei conţinute în sacrificiul minunat al vacii roşii, a fost constrânsă să rostească cuvinte clare, cercetătoare pentru credincioşii din timpul său. Ar fi foarte bine astăzi să considerăm cu mare grijă felul în care aceste cuvinte se aplică în viaţa noastră pentru ca să putem face paşii necesari care să ne păzească să mai repetăm cursul tragic al părinţilor noştri spirituali. „Mult stimaţii mei fraţi, voi nu aveţi acea zeloasă şi altruistă devoţiune faţă de lucrarea lui Dumnezeu pe care El o cere de la voi. Aţi acordat atenţie lucrurilor vremelnice. V-aţi educat mintea pentru afaceri, ca astfel să beneficiaţi voi înşivă. Dar Dumnezeu vă cheamă să fiţi într-o unire mai strânsă cu El, ca să vă poată modela şi educa pentru lucrarea Sa. Vechiului Israel i-a fost făcută o declaraţie solemnă, că omul care va rămâne necurat şi refuză să se cureţe să fie nimicit din mijlocul adunării. Aceasta are o semnificaţie specială pentru noi. Dacă în vremurile vechi a fost necesar ca cel necurat să fie curăţit prin stropirea sângelui, cu cât mai important este pentru cei ce trăiesc în pericolele zilelor din urmă şi sunt expuşi la ispitirile lui Satana, să aibă sângele lui Hristos aplicat zilnic inimilor lor. ,Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, s-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu.‘ Evrei 9,13.14. Amândoi trebuie să faceţi mult mai mult decât aţi făcut privind purtarea sarcinilor lucrării Domnului. Vă implor să vă treziţi din letargie, să părăsiţi inutila idolatrie a lucrurilor lumeşti şi să fiţi serioşi în a vă procura un titlu pentru moştenirea voastră nemuritoare. Lucraţi cât este ziuă. Nu puneţi în pericol sufletele

216

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

voastre prin pierderea ocaziilor actuale. Nu daţi intereselor voastre veşnice o importanţă secundară. Nu puneţi lumea înaintea religiei şi nu munciţi zi de zi pentru dobândirea de bogăţii, în timp ce vă ameninţă pericolul falimentului veşnic. Fiecare zi vă aduce mai aproape de socoteala finală. Fiţi gata să părăsiţi definitiv talanţii împrumutaţi împreună cu creşterea dobândită prin folosirea înţeleaptă a lor. Nu vă puteţi permite să sacrificaţi cerul sau să vă riscaţi siguranţa. Nu lăsaţi ca înşelăciunea bogăţiilor să vă facă să neglijaţi comoara nemuritoare. Satana este un vrăjmaş viclean şi este mereu pe urmele voastre, străduindu-se să vă prindă în cursă şi să pună la cale ruina voastră. Noi suntem în timp de aşteptare; mijlocul să vă fie încins şi lumina voastră să strălucească, pentru ca să puteţi aştepta pe Domnul când se întoarce de la nuntă, ca atunci când vine şi bate, să-i puteţi deschide deîndată. Atenţie, fraţilor, la prima întunecare a luminii voastre, la prima neglijenţă a rugăciunii, la primul simptom de aţipire spirituală! ,Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.‘ Exercitarea constantă a credinţei şi a iubirii îi face pe cei credincioşi să strălucească asemenea unor lumini în lume. Voi faceţi numai o slabă pregătire pentru venirea Învăţătorului dacă slujiţi lui Mamona, în timp ce mărturisiţi că îi serviţi lui Dumnezeu. Când se arată El, voi trebuie să prezentaţi talanţii pe care i-aţi îngropat în pământ, talanţi neglijaţi, abuzaţi şi folosiţi greşit – o iubire împărţită.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 4, cap. Un interes împărţit, par. 17-20. Jertfa vacii roşii conţinea lecţii de o semnificaţie adâncă şi largă. Azi este la fel de necesar să înţelegem acele adevăruri, după cum a fost în timpul Vechiului Testament. Din cauza înclinaţiei omeneşti de a uita marea noastră nevoie de Dumnezeu, aceste subiecte trebuie studiate în repetate rânduri pentru a păstra proaspătă lumina şi pentru a o întipări tot mai adânc în minte. Toţi suntem născuţi în păcat şi, ca atare, ne aflăm în afara taberei lui Israel. Toţi avem nevoie de sângele curăţitor care ne spală de pata pângăritoare a păcatului şi care ne readuce în graţia şi prezenţa lui Dumnezeu. Toţi trebuie să înţelegem că spiritul de sacrificiu este spiritul lui Hristos şi că nimeni nu poate fi al Lui dacă nu are această comoară.

Capitolul 16

Adunarea poporului
Până acum am luat în consideraţie un număr de ispăşiri succesive – jertfa ispăşirii, ispăşirile simbolizate prin arderea de tot, darul de mâncare şi de mulţumire, ispăşirile pentru păcatele din neştiinţă şi pentru călcările de lege şi ispăşirea simbolizată prin sacrificiul vacii roşii. Toate aceste ispăşiri erau în legătură cu slujbele din curtea sanctuarului şi din Sfânta. Ele pregăteau calea pentru marea zi a ispăşirii sau ispăşirea finală care în tip era îndeplinită în Sfânta Sfintelor din sanctuarul pământesc, iar în antitip continuă să fie adusă la îndeplinire şi astăzi în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. În slujba tipică a sanctuarului din vremurile vechi marea zi a ispăşirii finale era de asemenea îndeplinită la o anumită dată, în ziua a zecea a lunii a şaptea. Cu zece zile înainte ca acest serviciu să aibă loc, se suna din trâmbiţe pentru a avertiza poporul de venirea acelei zile hotărâtoare a întâlnirii lor cu Dumnezeu, pentru a-i conştientiza de nevoia de a face o pregătire deplină pentru ea prin cercetarea inimilor şi lepădarea tuturor păcatelor. Aceia care nu izbuteau să facă pregătirea necesară şi veneau la slujba aceea solemnă cu păcate care nu fuseseră îndreptate sau cu păcate nemărturisite erau izgoniţi din tabără pentru totdeauna. Procedeul care trebuia urmat în slujba ispăşirii finale este descris în Leviticul 16,1-19: „Domnul a vorbit lui Moise, după moartea celor doi fii ai lui Aaron, morţi când s-au înfăţişat înaintea Domnului. Domnul a zis lui Moise: ,Vorbeşte fratelui tău Aaron şi spune-i să nu intre în tot
(217)

218

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

timpul în sfântul locaş, dincolo de perdeaua dinlăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor. Iată cum să intre Aaron în sfântul locaş. Să ia un viţel pentru jertfa de ispăşire şi un berbece pentru arderea de tot. Să se îmbrace cu tunica sfinţită de in şi să-şi pună pe trup izmenele de in; să se încingă cu brâul de in şi să-şi acopere capul cu mitra de in; acestea sunt veşmintele sfinţite cu care se va îmbrăca el după ce îşi va spăla trupul în apă. Să ia de la adunarea copiilor lui Israel, doi ţapi pentru jertfa de ispăşire şi un berbece pentru arderea de tot. Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui. Să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea Domnului, la uşa cortului întâlnirii. Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel. Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l aducă jertfă de ispăşire. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel, să fie pus viu înaintea Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii, şi să i se dea drumul în pustie pentru Azazel. Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire, şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui. Să-şi junghie viţelul pentru jertfa lui de ispăşire. Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul Domnului şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să aducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru; să pună tămâia pe foc înaintea Domnului pentru ca norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi astfel nu va muri. Să ia din sângele viţelului şi să stropească cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit; să stropească din sânge de şapte ori cu degetul lui înaintea capacului ispăşirii. Să junghie ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor şi să-i ducă sângele dincolo de perdeaua dinăuntru. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropească cu el spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor. Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş, până va ieşi din el. Să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui şi pentru toată adunarea lui Israel. După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului şi să facă ispăşire pentru altar; să ia din sângele

ADUNAREA POPORULUI

219

viţelului şi ţapului şi să pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel.‘ “ Următorul act al dramei era mărturisirea păcatului peste capul ţapului pentru Azazel, urmat de ducerea lui departe de tabără, unde pierea singur, în pustie. Apoi trebuia să se aibă mare grijă la îndepărtarea trupurilor moarte ale viţelului şi ţapului care fuseseră aduşi ca jertfă pentru păcat, trebuind să fie duse în afara taberei unde erau arse până la cenuşă. Fiecare din persoanele angajate în aceste activităţi trebuia să se spele foarte bine. Ispăşirea finală era administrată la trei clase de oameni. Prima clasă era alcătuită din marele preot şi casa lui care includea pe fiii săi ce îl ajutau în lucrarea din Sfânta în tot timpul anului. A doua clasă era compusă din restul leviţilor, fără marele preot şi fiii săi. Diferenţa dintre aceste două clase ale seminţiei lui Levi era că, în timp ce marele preot şi fiii săi slujeau înăuntrul sanctuarului, restul leviţilor nu puteau să slujească acolo. Această distincţie importantă este arătată clar în următoarea declaraţie: „Prin rânduiala dumnezeiască, seminţia lui Levi a fost pusă deoparte pentru serviciul de la sanctuar. În vremurile de demult, fiecare bărbat era preotul propriei sale case. În zilele lui Avraam, preoţia era socotită ca fiind dreptul de întâi născut al celui mai mare fiu. Acum, în locul primului născut din tot Israelul, Domnul a primit seminţia lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin această cinste deosebită, El şi-a manifestat aprobarea pentru credincioşia lor, dovedită atât prin alipirea de slujba Sa, cât şi prin executarea judecăţii Sale atunci când Israel a apostaziat, închinându-se la viţelul de aur. Cu toate acestea, preoţia a fost restrânsă numai la familia lui Aaron. Numai lui Aaron şi fiilor săi le era îngăduit să slujească înaintea Domnului; restul seminţiei avea în grijă sanctuarul şi mobilierul lui, şi trebuia să le dea ajutor preoţilor în slujba lor, dar nu aveau voie să aducă jertfe, să ardă tămâie sau să privească la lucrurile sfinte, până nu erau acoperite.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 17. A treia clasă era formată din restul adunării alcătuită din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Dar, în timp ce existau trei clase de oameni pentru care se făcea ispăşirea finală, totuşi numai

220

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

două jertfe se aduceau. Mai întâi marele preot şi familia lui beneficiau de ispăşire şi abia după aceea beneficiau toţi ceilalţi, restul leviţilor împreună cu adunarea întreagă. Semnificaţia acestui aranjament are o mare importanţă pentru poporul lui Dumnezeu din ultimele zile, de aceea trebuie înţeleasă foarte bine. Ceea ce avea loc în tip, trebuie să aibă de asemenea loc în antitip. Fiecare clasă care se aduna în ziua tipică a ispăşirii finale îşi găseşte corespondent în aceia care se adună pentru ziua marii ispăşiri finale antitipice. În mod evident, marele preot este un simbol al lui Hristos, în timp ce fiii marelui preot îi simbolizează pe aceia care slujesc ca ajutoare ale lui Hristos în sanctuarul din ceruri, aceştia fiind cei înălţaţi la cer, Enoh şi Ilie sau cei înviaţi şi înălţaţi la cer, Moise şi mulţimea celor care s-au înălţat împreună cu Hristos după învierea Lui. Aceste suflete sunt descrise în acest rol în viziunea dată lui Ioan care este consemnată în Apocalipsa 5,8-10: „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: ,Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău, din orice seminţie, din orice limbă, din orice norod şi din orice neam. Şi ne-ai făcut pentru Dumnezeul nostru împăraţi şi preoţi, şi vom împărăţi pe pământ.‘ “ K. J.V. Bible. Informaţia oferită de capitolul patru al Apocalipsei clarifică adevărul că oamenii simbolizaţi de cele patru făpturi vii şi de cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt în Sfânta din sanctuarul ceresc unde se găseau atât Tatăl cât şi Fiul la vremea când lui Ioan i-a fost dată viziunea. În plus, aceştia au fost oamenii, bărbaţi şi femei, care au fost răscumpăraţi de pe acest pământ, pentru că ei au mărturisit despre Hristos: „ai fost junghiat şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău, din orice seminţie, din orice limbă, din orice norod şi din orice neam.“ K. J.V. Bible. De aceea ei sunt fiii lui Hristos şi, astfel, fiii Marelui nostru Preot din ceruri. Ca atare, ei slujeau în Sfânta sub îndrumarea Conducătorului lor divin. În mâinile lor se aflau potirele de aur umplute cu rugăciunile sfinţilor pe care ei le aduceau înaintea

ADUNAREA POPORULUI

221

Tatălui. Aceasta era o lucrare pe care în slujba tipică a sanctuarului numai fiii marelui preot o puteau face. Pentru a îndeplini această slujbă în sanctuarul ceresc, aceşti răscumpăraţi trebuia să fie luaţi la cer înaintea restului poporului lui Dumnezeu. Moise, Enoh şi Ilie trebuiau să fie în cer în timpul perioadei când Marele nostru Preot, Isus Hristos, a venit pe acest pământ să dea bătălia cu Satana şi să îşi dea viaţa pentru omenirea pieritoare. El nu putea face această lucrare pe pământ şi, în acelaşi timp, să fie în ceruri ca să slujească în sanctuarul de acolo. Restul celor pe care Ioan i-a văzut îndeplinind slujba în Sfânta se aflau acolo pentru a ajuta la lucrarea care a urmat după moartea şi învierea lui Hristos. Hristos era în stare să împlinească singur această lucrare după ce s-a reîntors în cer, dar aceşti oameni, în virtutea calităţii lor de fii ai veşnicului Tată Isus Hristos, au primit calificarea de a îndeplini această lucrare, motiv pentru care au fost primiţi în cer. Prin aducerea la îndeplinire a acestui plan sunt descoperite adevăruri mari cu privire la taina lui Dumnezeu, iar legătura frăţească din întregul univers este îmbogăţită. Nici unul din cei care slujeau împreună cu Hristos în Sfânta, după înălţarea Sa, nu putea să fie luat la cer înainte ca să beneficieze de ispăşirea finală. De aceea, exact aşa cum a fost simbolizat în marea zi a ispăşirii, aceia care trebuiau să slujească în sanctuar împreună cu Marele Preot au primit ispăşirea finală înaintea tuturor celorlalţi. O dată împlinită aceasta, ei au fost luaţi în sanctuarul ceresc pentru a face lucrarea care le fusese destinată. Aşadar, ispăşirea finală la care au fost supuşi a avut loc cu mult înainte de mare zi a socotelilor finale care a început în 1844, la sfârşitul celor 2300 de ani. Unii ar putea contesta că acest fapt este portretizat cu acurateţe în tip, pe baza ideii potrivit căreia, pentru a putea fi într-adevăr aşa, preoţii din sanctuarul tipic ar fi trebuit să beneficieze de lucrarea ispăşirii finale înainte ca ei să înceapă lucrarea din prima încăpere sau Sfânta. Acest lucru nu putea fi posibil fără a aduce o mare vătămare tipului ce trebuia să arate că aceia care au primit ispăşirea finală înaintea restului poporului trebuia să beneficieze mai întâi de lucrarea deplină din prima încăpere a cortului. Faptul că Aaron şi fiii săi trebuiau să aştepte până la ziua

222

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

ispăşirii finale, confirmă adevărul că, deşi cei care au mers la cer înaintea secerişului final au primit mai dinainte beneficiile oferite de marea zi a ispăşirii finale, pentru a putea fi luaţi la cer, ratificarea completă a acestui fapt nu va fi adeverită decât atunci când ultimul om a primit binecuvântarea şi biruinţa finală a fost câştigată. Relaţia dintre clasa leviţilor şi adunarea ca întreg în ziua tipică a ispăşirii finale, portretizează cu acurateţe rolul pe care-l va juca cele două clase ale poporului lui Dumnezeu care trăiesc pe pământ în timpul ispăşirii finale. Prima din aceste două clase este reprezentată de leviţii care aveau o bună cunoaştere a sanctuarului şi a slujbelor lui şi a căror responsabilitate era aceea de a instrui poporul, de a-i aduna la timpul potrivit în jurul sanctuarului şi de a-i îndemna să aducă la îndeplinire condiţiile necesare primirii plinătăţii beneficiilor ispăşirii finale. În scenele de încheiere ale marii lupte, cei care vor face aceeaşi lucrare la scară planetară sunt aceia care au înţeles deja marile adevăruri cu privire la lucrarea cerească a lui Hristos din Sfânta Sfintelor şi care ştiu ce anume au de făcut copiii lui Dumnezeu de pe pământ pentru a putea fi gata pentru înălţarea la cer. Aceştia sunt oamenii care au primit lumina primului, al doilea, al treilea şi al patrulea înger care va fi proclamată în puterea ploii târzii înaintea fiecărei naţiuni de pe pământ. Marea strigare va fi ultima chemare în vederea strângerii la sanctuar pentru cercetarea de inimă, aşa încât orice păcat să meargă înainte la judecată. Oamenii la care ei vor merge cu această chemare sunt simbolizaţi prin adunarea ca întreg. Aceasta este cealaltă clasă a poporului lui Dumnezeu care astăzi este risipită peste tot prin bisericile creştinătăţii, în ţările păgâne şi printre cei necredincioşi. După cum poporul lui Israel întrecea în număr cu mult pe leviţi, tot aşa cei care astăzi sunt ascunşi în lume întrec cu mult în număr pe aceia care acum formează biserica vizibilă a lui Dumnezeu. Aceasta din cauză că, pe baza cunoaşterii soliei îngerului al treilea, aceşti membri ai bisericii lui Dumnezeu au calificarea de a-i chema pe restul lui Israel pentru a se strânge în jurul sanctuarului. Astăzi, solia despre sanctuar este ascunsă de poporul lui Dumnezeu care se află încă în Babilon. Solia nu se învaţă în

ADUNAREA POPORULUI

223

În slujba sanctuarului Aaron şi fiii săi primeau binecuvântările ispăşirii finale înaintea leviţilor şi a restului de izraeliţi. Acest lucru era o preînchipuire a experienţei sfinţilor ce au fost luaţi la cer mai înaintea restului bisercii lui Dumnezeu.

224

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

aceste biserici şi deci ei nu au posibilitatea să înveţe aceste lecţii preţioase. Dar când marea strigare începe ei vor înţelege în foarte scurtă vreme ceea ce poporului advent i-a trebuit mulţi ani ca săi poată strânge, iar ei vor veni de pretutindeni pentru a se uni cu seminţia contemporană a lui Levi în jurul sanctuarului lui Dumnezeu şi al Fiului Său. Există multe făgăduinţe în Sfânta Scriptură care arată acest lucru. O profeţie care vorbeşte în mod specific despre acea strângere minunată se găseşte în Isaia 60, din care vom cita primele şapte versete. Restul capitolului continuă în aceiaşi termeni. „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale. Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte: toţi se strâng şi vin spre tine! Fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe braţe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie şi îţi va bate inima şi se va lărgi, căci bogăţiile mării se vor întoarce spre tine şi vistieriile neamurilor vor veni la tine. Vei fi acoperit de o mulţime de cămile, de dromadere din Madian şi Efa; vor veni toţi din Seba aducând aur şi tămâie, şi vor vesti laudele Domnului. Toate turmele Chedarului se vor aduna la tine, berbecii din Nebaiot vor fi în slujba ta; se vor sui pe altarul Meu ca jertfă plăcută Mie, şi casa slavei Mele o voi face şi mai slăvită.“ „Cu tot întunericul spiritual şi îndepărtarea de Dumnezeu care există în bisericile care compun Babilonul, majoritatea adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Sunt mulţi dintre ei care nu au auzit niciodată adevărurile deosebite pentru acest timp. Nu puţini sunt aceia care sunt nemulţumiţi de starea lor actuală şi doresc după o lumină mai clară. Ei caută în zadar chipul lui Hristos în bisericile din care fac parte. Când aceste biserici se vor depărta din ce în ce mai mult de adevăr şi se vor uni mai strâns cu lumea, deosebirea dintre cele două clase se va mări şi se va încheia în cele din urmă cu despărţirea. Va veni vremea când aceia care iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor mai putea rămâne în legătură cu unii care sunt ,iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea‘. Apocalipsa 18 arată spre vremea când, ca urmare a lepădării întreitei avertizări din Apocalipsa 14,6-12, biserica va ajunge în

ADUNAREA POPORULUI

225

starea prevăzută de îngerul al doilea, dar poporul lui Dumnezeu care este încă în Babilon va fi chemat să se despartă de legătura cu el. Această solie este ultima care va mai fi dată lumii. Şi ea îşi va îndeplini lucrarea. Când aceia care ,n-au crezut adevărul, ci au avut plăcere în nelegiuire‘ (2 Tesaloniceni 2,12), vor fi lăsaţi să primească o lucrare de rătăcire şi să creadă o minciună, atunci lumina adevărului va străluci asupra acelora ale căror inimi sunt deschise să-l primească şi toţi copiii lui Dumnezeu care există în Babilon vor răspunde chemării: ,Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu! ‘ “ Tragedia veacurilor, cap. 21, ultimele două paragrafe. „Cu toată decăderea credinţei şi a evlaviei larg răspândite, în aceste biserici sunt şi urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Înainte de revărsarea finală a judecăţilor lui Dumnezeu peste pământ, în mijlocul poporului lui Dumnezeu se va da pe faţă o aşa reînviorare a evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice. Duhul şi puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate peste copiii Săi. În vremea aceea, mulţi se vor despărţi de bisericile acelea în care dragostea pentru lume a luat locul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Mulţi, atât pastori, cât şi laici, vor primi cu bucurie acele adevăruri mari pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie vestite în vremea aceea, pentru a pregăti un popor pentru a doua venire a Domnului.“ Tragedia veacurilor, cap. 27, par. 8. Ce privilegiu vor avea aceia care vor duce această ultimă chemare către cei care pier şi cu ce bucurie în inimă vor veni copiii lui Dumnezeu din întuneric, din orice biserici, la lumina de necrezut a lui Dumnezeu. Apoi, când ultimul suflet s-a strâns, atât cei care dau chemarea, cât şi cei care răspund la ea, vor veni la judecata celor vii pentru a primi beneficiile ispăşirii finale. Ordinea evenimentelor din marea zi tipică a ispăşirii nu sprijină învăţătura larg răspândită în ultimii ani că, aceia care dau ultima chemare în timpul marii strigări trec mai întâi prin ispăşirea finală şi sunt sigilaţi pentru veşnicie înainte de revărsarea ploii târzii. Dacă aceasta ar fi situaţia, atunci în ritualul din vechime ar fi fost necesară o a treia jertfă. După ce Aaron şi fiii săi erau curăţiţi, leviţii ar fi trebuit să fie chemaţi pentru a se face ispăşire pentru ei mai înainte ca ei să meargă să adune poporul pentru jertfa care trebuia adusă pentru ei.

226

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Dar acest lucru nu a avut loc. Dimpotrivă, leviţii se duceau mai întâi să adune poporul şi abia apoi, împreună cu întreaga adunare, beneficiau de aceeaşi jertfă de ispăşire, aceeaşi slujbă, aceeaşi curăţire, toate în acelaşi timp. Tot aşa trebuie să fie în zilele din urmă. Există dovezi abundente în Scripturi care confirmă această ordine a evenimentelor. Prin această ordine se clarifică faptul că poporul care va trece prin ultima mare luptă va avea nevoie de o credinţă care să fie în stare să facă faţă celui mai sever examen, pentru că Satana îi va ispiti puternic cu gândul că păcatele lor nu au fost spălate şi că ei sunt atât de păcătoşi încât Domnul nu-i poate ierta. „Timpul de încercare şi de groază din faţa noastră va cere o credinţă care să suporte oboseala, amânarea, şi foamea – o credinţă care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 22. Dar dacă credincioşii aşteptători, care sunt antitipul leviţilor, ar primi ploaia târzie ca o dovadă că deja au fost sigilaţi, atunci ei nu ar mai avea nevoie să meargă prin credinţă în timpul acelei perioade de încercare pentru că ei ar şti că sunt sigilaţi şi deci nu mai pot să fie pierduţi. Unii încearcă să contrazică lucrul acesta spunând că cei credincioşi nu vor şti deloc că ploaia târzie s-a revărsat peste ei. Acest argument este bazat pe următoarea declaraţie: „Dacă noi nu înaintăm zilnic în exemplificarea virtuţilor active creştine, nu vom recunoaşte manifestarea Duhului Sfânt în ploaia târzie. Ea va cădea peste inimile celor din jurul nostru, dar noi nu o vom recunoaşte şi nici primi.“ Mărturii speciale pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 4. Această declaraţie tăgăduieşte învăţătura conform căreia adevăraţii copii ai lui Dumnezeu nu vor şti când va cădea peste ei ploaia târzie. Ea confirmă mai degrabă faptul că ei vor cunoaşte acest lucru prin aceea că arată că numai cei care nu înaintează zilnic în exemplificarea virtuţilor active creştine nu o vor recunoaşte. Aceasta înseamnă că aceia care vor înainta zilnic în exemplificarea virtuţilor active creştine o vor recunoaşte. Acest adevăr este cert, deoarece revărsarea ploii târzii va fi a doua şi ultima împlinire a proorociei din Ioel 2. Când această profeţie s-a împlinit în Ziua Cincizecimii apostolii inspiraţi au recunoscut imediat împlinirea ei şi au dat mărturie despre acest

ADUNAREA POPORULUI

227

adevăr. Petru a zis: „Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel.“ Fapte 2,16. În acelaşi fel, credincioşii inspiraţi din ultimele zile vor înţelege ce eveniment are loc şi vor da mărturie cu privire la lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Ei vor şti că încă nu au fost sigilaţi cu al doilea şi ultimul sigiliu deoarece nu pot primi beneficiile ispăşirii finale până ce nu i-au strâns pe credincioşii care mai sunt în Babilon la sanctuar. Dumnezeu foloseşte lucrările naturii pentru a învăţa aceleaşi lecţii. Prin aceste mijloace, El arată cu claritate legătura dintre revărsarea puterii spirituale şi secerişul final al celor neprihăniţi şi al celor răi. În Orientul Mijlociu ploaia timpurie cădea la vremea semănatului tocmai pentru a germina sămânţa. Aceasta era urmată de o vreme uscată însoţită de averse ocazionale. Când începea să se formeze spicul era trimisă ploaia târzie pentru a umple bobul şi pentru a-l pregăti pentru seceriş. Apoi când ploaia târzie începea să cadă, grânele nu erau încă gata de secerat. Recolta mai avea încă nevoie de timp pentru a se coace până să fie gata. După cum este în natură, tot aşa este şi în har. La începutul experienţei creştine este dat Duhul Sfânt pentru a germina sămânţa divină. La încheierea secerişului pământului este dată ploaia târzie pentru a coace grânele şi pentru a le pregăti pentru venirea Fiului omului. Dar când ploaia târzie cade la început nimeni nu e gata de seceriş, fie că sunt cei reprezentaţi de leviţi, fie că sunt cei reprezentaţi de adunare ca întreg. În parabola grâului şi a neghinei avem aceeaşi solie. Numai la vremea secerişului pot fi separate grâul şi neghina. Există multe dovezi care arată că în timpul marii strigări grâul şi neghina sunt încă amestecate şi că judecata prin care, în cele din urmă, le separă nu are loc până când nu se încheie marea strigare. „Neghina şi grâul vor creşte împreună până la seceriş; iar secerişul este încheierea timpului de probă sau de har.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Neghina, par. 6. „Când lucrarea de vestire a Evangheliei se termină, judecata va fi aceea care va face lucrarea de selectare între bun şi rău.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, par. 2. „Când lucrarea Evangheliei s-a încheiat, urmează imediat lucrarea de despărţire între ceea ce este bun şi ceea ce este rău, hotărându-se pentru totdeauna destinul fiecăruia.“ ibid., par. 4.

228

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Aceia care fac parte astăzi din categoria simbolizată de leviţi au un foarte frumos viitor înaintea lor. Este responsabilitatea lor sacră de a avea o înţelegere adâncă şi profundă a lucrării lui Hristos din această mare zi a ispăşirii finale. Primind viaţa de la Dumnezeu ei trebuie să o împartă oamenilor. Chemarea de strângere la sanctuar trebuie să ajungă la fiecare om de pe faţa pământului, până când ultima familie ajunge legată într-o strânsă părtăşie, lucrarea se încheie şi sfinţii se întorc acasă. Timpul ca aceste mari evenimente să aibă loc este foarte aproape. Nici unul dintre noi nu trebuie să-şi irosească vremea cu vreo altă lucrare decât aceea de a se pregăti pentru ziua venirii lui Hristos. „Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşire. Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecata are loc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp de mai mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea va ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu viaţa noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, mai presus de orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la avertizarea lui Hristos: ,Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea‘ (Marcu 13,33). ,Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine‘ (Apocalipsa 3,3).“ Tragedia veacurilor, cap. 28, paragraful patru de la sfârşit.

Capitolul 17

Curăţirea sanctuarului
Ispăşirea săvârşită în marea zi a ispăşirii se făcea pentru curăţirea sanctuarului. „Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor.“ Leviticul 16,16. Această ispăşire se făcea într-un sens special şi pentru curăţirea poporului, după cum stă scris: „Aceasta să vă fie o lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nici o lucrare, nici băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului.“ Leviticul 16,29.30. În felul acesta, ispăşirea finală făcea curăţirea sanctuarului şi a poporului. Totuşi există unele deosebiri între cele două curăţiri pe care noi trebuie să le înţelegem. Curăţirea sanctuarului în marea zi a ispăşirii includea îndepărtarea reală a păcatelor care fuseseră luate de la popor şi aduse în sanctuar în timpul serviciilor zilnice. Totuşi poporul era curăţit într-un sens diferit. Nu păcatele erau îndepărtate de la popor, deoarece această lucrare fusese făcută înainte de începerea ispăşirii finale. Ei erau curăţiţi în sensul că păcatele lor erau îndepărtate cu un pas şi mai mult, spre acea separare totală care va fi împlinită atunci când păcatul va fi expulzat din tot universul. Vom înţelege mai uşor acest lucru după ce vom studia cu atenţie curăţirea sanctuarului.
(229)

230

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

În primul rând, trebuie să stabilim faptul că sanctuarul din cer are nevoie de o curăţire literală. Mulţi însă găsesc acest lucru greu de acceptat, pentru că ei nu cred că vreun lucru ceresc ar putea vreodată fi pângărit. Dar Biblia confirmă într-un mod clar faptul că lucrurile cereşti trebuie curăţate. „Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea.“ Evrei 9,22.23. Declaraţia lui Pavel cu privire la acest adevăr vital se bazează pe principiul demn de încredere că tot ce se făcea în cortul de pe pământ, trebuie să-şi găsească echivalentul în ceruri. Dacă a existat o curăţire a sanctuarului pământesc, trebuie să existe una şi pentru cel ceresc. Dacă n-ar fi aşa, atunci Cel atotputernic ar fi un înşelător, pentru că El ne-a pus la dispoziţie Vechiul Testament şi serviciile lui pentru scopul special de a spune copiilor Săi ce urma să aibă loc în sanctuarul ceresc. În tip sanctuarul era curăţit simbolic prin sângele animalelor de jertfă, dar sanctuarul ceresc este curăţit „cu jertfe mai bune decât acestea“, chiar cu sângele lui Isus Hristos. „Curăţirea, atât în serviciul tipic, cât şi în cel real, trebuia făcută cu sânge: în primul, cu sânge de animale, în cel de-al doilea, cu sângele lui Hristos. Ca motiv pentru care curăţirea trebuie să fie făcută cu sânge, Pavel spune că fără vărsare de sânge nu este iertare.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27. Este extrem de important ca la acest stadiu cercetătorul să înţeleagă ce trebuie iertat sau îndepărtat în mod special. Ceea ce trebuie îndepărtat este păcatul în sine şi nu doar raportul sau vinovăţia lui. Putem vorbi în mod corect despre: faptele păcatului; vinovăţia păcatului; raportul păcatului; dar este necesar să înţelegem că nici una din acestea nu constituie păcatul în sine. Ele aparţin păcatului, dar nu sunt păcatul în sine. „Iertarea sau îndepărtarea păcatului este lucrarea care trebuie să fie adusă la îndeplinire.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27. Păcatul în sine este elementul pângăritor. Când se află în om îl pângăreşte; când este dus în sanctuarul ceresc pângăreşte chiar

CURĂŢIREA SANCTUARULUI

231

Sfânta şi Sfânta Sfintelor. Întrebarea care se pune este următoarea: „Dar cum ajungea păcatul să fie în legătură cu sanctuarul, atât în cer, cât şi pe pământ? Acest lucru se poate înţelege numai dacă ne gândim la serviciul simbolic; căci preoţii care oficiau pe pământ au slujit ca ,exemplu şi umbră a lucrurilor cereşti‘ (Evrei 8,5).“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27. Iertarea păcatului începea prin îndepărtarea lui din suflet şi prin depunerea lui temporară în sanctuar. Apoi păcatul era îndepărtat din sanctuar şi pus asupra ţapului pentru Azazel. Faza finală era aceea de a-l trimite departe împreună cu ţapul ispăşirii sau ţapul pentru Azazel în vederea unei separări totale şi ultime de popor, de Sfânta şi de Sfânta Sfintelor. Când acest lucru se aducea la îndeplinire iertarea sau îndepărtarea păcatului era completă. „Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc, se face în realitate în lucrarea sanctuarului ceresc.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 34. Există cel puţin o deosebire semnificativă între serviciile zilnice şi serviciul anual. Înainte ca animalul de jertfă să fie junghiat în cadrul serviciilor zilnice, păcătosul îşi mărturisea păcatul peste capul acestuia. Dar nu exista o asemenea mărturisire peste capul ţapului care trebuia junghiat pentru a se face ispăşirea finală pentru popor, în cadrul serviciului anual. Ce înseamnă această deosebire importantă? Ce semnificaţie are ea? În termeni simpli, ea înseamnă că, prin serviciile zilnice, sângele servea ca mijloc de a duce păcatul în sanctuar, în timp ce, în cadrul serviciului anual, păcatul era îndepărtat din sanctuar. În sanctuar sângele era mijlocul prin care păcatul era dus dintr-un loc într-altul. Când păcătosul se prezenta zilnic la uşa sanctuarului pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a-şi aduce jertfa, el ducea păcătoşenia lui înăuntru, în timp ce vinovăţia era asupra lui. El avea nevoie ca această pângărire să fie înlăturată şi pusă în sanctuar până la marea zi a judecăţii când venea timpul ca să fie pusă asupra ţapului ispăşitor pentru a fi veşnic îndepărtată de el. Nevoia ca nelegiuirea sa să fie transmisă în Sfânta era satisfăcută prin jertfa pe care personal o aducea. Căindu-se profund datorită stării sale păcătoase, păcătosul îşi mărturisea

232

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

fărădelegea peste capul animalului de jertfă pe care mai apoi îl junghia cu propria lui mână. Preotul strângea sângele ce şiroia şi-l ducea în Sfânta unde îl stropea înaintea perdelei care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor. În tip, aceasta arăta că păcătoşenia credinciosului era îndepărtată de la el şi dusă în sanctuar. Prin aceste mijloace, păcătosul era curăţit, în timp ce sanctuarul era pângărit. Unii au dedus de aici în mod fals principiul că ceea ce se întâmplă în sanctuar, se întâmplă în mod simultan şi în credincios, dar acest lucru nu este adevărat, fiindcă se întâmplă chiar opusul. Când păcătosul pocăit este eliberat de necurăţia lui, sanctuarul se încarcă cu ea. Procedeele şi rezultatele ei sunt descrise foarte clar în paragraful următor: „Zi de zi, păcătosul care se pocăia îşi aducea jertfa la uşa cortului şi, punându-şi mâinile pe capul victimei, îşi mărturisea păcatele, trecându-le în felul acesta în simbol de la el asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolul spune: ,Fără vărsare de sânge nu este iertare‘. ,Viaţa trupului este în sânge‘ (Leviticul 17,11). Legea lui Dumnezeu călcată cerea viaţa păcătosului. Sângele, reprezentând viaţa păcătosului pierdută în fărădelege, a cărui vinovăţie o purta victima, era dus de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei, în spatele căreia era chivotul în care se găsea legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis în simbol asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în locul sfânt; dar carnea era atunci mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui Aaron, zicând: ,Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea adunării‘ (Leviticul 10,17). Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă trecerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 28. Nimeni n-ar trebui să privească la acele ritualuri din vechime ca la ceva ce nu mai are nici o legătură cu păcatele de astăzi. Noi toţi trebuie să înţelegem că fără sanctuarul din Vechiul Testament şi fără slujbele lui rânduite de Dumnezeu, nu am avea suficiente informaţii despre planul mântuirii care-l ajută pe Dumnezeu să încheie lucrarea harului Său în noi. Din acest motiv, ceea ce evreii au făcut în tip, credincioşii de astăzi trebuie să facă în realitate. Aceasta nu înseamnă a spune că iudeii erau îngrădiţi cu aducerea la îndeplinire a unor servicii

CURĂŢIREA SANCTUARULUI

233

rituale fără sens, iar noi, cei care trăim după răstignirea lui Hristos, avem de adus la îndeplinire realitatea. Dumnezeu a plănuit ca poporul respectiv să experimenteze în suflet realitatea conţinută în ritualurile pe care le îndeplineau ei, dar, din păcate, majoritatea n-a trecut niciodată dincolo de ritualul în sine. Ei ajunseseră să creadă că îndeplinirea mecanică a serviciilor de la templu era singurul lucru necesar pentru a le asigura un loc în ceruri. Credincioşii de astăzi nu trebuie să repete acea greşeală fatală. Toţi care vor primi cu adevărat beneficiile ispăşirii trebuie să fie în stare să apuce, prin credinţă, binecuvântările pe care Dumnezeu le pune la dispoziţie în acest serviciu. Când credincioşii vin la Marele lor Preot, mărturisirea păcatului trebuie să ajungă la rădăcina problemei. Nu e suficient să ne pocăim de ceea ce am făcut sau să căutăm nimic mai mult decât iertarea faptelor păcătoase. Înapoia fiecărei fapte păcătoase se află rădăcina – dispoziţia păcătoasă din care izvorăsc faptele păcătoase. Până când rădăcina nu este înlăturată, faptele păcătoase se vor repeta. Dumnezeu caută să dezvolte un popor care să facă ce este bine, nu pentru că legea cere aceasta, ci pentru că este dispoziţia lor naturală să facă ceea ce este drept, să iubească mila şi să binecuvânteze pe semenii lor. Cel atotputernic doreşte din toată inima să îi umple pe copiii Săi cu iubirea Sa infinită, pentru ca ei, la rândul lor, să-i iubească chiar şi pe vrăjmaşii lor cei mai crunţi, să se roage pentru ei, să le răspundă la rău cu bine şi să meargă cea de-a doua milă pentru ei. În inima lor nu trebuie să se găsească nimic altceva. Unor asemenea oameni nu trebuie să li se zică, „Să nu ucizi“, pentru că acesta este un lucru străin minţilor lor. Credinciosul care intră în planurile sfinte ale lui Dumnezeu ştie că mari schimbări trebuie să aibă loc în interiorul său înainte ca să atingă o asemenea stare binecuvântată. El trebuie să primească gândul lui Dumnezeu în atingerea unei asemenea stări şi să caute calea prin care această ţintă poate fi adusă la îndeplinire. Asemenea oameni vor privi cu o bucurie plină de recunoştinţă la minunatele prevederi ale ispăşirii, pentru că în ele ei văd soluţia la problemele lor. Când acest gen de oameni îngenunchează înaintea Marelui lor Preot la uşa sanctuarului, ei predau în mod literal păcatul lor lăuntric Preotului care aşteaptă tocmai acest lucru, care apoi îl ia

234

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

şi, prin eficacitatea sângelui Său, îl transmite asupra sanctuarului ceresc. În locul unde cândva locuia răul sau păcatul, Vindecătorul divin pune propria Sa viaţă nepătată. Când cel credincios de-acum şi-a mărturisit păcatul, lucrarea din el este completă. El se întoarce fără păcătoşenie, ca un om curat şi schimbat. „Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor; ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umplerea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă iluminare spirituală şi bucurie în Dumnezeu. Ea înseamnă o inimă eliberată de eu şi binecuvântată de prezenţa continuă a Domnului Hristos. Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci, acolo este curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. Primirea Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri desăvârşite şi a unei asigurări perfecte. Frumuseţea şi parfumul caracterului Domnului Hristos descoperite în viaţă, mărturisesc despre faptul că Dumnezeu a trimis, în adevăr, pe Fiul Său în lume, ca să fie Mântuitorul ei.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, paragraful 6 de la sfârşit. Există o mare putere în cunoaşterea faptului că păcatele noastre au fost îndepărtate din noi, tot atât de departe după cum este cerul de pământ. Este privilegiul fiecărui credincios să înţeleagă că, atunci când îşi mărturiseşte păcatele în mod adecvat, pe o cale corectă, ele sunt transferate în mod literal în Sfânta din sanctuarul ceresc, exact aşa după cum era sângele dus în sanctuarul din vechime. Păcatele rămân acolo până la ziua socotelilor finale când Isus va pleda cu sângele Său înaintea Tatălui în numele tuturor acelora ale căror păcate se află în sanctuar şi care au întrunit toate condiţiile cerute. Această lucrare este simbolizată cu claritate în ritualurile din Vechiului Testament. „O dată pe an, în ziua cea mare de ispăşire, preotul intra în locul prea sfânt pentru curăţirea sanctuarului. Lucrarea îndeplinită acolo completa ciclul anual al slujbelor. În ziua ispăşirii, erau aduşi doi ţapi la uşa cortului şi se arunca sorţul pentru ei, ,unul pentru Domnul şi unul pentru Azazel.‘ Ţapul pe care cădea sorţul pentru Domnul urma să fie junghiat ca jertfă pentru păcat în favoarea poporului. Şi preotul urma să ducă sângele lui dincolo de perdea şi să-l stropească pe tronul milei şi în faţa lui. Sângele urma să fie stropit şi pe altarul tămâierii, care se găsea în faţa perdelei.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 30.

CURĂŢIREA SANCTUARULUI

235

Procedeul urmat de Aaron şi de marii preoţi care au urmat după el este un tablou exact a ceea ce Hristos face în sanctuarul ceresc. Când El s-a înălţat la cer, după răstignirea şi învierea Sa, a oficiat în Sfânta sau în prima încăpere a sanctuarului ceresc. Lucrarea Sa din Sfânta s-a încheiat în 1844, când şi-a început mijlocirea în Sfânta Sfintelor. Lucrarea din Sfânta Sfintelor trebuie asociată numai cu păcatele care sunt deja în sanctuar, pentru că obiectivul ei este curăţirea definitivă şi veşnică a construcţiei de orice întinăciune. Din acest motiv Hristos nu se ocupă cu păcatele care se află încă pe pământ, în sufletele oamenilor. În mod evident, există mulţi oameni care nu au mărturisit niciodată vreun păcat în timpul vieţii lor. Alţii fac mărturisiri cu totul de neacceptat şi, ca atare, leapădă dreptul lui Hristos de a îndepărta nelegiuirea din ei. De asemenea, mulţi alţi oameni fac o „mărturisire“ şi se consideră iertaţi, când de fapt sunt, ca şi mai înainte, la fel de mult stăpâniţi de rău şi de vinovăţia lui. Oamenii care niciodată n-au făcut vreo mărturisire corectă nu au păcate care să pângărească sanctuarul ceresc şi, de aceea, nu simt nevoia unei lucrări de curăţire în dreptul lor. Numele lor vor veni la judecată în timpul mileniului şi curăţirea lor va fi făcută prin foc când Hristos se întoarce la sfârşitul mileniului. Din nefericire, ei nu au izbutit să se folosească de prevederile ispăşirii zilnice şi, ca atare, nu au calificarea pentru beneficiile mijlocirii finale, drept pentru care vor pieri în focul care le va nimici păcatele. Hristos va împărtăşi cu bucurie binecuvântările ispăşirii finale pentru cei care şi-au trimis toate păcatele înainte la judecată şi care au fost binecuvântaţi cu prevederile oferite de ispăşirea zilnică. El va sta înaintea Tatălui cel veşnic ca Apărător al credincioşilor şi va prezenta în favoarea lor argumentul de nezguduit al sângelui Său preţios. Astăzi, această lucrare se desfăşoară pentru sfinţii decedaţi. Hristos a început-o în 1844, când a intrat în Sfânta Sfintelor. El a început judecata cu cei care au murit pe vremea lui Adam, înaintând în această lucrare secol după secol până astăzi. În cele din urmă, lucrarea va trece la cei vii şi se va sfârşi cu ei. Până acum această lucrare de judecată s-a desfăşurat pe parcursul a peste o sută cincizeci de ani. Însă întârzierea revenirii lui Hristos nu se datorează neputinţei din partea Sa de a îndeplini mai repede această lucrare de judecată şi curăţire. Pregătirea poporului lui Dumnezeu de pe pământ este factorul care produce

236

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Slujba sanctuarului ne învaţă în mod clar că păcatele sunt mai întîi transferate asupra sanctuarului. Ele vor fi luate de acolo şi puse asupra autorului păcatului numai după ce au fost hotărâte toate cazurile celor care au pretins că urmează lui Hristos. Acelaşi principiu se aplică şi în viaţa zilnică. Resturile menajere sunt mai întâi adunate în containere speciale mai înainte de a fi îndepărtate. întârzierea şi nu lucrarea din cer. Prin lipsa lor de credinţă, prin faptul că sunt nebinevoitori să îndure disciplina necesară, precum şi datorită preocupării lor cu interesele lumeşti, poporul lui Dumnezeu îl determină pe Hristos să aştepte. „Nu a fost voia lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să fie astfel amânată. Dumnezeu nu a plănuit ca poporul Său, Israel, să rătăcească patruzeci de ani prin pustie. El a promis să-i conducă direct în ţara Canaanului şi să-i împământenească acolo ca pe un popor sfânt, sănătos şi fericit. Dar aceia cărora li s-a dat de prima dată această făgăduinţă, nu au intrat ,din pricina necredinţei.‘

CURĂŢIREA SANCTUARULUI

237

Inimile lor erau pline de murmurare, răzvrătire şi ură, iar El nu a putut să-şi aducă la îndeplinire legământul cu ei. Timp de patruzeci de ani vechiul Israel a fost ţinut departe de ţara Canaanului datorită necredinţei, murmurării şi revoltei. Aceleaşi păcate au amânat intrarea Israelului modern în Canaanul ceresc. Făgăduinţele lui Dumnezeu n-au dat greş în nici unul din aceste cazuri. Ceea ce ne-a ţinut în această lume a păcatului şi a durerilor atât de mulţi ani este datorită necredinţei, lumescului, neconsacrării şi a discordiei între pretinşii copii ai lui Dumnezeu.“ Evanghelizare, cap. Solia triumfătoare, subcap. Motivul întârzierii, par. 8. Capacităţile lui Hristos sunt atât de infinite, încât El ar fi putut să încheie, fără nici cea mai mică îndoială, întreaga lucrare într-o singură zi sau chiar mai puţin. Dar grăbirea sau amânarea venirii lui Hristos depinde de poporul Său. Astăzi, mulţi se întreabă de ce e necesară o lucrare în două faze. De ce păcatul trebuie să fie mai întâi transferat de la păcătos în sanctuar şi apoi din sanctuar asupra ţapului pentru Azazel? De ce nelegiuirea nu este înlăturată de îndată ce păcatul este mărturisit? Învăţătorii religioşi care nu cred într-un sanctuar cu două încăperi, Sfânta şi Sfânta Sfintelor, gândesc în realitate că păcatul este îndepărtat din credincios, necondiţionat, în momentul în care el l-a mărturisit, dar această poziţie este în întregime de neacceptat pentru cei care ştiu că Dumnezeu a oferit sanctuarul din Vechiul Testament tocmai pentru scopul precis de a descoperi ceea ce are loc în sanctuarul ceresc. Niciodată nu trebuie să facem greşeala de a aştepta până ce vom înţelege de ce trebuie să existe două lucrări diferite şi abia apoi să credem aceasta. Faptul că mai întâi există o îndepărtare a păcatului de la păcătos la sanctuar, urmată de curăţirea de păcat a sanctuarului, este învăţat în mod clar în Scripturi şi trebuie acceptat acest lucru chiar şi atunci când credinciosul nu înţelege de ce trebuie să fie aşa. Dacă există o credinţă fără rezerve în ceea ce a fost descoperit, înţelegerea motivelor pentru care trebuie să fie aşa va urma la timpul ei. Oricum, motivele sunt foarte clare. În primul rând, există un principiu inviolabil al lui Dumnezeu şi anume că, El niciodată nu face ceva care să restrângă libertatea supuşilor Săi de a avea ceea

238

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

ce doresc. Însă El ar face exact acest lucru dacă le-ar îndepărta păcatul pentru totdeauna, din clipa când a fost mărturisit. Când se află sub înflăcărarea unei noi experienţe, omul îşi mărturiseşte mai întâi păcatele şi crede că niciodată nu doreşte să mai aibă de a face cu ele. Dar mai târziu mulţi oameni îşi schimbă părerea şi se întorc chiar la lucrurile la care mai înainte renunţaseră. De fapt, majoritatea celor care se îmbarcă cu mari speranţe şi aspiraţii în călătoria spre ceruri, se întorc înapoi în lumea păcătoasă. Această categorie de oameni nu poate merge vreodată la cer pentru că au ales să nu meargă. Numai cei care sfârşesc alergarea aşa cum au început-o – urând păcatul şi lepădându-l în favoarea neprihănirii veşnice – vor umbla pe străzile de aur. Domnul a pus la dispoziţie posibilitatea ca aceia care doresc să se întoarcă la păcat să o poată face. El le depune în sanctuar până când şi-au încheiat alergarea pe pământ, când urmează ziua socotelilor finale. Dacă la timpul acela vieţile lor demonstrează că iubesc păcatele mai mult decât îl iubesc pe Dumnezeu, atunci El le dă înapoi păcatele. Ei intră din nou în posesia lor ca şi cum nu le-ar fi lepădat niciodată. Un alt motiv este acela că problema legată de decizia finală nu poate fi stabilită în momentul în care un om îşi mărturiseşte păcatele, pentru că, dacă mai târziu renunţă la neprihănire şi se întoarce la o viaţă nelegiuită, el trebuie să-şi poarte păcatele proprii, exact aşa cum le poartă cei răi care niciodată nu şi-au mărturisit păcatele. Responsabilitatea purtării păcatelor celor neprihăniţi va fi purtată de Satana, dar cei nelegiuiţi trebuie să poarte singuri această povară, însă până în ziua încheierii socotelilor finale problema legată de cine va purta păcatele nu poate fi finalizată. Din acest motiv, păcatele trebuie depuse în sanctuar până când înlăturarea lor finală este hotărâtă. Unii găsesc că e greu de înţeles cum poate Satana să fie ţapul pentru Azazel şi să poarte cu adevărat păcatele celor neprihăniţi, spre nimicirea lui şi a păcatelor. Dar acesta este adevărul şi trebuie să fie acceptat ca atare, fără a aştepta să înţelegem motivul. Mai târziu, când vom analiza ispăşirea făcută cu ajutorul ţapul ispăşitor, vom discuta problema în detalii. Deocamdată, noi trebuie să acceptăm acest fapt pur şi simplu, după cum stă scris:

CURĂŢIREA SANCTUARULUI

239

„Când lucrarea din Sfânta Sfintelor se încheia, iar păcatele lui Israel erau îndepărtate din sanctuar în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, atunci era adus înaintea Domnului ţapul cel viu; şi în faţa adunării, marele preot mărturisea pe capul lui ,toate nelegiuirile copiilor lui Israel, şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului.‘ Tot astfel, când lucrarea de ispăşire din sanctuarul ceresc se va încheia, în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor cereşti şi a oştilor celor răscumpăraţi, păcatele poporului lui Dumnezeu sunt puse asupra Satanei; el va fi declarat vinovat de toate relele pe care i-a provocat să le înfăptuiască. Şi după cum ţapul ispăşitor era trimis departe într-un ţinut nelocuit, tot aşa şi Satana va fi alungat pe pământul pustiit, o pustietate nelocuită şi stearpă.“ Tragedia veacurilor, cap. 41, par. 17. „Când marele preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, îndepărta păcatele din sanctuar, le aşeza pe capul ţapului de trimis. Când Hristos, în virtutea propriului Său sânge, îndepărtează păcatele poporului Său din sanctuarul ceresc la încheierea slujirii Sale, le va aşeza asupra Satanei care, în executarea judecăţii, trebuie să poarte pedeapsa finală.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, ultimul paragraf. Ce zi minunată va fi aceea când această lucrare se încheie definitiv! Când izraeliţii priveau ţapul ispăşitor ce era condus departe, spre o despărţire veşnică, un simţământ minunat de libertate şi eliberare stăpânea tabăra. Exact la fel va fi când Satana va purta păcatele noastre departe în pustietate, deşi la o scară cu mult mai mare, ştiind că ele nu se vor mai întoarce niciodată asupra noastră.

Capitolul 18

Standardul judecăţii
Dumnezeu a instituit doar o singură cale pentru lepădarea păcatului. El trebuie să fie luat din om şi transferat asupra ţapului ispăşirii, prin intermediul sanctuarului. Nici un păcat nu este luat vreodată de la păcătos şi pus direct asupra lui Satana, ultimul purtător al păcatului. Acest adevăr este învăţat într-un mod clar în ritualurile Vechiului Testament. De-a lungul anului penitenţii veneau zi de zi să îşi mărturisească păcatele, transferându-le astfel în sanctuar, însă ei nu puteau continua să facă acest lucru când începea ispăşirea finală, pentru că atunci, orice nelegiuire care era încă asupra lor, trebuia să rămână acolo. Nu exista nici o prevedere pentru îndepărtarea păcatului după acest punct al timpului. În timp ce poporul se aduna în jurul sanctuarului, preotul îndeplinea lucrarea de ispăşire pentru locurile sfinte (Sfânta şi Sfânta Sfintelor). El ducea sângele ţapului în aceste încăperi, lua în mod simbolic păcatele care fuseseră depozitate acolo mai înainte şi le punea asupra ţapului pentru Azazel. Aceasta era singura cale prin intermediul căreia păcatele poporului ajungeau asupra ţapului pentru Azazel. Dacă persoana era găsită cu păcate nemărturisite o dată ce începea slujba finală, ea nu putea să dispună de eliberare prin vreun alt procedeu prin care ar fi putut să evite sanctuarul şi să pună păcatul direct asupra ţapului ispăşirii. Acest lucru era imposibil. O dată ce înţelegem că singurul timp în care păcatul poate fi îndepărtat din noi este înainte ca numele noastre să fie chemate la bara judecăţii finale, vom vedea că, numai aceia care şi-au trimis toate păcatele înainte la judecată vor primi beneficiile ispăşirii finale.
(240)

STANDARDUL JUDECĂŢII

241

Nu orice om care se prezintă la sanctuarul ceresc, înaintea Marelui Preot al acelui sanctuar, va fi judecat ca meritând slujirea Sa finală. Mulţi care vor fi găsiţi în lipsă, nu vor beneficia de ispăşirea finală, iar păcatele lor se vor întoarce asupra capetelor lor. Cu adevărat înfricoşător va fi chinul acelora care se găsesc în această situaţie atunci când timpul de probă sau de har ia sfârşit. Îndepărtarea păcatelor de la păcătos şi punerea lor asupra sanctuarului, ce avea loc în timpul slujbelor zilnice, realizează cu mult mai mult decât simpla eliberare a celui care se căia de vinovăţia sa. Ea îndepărtează chiar păcătoşenia sa reală şi o înlocuieşte cu neprihănirea fără pată a lui Hristos. Aceasta efectuează o schimbare extraordinară înlăuntrul celui credincios, care este binecuvântat acum cu o stare de sfinţenie. Unde stăpânea ura este întronată iubirea. Această iubire este cea care domneşte în inima Mântuitorului şi care îi face pe aceia care o primesc să îi iubească chiar şi pe vrăjmaşii lor cei mai aprigi, într-un mod atât de desăvârşit, încât singura lor dispoziţie este aceea de a le face binele, în pofida răului cu care li se răsplăteşte. Dacă acestea sunt urmările în vieţile acelora care şi-au mărturisit păcatele la uşa sanctuarului, atunci binecuvântările zilnice au fost primite şi sufletul este pregătit să întrunească cerinţele marii zile a ispăşirii finale. Aceasta înseamnă că, fiecare suflet care este pregătit să primească beneficiile curăţirii finale, trebuie să vină înaintea lui Dumnezeu în acea zi fără vină şi sfânt. Ei trebuie să aibă o stare de desăvârşire. A.T. Jones a văzut foarte clar această solie în slujba sanctuarului, când a scris: „Serviciul în sanctuarul pământesc arată, de asemenea, că, pentru ca sanctuarul să poată fi curăţit şi cursul slujbei Evangheliei să înceteze acolo, trebuia ca, mai întâi, aceasta să fie încheiată în oamenii care luau parte la acea slujbă. Adică, înseamnă a spune că: În sanctuarul însuşi, fărădelegea nu putea înceta şi nu putea să aibă loc ispăşirea păcatelor, nici aducerea neprihănirii veşnice, înainte ca toate acestea să fi fost aduse la îndeplinire în fiecare persoană care lua parte la serviciul din sanctuar. Însuşi sanctuarul nu putea fi curăţit, până când fiecare închinător nu fusese curăţit. Sanctuarul însuşi nu putea fi curăţit atâta vreme cât, prin mărturisirea poporului şi mijlocirea preoţilor, în sanctuar se revărsa un râu de fărădelegi, nelegiuiri şi păcate. Curăţirea propriu-zisă a sanctuarului însemna îndepărtarea din el a tuturor

242

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

„Prietene i-a zis el ,cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?‘ Omul acela a amuţit.“ Matei 22,12. călcărilor de lege ale poporului care, prin slujba preoţilor, fuseseră aduse în sanctuar în tot timpul slujbelor de peste an. Şi acest râu de fărădelegi trebuia oprit de la izvoarele lui – în inimile şi vieţile închinătorilor – înainte ca sanctuarul însuşi să poată fi curăţit. Prin urmare, prima lucrare în curăţirea sanctuarului era chiar curăţirea poporului. Ceea ce era preliminar şi esenţial în curăţirea sanctuarului propriu-zis, pentru încetarea fărădelegii şi aducerea neprihănirii veşnice în el, era încetarea fărădelegii, ispăşirea păcatelor şi aducerea neprihănirii veşnice în inima şi viaţa întregului popor. Când râul fărădelegii care curgea în sanctuar era astfel oprit de la izvor, atunci, şi numai atunci, putea şi sanctuarul însuşi să fie curăţit de păcatele şi fărădelegile, care, prin

STANDARDUL JUDECĂŢII

243

mijlocirea preoţilor, trecuseră de la popor asupra lui. Şi toate acestea erau o ,asemănare pentru vremurile de acum‘ – ,o întruchipare a adevărului.‘ Prin aceasta deci, ni se arată clar că slujba Marelui nostru Preot, în curăţirea adevăratului sanctuar, trebuie să fie precedată de curăţirea tuturor celor credincioşi, curăţirea fiecăruia care are parte de acea slujbă a adevăratului Mare Preot, din adevăratul sanctuar. Este clar că fărădelegea trebuie să înceteze, că trebuie să aibă loc ispăşirea păcatelor şi să fie adusă neprihănirea cea veşnică în experienţa vieţii fiecărui credincios în Hristos, înainte ca să poată fi adusă la îndeplinire curăţirea adevăratului sanctuar. Şi chiar acesta este obiectivul adevăratei preoţii din adevăratul sanctuar. Jertfele, preoţia şi slujba din sanctuarul care era doar o asemănare pentru vremurile de acum, nu puteau şterge păcatele şi nu puteau face desăvârşiţi pe închinători. Pe când jertfa, preoţia şi slujirea lui Hristos în adevăratul sanctuar, şterg păcatele pentru totdeauna şi îi fac pe închinători desăvârşiţi, ,desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.‘ Evrei 10,14. The Consecrated Way to Christian Perfection, pag. 117-119. (Profet, Preot, Împărat, cap. Curăţirea sanctuarului, pag. 87, 88, ediţia în limba română). Când Hristos era pe acest pământ, a înţeles şi a învăţat cât de necesar este ca fiecare credincios să vină curat cu desăvârşire în marea zi a ispăşirii finale. Una din cele mai clare prezentări ale acestui subiect se găseşte în parabola nunţii fiului de împărat: „Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ,Prietene,‘ i-a zis el, ,cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?‘ Omul acela a amuţit. Atunci Împăratul a zis slujitorilor săi: ,Legaţi-i mâinile şi picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.‘ “ Matei 22,11-14. Împăratul din parabolă este Dumnezeu Tatăl, pentru că, după cum spune versetul 2, El a făcut o nuntă Fiului Său, care este evident Isus Hristos. Intrarea Sa în odaia de nuntă pentru a-i cerceta pe oaspeţi, are loc după strângerea finală a secerişului de la răspântiile drumurilor, care arată că această examinare este făcută după ce misiunea Evangheliei s-a încheiat. Observaţi aici că cercetarea nu include pe nici unul dintre cei care nu au venit la nuntă, ci ea are în vedere doar pe aceia care au venit.

244

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Aceasta înseamnă că evenimentul reprezentat de intrarea împăratului este judecata de cercetare, care urmează imediat după administrarea beneficiilor ispăşirii finale pentru aceia care au fost calificaţi să le primească. Acest fapt este confirmat de următoarea declaraţie: „Prin cercetarea de către împărat a oaspeţilor veniţi la nuntă este înfăţişată lucrarea judecăţii. Oaspeţii veniţi la ospăţul Evangheliei sunt aceia care mărturisesc a sluji lui Dumnezeu, aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Dar nu toţi aceia, care mărturisesc a fi creştini, sunt şi adevăraţi ucenici. Mai înainte ca răsplătirea finală să fie acordată, trebuie să se hotărască cine dintre aceştia este pregătit să ia parte la moştenirea celor drepţi. Această hotărâre trebuie luată mai înainte de a doua venire a Domnului Hristos pe norii cerului; căci atunci când El vine, răsplata Sa este cu Sine, ,ca să dea fiecăruia după fapta lui.‘ Apocalipsa 22,21. Deci, caracterul lucrării fiecărui om va fi hotărât mai înainte de venirea Sa, şi fiecăruia dintre urmaşii Domnului Hristos, răsplata îi va fi dată după faptele sale. Judecata de cercetare are loc în curţile cereşti, în timp ce oamenii locuiesc încă aici pe pământ. Viaţa tuturor acelora care mărturisesc a fi urmaşi ai Săi trece prin faţa lui Dumnezeu. Toţi sunt cercetaţi după cele ce sunt scrise în cărţile din ceruri şi destinul fiecăruia este hotărât pentru totdeauna, după faptele sale.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 10, 11. Hristos nu ar fi putut să exprime punctul cheie al judecăţii mai clar decât în această parabolă. El a explicat simplu că, este prea târziu să mai crezi că poţi dobândi sau îmbrăca haina de nuntă, după ce Împăratul a intrat. Această haină nepătată trebuia să se afle asupra oaspetelui, înainte de intrarea Împăratului. Nu a fost pusă la dispoziţie nici o prevedere ca să mai poată fi îmbrăcată după aceea. Astfel, orice oaspete care a venit la nuntă fără îmbrăcămintea potrivită, a fost aruncat afară pentru totdeauna. Nu mai exista nici o altă ocazie, pentru a obţine un loc printre oaspeţii privilegiaţi. Solia conţinută în aceste simboluri este aceea că, antitipul hainei de nuntă trebuie să fie purtat de cel credincios înainte ca numele său să vină la judecată, pentru că va fi prea târziu să o îmbrace după aceea. La judecata de cercetare vor veni două clase – cei care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos, dar nu au haina, şi

STANDARDUL JUDECĂŢII

245

cei care o au. Simpla întrebare: „Are el haina de nuntă?“, hotărăşte cine va rămâne ca oaspete şi cine va fi aruncat afară. Aceasta fiind situaţia, este cât se poate de important ca, acum, înainte de a fi prea târziu pentru totdeauna, fiecare credincios să înţeleagă exact ce este haina de nuntă, ce înseamnă să fie îmbrăcat cu ea şi cum să se asigure că este îmbrăcat cu ea. Scripturile conţin instrucţiuni precise cu privire la acest subiect important. Apostolului Ioan i-a fost descoperit adevăratul popor al lui Dumnezeu, după ce primise ispăşirea finală, şi i-a văzut îmbrăcaţi în haina de nuntă, o haină din in curat, nepătat. „Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-i dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. – (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor). Apoi mi-a zis: ,Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului! ‘ Apoi mi-a zis: ,Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu! ‘ “ Apocalipsa 19,7-9. Mireasa este Noul Ierusalim. „Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.“ Apocalipsa 21,2. „Atunci este lămurit că mireasa reprezintă cetatea cea sfântă, iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bisericii. În Apocalipsa, despre poporul lui Dumnezeu se spune că este oaspete la masa de nuntă (Apocalipsa 19,9). Dacă sunt oaspeţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă. Hristos, aşa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri, ,stăpânirea, slava şi împărăţia;‘ El va primi Noul Ierusalim, capitala împărăţiei Sale, ,gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.‘ După ce a primit împărăţia, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să ,stea cu Avraam, Isaac şi Iacov‘, la masă în împărăţia Sa, pentru a participa la masa nunţii Mielului.“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 10. Pentru a fi calificaţi să ocupe un scaun la ospăţul nunţii, oaspeţii trebuie să fie îmbrăcaţi cu haina de nuntă, care este denumită în mod clar şi specific ca fiind „neprihănirea sfinţilor.“ Apocalipsa 19,8. K. J.V. Bible. Ne-am fi aşteptat ca Scripturile să declare că e vorba de neprihănirea lui Hristos, dar ele o descriu a fi neprihănirea sfinţilor.

246

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Totuşi nu s-a făcut nici o greşeală. Hainele de nuntă cu care sunt îmbrăcaţi oaspeţii la nuntă, ce-i vor face în stare să rămână la ospăţul nunţii Mielului, reprezintă neprihănirea sfinţilor. Faptul că este neprihănirea lor nu presupune că ea îşi are originea în ei. Dumnezeu este Sursa neprihăniri, dar, prin lucrarea lui Hristos, credinciosul devine atât de umplut cu această binecuvântare, încât ea devine în realitate a sa. El are acum o neprihănire care este a lui, nu pentru că el a creat-o, ci pentru că i-a fost dăruită. Nu ar trebui să existe nici o problemă în înţelegerea principiului că, ceea ce îi este dăruit unei persoane, devine posesia sa. De exemplu, mulţi părinţi dăruiesc copiilor lor maşini. După ce au cumpărat vehiculul, acesta este al lor, până ce ei îl oferă copiilor lor. Apoi el devine posesia reală a copiilor lor, şi ei sunt îndreptăţiţi să zică „maşina mea.“ În acelaşi fel, neprihănirea pe care Dumnezeu o dă sfinţilor Săi, devine neprihănirea lor în realitate. Acest dar frumos nu poate fi posedat dacă nu umple întreaga fiinţă. De aceea, a avea neprihănirea lui Hristos poate însemna doar că omul a devenit el însuşi neprihănit. El nu mai este păcătos, ci este transformat după chipul lui Hristos. „Prin haina de nuntă din parabolă este reprezentat caracterul cel curat, fără pată, pe care îl vor avea adevăraţii urmaşi ai Domnului Hristos... Tuturor acelora care, prin credinţă, îl primesc ca Mântuitor personal, le este dată neprihănirea Domnului Hristos, caracterul Său cel nepătat.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 12. Mulţi cred că neprihănirea lui Hristos este o calitate care îi este doar atribuită sau împrumutată celui credincios – ceva care înfăşoară şi acoperă natura rea (firea pământească), de neschimbat, dinăuntru. Dar această declaraţie arată cu claritate că darul la care se face referire aici este neprihănirea împărtăşită, ce devine adevărata posesiune a celui credincios. Este aceeaşi neprihănire de care s-a bucurat Adam înainte de cădere. „Haina cea albă a neprihănirii a fost purtată de primii noştri părinţi, când ei au fost aşezaţi de către Dumnezeu în Edenul cel sfânt. Ei au trăit într-o desăvârşită ascultare de voinţa lui Dumnezeu. Întreaga tărie a iubirii lor era dată Tatălui lor ceresc. O lumină plăcută şi frumoasă, lumina lui Dumnezeu, înconjura perechea cea sfântă. Această haină de lumină era un simbol al

STANDARDUL JUDECĂŢII

247

veşmintelor lor spirituale de cerească nevinovăţie. Dacă ei ar fi rămas credincioşi ascultării de Dumnezeu, atunci această lumină ar fi continuat să-i cuprindă. Dar când prin neascultare au păcătuit, ei au tăiat legătura lor cu Dumnezeu, iar lumina care-i înconjura, s-a depărtat de la ei. Goi şi plini de ruşine, ei au încercat să înlocuiască hainele cereşti, cosând laolaltă frunze de smochin, pentru a se acoperi cu ele.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 13. În Eden, haina de lumină nu era neprihănirea reală, ci un simbol al ei. Câtă vreme Adam şi Eva au continuat să aibă o relaţie corectă cu Creatorul lor, lumina a rămas, dar când întunericul păcatului i-a luat în stăpânire, lumina s-a depărtat. Astăzi, din cauza cărnii muritoare, păcătoase şi căzute în care trebuie să locuim până la cea de a doua venire a lui Hristos, noi nu putem avea simbolul, dar putem avea neprihănirea, şi când o avem, ea este la fel de reală ca şi cea pe care a avut-o Adam în Eden. „Această haină, ţesută în războiul cerului, nu are în ea nici chiar un singur fir făcut după părerea omului. În natura Sa omenească, Domnul Hristos a lucrat un caracter desăvârşit, iar acest caracter se oferă să ni-l dea şi nouă. ,Toată neprihănirea noastră este asemenea unor haine murdare.‘ Isaia 64,6. K. J.V. Bible. Tot ceea ce putem face noi, este mânjit de păcat. Dar Fiul lui Dumnezeu ,s-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.‘ Păcatul este definit ca fiind ,fărădelege‘ 1 Ioan 3,5.4. Dar Domnul Hristos a fost ascultător de toate cerinţele legii. Despre Sine El spunea: ,Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi legea Ta este în fundul inimii Mele.‘ Psalmul 40,8. K. J.V. Bible. Pe când se afla pe pământ, El spunea ucenicilor Săi: ,Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.‘ Ioan 15,10. Prin ascultarea Sa desăvârşită, a făcut posibil ca fiecare fiinţă omenească să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Când ne supunem Domnului Hristos, atunci inima noastră este unită cu inima Lui, voinţa noastră se cufundă în voinţa Lui, mintea noastră devine atunci una cu mintea Lui, iar gândurile sunt robite Lui. Atunci, noi trăim viaţa Lui. Aceasta înseamnă să fii îmbrăcat cu haina neprihănirii Sale. Atunci, Domnul Hristos privind asupra noastră, nu vede haina cusută din frunze de smochin, nu vede goliciunea şi diformitatea păcatului, ci vede propria Sa haină a neprihănirii, care este ascultarea desăvârşită de legea lui Iehova.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 17.

248

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Nici o propoziţie din acest paragraf nu sprijină ideea că neprihănirea lui Hristos este doar o calitate atribuită, ce înveleşte sau acoperă inima păcătoasă. O asemenea rânduială niciodată nar face în stare un om să trăiască viaţa lui Hristos sau să gândească asemenea Lui. Viaţa lui Hristos era expresia unei purităţi şi desăvârşiri interioare, şi ea poate fi reprodusă doar în aceia înăuntrul cărora se află aceeaşi neprihănire. Mulţi au încercat să imite viaţa extraordinară a lui Hristos fără să deţină aceste calificări interioare, însă tot ceea ce au realizat este o contrafacere fără valoare. Ascultarea adusă de aceia care gândesc ca şi Hristos şi trăiesc viaţa Lui nu este o ascultare substituită – una care a fost adusă de altcineva în locul lor, care îi eliberează de obligaţia de a asculta. Este acelaşi tipar al comportamentului pe care Învăţătorul l-a exemplificat, când a umblat pe pământ, ca martor a ceea ce poate fi orice copil credincios al lui Dumnezeu. Aceasta este viaţa care trebuie prezentată înaintea Tatălui, când îşi cercetează oaspeţii. De aceea scopul judecăţii este acela de a stabili cine este demn să primească beneficiile ispăşirii finale şi să fie admis în cer. Judecata nu pune la dispoziţie nici o altă lucrare a harului în suflet, sau o calificare finală pentru cer. Scripturile declară în mod explicit că, la judecata de cercetare, Dumnezeu hotărăşte cine este deja pregătit pentru împărăţie, în timp ce aceia care nu sunt pregătiţi sunt excluşi şi respinşi pentru vecie. „În parabola din Matei 22, este prezentat acelaşi tablou al nunţii, iar judecata de cercetare este reprezentată clar ca având loc înainte de nuntă. Înainte de nuntă, împăratul vine să-şi vadă oaspeţii, să vadă dacă toţi sunt îmbrăcaţi în haina de nuntă, haina fără pată a caracterului, spălată şi albită în sângele Mielului. Acela care este găsit cu lipsă este aruncat afară, dar toţi aceia care la cercetare sunt găsiţi având haină de nuntă sunt primiţi de Dumnezeu şi socotiţi vrednici să moştenească împărăţia Sa şi să stea pe tronul Său. Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cine sunt aceia care sunt pregătiţi pentru împărăţia lui Dumnezeu, este judecata de cercetare cu care se încheie lucrarea din sanctuarul de sus.“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 13. „Mai înainte ca răsplătirea finală să fie acordată, trebuie să se hotărască cine dintre aceştia este pregătit să ia parte la moştenirea celor drepţi...

STANDARDUL JUDECĂŢII

249

Judecata de cercetare are loc în curţile cereşti, în timp ce oamenii locuiesc încă aici pe pământ. Viaţa tuturor acelora care mărturisesc a fi urmaşi ai Săi trece prin faţa lui Dumnezeu. Toţi sunt cercetaţi după cele scrise în cărţile din ceruri şi destinul fiecăruia este hotărât pentru totdeauna, după faptele sale.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 10, 11. „Noi ne pregătim să-l întâmpinăm pe El, care, escortat de o suită de îngeri sfinţi, are să apară pe norii cerului, pentru a face legătura finală a celor credincioşi şi drepţi cu nemurirea. Când va veni, El nu va veni să ne curăţească de păcatele noastre, să îndepărteze defectele din caracterele noastre, sau să vindece infirmităţile temperamentului şi dispoziţiile noastre. Dacă, totuşi, va face această lucrare pentru noi, ea trebuie adusă la îndeplinire înainte de acel timp. Când va veni Domnul, cei care sunt sfinţi vor fi sfinţi şi mai departe. Cei care şi-au păstrat trupul şi spiritul în sfinţenie, sfinţire şi cinste, vor face legătura finală cu nemurirea. Dar cei care sunt nedrepţi, nesfinţiţi şi întinaţi, vor rămâne aşa pentru totdeauna. Nici o lucrare nu va fi făcută atunci pentru a îndepărta defectele lor şi pentru a le da caractere sfinte. Curăţitorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curăţire şi să îndepărteze păcatele şi stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în acest timp de probă. Acum este timpul să se aducă la îndeplinire această lucrare pentru noi.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 2, cap. Cumpătare creştină, par. 4. „Îngerii lui Dumnezeu veghează la dezvoltarea caracterului. Îngerii lui Dumnezeu cântăresc valoarea morală; şi noi trebuie să obţinem aici o pregătire pentru a ne uni cu societatea îngerilor sfinţi. Te aştepţi ca Hristos să îţi dea această destoinicie când va veni? Nicidecum. Trebuie să fii găsit fără pată, fără zbârcitură sau ceva de genul acesta. Acum este timpul de veghere şi de punere la probă. Acum este timpul să obţii o pregătire pentru a putea sta în picioare în ziua venirii Lui, pentru a rezista când El îşi face apariţia.“ The Review and Herald, 19 aprilie 1870. Din acest motiv, toată lucrarea de curăţire şi transformare trebuie să fie efectuată înăuntrul credinciosului înainte ca el să ajungă la ispăşirea finală. Izraeliţilor li se cerea să petreacă zece zile, premergătoare ispăşirii finale, cercetându-şi sufletele cu cea mai mare minuţiozitate, pentru a se asigura că nu mai exista nici un păcat nemărturisit în viaţa lor. Oricine nu făcea acest lucru, era despărţit de tabără pentru totdeauna.

250

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

În acelaşi fel, adevăraţii copii ai lui Dumnezeu sunt chemaţi astăzi să participe la lucrarea adâncă şi profundă de lepădare a păcatului, înţelegând că, atunci când Împăratul vine în marea zi a ispăşirii finale, va fi prea târziu ca păcatele să fie trimise asupra sanctuarului. Ei trebuie să fie deja îmbrăcaţi cu haina de nuntă, simbolul ascultării desăvârşite. Acum este timpul ca ceea ce trebuie făcut astăzi să nu fie lăsat pentru mâine. „Profetul zice: ,Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi va aduce Domnului daruri neprihănite‘ (Maleahi 3,2.3). Aceia care vor trăi pe pământ atunci când va înceta mijlocirea lui Hristos în sanctuarul de sus, trebuie să stea înaintea unui Dumnezeu sfânt fără Mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu de pe pământ trebuie să se producă o lucrare specială de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa 14.“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 6. „Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşire. Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecata are loc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuă de mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea va ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţa noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, mai presus de orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la avertizarea lui Hristos: ,Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea‘ (Marcu 13,33). ,Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine‘ (Apocalipsa 3,3). Când lucrarea judecăţii de cercetare se încheie, soarta tuturor va fi hotărâtă pentru viaţă sau pentru moarte. Timpul de har se încheie cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii cerului. Hristos, privind la timpul acesta, spune în cartea Apocalipsei: ,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană, să trăiască

STANDARDUL JUDECĂŢII

251

şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui‘ (Apocalipsa 22,11.12).“ Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 3 şi 4 de la sfârşit. Standardul judecăţii este desăvârşirea fără pată a caracterului. „Condiţia dobândirii vieţii veşnice este astăzi exact aceeaşi care a fost dintotdeauna – aceeaşi care a fost în grădina Edenului înainte de căderea primilor noştri părinţi – perfecta ascultare de legea lui Dumnezeu, o desăvârşită neprihănire. Dacă viaţa veşnică s-ar acorda în alte condiţii, care să ceară păcătosului mai puţin decât aceasta, atunci fericirea întregului univers ar fi în primejdie. Atunci calea pentru păcat ar fi liberă, cu tot cortegiul lui de vaiuri şi mizerie, care ar rămâne veşnice.“ Calea către Hristos, cap. Dovada adevăratei ucenicii, par. 14. La judecată se stabileşte dacă omul a obţinut sau nu aceste calificări necesare intrării în cer. „Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cine sunt aceia care sunt pregătiţi pentru împărăţia lui Dumnezeu, este judecata de cercetare cu care se încheie lucrarea din sanctuarul de sus.“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 13. Atingerea acestui standard de desăvârşire fără pată, înseamnă o inimă schimbată după asemănarea lui Hristos, faptul că credinciosul înţelege tot ceea ce cere legea. Pentru a aduce un om la punctul unde să apuce cu credinţă pe Mântuitorul se cere o anume perioadă de timp, pe când lucrarea naşterii din nou, care o urmează, este adusă la îndeplinire într-o clipă. După naşterea din nou urmează procesul lent de dezvoltare a unei înţelegeri desăvârşite a voinţei lui Dumnezeu, care este necesară pentru realizarea unei ascultări desăvârşite. În mod evident, aceia care au trăit în vremuri de mare neştiinţă, ca de pildă în Evul Mediu, nu au obţinut niciodată această cunoştinţă. Ei au murit fără să cunoască voia desăvârşită a lui Dumnezeu, şi ca atare, fără să aibă desăvârşirea nepătată. Cum se vor prezenta aceşti oameni la judecată? Are Dumnezeu un alt standard pentru ei, sau doar cei care au trăit în zilele când lumina adevărului strălucea asupra lor în raze clare şi care au trăit după toată lumina respectivă, vor fi socotiţi demni să primească beneficiile ispăşirii finale şi un loc în împărăţia lui Dumnezeu?

252

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Dumnezeu nu are un alt standard pentru ei, chiar dacă nu vor fi pierduţi. Ascultarea desăvârşită, care se cere, este direct proporţională cu lumina pe care Dumnezeu a dat-o. Cu mult mai mult se cere de la aceia care au trăit în vremuri de mare lumină, decât de la cei care au mărturisit adevărul în perioadele de mare întuneric. Cu toate acestea, toţi trebuie că au primit Evanghelia în puterea ei vie, au fost curăţiţi de firea pământească şi au avut sădită înăuntrul lor sămânţa lui Hristos. Ei trebuie să fi fost creştini născuţi din nou, pentru că singura viaţă care se poate urca la cer este viaţa lui Hristos. Cei care îl au pe Hristos, au viaţa veşnică. Cei care nu îl au pe Hristos, indiferent cât de religioşi sunt, nu au viaţa veşnică. Marii reformatori care s-au ridicat la chemarea lui Dumnezeu, când se părea că lumina adevărului se stinsese cu desăvârşire, au propovăduit Evanghelia ca cea dintâi şi cea mai importantă datorie a lor. Ei experimentaseră în viaţa lor puterea ei mântuitoare şi au prezentat acelaşi dar al eliberării tuturor acelora care erau doritori să asculte. De exemplu, lucrarea cu mare efect a lui Luther a început când lumina îndreptăţirii prin credinţă s-a coborât în mintea sa şi a făcut ca norii întunecaţi ai neştiinţei şi superstiţiei să se risipească. Mulţi tind să creadă că reforma a început din cauză că aceşti bărbaţi au dat pe faţă păcatele papalităţii, dar nu aceasta a fost cauza marilor schimbări în bine care au venit peste Europa şi care au condus la erodarea puterii papale. Predicarea Evangheliei a fost cea care a înfăptuit aceste transformări în viaţa oamenilor şi în întreaga societate. Dacă metoda rânduită de Dumnezeu pentru efectuarea reformei ar fi expunerea şi denunţarea, atunci reforma ar fi început cu multe secole mai devreme. Alarmaţi de nelegiuirea şi corupţia crescândă din interiorul bisericii şi la orice alt nivel al societăţii omeneşti, mulţi şi-au ridicat glasul, cerând să se efectueze schimbări radicale. Printre aceştia au fost oameni de rând, preoţi, magistraţi, prinţi şi chiar papi, dar nici unul dintre ei nu produsese reforma. Cu toate acestea, când s-au ridicat oamenii chemaţi de Dumnezeu, ei au adus puterea transformatoare a lui Dumnezeu ca răspuns la aea problemă şi rezultatele au început să se vadă imediat. Acest lucru nu înseamnă a spune că în lucrarea lor nu au existat expuneri şi denunţări de păcat, pentru că aşa ceva a avut

STANDARDUL JUDECĂŢII

253

loc, însă această lucrare de denunţare a păcatului a fost secundară şi minoră în comparaţie cu solia în sine. Câtă vreme au trăit prin Evanghelie şi au predicat-o, reforma a înaintat către lumina de la „miezul zilei“, iar puterile întunericului au bătut în retragere. O dată ce ei au început să prezinte Evanghelia, lumina adevărurilor lui Dumnezeu s-a dezvăluit în mod treptat înaintea lor, şi a fost responsabilitatea fiecărui credincios să accepte şi să trăiască prin lumina care creştea. Unii au făcut acest lucru şi au înaintat continuu spre împărăţie; alţii au început bine, dar obosiţi de disciplina şi sârguinţa care se cere, s-au dat mulţumiţi cu o lucrare superficială. Efectul nepăsării lor a avut o aşa largă răspândire, încât reforma a fost oprită şi au încetat să mai vină descoperiri ale luminii. În timp ce credincioşii din acea vreme au învăţat multe lucruri, ei încă se mai aflau în neştiinţă totală cu privire la Sabat, la lucrarea extraordinară a lui Hristos în sanctuarul ceresc, la semnul fiarei, la Armaghedon, precum şi alte adevăruri asemănătoare. De aceea, ei nu au făcut toate lucrurile în mod desăvârşit. S-au închinat Domnului în aceeaşi zi cu papalitatea. Necunoscând principiile reformei sănătăţii, ei nu le-au practicat, şi în multe alte domenii au continuat să facă lucruri pe care poporul lui Dumnezeu a încetat să le mai facă de mult timp. Astfel, când aceia care s-au agăţat cu credincioşie de toată lumina care le fusese dată au coborât în mormânt, au dus cu ei multe păcate din neştiinţă. Proclamarea Evangheliei de către pionierii adventişti a reînviorat lucrarea începută şi dusă mai departe de către diferiţi reformatori ca Wycliffe, Huss, Ieronim, Luther şi Wesley. Marea lumină revărsată asupra acelora cărora le-a fost predicată solia despre ceasul judecăţii, i-a făcut în stare să înainteze spre o treaptă şi mai înaltă a experienţei, aşa după cum se arată în următorul raport: „Un spirit de rugăciuni serioase şi solemne se făcea simţit pretutindeni între cei sfinţi. O solemnitate sfântă zăcea asupra lor. Îngerii supravegheau cu cel mai adânc interes efectul soliei şi îi ridicau pe aceia care o primiseră, îndepărtându-i de la lucrurile pământeşti pentru a fi adăpaţi cu bogăţie de la izvorul mântuirii. Atunci poporul lui Dumnezeu a fost primit de către El. Isus privea cu plăcere la ei, deoarece chipul Său se reflecta în ei. Ei

254

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

aduseseră o jertfă deplină, o consacrare totală, şi aşteptau să fie schimbaţi în nemurire.“ Experienţe şi viziuni, cap. Solia îngerului al doilea, par. 6. Nu se putea cere nimic mai mult, la acea vreme, de la ei. Ei trăiau după toată lumina pe care o primiseră, dar aceasta nu însemna că lucrarea era completă, fiindcă nu era. „Isus le-a poruncit îngerilor Săi să meargă şi să îi întărească, căci se apropia ora încercării lor. Am văzut că aceşti aşteptători nu au fost încă încercaţi aşa cum trebuia să fie. Nu erau încă liberi de rătăciri. Şi eu am văzut mila şi bunătatea lui Dumnezeu în trimiterea unei avertizări oamenilor de pe pământ, şi solii repetate pentru a-i conduce la o cercetare sârguincioasă a inimii şi la studiul Scripturii, încât să se poată elibera de rătăcirile care au fost introduse de păgâni şi papistaşi. Prin aceste solii, Dumnezeu şi-a adus poporul acolo unde să poată lucra pentru ei cu o putere mai mare, şi unde ei să poată păzi toate poruncile Sale.“ Experienţe şi viziuni, cap. O altă descriere, ultimul paragraf. „Dar oamenii nu erau gata încă să se întâlnească cu Domnul lor. Mai era de adus la îndeplinire încă o lucrare de pregătire în favoarea lor. Urma să fie dată lumină care să îndrepte minţile lor către templul lui Dumnezeu din ceruri; şi în timp ce ei urmau prin credinţă pe Marele lor Preot în slujirea Sa de acolo, aveau să le fie descoperite noi datorii. O altă solie de avertizare şi de îndrumare urma să fie dată bisericii... Când această lucrare se va fi împlinit, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru venirea Sa. ,Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară‘ (Maleahi 3,4). Atunci, biserica pe care Domnul la venirea Sa o va lua la Sine va fi ,o biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta‘ (Efeseni 5,27). Atunci ea va arăta ,ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele şi cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor‘ (Cântarea cântărilor 6,10).“ Tragedia veacurilor, cap. 24. par. 5, 7. Studiul istoriei bisericii de la începutul reformei şi până astăzi, va arăta că măsura ascultării faţă de Dumnezeu pe care o aduce un adevărat copil consacrat al lui Dumnezeu, a fost direct proporţională cu lumina pe care a primit-o. Pe măsură ce lumina creştea, ei se apropiau tot mai mult de desăvârşirea fără pată, însă realizarea deplină a acelui obiectiv rămânea încă un lucru de viitor.

STANDARDUL JUDECĂŢII

255

Atunci, cum vor trece de scrutinul judecăţii divine aceia care au murit fără să atingă standardul judecăţii? Sub nici o formă Judecătorul cel veşnic nu va coborî standardul cerinţelor Sale. Candidatul la viaţa veşnică trebuie să fie fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta. Dar este evident faptul că, nu aceasta a fost condiţia în care credincioşii din trecut au coborât în mormânt. S-ar părea deci că situaţia lor este fără speranţă, deoarece ei nu au neprihănirea cerută. Problema este rezolvată într-un fel extraordinar de simplu. Când un om moare şi numele lui ajunge la judecată, Dumnezeu caută dovada pe baza căreia, de-a lungul întregii sale vieţi, el a îndepărtat cu credincioşie şi sârguinţă orice păcat care i-a fost descoperit. Se ţine seama de asemenea şi de faptul că unii au trăit în vremuri cu mult mai favorabile decât alţii. Aceia care au fost martorii adevărului în Evul Mediu au putut căpăta doar o vedere limitată cu privire la datoria pe care un creştin o are, şi aceasta deoarece atât de adânc a fost întunericul ce-i înconjura, încât nu a fost cu putinţă să vadă toată lumina şi să atingă desăvârşirea fără pată. Cu toate acestea, sinceritatea, spiritul de sacrificiu şi consacrarea faţă de Dumnezeu au existat exact în aceeaşi măsură care se va găsi şi în oamenii neprihăniţi ce vor trăi într-o lumină mai mare, deplină, ce urmează să strălucească în timpul marii strigări. În mod evident, creştinii care mor, dar care au trăit după toată lumina primită, vor merita tot atât de mult beneficiile ispăşirii finale ca şi aceia care, în timpul slujirii îngerului al patrulea, vor atinge desăvârşirea fără pată. Recunoscând acest lucru, Domnul aduce la îndeplinire o ispăşire specială pentru cei care mor. Când încetarea vieţii pune capăt râului de păcat care curge în sanctuar, Dumnezeu îndepărtează din ei pur şi simplu toate păcatele necunoscute şi le pune în sanctuar pentru ziua judecăţii. Astfel, atunci când vine examinarea, aceste suflete sunt tot atât de nepătate şi libere de orice nelegiuire, ca şi cum ar fi trăit până când o lumină deplină le-ar fi arătat ultima urmă de rău şi ar fi lepădat-o în mod personal. Un motiv pentru care Dumnezeu poate face această lucrare pentru cei morţi este acela că, ei nu mai pot fi ispitiţi spre păcat şi, deci, rapoartele lor pot fi închise, aşa încât ei să fie pregătiţi pentru cercetare. Dar este cu totul altceva pentru cei care trăiesc când începe judecata de cercetare. Ei nu pot ajunge la acest punct al timpului

256

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

având păcate încă necunoscute în ei şi, în acelaşi timp, să li se ofere un loc în împărăţia lui Dumnezeu. Motivele acestui fapt, care ar trebui să fie clar înţelese de poporul lui Dumnezeu, sunt următoarele: Când la judecată sunt chemaţi toţi cei care sunt în viaţă, lucrarea prin care păcatele lor sunt separate de ei şi sunt puse în Sfânta Sfintelor, nu mai este disponibilă. De aceea, orice păcate din neştiinţă care se află în ei la acea vreme, trebuie să rămână împreună cu ei, deoarece este un principiu clar faptul că Dumnezeu nu ia niciodată păcatele din cei vii fără consimţământul şi fără cunoştinţa lor. Dacă poporul lui Dumnezeu ar intra în timpul strâmtorării lui Iacov cu cea mai mică urmă de păcat, atunci presiunea teribilă a ispitei va dezvolta acest rău şi îl va face să se dea pe faţă, lăsându-i în situaţia disperată de a căuta să scape de nelegiuirea respectivă, însă nu mai au unde să o trimită, deoarece sanctuarul va fi închis pentru orice depunere de păcat şi ei nu pot să-l trimită direct asupra ţapului ispăşirii. Aceşti oameni vor trebui să fie excluşi din cer pentru totdeauna, deoarece nelegiuirea lor, care nu mai poate fi separată de ei pe vecie, îi însoţeşte oriunde se duc, iar Cel atotputernic, care a izgonit păcatul din grădina Edenului chiar de la început, nu îşi va trăda faptele Sale neprihănite, prin permiterea păcatului din nou în Eden. Dumnezeu nu priveşte excluderea din cer a poporului Său ca pe un fapt ce trebuie acceptat, aşa că El a făcut ample prevederi pentru ca toate păcatele să fie separate de ei înainte ca aceştia să compare la judecata celor vii. Dar acesta nu este singurul motiv pentru care Dumnezeu trebuie să se asigure că, atât păcatele cunoscute, cât şi cele necunoscute ale celor neprihăniţi sunt puse asupra sanctuarului înainte de judecată. Biruinţa finală asupra lui Satana şi asupra păcatului poate fi câştigată doar de un popor înăuntrul căruia s-a format pe deplin caracterul lui Hristos şi al Tatălui Său. Vrăjmaşul ştie acest lucru şi se va folosi de orice slăbiciune care mai poate fi găsită în ei ca să-i înfrângă. Dacă ar avea succes, atunci triumful lui ar fi complet. Dacă un singur păcat s-ar mai afla în ei, dacă într-o oarecare măsură s-ar despărţi de căile lui Dumnezeu, atunci bătălia va fi pierdută, iar Satana, împreună cu îngerii lui răi, va jubila.

STANDARDUL JUDECĂŢII

257

De aceea, cei care sunt în viaţă şi ajung la judecata celor vii, trebuie să fie eliberaţi în totalitate de orice păcat. Când Împăratul intră la judecată, El trebuie să îi găsească în totalitate şi cu desăvârşire curăţiţi, pentru ca legea să nu poată descoperi în ei nici o greşeală. Dumnezeu nu a hotărât în mod arbitrar ca să aibă loc un asemenea lucru. Interesele cuprinse în marea luptă cer acest lucru. Lucrarea nu poate fi făcută sub nici o altă formă. Mulţi resping aceste concluzii deoarece nu cred că Hristos este în stare să îşi izbăvească poporul de păcate, în ciuda asigurărilor clare că aceasta este lucrarea pe care El are puterea să o facă şi pe care o face cu bucurie. Ei susţin că, dacă celui credincios i se cere să vină la judecată într-o stare de desăvârşire fără pată, atunci nu mai are nevoie de slujirea lui Hristos, astfel că, după opinia lor, această învăţătură conduce doar la mulţumire de sine şi înalţă pe om deasupra lui Dumnezeu. Ei îl asemuiesc pe omul care stă la judecată fără păcat, cu fariseul a cărui rugăciune la templu era o paradă a presupuselor sale virtuţi şi neprihăniri şi pretind că bietul vameş, care a mărturisit că e un păcătos necurat, reprezintă tabloul felului în care poporul lui Dumnezeu va sta în ziua aceea. Nici un copil adevărat al lui Dumnezeu nu se va prezenta la judecată ca fariseul care s-a rugat în templu. Fără îndoială că el nu va sta înaintea lui Dumnezeu spunând: „Doamne, mă prezint înaintea Ta sfânt, neprihănit şi gata să primesc binecuvântările ispăşirii finale. Pretind locul care mi se cuvine, ca să domnesc cu Hristos pe scaunul Său de domnie.“ Cei care vin la ziua ispăşirii finale cu o atitudine corectă, vor şti că trebuie să depindă cu totul de lucrarea lui Hristos, prin care le atribuie neprihănirea Lui, pentru că fără această lucrare sunt fără speranţă, deoarece numai Hristos poate face pentru ei, ceea ce ei nu pot face niciodată pentru ei înşişi. În ziua tipică a ispăşirii, când marele preot se prezenta înaintea lui Dumnezeu, el avea mâinile pline cu tămâie şi era atent să vadă că norul de fum stătea între el şi prezenţa divină. Aceasta simbolizează faptul că cel credincios are nevoie tot atât de mult de neprihănirea lui Hristos în lucrarea de mijlocire dincolo de a doua perdea, după cum avea când lucrarea se făcea pentru el în prima încăpere sau Sfânta. „Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea Domnului şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată

258

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru; să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi astfel nu va muri.“ Levitic 16,12.13. Atât de totală este dependenţa omului de Mântuitorul divin în acel ceas hotărâtor, încât nu va fi loc pentru mândrie şi nici primejdia apariţiei ei, deoarece creştinul convertit nu are nici o înclinaţie în direcţia aceasta. El ştie că pregătirea sa pentru cer nu este rezultatul capacităţilor sale, ci lucrarea puternică a minunatului său Mântuitor. Singurii candidaţi pe care Hristos îi va prezenta Tatălui în acea zi teribilă sunt cei în care lucrarea harului Său este completă. Înainte ca pământul să fi fost creat, Hristos a intrat într-un legământ solemn cu Tatăl Său. În acest acord, Tatăl a convenit să îi primească pe acei oameni pe care Hristos, prin puterea Sa nesfârşită, îi va face în stare să se bucure de societatea familiei cereşti. „Înainte de a fi puse temeliile pământului, a fost făcut un legământ care prevedea ca toţi cei care aveau să fie ascultători, toţi cei care prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, aveau să devină sfinţi în caracter, fără vină înaintea lui Dumnezeu, însuşindu-şi acest har, urmau să fie copii ai lui Dumnezeu. Acest legământ, făcut în veşnicie, a fost încheiat cu Avraam, cu sute de ani înainte de a veni Hristos. Cu cât interes a studiat Domnul Hristos neamul omenesc, spre a vedea dacă oamenii vor trage foloase de pe urma promisiunii făcute.“ Principiile fundamentale ale educaţiei creştine, cap. Învăţătorul divin, par. 3 de la sfârşit. Acest legământ a fost ratificat de Tatăl imediat după moartea şi învierea lui Hristos. Când Mântuitorul a înviat din morţi în acea zi extraordinară, mai întâi i-a lăsat pe preaiubiţii Săi ucenici să audă vestea bună a învierii Sale, dar nu avea să primească închinarea lor până nu avea să se înalţe la Tatăl şi să primească asigurarea că jertfa Sa a fost acceptată şi că lucrarea va fi isprăvită. „Isus a refuzat să primească închinarea alor Săi până nu va fi asigurat că jertfa Lui era primită de Tatăl. S-a suit la curţile cereşti şi chiar de la Dumnezeu a auzit asigurarea că ispăşirea Lui pentru păcatele oamenilor fusese îndestulătoare şi că, prin sângele Lui, toţi pot să câştige viaţa veşnică. Tatăl a întărit legământul făcut cu Hristos, că El va primi pe oamenii care se pocăiesc şi sunt ascultători şi că-i va iubi aşa cum iubeşte pe Fiul

STANDARDUL JUDECĂŢII

259

Său. Hristos urma să-şi desăvârşească lucrarea şi să-şi împlinească legământul de a ,face pe oameni mai preţioşi decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir.‘ Isaia 13,12. Toată puterea în cer şi pe pământ a fost dată Prinţului vieţii, şi El se reîntoarse la urmaşii Săi în lumea păcătoasă, ca să le poată da din puterea şi slava Lui.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 82, par. 10. Cu ce bucurie învaţă cel credincios că Mântuitorul s-a angajat să ia bărbaţi şi femei păcătoşi, decăzuţi şi săraci, care sunt pregătiţi să îi dea Lui responsabilitatea mântuirii lor şi să-i pregătească pentru cer! Este încurajator să ştim că lucrarea nu a fost lăsată pe seama oamenilor slabi şi greşiţi, ci a fost luată de Hristos în întregime. Acest adevăr glorios este repetat în Scripturi mereu. „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.“ Efeseni 5,25-27. „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.“ Filipeni 1,6. „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce va chemat este credincios, şi va face lucrul acesta.“ 1 Tesaloniceni 5,23.24. „Dumnezeu a luat toate măsurile ca să putem ajunge asemenea Lui şi El va face aceasta pentru toţi cei care nu se împotrivesc printr-o voinţă stricată care să facă fără putere harul Său.“ Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, subcap. Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit, par. 2. Există mult mai multe declaraţii care confirmă acest adevăr extraordinar că, Hristos este Curăţitorul şi Şlefuitorul poporului Său şi că, „...va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite.“ Maleahi 3,3. Nu trebuie să ne aşteptăm să venim la judecată într-o stare de desăvârşire nepătată. Hristos este Cel care va face aceasta. Folosind puterea Sa covârşitoare, El lucrează zi de zi „...să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El...“ Evrei 7,25.

260

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Cu o răbdare nemărginită şi cu o îndemânare extraordinară, El duce lucrarea de la un stadiu la altul. Când omul nu poate coopera în mod adecvat, Marele nostru Preot nu se lasă păgubaş, ci lucrează cu o infinită iubire să îl restaureze pe cel greşit. Dacă acel om se pocăieşte de răul care îl chinuieşte şi păşeşte înainte prin credinţă, pregătirea sa pentru judecată continuă. Hristos este foarte capabil să îşi împlinească partea Sa de legământ. El ştie cât de strâns, cât de cercetător şi decisiv va fi scrutinul judecăţii, însă El nu se teme că lucrarea Sa va fi sub nivelul celor mai înalte standarde. În ziua aceea, cu o încredere totală, El îi va prezenta pe cei care au cooperat cu credincioşie cu El, şi va zice: „Tată, aici se află unul dintre copiii Mei. Îl supun examinării Tale, ca o împlinire a angajamentului Meu de a lua bărbaţi şi femei săraci, păcătoşi, muritori şi de a-i face în stare să moştenească locuinţele slavei. Declar că acest om este potrivit în mod perfect ca să fie primit în cer. Examinează-l cu mare atenţie, după cum doreşti, şi îl vei găsi pregătit.“ Toţi cei pe care Hristos îi prezintă la judecată vor trece examinarea, pentru că El nu poate accepta cazurile acelora care n-au izbutit să se folosească pe deplin de prevederile harului Său. El îi va cunoaşte pe cei aleşi şi ştie că Dumnezeu îşi va împlini partea Sa de legământ, prin care a promis să-i primească pe oamenii care se pocăiesc şi ascultă. Cel veşnic este îndreptăţit să se aştepte să găsească oaspeţii îmbrăcaţi în haina de nuntă, care este simbolul neprihănirii fără pată a lui Hristos ce umple întreaga lor fiinţă. El are acest drept, pentru că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu îndreptată spre mântuirea omului din păcatele lui; această putere este incomensurabil mai mare decât puterea păcatului care îi ţine pe oameni în strânsoarea sa; toţi agenţii puternici ai cerului – slujirea Duhului Sfânt, serviciile adevăratului Mare Preot în sanctuarul ceresc şi lucrarea milioanelor şi milioanelor de îngeri sfinţi – sunt unite să desăvârşească fiinţele omeneşti şi să le pregătească pentru cer; şi Isus s-a dedicat în mod solemn să obţină aceste rezultate. Este cât se poate de vital ca fiecare candidat pentru viaţa veşnică să creadă că Hristos are puterea să facă ceea ce El a promis în mod solemn să facă. Mântuirea depinde de acest lucru. Nimeni nu va trece cu bine de judecata de cercetare dacă nu este

STANDARDUL JUDECĂŢII

261

pe deplin în stare să-şi încredinţeze cazul Marelui său Preot; şi nimeni nu poate face aceasta dacă nu cunoaşte şi nu crede cu adevărat în capacităţile Răscumpărătorului cel atotputernic. „În acelaşi fel ne-am fixat mintea asupra răsplătirii nespus de mari şi preţioase; şi, pentru a o căpăta, noi trebuie să avem un caracter desăvârşit. Îngerii lui Dumnezeu veghează la dezvoltarea caracterului. Îngerii lui Dumnezeu cântăresc valoarea morală; şi noi trebuie să obţinem aici o pregătire pentru a ne uni cu societatea îngerilor sfinţi. Te aştepţi ca Hristos să îţi dea această destoinicie când va veni? Nicidecum. Trebuie să fii găsit fără pată, fără zbârcitură sau ceva de genul acesta. Acum este timpul de veghere şi de punere la probă. Acum este timpul să obţii o pregătire pentru a putea sta în picioare în ziua venirii Lui, pentru a rezista când El îşi face apariţia. Zici că nu poţi face aceasta deoarece în jurul tău este atât de mult păcat, nelegiuire şi stricăciune? Priveşte la Enoh. El a trăit cu puţin timp înainte ca lumea să fie distrusă prin potop din cauza poluării morale. A trăit pe pământ la vremea când stricăciunea abunda peste tot; şi totuşi purta amprenta lui Dumnezeu. El a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; şi nu a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu l-a luat, adică l-a înălţat la cer. Carele de foc ale lui Dumnezeu au fost trimise pentru acest om sfânt şi a fost dus la cer. Enoh avusese mărturia că îi este plăcut lui Dumnezeu. Şi noi putem avea această mărturie. Enoh reprezintă pe aceia care vor rămâne pe pământ şi vor fi înălţaţi la cer, fără să vadă moartea. El reprezintă acea grupă de oameni care trebuie să trăiască în mijlocul primejdiilor zilelor din urmă, care rezistă stricăciunii, ticăloşiei, păcatului şi nelegiuirii şi care nu vor fi pângăriţi de ele. Putem rezista tot aşa cum a făcut Enoh. Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie suficiente prevederi. Ajutorul nostru se găseşte la Acela care este atotputernic; şi noi toţi putem să apucăm puterea Lui cea mare. Îngerii lui Dumnezeu, care excelează în tărie, sunt trimişi să slujească pe aceia care vor fi moştenitori ai mântuirii. Când aceşti îngeri văd că noi facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a fi biruitori, atunci şi ei îşi vor face partea lor, iar lumina lor va străluci în jurul nostru şi va ţine departe influenţa îngerilor răi ce ne înconjoară, şi va ridica o fortificaţie în jurul nostru asemenea unui zid de foc. Prevederi ample au fost făcute pentru noi, când suntem împovăraţi, obosiţi, descurajaţi şi în nenorocire.“ The Review and Herald, 19 aprilie 1870.

262

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Nimeni nu poate să pretindă în mod just că standardul judecăţii este inaccesibil pentru aceia care trebuie să trăiască pe pământul acesta blestemat de păcat. Cel atotputernic a pus la dispoziţie toate prevederile pentru copiii Săi pentru a atinge standardul cerut la judecată, aşa că depinde de ei să creadă în asigurările pozitive ale lui Dumnezeu şi apoi să încredinţeze cu totul cazurile lor în mâinile Lui. Aceia care fac lucrul acesta vor umbla cu certitudine pe străzile de aur.

Capitolul 19

Ispăşirea din Sfânta Sfintelor.
Standardul poate fi atins Chiar dacă Scripturile învaţă atât de explicit că standardul de neschimbat al judecăţii este desăvârşirea, majoritatea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos nu cred că acest standard poate fi atins. Aceşti oameni vor ajunge la examinarea finală nedesăvârşiţi şi nepregătiţi, pentru că nimeni nu poate ajunge la un nivel mai înalt decât cel la care aspiră credinţa sa. Dacă un om crede că desăvârşirea este imposibilă, atunci în mod sigur nu o va atinge, deoarece singura cale pentru ca biruinţa să poată fi câştigată este aceea de a avea o credinţă vie în slujirea atotputernică a lui Hristos. El trebuie să creadă că „...poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.“ Evrei 7,25. Aceşti oameni care tăgăduiesc posibilitatea desăvârşirii, se aşteaptă să le fie dat un loc în împărăţia lui Dumnezeu atunci când Mântuitorul se întoarce pe pământ, însă cum pot ei să nutrească un asemenea lucru, când, pentru ei, el este imposibil? Fără îndoială, ei cred că Hristos va avea un rol cu totul diferit faţă de cel pe care îl are acum şi că Tatăl îşi va accepta poporul într-o stare nedesăvârşită. Acesta este chiar lucrul la care ei se aşteaptă. Ei cred că atunci când creştinul vine la judecată, Hristos nu-l prezintă pentru cercetare, ci se ascunde în spatele Mântuitorului, în timp ce se roagă stăruitor Tatălui ca să fie examinat Hristos în locul său. Ştiind că Cel atotputernic nu poate să găsească nici o greşeală în
(263)

264

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Cei mai mulţi dintre noi privesc acest fel de munţi ca fiind insurmontabili. Tot astfel omul de rând socoteşte că idealul lui Dumnezeu în ce priveşte caracterul este foarte greu de atins. Însă neprihănirea nu este un munte pe care Dumnezeu ne cere să-l urcăm, ci este idealul slăvit la care El ne va ridica. El are nevoie doar de cooperarea noastră inteligentă şi de o credinţă vie. Întrebarea este, vedem noi muntele acesta ca pe o cerinţă din partea lui Dumnezeu sau ca pe o făgăduinţă?

ISPĂŞIREA DIN SFÂNTA SFINTELOR

265

Hristos, ei se simt asiguraţi că, dacă El este examinat în locul lor, atunci nu vor avea motiv de îngrijorare. Această situaţie este comparabilă cu cea a unui student care vine la ultimul examen convins că nu este deloc pregătit. El ştie că dacă va da examenul, va cădea. Singura lui speranţă este să găsească pe cineva foarte bine pregătit pentru acel examen şi care poate fi convins să se prezinte în locul lui. Acest mandatar urmează să intre apoi în sală la timpul potrivit, să răspundă bine la întrebări şi, în loc să-şi dea numele său, să folosească numele celui pentru care el face acest lucru. Examinatorul, fiind neştiutor cu privire la înşelăciunea ce a fost pusă la cale, îi va acorda nota de trecere acelui student incompetent care nu ar fi reuşit să treacă examenul. Aceste procedee sunt întru totul de neacceptat în societatea omenească. Dacă se descoperă că cineva a scris o teză în locul altei persoane, ambele persoane sunt pedepsite cu asprime de lege, iar studentul care ar fi trebuit să dea examenul îşi pierde automat dreptul de a se mai prezenta la această examinare. Reputaţia celor doi înşelători este mânjită şi, în cele mai multe cazuri, nu mai este permisă continuarea studiilor. Dacă aceste procedee sunt considerate de neacceptat şi păcătoase de către oamenii ale căror standarde nici nu se pot compara cu cele ale lui Dumnezeu, atunci cu cât mai mult nu îşi găsesc ele loc în felul neprihănit cum Dumnezeu procedează cu oamenii. Aceia care sugerează că Dumnezeu procedează în acest fel, îi atribuie un caracter foarte murdar. Ei îl vorbesc de rău pe Acela care este ireproşabil de curat şi sfânt, atribuindu-i un comportament la care nici chiar ei nu ar înclina. Este demn de notat faptul că toate teoriile false îi atribuie lui Dumnezeu un caracter rău, astfel că, o doctrină sau învăţătură poate fi pusă la probă prin ceea ce arată ea despre caracterul lui Dumnezeu. Dacă ea arată că Domnul este drept, cinstit, sincer, cuviincios, plin de milă, iubitor şi bun, atunci putem şti că este venită de la El, dar dacă ea îl arată ca fiind înşelător, necinstit şi nesincer, atunci putem fi siguri că ea îşi are originea în Satana. Teoria potrivit căreia, la judecată, Hristos este examinat în locul credinciosului, este născută din necredinţă. Ne putem da seama unde conduce asemenea teorie. Prin lucrarea Duhului Sfânt, un om este adus acolo unde să poată recunoaşte şi primi adevărul prezent. El îşi ocupă locul în

266

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

mişcarea lui Dumnezeu şi, în ardoarea noii sale credinţe, vede cum unele schimbări extraordinare au loc în viaţa lui. Pe măsură ce adevărul creşte şi lumina devine tot mai clară, Dumnezeu îl izbăveşte de păcat şi boală. El devine foarte încântat de perspectiva de a fi eliberat de aceste probleme, şi se decide să pună la încercare făgăduinţele şi procedeele lui Dumnezeu, ca să vadă dacă lucrează. Nimic nu este mai sigur decât faptul că, cei care abordează problema în acest fel vor suferi dezamăgire. Vor descoperi că făgăduinţele rămân neîmplinite pentru ei. Boala şi păcatul lor vor rămâne în ei, ca şi cum niciodată nu le-ar fi mărturisit. Toţi cei care pun la încercare Cuvântul lui Dumnezeu înainte de a fi pregătiţi să-l creadă cu adevărat, totdeauna vor avea parte de aceleaşi rezultate, pentru că acestea sunt căile necredinţei. Există o anumită justificare pentru oamenii care practică acest gen de abordare faţă de ceea ce alţi oameni le oferă. De exemplu, au fost atât de multe experienţe în eşuarea invenţiilor omeneşti, încât acum este ceva obişnuit ca negustorii să le ofere cumpărătorilor posibilitatea ca mai înainte de a cumpăra ceva, să încerce produsul. Credinţa în eficienţa produsului depinde totdeauna de rezultatul încercării. Oamenii au învăţat de multă vreme că nimeni nu poate cumpăra un lucru bazându-se doar pe asigurările negustorului. Totuşi, făgăduinţele lui Dumnezeu nu pot fi tratate în acest mod. Ele sunt Cuvântul Dumnezeului cel viu şi nu pot fi nimic altceva decât adevărul. De aceea, să nu le punem la încercare ca şi cum ar trebui să fie probate sau adeverite. Credinciosul trebuie să aibă ca punct de plecare faptul că ele sunt adevărate şi vrednice de crezare în totalitate. Doar atunci când cel credincios are această atitudine, poate fi sigur că făgăduinţele lucrează. Totuşi unii oameni cred că au pretins făgăduinţele printr-o credinţă puternică şi, cu toate acestea, nu primesc nimic drept rezultat. Atunci ei îşi simt credinţa înşelată. Data viitoare când se vor apropia de Dumnezeu, o vor face cu prudenţă, lucru care arată că încrederea lor în El a început să se micşoreze. Şi din nou sunt dezamăgiţi, iar viaţa lor spirituală coboară pe o treaptă mai jos. În cele din urmă, unii ajung atât de descurajaţi, încât părăsesc biserica, dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu majoritatea. Ei se agaţă de credinţa că există o răsplată pentru aceia care servesc

ISPĂŞIREA DIN SFÂNTA SFINTELOR

267

lui Dumnezeu şi rămân în mişcare. Totuşi, pentru a armoniza lipsa unei adevărate experienţe, fie inventează o altă cale pentru a trece de judecată, fie acceptă ceea ce deja alţii au propus. Învăţătura că Hristos va accepta să fie examinat în locul păcătoşilor este o asemenea alternativă. Rezultatul este că astăzi există o mare varietate de organizaţii religioase, fiecare cu formula sa specifică de mântuire. Oferind o gamă diversă de propuneri, cineva ar putea crede că orice posibilitate a unor inovaţii ulterioare a fost epuizată, dar, cu toate acestea, oamenii încă mai reuşesc să propună ceva nou. Există doar o singură cale sigură de urmat. Hristos a vorbit despre ea când s-a confruntat cu ispititorul pe munte. El a zis: „Omul ... trăieşte ... cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.“ Matei 4,4. Orice persoană care ascultă de acest sfat, va fi ferită de degenerarea spirituală descrisă mai sus, deşi nu înseamnă că va scăpa de fiecare dată de dezamăgire şi de eşec în eforturile sale de a fi eliberat de boală şi păcat. Aceste eşecuri sunt prezente în viaţa tuturor nu din cauză că există vreo nesiguranţă sau slăbiciune în făgăduinţele lui Dumnezeu, ci pentru că noi suntem înclinaţi să ne abatem de la principiile corecte de lucru, şi suntem gata să permitem credinţei noastre să slăbească. Când acest lucru se întâmplă şi binecuvântarea făgăduită nu s-a împlinit, omul trebuie să fie foarte atent cum va reacţiona la situaţie, pentru că acesta este un moment crucial. Întregul său viitor – viaţa sau moartea veşnică – atârnă în balanţă. A lua o decizie rea în astfel de împrejurări, nu îl aşază definitiv în afara posibilităţii de mântuire, dar este o avertizare că, o dată ce a fost făcut un pas în direcţia greşită, aceasta îl situează mai departe de Dumnezeu, iar acest lucru este dificil de schimbat. Fără îndoială, cea mai bună metodă de a evita necazul este aceea de a face o bună pregătire pentru a da piept cu criza înainte ca ea să vină. Aceasta se face în două feluri. În primul rând, înainte de a pretinde vreuna din făgăduinţele lui Dumnezeu, petrece îndeajuns timp pentru a studia şi a medita asupra lor, până când întreaga fiinţă este umplută de puterea şi siguranţa lor. Primeşte-le ca pe cuvântul personal al lui Dumnezeu, expresia Făpturii Celui atotputernic care nu poate minţi, şi nici nu minte. Înţelege că El tânjeşte să se descopere ca Eliberator al nostru din robia fizică, mintală şi spirituală.

268

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Întăreşte-ţi credinţa şi încrederea în El, prin studiul experienţelor extraordinare din Biblie, care ne spun că ceea ce face pentru alţii a promis să facă şi pentru noi. Continuă această practică până când întreaga ta fiinţă este aprinsă de încredere în iubirea şi puterea lui Dumnezeu. Din cauză că acest prim pas fundamental este neglijat, mulţi cad aşa de uşor în ispită, şi apoi caută o altă cale a mântuirii. „Motivul pentru care tinerii, şi chiar şi cei mai bogaţi în ani, sunt aduşi atât de uşor în ispită şi păcat este că nu studiază Cuvântul lui Dumnezeu şi nu meditează asupra lui, aşa cum ar trebui s-o facă. Lipsa unei voinţe ferme şi hotărâte, care se reflectă în viaţă şi caracter, este rezultatul neglijării instrucţiunilor sacre ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu-şi îndreaptă mintea, printr-un efort hotărât, către ceea ce le-ar inspira gânduri curate, sfinte, şi nu şi-o abat de la ceea ce este murdar şi neadevărat. Puţini sunt cei care îşi aleg partea cea bună, care stau la picioarele lui Isus, cum a făcut Maria, pentru a învăţa de la Învăţătorul divin. Puţini strâng cuvintele Sale ca o comoară în inimă şi le pun în practică în viaţă. Primite, adevărurile Bibliei vor înălţa mintea şi sufletul. Dacă ar fi Cuvântul lui Dumnezeu apreciat aşa cum se cuvine, atât tinerii, cât şi vârstnicii, ar avea o corectitudine interioară, o tărie a principiilor care le-ar da puterea de a se împotrivi ispitei.“ Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvântul lui Dumnezeu, par. 2, 3. Al doilea pas este asemănător primului. Întrucât am stabilit o credinţă puternică în promisiunile concrete ale lui Dumnezeu şi întrucât am luat în stăpânire acele asigurări până la punctul unde au devenit o parte din noi, am ajuns la stadiul unde avem nevoie să petrecem timp în fiecare zi pentru a împrospăta aceste daruri înăuntrul nostru. Acest lucru ar trebui făcut dis-dedimineaţă când oamenii încă mai dorm. Este ceva de negândit pentru un adevărat creştin să se ridice din pat, să ia micul dejun şi să se ducă la muncă fără să petreacă timp pentru împrospătare spirituală. Oricine se plânge astăzi că nu primeşte răspunsuri extraordinare la rugăciune, ar face bine să verifice cât de mult timp petrece cu Dumnezeu dis-de-dimineaţă. Dacă devoţiunea sa de dimineaţă nu este nimic mai mult decât o scurtă citire, ca închinare, atunci persoana respectivă a găsit cel puţin una din

ISPĂŞIREA DIN SFÂNTA SFINTELOR

269

cauzele slăbiciunii lui spirituale şi incapacităţii sale de a experimenta făgăduinţele lui Dumnezeu. Greşeala nu se află niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu. Cauza eşecului trebuie găsită întotdeauna la instrumentul omenesc. „Orice eşec din partea copiilor lui Dumnezeu trebuie pus pe seama lipsei lor de credinţă.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 64, par. 28. Totuşi, nu tot ce pare a fi eşec, este eşec în realitate. Vor exista ocazii când, pentru ochiul omenesc, se pare că făgăduinţa a eşuat, însă realitatea este că Domnul lucrează în vederea unui scop extraordinar şi care este încă ascuns vederii noastre. Un exemplu excelent despre aceasta îl găsim în situaţia lui Lazăr. Când Satana l-a lovit cu o boală fatală, familia a adus imediat cazul la cunoştinţa marelui Medic. Ei cunoşteau puterea Sa copleşitoare şi iubirea Lui profundă pentru ei, şi când El i-a asigurat că boala nu este spre moarte, au fost siguri că va veni imediat în Betania pentru a-l restaura pe cel mort. Dar, contrar tuturor aşteptărilor, El nu s-a dus la familia îndurerată. Aceasta i-a uimit foarte mult pe ucenici, care nu puteau înţelege acţiunile Mântuitorului. Credeau că îl trădase pe Lazăr şi pe surorile lui şi au ajuns chiar să pună la îndoială în realitate faptul că Hristos era Mesia. Ceea ce ei nu au înţeles era faptul că Dumnezeu i-a îngăduit în mod deliberat lui Satana să îşi exercite puterea sa rea asupra lui Lazăr, pentru ca adevăratul său caracter să fie dat pe faţă în faţa universului spectator şi ca să poată fi realizată minunea care constituia dovada supremă a divinităţii Sale. Dumnezeu nu a plănuit moartea lui Lazăr, copilul Său preaiubit, şi nici nu şi-a călcat făgăduinţele pe care i le-a făcut, dar în acea ocazie El a plănuit să preschimbe biruinţa aparentă a lui Satana într-un triumf pentru cauza Sa. Această experienţă biblică ne învaţă că supunerea totală faţă de voinţa lui Dumnezeu este mai importantă decât viaţa însăşi. De aceea adevăratul creştin are grijă ca niciodată să nu traseze înaintea lui Dumnezeu calea pe care doreşte s-o urmeze. În schimb, el îşi predă problemele Domnului şi lasă ca Arhitectul Suprem să le rezolve conform înţelepciunii şi puterii Sale nemărginite. Astfel, când un credincios acceptă făgăduinţa conţinută în cuvintele rostite de Cel atotputernic, „Eu sunt Domnul, Doctorul tău“, „care îţi vindecă toate bolile tale“, (Exod 15,26, după traducerea lui Martin Luther, Psalm 103,3), el îşi predă în mod literal viaţa în

270

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

mâinile Celui care niciodată nu a dat greş. Atât de totală trebuie să fie această dedicare faţă de marele Medic, încât indiferent cât de disperată devine situaţia lui, cel credincios nu se va întoarce spre o altă sursă de vindecare. Ca şi Iov, el va zice: „Chiar dacă mă va ucide, totuşi mă voi încrede în El.“ Iov 13,15. K. J.V. Bible. Nu este uşor să ajungi la acest nivel de stabilitate spirituală, ce poate fi atins numai de aceia care consacră foarte mult timp şi energie în dezvoltarea acestui gen de desăvârşire. Cei mai mulţi oameni se dovedesc a fi în stare să se încreadă în Dumnezeu ca unica lor Sursă, până când ascultarea continuă îi aduce faţă în faţă cu moartea şi nimicirea. Când se întâmplă acest lucru, ei cedează sub presiune şi se întorc spre alte surse de eliberare. „Deseori urmaşul lui Hristos e dus într-o situaţie să nu poată servi lui Dumnezeu ducând mai departe activitatea sa. Se poate întâmpla ca ascultarea de cererile lămurite ale lui Dumnezeu să pară că va opri mijloacele de trai. Atunci Satana va face pe acest urmaş să creadă că trebuie să jertfească convingerile câştigate de conştiinţa lui. Dar singurul lucru din lumea noastră pe care ne putem sprijini este Cuvântul lui Dumnezeu. ,Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.‘ Matei 6,33. Chiar şi în viaţa aceasta nu e spre binele nostru să ne depărtăm de voinţa Tatălui din cer. Când cunoaştem puterea cuvântului Său, nu trebuie să urmăm sugestiile Satanei când e vorba să ne câştigăm hrana sau să ne salvăm viaţa. Singurul lucru la care trebuie să ne gândim este: care e porunca lui Dumnezeu şi care e făgăduinţa Lui? Dacă le cunoaştem, trebuie să ascultăm de cea dintâi şi să ne încredem în cea de a doua.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 12, par. 23. În viaţa Sa, Isus era un exemplu perfect al acestei încrederi. „Când Hristos a spus ispititorului: ,Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu‘, El a repetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu paisprezece veacuri mai înainte: ,Domnul Dumnezeul tău te-a călăuzit în timpul acestor patruzeci de ani în pustie... te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine; ci cu orice cuvânt care iese din gura Domnului, trăieşte omul.‘ Deuteronomul 8,2.3. În pustie, când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu a trimis poporului Său mană din cer; li se dădea în fiecare zi hrană

ISPĂŞIREA DIN SFÂNTA SFINTELOR

271

îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că, atâta timp cât aveau încredere în Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita. Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o dăduse lui Israel. Prin cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor poporului lui Israel şi tot prin acelaşi cuvânt trebuia să-i vină ajutor şi lui Isus. El aştepta vremea potrivită de la Dumnezeu pentru a fi întărit. El se afla în locurile acelea pustii pentru faptul că ascultase de Dumnezeu şi El nu voia să obţină hrană prin ascultarea de sfatul lui Satana. În faţa Universului, care era martor, El a dovedit că e mai uşor să suferi orice rău ar veni, decât să te desparţi de Dumnezeu cât de puţin.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 12, par. 22. Avem cea mai vagă idee cu privire la grozăvia disperării în care a ajuns Mântuitorul în pustia ispitirii, unde Satana a exercitat o presiune maximă, într-un efort hotărât de a-l face pe Hristos să întoarcă spatele purtării de grijă a lui Dumnezeu, spre o altă alternativă. Hristos se dusese în pustie spre a se pregăti pentru misiunea Sa, în ascultare directă faţă de voinţa lui Dumnezeu, însă acea ascultare îl adusese faţă în faţă cu moartea. Toate dovezile arătau că, dacă va continua să asculte va muri fără amânare. După toate aparenţele El era părăsit în totalitate de Dumnezeu şi de oameni, o situaţie care i-a oferit Satanei ocazia de a aduce ca argument faptul că nimeni nu îl va salva pe Hristos decât El însuşi. Acelaşi gen de presiune, dar într-o măsură mult mai mică, este simţită de către toţi aceia care îşi predau trupurile şi sufletele lui Dumnezeu şi care totuşi descoperă că, după toate aparenţele, El nu îşi ţine făgăduinţele, perspectiva imediată fiind aceea a dezastrului şi chiar a morţii. Mulţi creştini remarcabili, care au început să urmeze pe Mântuitorul foarte hotărâţi, au cedat acestui gen de presiune şi i-au dat biruinţa lui Satana. Este exact ceea ce i s-a întâmplat lui Ilie la porţile Izreelului. Vreme de trei ani ascultase cu meticulozitate de orice îndrumare dată de Arhitectul Suprem, până când, pe neaşteptate, în măsura în care putea să îşi dea seama, a văzut că dacă va continua să asculte, acest lucru îl va costa viaţa. În loc să predea cu totul cazul său lui Dumnezeu şi să-şi menţină slujirea credincioasă faţă de Iehova, el a ales „să se salveze“ singur. El a acceptat alternativa pe care i-a oferit-o Satana şi astfel a cedat sub presiune. Ca şi cu mulţi dintre noi, grija principală a lui Ilie a fost să-şi păstreze viaţa, dar povara care zăcea asupra lui Hristos era cu

272

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

mult mai mare. Pentru El, tot ceea ce conta era succesul misiunii Sale. Venise pe pământ pentru a pune capăt răzvrătirii, prin descoperirea perfectă şi completă a caracterului Tatălui Său, pentru a demonstra cum trebuie să se raporteze oamenii la Tatăl lor ceresc şi pentru a plăti preţul răscumpărării pentru păcătoşi. Când a înfruntat pe vrăjmaşul cel viclean în pustie, lucrarea Sa abia începuse şi El ştia din profeţie că această lucrare nu va fi încheiată decât după trei ani şi jumătate. De aceea, nevoia de a trăi şi presiunea ca să se lupte pentru a trăi, erau cu mult mai mari decât au experimentat toţi cei care s-au văzut faţă în faţă cu moartea, după ce şi-au predat viaţa în mâinile marelui Medic. Vrăjmaşul îl apăsa pe Hristos cu gândul că trebuie să ia lucrurile în mâinile Lui şi să acţioneze, deoarece era de datoria Sa să facă aceasta. Satana a argumentat că, întrucât Tatăl Său îl părăsise în mod evident pe Hristos, purtarea de grijă pentru El şi lucrarea Lui nu o mai avea nimeni decât El însuşi. Dar Mântuitorul a refuzat să îngăduie ca martorul vizibil al împrejurărilor să îl facă să calce cuvântul Tatălui Său. El a refuzat cu desăvârşire să îşi piardă credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu, chiar dacă orice dovadă vizibilă arăta că ele nu vor fi împlinite. „În faţa Universului, care era martor, El a dovedit că e mai uşor să suferi orice rău ar veni, decât să te desparţi de Dumnezeu cât de puţin.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 12, par. 22. Fiinţele omeneşti inversează aceste valori. Pentru ele cea mai mare calamitate este pierderea vieţii, însă Hristos a demonstrat că este cel mai mare rău sau cea mai mare calamitate „să te desparţi de Dumnezeu cât de puţin.“ Aceia care la judecată vor fi socotiţi vrednici de viaţa veşnică, sunt singurii care vor fi învăţat să refuze de a nu se încrede în promisiunile lui Dumnezeu, chiar dacă ei eşuează de o mie de ori în experimentarea lor. Mântuitorul a dat asigurarea că ne va desăvârşi, ca să fim pregătiţi să trecem cu bine de scrutinul judecăţii de cercetare pe care o va face Împăratul. Rămâne ca noi să credem acest cuvânt, indiferent cât de contrare ar fi dovezile. Cei care îngăduie ca înfrângerile, greşelile şi martorul împrejurărilor, să le răpească credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu, vor căuta o altă cale pentru a trece de judecata de cercetare decât cea specificată de Dumnezeu. Din nefericire pentru ei, acest lucru nu le va servi pentru a trece judecata de cercetare şi cu tristeţe Domnul îi va exclude din locuinţele slavei.

ISPĂŞIREA DIN SFÂNTA SFINTELOR

273

Există doar un singur standard pentru judecată, şi acesta este desăvârşirea caracterului şi a faptelor. Dumnezeu a pus la dispoziţie ample prevederi pentru ca toţi să atingă acest standard şi „... El va face aceasta pentru toţi cei care nu se împotrivesc printr-o voinţă stricată, care să facă fără putere harul Său.“ Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, subcap. Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit, par. 2. Fie ca toţi să-şi supună sufletele în grija „Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale.“ „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.“ Iuda 24, Filipeni 1,6.

Capitolul 20

Mai întâi, judecata
Săvârşirea ispăşirii finale este precedată de judecata de cercetare. Toţi cei care şi-au trimis păcatele înainte, prin lucrarea din Sfânta, vor fi examinaţi pentru a vedea dacă sunt pregătiţi pentru beneficiile ispăşirii finale. Sunt mulţi oameni religioşi care nu cred că va avea loc o asemenea examinare a adevăratului popor al lui Dumnezeu. Ei susţin că destinul creştinului este pecetluit când îl primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal, deoarece atunci primeşte darul vieţii veşnice şi făgăduinţa că el nu va ajunge niciodată sub condamnare. Isus a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce m-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.“ Ioan 5,24. Oamenii religioşi care susţin ideea că cei neprihăniţi nu vor face faţă unei judecăţi de cercetare, argumentează că nu are rost să se mai determine pe viitor cine va avea viaţă veşnică, din moment ce credinciosul este deja în posesia ei din ziua când el a devenit copil al lui Dumnezeu. Pe deasupra, ei întreabă: „Ce nevoie are un Dumnezeu infinit şi atotcunoscător să facă o cercetare a acelora care doresc un loc în cer, din moment ce El cunoaşte condiţia lor spirituală fără ca să mai trebuiască să facă o asemenea examinare?“ Aceste argumente nu pot fi trecute uşor cu vederea, pentru că ele par să aibă o greutate considerabilă. Totuşi, înainte de a le analiza, vom privi la multe declaraţii ale Scripturilor, care confirmă faptul că va fi o judecată a celor neprihăniţi, ca şi una a celor răi. Apoi vom depune efort să înţelegem, de ce trebuie să aibă
(274)

MAI ÎNTÂI JUDECATA

275

loc judecata, chiar dacă cel credincios are deja viaţă veşnică şi nu va ajunge să fie condamnat. Aceasta este procedura corectă. Înainte de a încerca să înţelegem de ce Dumnezeu va face o judecată, trebuie să acceptăm declaraţia evidentă a Scripturii, că El va face o judecată. Tragedia multor oameni este aceea, că vin să găsească în Cuvântul lui Dumnezeu dovezi pentru ceea ce ei deja cred, în loc să se apropie de soliile inspirate cu convingerea că, ceea ce ele conţin, este adevărul absolut şi trebuie acceptat ca atare. Adevăratul copil al lui Dumnezeu este interesat să găsească doar adevărul, indiferent cât de mare poate fi lupta cu ideile preconcepute sau cu propriile interese. De aceea, când Scripturile declară că el va veni la judecată, el acceptă pur şi simplu acest fapt. Isus, Învăţătorul divin, a învăţat clar că adevăratul popor al lui Dumnezeu va fi examinat înainte de a începe nunta Mielului. Nu există un tablou mai clar ce poate fi dat, ca cel care este oferit în parabola hainei de nuntă din Matei 22,1-14. Am studiat aceste versete în capitolul 18, tocmai pentru a învăţa că standardul judecăţii este desăvârşirea. Vom arunca din nou o scurtă privire asupra ei pentru a vedea cum dovedeşte aceasta faptul că cei neprihăniţi vor fi supuşi scrutinului divin înainte ca să poată lua parte la nunta Mielului. „Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ,Prietene,‘ i-a zis el, ,cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?‘ Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: ,Legaţi-i mâinile şi picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.‘ “ Matei 22,11-14. Indiscutabil, împăratul este Dumnezeu. Intrarea Lui în odaia de nuntă pentru a-i vedea pe oaspeţi este un tablou al judecăţii de cercetare. Singurii cercetaţi în această vreme vor fi cei care au răspuns chemării de a veni la nuntă. Necredincioşii nu sunt incluşi în această examinare. Rândul lor vine mai târziu. Aceasta dovedeşte că cei neprihăniţi vor fi supuşi unei judecăţi de cercetare, în urma căreia se va hotărî dacă ei vor moşteni sau nu viaţa veşnică. Aceasta se armonizează cu serviciul jertfelor sau slujba tipică. În marea zi a ispăşirii, singurii oameni implicaţi în acea slujbă

276

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

erau cei care făceau parte din tabăra izraelită. Naţiunile păgâne, care n-aveau respect faţă de legile lui Iehova, nu erau implicate în acele slujbe. „În serviciul jertfelor, numai aceia care veniseră înaintea lui Dumnezeu, cu mărturisire şi pocăinţă, şi ale căror păcate fuseseră trecute asupra sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat, aveau o parte în serviciul zilei de ispăşire. Tot aşa, în ziua cea mare a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate în consideraţie numai cazurile acelora care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. Judecata celor nelegiuiţi este o lucrare distinctă şi separată şi are loc mai târziu. ,Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?‘ 1 Petru 4,17. „ Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 4. Pavel a văzut clar, de asemenea, că adevăratul popor al lui Dumnezeu va fi judecat înainte de a intra în ţara făgăduinţei. El a scris către creştinii convertiţi de puterea vie a Evangheliei: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.“ 2 Corinteni 5,10. Prin faptul că zice: „toţi trebuie să ne înfăţişăm“, Pavel se include pe el însuşi printre cei care vor fi judecaţi, şi cu siguranţă că el era un om neprihănit. Când Pavel le-a scris romanilor, el a vorbit despre judecata care trebuie să vină, în care aceia care erau găsiţi trăind o viaţă de ascultare aveau să fie binecuvântaţi cu viaţa veşnică, în timp ce restul, care la judecată vor fi găsiţi plini de fărădelege, vor fi lăsaţi în seama nimicirii veşnice. El nu le-a dat nici o asigurare că, fiind copii ai lui Dumnezeu, vor scăpa de scrutinul examinării. El a declarat că la arătarea „dreptei judecăţi a lui Dumnezeu“, Cel atotputernic „va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.“ Romani 2,5-8. Fără îndoială, dacă numai cei răi ar fi judecaţi, Pavel nu ar menţiona răsplătirea pe care judecata le-o oferă celor neprihăniţi. El ar fi restrâns judecata cu exclusivitate la cei răi. „Şi... oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.“ Evrei 9,27.

MAI ÎNTÂI JUDECATA

277

Scripturile învaţă, în mod indiscutabil, că va exista o judecată a tuturor celor care şi-au trimis păcatele înainte la judecată. Aceasta va avea loc înainte ca slujba din sanctuarul ceresc să fie încheiată şi înainte ca Hristos să se întoarcă pe norii cerului. Daniel a primit o viziune a acestei scene de judecată, şi el o descrie astfel: „Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau, şi zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata, şi s-au deschis cărţile.“ Daniel 7,9.10. Traducerea românească redă foarte corect scena, când zice: „s-au aşezat nişte scaune de domnie.“ Pentru a înţelege bine expresia menţionată trebuie să avem în minte sălile de judecată din Orientul antic. Aceste săli enorme erau de obicei construite în formă de cerc, pavate cu pietre mari, şlefuite, deasupra cărora se afla un tavan bogat ornamentat, sprijinit pe coloane. Înainte ca să se adune curtea oficială, slujitorii intrau şi aşezau nişte perne mari, pe care se aşezau împăratul şi curtenii săi. Prin punerea acestor perne, slujitori aşezau scaunele de judecată. Trebuie să avem grijă să nu confundăm această revizuire sau judecată finală cu evaluarea sau judecata zilnică prin intermediul căreia Dumnezeu ţine un raport la zi, exact şi permanent cu privire la starea spirituală a poporului Său. Există o judecată zilnică, dar aceasta nu ia locul şi nici nu înlătură nevoia judecăţii finale. Zi de zi, Dumnezeu păstrează un raport foarte exact despre starea spirituală şi morală a oamenilor şi a naţiunilor. El lucrează din greu şi tânjeşte să-i salveze pe toţi, dar când oamenii, chiar înaintea închiderii timpului de probă, se dovedesc cu totul apostaziaţi şi se arată hotărâţi să nu se pocăiască niciodată, raportul lor este închis şi ei sunt lăsaţi pradă nimicirii, aşa după cum spune declaraţia următoare: „Dumnezeu îşi conduce mereu poporul, pas cu pas. El îi aduce în diferite situaţii rânduite astfel, pentru a se da pe faţă ceea ce este în inimă. Unii sunt tari într-un punct, însă cad la următorul. Cu fiecare pas înainte, inima este încercată şi pusă la probă tot mai mult. Dacă cei ce pretind că fac parte din poporul lui Dumnezeu descoperă că inimile lor se opun acestei lucrări drepte, acest

278

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

lucru ar trebui să-i convingă că au o lucrare de făcut pentru a birui, pentru ca să nu fie vărsaţi din gura Domnului. Îngerul a spus: ,Dumnezeu îşi face continuu lucrarea, pentru a pune la încercare şi a proba pe fiecare din poporul Său.‘ Unii sunt gata să primească într-un anumit punct; însă, atunci când Dumnezeu îi aduce în alt punct în care sunt puşi la probă, ei se dau înapoi şi se retrag, pentru că aceasta îi aduce în luptă directă cu un idol îndrăgit. Aici, ei au ocazia să vadă ceea ce este în inimile lor şi care îl îndepărtează pe Isus. Ei preţuiesc altceva mai mult decât adevărul, iar inimile lor nu sunt gata să-l primească pe Isus. Fiecare, în mod personal, va fi pus la probă şi încercat o perioadă de timp, pentru a se vedea dacă îşi va sacrifica idolii şi va da atenţie sfatului Martorului Credincios. Dacă este cineva care nu va fi curăţit prin ascultarea de adevăr şi nu-şi va birui egoismul, mândria şi patimile rele, îngerii lui Dumnezeu au următoarea sarcină: ,Sunt ataşaţi de idolii lor, lăsaţi-i în pace‘; şi trec mai departe să-şi facă lucrarea, lăsându-i pe aceştia cu trăsăturile lor păcătoase neîndreptate, în stăpânirea îngerilor răi. Aceia care urcă la fiecare treaptă şi fac faţă cu succes oricărui test, biruind, oricare ar fi preţul, au dat atenţie sfatului Martorului Credincios şi vor primi ploaia târzie, şi astfel vor fi corespunzători pentru a fi luaţi la cer.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 7. Pentru că Dumnezeu evaluează continuu starea spirituală a acelora care se socotesc poporul lui Dumnezeu, cât şi a mulţimilor pământului, El este în stare să îşi instruiască îngerii Săi pentru a abandona pentru totdeauna pe aceia care au trecut dincolo de speranţa mântuirii. Nu este necesar ca un om să aştepte până când moare pentru a-şi încheia timpul de probă pe pământ. Mulţi fac aceasta închizând uşa inimii lor, printr-o respingere încăpăţânată a adevărului, aşa cum este el în Isus, după care mai trăiesc încă vreme de mulţi ani. Acest adevăr este confirmat în următoarea declaraţie: „A venit vremea când Ierusalimul este cercetat cu felinarele aprinse. Dumnezeu este la lucru, cercetând caracterul, cântărind valoarea morală şi pronunţând decizii asupra cazurilor individuale.“ Mărturii pentru predicatori, cap. Ridicarea standardului, subcap. Standardul lui Dumnezeu, par. 1. Această solie a fost dată probabil către sfârşitul secolului al XIX-lea, dar ea este adevărată în privinţa oricărui moment de la data de când păcatul a intrat în lume. Cu toate că revizuirea

MAI ÎNTÂI JUDECATA

279

cazurilor celor care nu-şi sfârşiseră timpul de probă, când erau în viaţă, nu a început până la 1844, Dumnezeu nu a aşteptat până atunci ca să înceapă această lucrare de cântărire a caracterului şi de pronunţare a deciziilor în cazuri individuale. De exemplu, regele Saul a fost unul pe care îngerii lui Dumnezeu l-au părăsit pentru totdeauna. În acelaşi fel, Hristos a rostit cuvintele triste asupra Ierusalimului: „Iată că vi se lasă casa pustie.“ Matei 23,38. Cu excepţia celor opt care au intrat în arca lui Noe, oamenii care au trăit pe vremea potopului îşi sfârşiseră timpul de har, întocmai după cum au făcut şi locuitorii Sodomei şi ai Gomorei, egiptenii în timpul exodului, închinătorii la viţelul de aur şi locuitorii Canaanului. A existat o uşă închisă în zilele lui Hristos şi din nou în 1844. Despre aceasta stă scris: „Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: ,Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide: Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu o poate închide, căci ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu.‘ “ Apocalipsa 3,7.8. Prin faptul că spune că El a pus o uşă deschisă înaintea adevăratului Său popor, Dumnezeu arată, în acelaşi timp, că o uşă a fost închisă înaintea altora, şi exact acest lucru s-a întâmplat. A existat o uşă închisă în 1844 – timpul la care se referă versetele de mai sus – când mii s-au sigilat în respingerea veşnică a adevărului divin. Dumnezeu a confirmat aceasta prin solul Său, care a scris sub îndrumarea Sa, următoarele: „Mi s-a arătat în viziune, şi încă cred, că o uşă a fost închisă în 1844. Toţi cei care au văzut lumina soliilor primului şi al doilea înger şi au respins acea lumină au fost lăsaţi în întuneric. Iar aceia care au acceptat-o şi au primit Duhul Sfânt, care a însoţit proclamarea soliei din cer, dar care după aceea au renunţat la credinţa lor şi au denunţat experienţa lor ca fiind o înşelăciune, prin aceasta au respins Duhul lui Dumnezeu, şi El nu a mai mijlocit pentru ei. Aceia care nu au văzut lumina, nu s-au făcut vinovaţi de respingerea ei. Numai clasa care dispreţuise lumina din cer a fost cea pe care Duhul lui Dumnezeu nu a mai putut s-o atingă. Şi această clasă includea, după cum am spus, atât pe cei care au

280

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

refuzat să accepte solia, când le-a fost prezentată, cât şi pe cei care, după ce au primit-o, au renunţat mai apoi la credinţa lor. Aceştia se prea poate să fi avut o formă de evlavie şi să pretindă a fi urmaşii lui Hristos; dar neavând o legătură vie cu Dumnezeu, ei aveau să fie luaţi captivi de înşelăciunile lui Satana. Aceste două clase sunt aduse la vedere în viziune – aceia care au mărturisit că lumina pe care o primiseră era o înşelăciune şi cei răi din lume care, respingând lumina, fuseseră lepădaţi de Dumnezeu. Nu se face nici o referire la cei care nu văzuseră lumina şi, de aceea, nu se fac vinovaţi de respingerea ei.“ Selected Messages, vol. 1, pag. 63, 64. Aceia „care au acceptat-o (solia de la Dumnezeu) şi au primit Duhul Sfânt, care a însoţit proclamarea soliei din cer“, au avut numele scrise în cartea vieţii. Dar când s-au depărtat de la adevăr şi au denunţat experienţa lor anterioară ca fiind o înşelăciune şi au mers atât de departe prin aceasta încât îşi închiseseră uşa milei pe vecie, numele lor au fost şterse din cartea vieţii şi au fost trecute în cartea morţii. Următoarea declaraţie confirmă aceasta: „Moise şi-a manifestat marea sa iubire pentru Israel rugânduse stăruitor Domnului ca să le ierte păcatul sau să-i şteargă numele din cartea pe care El o scrisese. Mijlocirea sa aici ilustrează iubirea şi mijlocirea lui Hristos pentru neamul păcătos. Dar Domnul a refuzat să îl lase pe Moise să sufere pentru păcatele poporului său apostaziat. El i-a spus lui Moise că aceia care păcătuiseră împotriva Sa aveau să fie şterşi din cartea pe care El o scrisese; pentru că cel neprihănit nu trebuie să sufere pentru vinovăţia celui păcătos. Cartea la care se face referire aici este cartea rapoartelor din cer, în care sunt scrise cu credincioşie fiecare nume, faptele tuturor, păcatele şi ascultarea lor. Când oamenii comit păcate care sunt prea grozave ca Domnul să le ierte, numele lor sunt şterse din carte, iar ei sunt daţi nimicirii.“ Signs of the Times, 27 mai 1880. Aceasta înseamnă că există trei clase de oameni printre aceia care doresc să intre în cer. În primul rând este clasa care primeşte solia şi este binecuvântată cu Duhul Sfânt, dar care se întoarce înapoi. Prin comiterea păcatului de neiertat, ei sunt îndepărtaţi prin judecata zilnică. De aici înainte ei sunt în aceeaşi categorie cu păgânii şi nu sunt judecaţi la judecata finală, în care cei neprihăniţi sunt examinaţi înainte de închiderea timpului de probă.

MAI ÎNTÂI JUDECATA

281

În al doilea rând sunt aceia care, deşi nu au comis păcatul de neiertat, nu renunţă la orice rău dorit de ei. Ei trăiesc până la judecata de cercetare, după care sunt îndepărtaţi. În ultimul rând există clasa care este credincioasă şi loială până la sfârşit. Cei care alcătuiesc această clasă au trecut de judecata zilnică, iar judecata finală confirmă faptul că sunt potriviţi pentru împărăţia slavei. Înţelegerea acestor deosebiri face posibilă interpretarea corectă a textului din Apocalipsa 13,8. „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume nu a fost scris în cartea Mielului care a fost junghiat de la întemeierea lumii.“ K. J.V. Bible. Aceasta înseamnă că toţi cei ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii nu se vor închina fiarei şi icoanei ei, dar mulţi dintre ei se vor pleca sub presiunea finală şi vor deveni loiali puterii Babilonului. Aceasta este ceea ce se va întâmpla, în termeni practici. O persoană va primi prezenţa Duhului Sfânt, ca răspuns la ultima solie şi, în consecinţă, va avea numele scris în cartea vieţii. În timp ce numele se află acolo, ea nu se va închina fiarei şi icoanei ei. Dar presiunea ca să lepede adevărul va creşte în fiecare zi, până când această persoană îl părăseşte în cele din urmă pe Dumnezeu, şi renunţă la credinţă pentru totdeauna. Numele ei este şters imediat din cartea vieţii, iar ea se întoarce la închinarea falsului Hristos. În felul acesta, nici unul dintre cei ale căror nume se află în cartea vieţii, nu se va închina fiarei şi icoanei ei. Scripturile arată clar că există o judecată zilnică ce hotărăşte soarta finală a multor oameni şi o judecată sau revizuire finală, numită judecata de cercetare, pentru aceia care nu au fost înlăturaţi de pe calea creştină în timpul experienţelor zilnice. Poporul lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă în mod clar deosebirea dintre aceste două judecăţi. O dată ce s-a stabilit, dincolo de orice îndoială, că va fi o judecată de cercetare în care va fi revizuit cazul celor neprihăniţi, a sosit timpul să lămurim de ce trebuie să existe o asemenea judecată. Acest studiu trebuie să fie abordat cu convingerea de nestrămutat că Dumnezeu nu face nimic inutil. De aceea, El are motive bune şi practice pentru a-şi supune poporul Său la o judecată de cercetare. Este clar faptul că El nu o face de dragul Său, pentru Sine, deoarece El personal nu are nevoie să facă o anchetă pentru a se

282

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

informa cu privire la cine este gata sau nu. Având în vedere spiritul Său neegoist, constant, El face această judecată pentru alţii, deoarece aceasta satisface nevoia îngerilor şi a locuitorilor necăzuţi din univers, precum şi nevoia celor răscumpăraţi de pe pământ. Îngerii şi oştile necăzute ale cerului care locuiesc pe planetele de peste tot din univers, nu au drept scop să admită păcatul în domeniul ceresc. Ei au studiat cu un viu interes rezultatele păcatului, felul în care a produs rodul său otrăvitor pe această planetă jalnică, şi ei nu doresc să vadă nici unul din aceste rezultate în lumile în care locuiesc. Ei nu pot să detecteze vreun păcat ascuns care ar putea rămâne înăuntrul inimilor acelora care caută să intre în ceruri, aşa că, pentru pacea minţii lor, toţi care vor trebui să fie primiţi în cer, trebuie să fie găsiţi, printr-o examinare făcută de Cel care este în stare să citească cele mai ascunse taine ale sufletului, fără pată, fără zbârcitură sau ceva de felul acesta. Cei neprihăniţi sunt extrem de dornici să găsească cerul drept un loc nepătat, curat şi necontaminat de cineva asupra căruia se mai află cea mai mică urmă sau pată de păcat. Aceia care au atins desăvârşirea deplină a caracterului se vor dedica fără egoism acestui ideal, încât se vor supune cu bucurie examinării pentru a fi siguri că ei înşişi nu sunt vinovaţi de pângărirea cerului. Dacă s-ar fi putut garanta că toţi cei care intră pe calea care duce către cer vor ajunge la sfârşit pe deplin calificaţi pentru primirea lor acolo, atunci nu ar mai fi nevoie de scrutinul şi revizuirea finală. Din păcate nu există această garanţie, pentru că cea mai mare parte a acelora care încep să meargă pe această cale, nu vor izbuti să ducă lucrarea mântuirii lor la bun sfârşit. Ei vor dezminţi aşteptările şi astfel se vor descalifica. Fără îndoială, trebuie adoptată o anumită procedură pentru a-i separa pe cei care au perseverat până la sfârşit, de cei care nu au perseverat. Examinarea fiecărui caz devine astfel o necesitate vitală. Oamenii care susţin că judecata nu este necesară pentru adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, spun în realitate că o dată ce un om l-a acceptat pe Hristos, el niciodată după aceea nu mai poate fi pierdut. Aceasta presupune faptul că lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet este completată sau încheiată la convertire, însă aşa ceva nu este posibil. Convertirea este doar începutul; o lucrare extensivă de reformare trebuie să urmeze înainte ca

MAI ÎNTÂI JUDECATA

283

sufletul să fie gata să umble împreună cu îngerii. Dar şi mai important este faptul că, la convertire, sufletul nu devine ancorat în credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu. Când o persoană începe alergarea creştină, ea nu îşi dă seama ce o va costa; şi ea poate descoperi că iubirea sa pentru păcat este mai mare decât dorinţa sa după neprihănire. În consecinţă, unii abandonează cu totul credinţa lor, iar alţii încearcă să se agaţe atât de idolii pe care-i iubesc, cât şi de cer. Astfel, la judecată, se vor prezenta atât fecioare înţelepte, cât şi fecioare neînţelepte, ce pretind un loc în cer. Este evident că trebuie făcută o examinare o fiecărui caz, pentru a determina cine este pe deplin curăţat de păcat şi în cine se poate avea încredere că rămâne credincios lui Dumnezeu pentru veşnicie. Din acest motiv, judecata este o necesitate practică. Fără ea, securitatea şi fericirea cerului vor fi puse în primejdie. Cu ea, Paradisul va fi în veşnică siguranţă. „Cărţile rapoartelor din ceruri, în care sunt trecute numele şi faptele oamenilor, urmează să determine hotărârile judecăţii. Profetul Daniel spune: ,S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.‘ Apocalipsa, care descrie aceeaşi scenă, adaugă: ,Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.‘ Apocalipsa 20,12. Cartea vieţii cuprinde numele tuturor acelora care au intrat vreodată în serviciul lui Dumnezeu. Isus îi îndemna pe ucenici: ,Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.‘ Luca 10,20. Pavel vorbeşte despre colaboratorii lui credincioşi, ,ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii.‘ Filipeni 4,3. Daniel, privind spre ,timpul încercării, aşa cum n-a fost niciodată‘, spune că poporul lui Dumnezeu va fi mântuit, ,şi anume oricine va fi găsit scris în carte.‘ Daniel 12,1. Iar Ioan spune că numai aceia vor intra în cetatea sfântă a lui Dumnezeu, ale căror nume ,sunt scrise în cartea vieţii Mielului.‘ Apocalipsa 21,27. ,O carte de aducere aminte‘ este scrisă înaintea lui Dumnezeu, în care sunt raportate faptele bune ale ,celor ce se tem de Domnul şi cinstesc numele Lui.‘ Maleahi 3,16. Cuvintele lor de credinţă, faptele lor de iubire sunt scrise în ceruri. Neemia se referă la aceasta atunci când spune: ,Adu-ţi aminte de mine, Dumnezeule,... şi nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru casa Dumnezeului meu.‘ Neemia 13,14. În cartea de amintire a lui

284

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Ceasul judecăţii se apropie necontenit. Atunci când acest timp va veni, preceptele divine vor constitui standardul după care va fi judecat orice om. De aceea, fiecare are nevoie să se asigure că menţine o stare de pregătire zilnică, astfel încât judecata să nu-l prindă nepregătit. Dumnezeu este imortalizată orice faptă a neprihănirii. Acolo se înregistrează cu credincioşie orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit, orice cuvânt de milă duioasă care a fost exprimat. Şi orice faptă de jertfire, orice suferinţă şi durere suferită pentru Hristos este raportată acolo. Psalmistul spune: ,Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt scrise ele în cartea Ta?‘ Psalm 56,8. Există şi un raport al păcatelor oamenilor. ,Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu

MAI ÎNTÂI JUDECATA

285

privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.‘ Ecleziastul 12,14. ,Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit.‘ Mântuitorul spune: ,Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.‘ Matei 12,36.37. Planurile şi motivele ascunse apar în acest registru care nu greşeşte; căci ,Dumnezeu va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor.‘ 1 Corinteni 4,5. ,Iată, este scris înaintea Mea,... nelegiuirile voastre împreună cu nelegiuirile părinţilor voştri – zice Domnul.‘ Isaia 65,6.7. K. J.V. Bible. Lucrarea fiecărui om este trecută în revistă înaintea lui Dumnezeu şi înregistrată la credincioşie sau la necredincioşie. În dreptul fiecărui nume din cărţile cerului, este trecut cu o exactitate teribilă orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neîndeplinită şi orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită. Avertizările sau mustrările trimise de cer, dar neglijate, clipele risipite, ocaziile nefolosite, influenţa exercitată spre bine sau spre rău, cu rezultatele ei îndepărtate, toate sunt înregistrate de îngerul raportor. Legea lui Dumnezeu este standardul prin care vor fi probate caracterele şi vieţile oamenilor. Înţeleptul zice: ,Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată.‘ Ecleziastul 12,13.14. Apostolul Iacov îi îndemna pe fraţi: ,Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei.‘ Iacov 2,12. Aceia care la judecată sunt ,socotiţi vrednici‘ vor avea parte de învierea drepţilor. Isus spunea: ,dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi... vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu fiind fii ai învierii.‘ Luca 20,35.36. Şi mai spunea: ,şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă.‘ Ioan 5,29. Morţii cei neprihăniţi nu vor fi înviaţi până după judecata prin care vor fi socotiţi vrednici de ,învierea la viaţă‘. De aceea, nu vor fi prezenţi în persoană la tribunal atunci când sunt cercetate rapoartele şi când cazul lor este hotărât. Isus se va arăta ca avocat sau apărător al lor pentru a mijloci în favoarea lor înaintea lui Dumnezeu. ,Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.‘ 1 Ioan 2,1. ,Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut

286

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.‘ ,De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.‘ Evrei 9,24; 7,25. Când cărţile cu rapoarte sunt deschise la judecată, viaţa tuturor acelora care au crezut în Isus trece pe dinaintea lui Dumnezeu. Începând cu aceia care au trăit la început pe pământ, Apărătorul nostru prezintă cazurile fiecărei generaţii, unul după altul, şi încheie cu cei în viaţă. Fiecare nume este menţionat, fiecare caz este cercetat cu atenţie. Nume sunt primite şi nume sunt respinse. Dacă mai sunt păcate rămase în cărţi, de care oamenii nu sau pocăit şi nu sunt iertate, numele lor sunt şterse din cartea vieţii, iar raportul faptelor lor bune este şters din cartea de amintire a lui Dumnezeu. Domnul i-a spus lui Moise: ,Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea.‘ Exod 32,33. Iar profetul Ezechiel spune: ,Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea,... toată neprihănirea lui va fi uitată.‘ Ezechiel 18,24. Pentru toţi aceia care s-au pocăit cu adevărat de păcat şi prin credinţă au apelat la sângele lui Hristos ca jertfă ispăşitoare, s-a scris iertare în dreptul numelui lor în cărţile cerului; pentru că au devenit părtaşi ai neprihănirii lui Hristos, iar caracterele lor sunt în armonie cu legea lui Dumnezeu, păcatele lor vor fi şterse, iar ei vor fi socotiţi vrednici de viaţa veşnică. Domnul declară prin profetul Isaia: ,Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.‘ Isaia 43,25. Isus a spus : ,Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.‘ ,De aceea pe orişicine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.‘ Apocalipsa 3,5; Matei 10,32.33. Interesul cel mai profund printre oameni faţă de hotărârile tribunalelor pământeşti reprezintă foarte slab interesul din curţile cereşti atunci când numele scrise în cartea vieţii vin la cercetare înaintea Judecătorului a tot pământul. Mijlocitorul divin prezintă rugăciunea ca toţi aceia care au biruit, prin credinţa în sângele Său, să fie iertaţi de nelegiuirile lor, ca să fie readuşi în că-

MAI ÎNTÂI JUDECATA

287

minul lor din Eden şi să fie încoronaţi ca împreună moştenitori cu El la ,vechea stăpânire‘. Mica 4,8. În străduinţele sale de a amăgi şi a ispiti neamul omenesc, Satana plănuise să zădărnicească planul divin făcut la crearea omului; dar Hristos cere acum ca acest plan să fie adus la îndeplinire ca şi cum omul n-ar fi căzut niciodată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare şi îndreptăţire deplină şi desăvârşită, ci şi o împărtăşire de slava Sa şi un loc pe tronul Său. În timp ce Isus mijloceşte pentru supuşii harului Său, Satana îi acuză înaintea lui Dumnezeu, ca fiind călcători ai legii. Amăgitorul cel mare a căutat să-i aducă la scepticism sau necredinţă, să-i facă să piardă încrederea în Dumnezeu, să-i despartă de dragostea Sa şi să calce legea. Acum el arată către raportul vieţii lor, la defectele lor de caracter, la lipsa lor de asemănare cu Hristos, care a dezonorat pe Răscumpărătorul lor, la toate păcatele pe care el i-a ispitit să le săvârşească, şi din cauza aceasta, el îi pretinde ca supuşi ai săi. Isus nu le scuză păcatele, dar arată către pocăinţa şi credinţa lor şi, cerând iertare în favoarea lor, îşi înalţă mâinile rănite înaintea Tatălui şi a îngerilor sfinţi, spunând: ,Îi cunosc pe nume, i-am săpat pe palmele Mele.‘ ,Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.‘ Psalm 51,17. Iar pârâşului sau acuzatorului poporului Său îi spune: ,Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, un tăciune scos din foc?‘ Zaharia 3,2. Hristos va îmbrăca pe cei credincioşi cu propria Sa neprihănire, pentru a putea prezenta înaintea Tatălui ,o biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta.‘ Efeseni 5,27. Numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi despre ei stă scris: ,Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.‘ Apocalipsa 3,4. În felul acesta se va împlini deplin făgăduinţa legământului cel nou, care zice: ,Le voi ierta nelegiuirea şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.‘ ,În zilele acelea, în vremea aceea – zice Domnul – se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi.‘ Ieremia 31,34; 50,20. ,În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim se va numi ,sfânt‘, oricine va fi scris printre cei vii, la Ie-

288

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

rusalim.‘ Isaia 4,2.3. Lucrarea judecăţii de cercetare şi de ştergere a păcatelor trebuie îndeplinită înainte de a doua venire a Domnului. Deoarece morţii trebuie judecaţi după lucrurile scrise în cărţi, este cu neputinţă ca păcatele oamenilor să fie şterse după judecata la care sunt cercetate cazurile lor. Dar apostolul Petru spune lămurit că păcatele credincioşilor vor fi şterse atunci când ,vor veni vremurile de reînviorare de la faţa Domnului; şi va trimite pe Isus Hristos.‘ Fapte 3,19.20. K. J.V. Bible. Când se va încheia judecata de cercetare, Hristos va veni şi răsplata Lui va fi cu El, ca să dea fiecărui om după cele ce a făcut. În serviciul jertfelor, marele preot, după ce făcea ispăşirea pentru Israel, ieşea şi binecuvânta adunarea. Tot astfel Hristos, la încheierea lucrării Sale de mijlocire, se va arăta, ,nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea‘ (Evrei 9,28), pentru a binecuvânta cu viaţă veşnică pe poporul Său care aşteaptă. Aşa cum preotul îndepărta păcatele din sanctuar şi le mărturisea pe capul ţapului ispăşitor, tot astfel şi Hristos va aşeza toate aceste păcate asupra lui Satana, iniţiatorul şi instigatorul la păcat. Ţapul ispăşitor, care purta păcatele lui Israel era trimis departe ,într-un pământ pustiit‘ (Levitic 16,22). În acelaşi fel Satana, care poartă vina tuturor păcatelor pe care a provocat pe poporul lui Dumnezeu să le facă, va fi legat pe pământ timp de o mie de ani, care în timpul acesta va fi pustiu, fără locuitori, şi va suferi în cele din urmă pedeapsa deplină în foc, care va distruge pe toţi nelegiuiţii. În felul acesta, planul cel mare de mântuire îşi va ajunge împlinirea în eradicarea finală a păcatului şi în eliberarea tuturor acelora care au vrut să renunţe la fărădelege. În timpul rânduit pentru judecată – încheierea celor 2300 de zile în anul 1844 – a început lucrarea de cercetare şi de ştergere a păcatelor. Toţi aceia care au luat vreodată asupra lor numele lui Hristos trebuie să treacă prin lucrarea cercetării. Atât cei vii, cât şi cei morţi sunt judecaţi ,după lucrurile care au fost scrise în cărţi, după faptele lor.‘ Păcatele pentru care nu s-a făcut pocăinţă şi nu au fost părăsite nu vor fi iertate şi nici şterse din cărţile rapoartelor, ci vor sta ca mărturie împotriva păcătosului în ziua lui Dumnezeu. Poate că faptele rele au fost săvârşite la lumina zilei sau la întunericul nopţii; dar, înaintea Aceluia cu care avem de-a face, ele au fost deschise şi descoperite. Îngerii lui Dumnezeu au fost

MAI ÎNTÂI JUDECATA

289

martori la fiecare păcat şi l-au înregistrat în rapoartele care nu greşesc. Păcatul poate fi ascuns, negat, ascuns faţă de tată, de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni; nimeni altul afară de făptaşul vinovat n-ar putea să aibă nici cea mai slabă bănuială cu privire la păcat; dar el este descoperit în faţa inteligenţelor cerului. Întunericul nopţii celei mai întunecate, tăinuirea cea mai meşteşugită nu sunt în stare să acopere nici măcar un gând de cunoaşterea Celui veşnic. Dumnezeu are un raport exact cu privire la orice faptă nedreaptă şi lucrare sau afacere necinstită. El nu este indus în eroare de aparenţe de evlavie. El nu face greşeli în aprecierea caracterului. Oamenii pot fi înşelaţi de cei stricaţi cu inima, dar Dumnezeu pătrunde prin toate prefăcătoriile şi citeşte viaţa interioară. Cât de solemn este gândul acesta! Zi după zi, trecând în veşnicie, duce cu ea povara de rapoarte pentru cărţile din ceruri. Cuvintele o dată spuse, faptele o dată făcute, nu mai pot fi retrase. Îngerii au înregistrat atât binele, cât şi răul. Cuceritorul cel mai puternic de pe pământ nu mai poate chema înapoi nici măcar raportul unei singure zile. Faptele noastre, cuvintele noastre, chiar şi cele mai ascunse motive, toate îşi au greutatea lor în hotărârea destinului nostru, pentru fericire sau nenorocire. Deşi pot fi uitate de noi, ele vor da mărturie pentru îndreptăţirea sau pentru condamnarea noastră. Aşa după cum trăsăturile feţei sunt reproduse cu o exactitate fără greş pe planşeta lăcuită a artistului, tot astfel caracterul este reprodus cu credincioşie în cărţile de sus. Şi totuşi, cât de puţin interes se dă pe faţă cu privire la raportul care trebuie să fie supus privirii fiinţelor cereşti. Dacă s-ar putea da la o parte vălul care desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, iar fiii oamenilor ar vedea pe îngerul raportor înregistrând orice cuvânt şi faptă cu care va trebui să se întâlnească la judecată, câte cuvinte care se rostesc zilnic ar rămâne nerostite şi câte fapte ar rămâne nefăcute! La judecată va fi cercetat felul cum a fost întrebuinţat fiecare talant. Cum am folosit capitalul încredinţat? Va primi Domnul, la venirea Sa, ce i se cuvine cu dobândă? Am întrebuinţat noi puterile încredinţate nouă, ale braţului, ale inimii şi ale creierului, spre slava lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea lumii? Cum am folosit timpul, condeiul, glasul, banii, influenţa? Ce am făcut pentru Hristos în persoana săracului, a celui îndurerat, a orfanului

290

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

sau a văduvei? Dumnezeu ne-a făcut depozitarii Cuvântului Său sfânt; ce am făcut cu lumina şi adevărul, date nouă pentru a face pe oameni înţelepţi spre mântuire? Nici o valoare nu are simpla mărturisire a credinţei în Hristos; numai dragostea care se dă pe faţă prin fapte este socotită veritabilă; doar dragostea este aceea care dă valoare fiecărei fapte în ochii cerului. Tot ceea ce este făcut din dragoste, oricât de neînsemnat ar apărea în ochii oamenilor, este primit şi răsplătit de Dumnezeu. Egoismul ascuns al oamenilor este descoperit în cărţile cerului. Acolo se găseşte raportul datoriilor neîmplinite faţă de semenii lor, de uitare a cererilor Mântuitorului. Acolo se va vedea cât de adesea a fost dat Satanei timpul, gândul şi puterile care aparţin lui Hristos. Trist este raportul pe care îl duc îngerii în ceruri. Fiinţe inteligente, care se pretind a fi urmaşi ai lui Hristos, sunt preocupate în câştigarea de averi pământeşti sau în procurarea de plăceri lumeşti. Bani, timp şi putere sunt jertfite pentru etalare şi pentru îngăduinţă de sine; însă momentele devotate rugăciunii, cercetării Scripturilor, umilirii sufletului şi mărturisirii păcatelor sunt puţine. Satana inventează nenumărate planuri pentru a ne ocupa mintea, aşa ca ea să nu stăruiască chiar asupra lucrării pe care ar trebui să o cunoaştem foarte bine. Arhiamăgitorul urăşte adevărurile cele mari care scot în evidenţă o jertfă ispăşitoare şi un Mijlocitor atotputernic. El ştie că, în ceea ce-l priveşte, totul depinde de abaterea minţilor de la Isus şi de la adevărul Său. Aceia care vor să se împărtăşească de meritele mijlocirii Mântuitorului nu trebuie să îngăduie nimănui să se amestece în datoria lor faţă de o sfinţenie desăvârşită, în temere de Dumnezeu. Ceasurile preţioase, în loc să fie dedicate plăcerii, paradei sau căutării de câştiguri, ar trebui devotate studiului cu rugăciune stăruitoare a Cuvântului adevărului. Subiectul cu privire la sanctuar şi la judecata de cercetare trebuie să fie clar înţeles de către poporul lui Dumnezeu. Toţi au nevoie de o cunoaştere personală a poziţiei şi a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu neputinţă să dea pe faţă credinţa care este absolut necesară în vremea aceasta sau să ocupe locul pe care-l doreşte Dumnezeu. Fiecare are un suflet de salvat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce trebuie să se înfăţişeze înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să se întâlnească cu Judecătorul cel mare faţă în faţă. Cât de important este, deci, ca fiecare minte să contemple-

MAI ÎNTÂI JUDECATA

291

ze cât mai des scena solemnă în care se va ţine judecata şi se vor deschide cărţile, când, aşa cum spune Daniel, fiecare trebuie să-şi primească plata la sfârşitul zilelor. Toţi aceia care au primit lumină cu privire la acest subiect trebuie să dea mărturie despre adevărurile cele mari pe care Dumnezeu le-a încredinţat lor. Sanctuarul din ceruri este chiar centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. El cuprinde orice suflet care trăieşte pe pământ. El deschide privirii planul de mântuire, aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii şi descoperindu-ne sfârşitul plin de biruinţă, în lupta dintre neprihănire şi păcat. Este de o importanţă copleşitoare ca toţi să cerceteze cu grijă aceste subiecte şi să fie în stare să dea un răspuns oricui le cere socoteală de nădejdea care este în ei. Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din sanctuarul de sus, este tot atât de importantă pentru planul de mântuire ca şi moartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare, pe care, după înviere s-a înălţat să o completeze în ceruri. Trebuie să intrăm prin credinţă dincolo de perdea ,unde Isus a intrat pentru noi ca Înainte-mergător.‘ Evrei 6,20. Acolo se reflectă lumina de la crucea de pe Calvar. Acolo putem câştiga o înţelegere mai pătrunzătoare a tainelor răscumpărării. Mântuirea omului a fost adusă la îndeplinire cu un preţ infinit pentru cer; jertfa adusă împlineşte cererile cele mai mari ale legii lui Dumnezeu călcate de om. Isus a deschis calea către tronul Tatălui şi, prin mijlocirea Sa, dorinţa sinceră a tuturor acelora care vin la El în credinţă poate fi prezentată înaintea lui Dumnezeu. ,Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.‘ Proverbe 28,13. Dacă aceia care îşi ascund şi îşi scuză păcatele ar vedea cum se bucură Satana de ei, cum el îşi bate joc de Hristos şi de sfinţii îngeri prin viaţa lor, s-ar grăbi să-şi mărturisească păcatele şi să le părăsească. Prin defectele de caracter, Satana lucrează pentru a pune stăpânire pe mintea întreagă, şi el ştie că, dacă aceste defecte sunt cultivate, va avea succes. De aceea el caută fără încetare să amăgească pe urmaşii lui Hristos cu sofisteria lui fatală că ei nu pot fi biruitori. Dar Isus mijloceşte în favoarea lor cu mâinile Sale rănite, cu trupul Său zdrobit, şi spune tuturor celor care îl vor urma: ,Harul Meu îţi este de ajuns.‘ 2 Corinteni 12,9. ,Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru suflete-

292

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

le voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.‘ Matei 11,29.30. Nimeni deci să nu socotească defectele sale ca fiind de nevindecat. Dumnezeu va da credinţă şi har pentru a le învinge. Trăim acum în marea zi a ispăşirii. În serviciul simbolic, atunci când marele preot făcea ispăşire pentru Israel, tuturor li se cerea să îşi întristeze sufletele prin pocăinţă de păcat şi prin umilire înaintea Domnului, ca să nu fie nimiciţi din mijlocul poporului. În acelaşi fel, toţi aceia care vor ca numele lor să rămână în cartea vieţii trebuie ca acum, în puţinele zile de har care au mai rămas, să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu prin întristarea pentru păcat şi prin pocăinţă adevărată. Trebuie să se dea pe faţă o cercetare de inimă profundă şi sinceră. Spiritul uşuratic şi frivol, îngăduit de atâţia care se pretind creştini, trebuie îndepărtat. În faţa tuturor acelora care vor să-şi supună înclinaţiile rele ce vor să stăpânească, stă cea mai serioasă luptă. Lucrarea de pregătire este o lucrare individuală. Nu suntem mântuiţi în grup. Puritatea şi devoţiunea unuia nu vor împlini lipsa acestor calităţi la altul. Chiar dacă toate popoarele trebuie să treacă prin faţa judecăţii lui Dumnezeu, El va examina cazul fiecăruia în parte cu tot atâta atenţie ca şi când n-ar mai exista altă fiinţă pe pământ. Toţi trebuie să fie încercaţi şi dovediţi fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta. Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşire. Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecata are loc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp de mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea va ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţa noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, mai presus decât orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la avertizarea lui Hristos: ,Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea.‘ Marcu 13,33. ,Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în ce ceas voi veni peste tine.‘ Apocalipsa 3,3. Când lucrarea judecăţii de cercetare se încheie, soarta tuturor va fi hotărâtă pentru viaţă sau pentru moarte. Timpul de har sau de probă se încheie cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii cerului. Hristos, privind la timpul acela, spune în cartea Apocalipsei: ,Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană, să trăias-

MAI ÎNTÂI JUDECATA

293

că şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta Lui.‘ Apocalipsa 22,11.12. Cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi vor trăi împreună pe pământ în starea lor muritoare – oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şi vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pronunţată în sanctuarul de sus. Înainte de potop, după ce Noe a intrat în arcă, Dumnezeu l-a închis înăuntru, iar pe cei păcătoşi afară; dar, timp de şapte zile, oamenii neştiind că soarta lor a fost pecetluită şi-au continuat viaţa fără grijă şi iubitoare de plăceri şi şi-au bătut joc de avertismentele cu privire la judecata care se apropia. ,Tot aşa‘ spune Mântuitorul , va fi şi la venirea Fiului Omului.‘ Matei 24,39. Pe tăcute şi pe neobservate, ca şi hoţul în miez de noapte, va veni ora hotărâtoare care va stabili soarta fiecărui om, retragerea finală a darului milei de la oamenii vinovaţi. ,Vegheaţi dar... ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind.‘ Marcu 13,35.36. Este primejdioasă starea acelora care, obosiţi de veghere, se întorc la atracţiile lumii. În timp ce omul de afaceri este absorbit de urmărirea câştigului, în timp ce iubitorul de plăceri caută satisfacerea poftelor, în timp ce fiica modei îşi aranjează podoabele, s-ar putea ca chiar în ceasul acela Judecătorul întregului pământ să rostească sentinţa: ,Ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor.‘ Daniel 5,27.“ Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 5-36.

Capitolul 21

Ştergerea păcatelor
Judecata de cercetare este urmată de ştergerea păcatelor. Aceasta este marea binecuvântare a ispăşirii finale, pentru că, o dată ce această lucrare este împlinită, cei răscumpăraţi sunt în siguranţă veşnică faţă de orice posibilitate ca păcatele să se întoarcă asupra lor din nou. Este de cea mai mare importanţă să fie stabilită o interpretare biblică corectă, cuvintelor „ştergerea păcatelor“. În termeni biblici, această expresie înseamnă să le muţi dintr-un loc într-altul, după cum confirmă declaraţiile următoare: „A şters zapisul cu ritualurile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a dat la o parte, pironindu-l pe cruce.“ Coloseni 2,14. K. J.V. Bible. „Şi aşa cum curăţirea simbolică a celui pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor prin care fusese mânjit, tot astfel curăţirea celui ceresc trebuie realizată prin îndepărtarea sau ştergerea păcatelor, care sunt înregistrate acolo.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 38. În ambele referinţe „ştergerea păcatelor“ este definită ca „a îndepărta“, „a muta“, sau „a da la o parte“. Înseamnă a fi luate dintr-un loc şi puse într-alt loc. Prima ştergere are loc atunci când păcatele sunt îndepărtate de la păcătos şi aduse în sanctuar, unde rămân până la ziua cea mare a ispăşirii finale. A doua ştergere a păcatelor are loc atunci când ele sunt luate din sanctuar şi sunt puse asupra ţapului ispăşirii sau pentru Azazel. Nici una din aceste ştergeri nu aduce nimicirea păcatului. Acest lucru va fi adus la îndeplinire atunci când păcatul va fi îndepărtat pentru totdeauna împreună cu ţapul ispăşirii, fiind şters din existenţă.
(294)

ŞTERGEREA PĂCATELOR

295

Ştergerea păcatelor nu reprezintă, după cum mulţi presupun, ştergerea rapoartelor păcatului. Ea reprezintă îndepărtarea păcatului ca atare, mai întâi de la credincios, apoi din sanctuar, iar în cele din urmă din existenţă. În acelaşi timp, se vor face ajustări la rapoarte pentru a se păstra un tablou corect, care să arate unde se află păcatul. Unele rapoarte vor fi şterse dintr-o carte, pentru a fi consemnate în alta. De exemplu, când la judecată se constată că o persoană nu a izbutit să îndepărteze toate păcatele, numele acesteia va fi îndepărtat sau şters din cartea vieţii, pentru a fi scris în cartea morţii. Pentru a înţelege în mod corect ştergerea păcatelor este necesar să înţelegem diferenţa dintre rapoartele păcatului şi păcatul în sine, precum şi calea în care fiecare îşi găseşte locul în sanctuar. Primul lucru care arată că există o diferenţă între unul şi celălalt este faptul că o persoană poate avea, în sanctuar, un raport complet al păcatelor sale, fără ca el să aibă deloc vreun păcat acolo. În clipa în care un om păcătuieşte, îngerii, care sunt însărcinaţi să facă o astfel de lucrare, scriu un raport al fărădelegii sale. Aceasta se face indiferent că o persoană vine sau nu să-şi mărturisească fărădelegea. Aşa se face că, oamenii care nu şi-au mărturisit niciodată vreun singur păcat în viaţa lor şi care nu au nici un păcat în sanctuar, au în sanctuar un raport complet al fiecărui gând, cuvânt şi faptă a vieţii lor. În cazul lor, ei au un raport rău în ceruri fără ca păcatele lor să fie în sanctuar. Numai aceia care se pocăiesc de păcatul lor, care este transferat în sanctuar, au în ceruri atât păcatul, cât şi raportul lui. Al doilea lucru care dovedeşte că există o diferenţă vitală între păcat şi raportul păcatului este acela că transferul păcatului este lucrarea lui Hristos, Marele Preot, în timp ce lucrarea de a consemna păcatele în rapoarte le este încredinţată îngerilor. Nici una dintre părţi nu face lucrarea celeilalte. Aceasta este aşa din cauza respectului profund pe care ambele părţi îl au pentru poziţia acordată una celeilalte şi, mai ales, pentru faptul că îngerii nu pot face în nici un fel lucrarea Marelui Preot. A treia dovadă în favoarea acestui punct este că, în timp ce păcatul pângăreşte tot ceea ce atinge, inclusiv locurile sfinte din cer sau Sfânta şi Sfânta Sfintelor, raportul păcatului nu face acest lucru. Dacă rapoartele păcatului ar întina sanctuarul, atunci

296

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Biblia ar fi o carte necurată, nesfântă, pentru că ea conţine rapoartele multor fapte păcătoase, incluzându-l pe cel mai rău cu putinţă din istoria veşniciei – uciderea lui Dumnezeu prin răstignirea lui Hristos. Al patrulea martor este faptul că, în timp ce păcatul va fi şters din existenţă, rapoartele vor rămâne pentru veşnicie. Aceste rapoarte vor include orice gând, cuvânt şi faptă exprimate sau comise vreodată de cei neprihăniţi, cât şi de cei răi. Unii pot socoti aceasta drept un gând înfricoşător, dar când lucrul acesta este înţeles în lumina scopurilor veşnice ale lui Dumnezeu, credinciosul va vedea că aşa trebuie să fie şi se va bucura. Există o bogăţie de dovezi care confirmă faptul că rapoartele nu pot şi nici nu vor fi şterse în realitate. Să le luăm în atenţie. „Istoria păcatului va sta în toată veşnicia ca martoră că de existenţa legii lui Dumnezeu este strâns legată fericirea tuturor fiinţelor create de El. Ţinând seama de toate faptele din lupta cea mare, universul întreg, atât cei credincioşi, cât şi cei răsculaţi, într-un glas declară: ,Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al celor sfinţi.‘ K. J.V. Bible.“ Tragedia veacurilor, cap. 42, par. 25. Istoria păcatului este raportul acestuia, cronica acţiunilor omeneşti împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului. Aceasta va sta pentru toată veşnicia ca martoră pentru neprihănirea lui Dumnezeu. Acest raport nu va fi ceva vag, un cont general al faptelor rele, ci unul care va conţine toate faptele marii lupte. Alături de rapoartele care sunt scrise cu exactitate de către sfinţii îngeri, scrierile inspirate vor fi de asemenea în ceruri. Acestea vor fi folosite în decursul mileniului, când cei neprihăniţi vor judeca pe cei răi. „...,ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani.‘ Apocalipsa 20,4.6. Acum este timpul când, aşa cum a prezis apostolul Pavel, ,sfinţii vor judeca lumea.‘ 1 Corinteni 6,2.3. Împreună cu Hristos ei judecă pe cei nelegiuiţi, comparând faptele lor cu cartea statutară, Biblia, hotărând fiecare caz după faptele făcute în trup.“ Tragedia veacurilor, cap. 41, par. 3 de la sfârşit. Scrierile Spiritului Profetic vor fi de asemenea acolo, după cum i s-a spus sorei White: „Să nu te temi de oameni, căci scutul Meu te va apăra. Nu tu vorbeşti; Domnul este cel care dă soliile de avertizare şi de mustrare. Nu te abate vreodată, în nici

ŞTERGEREA PĂCATELOR

297

o circumstanţă, de la adevăr. Împarte lumina pe care Eu ţi-o voi da. Soliile pentru aceste zile din urmă trebuie să fie scrise în cărţi, şi ele vor fi nemuritoare pentru a mărturisi împotriva acelora care s-au bucurat cândva de lumină, dar care au fost conduşi să o lepede din cauza influenţelor seducătoare ale răului.“ Selected Messages, vol. 1, pag. 32. Dacă scrierile Spiritului Profetic rămân nemuritoare, atunci ele niciodată nu vor pieri. Împreună cu Biblia îşi vor avea locul în ceruri şi vor fi folosite ca referinţe la judecata celor răi. Nu există nimic care să sugereze că ele vor fi versiuni prescurtate din care au fost scoase rapoartele păcatului. Dimpotrivă, se va întâmpla tocmai invers, pentru că fiecare persoană va fi judecată potrivit cu lumina pe care a cunoscut-o. De exemplu, cei care, cunoscând rapoartele Bibliei, au comis adulter şi crimă, precum David, nu au nici cea mai mică scuză, ca şi el, din pricina revelaţiei cu privire la atitudinea pe care Dumnezeu a avut-o faţă de crimele lui David. În determinarea gradului de vinovăţie al acestor oameni, crimele lor vor trebui comparate cu Biblia şi Spiritul Profetic, ceea ce înseamnă că acestea trebuie să fie consemnate acolo în forma lor completă. Acele rapoarte nepieritoare conţin relatările păcatelor comise de către oameni care vor fi în Împărăţie; oameni ca Adam şi Avraam. Noi vom putea citi aceste relatări acolo, după cum le putem citi şi astăzi. De aceea, dacă ştergerea păcatelor înseamnă ştergerea rapoartelor, atunci şi aceste relatări biblice vor trebui să fie şterse. Dar există mai departe dovezi că rapoartele conţinute în cărţi nu vor fi scoase şi nici pierdute. După o mie de ani de la ştergerea păcatelor cei răi vor fi înviaţi şi se vor strânge în jurul cetăţii pentru asaltul final. Când fac acest lucru cărţile cu rapoarte vor fi deschise şi orice păcat pe care ei l-au comis vreodată va trece pe dinaintea ochilor lor. „De îndată ce cărţile cu rapoarte sunt deschise, şi ochiul lui Isus priveşte asupra celor nelegiuiţi, ei devin conştienţi de fiecare păcat pe care l-au săvârşit vreodată. Ei văd exact locul unde picioarele lor s-au depărtat de pe cărarea curăţiei şi a sfinţeniei şi cât de departe i-a dus mândria şi răzvrătirea în călcarea legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajat prin îngăduirea păcatului, binecuvântările pervertite, solii lui Dumnezeu dispreţuiţi, avertizările lepădate, valurile de milă

298

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

respinse din cauza inimii încăpăţânate şi nepocăite – toate acestea apar ca şi când sunt scrise cu litere de foc.“ Tragedia veacurilor, cap. 42, par. 12. Această declaraţie dovedeşte, până acum, că rapoartele celor nelegiuiţi nu au fost şterse după încheierea mileniului. Ceea ce urmează, însă, dovedeşte clar că şi rapoartele păcatelor comise de către cei neprihăniţi vor fi păstrate până la acel timp. „Deasupra tronului este descoperită crucea; şi, ca o privelişte panoramică, apar scenele ispitirii şi căderii lui Adam împreună cu etapele succesive din planul cel mare al mântuirii; naşterea umilă a Mântuitorului, primii Săi ani de simplitate şi ascultare; botezul Său în Iordan; postul şi ispitirea din pustie; lucrarea Sa publică, descoperind oamenilor cele mai preţioase binecuvântări ale cerului; zilele pline de fapte de iubire şi de milă; nopţile de rugăciune şi veghere în singurătatea munţilor; comploturile de invidie, ură şi răutate, cu care erau răsplătite binefacerile Lui; agonia îngrozitoare şi tainică din Ghetsemani, sub povara zdrobitoare a păcatelor lumii întregi; trădarea în mâinile gloatei ucigaşe; evenimentele înfricoşătoare din noaptea aceea de groază, prizonierul care nu se împotrivea, părăsit de ucenicii Săi iubiţi, şi care fugiseră dezamăgiţi pe străzile Ierusalimului; Fiul lui Dumnezeu adus în mijlocul veseliei în faţa lui Ana, judecat în palatul marelui preot, în sala de judecată a lui Pilat, înaintea lui Irod cel crud şi laş, batjocorit, insultat, torturat şi condamnat la moarte. Toate acestea sunt prezentate în culori vii... Spectacolul îngrozitor se arată exact aşa cum a fost.“ Tragedia veacurilor, cap. 42, par. 13, 15pp. Atât Adam, cât şi cei unsprezece apostoli menţionaţi în acest paragraf vor fi în cer, şi deci în cetate, când păcatele lor sunt prezentate înaintea ochilor lor şi înaintea mulţimilor. Că Adam va fi acolo este dovedit prin declaraţia următoare, cu privire la întâlnirea din nou a sa cu al doilea Adam: „Când cei răscumpăraţi sunt primiţi în cetatea lui Dumnezeu, se înalţă un strigăt triumfător de adorare. Cei doi Adami sunt gata să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu braţele deschise să primească pe tatăl neamului nostru omenesc – fiinţa pe care a creat-o El, care a păcătuit împotriva Făcătorului său şi pentru păcatul căreia semnele răstignirii sunt purtate în trupul Mântuitorului. Când Adam vede urmele cuielor nemiloase, nu cade pe pieptul Domnului său, ci, în umilinţă, se aruncă la

ŞTERGEREA PĂCATELOR

299

picioarele Sale, strigând: ,Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat! ‘ Mântuitorul îl ridică cu gingăşie şi-l îndeamnă să privească iarăşi la căminul din Eden, din care a fost atâta vreme alungat.“ Tragedia veacurilor, cap. 40, par. 33. Urmează apoi o descriere a repunerii în drepturi a lui Adam, dar ceea ce am citat este suficient pentru a dovedi că el va fi în cer şi va avea un loc pe noul pământ. Ştim de asemenea că apostolii vor fi acolo, pentru că numele lor vor fi scrise pe temeliile cetăţii cereşti. Păcatele lui Adam şi ale apostolilor au fost şterse cu cel puţin o mie de ani înainte ca această privelişte panoramică a vieţilor lor să fie desfăşurată înaintea tuturor celor care o văd. Dacă ştergerea păcatelor lor ar fi însemnat ştergerea reală a rapoartelor lor, atunci această prezentare ar fi imposibilă. Cu multă vreme înainte ar fi fost uitate rapoartele şi amintirea acestor lucruri. Înaintea mulţimilor va fi prezentat tabloul înfiorător al unor păcate grave. Petru va fi arătat încă o dată în curte înconjurat de oamenii care erau acolo. Din nou vor fi auzite acuzaţiile slujnicei, vocea lui Petru va răsuna iarăşi în blesteme şi înjurături şi cocoşul va cânta exact cum a cântat în acea noapte teribilă. De ce Petru şi ceilalţi ucenici vor fi supuşi la această dezvăluire teribilă a păcatelor lor? Este acest lucru necesar? Este foarte necesar, căci Dumnezeu nu iroseşte timp şi efort fără folos. Există un scop real în acţiunile Lui. În afara Noului Ierusalimului, stând printre cei pierduţi veşnic, vor fi câţiva din cei care în noaptea aceea au fost în curtea marelui preot. Când ei privesc la cei slăviţi din cetate, îl vor vedea pe Petru printre cei răscumpăraţi de Domnul. Întrebarea care va apare în minţile lor va fi: „Noi nu ne-am lepădat de Hristos cu blesteme şi înjurături! Petru a făcut cu mult mai rău decât am făcut noi vreodată! Atunci de ce el se află acolo, iar noi suntem excluşi?“ Această întrebare trebuie să primească un răspuns care să-i satisfacă totalmente, pentru că ei nu vor fi daţi uitării veşnice înainte de a fi pe deplin convinşi că nu există greşeală în guvernarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cere aceasta pentru propria Sa îndreptăţire, ci pentru siguranţa veşnică a universului. Dacă ar fi existat o ştergere completă a tuturor rapoartelor păcatelor lui Petru, Dumnezeu ar trebui să răspundă spunând: „Nu ştiu despre ce vorbiţi. Eu nu am nici un raport şi nu păstrez nici o amintire despre ceea ce voi spuneţi că a făcut Petru.“

300

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Un asemenea răspuns nu poate fi satisfăcător. Ei îl vor acuza pe Dumnezeu de favoritism şi duplicitate. Scopurile lui Dumnezeu nu ar servi unei asemenea situaţii. Dumnezeu însă va răspunde celor care întreabă: „Ştiu tot ce a făcut Petru; fiecare blasfemie rostită de el. Păcatul lui a fost unul dintre cele mai grave. Dar el s-a pocăit de păcatul său şi harul Meu transformator l-a schimbat într-o persoană care este pregătită să trăiască în Paradis. Dacă şi voi v-aţi fi mărturisit şi părăsit păcatele, asemenea lui, azi aţi fi fost unde se află el.“ Această onestitate desăvârşită din partea lui Dumnezeu îi va lăsa fără răspuns. Vor recunoaşte că şi ei ar fi putut fi mântuiţi şi că excluderea lor din cer este rodul propriei lor revolte şi neglijenţe. S-ar putea susţine că, o dată ce toate întrebările cu privire la adevăr şi eroare au fost pentru totdeauna rezolvate la judecată, nu va mai fi nevoie să se păstreze în continuare rapoartele păcatului. Acest lucru nu este însă corect, pentru că niciodată nu va veni un timp când să se poată renunţa la acele rapoarte. Acest adevăr este clarificat în următoarele paragrafe: „Satana punea pe seama legii şi guvernării lui Dumnezeu discordia pe care acţiunea lui o provocase în ceruri. Toate relele, spunea el, erau urmarea conducerii divine. El pretindea că scopul lui era să îmbunătăţească întocmirile lui Iehova. De aceea era necesar ca să demonstreze natura pretenţiilor sale şi să arate efectul schimbărilor propuse în legea divină. Propria lui lucrare urma să-l condamne. Satana pretinsese de la început că nu se răzvrătise, dar universul întreg trebuia să vadă pe amăgitor demascat. Chiar şi atunci când s-a hotărât că el nu mai putea rămâne în cer, Înţelepciunea Infinită n-a distrus pe Satana. Deoarece numai slujirea din iubire poate fi primită de Dumnezeu, devotamentul creaturilor Sale trebuie să se întemeieze pe o convingere cu privire la dreptatea şi la mila Sa. Locuitorii cerului şi ai celorlalte lumi, fiind nepregătiţi să înţeleagă natura sau consecinţele păcatului, nu puteau vedea dreptatea şi mila lui Dumnezeu în distrugerea lui Satana. Dacă ar fi fost adus imediat la inexistenţă, ei ar fi slujit pe Dumnezeu din teamă şi nu din iubire. Influenţa amăgitorului n-ar fi fost cu totul distrusă şi nici spiritul de revoltă n-ar fi fost îndepărtat cu totul. Răului trebuia să i se îngăduie să ajungă la maturitate. Pentru binele universului întreg, de-a lungul veacurilor veşnice, Satana trebuia să-şi dezvolte pe deplin principiile, pentru ca acuzaţiile lui aduse împotriva guvernării divine să

ŞTERGEREA PĂCATELOR

301

fie văzute de fiinţele create în lumina lor adevărată, pentru ca dreptatea şi mila lui Dumnezeu, precum şi imutabilitatea legii Sale să fie pentru totdeauna aşezate în afara oricărei discuţii. Răzvrătirea lui Satana urma să fie o lecţie pentru univers, de-a lungul veacurilor viitoare, ca o mărturie continuă cu privire la natura şi la urmările grozave ale păcatului. Efectul conducerii lui Satana, urmările ei asupra îngerilor şi a oamenilor aveau să arate care urmau să fie roadele lepădării autorităţii divine. Aceasta trebuia să dea mărturie despre faptul că de existenţa guvernării lui Dumnezeu şi a legii Sale depindea buna stare a tuturor fiinţelor pe care El le crease. Astfel, istoria acestei experienţe grozave de răzvrătire urma să fie o ocrotire continuă pentru toate inteligenţele sfinte, prevenindu-le să mai fie amăgite cu privire la natura fărădelegii, să le ferească de a mai săvârşi păcatul şi a suferi pedeapsa pentru el.“ Tragedia veacurilor, cap. 29, par. 15-17. De ce este acest raport al păcatului păstrat în ceruri, ca „o ocrotire continuă pentru toate inteligenţele sfinte“, pentru a le feri de căderea în păcat? Cu siguranţă că aşa ceva nu ar fi necesar într-un mediu lipsit de păcat! A fost un timp când nu exista un asemenea raport. Nici îngerii sfinţi şi nici locuitorii îndepărtatelor galaxii nu au avut cunoştinţa răului. Cuvântul lui Dumnezeu era unica autoritate de necontestat. Cineva ar putea presupune că nu mai era nevoie de nimic pentru a face cerul un loc al siguranţei. Însă adevărul este că, atunci când Satana s-a ridicat să pună la îndoială acea autoritate, a devenit evident că cuvântul lui stătea împotriva cuvântului lui Dumnezeu. Cel rău a fost în stare să facă să pară, în ochii multora, că soluţia lui era mai bună decât cea a lui Iehova. Satana pretindea că trebuie să aibă loc schimbări în administraţia divină, înainte ca fericirea şi pacea deplină să poată fi asigurate, în timp ce Dumnezeu a contracarat avertizând că făgăduinţele de mare înălţare vor produce doar o teribilă degradare. Pare straniu, dar cuvântul lui Dumnezeu nu a fost suficient pentru a preveni apariţia răzvrătirii. Dacă ar fi fost suficient, atunci marea revoltă a răului nu ar fi avut loc niciodată. Ceva cu mult mai mult trebuia să fie oferit, pentru a garanta ca nelegiuirea să nu mai apară niciodată în împărăţia lui Dumnezeu. Vreme de şase mii de ani Satana a avut la dispoziţie ocazia de a demonstra adevărata natură a pretenţiilor sale. Din cauza naturii

302

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

înşelătoare a lucrării sale, demascarea lui a fost o lucrare nespus de dificilă. El a putut să facă să pară că el este cel corect şi că Dumnezeu este opresorul şi distrugătorul. „Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau, tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire, şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Autoritatea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă. A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de siguranţă veşnică, iar în consfătuirile din cer se hotărâse ca să se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 79, par. 5-6. Când totul se va sfârşi, universului i se va da cea mai bună demonstraţie practică posibilă a diferenţelor reale dintre principiile blânde ale iubirii lui Dumnezeu şi violenţa, ura şi răutatea lui Satana. Nu va mai fi niciodată nevoie să fie supusă probei această chestiune, deoarece punctele în litigiu au fost dovedite spre mulţumirea tuturor celor interesaţi. Chiar Satana şi toţi urmaşii săi vor recunoaşte dreptatea şi neprihănirea lui Iehova. De-a lungul veşniciei, cei răscumpăraţi, îngerii sfinţi şi locuitorii lumilor necăzute vor explora şi mai adânc tainele iubirii răscumpărătoare. Se vor deschide înaintea minţii lor adâncimi ale înţelegerii devenite posibile numai datorită domniei păcatului. Crucea va fi punctul de interes central, pentru că acolo neprihănirea a apărut în strălucirea ei cea mai aleasă, iar păcatul în hidoşenia lui cea mai urâtă. Pe măsură ce cercetează aceste taine, ei vor fi păstraţi în siguranţă pentru totdeauna în faţa oricărei dispoziţii de a mai experimenta păcatul în orice formă. Pentru ca un asemenea studiu să fie cu adevărat eficient trebuie să nu lipsească nici o piesă din acest tablou. Fiecare detaliu trebuie să se afle la îndemână, pentru a stabili locul şi influenţa lui.

ŞTERGEREA PĂCATELOR

303

De aceea este esenţial ca rapoartele complete ale păcatului şi ale mântuirii să fie păstrate veşnic. Dacă aceste rapoarte ar fi scoase din cărţi şi şterse din amintirea celor răscumpăraţi şi a locuitorilor lumilor necăzute, după cum mulţi presupun, universul va ajunge din nou la punctul de unde a început mai înainte lupta. Ar veni din nou timpul când o fiinţă ar pune la îndoială scopurile lui Dumnezeu şi întreaga istorie plină de tristeţe s-ar repeta. Ceea ce Dumnezeu a făcut este că El a cumpărat o poliţă de asigurare cu un preţ teribil. Milioane de vieţi au fost pierdute, o întreagă lume creată este distrusă şi Hristos a suferit şi a murit ca întregul univers să poată fi pus în siguranţă veşnică. Ar fi o irosire de timp, o nebunie şi iresponsabilitate din partea Lui să distrugă acea poliţă de asigurare, aşa cum s-ar întâmpla dacă El ar şterge rapoartele păcatului din cărţi şi ar scoate toată amintirea privitoare la această viaţă din mintea celor răscumpăraţi şi a fiinţelor necăzute. De aceea, ştergerea păcatului nu înseamnă ştergerea rapoartelor sale, ci distrugerea păcatului ca atare. Rapoartele trebuie să rămână, tot la fel de sigur după cum păcatul trebuie să dispară. Dovezile luate în consideraţie certifică faptul că păcatul este acela care va fi îndepărtat din univers şi nu amintirea sau raportul său. Totuşi există unele declaraţii care, dacă nu sunt înţelese corect, par să nege aceasta. Iată două dintre ele: „Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.“ Isaia 43,25. „Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul lui, prin care a primit dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea şi nu i-ar fi păstrat, îndurător, viaţa. Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu ar mai avea păcate nemărturisite, care să le vină în minte pe când sunt chinuiţi de groază şi teamă, ar fi copleşiţi; disperarea le-ar nimici credinţa şi n-ar mai avea încredere de a stărui pe lângă Dumnezeu pentru eliberare. Dar, în timp ce au un simţământ adânc al nevredniciei, ei nu au păcate ascunse pe care să le descopere. Păcatele lor au mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu şi le mai pot reaminti.“ Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 18. Textul din Isaia este o făgăduinţă personală din partea lui Dumnezeu că, o dată ce a şters păcatele penitentului, El nu îşi va mai aduce aminte de ele. Pentru oamenii obişnuiţi solia este de la

304

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

sine înţeleasă. Ei interpretează această făgăduinţă astfel: Dumnezeu se va lipsi pe Sine de orice aducere aminte a acelor păcate săvârşite de copiii Săi. Declaraţia din Tragedia veacurilor pare să confirme acest punct de vedere, arătând că, o dată ce timpul de probă s-a închis şi păcatele lor au fost şterse, ei nu mai pot să şi le reamintească oricât de mult ar încerca s-o facă. Ambele declaraţii sunt făcute în contextul ştergerii păcatelor, ceea ce pare să sugereze că această lucrare şterge rapoartele păcatului atât din cărţile cerului, cât şi din mintea lui Dumnezeu şi memoria celor răscumpăraţi. Totuşi, dacă aceasta este interpretarea corectă a acestor paragrafe, atunci avem de-a face cu o contradicţie imposibilă, pentru că dovada prezentată mai înainte arată că ştergerea păcatelor nu avea ca scop asemenea ştergeri, ci în realitate este înlăturarea păcatului însuşi. Desigur că nu există contradicţii reale în această situaţie, exceptând cazul că noi gândim că un grup de declaraţii spun contrariul a ceea ce noi credem că ar declara celălalt grup. Avem nevoie de o revizuire a înţelegerii pe care Scripturile o dau cuvântului „amintire“, care este diferită de felul cum cuvântul este în general folosit astăzi. Să nu uităm că Biblia este propriul ei dicţionar. Trebuie să găsim o situaţie unde cuvântul este folosit în acelaşi fel ca în declaraţia şi în versetul analizate, ca să înţelegem înţelesul pe care Scripturile îl dau în mod simultan cuvântului respectiv. Un asemenea exemplu îl găsim în instrucţiunile date de Dumnezeu pentru nimicirea amaleciţilor. Acest popor sălbatic şi crud, întâlnit pentru prima oară de către izraeliţi între Egipt şi muntele Sinai, îi loveau la marginile taberei pe cei slabi şi osteniţi. Purtarea lor violentă era expresia naturii rele care le stăpânea inimile şi l-a condus pe Dumnezeu să poruncească izraeliţilor să le şteargă pomenirea de pe pământ, exact aşa cum amintirea păcatului trebuie să fie ştearsă din univers. „Domnul a zis lui Moise: ,Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui amalec de sub ceruri.‘ “ Exod 17,14. Chiar înainte de moartea lui Moise, Dumnezeu a repetat această făgăduinţă: „Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt, cum te-a întâlnit pe drum şi fără nici o teamă de

ŞTERGEREA PĂCATELOR

305

Dumnezeu s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor care se târau la coadă, când erai obosit şi sleit de puteri. Când îţi va da Domnul, Dumnezeul tău odihnă, după ce te va izbăvi de toţi vrăjmaşii care te înconjoară, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ca moştenire şi spre stăpânire, să ştergi pomenirea lui amalec de sub ceruri, să nu uiţi lucrul acesta.“ Deuteronom 25,17-19. Cu toate că a luat ceva timp, aceste cuvinte profetice au fost împlinite la literă. Pomenirea sau menţionarea lui amalec a fost ştearsă de pe faţa pământului. În timpul domniei lui Saul, atât el, cât şi David s-au luptat cu acest neam reducând puterea şi numărul lor. Când David s-a întors la Ţiclag şi l-a găsit o ruină fumegândă ca rezultat al incursiunii amaleciţilor, i-a urmărit şi, printr-un atac fulgerător, a fost foarte aproape de a-i nimici. Doar patru sute de oameni au putut să scape călare pe nişte cămile, după cum stă scris: „David i-a bătut din zorii zilei până a doua zi seara şi n-a scăpat nici unul din ei, afară de patru sute de tineri, care au încălecat pe cămile şi au fugit.“ 1 Samuel 30,17. Ultima menţiune despre amaleciţi se găseşte în 1 Cronici 4,43. Este vorba de isprava celor cinci sute de simeoniţi care, în zilele regelui Ezechia, s-au dus la muntele Seir şi au bătut rămăşiţa de amaleciţi care scăpase cu viaţă. Astăzi nu mai există nici un om din acel popor şi nu mai există vreo pomenire vizibilă care să amintească despre călătoria lor pe pământ. Ei nu au lăsat în urma lor nici ruinele unor cetăţi, nici lucrări de artă sau de literatură, sau vreun alt semn tangibil cu privire la existenţa lor. Pomenirea lor a fost ştearsă, dar amintirea lor rămâne consemnată în rapoartele Scripturilor, după cum a zis Dumnezeu: „...să ştergi pomenirea lui amalec de sub ceruri, să nu uiţi lucrul acesta.“ Deuteronom 25:19. Această referinţă dovedeşte că Dumnezeu face deosebire între pomenirea sau menţionarea unui popor şi amintirea activităţilor din timpul existenţei lor. Este evident că pomenirea sau menţionarea înseamnă orice lucru tangibil, vizibil, cu privire la acel popor, ca de pildă descendenţii lor sau lucrările mâinilor lor. Când nu mai există nici un reprezentant în viaţă din neamul lor şi tot ce au făcut ei a dispărut cu desăvârşire, atunci se poate spune că pomenirea sau menţionarea lor a fost ştearsă, dar aceasta nu înseamnă că rapoartele faptelor lor, fie în formă scrisă, fie în

306

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

memoria celor care au auzit de ei, au fost de asemenea şterse. Amalec a dispărut de pe faţa pământului atât de complet ca şi cum n-ar fi existat niciodată, dar rapoartele faptelor lui păcătoase vor rămâne pentru veşnicie. Păstrarea Bibliei face sigură această amintire care nu va fi uitată niciodată. Când înţelesul pe care îl dau Scripturile cuvântului „pomenire“ se aplică la ştergerea păcatului, atunci vor dispărea toate contradicţiile aparente. Atunci vom înţelege că ceea ce e şters este prezenţa reală a păcatului dinăuntrul credinciosului, iar aceasta nu are nimic de-a face cu privarea lui de amintirea păcatelor făcute de el pe pământ. O dată ce a fost determinat înţelesul acestui cuvânt este posibil să înţelegem declaraţia din Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 18. „Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul lui, prin care a primit dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea şi nu i-ar fi păstrat, îndurător, viaţa. Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu ar mai avea păcate nemărturisite, care să le vină în minte pe când sunt chinuiţi de groază şi teamă, ar fi copleşiţi; disperarea le-ar nimici credinţa şi n-ar mai avea încredere de a stărui pe lângă Dumnezeu pentru eliberare. Dar, în timp ce au un simţământ adânc al nevredniciei, ei nu au păcate ascunse pe care să le descopere. Păcatele lor au mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu şi le mai pot reaminti.“ Primul lucru care trebuie notat este că pericolul lor constă în posibilitatea de a avea păcate nemărturisite. Dacă ei au vreunul din aceste păcate nu vor putea să îşi păstreze credinţa necesară pentru a putea trece cu bine prin judecata de cercetare finală. De aceea este absolut necesar ca orice păcat să fie trimis înainte la judecată. Problema este că nimeni nu ştie când a văzut şi a mărturisit ultima urmă de nelegiuire dinăuntrul lui. Nici un om care a făcut paşi pozitivi în experienţa sa creştină nu poate avea dificultăţi în a înţelege acest fapt. Fiecare îşi va aduce aminte de ocaziile diferite când Duhul lui Dumnezeu l-a convins de păcate nesuspectate înainte. Când harul curăţitor al lui Dumnezeu a eliminat problema, cel pocăit stă înaintea Domnului cu o conştiinţă nevinovată. El a înţeles că vor veni descoperiri viitoare ale unor nelegiuiri mai adânci care locuiesc în el, însă, pentru moment, el nu le poate vedea, aşa că nu poate face nimic cu privire

ŞTERGEREA PĂCATELOR

307

la acestea. Va veni timpul în cele din urmă când ultimele pete îi sunt descoperite, însă experienţa sa nu va fi diferită de nici una prin care a trecut mai înainte. Nu va exista nimic care să-i arate că aceasta este încheierea lucrării făcute de harul divin în sufletul său. Astfel, pe durata timpului strâmtorării lui Iacov, sfinţii nu vor şti că toate nelegiuirile lor au fost mărturisite şi trimise în sanctuar. Cunoscând natura critică a timpului în care se află, ei îşi vor da seama că trebuie să fie într-o condiţie de desăvârşire neîntinată. De aceea, ei îşi vor cerceta inimile pentru a găsi vreun element care în sinea lui să fie o amintire a păcatului. Din fericire, ei nu vor avea succes în căutarea lor, pentru că „Păcatele lor au mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu şi le mai pot reaminti.“ Simplul motiv pentru care ei nu şi le mai pot reaminti este că nu mai există nici o amintire rămasă înăuntrul lor care să dea mărturie despre existenţa păcatelor, exact aşa cum nu mai există nici o urmă a amaleciţilor astăzi care să confirme existenţa lor. Acest înţeles al cuvântului „amintire“ a fost clar înţeles de către E. J. Waggoner, care a scris: „Trebuie să ne păzim împotriva ideii că ştergerea păcatelor este doar ca trecerea unui burete peste o tablă sau ca intrarea într-un registru contabil care să echilibreze contul. Aceasta nu reprezintă ştergerea păcatelor. Un om neştiutor, care a văzut termometrul pentru prima dată, s-a gândit să scadă temperatura spărgând termometrul. Dar ce efect a avut acest lucru asupra vremii? Tot atât de mult ca şi ştergerea raportului păcatelor pentru un păcătos. Smulgerea unei file dintr-o carte sau arderea cărţii care conţine raportul, nu şterge păcatul. Păcatul nu este şters prin ştergerea raportului său, după cum nici arderea Bibliei mele nu desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu. A existat un timp când toate Bibliile care puteau fi găsite au fost distruse; dar Cuvântul lui Dumnezeu – adevărul – a rămas acelaşi, pentru că adevărul este Dumnezeu însuşi; este chiar viaţa Lui. Adevărul este sădit în ceruri şi pe pământ; el umple stelele şi le ţine pe poziţiile lor; este acel lucru prin care cresc plantele şi prin care păsările îşi construiesc cuiburi; este acel lucru prin care ele ştiu cum să găsească drumul peste mări. Când Moise a spart tablele de piatră, legea a rămas la fel de neschimbată ca şi mai

308

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

înainte. Tot aşa, chiar dacă raportul tuturor păcatelor noastre, scrise cu degetul lui Dumnezeu, ar fi şterse, păcatul ar rămâne, pentru că păcatul se află în noi. Chiar dacă raportul păcatului nostru ar fi gravat în piatră şi piatra ar fi măcinată în pulbere, nici măcar acest lucru nu ar şterge păcatul nostru. Ştergerea păcatului înseamnă ştergerea lui din natura şi din fiinţa omului. Sângele lui Isus Hristos ne curăţă de orice păcat. Trupurile noastre sunt canalul, malul, nisipul de pe ţărm al râului vieţii. Păcatul şi-a lăsat amprenta lui asupra noastră. Când vedem pe ţărmul mării o porţiune de nisip netedă, primul nostru impuls este să scriem sau să desenăm ceva pe nisip. Apoi vine apa mării şi fiecare val care trece peste acesta ajută la ştergerea urmelor până când sunt şterse cu desăvârşire. Întocmai aşa curentul de viaţă de la tronul lui Dumnezeu va spăla şi va şterge urmele lăsate în noi de păcat. Ştergerea păcatului înseamnă ştergerea lui din natura noastră, ca noi să nu mai avem de-a face deloc cu el. ,Închinătorii o dată curăţiţi‘ – curăţiţi cu adevărat prin sângele lui Hristos – ,nu mai au conştienţa păcatului‘ (Evrei 10,2, K. J.V. Bible), deoarece calea păcatului a fost îndepărtată de la ei. Nelegiuirea lor poate fi căutată, dar nu va fi găsită. Ea a fost îndepărtată pentru veşnicie de la ei – este ceva străin pentru noile lor naturi şi chiar dacă pot să-şi reamintească faptul că au săvârşit anumite păcate, ei au uitat păcatul în sine – nu se mai gândesc să-l facă niciodată. Aceasta este lucrarea lui Hristos în adevăratul sanctuar care nu a fost ridicat de un om, ci de Domnul – sanctuarul care nu a fost făcut de mâini omeneşti, ci a fost adus la existenţă prin gândul lui Dumnezeu.“ The Review and Herald, 30 septembrie 1902. Înţelegerea lui Waggoner este în deplină armonie cu învăţătura despre curăţirea sanctuarului din Biblie şi Spiritul Profetic. După cum am arătat mai devreme în aceste studii, serviciul zilnic transferă păcatul de la păcătos în sanctuar. În acest fel păcatul, care mai înainte îl pângărea pe păcătos, acum contamina sanctuarul. S-a subliniat că raportul păcatului din cărţi nu este necurăţia. Păcatul, şi nu raportul acestuia, pângăreşte sanctuarul. De aceea, curăţirea sanctuarului este adusă la îndeplinire prin ştergerea sau îndepărtarea păcatului care îl făcea necurat. „După cum păcatele poporului din vechime erau aşezate prin

ŞTERGEREA PĂCATELOR

309

După cum marea spală urmele de pe nisip şi nu se mai vede nimic, tot astfel Domnul îndepărtează păcatul de la noi şi nu-l vom mai cunoaşte niciodată.

310

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

credinţă asupra jertfei pentru păcat şi prin sângele ei transferate în simbol în sanctuarul pământesc, tot aşa şi în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt aşezate prin credinţă asupra lui Hristos şi transferate în fapt în sanctuarul ceresc. Şi aşa cum curăţirea simbolică a celui pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor prin care fusese mânjit, tot astfel curăţirea celui ceresc trebuie realizată prin îndepărtarea sau ştergerea păcatelor, care sunt înregistrate acolo.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, paragraful 3 de la sfârşit. Trebuie să avem grijă să nu citim greşit această declaraţie. Ea declară că curăţirea urmează să fie adusă la îndeplinire prin ştergerea păcatelor care sunt înregistrate acolo şi nu prin ştergerea rapoartelor păcatului care se află acolo. „Când marele preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, îndepărta păcatele din sanctuar, le aşeza asupra ţapului ispăşirii sau de trimis. Când Hristos, în virtutea propriului Său sânge, îndepărtează păcatele poporului Său din sanctuarul ceresc la încheierea slujirii Sale, le va aşeza asupra Satanei care, în executarea judecăţii, trebuie să poarte pedeapsa finală.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, ultimul paragraf. Ca de obicei există o declaraţie care, dacă nu este înţeleasă corect, pare să contrazică tot restul. „În ziua cea mare a răsplătirii finale, morţii vor fi ,judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.‘ Apocalipsa 20,12. Apoi, în virtutea sângelui ispăşitor al Domnului Hristos, păcatele tuturor celor cu adevărat pocăiţi vor fi şterse din cărţile cerului. În felul acesta, sanctuarul va fi eliberat sau curăţat de raportul păcatului. În simbol sau tip, această mare lucrare de ispăşire sau ştergere a păcatelor era reprezentată prin serviciile din ziua ispăşirii – curăţirea sanctuarului pământesc, care era adusă la îndeplinire prin îndepărtarea, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, a păcatelor prin care fusese mânjit. După cum, în ispăşirea finală, păcatele celor cu adevărat pocăiţi vor fi şterse din rapoartele cerului pentru ca să nu mai fie niciodată amintite şi să nu mai vină în minte, tot astfel, în simbol, ele erau duse în pustie, îndepărtate pentru totdeauna de la adunare. Întrucât Satana este iniţiatorul păcatului, instigatorul direct al tuturor păcatelor care au cauzat moartea Fiului lui Dumnezeu, dreptatea cere ca Satana să sufere pedeapsa finală. Lucrarea lui

ŞTERGEREA PĂCATELOR

311

Hristos pentru răscumpărarea oamenilor şi curăţirea universului de păcat va fi încheiată prin îndepărtarea păcatului din sanctuarul ceresc şi aşezarea acestor păcate asupra lui Satana, care va suporta pedeapsa finală. Tot astfel şi în serviciul preînchipuitor, şirul anual al serviciilor se încheia cu lucrarea de curăţire a sanctuarului şi mărturisirea păcatelor pe capul ţapului ispăşirii sau de trimis.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, paragrafele 2-4 de la sfârşit. Problema în cadrul acestei declaraţii este că, în contradicţie aparentă cu declaraţiile clare făcute în altă parte şi pe care deja le-am citat aici, ea declară că păcatele vor fi şterse din „rapoartele cerului“ şi nu din sanctuar. În loc să spună că sanctuarul va fi eliberat de păcat, ea spune că acesta „...va fi eliberat sau curăţat de raportul păcatului.“ Cu toate acestea, în armonie cu declaraţiile făcute în altă parte, paragraful care urmează după acesta ne asigură că lucrarea lui Hristos pentru oameni se va sfârşi prin „îndepărtarea păcatului“ din sanctuarul ceresc. În realitate nu există contradicţii. Curăţirea sanctuarului nu poate fi nimic altceva decât îndepărtarea păcatului prin care el este mânjit. În acelaşi timp, pe măsură ce această lucrare este făcută, rapoartele din cărţi trebuie aduse la zi pentru a păstra un tablou exact al stării persoanei în cauză şi pentru a-l elibera în cele din urmă sau a-i şterge raportul de condamnarea deplină a legii. Pentru a înţelege mult mai bine acest lucru trebuie să dăm atenţie schimbării rapoartelor din ceruri. Înainte de a fi făcută vreo mărturisire, în cartea morţii şi a păcatului se înregistrează un raport al păcatului, împotriva păcătosului. Când cel păcătos mărturiseşte şi părăseşte vechea viaţă de păcat pentru a primi sămânţa lui Hristos, numele lui este şters din cartea morţii şi este înregistrat în cartea vieţii. În acelaşi timp, păcatele lui sunt transferate în sanctuar. Dar el nu este „...încă pe deplin eliberat de sub condamnarea legii.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 33. Ispăşirea finală va fi necesară pentru a-l elibera pe deplin de această condamnare. Acest lucru va fi realizat când Hristos stropeşte cu sângele Său înaintea tronului milei şi ia păcatele din sanctuar pentru a le aşeza asupra ţapului ispăşirii. Pe măsură ce face acest lucru, rapoartele sunt potrivite pentru a reflecta

312

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

adevărata imagine a stării adusă la îndeplinire acum pentru cel credincios. Ele arată că el a fost pe deplin eliberat de sub condamnarea legii. Aceasta este lucrarea la care se referă cuvintele: „...păcatele tuturor celor cu adevărat pocăiţi vor fi şterse din cărţile cerului. În felul acesta, sanctuarul va fi eliberat sau curăţat de raportul păcatului. Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 4 de la sfârşit. Dar aceasta este doar partea contabilă. Adevărata lucrare de curăţire a sanctuarului este efectuată prin îndepărtarea păcatului, nu prin ştergerea rapoartelor. Pe deasupra, ştergerea rapoartelor din anumite cărţi nu înseamă nimicirea lor totală pentru că „Istoria păcatului va sta în toată veşnicia ca martoră că de existenţa legii lui Dumnezeu este strâns legată fericirea tuturor fiinţelor create de El. Ţinând seama de toate faptele din lupta cea mare, universul întreg, atât cei credincioşi, cât şi cei răsculaţi, într-un glas declară: ,Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al celor sfinţi.‘ K. J.V. Bible.“ Tragedia veacurilor, cap. 42, par. 25. „Iertarea sau îndepărtarea păcatului este lucrarea care trebuie fie adusă la îndeplinire.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27. Această lucrare începe cu serviciul zilnic când păcatul este transferat de la păcătos asupra sanctuarului şi este încheiată la ispăşirea finală când Marele Preot îndepărtează păcatul din Sfânta Sfintelor şi îl aşază asupra ţapului de trimis. Când credinciosul înţelege cu claritate deosebirea dintre rapoartele păcatului şi păcatul în sine şi recunoaşte că păcatul este cel care mânjeşte sanctuarul şi că trebuie să fie îndepărtat pentru a se efectua curăţirea lui, el va fi plin de sârguinţă în a se asigura că păcătoşenia sa este îndepărtată şi neprihănirea lui Hristos este stabilită în locul acesteia. El se va strădui să ajungă la judecata finală într-o stare de desăvârşire neprihănită, ştiind că toate păcatele sale trebuie să meargă înainte la judecată. Învăţătura care declară că păcatul, şi nu raportul scris al păcatului, este lucrul care trebuie şters pentru ca sanctuarul să fie curăţit este atât de clară încât e de mirare că s-a acceptat o cu totul altă învăţătură. Cu toate acestea, poziţia susţinută de vasta majoritate a celor care cred în sanctuar este aceea că ştergerea rapoartelor scrise din cărţile cerului reprezintă curăţirea sanctuarului. De-a lungul anilor mei de şedere în Biserica Adventistă şi, în timp ce studiam la Colegiul Avondale, nu am fost

ŞTERGEREA PĂCATELOR

313

niciodată învăţat altceva. Nu mi s-a spus nici măcar o dată că păcatul însuşi trebuie să fie înlăturat. Aceasta este o îndepărtare considerabilă faţă de poziţia pionierilor adventişti. Am cercetat cu mare grijă toate scrierile la care am putut avea acces şi nu am găsit nici un autor din secolul trecut care să fi învăţat că lucrarea de curăţire a sanctuarului este adusă la îndeplinire prin ştergerea rapoartelor din cărţile cerului. Prima persoană care a scris despre ispăşirea finală a fost O. R. L. Crosier, despre al cărui articol sora White a scris: „Domnul mi-a arătat în viziune, cu mai mult de un an în urmă, că fratele Crosier a avut adevărata lumină cu privire la curăţirea sanctuarului...; şi că a fost voia Lui ca fratele Crosier să îşi formuleze opinia în scris în Day-Star, ediţie specială, 7 februarie 1846. Sunt pe deplin autorizată de Domnul să recomand acea ediţie specială oricărui sfânt.“ A Word to the Little Flock (Un cuvânt către turma cea mică), pag. 12. Subiectul principal din articolul fratelui Crosier este să demonstreze că sanctuarul ceresc şi slujba lui sunt antitipul sau preînchipuirea adevărată a construcţiei şi serviciilor sale din Vechiul Testament. De aceea, el nu are ca interes deosebit distincţia dintre păcat şi raportul său. Cu toate acestea, există dovezi valoroase care confirmă că el a înţeles că îndepărtarea sau ştergerea păcatului era lucrarea care trebuia adusă la îndeplinire. De asemenea, el a recunoscut că „ştergerea“ este doar una dintre multele expresii folosite în Scripturi pentru a descrie acelaşi lucru. „Din aceste texte învăţăm că cuvintele a ispăşi, a curăţi, a împăca, a purifica, a ierta, a sfinţi, a îndreptăţi, a şterge, a răscumpăra şi altele sunt folosite pentru a indica aceeaşi lucrare, şi anume aducerea în armonie cu Dumnezeu; şi în toate cazurile sângele este mijlocul, iar uneori apa şi sângele.“ The Sanctuary, pag. 11. Ediţia Destiny Press. Prin urmare, de fiecare dată când el foloseşte expresia „ştergere“, o foloseşte cu scopul de a arăta că ceea ce trebuie îndepărtat totdeauna este păcatul, fără a se menţiona ceva despre raportul lui. Iată una din aceste referinţe: „Ispăşirea pe care preotul o făcea pentru popor în legătură cu serviciul zilnic era diferită de cea făcută în ziua a zecea a lunii a şaptea. În săvârşirea primeia ei nu intrau decât în Sfânta; dar pentru a face a doua lucrare ei intrau în Sfânta Sfintelor; cea

314

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

dintâi era făcută pentru fiecare individual, cea de a doua era făcută pentru întreaga naţiune a lui Israel, în mod colectiv; prima era făcută pentru iertarea păcatelor, cea de a doua pentru ştergerea lor – prima putea fi făcută oricând, cea de a doua numai în ziua a zecea a lunii a şaptea.“ The Sanctuary, pag. 11. Există multe alte referiri la ispăşirea finală, dar întotdeauna este vorba de ştergerea păcatului, niciodată de ştergerea rapoartelor acestuia. De fapt cuvântul „raport“ nu apare în lucrarea lui niciodată în legătură cu curăţirea sanctuarului. De altfel este folosit numai o dată cu referire la raportul vieţii lui Hristos.“ (Vezi The Sanctuary, pag. 19. Ediţia Destiny Press) Unul din cei mai bine cunoscuţi scriitori adventişti din secolul trecut este Uriah Smith. În cea mai celebră lucrare a sa Daniel and the Revelation, el comentează pe larg despre curăţirea sanctuarului, dar nu face referire nici măcar o dată la ştergerea păcatelor ca fiind ştergerea rapoartelor. Aproape ca o copie a ceea ce este scris în Tragedia veacurilor cu privire la acest subiect, el se referă la curăţirea sanctuarului ca fiind îndepărtarea păcatelor prin care sanctuarul fusese mânjit. „Întrebăm acum care este natura acestei curăţiri şi cum poate să fie adusă la îndeplinire? Potrivit cu limbajul lui Pavel, pe care tocmai l-am citat, este făcută prin sânge. Curăţirea nu este, aşadar, o curăţire de necurăţia sau impuritatea fizică; pentru că sângele nu este agentul folosit într-o asemenea lucrare. Şi această considerare trebuie să mulţumească mintea celui care obiectează cu privire la curăţirea lucrurilor cereşti. Faptul că Pavel vorbeşte de lucruri cereşti care trebuie curăţite, nu dovedeşte că există vreo necurăţie fizică în ceruri; nu aceasta este curăţirea la care se referă. Motivul pentru care Pavel precizează de ce această curăţire este îndeplinită cu sânge este faptul că fără vărsare de sânge nu există iertare. Iertarea este deci îndepărtarea păcatului, e lucrarea ce trebuie să fie făcută. De aceea, curăţirea nu este o curăţire fizică, ci o curăţire de păcat. Dar cum au ajuns păcatele în legătură cu sanctuarul, fie el pământesc sau ceresc ca să fie necesar să fie curăţit de ele? Această întrebare îşi primeşte răspunsul prin lucrarea tipică, spre care ne îndreptăm acum atenţia. Ultimele capitolele din Exod ne oferă un raport despre construirea sanctuarului pământesc şi organizarea serviciului legat de acesta. Leviticul începe cu un raport al lucrării care trebuia să fie făcută acolo. Ceea ce ne interesează pe noi acum este o anume

ŞTERGEREA PĂCATELOR

315

ramură a serviciului care era efectuat în felul următor: persoana care comitea păcat aducea victima la uşa cortului. El îşi punea mâinile pe capul acesteia pentru un timp şi, după cum şi putem presupune, îşi mărturisea păcatul asupra victimei. Prin acest act expresiv el mărturisea că păcătuise, că merita moartea, dar că locul său fusese luat de către victimă, iar vina sa fusese transferată asupra ei. Apoi cu propria sa mână (şi ce simţăminte trebuia să fi avut!), lua viaţa victimei din cauza vinovăţiei sale. Legea cerea viaţa călcătorului de lege din cauza neascultării sale; viaţa este în sânge (Levitic 17,11.14); astfel că, fără vărsare de sânge nu există iertare; iertarea este posibilă numai prin vărsarea de sânge; pentru că astfel este satisfăcută legea care pretinde viaţa. Sângele victimei, reprezentând viaţa pierdută şi mijlocul vinovăţiei acesteia, era apoi luat de preot şi adus înaintea Domnului. În felul acesta, păcatul persoanei, prin mărturisirea sa, prin junghierea victimei şi prin slujirea preotului era transferat de la el în sanctuar. Poporul aducea astfel numeroase victime. Zi de zi lucrarea mergea înainte; şi astfel sanctuarul devenea în mod continuu locul de îngrămădire al păcatelor congregaţiei. Dar aceasta nu reprezenta îndepărtarea finală a acestor păcate. Vinovăţia acumulată era îndepărtată printr-o slujbă specială care era numită curăţirea sanctuarului. Această slujbă, în tip, ocupa o zi din an; iar ziua a zecea a lunii a şaptea, în care era oficiată, se numea ziua ispăşirii. În ziua aceasta, în timp ce Israelul se înfrâna de la muncă şi îşi chinuiau sufletele, preotul aducea doi ţapi şi îi prezenta înaintea Domnului, la uşa cortului adunării. Apoi aruncau sorţii asupra acestor ţapi; unul era pentru Domnul, iar celălalt era ţapul de trimis sau pentru Azazel. Cel care revenea Domnului era apoi junghiat, iar sângele lui era dus de preot în Sfânta Sfintelor din sanctuar şi era stropit înaintea tronului milei. Şi aceasta era singura zi în care i se permitea să intre în acea încăpere. Ieşind afară, el trebuia apoi să-şi pună ambele mâini pe capul ţapului de trimis, să mărturisească asupra lui toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege prin păcatele pe care le săvârşiseră şi, astfel, punându-le asupra capului lui (Levitic 16,21), trebuia să îl trimită în pustie prin mâna unui om destoinic într-un pământ nelocuit, un loc al despărţirii sau al uitării, pentru ca ţapul să nu se mai întoarcă niciodată în tabăra lui Israel şi păcatele poporului să nu mai fie amintite deloc. Această slujbă era pentru scopul curăţirii poporului de păcatele

316

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

lor şi pentru curăţirea sanctuarului şi a vaselor lui sfinte. Levitic 16,30.33. Prin acest proces, păcatul era îndepărtat – dar numai în simbol; pentru că toată lucrarea aceea era o prefigurare.“ Daniel and the Revelation, pag. 180-183, ediţie nedatată; comentarii cu privire la Daniel 8,14, de Uriah Smith. Aceste paragrafe descoperă faptul că Uriah Smith avea o înţelegere corectă a serviciilor zilnice şi anuale care erau destinate să înveţe poporul cum era îndepărtat păcatul de la ei şi cum era îndepărtat în cele din urmă. El a înţeles că sanctuarul devenea pângărit deoarece păcatele erau transferate asupra lui şi că lucrarea de curăţire a lui era realizată prin îndepărtarea acelor păcate. El nu învaţă nicăieri că ştergerea rapoartelor îndeplinea curăţirea. El îşi continuă argumentul afirmând cu putere, cât se poate de corect, că „...lucrarea preoţilor pământeşti era o umbră, un exemplu, o reprezentare corectă, în măsura în care le era posibil unor muritori să o facă, a lucrării din ceruri a lui Hristos.“ Daniel and the Revelation, pag. 175. El arată că, pe cât de cert exista o slujbă pentru ducerea păcatelor în sanctuar şi o alta pentru îndepărtarea lor din cortul Vechiului Testament, prin ţapul de trimis, tot atât de sigur Hristos face această dublă lucrare în sanctuarul ceresc. Astfel, Uriah Smith a înţeles în mod clar că, curăţirea sanctuarului ceresc nu este adusă la îndeplinire prin îndepărtarea raportului nelegiuirii, ci prin îndepărtarea păcatelor înseşi. Paragrafele deja citate din studiul lui E. J. Waggoner demonstrează că el era corect cu privire la principiul că ştergerea păcatului curăţeşte mai întâi pe om şi apoi sanctuarul. În plus, el era profund îngrijorat ca nu cumva acest adevăr să fie înlocuit cu ideea că ştergerea raportului înseamnă ştergerea păcatului. În 1914, Stephen Haskell a publicat cartea sa The Cross and Its Shadow (Crucea şi umbra sa) care este un studiu cuprinzător al serviciilor sanctuarului în tip şi antitip. Asemenea autorilor citaţi mai înainte, el declară cu fermitate că „În tip şi umbră, păcatele mărturisite de Israel erau transferate în sanctuar tot timpul anului; curăţirea sanctuarului era îndepărtarea acelor păcate.“ The Cross and Its Shadow, pag. 211. Acest concept este susţinut în tot capitolul, privitor la ispăşirea finală, şi nici măcar o dată nu face referire la ştergerea rapoartelor păcatelor ca mijloc prin care sanctuarul este curăţit.

ŞTERGEREA PĂCATELOR

317

Ultimul autor din care vom cita, pentru a susţine faptul că adevărata poziţie adventă este că îndepărtarea păcatelor curăţeşte sanctuarul, este Alonzo T. Jones care, împreună cu E. J. Waggoner, au fost trimişi de Dumnezeu în 1888 să proclame cu adevărat solia îngerului al treilea. El scrie următoarele: „Curăţirea sanctuarului, a sanctuarului însuşi, însemna scoaterea şi îndepărtarea din el a tuturor fărădelegilor poporului care, prin serviciul preoţilor, fuseseră duse în sanctuar în timpul serviciului zilnic.“ The Consecrated Way to Christian Perfection (Calea consacrată spre desăvârşirea creştină), pag. 118 (Profet, Preot, Împărat, cap. Curăţirea sanctuarului, paragraful 4 de la sfârşit). Aceste citate demonstrează în mod amplu că scriitorii şi pionierii adventişti au înţeles cu claritate ce reprezintă cu adevărat curăţirea sanctuarului – nu ştergerea rapoartelor din cărţile cerului, ci îndepărtarea păcatului propriu-zis. În contrast cu această învăţătură avem următoarea declaraţie din Bible Doctrines (Doctrine biblice), de Alfred F. J. Kranz, pag. 69: „Marele Preot, în virtutea sângelui, curăţea sanctuarul de păcatele care fuseseră transferate acolo. Levitic 16,16-19. Tot astfel, Isus, prin ştergerea raportului păcatelor noastre din cărţi, va curăţi sanctuarul ceresc.“ În anii ‘40 cartea aceasta era folosită la Colegiul Misionar Australian ca o carte standard în ceea ce priveşte normele doctrinelor biblice, autorul ei fiind privit ca teologul de frunte al diviziunii Australasia. Fără îndoială, aici erau exprimate vederi eronate, chiar dacă populare, păstrate mai peste tot de către adventişti, despre curăţirea sanctuarului. Ea este o îndepărtare evidentă de la învăţăturile Bibliei şi ale Spiritului Profetic, cât şi de la poziţiile susţinute la început de pionierii adventişti. Cum a avut loc o asemenea schimbare? Care au fost factorii care i-au condus pe aceşti oameni să abandoneze adevărul simplu şi corect în favoarea erorii? Schimbarea este rezultatul respingerii soliei îngerului al treilea care a fost dată cu mare iubire şi milă de Domnul în 1888. Solia aceea era clădită pe principiul că păcatul nu este doar un act, ci o prezenţă lăuntrică, o putere de viaţă care, prin stăpânirea persoanei împotriva voinţei sale, se exprimă prin acţiuni păcătoase. Cu alte cuvinte, păcatul nu este doar ceea ce facem, ci şi ceea ce suntem.

318

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Respingerea acestui principiu înseamnă respingerea soliei de la 1888, care stă sau cade pe baza acestui adevăr. De aceea, când biserica a refuzat să accepte lumina trimisă prin Waggoner şi Jones, s-a privat de cunoaşterea faptului că păcatul este cu mult mai mult decât ce facem. Aceasta înseamnă că biserica nu a mai fost în stare să înţeleagă Evanghelia şi, în felul acesta, nu mai putea să înţeleagă în mod corect serviciul sanctuarului. În mod inevitabil, aceasta a condus la noua învăţătură despre ştergerea păcatului. Ea s-a dezvoltat după cum urmează: În timp ce adventiştii nu mai credeau că păcatul este o entitate vie, rea, pe care Dumnezeu poate s-o îndepărteze de la un om şi să o transfere în sanctuarul ceresc, ei nu au renunţat la credinţa pe care o aveau cu privire la îndepărtarea păcatului de la om, păcat care era aşezat apoi asupra sanctuarului. Ca şi protestanţii ei au văzut păcatul ca fiind nimic mai mult decât o acţiune sau faptă încărcată cu vinovăţie. Ei credeau că „omul cel vechi“ nu va fi eradicat şi înlocuit cu natura divină decât atunci când Hristos va apare pe norii cerului pentru a schimba acest corp de sânge şi carne, păcătos, fizic, muritor, cu unul nemuritor. Această definiţie a păcatului i-a ţinut departe de a crede în doctrina ştergerii păcatelor, aşa cum este învăţată de Biblie, Spiritul Profetic şi pionierii adventişti. Adevărul despre această solie reclamă transferul real al păcatului dintr-un loc într-altul, dar este imposibil să muţi o faptă dintr-un loc întraltul. Ceea ce se face într-un loc poate fi repetat într-alt loc, dar acest lucru nu transferă acţiunea sau fapta originară; ea este copia ei. De exemplu, dacă Sam Brown l-a ucis pe Joe Smith la Londra, în Anglia, şi apoi se duce la Paris, în Franţa, şi îl omoară pe Pierre Dupont, el îşi va repeta crima într-o nouă localitate, dar aceasta nu înseamnă transferarea faptei păcătoase, ci înseamnă repetarea ei. Pentru a fi şi mai direct, trebuie să subliniez că natura păcătoasă care l-a îndemnat pe Sam Brown să comită fapta sa rea la Londra, a fost transferată la Paris, unde ea s-a dat pe faţă exact în acelaşi fel ca mai înainte de a trece Canalul Mânecii. Aşa e normal să fie pentru că, înainte ca Sam să fie izbăvit de ea prin puterea curăţitoare a lui Dumnezeu, oriunde se ducea el, natura sa păcătoasă îl urma. Această ilustraţie ne arată cu claritate că în timp ce acţiunea nu poate fi mutată din loc în loc, natura păcătoasă poate fi.

ŞTERGEREA PĂCATELOR

319

Există însă ceva din fapta păcatului care poate fi transferat – vinovăţia ei. Vinovăţia este măsura responsabilităţii pentru ceea ce s-a înfăptuit. Astfel, atunci când o curte de judecată stabileşte că o persoană este vinovată de o anume crimă, judecătorul se străduieşte să stabilească gradul de responsabilitate pentru care persoana condamnată trebuie să plătească. El poate să îi dea o amendă, să îl trimită la închisoare, sau să îl condamne la moarte. În timp ce fapta păcatului nu poate fi transferată, responsabilitatea ei poate fi. De fapt, responsabilitatea oricărei fapte poate fi transferată asupra altei persoane. De exemplu, când o persoană posedă o bucată de pământ are responsabilitatea de a o întreţine şi de a plăti toate taxele impuse ca impozit. În cele din urmă, el poate vinde bucata de pământ unei alte persoane, după care aceasta din urmă trebuie să plătească taxele, în timp ce primul proprietar este liber de orice responsabilitate. Au fost cazuri unde responsabilitatea unei fapte rele a fost pusă asupra unei alte persoane – cum ar fi părinţi care plătesc amenzi din cauza copiilor lor greşiţi, care au căzut sub incidenţa legii încălcate. Aceste transferuri sunt efectuate prin proceduri legale şi se realizează prin întocmirea unui raport de tranzacţie scris. Acest lucru este adevărat şi în privinţa mutării păcatului de la păcătos la sanctuar şi apoi asupra ţapului de trimis. Înainte ca păcătosul să îşi mărturisească păcatul şi fapta păcătoasă care a rezultat din el, cărţile cu rapoarte din ceruri arată că deplina responsabilitate apasă asupra lui. Dar când, cu remuşcare, călcătorul legii se pocăieşte şi îşi mărturiseşte păcatul, Domnul nu numai că transferă păcătoşenia aceea în sanctuar, ci îşi asumă deplina responsabilitate (sau vinovăţie) pentru aceasta, iar acest fapt este imediat înregistrat în rapoartele cereşti. Adventiştii care au văzut că păcatul nu este nimic mai mult decât partea vizibilă, exterioară a faptelor greşite, au văzut transferul păcatului în sanctuar ca fiind trimiterea vinovăţiei sau a responsabilităţii. Cum acest lucru poate fi făcut în realitate numai prin scrierea unor rapoarte, ei au presupus că aceste rapoarte constituiau transferarea păcatului în templul ceresc. Fiindcă ştiau că transferul păcatului era mijlocul prin care sanctuarul devenea necurat, ei au tras concluzia firească, dar eronată, că rapoartele din cărţi pângăreau sanctuarul.

320

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Aceasta a condus la o singură concluzie. Dacă rapoartele din cărţi pângăreau sanctuarul, atunci ştergerea acestor rapoarte din cărţi trebuie să fie curăţirea sanctuarului. Devine astfel evident că, din clipa în care păcatul este socotit ca fiind nimic mai mult decât o acţiune, atunci este inevitabil să se dezvolte acele idei eronate cu privire la curăţirea sanctuarului. Dimpotrivă este logic să conchidem că aceia care au rămas credincioşi concepţiei corecte a ceea ce este păcatul, vor avea o înţelegere corectă cu privire la ce anume este curăţirea sanctuarului. Şi tocmai aşa s-a dovedit a fi. Ideea că aceste rapoarte detaliate trebuie să fie păstrate veşnic este un gând respingător pentru unii oameni. Ei nu doresc ca tainele ascunse din viaţa lor să fie descoperite privirilor tuturor de-a lungul veşniciei. Dintr-un punct de vedere acest lucru este de înţeles, dar în realitate este exact ceea ce fiecare creştin biruitor îşi doreşte. Rapoartele vieţilor celor răscumpăraţi nu vor apare ca rele păcătoase, întunecoase şi grele, ci ca victorii glorioase, strălucitoare asupra păcatului. Ei vor fi încântaţi să împărtăşească aceste experienţe extraordinare cu alţii şi îi vor invita să examineze fiecare detaliu al vieţilor lor, deoarece acestea oferă mărturii vii ale capacităţii lui Dumnezeu de a izbăvi din păcat. Nici un adevărat copil al lui Dumnezeu nu va dori vreodată ca rapoartele să fie şterse. Desigur, nici numele şi nici faptele lor rele nu vor fi păstrate în cărţile morţii şi ale păcatului. Numele lor sunt înscrise în cartea vieţii, iar faptele lor în cartea de aducere aminte. „ ,O carte de aducere aminte‘ este scrisă înaintea lui Dumnezeu, în care sunt raportate faptele bune ale ,acelora care se tem de Domnul şi cinstesc numele Lui.‘ Maleahi 3,16. Cuvintele lor de credinţă, faptele lor de iubire sunt înregistrate în cer. Neemia se referă la aceasta atunci când spune: ,Adu-ţi aminte de mine, Dumnezeule, şi nu uita (nu şterge – K. J.V. Bible) faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu.‘ Neemia 13,16. În cartea de amintiri a lui Dumnezeu este imortalizată orice faptă a neprihănirii. Acolo se înregistrează cu credincioşie orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit, orice cuvânt de milă duioasă care a fost exprimat. Şi orice faptă de jertfire, orice suferinţă şi durere suferită pentru Hristos este raportată acolo. Psalmistul spune: ,Tu povesteşti rătăcirile mele; pune-mi lacrimile în burduful Tău; nu sunt ele scrise în

ŞTERGEREA PĂCATELOR

321

cartea Ta?‘ Psalm 56,8. (K. J.V. Bible)„ Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 7. De-a lungul veşniciei, cartea de amintiri a lui Dumnezeu conţine faptele neprihănite ale acelora care au fost răscumpăraţi de pe pământ. Pentru mintea de rând „faptele neprihănite“ sunt fapte pozitive de milă, bunătate, iubire, răbdare şi aşa mai departe, dar în această declaraţie se dă un înţeles mai larg potrivit căruia ele includ orice ispită căreia i s-a rezistat şi orice biruinţă asupra păcatului. În mod literal aceasta înseamnă că orice rău sau păcat care a fost vreodată prezent în cei răscumpăraţi va fi înregistrat acolo, pentru că fiecare rău de genul acesta va fi un rău biruit. Şi aşa şi trebuie să fie. De-a lungul veşniciei neprihăniţii vor mărturisi cu o putere mereu crescândă despre slava mântuirii care le-a fost oferită prin slujirea lui Hristos. Dar cum pot ei să arate măsura supremaţiei lui Dumnezeu asupra păcatului, dacă toată amintirea şi raportul păcatului care trebuiau biruite au fost şterse? Când o naţiune decorează un soldat pentru faptele sale de bravură de pe câmpul de luptă, nimeni nu poate să aprecieze în realitate întreaga valoare a decoraţiei dacă puterea vrăjmaşului cu care el s-a luptat şi dificultăţile pe care el le-a întâmpinat nu sunt descrise în totalitate. Fără îndoială, cu cât mai bine este înţeleasă natura bătăliei, cu atât mai adâncă este înţelegerea biruinţei glorioase care a fost câştigată. Tot astfel, dacă cei răscumpăraţi ar fi privaţi de raportul păcatului împotriva căruia s-au luptat şi pe care l-au biruit, atunci slava completă a triumfului lui Hristos prin ei va fi umbrită şi mărturia lor ştirbită. Chiar astăzi cele mai preţioase amintiri ale biruinţelor pe care creştinii le au sunt cuceririle harului lui Hristos realizate în vieţile lor. Ei nu mai au conştienţa tristă pentru nelegiuirile care i-au stăpânit în trecut, ci se bucură de libertatea dulce pe care au găsit-o în Mântuitorul lor. Ei doresc să poată fi în siguranţă deplină pentru a povesti detaliile felului în care au fost izbăviţi de ceea ce erau şi apoi cum au fost schimbaţi în bărbaţi şi femei noi, în Isus Hristos, însă ei ştiu că aceasta poate câteodată să producă probleme serioase. În veşnicie nu va exista nici o dificultate de acest gen, căci păcatul şi păcătoşii nu vor mai exista. Acolo, minţi nepângărite vor

322

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

contempla minunile mântuirii studiind biruinţele câştigate în viaţa individuală şi minunându-se de transformările care au fost efectuate în toţi aceia care au fost atraşi în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Ultimul lucru pe care aceste fiinţe nemuritoare şi slăvite l-ar dori este pierderea vreunui detaliu din rapoartele cereşti, deoarece ar pierde materiale de studiu nepreţuite în căutarea de a intra în posesia puterii şi miracolului deplin al planului de mântuire. În plus, acestea vor şti că raportul faptelor care au avut loc ca o consecinţă a răzvrătirii lui Satana va fi un scut veşnic împotriva repetării vreodată a unei asemenea dezvoltări de lucruri. De aceea învăţătura care susţine că ştergerea păcatului înseamnă ştergerea rapoartelor sale, va fi întotdeauna respinsă de adevăraţii copii ai lui Dumnezeu.

Capitolul 22

Contul de încredere
Mulţi oameni religioşi contemporani resping ispăşirea din Sfânta Sfintelor ca fiind fără sens, nenecesară şi nescripturistică. În general se crede că, din momentul în care păcatul este mărturisit, acesta e îndepărtat imediat şi pentru vecie şi că nu mai există nici o posibilitate să se întoarcă din nou asupra credinciosului. Aceasta însă nu este învăţătura lui Isus şi nu este nici descoperirea căilor lui Dumnezeu aşa cum au fost date prin sanctuar. Adevărul este că, atunci când cel ce se căieşte îşi mărturiseşte nelegiuirea, aceasta este iniţial mutată în Sfânta unde aşteaptă până când ispăşirea finală curăţeşte cortul de prezenţa ei şi o aşază asupra ţapului de trimis sau pentru Azazel. Este imposibil să credem că ritualurile din Vechiul Testament sunt o descoperire corectă şi exactă a căilor lui Dumnezeu de curăţire a răutăţii şi, în acelaşi timp, să susţinem că păcatul este şters în totalitate printr-o singură operaţie atunci când se face mărturisirea. Cu toate că învăţătura despre acest adevăr este clară şi convingătoare în cadrul sanctuarului din Vechiul Testament, aceasta nu este singura mărturie de acest fel. Când Hristos a fost pe pământ a învăţat cu claritate aceleaşi principii, însă niciodată n-a făcut-o mai clar ca în parabola robului nemilostiv. „De aceea, împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să se plătească datoria.
(323)

324

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: ,Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.‘ Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă care îi era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: ,Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.‘ Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: ,Mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti.‘ Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: ,Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?‘ Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.“ Matei 18,23-35. Datoria pe care o avea de dat primul slujitor era într-adevăr enormă. Potrivit cu The World Book Encyclopedia (Enciclopedia lumii), volumul 19, pag. 20, ediţia 1982, talantul iudeu (galbenul, în traducerea Cornilescu) era echivalentul a 3000 şekeli de argint, adică 1800 dolari americani. Datoria robului era de 10.000 talanţi care ar avea valoarea de 18.000.000 dolari (la valoarea din 1982), o sumă dincolo de capacitatea sa de plată. Această cifră reprezintă corect datoria imposibil de plătit a omului, datorie pe care Adam, prin păcatul său, a adus-o asupra sa şi asupra urmaşilor săi când a păcătuit în Eden. Pedeapsa este încarcerare veşnică în temniţa morţii. Când s-au confruntat cu această perspectivă, oamenii au pledat pentru milă promiţând, ca şi robul nemilostiv, că dacă Domnul îi va ierta, ei vor plăti totul. Această asigurare nu este nimic mai mult decât o încercare de a câştiga neprihănirea prin fapte personale. Împăratul, adânc mişcat de situaţia mizeră, nefericită a angajatului său amărât şi pe deplin conştient de faptul că slujbaşul său nu avea nici cea mai mică speranţă să plătească ceea ce luase, l-a iertat în întregime şi cu sinceritate de întreaga sumă. Iertarea a fost oferită atât de deplin, încât păcătosul a stat înaintea stăpânului său ca şi cum niciodată nu i-ar fi datorat vreun ban. Prin urmare, dacă teologia populară este corectă atunci când învaţă că o dată ce o persoană a fost iertată de păcatele sale acestea

CONTUL DE ÎNCREDERE

325

niciodată nu-i mai pot fi imputate, atunci împăratul din această parabolă nu ar fi fost în stare să reînnoiască obligaţia robului de a-şi plăti datoria. Însă, când robul nemilostiv sau nedrept a dat pe faţă o hotărâre intransigentă de a recupera infima datorie pe care unul din tovarăşii săi de slujbă o avea faţă de el, împăratul l-a împovărat din nou cu întreaga responsabilitate pentru obligaţiile sale, astfel că el a stat iarăşi înaintea împăratului ca şi cum nu ar fi fost iertat niciodată. Dat fiind faptul că parabola aceasta este o descoperire a felului cum Dumnezeu lucrează, această acţiune a împăratului dovedeşte teologia populară ca fiind cu totul eronată. Ceea ce face ca atitudinea robului împăratului să fie cu totul vrednică de dispreţ este diferenţa uriaşă dintre suma pentru care el fusese iertat şi micuţa sumă datorată lui de tovarăşul său de slujbă. Era doar o sută de penny, adică 17 dolari. Când oamenii refuză să ierte greşelile, fie reale, fie imaginare, care au fost făcute împotriva lor, ei dau pe faţă aceeaşi atitudine vrednică de plâns. În timp ce pretind eliberare completă de condamnarea veşnică, ei se încăpăţânează, refuzând să se împace cu fratele lor care le-a greşit infinit mai puţin – ceva vag, o rănire mică şi trecătoare. Parabola este foarte simplă şi tot aşa este şi aplicaţia ei. Isus a dus spre punctul culminant lecţia cu declaraţia impresionantă: „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.“ Matei 18,35. „Este adevărat că el poate să fi primit cândva iertarea; dar spiritul său nemilos arată faptul că el respinge acum iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. El s-a despărţit de Dumnezeu, şi se află în aceeaşi stare în care se găsea mai înainte de a fi iertat. El a negat pocăinţa sa, şi păcatele sale sunt asupra sa ca şi când niciodată nu s-ar fi pocăit de ele.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Măsura iertării, paragraful 3 de la sfârşit. Ar fi imposibil ca Dumnezeu să facă, pentru toţi aceia care au pretins a fi urmaşii săi, ceea ce a făcut acest împărat slujitorului său, dacă păcatul ar fi nimicit pe deplin în clipa mărturisirii lui. Hristos a dovedit aici că nu a subscris la acea teologie populară care învaţă că o dată mărturisit, păcatul e şters pentru totdeauna. Dimpotrivă, El a înţeles că nelegiuirea este păstrată într-un loc anume, pentru ca, dacă s-ar ivi nevoia, să poată fi returnată păcătosului.

326

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

„Este adevărat că el poate să fi primit cândva iertarea; dar spiritul său nemilos arată faptul că el respinge acum iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. El s-a despărţit de Dumnezeu şi se află în aceeaşi stare în care se găsea mai înainte de a fi iertat. El a negat pocăinţa sa şi păcatele sale apasă asupra lui ca şi când niciodată nu s-ar fi pocăit de ele.” Parabolele Domnului Hristos, cap. 19, Măsura iertării, par. 3 de la sfârşit.“ Hristos a repetat aceeaşi lecţie în parabola nunţii unde El a asemănat împărăţia cerurilor cu un împărat care a făcut o nuntă fiului său. În ciuda dificultăţii de a găsi oaspeţi pentru nuntă, din cauza celor două refuzuri de a veni din partea celor poftiţi, slujitorii au găsit în cele din urmă numărul necesar de oaspeţi la drumuri şi la garduri. Aceştia s-au strâns în odaia de nuntă aşteptând intrarea împăratului. „Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om

CONTUL DE ÎNCREDERE

327

care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ,Prietene‘, i-a zis el, ,cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?‘ Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: ,Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.‘ “ Matei 22,11-14. Împăratul din parabolă îl reprezintă pe Dumnezeu, iar fiul pe Isus Hristos. Intrarea împăratului este judecata de cercetare a tuturor celor care au mărturisit numele lui Hristos şi care şi-au trimis păcatele înainte la judecată. Cei răi nu sunt incluşi în această trecere în revistă, deoarece ei nu au nici un păcat în sanctuar. Judecata lor va avea loc mai târziu. „În serviciul jertfelor, numai aceia care veneau înaintea lui Dumnezeu, cu mărturisire şi pocăinţă şi ale căror păcate fuseseră trecute asupra sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat, aveau parte în serviciul zilei de ispăşire. Tot aşa, în ziua cea mare a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate în consideraţie numai cazurile acelora care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. Judecata celor nelegiuiţi este o lucrare distinctă şi separată şi are loc mai târziu. ,Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu.‘ “ Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 4. Deoarece numai cei ale căror vieţi sunt examinate la judecata de cercetare – care precede cea de a doua venire a lui Isus – au posibilitatea de a fi primiţi în ceruri, este foarte important ca toţi să se asigure că îndeplinesc condiţiile de intrare la acel tribunal înfricoşat. Dacă cineva întruneşte cerinţele, atunci are absoluta asigurare că primeşte ştergerea păcatelor şi un loc în ceruri, dar dacă numele lui nu este nici măcar luat în seamă, atunci nu există nici cea mai mică speranţă pentru el. Împreună cu restul nelegiuiţilor continuă să se afle într-o stare de totală condamnare la moarte veşnică. O chestiune de o extraordinară importanţă cu care se confruntă fiecare individual este aceea ca fiecare să capete asigurarea că va fi cercetat la acea examinare decisivă a celor care sunt candidaţi la împărăţia cerească. Nimeni nu trebuie să se dea mulţumit cu o înţelegere nesigură sau confuză a acestui eveniment, precum şi cu privire la ceea ce este necesar ca să poată obţine calificarea pentru scrutinul ei cercetător.

328

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Candidatul pentru împărăţie trebuie să înţeleagă că judecata de cercetare determină ce trebuie să fie făcut cu păcatul din Sfânta pentru a efectua curăţirea sanctuarului ceresc. Alternativele sunt de a pune păcătoşenia asupra ţapului pentru Azazel sau de a o returna celui care a comis-o. Aşa că aşezarea păcatului determină soarta celui care l-a trimes la cort. Dacă este aşezat asupra ţapului ispăşirii, păcatul este separat pentru totdeauna de cel credincios păstrându-şi astfel calificarea pentru un loc în împărăţia cerească; dacă însă este returnat sau trimis înapoi şi pus asupra celui credincios, atunci devine incapabil pe vecie de a intra în cer şi va fi nimicit împreună cu cei nelegiuiţi care niciodată nu s-au pocăit, care au neglijat să-şi trimită păcatele în sanctuar şi ale căror cazuri nu sunt luate în considerare la judecata de cercetare. Trimiterea necurăţiei în sanctuar cere cu mult mai mult decât a face o mărturisire verbală a păcatelor comise, indiferent cât de sincer şi de pocăit ar fi sufletul. Credinciosul trebuie să înţeleagă ce este mărturisirea corectă, deoarece ea este diferită de felul de înţelegere al pretinsului copil al lui Dumnezeu. Ea înseamnă nu numai mărturisirea a ceea ce a fost făcut, ci şi a dispoziţiei păcătoase interioare care a fost izvorul faptelor ce au ieşit la suprafaţă. Mărturisirea corectă include predarea reală a naturii păcătoase în mâna lui Hristos, cât şi primirea iertării divine pentru păcatele comise. O dată înfăptuit acest lucru, credinciosul trebuie să primească viaţa divină a lui Isus în locul unde se afla păcatul. După aceea el va descoperi că noi dispoziţii sufleteşti le-au înlocuit pe cele vechi şi va asculta de lege nu din pricina a ceea ce zice ea, ci din cauză că legea este în el şi-l îndeamnă să facă tocmai lucrul acesta. Când o persoană descoperă că păcătoşenia sa a fost înlocuită cu neprihănirea sădită în el, ea poate fi sigură că necurăţia care fusese în ea se găseşte acum în mod literal în sanctuarul de sus. Legăturile păcatului care-l înfăşuraseră au fost sfărâmate şi el este cu adevărat un om liber în Isus Hristos. Pe cât de cert este că a căpătat experienţa aceasta, tot atât de sigur poate fi că şi cazul său va fi cercetat la judecata celor neprihăniţi. Nu este suficient deci ca cineva să fie examinat. Obiectivul este de a trece cu bine de judecata de cercetare şi să se asigure astfel de un loc în ceruri. Acest lucru poate fi realizat dacă păcătosul tratează cu credincioşie fiecare păcat conform principiilor

CONTUL DE ÎNCREDERE

329

mărturisirii corecte. Dacă este sigur că fiecare păcat de care a fost făcut conştient prin lucrarea de convingere a Duhului Sfânt a mers înainte la judecată, atunci el este sigur că primeşte un verdict favorabil la tribunalul dreptăţii. Potrivit cu învăţătura dată de Isus în parabola nunţii, când împăratul a intrat să-şi cerceteze oaspeţii, el i-a găsit pe cei care întruneau condiţiile, însă a găsit şi pe unul care nu le îndeplinea. Cel considerat nepregătit pentru împărăţie trebuie să-şi fi trimis unele păcate în sanctuar, pentru că altfel nu ar fi fost cercetat. Dar el stopase lucrarea ce trebuia dusă la bun sfârşit, alegând să nutrească unele păcate decât să fie eliberat de ele. O dată ce examinarea împăratului arătase că omul era nepregătit să rămână în odaia de nuntă, s-a dat porunca să fie legat de mâini şi de picioare înainte de a îl arunca pentru totdeauna în întunericul de afară. Nu trebuie să trecem cu vederea semnificaţia simbolică a expresiei „legaţi-i mâinile şi picioarele“. În mod evident îngerii lui Dumnezeu nu îi leagă literal pe păcătoşi cu funii de cânepă sau de in. Ei sunt legaţi cu alte legături, din moment ce nu au izbutit să treacă de judecata de cercetare. Ceea ce sunt aceste legături este explicat în alte părţi ale Scripturilor unde suntem informaţi că „Cel rău este prins în înseşi nelegiuirile lui şi este apucat de legăturile păcatului.“ Proverbe 5,22. Legăturile care restrâng şi întemniţează sufletele oamenilor sunt corzile păcatului. Din acest motiv porunca împăratului, „legaţi-i mâinile şi picioarele“, arată spre porunca lui Dumnezeu de a întoarce vinovăţia păcatelor celui păcătos asupra capului său. Ce scufundare înspăimântătoare în nelegiuirea cea mai de jos vor trebuie să experimenteze cei care n-au trecut la judecată şi care, în cele din urmă, sunt umpluţi cu tot spiritul cel rău de care cândva fuseseră izbăviţi. Fără doar şi poate, starea finală a acestei clase va fi mai rea decât cea a acelora care nu au primit niciodată lucrarea de curăţire a lui Hristos. După judecata de cercetare ar fi imposibil pentru Dumnezeu să poruncească legarea păcătosului cu corzile păcatului care fuseseră îndepărtate de la el, dacă la timpul curăţirii nelegiuirea lui ar fi fost eliminată pentru totdeauna. Această lecţie dată de Maestrul Învăţător conţinută în parabola nunţii şi cea a robului nemilostiv confirmă adevărul, învăţat cu atâta claritate în sanctuarul Vechiului Testament, că păcatul nu este eliminat în totalitate în momentul mărturisirii. Martorul Credincios scoate în relief

330

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

faptul că, deşi păcătosul a fost cu adevărat iertat, posibilitatea de a fi din nou legat de păcatele sale rămâne foarte reală. Acest fapt este declarat într-un mod concis în următorul paragraf: „Adevăruri importante cu privire la ispăşire sunt învăţate prin serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat de sângele victimei. În felul acesta se asigura doar un mijloc prin care el să poată fi transferat în sanctuar. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea autoritatea legii, îşi mărturisea vinovăţia pentru călcarea ei şi îşi exprima dorinţa de iertare prin credinţa în Răscumpărătorul ce avea să vină; dar nu era pe deplin eliberat de sub condamnarea legii. În ziua ispăşirii, marele preot, după ce sacrifica jertfa de la adunare, intra în Sfânta Sfintelor cu sângele acestei jertfe şi-l stropea pe capacul milei, direct deasupra legii, pentru a da satisfacţie pretenţiilor ei. Atunci, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa şi le ducea afară din sanctuar. Punându-şi mâinile pe capul ţapului de trimis, mărturisea toate păcatele, în felul acesta trecându-le simbolic de la el asupra ţapului de trimis. Apoi ţapul le ducea în pustie şi erau socotite ca fiind îndepărtate pentru totdeauna de popor.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 33. De ce lucrează Dumnezeu în felul acesta? De ce nu elimină El păcatul chiar în momentul când este mărturisit, aşa încât să nu mai existe pericolul de a se întoarce din nou asupra păcătosului? Există un foarte bun motiv pentru această rânduială. Dumnezeu nu face nimic inutil sau lipsit de scop. El înţelege perfect că nu toţi cei care încep viaţa de creştin o vor continua până la sfârşit. Unii vor alege să se întoarcă din nou la viaţa lor nelegiuită. Există diferite motive pentru aceasta. Unul este că atunci când păcătosul suferă în robia păcatului, el salută promisiunile lui Dumnezeu de a-l face liber şi păşeşte într-o nouă viaţă cu perspective mari şi captivante, din care cele mai multe sunt incorecte şi nu vor fi realizate niciodată. Păcătosul se simte atunci dezamăgit crezând că a fost înşelat şi descoperă că, în pofida faptului că robia era nesuferită, aceasta îi oferea anumite compensaţii şi o aparentă siguranţă, fiind la urma urmelor existenţa preferată de el. Un exemplu potrivit îl găsim în experienţa izraeliţilor la eliberarea lor din Egipt. Când sufereau sub robia opresivă a egiptenilor, ei nu doreau nimic mai mult decât libertatea şi un cămin pe pământul făgăduit, dar nu au recunoscut greutăţile călătoriei

CONTUL DE ÎNCREDERE

331

care se afla între ei şi Canaan. De îndată ce au suferit de foame şi de sete, pe măsură ce devenea vizibil faptul că mai au o cale lungă de străbătut, ei au dorit să se întoarcă la viaţa de robie pentru a se bucura de un anumit gen de securitate pe care aceasta o oferea. Multe secole mai târziu, când trebuia să apară Mesia, ei au salutat perspectiva, dar când El a refuzat să-şi adauge puterea la planurile lor ambiţioase şi egoiste care includeau masacrarea romanilor şi răpirea bogăţiei şi puterii lor, ei i-au întors spatele. În cele din urmă, în furia şi dezamăgirea lor turbată l-au răstignit pe Acela pe care altădată îl urmaseră. Este relativ uşor pentru Domnul să-i motiveze pe mulţi să înceapă drumul către împărăţia cerească, dar este cu totul altceva să îi facă să se menţină până la sfârşit. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne-a sfătuit să răbdăm până la sfârşit. El le-a spus ucenicilor Săi, chiar înainte ca lucrarea Sa de pe pământ să ia sfârşit: „Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.“ Matei 24,12.13. Când o persoană dă pe faţă dispoziţia de a se întoarce la viaţa de păcat, ea neagă dorinţa sa anterioară de a fi eliberată de rău şi demonstrează că preferă nelegiuirea în locul neprihănirii lui Isus. Dumnezeu îi dă libertatea desăvârşită de a face ceea ce doreşte, pentru că Cel atotputernic nu va primi în cer nici o persoană care nu doreşte cu adevărat să fie acolo. Este numai drept şi corect ca Domnul să dea înapoi acestui tip de oameni păcatele pe care ei le iubesc mai mult decât pe Mântuitorul lor. Din acest motiv, Dumnezeu nu anulează păcatul când omul renunţă la el la început, ci pur şi simplu îl depune la banca cerească până când va veni un timp să se ia o decizie finală într-un fel sau altul. Cel atotştiutor nu se pune în poziţia de a nu-i da înapoi omului cea ce îi aparţine de drept, dacă el doreşte acest lucru. Oamenii aplică acelaşi principiu când se învoiesc să cumpere o proprietate. Vânzătorul şi cumpărătorul cad de acord cu o anume sumă de bani în vederea tranzacţiei şi apoi semnează contractul. Dar tranzacţia completă trebuie să aştepte până când vor fi satisfăcute anumite cerinţe, şi anume i se cere cumpărătorului să garanteze un depozit, care în mod obişnuit reprezintă suma de zece la sută din preţul convenit. Aceşti bani nu sunt înmânaţi direct vânzătorului, ci sunt daţi spre păstrare în mâna unui avocat,

332

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

pentru ambele părţi. Dacă vânzătorul se hotărăşte, înainte de data stabilită, să nu-şi mai vândă proprietatea, atunci depozitul trebuie să fie returnat cumpărătorului. Acest lucru ar fi imposibil dacă banii ar fi fost înmânaţi vânzătorului şi acesta i-ar fi cheltuit sau ar fi fost prea necinstit pentru a-i mai da înapoi. Pentru a evita problemele de acest fel, fondurile sunt ţinute spre păstrare până când contractul este finalizat în cele din urmă. Nu există deosebire în principiu între ceea ce fac oamenii în acest gen de afaceri şi ceea ce face Iehova cu păcatul. Cei care resping învăţătura că păcatul nu este anulat imediat după ce a fost mărturisit pretind că, pentru creştin, ar fi imposibil să se bucure cu adevărat de dulcea asigurare pe care trebuie s-o aibă. Ei susţin că credinciosul trebuie să trăiască permanent cu frica faptului că păcatele sale se vor întoarce asupra sa şi că el nu se poate simţi în siguranţă până ce nu a primit beneficiile ispăşirii finale. Chiar dacă ar fi aşa, aceasta nu ar anula faptul că păcatul nu este şters pe deplin până la ispăşirea finală şi că, până la acea vreme, există riscul ca el să fie trimis înapoi. Nu există nici o justificare pentru respingerea adevărului doar pentru că pare să implice ceva ce este neplăcut din punct de vedere emoţional pentru individ. Dacă credinciosul doreşte să primească binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru el, atunci trebuie s-o facă în armonie cu condiţiile cerute de Dumnezeu şi nu cu ale sale. De-a lungul veacurilor prea mulţi oameni au respins adevărul, deoarece pur şi simplu nu le-a plăcut calea pe care Domnul aduce mântuirea. Ei s-au apucat să inventeze un plan personal potrivit gustului lor, după care i-au comunicat Domnului că aceasta este calea prin care îi vor sluji. Încrederea lor îngâmfată nu înlătură faptul că nu pot intra în cer pe calea născocirilor lor omeneşti. Dar adevărul cu privire la transferul păcatelor nu îi răpeşte credinciosului încrederea personală. El înţelege procesul şi se poate bucura de asigurarea dulce că fiecare păcat pe care l-a mărturisit a fost îndepărtat de la el şi a fost aşezat în sanctuar. El ştie că va veni ziua când va avea nevoie de un Avocat puternic pentru a-i îndepărta necurăţia din Sfânta şi a o pune apoi asupra ţapului de trimis, asigurându-l în felul acesta de ştergerea veşnică a acesteia. El are zilnic odihnă perfectă ştiind că Isus, în rolul Său de Avocat, este mai mult decât capabil să facă acest

CONTUL DE ÎNCREDERE

333

lucru pentru el. În felul acesta credinciosul se bucură neîncetat de siguranţa izbăvirii sale finale de păcatele care mai înainte îl stăpâniseră. Tot ceea ce are de făcut de la o zi la alta este să lepede cu credincioşie orice păcat pe care i-l descoperă Duhul Sfânt. Dacă va muri mai înainte ca această lucrare să se încheie şi nu a avut posibilitatea să-şi vadă toate slăbiciunile, Hristos acceptă credincioşia lui în măsura în care orice păcat conştient a fost mărturisit şi, în ziua cea mare a ispăşiri finale, El pune păcatele celui credincios asupra ţapului pentru Azazel. Ele vor fi duse atunci către locul nimicirii finale. Dacă cel credincios va fi printre cei vii când are loc încheierea zilei celei mari a ispăşirii, va fi atunci binecuvântat cu lumina specială care străluceşte în timpul marii strigări. Datorită acesteia, dar şi a presiunii teribile a ispitei, va vedea în cele din urmă orice defect de caracter rămas, având astfel posibilitatea să fie curăţit de ele în mod desăvârşit. Îşi va înţelege cu exactitate nevoia, când se gândeşte la ce anume se va face cu păcatele sale din sanctuar. El va şti foarte bine unde se află Învăţătorul său şi ce anume este în stare să facă, şi se va odihni în cunoştinţa sigură că se poate baza pe Mântuitorul său care va face tot ceea ce trebuie făcut. A spune că cel credincios este lipsit de asigurarea necesară în ziua grozavă a judecăţii, înseamnă a nega că el are credinţa necesară în Marele său Preot. Cei ce resping solia sanctuarului pretind că nu pot trăi în siguranţă dacă acceptă învăţătura că păcatul nu este şters când îl mărturisesc. Ceea ce au nevoie să înţeleagă este că sunt blestemaţi de o falsă încredinţare. Ei cred fără şovăire că păcatele lor au fost şterse pentru veşnicie chiar în clipa în care le-au mărturisit şi că nu mai este nevoie de ispăşirea finală. Astfel ei trăiesc cu falsa concepţie că au fost eliberaţi pentru veşnicie de păcatele lor, când în realitate nu au fost. Va fi imposibil ca această clasă de oameni să se raporteze într-un mod corect la Hristos în ceea ce priveşte ispăşirea finală, ceea ce înseamnă că la momentul critic ei vor fi găsiţi cu lipsă. Vor fi asemenea unui om condamnat care vine la tribunal fără avocat. Neavând pe nimeni care să le îndepărteze păcatele, ei vor descoperi prea târziu că nelegiuirea lor s-a întors asupra capetelor lor. Falsa asigurare sau încredere este cu mult mai fatală decât lipsa oricărei asigurări, pentru că ea îşi conduce victimele să se

334

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

odihnească satisfăcute, când de fapt ar trebui să caute adevărata soluţie la problema lor. Adevărul este că din cauza dreptăţii şi neprihănirii desăvârşite a caracterului lui Dumnezeu, şi pentru că nu toţi cei care încep umblarea creştină o vor duce la bun sfârşit, Domnul nu poate să îndepărteze păcatul printr-o singură operaţiune. El trebuie să îl ţină în păstrare până când cel credincios s-a decis să continue mai departe sau nu să rămână de partea adevărului. Aceasta este solia sanctuarului care este sprijinită atât de clar de învăţăturile Domnului Isus.

Capitolul 23

O luptă chinuitoare
Nu toate evenimentele importante din ziua cea mare a ispăşirii au loc în sanctuarul ceresc. Poporul lui Dumnezeu de pe pământ este de asemenea serios implicat. Ei trebuie să împlinească anumite condiţii înainte de a putea primi binecuvântările ştergerii finale a păcatelor şi primirea sigiliului lui Dumnezeu. În serviciul tipic sau serviciul jertfelor, înainte ca ziua respectivă să sosească, adunării i se cerea să facă o pregătire specială pentru această slujbă finală din sanctuar. În ziua întâi a lunii a şaptea, cu zece zile înainte de ispăşirea finală, răsunau trâmbiţele pentru a aminti poporului ce urma să aibă loc şi pentru a-i îndemna să îşi cerceteze cu seriozitate vieţile şi să se lepede de orice păcat care le mai era descoperit, aşa încât în ziua a zecea a lunii a şaptea, să se poată aduna în jurul sanctuarului cu toate păcatele mărturisite şi părăsite. Oricine nu izbutea să facă această lucrare minuţioasă era alungat pentru totdeauna din tabără. „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: În ziua a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunare sfântă. Atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc.‘ Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua ispăşirii: atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. Să nu faceţi nici o lucrare în ziua aceea, căci este ziua ispăşirii, când trebuie făcută ispăşire pentru voi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru. Oricine nu se va smeri în ziua aceea, va fi nimicit din poporul lui.‘ “ Levitic 23,23-29.
(335)

336

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Toate aceste ceremonii erau doar un simbol al celor adevărate. De aceea, înainte de ziua cea mare a ispăşirii finale, când va fi examinată viaţa tuturor celor care se consideră copiii lui Dumnezeu, trebuie să se facă auzită pentru fiecare om o solie de avertizare de la Dumnezeu cu o asemenea claritate şi putere, încât nimeni să nu aibă vreo scuză că nu ştie cu ce se confruntă. Deoarece această lucrare reclamă descoperirea şi izbăvirea de orice păcat în viaţa acelora care vor trăi când ispăşirea finală are loc, devine evident că lumina ce se revarsă din Sfânta Sfintelor va întrece pe cea care strălucea din Sfânta. Acest lucru trebuie să aibă loc pentru că nimeni nu-şi va putea vedea păcatele ascunse dacă o lumină şi mai mare nu va fi îndreptată asupra sa. Lumina din Sfânta Sfintelor a început să strălucească la încheierea celor 2300 de ani care au început în anul 457 î.Hr. şi s-au sfârşit în 1844 d.Hr. Imediat după ce Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor au început să se reverse asupra oamenilor descoperiri mai mari ale adevărului decât orice primiseră până atunci, în timp ce concomitent deveneau conştienţi de necesitatea unei intense lucrări de pregătire pentru iminenta zi a ispăşirii finale. Această lucrare nu ar fi putut fi adusă niciodată la îndeplinire în poporul lui Dumnezeu fără lumina mai clară şi mai strălucitoare trimisă de Hristos. A fost foarte dificil pentru ei să se împace cu această responsabilitate, deoarece se aşteptaseră să fie înălţaţi la cer la sfârşitul perioadei celor 2300 de ani. Nu au înţeles de la-nceput că nu erau încă pregătiţi pentru imediata înălţare la cer. Înainte de marea dezamăgire credincioşii nu au înţeles că numele lor urmează să fie chemate la judecată şi că trebuie să primească ispăşirea finală înainte de a putea fi sigilaţi şi înălţaţi la cer. Dar, deoarece nu puteau muri şi nici învia într-o asemenea ignoranţă, ei trebuia să fie cu mult mai bine informaţi pentru a putea prezenta cu succes cazul lor la judecata celor vii, care era planificată să aibă loc curând după 1844. Singurul motiv pentru care ea nu a avut loc a fost din cauza faptului că cei credincioşi, care n-au izbutit să progreseze spiritual aşa cum intenţionase Dumnezeu, au căzut în starea laodiceană, fapt care a făcut imposibil ca Dumnezeu să poată încheia cu repeziciune lucrarea. Nici măcar nu au înţeles şi nici nu au împlinit partea lor din plan, aşa încât Hristos să poată aduce la îndeplinire partea Sa de contract.

O LUPTĂ CHINUITOARE

337

Binecuvântările din prima şi a doua încăpere a sanctuarului nu sunt acordate în mod automat. Fiecare persoană care se decide pentru un loc în împărăţia cerului trebuie să înţeleagă foarte bine acest fapt. Pentru a primi binecuvântarea fiecărei ispăşiri se cer făcuţi aceiaşi paşi. În primul rând, credinciosul, după ce a fost trezit de Duhul Sfânt să conştientizeze nevoia sa de a fi curăţit şi restaurat, trebuie să cunoască în ce constă problema sa specifică. În cazul ispăşirii zilnice trebuie să fie curăţit atât de vinovăţia adusă de călcarea legii lui Dumnezeu, cât şi de păcătoşenia care a fost cauza acestor fărădelegi. Când este confruntat cu ispăşirea finală, el trebuie să înţeleagă că are nevoie ca păcatele sale să fie îndepărtate, dar nu de la el, pentru că acest lucru deja a fost realizat, ci din locul prea sfânt sau Sfânta Sfintelor, pentru a fi puse asupra ţapului de trimis. În al doilea rând, el trebuie să fie pe deplin conştient de faptul că nu are putere să facă vreuna din aceste lucrări. Numai Hristos are capacitatea să înlăture păcatul de la el mai întâi şi apoi din sanctuar. În al treilea rând, el trebuie să aibă o credinţă aşa de trainică în lucrarea şi în puterea Marelui său Preot, încât să fie în stare să se predea cu totul în mâinile Sale iscusite şi atotputernice. Unii oameni au dificultatea de a recunoaşte cât de cu totul neputincioşi sunt în a-şi schimba inimile pentru a deveni sfinţi. Ei cred că în timp ce trebuie să se încreadă în Hristos pentru a fi iertaţi de vinovăţia atrasă de faptele lor păcătoase, trebuie totodată să îşi îndrepte căile păcătoase şi să se deprindă pentru a trăi neprihănit. A încerca acest lucru înseamnă a încerca imposibilul. Încă nu s-a născut om pe lume care să poată face aşa ceva. Numai Hristos are puterea să ia viaţa noastră şi să o prefacă după chipul Său divin. Nimeni în afara lui Hristos nu poate lua viaţa păcătoasă din interiorul celui păcătos pentru a o transfera în sanctuarul ceresc. Nu ar trebui să fie dificil ca oamenii să înţeleagă că ei sunt întru totul neputincioşi când este vorba de transferul păcatelor din sanctuar asupra ţapului pentru Azazel. Ei trebuie să ştie că nu se pot înălţa la cer, că nu pot intra în prezenţa directă a lui Dumnezeu, că nu pot să descopere şi să identifice nelegiuirile personale şi să se întoarcă înapoi pe acest pământ pentru a pune păcatele

338

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

asupra ţapului pentru Azazel. Doar Hristos poate face aceasta pentru ei. Ei trebuie să lase cu totul cazul lor în mâinile Celui care este un Apărător atotsuficient. Aceasta necesită o credinţă nestrămutată în Mijlocitorul divin bazată întru totul pe făgăduinţele Sale scrise, ceea ce este destul de dificil, însă acest lucru devine şi mai dificil datorită prezenţei „acuzatorului fraţilor“, Satana. Dacă ar fi în stare, el este hotărât să împiedice pe orice copil al lui Dumnezeu de a trece cu bine judecata de cercetare. Prin urmare, el joacă un rol foarte important pe durata cât se desfăşoară slujirea din prima şi a doua despărţitură. Activităţile lui sunt ilustrate cu claritate în parabola profetică din Zaharia 3,1-5. „El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare înaintea Îngerului Domnului şi pe Satana stând la dreapta lui ca să-l pârască. Domnul a zis Satanei: ,Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?‘ Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor care erau înaintea Lui: ,Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el! ‘ Apoi a zis lui Iosua: ,Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare! ‘ Eu am zis: ,Să i se pună pe cap o mitră curată! ‘ Şi i-au pus o mitră curată pe cap şi l-au îmbrăcat în haine, în timp ce îngerul Domnului stătea acolo.“ „Viziunea lui Zaharia cu privire la Înger şi Iosua se aplică cu o deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu de la încheierea marii zile a ispăşirii.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 13. Ca atare, ea constituie o descoperire uimitoare a experienţei dificile prin care vor trece copiii lui Dumnezeu în timpul judecăţii celor vii. Personajele implicate vor fi: copiii lui Dumnezeu – simbolizaţi prin marele preot Iosua; Hristos ca mare Apărător – reprezentat aici de Îngerul Domnului; şi Satana, acuzatorul sau pârâşul, pentru care nu este folosit nici un simbol. Pentru a înţelege lecţia ilustrată aici e necesar să cunoaştem foarte bine serviciul sanctuarului, aşa cum este învăţat în tipurile Vechiului Testament. Cu alte cuvinte, acest pasaj din Zaharia trebuie studiat în lumina sanctuarului şi nu altfel. Dacă vom aborda lucrurile astfel, atunci vom căpăta o lumină mai mare cu privire la judecata celor vii.

O LUPTĂ CHINUITOARE

339

Mai mult decât atât, noi trebuie să înţelegem mai întâi cum se aplică parabola despre Iosua şi Înger la slujba ispăşirii zilnice, înainte de a studia legătura ei cu ispăşirea finală. „După cum Satana acuza pe Iosua şi poporul său, tot aşa în toate veacurile el a acuzat pe aceia care caută mila şi favoarea lui Dumnezeu. În Apocalipsa, el este acuzat a fi ,pârâşul fraţilor noştri‘, ,care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru.‘ Lupta se repetă cu fiecare suflet care este salvat de puterea răului şi al cărui nume este scris în cartea vieţii Mielului. Niciodată nu este primit cineva din familia lui Satana în familia lui Dumnezeu fără să trezească o hotărâtă rezistenţă a celor nelegiuiţi. Acuzaţiile lui Satana împotriva acelora care-l caută pe Domnul nu sunt determinate de neplăcerea faţă de păcatele lor. El jubilează pentru caracterele lor defectuoase. Numai prin călcarea de către ei a legii lui Dumnezeu poată să obţină el putere asupra lor. Acuzaţiile lui pornesc numai din vrăjmăşia sa împotriva lui Hristos. Prin planul de mântuire, Isus rupe lanţul lui Satana din jurul familiei omeneşti şi scapă sufletele de sub puterea lui. Toată ura şi răutatea arhirebelului este trezită atunci când vede dovada supremaţiei lui Hristos şi, cu putere diabolică şi înşelătoare, el acţionează pentru a smulge de la El rămăşiţa fiilor oamenilor care au primit mântuirea Sa.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 9. Satana nu este în stare să atingă aceste obiective prin forţă, deoarece nu-l poate constrânge pe om să fie neascultător. El a înţeles întotdeauna că puterea sa este inferioară puterii lui Dumnezeu. De aceea, nu şi-a propus niciodată ca marea luptă să fie rezolvată printr-o dispută între tăria sa şi puterea lui Iehova. Succesul lui depinde de folosirea înşelăciunii şi a acuzării. El azvârle învinuirile sale împotriva păcătosului într-un efort de a-l descuraja cu gândul că nelegiuirea lui nu poate fi spălată niciodată. Când credinţa în Hristos, Mântuitorul atotputernic, este astfel sfărâmată, atunci pentru Satana este o chestiune simplă să conducă pe călcătorul legii să se încreadă în planurile sale. „El conduce pe oameni la scepticism, făcându-i să-şi piardă încrederea în Dumnezeu şi să se despartă de iubirea Lui; el îi ispiteşte să calce legea Lui şi apoi îi pretinde ca fiind robii săi şi contestă dreptul lui Hristos de a-i smulge din mâinile sale. El ştie că cei care caută la Dumnezeu cu stăruinţă iertare şi har le vor obţine; de aceea, le prezintă păcatele pentru a-i descuraja. El caută

340

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

continuu ocazii împotriva acelora care încearcă să asculte de Dumnezeu. Chiar şi cele mai bune şi mai acceptabile servicii el caută să le facă să apară ca fiind corupte. Prin nenumărate planuri, dintre cele mai mai subtile şi mai crude, el se străduieşte să se asigure de condamnarea lor.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 10. Acuzatorul are o cunoaştere exactă a păcatelor comise de cei care caută mântuirea lui Dumnezeu şi le apasă sufletele, prezentându-le păcatele în lumina cea mai rea cu putinţă. Nu există nici o cale prin care cel vinovat se poate apăra şi nici nu există vreo procedură prin care să-şi poată schimba natura sa, pentru a fi vrednic de viaţa veşnică. „Omul nu poate să răspundă singur acestor acuzaţii. În hainele sale mânjite de păcat, mărturisindu-şi vinovăţia, el stă înaintea lui Dumnezeu. Dar Domnul Isus, Avocatul nostru, prezintă o apărare eficientă în dreptul tuturor acelora care, prin pocăinţă şi credinţă, şi-au încredinţat Lui sufletele pentru a putea fi păzite. El pledează pentru cauza lor şi înfrânge pe acuzatorul lor prin argumentele puternice ale Golgotei. Ascultarea Lui desăvârşită de legea lui Dumnezeu, chiar până la moartea Sa pe cruce, i-a dat toată puterea în cer şi pe pământ şi pentru omul vinovat El cere de la Tatăl Său milă şi împăcare. El îi spune acuzatorului poporului Său: ,Domnul să te mustre, Satano! Aceştia sunt răscumpăraţi cu sângele Meu, tăciuni scoşi din foc.‘ Aceia care se sprijină prin credinţă pe El, primesc asigurarea plină de mângâiere: ,Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare! ‘ Toţi aceia care au îmbrăcat haina neprihănirii lui Hristos vor sta înaintea Lui ca aleşi, credincioşi şi sinceri. Satana nu are nici o putere pentru a-i smulge din mâna lui Hristos. Nici unui suflet, care în pocăinţă şi credinţă a cerut protecţia Lui, Hristos nu-i va îngădui să ajungă sub puterea vrăjmaşului. Cuvântul Său este garanţie: ,Dacă vor căuta ocrotirea Mea vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.‘ Făgăduinţa dată lui Iosua este valabilă pentru toţi: ,Dacă vei păzi poruncile Mele... te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt aici.‘ Îngerii lui Dumnezeu vor merge într-o parte şi alta a lor, chiar în lumea aceasta, şi vor sta în cele din urmă printre îngerii ce înconjoară tronul lui Dumnezeu.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 5. De ce este Satana atât de hotărât să îi împiedice pe copiii lui

O LUPTĂ CHINUITOARE

341

Dumnezeu de a obţine iertare şi curăţire? Ce efect va avea asupra lui dacă ei primesc aceste binecuvântări? El ştie că păcatele fiecărui om care sunt transferate asupra sanctuarului şi care sunt şterse la urmă în favoarea celor pocăiţi, vor fi puse asupra lui Satana, aşa încât va fi forţat să sufere pedeapsa finală pentru ele. El doreşte să evite cu orice preţ suferinţele îngrozitoare care îl vor mistui. Neasemenea Mântuitorului care a fost gata să sufere în favoarea altora, lui Satana nu-i pasă de tortura şi agonia pe care vor trebui s-o îndure cei păcătoşi sau cei neprihăniţi, câtă vreme el nu este inclus. De aceea, el lucrează cu o viclenie diabolică şi necruţătoare pentru a preveni ca păcatele celor neprihăniţi să fie puse asupra lui. Dar acesta nu este singurul motiv pentru acest efort greşit direcţionat. El este mistuit şi de o ură acută şi de nevindecat împotriva Mântuitorului cel blând şi plin de iubire, încât doreşte să-i rănească pe cât de mult posibil pe toţi cei care aparţin lui Hristos. Nimic nu i-ar face plăcere mai mare decât să-i vadă pe creştini şi păcătoşi încredinţaţi torturii unui foc veşnic, de nestins. Prima posibilitate a lui Satana de a se asigura că păcatele celor neprihăniţi nu vor ajunge niciodată să fie puse asupra lui este la serviciul zilnic. Dacă poate preveni ca nelegiuirea să fie transferată de la păcătos în sanctuar, atunci ştie că nu mai are motive de îngrijorare, pentru că acele păcate vor rămâne în cei care le-au comis şi astfel nu vor mai putea fi puse niciodată asupra lui. Nici un păcat nu va fi pus asupra ţapului de trimis, dacă nu este transferat mai întâi în sanctuar. Satana are diferite mijloace şi măsuri plănuite pentru a ţine piept diferitelor minţi. Majoritatea sunt lipiţi de păcatele lor prin faptul că el i-a despărţit cu totul de adevărul lui Dumnezeu. El i-a convins că religia este o mare înşelăciune acceptată de cei slabi la minte şi sentimentali. Inconştienţi de lucrarea morţii care zilnic adună o recoltă înfricoşată de pedepse, aceşti oameni se afundă în plăcerile şi interesele lumeşti. Ei nici măcar nu se gândesc la ziua socotelilor finale şi nu fac nici o încercare de a-şi trimite păcatele în sanctuarul ceresc. Diavolul lucrează continuu pentru a-i ţine în această stare pentru că ştie că atâta vreme cât rămân astfel nu există nici un pericol ca el să poarte şi să sufere pentru păcatele lor. Există însă alţii care sunt preocupaţi de binele lor prezent şi viitor şi care au încredere că răspunsul se află în Cuvântul lui

342

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Dumnezeu. Pentru aceşti oameni, Satana furnizează erori religioase care le răpesc cunoştinţa singurei căi prin care păcatele lor pot fi iertate, curăţite şi transferate în sanctuar. În acest fel nelegiuirile lor se află încă asupra lor, în timp ce trăiesc cu falsa asigurare că au fost eliberaţi de povara condamnării. Ei au o credinţă puternică în Dumnezeu, dar este îndreptată într-un loc greşit, pentru că ei au fost învăţaţi să creadă că Dumnezeu va face ceea ce El niciodată nu a promis să facă. Aceasta este cea mai ticăloasă dintre toate născocirile lui Satana. Este ca şi cum a-i oferi o cană cu apă unui om care este gata să piară de sete şi, în ultima clipă, să i-o smulgi din mână. Omul va muri cu o amărăciune şi dezamăgire în suflet care altfel nu ar fi putut exista. Isus a privit şi a fost martor în mod profetic la experienţa înfiorătoare a acelora care vor veni la sfârşit, încrezători că vor fi mântuiţi, şi care vor descoperi atunci că sunt pierduţi pentru vecie. El a zis: „Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.“ Matei 22,13; 24,51; 25,30. Oamenii scrâşnesc din dinţi doar când dau expresie unui simţământ de dezamăgire şi suferinţă extremă. Nimeni nu poate ilustra într-un mod adecvat gradul deplin al furiei care va fi exprimată la timpul acela. Va fi o privelişte şi un zgomot care îi va face pe cei neprihăniţi să se dea înapoi cu groază – o scenă de neuitat, care îi va ajuta să fie eliberaţi pe vecie de orice dorinţă de a se mai încurca cu păcatul. Necredinţa este o armă extrem de eficientă în mâna lui Satana. Convingerea că este imposibil să fii curăţit de păcate în această viaţă este atât de larg răspândită, încât a devenit aproape universală printre pretinşii creştini. În mod clar, dacă o persoană nu crede că Hristos o va curăţi cu totul de prezenţa interioară a păcatului, atunci lucrarea aceasta nu poate fi adusă la îndeplinire. Numai credinţa aduce biruinţa. Acesta este motivul pentru care Satana exagerează cu privire la puterea păcatului şi cu această imagine întunecată el îi apasă din greu pe păcătoşi. El lucrează necontenit ca să fixeze atenţia păcătoşilor la problema păcatului lăuntric, pentru ca ei să piardă din vedere pe Hristos şi capacitatea Sa de a-i izbăvi. Prin aceste metode, cât şi prin altele care îi sunt la dispoziţie, Satana lucrează continuu pentru a împiedica fluxul păcatului spre sanctuar. Chiar şi când o persoană învaţă despre eficienţa mărturisirii corecte şi îşi trimite nelegiuirile în sanctuarul ceresc,

O LUPTĂ CHINUITOARE

343

vrăjmaşul nu se dă bătut şi nu consideră că bătălia împotriva acelui suflet a fost pierdută. El ştie că nu e suficient ca doar unele păcate să fie trimise în sanctuar. Toate trebuie să ajungă acolo. El înţelege pe deplin că nimeni nu va purta haina de nuntă la judecată dacă mai nutreşte unele păcate, chiar dacă a părăsit multe altele. Există un număr de căi prin care nimicitorul poate reuşi să oprească fluxul păcatului de la cel pocăit către sanctuar. Una din metode este aceea de a-l încurca pe cel credincios cu afacerile din această viaţă, aşa încât să aloce cât mai puţin timp cercetării de suflet şi studiului Sfintelor Scripturi. Aceste suflete sunt conduse adesea la situaţii de compromis din care este foarte dificil de ieşit. Satana răspândeşte în mod constant ideea că venirea lui Hristos este un eveniment încă departe, creând astfel impresia că există suficient timp de pregătire. În felul acesta sufletul este condus să neglijeze lucrarea care poate fi făcută în siguranţă numai astăzi. Acest fapt are cel mai păgubitor efect asupra experienţei spirituale a unei persoane, pentru că îl privează de sentimentul păcătoşeniei nespuse a păcatului şi îl ţine departe de urgenţa de a-şi corecta imediat viaţa. Mulţi oameni care au avut un început foarte bun în procesul de predare a oricărui păcat, îşi pierd elanul şi în cele din urmă încetează să mai continue această lucrare vitală. În ziua judecăţii aceşti oameni vor fi găsiţi cu păcate care stau împotriva lor în rapoartele cereşti şi numele lor vor fi înlăturate pentru totdeauna din cartea vieţii. „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.“ Luca 9,62. Dar, indiferent cât de viclean şi de îndârjit lucrează diavolul, va exista totdeauna o rămăşiţă preţioasă care, cu hotărâre fermă, va înlătura orice păcat de îndată ce le-a fost descoperit. Ei vor ajunge la încheierea timpului lor de probă să aibă orice păcat mărturisit şi părăsit, ceea ce înseamnă, în cazul celor care trăiesc pe acest pământ în timpul judecăţii de cercetare, că toate păcatele au fost transferate de la ei în sanctuar chiar dacă nu sunt conştienţi de acest lucru. Faţă de aceşti oameni Satana a pierdut prima rundă dar, chiar dacă păcatul a fost ţinut departe de ei, acesta nu a fost pus încă asupra lui. El încă poate contesta şi va contesta dreptul lui Hristos de a lua necurăţia lor din sanctuar şi de a o pune asupra lui în loc de a o pune asupra păcătosului care a comis-o iniţial.

344

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Rezultatul este o luptă înfricoşătoare între cei credincioşi şi duşmanul lor. În timp ce ei se agaţă cu credinţă înverşunată de făgăduinţele Marelui lor Preot, diavolul îşi foloseşte toată puterea ca să îi acuze şi să îi descurajeze pentru ca ei să îşi piardă încrederea în Dumnezeu şi să se întoarcă la faptele lor personale pentru mântuire. În acest cadru parabola despre „Iosua şi Înger se aplică cu o deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu de la încheierea marii zile a ispăşirii.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 13. Ne vom îndrepta acum atenţia către experienţa prin care va trece poporul lui Dumnezeu când cazul acestuia este cercetat la judecata celor vii. Nici o altă parte a Scripturii nu descrie mai bine această scenă decât parabola despre Iosua şi Înger. Aşa după cum am văzut deja, această parabolă descoperă de asemenea lupta prin care vor trece cei neprihăniţi în umblarea lor zilnică cu Dumnezeu, când Satana lucrează din greu prin acuzaţiile sale şi prin alte născociri diabolice de a le răpi privilegiul de a-şi transfera păcatele în sanctuar. Satana este pe deplin conştient că dacă va avea succes în acest obiectiv, atunci nu mai trebuie să se teamă că păcatele celor neprihăniţi vor fi în cele din urmă puse asupra lui. Din fericire pentru cei care în cele din urmă vor fi mântuiţi şi pentru cauza lui Dumnezeu, eforturile lui nu vor fi încununate de succes. Ca şi în trecut, şi în viitor va exista o rămăşiţă preţioasă care îşi va trimite păcatele înainte la judecată. Aceia care fac acest lucru şi vor fi încă în viaţă când începe judecata celor vii, vor fi supuşi efortului disperat al lui Satana de a face să se întoarcă din nou aceste păcate asupra lor, mai degrabă decât să vină asupra sa. Sfinţii cei vii care, în viitorul apropiat, vor trece prin acest calvar, au nevoie să înţeleagă nu numai condiţiile pe care le vor întâmpina, dar şi planurile pe care le va folosi vrăjmaşul împotriva lor la acea vreme. Din acest motiv stă scris: „Viziunea lui Zaharia cu privire la Iosua şi Înger se aplică cu o deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu de la încheierea marii zile a ispăşirii. Biserica rămăşiţei va trece prin mari încercări şi necazuri. Aceia care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus vor simţi mânia balaurului şi a oştirii lui. Satana consideră pe locuitorii pământului ca fiind supuşii lui, el ob-ţinând controlul asupra bisericilor apostaziate; dar iată o mică grupă care se opune şi rezistă supremaţiei lui. Dacă ar putea

O LUPTĂ CHINUITOARE

345

„Viziunea lui Zaharia cu privire la Iosua şi Înger se aplică cu o deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu de la încheierea marii zile a ispăşirii.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. 54, Iosua şi Îngerul, par. 13.

să-i şteargă de pe faţa pământului, atunci triumful lui ar fi deplin. După cum a influenţat naţiunile păgâne să nimicească pe Israel, tot astfel, în viitorul apropiat, va ridica puterile nelegiuite ale pă-mântului pentru a nimici pe poporul lui Dumnezeu. Tuturor li se va cere să dea ascultare decretelor omeneşti pentru violarea legii divine. Aceia care vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu şi datoriei faţă de El, vor fi ameninţaţi, denunţaţi şi proscrişi. Ei vor fi ,daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri.‘ “ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 13.

346

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

În hotărârea lui de a învinge Satana nu se va limita la o singură linie de atac, ci va exercita orice presiune pe care o are la-ndemână ca să-şi atingă scopurile. Chiar dacă ştie că adevăratul popor al lui Dumnezeu a mărturisit şi a părăsit orice păcat la acea vreme, el încă încearcă să îi facă să calce legea lui Dumnezeu. Dacă ei vor păcătui în vreme ce cazul lor este cercetat, atunci va fi prea târziu ca să mai aibă ocazia de a transfera păcatul în sanctuar şi vor fi pierduţi pe veci. Astfel, sub o presiune îngrozitoare, „Tuturor li se va cere să dea ascultare decretelor omeneşti pentru violarea legii divine.“ Aceia care vor rezista în faţa acestor edicte vor fi mai întâi ameninţaţi cu amenzi şi cu închisoare, apoi cu pierderea dreptului de a cumpăra şi de a vinde şi, în cele din urmă, cu decretul de moarte. Întreaga lume se va fi ridica împotriva lor, în timp ce ei vor fi atât de risipiţi, încât vor fi lipsiţi de sprijinul preţios al confraţilor de credinţă. Ceea ce va face încercarea şi mai greu de suportat va fi calea subtilă prin care Satana va face să pară că ascultarea de legea ţării va însemna ascultare de legile lui Dumnezeu. La acea vreme, din cauza dezastrelor naturale înfiorătoare care vor pustii pământul, a nelegiuirii fără frâu ce terorizează lumea şi a incapacităţii totale a autorităţilor civile de a rezolva aceste probleme, întreaga lume va căuta soluţii satisfăcătoare pentru aceste dificultăţi. Toţi vor recunoaşte că dacă problemele nu vor putea fi rezolvate, atunci acest pământ va înceta de a mai fi o planetă locuită. Deoarece organizaţiile politice îşi vor fi dovedit incapacitatea lor de a schimba total declinul grozav aproape de nimicire, oamenii vor căuta un alt conducător şi îl vor găsi în calitatea de cap al unei biserici mondiale unite. După cum Izabela din vechime s-a folosit de puterea lui Ahab pentru a-i rezolva problemele, tot aşa biserica, în zilele din urmă, se va folosi de puterea pe care statul i-o va da bucuros ca să rezolve marile probleme care inundă lumea. Totul va fi făcut în numele lui Dumnezeu. Aceasta va fi cea mai impresionantă dintre toate încercările omeneşti de a zidi împărăţia lui Dumnezeu, şi oamenii din fiecare naţiune de pe pământ, întrucât nu au învăţat adevăratele lecţii ale istoriei care dovedesc că asemenea planuri şi invenţii sfârşesc totdeauna în eşec, vor saluta măsura ca fiind calea sigură şi eficientă pentru o restaurare completă. Oricine nu va sprijini cu toată inima acea

O LUPTĂ CHINUITOARE

347

măsură luată va fi condamnat ca un vrăjmaş al statului, al bisericii şi al lui Dumnezeu. Aceasta nu va fi o contrafacere făcută cu stângăcie, deoarece ea va fi capodopera înşelăciunii satanice. Pentru a putea da la o parte haina de oaie ca să vadă adevăratul lup care se ascunde dedesubt, copiii lui Dumnezeu vor trebui să cunoască foarte bine principiile odihnei divine de Sabat. Altfel, ei vor fi la fel de lipsiţi de putere ca şi restul lumii pentru a rezista presiunii de a recunoaşte pe om ca rezolvator de probleme în locul lui Dumnezeu. Dar când mulţimile îşi dau sprijinul lor cu entuziasm acestei ultime confederaţii a nelegiuirii, cei sfinţi vor refuza totalmente să aibă de-a face cu ea. Ei vor înţelege consecinţele ce decurg din asemenea procedee şi vor prezice cu exactitate şi solemnitate că visul glorios susţinut de mulţimi se va transforma în cel mai groaznic coşmar. Cu toate acestea, se va părea că poziţia lor este fără speranţă şi că vor fi forţaţi să îşi sacrifice viaţa degeaba. Vrăjmaşul va face ca, pentru ei, martorul vizibil al circumstanţelor să apară în lumina cea mai rea cu putinţă pentru a-i descuraja şi pentru a-i forţa să renunţe la protestul lor şi să se unească cu restul lumii în a-i servi lui. În aceste condiţii, le va fi extrem de dificil să păstreze credincioşia faţă de Dumnezeu. „Singura lor nădejde este în mila lui Dumnezeu; singura lor apărare va fi rugăciunea. După cum Iosua pleda înaintea Îngerului, tot astfel cei din biserica rămăşiţei, cu o inimă zdrobită şi credinţă serioasă, vor pleda pentru iertare şi izbăvire prin Isus, Avocatul lor. Ei sunt pe deplin conştienţi de păcătoşenia vieţii lor, văd slăbiciunea şi nevrednicia lor şi, în timp ce privesc la ei, sunt aproape în pragul disperării.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 14. Problema susţinerii cauzei şi onoarei lui Dumnezeu în timpul acesta va fi doar începutul necazurilor lor. În acelaşi timp, judecata celor vii va înainta în cer, cerându-le să împlinească cu credincioşie şi în mod complet condiţiile necesare trecerii scrutinului cercetării ei. Desigur, ar fi mult mai uşor dacă ei ar putea să rezolve rând pe rând fiecare din aceste probleme, dar nu va fi aşa. După cum am arătat deja, chestiunea legată de lucrarea ispăşirii finale are de-a face cu îndepărtarea păcatului din sanctuar, care apoi este pus asupra ţapului de trimis. Exact acest

348

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

lucru doreşte Satana să împiedice, în timp ce concomitent caută să îşi stabilească împărăţia pe acest pământ. Pentru ca poporul lui Dumnezeu să primească beneficiile ispăşirii finale, trebuie să cunoască cu exactitate care le sunt nevoile, în timp ce sunt absolut conştienţi că nu au nici o putere de a satisface acele cerinţe. Înţelegându-şi adevărata poziţie de primitori dependenţi, ei trebuie să aibă vederi clare cu privire la poziţia lui Hristos ca Apărător puternic şi cu privire la puterea extraordinară pe care o are El la îndemână, prin care El poate să se achite pe deplin de responsabilităţile Sale. Atunci, cu o profundă cercetare de inimă, pentru a se asigura că fiecare păcat a fost cu adevărat trimis la judecată, trebuie să vină la sanctuar şi să predea în întregime cazul lor Mântuitorului, ca acesta să devină cu totul responsabilitatea Lui. Acest lucru se va dovedi a fi dificil de făcut, deoarece la vremea aceea „Ei sunt pe deplin conştienţi de păcătoşenia vieţii lor, văd slăbiciunea şi nevrednicia lor şi, în timp ce privesc la ei, sunt aproape în pragul disperării.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 14. Faptul că la acea vreme ei sunt pe deplin conştienţi de păcătoşenia vieţii lor îi face să obţină vederi foarte clare cu privire la sfinţenia absolută, nepătată a lui Hristos şi să îşi dea seama de desăvârşirea caracterului cerută de la aceia care vor deveni cetăţeni ai cerului. Contrastul dintre viaţa lor păcătoasă şi neprihănirea lui Dumnezeu este atât de mare, încât sunt gata să nu creadă că Isus cel neprihănit va putea vreodată să ia nelegiuirea lor asupra Sa şi s-o transfere asupra ţapului de trimis. Satana înţelege aceste înrâuriri în viaţa poporului lui Dumnezeu şi se străduieşte să le folosească în favoarea sa. Prin urmare, el îi apasă cu păcătoşenia lor şi cu implicaţiile pe care le are asupra lor în lumina cea mai rea cu putinţă, în încercarea sa disperată de a-i despărţi de Mântuitorul. „Ispititorul stă lângă ei să-i acuze, aşa cum a stat să i se împotrivească lui Iosua. El arată spre hainele lor mânjite, spre caracterele lor defectuoase. Le prezintă slăbiciunea şi nebunia lor, păcatele nerecunoştinţei, neasemănarea lor cu Hristos, Răscumpărătorul lor, pe care l-au dezonorat. El se străduieşte să înfricoşeze sufletul la gândul că situaţia este lipsită de speranţă, că pata necurăţiei nu va putea fi niciodată spălată. Nădăjduieşte

O LUPTĂ CHINUITOARE

349

ca astfel să le distrugă credinţa, pentru ca în acest fel să cedeze ispitelor sale, să întoarcă spatele credincioşiei lor faţă de Dumnezeu şi să primească semnul fiarei.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 14. Hainele murdare către care arată Satana şi care reprezintă caracterele lor defecte nu sunt la acea vreme asupra sfinţilor. Ei sunt îmbrăcaţi în haina de nuntă, simbolul neprihănirii desăvârşite a lui Hristos. Dacă nu ar fi îmbrăcaţi cu această haină, aşa cum este arătat în parabola nunţii fiului de împărat din Matei 22,1-11, atunci vor fi aruncaţi în întunericul de afară într-o despărţire veşnică de Dumnezeu. Satana nu e deloc interesat de cel care vine la judecată fără haina de nuntă. Cei care sunt în conflict cu vrăjmaşul la acea vreme sunt cei care şi-au trimis păcatele mai dinainte în sanctuar şi care au în posesie deplină neprihănirea fără pată a lui Hristos. Când Satana arată spre hainele lor murdare în marea zi a ispăşirii finale, el arată spre ele acolo unde sunt – în sanctuar. În acest loc se va găsi la acea vreme toată păcătoşenia vieţii lor, de care cei neprihăniţi sunt pe deplini conştienţi. Dacă acest fapt nu este înţeles, atunci cercetătorul se va confrunta cu contradicţii imposibile. El nu va fi în stare să explice cum se face că, în Matei 22 credinciosul este prezentat ca unul care vine la judecată în haina de nuntă a purităţii nepătate, în timp ce în parabola despre Iosua şi Înger este prezentat ca unul care vine în haine murdare. În prima parabolă este descris poporul aşa cum se găseşte în starea lui lăuntrică, pe când cea de a doua parabolă îl prezintă aşa cum va fi în rapoartele cereşti. Dovada că haina nedesăvârşită de la judecată este simbolul păcatelor lepădate o găsim în faptul că Satana nu arată spre ceea ce sunt ei când are loc judecata, ci spre ceea ce ei au fost cândva. Observaţi cum în următorul paragraf este folosit în mod repetat timpul trecut. Putem vedea foarte clar acest lucru după cum urmează. „Satana aduce înaintea lui Dumnezeu acuzaţiile sale împotriva lor, declarând că datorită păcatelor lor au pierdut protecţia divină, pretinzând dreptul de a-i nimici ca pe nişte călcători ai legii. Cu privire la ei, el declară că este numai drept ca şi ei, asemenea lui, să fie excluşi de la favoarea lui Dumnezeu. ,Sunt aceştia‘, spune el, ,poporul care trebuie să-mi ia locul în ceruri şi locul îngerilor care mi s-au alăturat? În timp ce ei mărturisesc că

350

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

ascultă de legea lui Dumnezeu, au păzit ei preceptele ei? N-au fost iubitori mai mult de ei decât de Dumnezeu? Nu şi-au pus interesele personale mai presus de serviciul lui Dumnezeu? N-au iubit ei lucrurile acestei lumi? Priveşte la păcatele care le-au marcat viaţa. Priveşte egoismul lor, răutatea şi ura lor unul faţă de celălalt.‘ “ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 15. Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi încă păcătos înlăuntru, atunci Satana ar trebui să vorbească în felul acesta: „În timp ce ei mărturisesc că ascultă de legea lui Dumnezeu, păzesc ei preceptele ei? Nu sunt ei iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu? Nu-şi pun interesele personale mai presus de serviciul lui Dumnezeu? Nu iubesc ei lucrurile acestei lumi? Priveşte la păcatele care le marchează viaţa.“ Dar nu aceasta este ceea ce spune el, deoarece ştie că asemenea întrebări nu s-ar baza pe fapte reale. Adevărul este că ei s-au făcut vinovaţi de păcate în trecut, dar au încetat să mai păcătuiască şi, la acea vreme vor trăi neprihăniţi. Tot ceea ce Satana poate să facă cu adevărat este să îi acuze pentru ceea ce au fost mai înainte. Hainele pângărite spre care arată el sunt în sanctuar şi nu asupra celor câţiva credincioşi. „În multe privinţe, poporul lui Dumnezeu a fost foarte greşit. Satana cunoaşte foarte bine păcatele pe care el i-a ispitit să le săvârşească şi el le prezintă în lumina cea mai exagerată, declarând: ,Mă va alunga Dumnezeu pe mine şi pe îngerii mei din prezenţa Sa şi totuşi să-i răsplătească pe aceia care s-au făcut vinovaţi de aceleaşi păcate? Doamne, Tu nu poţi face acest lucru şi totuşi să fii drept! Tronul Tău nu va sta în neprihănire şi judecată. Dreptatea cere ca sentinţa de condamnare să fie pronunţată împotriva lor.‘ Dar în vreme ce urmaşii lui Hristos au păcătuit, ei nu s-au lăsat cu totul sub controlul celui rău. Ei au părăsit păcatele şi în umilinţă şi pocăinţă au căutat pe Domnul, iar divinul Apărător pledează în favoarea lor. Acela care a fost cel mai mult insultat de către nerecunoştinţa lor, care cunoaşte păcatele lor, dar cunoaşte, de asemenea, şi pocăinţa lor, declară: ,Domnul să te mustre, Satano! Eu Mi-am dat viaţa pentru aceste suflete. Ele sunt săpate pe palmele mâinilor Mele.‘ Atacurile lui Satana sunt puternice, înşelăciunile sale sunt teribile; dar ochiul Domnului este asupra poporului Său. Suferinţele lor sunt mari, flăcările cuptorului par să-i mistuie; dar Isus

O LUPTĂ CHINUITOARE

351

îi va scoate ca aur curăţit prin foc. Pământescul lor trebuie să fie îndepărtat pentru ca chipul lui Hristos să poată fi reflectat în mod desăvârşit; necredinţa trebuie să fie biruită; credinţa, nădejdea şi răbdarea să fie dezvoltate.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 16-18. În timp ce acuzaţiile lui Satana împotriva poporului lui Dumnezeu ţin seama de păcătoşenia lor trecută, mai există încă o lucrare de desăvârşire ce trebuie să fie adusă la îndeplinire prin încercările înfricoşătoare pe care sunt siliţi să le îndure. „Pământescul lor trebuie să fie îndepărtat pentru ca chipul lui Hristos să poată fi reflectat în mod desăvârşit; necredinţa trebuie să fie biruită; credinţa, nădejdea şi răbdarea să fie dezvoltate.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 18. Aceasta nu este o lucrare de îndepărtare a păcatului, ci o curăţire de pământesc, precum şi o dezvoltare a virtuţilor active creştine. Această lucrare continuă după încheierea timpului de har sau de probă şi pe durata timpului de strâmtorare al lui Iacov, după cum se declară în Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 21. O dată ce timpul de har s-a încheiat toţi trebuie să stea fără Mijlocitor între ei şi Judecătorul întregului pământ. Din cauza aceasta el trebuie să nu aibă nici cea mai mică pată a păcatului asupra lor, deoarece, la acea vreme, nu mai există mijloacele de îndepărtare a lui. „Aceia care vor trăi pe pământ atunci când va înceta mijlocirea lui Hristos în sanctuarul de sus, vor trebui să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără Mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău.“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 6. Dacă păcatul trebuie să fie îndepărtat cu totul la încheierea timpului de har, iar pământescul este încă în proces de înlă-turare după încheierea acestui timp, atunci în ce anume este diferit pământescul faţă de păcătoşenie? Pentru a găsi răspun-sul la această întrebare este necesar să studiem alte declaraţii din Spiritul Profetic unde se foloseşte aceeaşi expresie. The Comprehensive Index to the Writings of Ellen G. White specifică doar două astfel de declaraţii, în afara celor menţionate, şi se găsesc în Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Apariţia răului, par. 14 şi cap. Lucrarea slujitorului Evangheliei, ultimul paragraf.

352

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

„Dând pe faţă blândeţe chiar când eşti provocat şi crescând departe de ceea ce este pământesc, josnic, dai dovadă că Mântuitorul locuieşte în tine şi fiecare gând, fiecare cuvânt şi faptă, îi atrage pe oameni mai degrabă la Isus decât spre tine. Este foarte mult lucru de făcut şi mai este numai puţin timp pentru a-l face. Lucrarea vieţii tale să fie aceea de a-i inspira pe toţi cu gândul că au o lucrare de făcut pentru Hristos. Oriunde sunt datorii de împlinit pe care alţii nu le înţeleg deoarece nu doresc să vadă lucrarea vieţii lor, acceptă-le şi împlineşte-le.“ „Pământescul şi egoismul sunt ceea ce ne despart de Dumnezeu.“ În prima din aceste declaraţii se face legătură între urmărirea îndeplinirii cu credincioşie a lucrării vieţii, rânduită de Dumnezeu, şi scăparea de pământesc. Sunt multe lucruri pe acest pământ care sunt bune în ele însele. O persoană poate să-şi dedice întreaga viaţă în urmărirea celor mai înalte interese, dar, pentru creştin, toate aceste lucruri trebuie lăsate deoparte în favoarea îndeplinirii responsabilităţii supreme de a încheia lucrarea pe care Domnul a desemnat-o. Pentru a face acest lucru se cere ca cel credincios să ajungă acolo unde să se despartă de orice simţământ de dependenţă faţă de lucrurile pământeşti şi să îşi pună încrederea exclusiv în Dumnezeu ca îndrumător şi furnizor. Aceasta a fost dintotdeauna greşeala bisericii în trecut, fapt care a făcut ca mişcările lui Dumnezeu să eşueze una după alta. Pentru ca ultima mişcare a lui Dumnezeu să reuşească acolo unde toate celelalte au căzut, membrii ei nu trebuie doar să lepede orice păcat, ci trebuie de asemenea să fie eliberaţi de orice urmă a pământescului. Legătura şi supunerea lor faţă de Domnul trebuie să întreacă orice interes lumesc. Dacă nu s-ar realiza un asemenea lucru, atunci va fi imposibil ca bătălia finală să fie câştigată şi lucrarea încheiată. Ultima mişcare de pe acest pământ va fi ultima, deoarece aceia care o compun, întrucât au fost eliberaţi totalmente de orice legături pământeşti, se vor consacra fără rezerve, indiferent de preţ, pentru a pune sfârşit păcatului şi pentru a aduce neprihănirea cea veşnică. Interesele pământeşti nu vor avea nici un loc în afecţiunile lor. Fără să ia seama la pericolul în care îi va pune lucrarea lor, ei vor avertiza pe cei nelegiuiţi de rezultatele sigure ale cursului lor păcătos. „Poporul lui Dumnezeu suspină şi geme din cauza urâciunilor ce se săvârşesc pe pământ. Cu lacrimi, ei avertizează pe cei nelegiuiţi de primejdia în care se află călcând în picioare legea

O LUPTĂ CHINUITOARE

353

divină şi, cu o nespusă părere de rău, ei se umilesc înaintea Domnului din cauza propriilor lor fărădelegi. Cei nelegiuiţi îşi bat joc de pocăinţa lor, ridiculizează apelurile lor solemne şi râd batjocoritor de ceea ce ei numesc o slăbiciune a lor. Dar chinul sufletesc şi umilinţa poporului lui Dumnezeu sunt o dovadă sigură a faptului că ei recapătă puterea şi nobleţea caracterului, pierdute ca urmare a păcatului. Datorită faptului că se apropie mai mult de Hristos şi că ochii lor sunt îndreptaţi asupra curăţiei Sale desăvârşite, ei pot discerne atât de clar păcătoşenia nespusă a păcatului. Pocăinţa şi umilinţa lor de sine sunt infinit mai mult primite înaintea lui Dumnezeu decât mulţumirea de sine, spiritul trufaş al acelora care nu găsesc vreun motiv pentru a se tângui sau regreta, care îşi bat joc de umilinţa lui Hristos şi care pretind că sunt desăvârşiţi, în timp ce calcă legea cea sfântă a lui Dumnezeu. Blândeţea şi smerenia inimii sunt condiţii ale puterii şi biruinţei. Cununa de slavă îi aşteaptă pe aceia care se pleacă la piciorul crucii. Binecuvântaţi sunt cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi. Cei credincioşi, cei ce se roagă, sunt, aşa cum trebuie să fie, ascunşi în Dumnezeu. În ceea ce-i priveşte, ei nu ştiu cât de sigur sunt ocrotiţi. Determinaţi de Satana, conducătorii acestei lumi caută să îi nimicească; dar dacă ochii lor ar putea fi deschişi aşa cum au fost ochii slujitorului lui Elisei la Dotan, ei ar vedea pe îngerii lui Dumnezeu tăbărâţi în jurul lor, care prin strălucirea şi slava lor ţin sub control oştile întunericului.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 19, 20. Situaţia va fi foarte complicată şi confuză. Cei neprihăniţi, ştiind că se află în timpul judecăţii celor vii, îşi vor cerceta inimile cu mare sârguinţă ca să vadă dacă mai există păcate rămase în timp ce îşi vor preda cazul în mod complet în grija lui Hristos. Satana le va aduce aminte, cu toată puterea ce-o are la-ndemână, de păcătoşenia lor şi va aduce argumente precum că Mântuitorul cel neprihănit este mult prea sfânt şi curat ca să se poată ocupa de păcatul lor. Cei neprihăniţi vor simţi, ca niciodată mai înainte, nevoia de a fi eliberaţi în totalitate de nelegiuire şi vor exercita orice energie în direcţia aceasta. Deşi sunt nerăbdători să consacre întregul lor timp şi întreaga lor energie acestei lucrări decisive, cei nelegiuiţi care-i înconjoară trebuie să fie avertizaţi de consecinţele sigure ce decurg din planul lor cel mare de a zidi împărăţia lui Dumnezeu prin procedee omeneşti. Această lucrare

354

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

va fi de o magnitudine atât de mare, încât va părea că aducerea ei la îndeplinire cu credincioşie nu le va lăsa timp pentru pregătirea inimii. Ca o culminaţie a acestei lucrări, problemele celor neprihăniţi vor spori datorită hotărârii neînduplecate a celor nelegiuiţi de a-i încolţi mai întâi cât de mult posibil şi apoi, deoarece acest lucru nu izbuteşte, de a-i nimici total. A fost întotdeauna trucul ingenios al lui Satana acela de a împovăra poporul lui Dumnezeu cu un program de fapte bune foarte încărcat, astfel încât să nu mai aibă timp pentru cercetarea sufletului şi pentru dezvoltarea spirituală. Deci, atunci când el vede cât de mare a devenit responsabilitatea, ce absoarbe totul, de a avertiza lumea, va spori sarcina cât mai mult pentru a nu le da timp să aducă la îndeplinire condiţiile din ziua cea mare a ispăşirii. Nu e de mirare că poporul lui Dumnezeu va trebui să se despartă cu totul de pământesc în ziua aceea. În mod evident, aceia care învaţă astăzi să trăiască simplu vor fi cei mai capabili să facă faţă problemelor de atunci, deoarece au de făcut cele mai puţine schimbări. În afara suferinţelor lui Hristos nu se va cere vreodată ceva mai greu ce trebuie să fie suportat de către omenescul căzut şi păcătos. Se va părea că doar un efort supraomenesc îi va face în stare să satisfacă toate cerinţele din acel timp de încercare. Ar fi bine dacă am aprecia corect ce fel de oameni vor fi necesari pentru a sta în acel timp. Dacă vom reuşi să apreciem cum se cuvine acest lucru, atunci vom deveni mult mai sârguincioşi decât suntem, tocmai ca să putem dezvolta o credinţă adecvată şi tărie suficientă. În mod evident, mulţi vor cădea sub acea presiune teribilă, însă o rămăşiţă preţioasă va rămâne în picioare chiar dacă cerul s-ar nărui. Lor le vor fi oferite toate binecuvântările ispăşirii finale. Hainele lor murdare care au fost deja îndepărtate şi puse în sanctuar vor fi îndepărtate şi mai mult prin faptul că sunt luate din sanctuar şi puse asupra ţapului de trimis. „În timp ce poporul lui Dumnezeu îşi amărăşte sufletul înaintea Lui, rugându-se pentru curăţia inimii, porunca este rostită: ,Dezbrăcaţi-i de hainele murdare‘ şi sunt rostite cuvintele de încurajare: ,Iată că am îndepărtat de la tine nelegiuirea şi te voi îmbrăca cu haine de sărbătoare.‘ Haina fără pată a neprihănirii lui Hristos este pusă asupra copiilor lui Dumnezeu încercaţi, ispitiţi, dar credincioşi. Rămăşiţa cea dispreţuită este îmbrăcată în veşminte de slavă şi niciodată nu va mai fi mânjită

O LUPTĂ CHINUITOARE

355

de stricăciunea care este în lume. Numele lor sunt păstrate în cartea vieţii Mielului, cuprinse printre credincioşii din toate veacurile. Ei au rezistat vicleniilor amăgitorului; n-au fost clintiţi de la datoria lor de către răcnetul balaurului. Acum sunt pe veci apăraţi de vicleşugurile ispititorului. Păcatele lor sunt aşezate asupra aceluia care este autorul păcatului. Şi rămăşiţa nu numai că este iertată şi primită, ci este şi onorată. ,O mitră curată‘ este pusă pe capul lor. Ei trebuie să fie împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu. În vreme ce Satana acuză şi caută să nimicească această grupare, îngerii cei sfinţi, nevăzuţi, merg dintr-o parte în alta, punând asupra lor sigiliul viului Dumnezeu. Aceştia sunt cei ce stau pe muntele Sionului împreună cu Mielul, având pe frunţile lor scris numele Tatălui. Ei cântă o cântare nouă înaintea tronului, iar cântecul acela nu-l poate învăţa nimeni în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care au fost răscumpăraţi de pe pământ. ,Ei urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.‘ Acum se ajunge la împlinirea completă a acelor cuvinte rostite de Înger: ,Ascultă dar, Iosua, mare preot, tu şi tovarăşii tăi de slujbă, care stau înaintea ta, căci aceştia sunt oameni de care să te minunezi. Iată, voi aduce pe robul Meu, Odrasla.‘ K. J.V. Bible. Hristos este descoperit ca Răscumpărător şi Eliberator al poporului Său. Acum, într-adevăr aceasta este rămăşiţa, ,oameni de care să te minunezi‘, când lacrimile şi umilinţa pelerinajului lor dau loc bucuriei şi onoarei de a fi în prezenţa lui Dumnezeu şi a Mielului. ,În vremea aceea, odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe, pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi sfânt, oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim.‘ “ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, ultimele două paragrafe.

Capitolul 24

Ispăşirea asupra ţapului pentru Azazel
De îndată ce ispăşirea din Sfânta Sfintelor se încheia avea loc ispăşirea asupra ţapului pentru Azazel sau de trimis. Marele preot ieşea din Sfânta Sfintelor, încăperea unde făcuse stropirea sângelui înaintea tronului milei, în vreme ce era protejat de norul de tămâie. În tip, el curăţea apoi Sfânta de păcatele care se adunaseră acolo în mod simbolic în serviciul de peste an şi, ieşind din această încăpere în lumina soarelui strălucitor, le punea pe toate pe capul ţapului de trimis. O dată ce acest lucru era înfăptuit, animalul era condus departe în pustie de către un om puternic, unde era lăsat să piară. Înainte ca serviciul real al ispăşirii finale să aibă loc erau puşi deoparte doi ţapi. Prin aruncarea sorţilor unul devenea ţapul ispăşitor sau de trimis, iar celălalt, care îl simboliza pe Hristos, era jertfit pentru sângele necesar facerii ispăşirii finale. „Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l aducă jertfă de ispăşire. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel, să fie pus viu înaintea Domnului ca să slujească pentru facerea ispăşirii şi să i se dea drumul în pustie pentru Azazel.“ Levitic 16,9.10. După ce era ales, ţapul pentru Azazel aştepta până în clipa când marele preot ieşea din locurile sfinte, când primea povara păcatelor care fuseseră păstrate în sanctuar. „Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentru cortul întâlnirii şi pentru altar să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului cel viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul
(356)

ISPĂŞIREA ASUPRA ŢAPULUI PENTRU AZAZEL

357

ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul.“ Levitic 16,20-22. Satana este ţapul pentru Azazel, un adevăr care e contestat cu tărie de bisericile protestante, ale căror pastori susţin că ţapul pentru Azazel este simbolul lui Hristos. Principalul lor argument adus în sprijinul acestei poziţii este că ispăşirea făcută cu acest animal este una simbolică şi de aceea el trebuie să îl simbolizeze pe Hristos, singurul prin care, după vederile lor, poate fi făcută ispăşirea. Nimeni nu poate avea o înţelegere corectă a cuvântului „ispăşire“ şi să mai susţină un asemenea argument. Ispăşire înseamnă, printre alte lucruri, a curăţi prin iertarea păcatelor. Orice asemenea act, indiferent prin cine este adus la îndeplinire, este o ispăşire. Astfel, atunci când păcatele sunt în cele din urmă puse asupra autorului lor, diavolul, şi sunt purtate de acesta spre distrugere finală, universul va fi curăţit de ele pe vecie şi astfel se va face în mod cert o ispăşire. Acest lucru nu minimalizează şi nici nu discreditează ispăşirile cele mari realizate de Hristos, fără de care trimiterea păcatului asupra ţapului pentru Azazel n-ar putea fi îndeplinită niciodată. Mai degrabă confirmă eficacitatea lucrării îndeplinite de Hristos, deoarece, fără ea, Satana nu ar putea niciodată să fie constrâns să ducă departe, în cele din urmă, păcatele celor neprihăniţi. O examinare atentă a ţapului pentru Azazel din serviciul simbolic confirmă că el nu îl reprezintă pe Hristos. În primul rând, ţapul pentru Azazel sau de trimis nu se duce de bună voie să fie pedepsit, pentru că unui om destoinic i se cere să îl ducă departe. Smucindu-se, împungând, rezistând cu încăpăţânare, el arăta în mod clar că nu avea nici o intenţie de a fi abandonat în pustie. Acest fapt este exact opusul lui Hristos, care a purtat cu bucurie şi de bună voie păcatele omenirii. Nimeni nu l-a silit vreodată pe Hristos să ocupe poziţia de jertfă de ispăşire. Mişcat de o iubire infinită pentru omenirea pieritoare, El a venit de bună voie să plătească pedeapsa. „Când a fost chinuit şi asuprit n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.“ Isaia 53,7.

358

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Spre sfârşitul zilei ispăşirii, un om care era potrivit să facă o astfel de lucrare, trăgea după sine ţapul de trimis ce se împotrivea, pentru a-l duce în pustie, de unde nu avea să se mai întoarcă. Tot astfel, Hristos, Omul potrivit, va îndepărta pe Satana şi-l va lega pe pământul pustiu, după ce va încheia lucrarea de ispăşire finală şi se va întoarce pe acest pământ. Atunci Satana va şti că nu se mai poate întoarce niciodată în tabăra sfinţilor şi nu mai poate recăpăta slava şi poziţia pe care a avut-o mai înainte.

În noaptea când soldaţii, conduşi de preoţii de frunte şi de Iuda, au venit să-l aresteze, El a demonstrat cât de uşor ar fi putut să le scape din mână şi cât de binevoitor le-a îngăduit să-l aresteze. El i-a auzit înainte ca ei să-l fi văzut, însă nu a făcut nici un efort să fugă sau chiar să se ascundă. Dimpotrivă, El i-a întrebat liniştit: „Pe cine căutaţi?“ Ei i-au răspuns: „Pe Isus din Nazaret!“ Isus le-a răspuns zicându-le simplu: „Eu sunt!“ Ioan 18,4.5.

ISPĂŞIREA ASUPRA ŢAPULUI PENTRU AZAZEL

359

„Când aceste cuvinte au fost rostite, îngerul care-i slujise lui Isus cu puţin înainte s-a aşezat între El şi gloată. O lumină dumnezeiască a făcut să strălucească faţa Mântuitorului şi ceva în formă de porumbel l-a umbrit. În prezenţa acestei slave divine, gloata ucigaşă n-a putut să stea în picioare nici măcar o singură clipă. Ei s-au dat înapoi, clătinându-se. Preoţii, mai marii, soldaţii şi chiar Iuda, au căzut ca morţi la pământ. Îngerul s-a retras, şi lumina a dispărut. Isus avusese ocazia să scape, dar El a rămas calm şi stăpân pe Sine. Ca unul care fusese glorificat, El stătea în mijlocul acelei cete de oameni împietriţi, care era acum căzută şi neputincioasă la picioarele Sale. Ucenicii priveau în tăcere, plini de uimire şi teamă.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 74, par. 28, 29. Ucenicii nu s-au împărtăşit de spiritul extraordinar, dedicat slujirii, al Învăţătorului lor, iar Petru a decis în sinea lui ca Mântuitorul să nu fie arestat, scoţând sabia şi tăind urechea slujitorului marelui preot. „Când Isus a văzut ceea ce s-a întâmplat, şi-a eliberat mâinile, deşi era ţinut cu străşnicie de către soldaţii romani şi, spunând: ,Lăsaţi-i! Până aici! ‘, S-a atins de urechea rănită şi ea s-a vindecat imediat. Apoi a spus lui Petru: ,Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?‘, o legiune pentru fiecare dintre ucenici.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 74, paragraful 4 de la sfârşit. Dacă un singur înger putea să imobilizeze totalmente acea ceată de oameni mânioşi şi înarmaţi, atunci ce ar fi putut face douăsprezece legiuni de îngeri? Acea demonstraţie de putere din Ghetsemani confirmă că singura cale posibilă prin care Hristos putea să fie răstignit era ca El să se ducă de bună voie şi cu supunere, aşa cum de altfel a şi făcut. Nu există nimic din spiritul ţapului împotrivitor, care era tras şi dus departe de către un om puternic, care să ilustreze ispăşirea făcută de Hristos. O altă dovadă că ţapul pentru Azazel nu putea fi Hristos constă în faptul că el era dus departe, fiind despărţit pe vecie de tabăra lui Israel, ca să piară singur, în pustie. Să înălţăm laude Tatălui, Fiului şi Duhul Sfânt cel veşnic, că nu aceasta este soarta finală a lui Hristos. Cât de teribil ar fi dacă, Cel care a suferit totul pentru noi şi care, prin jertfa Sa infinită, a deschis calea spre

360

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Paradis, ar fi pentru totdeauna exclus din Edenul restaurat, iar aceia pe care i-a mântuit să locuiască acolo fără El! Ce copil al lui Dumnezeu ar socoti cerul un loc plăcut fără Hristos? Cerul nu ar fi cer fără El. În vreme ce planul de mântuire ar fi adus beneficii enorme şi, prin acele beneficii glorioase ar fi dat naştere laudei şi adoraţiei tuturor făpturilor lui Dumnezeu, ar fi fost aruncată totuşi o umbră veşnică peste toate lucrurile prin eşecul lui Hristos de a se bucura de victoria cea veşnică. Din fericire, Hristos niciodată nu va fi dus departe pentru a fi despărţit veşnic de poporul Său şi a fi lăsat să piară singur în pustie. Pe noul pământ Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, îngerii sfinţi şi toţi cei răscumpăraţi vor fi legaţi împreună ca o familie completă. Ei vor avea părtăşie cu Hristos, vor adora caracterul Său fără pereche şi vor creşte mereu în lumina extraordinară a prezenţei Sale dătătoare de viaţă. Vorbind despre ceea ce i s-a arătat în viziunea despre noul pământ, Ioan scrie: „În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul.“ Apocalipsa 21,22.23 Satana este cel care, împotrivindu-se la fiecare pas, va fi dus departe, cu forţa, într-o despărţire veşnică de cei răscumpăraţi. El va pieri singur în pustia dinafara Noului Ierusalim, pentru a nu mai fi văzut niciodată. Soarta care este ilustrată în mod exact în ispăşirea făcută asupra ţapului pentru Azazel nu este a lui Hristos, ci a lui Satana. Trebuie să ne amintim, de asemenea, că Hristos nu va fi un purtător de păcate după ce are loc ispăşirea finală din sanctuarul ceresc. Acest lucru este clar arătat în serviciul simbolic, când se făcea ispăşire finală pentru marele preot şi casa lui, cât şi pentru locurile sfinte şi altar. Prin acest mijloc ei erau curăţiţi în mod simbolic de toate păcatele pe care le purtaseră tot timpul anului prin serviciul zilnic. „Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui... Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui. Să-şi junghie viţelul pentru jertfa lui de ispăşire. Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea

ISPĂŞIREA ASUPRA ŢAPULUI PENTRU AZAZEL

361

Domnului, şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru; să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi astfel nu va muri. Să ia din sângele viţelului şi să stropească cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit; să stropească din sânge de şapte ori cu degetul lui înaintea capacului ispăşirii.“ Levitic 16,6.11-14. Astfel, în tip sau serviciul simbolic, marele preot, potrivit cu îndrumările lui Dumnezeu, făcea cu mare grijă o ispăşire finală separată pentru el şi pentru casa lui. Principiul este că „ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea sanctuarului ceresc.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, paragraful 7 de la sfârşit. De aceea şi Isus trebuie să facă o ispăşire finală pentru El. Nu pentru vreun păcat al Său este necesară o astfel de ispăşire, deoarece El niciodată nu a avut vreun păcat. El are nevoie de curăţire din pricina păcatelor pe care le poartă în numele tuturor celor care îşi trimit fărădelegile la sanctuar, tocmai pentru a putea fi eliberat pentru totdeauna de aceste păcate şi pentru a avea dreptul de a le pune asupra ţapului de trimis. În serviciul simbolic al Vechiului Testament, ispăşirea finală se făcea atât pentru sanctuar, cât şi pentru marele preot, şi aşa trebuie să fie şi în antitip. De aceea, Hristos nu mai este purtătorul de păcate atunci când păcatele sunt îndepărtate de la El şi din sanctuar prin ispăşirea finală, şi iese să le pună asupra ţapului de trimis. Acea lucrare este pentru totdeauna încheiată. Acest lucru înseamnă că, oricine mai poartă povara păcatului după acea vreme, aşa cum face ţapul de trimis, nu poate fi Hristos. În Spiritul Profetic se spune peste tot că singura fiinţă care este simbolizată prin ţapul pentru Azazel este Satana. Iată o declaraţie tipică: „S-a mai înţeles că, în timp ce jertfa pentru păcat arăta către Hristos ca jertfă, iar marele preot reprezenta pe Hristos ca Mijlocitor, ţapul de trimis simboliza pe Satana, autorul păcatului, asupra căruia vor fi aşezate în cele din urmă păcatele celor cu adevărat pocăiţi. Când marele preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, îndepărta păcatele din sanctuar, le aşeza pe capul ţapului de trimis. Când Hristos, în virtutea propriului Său sânge,

362

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

îndepărtează păcatele poporului Său din sanctuarul ceresc la încheierea slujirii Sale, le va aşeza asupra Satanei care, în executarea judecăţii, trebuie să poarte pedeapsa finală. Ţapul era trimis într-un ţinut nelocuit pentru a nu se mai întoarce niciodată în adunarea lui Israel. Tot astfel va fi izgonit şi Satana din faţa lui Dumnezeu şi a poporului Său şi va fi adus la inexistenţă prin distrugerea finală a păcatului şi a păcătoşilor.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, ultimul paragraf. Cu toate că dovezile arată că Satana este singurul care reprezintă pe deplin tipul ţapului de trimis şi că el este Azazel, unii vor avea probleme deoarece această învăţătură îi descoperă atât pe Hristos, cât şi pe Satana ca purtători de păcat, şi pare că nu pot face distincţie între ei. Nimeni n-ar trebui să respingă adevărul cel clar şi simplu din pricina concluziilor care pot fi trase. Noi trebuie să acceptăm mai degrabă declaraţiile Scripturilor şi apoi să punem la probă concluziile, pentru a vedea dacă se justifică cu adevărat. Când este făcut acest lucru va fi evident că există anumite diferenţe semnificative între Hristos şi Satana ca purtători de păcat. De exemplu, când Hristos poartă păcatele copiilor Săi, El ia asupra Sa ceva care nu a fost niciodată al Său, pe când Satana primeşte înapoi ceea ce-i aparţine. Pe deasupra, nu există nici un element de virtute salvatoare în rolul lui Satana când nelegiuirile celor neprihăniţi sunt puse în cele din urmă asupra lui, aşa cum există în lucrarea continuă a lui Isus. Ei nu poartă povara păcatelor în acelaşi fel. Dacă aceste diferenţe sunt clar înţelese, atunci nu va exista nici o problemă în a-l recunoaşte pe Satana ca fiind Azazel, ţapul de trimis. Serviciul real prin care păcatele erau puse în tip asupra ţapului de trimis era îndeplinit în faţa cortului, în curtea sanctuarului, sub ochii copiilor lui Israel. Curtea templului era simbolul pământului, iar cele două încăperi arătau spre dublura lor din ceruri. Cu alte cuvinte, curtea sanctuarului ceresc este acest pământ. Acele servicii care aveau loc în simbol în curtea templului Vechiului Testament, trebuie să îşi găsească împlinirea în evenimentele care au loc pe acest pământ. De exemplu, orice animal care era sacrificat în vreun serviciu oarecare, murea în curte înaintea ochilor tuturor celor prezenţi acolo. În acelaşi fel, după cum şi este de aşteptat, Isus, marele antitip al tuturor

ISPĂŞIREA ASUPRA ŢAPULUI PENTRU AZAZEL

363

acestor jertfe, a murit pe acest pământ în văzul sutelor de oameni care erau de faţă. Pe de altă parte, toate cele ce se săvârşeau în simbol înăuntrul sanctuarului şi nu puteau fi văzute de popor sunt făcute în antitip în templul ceresc şi nu pot fi văzute de poporul lui Dumnezeu de pe pământ decât cu ochiul credinţei. Acest adevăr conduce la următorul lucru, anume că aşezarea finală a păcatelor asupra ţapului de trimis – Satana – nu poate avea loc până când Isus nu şi-a încheiat lucrarea din sanctuar şi coboară pe acest pământ; unicul loc unde, conform tipului, această lucrare poate fi făcută. Aceasta este ceea ce se va şi întâmpla în realitate, după cum confirmă următoarele două declaraţii scrise în contextul celei de-a doua veniri a lui Hristos. „Acum (când Hristos vine pe pământ) are loc evenimentul prefigurat în ultimul serviciu solemn al zilei de ispăşire. Când slujirea din Sfânta Sfintelor se încheia, iar păcatele lui Israel erau îndepărtate din sanctuar în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, atunci era adus înaintea Domnului ţapul cel viu; şi în faţa adunării, marele preot mărturisea pe capul lui ,toate fărădelegile copiilor lui Israel, şi toate călcările lor de lege prin care au păcătuit ei, să le pună pe capul ţapului.‘ Levitic 16,21. Tot astfel, când lucrarea de ispăşire din sanctuarul ceresc se va încheia, în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor cereşti şi a oştilor celor răscumpăraţi, păcatele poporului lui Dumnezeu sunt puse asupra Satanei; el va fi declarat vinovat de toate relele pe care le-a provocat să le făptuiască. Şi după cum ţapul era trimis departe într-un ţinut nelocuit, tot aşa şi Satana va fi alungat pe pământul pustiit, o pustietate nelocuită şi stearpă. „Apocalipsul prezice alungarea Satanei, precum şi starea de haos şi pustiire la care va fi adus pământul şi declară că această stare va dăinui timp de o mie de ani. După ce prezintă scenele celei de a doua veniri a Domnului şi distrugerea celor nelegiuiţi, profeţia continuă: ,Apoi am văzut coborându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.‘ Apocalipsa 20,1-3.“ Tragedia veacurilor, cap. 41, par. 17, 18.

364

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Îngerul care îl leagă şi îl duce departe pe diavolul nu poate fi altul decât antitipul omului puternic. Întrebarea este: cine este acest înger? În Apocalipsa un înger poate reprezenta mai multe lucruri. În primele trei capitole îngerii reprezintă şapte biserici; în cele şapte trâmbiţe ei sunt cei care vestesc necaz şi durere împotriva diferitelor tipuri de Babilon care se succed unul după altul; în capitolele 14 şi 18 cei şapte îngeri simbolizează şapte mişcări prin care Domnul îşi va sfârşi lucrarea în lume; iar în capitolul 10 El este Isus Hristos. Contextul şi de obicei declaraţiile corespunzătoare determină ce anume reprezintă îngerul în fiecare caz. Astfel, nu ar trebui să fie dificil să determinăm cine este îngerul care este antitipul omului puternic ce se coboară din ceruri cu un lanţ mare în mână, pentru a-l lega pe Satana şi pentru a-l duce departe în pustia care va fi pe acest pământ pe durata mileniului. Există doar un singur Înger care are puterea de a-l duce pe Satana departe, în pustie, iar acesta este Isus Hristos, Arhanghelul. El este acela care se coboară din cer cu un lanţ mare în mână şi îl obligă pe Satana să rămână timp de o mie de ani pe acest pământ pustiit. Unii pot argumenta cu privire la aceasta, spunând că marele preot îl reprezintă pe Hristos şi nu acel om care ducea ţapul în pustie. Această afirmaţie trece cu vederea faptul că Hristos este simbolizat prin mai multe lucruri în afara marelui preot. El este de asemenea Mielul, Uşa, Pâinea punerii înainte, Lumina şi atâtea altele. Adevărul este că atât marele preot, cât şi omul puternic îl reprezintă pe Hristos. El este reprezentat de marele preot până în momentul când lucrarea din sanctuar este sfârşită prin aşezarea asupra lui Satana a ceea ce de drept îi aparţine – păcatele la care l-a provocat pe poporul lui Dumnezeu să le făptuiască. De la acest moment este nevoie de un nou simbol pentru a reprezenta schimbarea rolului pe care Hristos trebuie să-l ocupe, adică acela al omului puternic ce trebuie să ducă ţapul în pustie. Va fi un privilegiu pentru poporul lui Dumnezeu să fie martor la ceremonia impozantă, când păcatele lor vor fi aşezate asupra lui Satana prin mâinile puternice ale Îngerului lor preaiubit, omul puternic, Isus Hristos. Va fi o asigurare vizibilă că nelegiuirile lor au fost cu adevărat separate de ei pentru totdeauna. Ei vor vedea dreptatea desăvârşită a lui Dumnezeu

ISPĂŞIREA ASUPRA ŢAPULUI PENTRU AZAZEL

365

prin actul de a-i da înapoi lui Satana ceea ce este al său – nelegiuirile pe care i-a ispitit să le comită. Hristos este atât de binevoitor să ia asupra Sa vinovăţia altora, pe când diavolul, deşi nu e nevoie s-o mai spunem, nu va accepta de bună voie ceea ce este în realitate responsabilitatea sa, deoarece calea oamenilor răi şi a îngerilor a căror căpetenie este Satana e de a arunca vina păcatelor lor asupra altora. Când Satana va fi despărţit pentru totdeauna de tabăra lui Israel şi cei răscumpăraţi vor vedea că el niciodată nu-i mai poate ispiti, atunci vor izbucni în cântări încântătoare de laudă pe măsură ce Hristos îi conduce în călătoria lor emoţionantă prin spaţiu spre căminul lor ceresc. Şapte zile extraordinare vor fi petrecute în această călătorie de la pământ spre cer, dintre care una va fi cel mai glorios Sabat pe care l-au cunoscut vreodată oamenii mântuiţi. Pentru următorii o mie de ani ei vor trăi şi vor domni împreună cu Hristos, înainte de a se întoarce pe această planetă pustiită pentru scenele ultimei judecăţi care va nimici prin foc lucrările păcatului, şi de asemenea pentru a participa la spectacolul măreţ al recreării noului pământ şi a cerului cel nou. Apoi înaintea lor se va întinde gloria unei vieţi fără sfârşit, de dezvoltare nelimitată, viguroasă, şi de bucurie perfectă pentru totdeauna. Ei vor înţelege într-o lumină şi mai clară cuvintele: „Calea Ta, o, Dumnezeule, este în sanctuar.“ Psalm 77,13. K. J.V. Bible.

Capitolul 25

Avertizarea despre judecată
Evenimentul cel mai critic ce are loc în viaţa unei persoane este judecata care va decide în mod irevocabil destinul său veşnic. Dumnezeul iubirii şi al milei nu va îngădui ca acest eveniment să vină peste poporul Său fără o avertizare clară şi specifică, atât în ce priveşte natura, cât şi timpul ei. Până acum am acordat un spaţiu considerabil în ce priveşte natura judecăţii şi caracterul cerinţelor ce trebuie îndeplinite de către aceia care vor trece de scrutinul ei cercetător. Acum însă a venit timpul să vedem când va avea loc judecata. Sfânta Scriptură ne pune la dispoziţie o dovadă amplă care arată către acest moment din istorie. În zilele lui Pavel evenimentul era încă în viitor. Când stătea înaintea lui Felix, el vorbea „...despre judecata viitoare“. Fapte 24,25. El vorbea pe dealul lui Marte despre acest eveniment, încă îndepărtat pe atunci, când Dumnezeu, pentru că rânduise o zi „...va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care l-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că l-a înviat din morţi“. Fapte 17,31. Prin inspiraţia Duhului Sfânt în studiul Scripturilor, Pavel ştia că el nu putea încă vesti solia unei judecăţi deja în desfăşurare. Desigur că ar fi trebuit să aibă loc, dar necredinţa poporului lui Dumnezeu o amânase până la o dată mult mai târzie decât ar fi fost necesar. Însă ea nu va fi amânată mereu. Având în vedere toate circumstanţele relatate, Domnul a fixat în mod irevocabil ziua când ea va începe şi, când va veni plinătatea timpului, atunci va începe.
(366)

AVERTIZAREA DESPRE JUDECATĂ

367

Domnul i-a descoperit profetului singuratic, exilat pe Patmos, că va apare o mişcare de oameni care, sub conducerea personală a lui Hristos, va face cunoscut faptul că „...a venit ceasul judecăţii Lui“. Apocalipsa 14,7. Această solie va pune sigiliu pe prezicerile făcute în Vechiul Testament, atât în ce priveşte tipurile, cât şi în ce priveşte profeţiile directe, prin confirmarea a ceea ce s-a prezis. Vom examina mai întâi solia conţinută în sincronizarea tipurilor în raport cu anul religios iudaic. În total erau şapte sărbători specifice care aveau o semnificaţie profetică specială. Patru erau grupate în prima parte a anului, iar trei la sfârşitul lui. Prima dintre cele de la începutul anului era Paştele, care era celebrat în ziua a paisprezecea a lunii întâi. Sărbătoarea azimilor sau a pâinilor nedospite începea în ziua următoare şi continua vreme de o săptămână, dar ziua a doua a acestei sărbători, care era ziua a şaisprezecea a lunii, era ziua când erau aduse cele dintâi roade sau pârga. Cincizeci de zile mai târziu urma Sărbătoarea Săptămânilor care ulterior a devenit cunoscută ca Ziua Cincizecimii, în cadrul căreia se aducea o altă pârgă. Raportul biblic despre acest adevăr îl găsim în Levitic 23,4-40. „Iată sărbătorile Domnului, cu adunări sfinte, pe care le veţi vesti la vremile lor hotărâte. În luna întâi, în a paisprezecea zi a lunii, între cele două seri vor fi Paştele Domnului. Şi în a cincisprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea azimilor în cinstea Domnului; şapte zile să mâncaţi azimi. În ziua întâi, să aveţi o adunare sfântă; atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă. Şapte zile să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. În ziua a şaptea să fie o adunare sfântă; atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă. Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte-le copiilor lui Israel şi spune-le: Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi când veţi secera semănăturile, să aduceţi preotului un snop, ca pârgă a secerişului vostru. El să legene snopul într-o parte şi într-alta înaintea Domnului, ca să fie primit; preotul să-l legene într-o parte şi într-alta a două zi după Sabat...‘ De a doua zi după Sabat, din ziua în care veţi aduce snopul ca să fie legănat într-o parte şi într-alta, să număraţi şapte săptămâni întregi. Să număraţi cincizeci de zile până în ziua care vine după al şaptelea Sabat; şi atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mâncare. Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini ca să fie legănate într-o parte şi într-alta; să fie făcute cu două zecimi de efă din

368

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

floarea făinii şi coapte cu aluat; acestea sunt cele dintâi roade pentru Domnul...“ Aceste prime patru sărbători cu adunări sfinte se sfârşeau la începutul lunii a treia care corespunde cu luna mai din calendarul nostru. După ce se scurgeau alte patru luni începea următoarea sărbătoare. Aceasta era Sărbătoarea Trâmbiţelor care începea în prima zi a lunii a şaptea, fiind urmată apoi de Ziua Ispăşirii, ce avea loc în ziua a zecea a lunii, şi de Sărbătoarea Corturilor, în ziua a cincisprezecea. Raportul biblic despre aceste sărbători se găseşte în versetele ce urmează după cele citate mai sus. „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă vestită cu sunet de trâmbiţe şi o adunare sfântă... În ziua a zecea a acestei luni a şaptea va fi ziua ispăşirii: atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. Să nu faceţi nici o lucrare în ziua aceea, căci este ziua ispăşirii când trebuie făcută ispăşire pentru voi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru. Oricine nu se va smeri în ziua aceea, va fi nimicit din poporul lui. Pe oricine va face în ziua aceea vreo lucrare oarecare, îl voi nimici din mijlocul poporului lui...‘ Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: În a cincisprezecea zi a acestei a şaptea luni va fi sărbătoarea corturilor, în cinstea Domnului, timp de şapte zile... În a cincisprezecea zi a lunii acesteia a şaptea, când veţi strânge roadele ţării, să prăznuiţi o sărbătoare în cinstea Domnului timp de şapte zile: cea dintâi zi să fie o zi de odihnă şi a opta să fie tot o zi de odihnă. În ziua întâi să luaţi poame din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu şi să vă bucuraţi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru, şapte zile.‘ “ Fiecare din aceste sărbători era o profeţie ilustrată ce arăta spre secvenţa evenimentelor care trebuiau să aibă loc în timpurile Noului Testament, când antitipul lua locul tipului. Prima dintre acestea, Paştele, arăta către moartea lui Hristos pe Calvar, după cum a scris Pavel: „...căci Hristos, Paştele noastre a fost jertfit“. 1 Corinteni 5,7. Iudeii din timpul lui Hristos pierduseră în totalitate semnificaţia sistemului de jertfe, dar când Mântuitorul a făcut prima Sa vizită la Ierusalim, când avea vârsta de doisprezece ani, a început

AVERTIZAREA DESPRE JUDECATĂ

369

să înţeleagă taina misiunii Sale pe măsură ce contempla sacrificiul mielului de Paşte. Paştele a fost împlinit cu exactitate, atât ca timp, cât şi ca tip în anul precizat de profeţia din Daniel 9. Când s-a apropiat ceasul, Isus se afla în provincia nordică a Galileii de unde, cunoscând că timpul pentru jertfirea Sa se apropiase, „...şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim“. Luca 9,51. Ziua de Paşti a acelui an a început la apusul soarelui din ziua a cincea a săptămânii, adică joi seara. În camera de sus, binecuvântatul nostru Mântuitor a mâncat paştele cu ucenicii Săi şi a instituit Cina Domnului. În ziua următoare, la ceasul jertfei de dimineaţă, El a fost pus pe cruce, iar la ceasul jertfei de seară a murit. Unii se pot întreba de ce Isus nu a murit joi seara, adică la timpul când mielul de paşti era junghiat. Dar nu putea să aibă loc aşa ceva. Dacă pentru a împlini tipul, Hristos trebuia să moară exact în clipa când murea mielul de paşte, atunci El ar fi trebuit să moară din nou în momentul antitipic al morţii din ziua ispăşirii şi în orice altă împlinire a tipului Vechiului Testament. În schimb, El a murit o singură dată la timpul care corespundea serviciului zilnic obişnuit. Acest sacrificiu atotsuficient a întrunit cerinţele fiecărui serviciu pe care Hristos urma să-l aducă la îndeplinire în slujirea Sa de Mare Preot. În felul acesta, Isus a renunţat la viaţa Sa preţioasă la timpul când se aducea jertfa de seară, dar în ziua de Paşte. Atât de exact a întâlnit tipul antitipul, încât Isus a murit pe cruce chiar în clipa în care mielul ar fi trebuit să moară în ziua aceea la uşa templului. Pe măsură ce se apropiau ultimele clipe ale lui Hristos, preotul a ridicat cuţitul pentru a ucide mielul. Muşchii lui s-au încordat, dar căderea cuţitului a fost oprită de sfâşierea neaşteptată, de sus în jos, a perdelei grele a templului. Preotul, fără voie, dar în totalitate buimăcit şi îngrozit, a dat drumul mielului, care a fugit repede de soarta ce-l aştepta, în timp ce Mielul lui Dumnezeu murea în locul lui. Tipul întâlnise antitipul în felul cel mai exact posibil. „Când strigătul ,S-a sfârşit‘ a ieşit de pe buzele lui Hristos, preoţii oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul reprezentând pe Domnul Hristos fusese adus ca să fie junghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase şi pline de însemnătate, preotul stătea cu cuţitul ridicat, asemenea lui Avraam atunci

370

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

când era gata să aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit, poporul privea scena. Dar pământul a început să se zguduie şi să tremure; căci Domnul însuşi se apropie. Cu un zgomot puternic, perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus şi până jos de o mână nevăzută, deschizând larg privirii mulţimii locul ce era odată plin de prezenţa lui Dumnezeu. În acest loc se manifesta Şekina, prezenţa lui Dumnezeu. Aici şi-a manifestat Dumnezeu slava Sa, deasupra capacului milei. Nimeni, în afară de marele preot, nu a ridicat vreodată perdeaua care despărţea această încăpere de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a face ispăşirea pentru păcatele poporului. Dar, vai, acest văl este rupt în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt. Totul este cuprins de groază şi confuzie. Preotul stă gata să junghie victima; dar cuţitul cade din mâna sa fără putere şi mielul scapă. Tipul a întâlnit antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Marea jertfă a fost adusă. Drumul spre Sfânta Sfintelor este liber. Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai este deloc nevoie ca cei păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui preot. De aici înainte Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător în cerul cerurilor. Era ca şi când un glas le-ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: ,Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule.‘ ,Cu însuşi sângele Său‘, ,El a intrat o dată pentru totdeauna în Locul prea Sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.‘ Evrei 19,7; 9,12.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 78, ultimele două paragrafe. Aceiaşi precizie care a marcat împlinirea Paştelui continuă în toate evenimentele care sunt antitipul fiecărei alte sărbători tipice. În dimineaţa de după răstignire începea sărbătoarea azimilor. Timp de o săptămână fermentul trebuia să fie separat complet din viaţa lor. Îndepărtarea a tot ceea ce constituia ferment, simbolul păcatului, era adusă la îndeplinire prin faptul că Hristos a luat cu El în mormânt toate păcatele lumii şi acolo s-a odihnit în prima zi din cele şapte zile ale sărbătorii azimilor. Ziua a şaisprezecea era sărbătoarea celor dintâi roade. Hristos a înviat chiar în dimineaţa acestei zile şi, prin aceasta, a împlinit tipul, după cum confirmă Pavel: „Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi.“ 1 Corinteni 15,20.

AVERTIZAREA DESPRE JUDECATĂ

371

„Hristos a înviat din morţi ca cel dintâi rod al celor adormiţi. El era antitipul snopului de legănat, iar învierea Lui a avut loc tocmai în ziua în care snopul de legănat trebuia să fie adus înaintea Domnului. Timp de mai mult de o mie de ani, s-a făcut această ceremonie simbolică. Se adunau din câmpurile secerate primele spice de grâu copt, şi când oamenii mergeau la Ierusalim la Paşti, snopul din cele dintâi roade era legănat înaintea Domnului ca un dar de mulţumire. Numai după ce se aducea acest dar se putea înfige secera în grâu, ca apoi să poată fi adunat în snopi. Snopul înfăţişat Domnului preînchipuia secerişul. Tot astfel şi Hristos, ca întâiul rod, reprezenta marele seceriş spiritual ce trebuia să se adune pentru împărăţia lui Dumnezeu. Învierea Lui este tipul şi garantul învierii tuturor celor neprihăniţi care au murit. ,Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.‘ 1 Tesaloniceni 4,14.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 81, par. 18. Când Hristos a înviat, un seceriş mare era gata pentru recoltare, seceriş alcătuit din toţi cei neprihăniţi care muriseră înainte de acea înviere. Ei au fost tot atât de pregătiţi pentru împărăţie, aşa cum totdeauna vor fi, tocmai pentru că în ei nu mai putea fi făcută nici o lucrare din moment ce sfârşiseră călătoria lor pământeană şi trecuseră la odihnă. Totuşi, din motive foarte bine ştiute de Cel atotputernic, nu toţi cei care constituie acest seceriş au fost luaţi la cer, ci numai aceia „...care fuseseră conlucrători cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisiseră despre adevăr.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 81, par. 19. Asemenea exemple sunt bărbaţi ca Abel şi Ioan Botezătorul. Ei fuseseră conlucrători cu Domnul şi, cu preţul vieţii lor, stătuseră pentru adevăr, după cum mulţi alţii au făcut în vremurile vechiului Testament. Mormintele acestei mulţimi de suflete credincioase s-au deschis atunci când un cutremur de pământ a avut loc la răstignire, când au înviat duminică dimineaţa, împreună cu Hristos, şi apoi l-au însoţit în întoarcerea Sa către cer, unde se şi află până în prezent. Curând, ei vor veni împreună cu Hristos spre acest pământ pentru a spune bun venit în fericirea veşnică sfinţilor celor vii şi a celor înviaţi. Cincizeci de zile treceau între Sărbătoarea primelor roade şi Sărbătoarea săptămânilor sau Ziua Cincizecimii. Hristos a rămas cu biserica primară vreme de patruzeci de zile din această perioadă, după care s-a înălţat la cer în timp ce urmaşii Săi au

372

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

petrecut ultimele zece zile în cercetare sârguincioasă a sufletului şi aproape în rugăciune continuă. Urmarea a fost cea mai puternică revărsare a Duhului Sfânt care a fost vreodată primită de un grup de oameni. Mai înainte, persoane individuale fuseseră din belşug binecuvântate, dar Duhul Sfânt niciodată nu coborâse asupra unui colectiv de oameni. A fost timpul unei mari puteri şi eficienţe pentru biserică. Revărsarea Duhului Sfânt nu a venit cu o zi mai devreme sau mai târziu, ci exact la timpul când confirmă Scripturile: „În Ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţinduse printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.“ Fapte 2,1-4. Astfel că, după cum primele patru sărbători erau grupate la începutul anului religios iudaic, tot astfel primele patru evenimente simbolizate de ele erau grupate împreună în primele zile ale perioadei antitipice. Acest lucru ne conduce să tragem concluzia corectă că şi ultimele trei evenimente – cele către care ultimele trei sărbători indicau în viitor – vor avea loc numai la sfârşitul istoriei omeneşti, şi deci o perioadă foarte mare de timp va separa primele patru evenimente de ultimele trei. Tocmai acesta s-a dovedit a fi cazul. Sărbătoarea Trâmbiţelor era celebrată în prima zi a lunii a şaptea şi era o avertizare solemnă că se apropia ziua cea mare a ispăşirii. Poporul era îndemnat să se pregătească pentru acest eveniment hotărâtor, ca nu cumva să fie găsit nepregătit pentru a întruni condiţiile severe. Felul exact şi sigur în care s-au împlinit primele patru sărbători este o garanţie că şi ultimele trei se vor împlini cu aceeaşi exactitate. Cu alte cuvinte, pe cât de cert sunau trâmbiţele ca avertizare la un timp specific, tot astfel va exista în istorie un eveniment care să-i corespundă. O solie dată întregii lumi exact la timpul potrivit va fi proclamată de un popor condus şi instruit personal de către Dumnezeu, avertizând pe toţi oamenii că vine judecata. Există doar o singură mişcare în istoria omenirii care corespunde întru totul acestor aşteptări şi aceasta este mişcarea care vesteşte solia despre ceasul judecăţii, şi care a luat naştere la

AVERTIZAREA DESPRE JUDECATĂ

373

Sărbătoarea trâmbiţelor avea drept scop să-i pregătească pe izraeliţi pentru ziua ispăşirii ce se apropia. În vederea împlinirii acestui tip, avertizarea cu privire la apropierea judecăţii a răsunat în întreaga lume în timpul celei de-a doua mişcări îngereşti. jumătatea secolului al nouăsprezecelea. Aşa după cum deja am arătat, Pavel nu căuta acest eveniment în vremea sa, şi nici marii reformatori protestanţi nu l-au vestit în soliile lor. De fapt, Martin Luther a estimat că nu putea să aibă loc mai devreme de trei secole. El a scris: „Sunt convins cu adevărat că ziua judecăţii nu va întârzia trei sute de ani. Dumnezeu nu va putea îngădui mai mult această lume păcătoasă.“ Tragedia veacurilor, cap. 17, par. 12. Când înţelegem aceste lucruri, ele ne inspiră o mare încredere în aceia a căror credinţă este întemeiată pe solia adventă bazată pe Daniel 8 şi Apocalipsa 14. Nu există nici o altă mişcare religioasă în lume astăzi, care să poată fi identificată de ea însăşi sau de către alţii, ca răspuns la descrierea sigură a acestei profeţii. Din contră, mai ales bisericile protestante ridiculizează mişcarea

374

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

adventă, descriind-o în diferiţi termeni defavorabili. Nici unul dintre copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu să nu se lase intimidat de aceste evaluări false ale acelei mişcări care corespunde tuturor descrierilor profeţiei. Aproape de sfârşitul timpului trebuia să vină o mişcare simbolizată de Sărbătoarea Trâmbiţelor, care să vestească venirea judecăţii şi cea de a doua venire. Această mişcare care a început în 1831 şi care a crescut la dimensiuni mondiale în câţiva ani este Marea Mişcare a celei de a doua veniri. Aceia care ridiculizează solia despre ceasul judecăţii, cât şi pe poporul care a proclamat-o, cred că au ample justificări pentru poziţia lor pe baza a ceea ce părea a fi un eşec. Au trecut mai bine de o sută cincizeci de ani de când a început să fie proclamată solia revenirii imediate a Mântuitorului în contextul unei judecăţi care deja are loc, însă cele prezise încă nu s-au împlinit. Deoarece bisericile căzute gândesc că a trecut suficient timp ca să se împlinească aceste preziceri, tocmai faptul că nu s-au împlinit este văzut ca o dovadă că nici nu se vor împlini. Ele s-au întărit în rău şi sunt sigure că toate sunt în pace, când de fapt nu există pace. Ele vor descoperi prea târziu că s-au rezemat pe o siguranţă falsă şi vor fi înghiţite cu repeziciune de ruina generală ce va cuprinde lumea. Este cât se poate de adevărat că a existat o amânare inutilă şi criminală. Lucrarea ar fi trebuit să se încheie cu decenii în urmă, dar a existat o apostazie înfricoşătoare printre aceia cărora li s-a dat responsabilitatea de a proclama solia trimisă de cer, până când ei înşişi nu mai sunt siguri de ceea ce cred. Mulţi s-au întors din nou chiar la învăţăturile de care adventismul fusese cândva eliberat, în timp ce alţii se agaţă cu încăpăţânare de speranţa că adventismul laodicean va încheia lucrarea, când de fapt singura cale prin care poate fi adusă la îndeplinire este ca solia adventă originară să fie reînviorată. Cu toate acestea lucrarea va fi adusă la îndeplinire. Lucrarea va fi reînsufleţită, reînviorată, în armonie cu prescripţiile divine şi în curând Mântuitorul va veni pe norii cerului să îi strângă pe aleşii Săi. Între timp, Sărbătoarea Trâmbiţelor este urmată de marea şi teribila zi a ispăşirii şi a judecăţii, ceea ce înseamnă că trebuie să găsim corespondentul ei în antitip. Nu poate să existe nimic mai sigur căci, pe cât de cert a fost un tip, tot la fel de sigur va fi şi un antitip.

AVERTIZAREA DESPRE JUDECATĂ

375

La zece ani după ce a luat naştere mişcarea adventă a început judecata celor morţi în Hristos, pe 23 octombrie 1844, în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. De atunci încoace aceasta continuă şi, „În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea va ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţa noastră trebuie să vină la cercetare.“ Tragedia veacurilor, cap. 28, paragraful patru de la sfârşit. Determinarea precisă a datei de la 1844 va fi subiectul unui capitol viitor, în care vom arăta că judecata celor morţi a început deja exact la acel punct al timpului. Începerea judecăţii este un eveniment de domeniul trecutului acum, în timp ce înaintea noastră se află scenele finale legate de judecată, aşa după cum deja am arătat în capitolele anterioare. Acum trăim în timpul celei de a şasea sărbători. Dar după judecată se află acel timp plin de bucurie prefigurat de Sărbătoarea Corturilor. Acesta este timpul când secerişul va fi strâns, când sfinţii se vor putea odihni de toată munca lor. Această sărbătoare îşi va găsi împlinirea atunci când Domnul se întoarce şi noi suntem duşi în cer. Este cea mai fericită sărbătoare din toată istoria. Există un număr de lecţii de nepreţuit conţinute în soliile ce le găsim în serviciile tipice sau simbolice săvârşite prin ritualurile iudaice, dar acest studiu s-a limitat la aspectul lor profetic. Ele constituie prima prezentare cuprinzătoare secvenţială a evenimentelor care trebuie să aibă loc în dispensaţiunea creştină şi, ca atare, alcătuiesc baza unor detalii mai importante cuprinse în profeţiile lui Daniel şi ale Apocalipsei, pe care le vom analiza în următoarele capitole. Studiul acestor sărbători, profeţiile lor care se armonizează cu alte texte biblice şi împlinirea lor fără greş, pot doar să inspire fiecărui adevărat credincios credinţă, nădejde şi curaj, în timp ce îi întăreşte încrederea în mişcarea adventă şi certitudinea revenirii Domnului. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte: „Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.“ 2 Petru 1,19-21.

Capitolul 26

Profeţiile timpului
Soliei conţinute în sărbătorile tipice îi lipsesc detaliile unei sincronizări exacte, chiar dacă avem de câştigat extrem de mult de la ele. De exemplu, exactitatea cu care primele patru sărbători s-au împlinit ca timp şi tip, ne asigură că şi ultimele trei vor avea loc după cum a fost prezis în timp şi în tip. Totuşi ele nu sunt sfârşitul luminii ce a fost dată asupra acestui subiect, căci Domnul nu ne-a lăsat fără informaţii specifice cu privire la timpul când va veni judecata şi când El va ridica o mare mişcare ce va avertiza cu privire la sosirea ei iminentă. Informaţii suplimentare ne sunt descoperite de către Dumnezeu cu privire la aceasta în Daniel 7. Aceasta este cea de a doua viziune profetică dată profetului. Prima, care este raportată în Daniel 2, i-a fost dată cu ocazia visului pe care l-a avut Nebucadneţar şi totodată i s-a dat şi interpretarea visului. Cea de a doua viziune se găseşte în capitolul 7, fiind extinderea celei dintâi, şi descoperă cu o aproximaţie exactă timpul când trebuia să înceapă judecata. Înaintea ochilor uimiţi ai solului credincios al lui Dumnezeu, eforturile trecătoare ale omului de a zidi un imperiu mondial stabil au fost reprezentate prin nişte fiare de pradă, care urmau una după alta într-o succesiune neîntreruptă. Prima a fost leul, după care a urmat ursul, leopardul cu patru capete şi patru aripi şi fiara care semăna cu un balaur uriaş cu zece coarne crescute din capul ei. Natura lacomă, crudă şi carnivoră a animalelor folosite pentru a simboliza puterile pământeşti care au deţinut stăpânirea mondială în vremea lui Nebucadneţar până la căderea Romei, trădează caracterul şi metodele acestor potentaţi care au
(376)

PROFEŢIILE TIMPULUI

377

căutat prin mijloace arbitrare să îşi impună voinţa asupra lumii. Dispreţuind calea lui Dumnezeu, în ciuda lecţiilor deja scrise în istorie care arată rezultatul sigur al încercării de a zidi împărăţia lui Dumnezeu prin căi omeneşti, ei au folosit aceleaşi metode ca şi înaintaşii lor şi au avut de suferit aceeaşi soartă. Când Roma, al patrulea şi ultimul imperiu mondial, suferise asemenea predecesoarelor ei aceeaşi ruină, o nouă putere a urcat pe tronul lumii acelui timp. Ea a fost simbolizată prin cornul cel mic care s-a ridicat din mijlocul celor zece coarne, după ce acestea fuseseră deja consolidate. În cursul ascendenţei sale a smuls trei din cele dintâi coarne, s-a deosebit de restul, a rostit blasfemii împotriva Celui atotputernic, a pus la încercare pe cei sfinţi, s-a gândit să schimbe timpul şi legea şi a domnit în mod absolut timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Supremaţia lui a continuat până când trebuia să înceapă judecata, când i s-a luat stăpânirea pentru a fi nimicit pentru totdeauna. „El mi-a vorbit aşa: ,Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne, înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.‘ “ Daniel 7,23-26. Această scenă a judecăţii este descrisă la jumătatea capitolului în termeni înfricoşători: „Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.“ Daniel 7,9.10. Traducerea Cornilescu redă foarte bine această scenă a judecăţii, de altfel ca şi nota marginală a K. J.V. Bible, atunci când spune: „M-am uitat la aceste lucruri, până s-au aşezat nişte scaune de domnie.“

378

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Acest gen de traducere este compatibil cu felul în care se pregătea sala de judecată în orientul antic pentru intrarea judecătorului suprem. Sala era de obicei circulară, cu acoperişul sprijinit pe un cerc de coloane din piatră frumoase şi cu podeaua pavată cu lespezi şlefuite. Când se apropia timpul judecăţii, slujitorii intrau cu nişte perne uriaşe pe care le „aruncau“ (conform K. J.V. Bible) sau le aşezau pe podea. Când împăraţii şi monarhii intrau, se aşezau cu picioarele încrucişate pe aceste perne, conferindu-le astfel demnitatea de scaune de domnie sau tronuri. În felul acesta, aruncarea tronurilor era în realitate aşezarea scaunelor de domnie, o lucrare de pregătire a sălii de judecată pentru sesiunile ei. Vreme de multe secole, după înălţarea lui Hristos, sala de judecată din ceruri a rămas goală, în timp ce Dumnezeu şi Hristos lucrau împreună în prima încăpere a sanctuarului ceresc, dar sosise timpul când sala judecăţii trebuia pregătită, pentru ca după aceea să aibă loc intrarea grandioasă a Celui atotputernic. Versetele biblice prezentate mai sus constituie dovada că există două despărţituri sau încăperi în sanctuarul ceresc şi că lucrarea judecăţii de cercetare nu a început decât după apariţia şi căderea puterii cornului cel mic. Puterea reprezentată de cornul cel mic nu poate fi alta decât papalitatea, pentru că este singura organizaţie care corespunde fiecărui amănunt al descrierilor profetice. Mai înainte de orice, informaţia furnizată limitează apariţia acesteia la un timp foarte precis. Este inutil să căutăm o altă putere care să corespundă descrierii respective până după apariţia şi căderea celor patru mari imperii – Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma – şi ridicarea celor zece împărăţii care aveau să crească din imperiul roman. O dată ce aceste zece împărăţii s-au format, ne este mai uşor să căutăm puterea care, prin apariţia ei, avea să doboare trei dintre ele. Imperiul roman a început să simtă atacul violent al aşa-numiţilor împăraţi barbari o dată cu era noastră creştină. În anul 533 toţi cei zece împăraţi îşi stabiliseră supremaţia, iar scaunul conducerii Romei fusese mutat la Constantinopol, oraş care astăzi poartă numele Istanbul. În acel an Iustinian, împăratul roman care-şi mutase reşedinţa la Constantinopol, l-a delegat pe generalul Belizarius să îi libereze pe „creştinii“ din nordul Africii şi din Italia. El a făcut acest lucru cu scopul precis de a câştiga

PROFEŢIILE TIMPULUI

379

favoarea papei şi a partidei catolice, care suferea persecuţii severe din partea regilor arieni ce le refuzau dreptul de a practica religia. „Procopius relatează faptul că Iustinian a întreprins războiul african pentru eliberarea creştinilor (catolici) de pe acel meleag şi că, atunci când el şi-a exprimat intenţia în această privinţă, prefectul palatului a fost foarte aproape de a-l abate de la scopul lui. Dar el a avut un vis în care a fost îndemnat ,să nu ezite să-şi aducă la îndeplinire planul; pentru că prin ajutorul dat creştinilor el va răsturna puterea vandalilor.‘ “ Daniel and the Revelation, pag. 127, 128, de Uriah Smith. Belizarius i-a atacat pe vandalii din Africa de Nord cu o furie atât de nemiloasă, încât rasa lor a dispărut. Campania militară se încheiase în anul 534 d.Hr. Înainte de acest an, în 493, ostrogoţii îi nimiciseră pe heruli şi au ocupat Roma unde au împiedicat efectiv ascensiunea la putere a papalităţii. Întrucât îşi încheiase misiunea sa împotriva vandalilor, Belizarius îşi îndreptă atenţia spre ostrogoţi pe care i-a şi distrus în anul 538. Decretul lui Iustinian, prin care i-a oferit papei scaunul de domnie al Romei, a fost pus în practică acum şi un nou împărat stăpânea Europa. Astfel, exact aşa cum s-a specificat în profeţie, el şi-a făcut apariţia în mijlocul celor zece, fiind însă deosebit de ele şi a nimicit trei din ele. Nu există nici o altă putere în afara papalităţii care să împlinească aceste detalii. Nu există nici o îndoială în privinţa împlinirii de către papalitate a altor puncte arătate de profeţie. Ea a rostit vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt prin faptul că pretinde a fi Dumnezeu pe pământ şi are puterea de a schimba sau modifica chiar legea divină. Iată pretenţia ei arogantă prezentată în propriile ei cuvinte: „Papa este ca şi Dumnezeu pe pământ, singurul conducător al celor credincioşi în Hristos, având puteri absolute, căruia i s-a încredinţat de către Atotputernicul Dumnezeu guvernarea împărăţiei pământeşti şi a celei cereşti. Papa are o atât de mare autoritate şi putere, încât poate să modifice, să explice sau să interpreteze chiar legea divină.“ Ferraris, Prompta Bibleotheca, volumul VI, pag. 27, 29. Veneţia 1772. „Preasfântul şi binecuvântatul mare pontif, papa Martin, cel de-al cincelea prin providenţa divină, care deţine judecata cerească, domn al pământului, succesorul lui Petru, ales de Domnul să fie domn al universului, tată al împăraţilor, lumina

380

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

lumii.“ Salutul papei Martin al V-lea în depeşa trimisă patriarhului şi împăraţilor din Constantinopol; din Baronius, Ecclesiastical Annals, volumul XXVII, pag. 526, ediţia din 1874. Pentru a-şi susţine pretenţia sa că deţine puterea de a schimba chiar legea divină, papalitatea arată spre succesul ei uimitor prin faptul că a convins milioane de oameni să păzească ziua întâi a săptămânii ca zi de închinare, în locul zilei a şaptea. Trebuie să admitem că acest fapt nu este o ispravă de rând, neînsemnată, ci dimpotrivă confirmă faptul că această organizaţie deţine o mare putere. Totuşi, un lucru este să admitem în mod onest, cinstit, că ea are o mare putere, dar că este cu totul altceva să spunem că aceasta dovedeşte faptul că papalitatea are cu adevărat capacitatea de a schimba legea divină. Faptul că milioane ţin o lege instituită de papalitate în locul poruncilor lui Dumnezeu, nu dovedeşte că într-adevăr poruncile lui Iehova au fost schimbate. Ele nu au fost schimbate şi nici nu vor fi vreodată, pentru că nici un om, fie el pontif, dictator, despot, împărat sau preşedinte nu are vreo putere pentru a efectua chiar şi cea mai neînsemnată schimbare în legile divine. În ciuda acestui fapt, blasfematorul rege-papă susţine că în realitate a făcut chiar acest lucru. El spune: „Întrebare: Aveţi vreo altă cale de a dovedi că biserica are putere de a institui sărbători ca porunci sau normă de conduită? Răspuns: Dacă ea nu ar fi avut această putere, nu ar fi putut face acel lucru cu care sunt de acord toţi oamenii religioşi contemporani – nu ar fi putut substitui păzirea sâmbetei, ziua a şaptea a săptămânii, cu păzirea duminicii, ziua întâi a săptămânii, o schimbare pentru care nu există nici o autoritate biblică.“ Keenan, A Doctrinal Catechism, pag. 174. Ediţia a treia americană. New York: Kenedy and Sons. Această dovadă, precum şi mult mai multe alte dovezi ce ar putea fi oferite, arată dincolo de orice îndoială că papalitatea a rostit cuvinte de hulă împotriva Celui Prea Înalt, conferind capului ei omenesc titlurile şi poziţiile care aparţin exclusiv Celui atotputernic. În plus, forţele papale au făcut absolut tot ce se putea face ca să îi zdrobească pe sfinţi. Secol după secol au înălţat eşafoduri, au aprins ruguri, i-au exilat pe creştini şi i-au înfrânt pe orice cale posibilă. Dacă nu ar fi existat intervenţia divină şi reacţia ostilă pe care însăşi Roma a generat-o împotriva ei, adevăratul popor al

PROFEŢIILE TIMPULUI

381

lui Dumnezeu ar fi fost exterminat de mult şi lumea distrusă. Acestei urâciuni a pustiirii avea să i se dea putere pentru o perioadă denumită drept „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme.“ Daniel 7,25. „Apoi va veni judecata, şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.“ Atunci este clar că judecata nu începe decât după ce se sfârşeşte această perioadă de „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme.“ De aceea, pentru a cunoaşte timpul când să ne aşteptăm să aibă loc acest eveniment extrem de important, este necesar să înţelegem cât de lungă este această perioadă, când a început şi când se termină. O dată ce am descoperit punctul ei terminus, atunci vom şti când începe judecata. Determinarea perioadei de „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme“ este o ocazie excelentă pentru a lăsa Biblia să fie propriul ei interpret. Aceasta se va face prin compararea acelor părţi din Scriptură în care este folosită expresia respectivă. În afara versetului folosit mai există doar câteva, dintre care unul se găseşte în Daniel 12,6.7, unde se pune o întrebare căreia i se dă un răspuns. „Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: ,Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?‘ Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat cu haine de in, care stătea deasupra râului, el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că va mai fi o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme, şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.“ Un alt verset care se ocupă de această perioadă de timp se află în Apocalipsa 12,6.14, unde problema este rezolvată în întregime. Iată cele două versete: „Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile... Şi cele două aripi ale vulturului cel mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui.“ Cel de al doilea verset este o reformulare a celui dintâi. Avem aici aceeaşi femeie care zboară în aceeaşi pustie unde este hrănită pentru aceeaşi perioadă de timp. Cel de al doilea verset descrie durata şederii femeii în pustie în acelaşi limbaj folosit în Daniel 7,25 şi 12,7 – o vreme, vremi şi o jumătate de vreme, în timp ce

382

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

primul verset arată că această durată este de 1260 de zile. Această declaraţie despre aceeaşi perioadă de timp sub două expresii deosebite nu lasă nici o îndoială despre faptul că „o vreme, vremi şi jumătate de vreme“ reprezintă 1260 de zile. Aceasta înseamnă că o vreme sau un timp profetic reprezintă 360 de zile; vremi sau două vremi înseamnă 720 de zile, iar o jumătate de vreme înseamnă 180 de zile. Unii comentatori au arătat că „o vreme“ reprezintă un an iudaic, dar nu este aşa, pentru că anul iudaic nu are 360 de zile. Durata unui an este determinată de timpul care îi este necesar pământului ca să se rotească în jurul soarelui, care este de 365 de zile şi câteva ore, atât în Israel, cât şi în restul lumii. „Durata fiecărei luni era determinată de observaţiile martorilor care raportau că au văzut luna nouă, şi care erau cu grijă supuse întrebărilor de către autorităţi (la început probabil de către preoţi şi apoi după aceea de către Sinedriu), în timp ce durata anului varia între 352 şi 356 de zile sau, dacă era un an bisect, între 382 şi 386 de zile.“ Encyclopedia Britannica, volumul 4, pag. 624. Ediţia din 1963. În profeţia biblică, o zi este simbol pentru un an, astfel că 1260 de zile sunt egale cu 1260 de ani. În anul 538 d.Hr. papalitatea a urcat pe tronul rămas vacant în Roma ca urmare lui Belizarius cel învingător. De la acel an profeţia declară că papalitatea va domni timp de 1260 de ani; adică până în anul 1798. Chiar aşa s-a şi dovedit a fi cazul, pentru că în acel an rana de moarte primită de papalitate a venit prin generalul francez Berthier, care a intrat în Roma şi l-a luat prizonier pe papă, trimiţându-l în exil, unde a şi murit în chip mizerabil. Întreaga lume s-a simţit încrezătoare în faptul că puterea papală s-a sfârşit pentru totdeauna, chiar dacă Scripturile arătau că rana de moarte se va vindeca în încercarea finală a Babilonului de a recâştiga supremaţia asupra lumii, înainte ca întregul ei sistem să se prăbuşească într-o uitare veşnică. Sfârşitul autorităţii papale în Europa nu a venit ca o surpriză pentru cei care studiau profeţia biblică. Ei ştiau ce însemna expresia „o vreme, vremi şi o jumătate de vreme.“ Ei au înţeles că anul 538 era punctul de început a acelei perioade şi că papa avea să fie detronat în 1798. Când anul respectiv a venit ei au aşteptat cu încredere ca aceste dezvoltări să aibă loc, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat.

PROFEŢIILE TIMPULUI

383

Edward King a fost unul dintre acei cercetători ai Bibliei care a descris aceste evenimente după cum urmează: „Avem motive să înţelegem, în acest caz, că cei 1260 de ani s-au sfârşit acum. Iar noi putem încerca să datăm începutul acestei perioade, nu aşa cum au făcut-o cei mai mulţi comentatori până în prezent, care au presupus că a început de când Pepin i-a dat papei Ravena; sau de când Carol cel Mare a stabilit şi a declarat că papa este Vicarul lui Dumnezeu pe pământ; ci de la sfârşitul puterii gotice la Roma. Fiindcă cele două circumstanţe au fost doar sporiri de splendoare (ca daruri ulterioare, sau achiziţii de teritorii şi profit), şi confirmarea acelei stări de supremaţie ecleziastică în care fusese lăsată puterea papală la Roma de către generalul Belizarius când i-a izgonit pe goţi, ruinându-le împărăţia. Şi dacă aceste lucruri au avut loc astfel, atunci cu adevărat acea metropolă mare, Babilonul, a căzut, a căzut; este aruncată la pământ şi nu se va mai găsi. Şi nu ne rămâne nimic, decât să aşteptăm sfârşitul cu o teamă teribilă, şi anume împlinirea evenimentelor viitoare ale sfârşitului, care sunt descrise într-un limbaj emblematic de către Profeţia Sfântă ca fiind aproape.“ Edward King, F. R. S., F. S. A., Remarks on the Signs of the Times, 20, 21 (Philadelphia edition, 1800). Citat în Prophetic Faith of Our Fathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri), volumul II, pag. 767, 769, de L. E. Froom. Edward King a fost doar unul din nenumăraţii scriitori care au recunoscut şi au marcat aceeaşi piatră de hotar în împlinirea profeţiei – sfârşitul celor 1260 de ani de supremaţie papală şi începutul timpului sfârşitului. Pe cât de cert fusese trecută această piatră de hotar, tot atât de sigur venise timpul pentru începerea judecăţii, înaintea căreia Dumnezeu va ridica un popor care să avertizeze iminenţa venirii ei. Profeţia din Daniel 7 nu descoperă anul specific în care urma să înceapă judecata. Acesta a fost păstrat pentru viziunea următoare din Daniel 8, unde se arată că judecata va începe la sfârşitul perioadei celor 2300 de ani. Este cu totul semnificativ că, pe măsură ce secolele au trecut după învierea şi înălţarea lui Hristos, nimeni dintre copiii lui Dumnezeu şi nici altcineva, nu s-a aşteptat ca judecata să înceapă înainte de anul 1798. Interesul copiilor lui Dumnezeu a înaintat, pe măsură ce fiecare porţiune a profeţiei se împlinea, o dată cu studiul acesteia şi cu trecerea anilor. De exemplu, cei care au trăit

384

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

în timpul puterii romane au ştiut că aceasta era al patrulea imperiu mondial după Babilon, Medo-Persia şi Grecia. Ei au înţeles că urmau să îşi facă apariţia zece împăraţi din mijlocul cărora avea să apară antihristul cel îngrozitor, însă ei nu au înţeles că domnia sa anticreştină, oribilă şi plină de cruzime se va întinde mai mult de o mie de ani, şi nici nu au înţeles natura exactă a acestui antihrist. De-a lungul Evului Mediu când papalitatea a atins apogeul dominaţiei sale asupra minţii oamenilor, şi-au făcut apariţia unul după altul reformatorii pe care Domnul îi ridica. Cu claritatea cea mai pătrunzătoare ei au recunoscut în papa de la Roma pe omul fărădelegii, iar organizaţia sa au văzut-o ca fiind urâciunea pustiirii. Cu un curaj inspirat de adevărurile vii pe care le-au citit în cuvântul sigur al profeţiei, ei au denunţat pe faţă monstrul papal şi i-au chemat pe oamenii de pretutindeni să scape de tirania ei neînduplecată, dar ei încă nu au înţeles însemnătatea expresiei „şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme.“ Când această profeţie era în perspectiva de a se împlini, cei credincioşi au ştiut ceea ce însemna acele cuvinte şi au anticipat în mod corect căderea papei în 1798. O dată ce acest lucru s-a realizat, printre locuitorii de ambele părţi ale Atlanticului a avut loc o schimbare imediată în ceea ce priveşte interesul şi studiul. Ei şi-au îndreptat atenţia, independent de orice influenţă a unui grup faţă de altul, către profeţiile din Daniel 8 şi Apocalipsa 14. Le Roy Edwin Froom a observat acest fapt în cercetarea sa cuprinzătoare cu privire la dezvoltarea interpretării profetice. El a scris următoarele: „Totuşi în preajma începutului secolului două schimbări remarcabile şi strâns legate între ele în studiu şi interes au avut loc pe tărâmul interpretării profetice – o schimbare de interes de la Daniel 7, cu cei 1260 de ani, la Daniel 8 şi marea perioadă a celor 2300 de ani; şi al doilea interes de la Apocalipsa 13 la Apocalipsa 14. Să examinăm aceste lucruri în detalii mai profunde. În timpul primelor patru secole, Roma, ca cea de-a patra putere mondială – Babilonul, Medo-Persia şi puterea macedoneană (sau Grecia) dispăruseră de pe scena lumii – a constituit punctul focal de interes profetic contemporan timpului respectiv în expunerile lui Hipolit şi a altor interpreţi creştini. În secolul următor centrul

PROFEŢIILE TIMPULUI

385

atenţiei s-a schimbat către cele zece coarne, ca fiind cele zece regate barbare de pe teritoriul Romei antice, aşa cum a subliniat Sulpicius Severus şi Ieronim. Apoi, în perioada medievală târzie şi în era Reformei protestante a strălucit raza pătrunzătoare prin care s-a recunoscut clar şi s-a confirmat că cel de-al unsprezecelea corn, cornul cel mic, este papalitatea – identificare ce fusese stabilită de către Eberhard din Salzburg aproximativ pe la 1240. Această identificare a fost confirmată de Wycliffe, Luther, Knox şi mulţi alţii, fiind socotită de protestanţi incontestabilă. Timpul alocat dominaţiei spirituale speciale a papalităţii – cei 1260 de ani – a devenit următorul punct de interes susţinut. Începând cu un secol înainte de revoluţia franceză, oameni ca Cressener, Fleming, Newton şi alţii, au anticipat sfârşitul acelei perioade în jurul lui 1800 sau chiar cu puţin înainte de acest an. Apoi, ca urmare a captivităţii papei Pius al VI-lea în 1798, de ambele părţi ale Atlanticului s-a recunoscut pe larg împlinirea sfârşitului celor 1260 de ani decisivi. (Vezi volumul II). Ceea ce urma să se mai împlinească erau evenimentele finale din Daniel 7 – cele privitoare la scenele grozave ale judecăţii de la sfârşitul lumii. Şi acum a urmat schimbarea imediată, dar remarcabilă, a interesului şi studiului de la Daniel 7 la Daniel 8 şi la profeţia celor 2300 de zile. Printre diferitele interpretări care au apărut – nu numai în Britania şi în Europa, ci şi în Africa şi chiar în India, dar mai ales aici în America s-au extins – cam şaizeci de cercetători serioşi ai profeţiei din diferite denominaţiuni religioase şi limbi au făcut să se audă această nouă veste, că cei 2300 de zile-ani se vor sfârşi în jurul anilor 1843, 1844 sau 1847, deşi difereau cu privire la ceea ce urma să aibă loc atunci. Ni se spune că numai în Britania această controversă a avut ecou de la o mie de amvoane, lăsând urme şi în America de Nord, unde se spunea acelaşi lucru. Niciodată nu existase un asemenea cor de când a început interpretarea profetică.“ The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. IV, pag. 207, 208. Această schimbare de interes extraordinară nu a fost întâmplătoare. Chiar dacă acei cercetători ai Bibliei cu spirit pătrunzător nu au înţeles-o, totuşi Duhul Sfânt le-a călăuzit mintea în acest nou câmp de interes pentru a-i pregăti să se unească într-o mişcare pregătită şi condusă de Dumnezeu, prin intermediul căreia Domnul urma să facă cunoscut că ceasul

386

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

judecăţii venise. Studiul profeţiilor din Daniel 8 şi Apocalipsa 14 a produs această mişcare care a adus la îndeplinire voia lui Dumnezeu. Aceste părţi din Scripturi au devenit temelia şi pilonul central al credinţei advente. După cum atenţia cercetătorilor Bibliei de pretutindeni a fost îndreptată de la Daniel 7 la Daniel 8, ca urmare a încheierii celor 1260 de ani în 1798, tot aşa atenţia noastră se va îndrepta în aceste ultime două capitole ale cărţii la Daniel 8. Informaţia raportată de profet în capitolul opt al cărţii sale i-a fost dată în cea de a doua viziune pe care a primit-o, şi a fost ultima descoperire dată în timpul supremaţiei babiloniene. Lui Daniel i s-a dat solia în cel de-al treilea an al domniei lui Belşaţar, an care s-a dovedit a fi ultimul pentru împăratul cel trufaş, în ciuda faptului că, după judecata sa, tronul său era sigur pentru tot restul vieţii sale. Prea puţin şi-a închipuit el, atunci când a strâns nobilii şi domnitorii în acea noapte de beţie şi petrecere, că niciodată nu va apuca dimineaţa următoare şi nici nu şi-a dat seama că distrugerea fără veste şi totală a Babilonului va fi un tablou despre felul în care ultima manifestare a Babilonului, la un timp ce urmează să vină, se va prăvăli spre ruină veşnică. Daniel 8 este un capitol care trebuie să fie înţeles în întregime de poporul lui Dumnezeu de astăzi. De aceea, i se va face o prezentare cuprinzătoare în acest capitol. În viziune Daniel se găsea „la capitala Susa, în ţinutul Elam; şi în timpul vedeniei“ se afla „lângă râul Ulai.“ Daniel 8,2. Înaintea ochilor săi uimiţi a apărut un berbec cu două coarne care, mergând pe calea sa cotropitoare şi făcându-şi voia, a devenit puternic. Dar stăpânirea sa nu avea să fie veşnică, netrecătoare, deoarece în cele din urmă împotriva lui avea să vină un ţap extrem de agresiv cu un singur corn puternic între ochi. Iată ce scrie Daniel: „A venit până la berbecele care avea coarne, şi pe care-l văzusem stând în râu şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea lui. L-am văzut cum s-a apropiat de berbece, s-a aruncat încruntat asupra lui, a izbit pe berbece, şi i-a frânt amândouă coarnele; fără ca berbecele să i se fi putut împotrivi; l-a trântit la pământ, şi l-a călcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbece din mâna lui. Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerului.“ Versetele 6-8.

PROFEŢIILE TIMPULUI

387

Nu există nici o îndoială cu privire la împărăţiile care sunt reprezentate de aceste două fiare, berbecul şi ţapul, pentru că îngerul i-a spus lui Daniel cine erau. Ele erau, pe atunci, viitoarele împărăţii ale Medo-Persiei şi Greciei, după cum stă scris: „Berbecele pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt împăraţii mezilor şi perşilor. Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui, este cel dintâi împărat. Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt patru împărăţii, care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor avea atâta putere.“ Versetele 20-22. Primul mare împărat al Greciei nu a fost nimeni altcineva decât Alexandru cel Mare, care a murit în puterea tinereţii sale, din cauza unui atac puternic de febră căpătată în timpul unui banchet uriaş. După moartea sa, împărăţia nu a fost dată urmaşilor săi, ci a fost divizată între cei patru generali ai săi. „Cassandru a luat Macedonia şi Grecia, la vest; Lisimah a luat Tracia şi părţile asiatice spre Helespont (Dardanele) şi Bosfor, la nord; Ptolomeu a primit Egiptul, Lydia, Arabia, Palestina şi Coele-Siria, la sud; şi Seleucus a luat Siria şi restul stăpânirilor lui Alexandru din est.“ Daniel and the Revelation, pag. 109, de Uriah Smith. Aşa extraordinare cum au fost evenimentele ce au avut loc prin ridicarea şi căderea imperiilor Medo-Persiei şi Greciei, totuşi ele nu sunt cele mai spectaculoase şi captivante din profeţie. O altă putere urma să apară dintr-unul din acele coarne după ce se statorniciseră, şi aceasta avea să joace în istoria umană un rol care urma să aibă cel mai mare efect asupra adevăratului popor al lui Dumnezeu. „Dintr-unul din ele (dintre cele patru coarne) a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerului, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la Căpetenia oştirii şi i-a smuls necurmata, şi i-a surpat locul locaşului său cel sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început.“ Versetele 9-12. Daniel nu era străin de situaţia profetizată în aceste versete, pentru că exista în timpul său. Babilonul, sub domnia lui Nebucadneţar şi a împăraţilor succesori, săvârşise toate aceste

388

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

lucruri împotriva bisericii lui Dumnezeu. Împărăţia babiloniană, care la acea vreme era antihrist, se mărise nespus de mult chiar până la oştirea cerului; doborâse la pământ o parte din oştire şi din stele şi le-a călcat în picioare; se înălţase până la Căpetenia oştirii şi niciodată nu fusese mai blasfematoare decât atunci când Belşaţar a băut vinul Babilonului din vasele de aur aduse din sanctuar; îndepărtase necurmata; surpase locul sanctuarului lui Dumnezeu; aruncase adevărul la pământ; şi izbutise şi prosperase. Aceasta a fost cea mai descurajatoare privelişte pentru Daniel, care făcuse din iubirea pentru cauza lui Dumnezeu interesul dominant al vieţii sale. Profetul a înţeles că imperii mondiale nu se pot ridica şi cădea în câteva luni. De aceea, el ştia că vor trece secole mai înainte ca Medo-Persia şi Grecia să iasă de pe scena istoriei. După aceea avea să se ridice puterea cornului cel mic, sub a cărui domnie biserica nu avea să fie puterea atotcuceritoare în lume, ci urma să fie adusă în strâmtorări mai mari decât cele prin care ea trecea în timpul când Daniel a văzut această panoramă profetică. Perspectiva era aşa de întunecată, încât părea că biserica nu mai avea nici o nădejde pentru a fi vreodată un instrument potrivit prin care să se stabilească neprihănirea cea veşnică şi să se pună sfârşit păcatului. Profetului i s-a părut că puterile întunericului vor triumfa pentru totdeauna, în timp ce adevărul şi mila vor fi zdrobite pentru totdeauna. Pentru a face lucrurile şi mai rele, viitorul apărea ca şi cum ar fi fost o continuare îngrozitoare a unui trecut cumplit. Dumnezeu chemase pe Avraam să fie tatăl unei naţiuni puternice, prin care să poată sfârşi marea luptă şi să restabilească un singur puls de armonie în întregul univers. După multe piedici serioase, Iehova în cele din urmă stabilise pe urmaşii lui Avraam în ţara lor, de unde plănuise ca ei să împrăştie neprihănirea în orice naţiune de pe pământ. Pentru a le garanta succesul, El i-a înzestrat cu facilităţile necesare pentru câştigarea victoriei mult dorite. El le-a dat libertate personală, serviciile zilnice, sanctuarul şi, cel mai important din toate, pe Hristos drept Conducător şi Cap al lor. Vrăjmaşul nu avea nimic prin care să se poată măsura cu puterea uimitoare oferită Israelului, care dispunea de orice făgăduinţă şi perspectivă de a fi instrumentul eficace al lui Dumnezeu în încheierea grabnică a luptei dintre Hristos şi el.

PROFEŢIILE TIMPULUI

389

Nu contează cât de lipsite de speranţe sunt perspectivele lui Satana, acesta niciodată nu renunţă la bătălie fără o luptă disperată, ştiind chiar unde să-şi îndrepte atacul. O dată ce Iosua şi bătrânii care au trăit după el au trecut la odihnă, Satana i-a convins pe izraeliţi să înlocuiască îndrumările speciale ale lui Dumnezeu de a-i alunga pe canaaniţi până când aveau să intre în totalitate în posesia ţării, cu planul lor de a-şi zidi şi consolida mai întâi propriile lor profituri. Întrucât s-au întors la căile lor, izraeliţii au pierdut mult din protecţia şi puterea personală a lui Dumnezeu, iar Satana a beneficiat repede de avantajul care i s-a oferit. El a condus invazia ţării ocupate de poporul lui Dumnezeu şi, după ce i-a biruit, le-a răpit imediat facilităţile atât de esenţiale succesului lor. Satana i-a privat de libertate, le-a smuls necurmata, a dărâmat sanctuarul şi s-a înălţat în locul lui Hristos. Câtă vreme putea să-i ţină în această situaţie, ştia că nu exista nici o speranţă de a împlini misiunea încredinţată. Trebuie să vedem foarte clar acest punct, deoarece este esenţial pentru victorie. Poporul prin care Domnul va încheia lucrarea Sa, va fi un popor liber; binecuvântat cu slujirea necurmată a Marelui lor Preot, a cărui slujire în sanctuarul ceresc va fi clar înţeleasă şi crezută de ei; iar Satana şi agenţii săi de pe pământ nu vor fi înălţaţi în locul lui Hristos în mintea şi inima lor. Ori de câte ori Dumnezeu a ridicat un luptător prin care să-şi elibereze poporul de sub puterea vrăjmaşilor lor, El le-a înapoiat aceleaşi facilităţi esenţiale de care Satana îi lipsise. De fiecare dată când au recuperat aceste puteri ce le-au fost furate s-au arătat foarte promiţători în a-şi împlini destinul, dar nu după multă vreme repetau aceeaşi istorie tristă. Cel mai rău exemplu dintre toate a fost atunci când apostazia i-a condus în captivitatea din Babilon. Poporul a fost privat de libertate, sanctuarul a devenit un morman de ruine, necurmata a fost îndepărtată, iar omul fărădelegii se înălţase mai presus de Prinţul sau Căpetenia oştirilor. Nu exista nici o posibilitate ca izraeliţii să-şi împlinească misiunea lor, atâta vreme cât erau captivi într-o ţară străină. Pe măsură ce Daniel privea istoria deprimantă a trecutului care se întindea înspre ceea ce părea a fi un viitor fără sfârşit, întrebarea firească ce a apărut în mintea sa era: Cât timp va continua acest lucru? Dacă lucrarea avea să fie încheiată vreodată, atunci trebuia să vină un timp când acest tipar al succesului şi înfrângerii să fie întrerupt. Trebuia să se ridice un popor care niciodată să

390

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

nu mai fie lipsit de facilităţile fără de care Dumnezeu nu poate să îşi termine lucrarea prin el. Dar cât va trebui să mai treacă înainte ca acest timp să sosească? La acest punct Daniel a auzit aceeaşi întrebare pusă. El a zis: „Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: ,În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea necurmatei şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare sfântul locaş (sanctuarul) şi oştirea?‘ “ Versetul 13. La această întrebare a venit un răspuns prompt: „Şi el mi-a zis: ,Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit.‘ “ Versetul 14. Nu trebuie să uităm niciodată că Daniel 8,14 este răspunsul la întrebarea pusă în versetul de mai înainte. Acea întrebare a fost pusă în contextul general al tiparului istoriei, nu numai în cadrul timpului limitat al stăpânirii cornului cel mic, şi i s-a răspuns în acelaşi context. Cu alte cuvinte, întrebarea nu era după cum mulţi presupun: „Câtă vreme va continua puterea cornului cel mic să facă aceste rele?“ Aceia care interpretează versetul în felul acesta, adaugă la Scripturi, aşa încât versetul să poată fi citit de către ei după cum urmează: „În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea necurmatei şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare sfântul locaş (sanctuarul) şi oştirea de puterea cornului cel mic?“ Dacă versetul ar fi fost scris în acest fel, atunci cei două mii trei sute de ani nu puteau începe decât după ce puterea cornului cel mic a desfiinţat sau îndepărtat necurmata punând în locul acesteia urâciunea pustiirii. Potrivit cu Daniel 12,11 acest eveniment a luat loc în anul 508 d.Hr. Dacă puterea cornului cel mic urma să continue pentru aproape două milenii şi jumătate, atunci curăţirea sanctuarului n-ar fi putut începe înainte de anul 2808, an care se află la aproape o mie de ani în viitor. Dar acele cuvinte nu sunt scrise în verset şi nici nu pot fi deduse din el. Adevărata întrebare este: „Câtă vreme avea să continue tiparul cu regularitate neabătută de-a lungul secolelor ce urmau să vină, tipar care a început de îndată ce Dumnezeu a dat sanctuarul şi slujbele sale poporului Său, şi care totuşi să continue să fie menţinut până la venirea la putere a cornului cel mic?“ Întrebarea este pusă în contextul tiparului general al istoriei, nu în cadrul limitelor înguste ale unei puteri. Astfel deci, încheierea profeţiei celor două mii trei sute de ani

PROFEŢIILE TIMPULUI

391

marchează timpul când Babilonul niciodată nu va mai fi în stare să aducă din nou pe poporul lui Dumnezeu în robie, să le smulgă sau să îndepărteze necurmata, să surpe locul adevăratului sanctuar al Domnului sau să se înalţe mai presus de Prinţul oştirii în viaţa lor. Tiparul nu poate continua la nesfârşit. El este sfărâmat şi, pe cât de sigur este sfărâmat, lucrarea poate fi încheiată. Poporul lui Dumnezeu are nevoie să aprecieze pe deplin extraordinara asigurare dată ca răspuns: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit.“ O confirmare în plus cu privire la sfârşitul puterii Babilonului asupra sfinţilor este dată în Daniel 12,6-12. Iarăşi se pune o întrebare şi se dă un răspuns. „Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: ,Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?‘ Care sunt minunile la care se referă acest verset? Această întrebare a fost pusă după ce lui Daniel i se arătase o succesiune de viziuni în care văzuse supremaţia aproape continuă a puterilor nelegiuite ale întunericului asupra bisericii. Acest lucru este ceva de care trebuie să ne minunăm, pentru că în mod normal invers ar fi trebuit să fie cazul. Un mic studiu pentru o clipă va confirma aceasta. Când Dumnezeu i-a încredinţat lui Israel misiunea sa, avea la îndemână resursele nelimitate ale cerului şi nu exista nici o posibilitate ca izraeliţii să cunoască vreodată înfrângerea, dacă ar fi menţinut o vie legătură cu Domnul lor şi dacă ar fi rămas în cadrul voinţei Lui. Împotriva lor au fost asmuţite puteri care erau mici, firave prin comparaţie şi nu ar fi fost surprinzător dacă armata lui Iehova ar fi adus grabnic marea luptă la sfârşit. Ceea ce este de mirare în toată istoria este faptul că forţele mai slabe ale lui Satana au fost aproape continuu la cârmă. Acele victorii repetate pe care vrăjmaşul ar fi trebuit să nu le câştige niciodată sunt minunile la care face referire întrebarea: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?“ „Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme, şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.“ Versetul 7.

392

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

„O vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme“, ca perioadă, s-a sfârşit în 1798, anul care a marcat căderea Babilonului, când i s-a dat rana de moarte. Sanctuarul trebuia să rămână călcat în picioare până în 1844, dar prin această cădere a papalităţii s-a pus sfârşit acelor minuni. O nouă zi începuse pentru că, chiar dacă Babilonul se va ridica din nou din ruina fântânii adâncului sau din groapa fără fund, va fi complet incapabil să biruiască şi să subjuge ultima biserică a lui Hristos. De data aceasta oştirea Domnului va fi biruitoare şi va face ceea ce Israelul ar fi trebuit să aducă la îndeplinire cu milenii înainte. Cu toate acestea, Daniel nu a înţeles răspunsul, el repetând întrebarea. El a zis: „Eu am auzit, dar n-am înţeles; şi am zis: ,Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?‘ “ Versetul 8. Răspunsul a fixat cu precizie aceeaşi dată, însă având un alt punct de început – timpul când necurmata a fost îndepărtată şi instaurată urâciunea pustiirii. „El a răspuns: ,Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea când va înceta necurmata şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! ‘ “ Versetele 9-12. Sfârşitul acestor minuni sau acestor lucruri este fixat să aibă loc în 1798, o dată care se întinde dincolo de îndepărtarea sau încetarea necurmatei şi aşezarea urâciunii pustiirii. Aceste lucruri teribile au avut loc în trecut, în anul 508, lucruri care după 1798 niciodată nu se vor mai întâmpla. Ce înseamnă practic îndepărtarea necurmatei şi aşezarea urâciunii pustiirii? O dată cu declinul imperiului roman împăraţii barbari, care erau partizanii arianismului şi împotrivitorii religiei romano-catolice s-au decis să-şi stabilească supremaţia în lume. Dacă ar fi făcut acest lucru, atunci papalitatea niciodată n-ar fi devenit forţa dominantă în istorie, aşa cum s-a şi întâmplat să devină în realitate. Dar a existat un eveniment care a schimbat totul. Acesta a fost convertirea la catolicism a lui Clovis, împăratul francilor, în 496. Cel care fusese ameninţarea numărul unu pentru papă, a devenit atunci aliatul său cel mai puternic şi în anul 508,

PROFEŢIILE TIMPULUI

393

prin cucerirea vizigoţilor, a decis care va fi puterea conducătoare în Europa. Bătălia decisivă a avut loc în anul 507, bătălie al cărei efect s-a făcut simţit în anul următor. Papalitatea era acum liberă să instaureze urâciunea care pustieşte şi lipseşte pe oameni de slujirea continuă a iubitorului lor Mare Preot din sanctuarul ceresc. O mie două sute nouăzeci de ani mai târziu puterea ei urma să fie sfărâmată, lucru care s-a întâmplat în 1798. Trebuie să accentuăm faptul că, în timp ce „o vreme, vremi şi jumătate de vreme“ pune sfârşit „minunilor“, binecuvântarea deplină nu este obţinută decât după ce poporului lui Dumnezeu îi este dat adevărul despre restaurarea deplină a sanctuarului şi primeşte curăţirea prin intermediul acestuia. De aceea, binecuvântarea este pusă asupra acelora care aşteaptă şi ajung până în 1843, sfârşitul celor o mie trei sute treizeci şi cinci de zile, când această lumină glorioasă cu privire la aceste lucruri se descoperea bisericii. Aceia care au aşteptat şi au primit această cunoştinţă, au fost pregătiţi pentru uşa deschisă care a fost aşezată înaintea lor la sfârşitul celor două mii trei sute de ani. Răspunsul dat în Daniel 8,14 nu numai că adevereşte faptul că ultima biserică va fi eliberată cu totul la sfârşitul acestei perioade, dar el fixează cu precizie începerea judecăţii de cercetare din ceruri şi explică motivul pentru care Domnul a ales să nu înceapă această lucrare importantă înainte de această vreme. Pentru Dumnezeu nu a fost posibil în realitate să înceapă judecata înainte ca minunile să se sfârşească şi sanctuarul să fie restaurat la locul său de drept, deoarece lucrarea din Sfânta Sfintelor cere ca cei care sunt subiectul judecăţii să-l urmeze pe Marele Preot prin credinţă când se duce înaintea lui Dumnezeu în numele lor. Atât de complet a fost ascunsă vederii moştenitorilor Domnului în timpul Evului Mediu lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc, încât pentru ei ar fi fost imposibil atunci să coopereze cu Mijlocitorul lor în lucrarea judecăţii. Prin învăţătura că fiecare biserică romano-catolică era antitipul sanctuarului Vechiului Testament, preoţii au mutat sau au coborât pe acest pământ locul sanctuarului Său ceresc. Acest lucru i-a făcut în stare să înlocuiască slujirea lui Hristos cu cea a unor muritori de rând – înălţarea omului mai presus de Prinţului prinţilor – şi astfel ei au amânat începerea judecăţii. Noi putem fi siguri astăzi că adevărul sanctuarului nu va mai fi luat iarăşi de la fiii luminii. Chiar dacă mulţi care au început

394

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

să umble pe căile lui Dumnezeu vor cădea înainte de sfârşit, va exista întotdeauna o rămăşiţă care se va ţine strâns de soliile vii pe care Dumnezeu le-a trimis pentru încheierea lucrării, iar aceasta este garanţia că noi trăim acum în timpul sfârşitului. Aceasta este o schimbare binevenită de la tiparul trecutului, când fiecare apostazie a avut drept rezultat pierderea sanctuarului şi a serviciilor sale. De exemplu, când biserica apostolică a căzut, adevărul sanctuarului a fost pierdut cu desăvârşire, încât acest lucru a fost ca şi cum niciodată nu fusese cunoscut. In Evul Mediu Epistola către evrei a rămas o carte sigilată. Alt exemplu. Când Hristos se afla pe pământ iudeii se depărtaseră de Dumnezeu, romanii îi stăpâneau, dar evreii continuau să oficieze serviciul jertfelor, neştiind că ceea ce făceau nu avea nici o însemnătate. Sanctuarul fusese surpat în totalitate în mintea lor şi necurmata fusese îndepărtată. Nu la multă vreme după ce poporul advent a preluat torţa adevărului şi a văzut sanctuarul şi pe Marele lui Preot restaurate la locul lor de drept, acesta a început să cadă într-o apostazie învăluită în întuneric. Istoria trecutului ar declara că, la acest punct al timpului, încă o dată, sanctuarul avea să fie dat jos de la locul său de drept, necurmata avea să fie pierdută, şi poporul lui Dumnezeu să fie adus din nou în robie babiloniană. Dar nu a avut loc aşa ceva. În schimb, o rămăşiţă credincioasă s-a prins de adevărul mântuitor al sanctuarului şi experimentează necurmata sau zilnica ispăşire ca pe o putere vie ce-i mântuieşte de păcatele lor şi, de asemenea, îi permit numai lui Hristos să ocupe poziţia care îi aparţine. Aceasta dovedeşte Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adevărat şi demn de încredere. Minunile au luat sfârşit. Sanctuarul este restaurat la locul lui de drept. Puterea omului fărădelegii e zdrobită. El nu va mai duce în robie niciodată pe poporul lui Dumnezeu. Acum este necesar să identificăm într-un mod şi mai clar puterea cornului cel mic care săvârşeşte aceste lucruri înfricoşătoare împotriva cauzei lui Dumnezeu şi a poporului Său. În timp ce interpretarea profetică numeşte în mod specific puterile reprezentate de berbec şi ţap, ea nu face aceasta în privinţa cornului cel mic. Cu toate acestea, dovada furnizată este mai mult decât suficientă pentru a adeveri cine este acest împărat rău. Identificarea puterilor simbolizate de profeţia biblică este o ştiinţă exactă. Metodele neglijente nu vor putea oferi răspunsuri

PROFEŢIILE TIMPULUI

395

corecte. Cercetătorul Bibliei poate fi satisfăcut că a găsit solia pe care Dumnezeu a intenţionat-o pentru el doar atunci când va găsi puterile care întrunesc fiecare descriere dată. Dacă acest lucru se face cu grijă şi sinceritate, atunci poate fi sigur că deţine răspunsurile corecte. Puterea cornului cel mic din Daniel 8,9-12 a apărut după ce imperiul grec se divizase în patru împărăţii – evoluţie care s-a încheiat în anul 311 î.Hr., curând după moartea lui Alexandru cel Mare în anul 323 î.Hr. Cornul cel mic s-a mărit nespus de mult în comparaţie cu Medo-Persia care devenise puternică şi în comparaţie cu Grecia care devenise foarte puternică. Aceste expresii sunt evident relative, aşa cum sunt toate comparaţiile. De exemplu, cărăbuşul goliat ce măsoară zece centimetri în lungime este o insectă mare când o comparăm cu o furnică mititică, dar este foarte mic în comparaţie cu elefantul. Soarele nostru este un corp ceresc foarte mare în comparaţie cu pământul, dar este extrem de mic în comparaţie cu unele din stelele gigantice din univers. În Daniel 8 se stabileşte standardul comparaţiei când MedoPersia este descrisă ca fiind mare sau puternică. Grecia trebuia să fi fost cu adevărat mai puternică pentru că este descrisă ca fiind foarte mare sau puternică, pe când cornul cel mic trebuia să fie cel mai mare dintre cele trei pentru că, în comparaţie cu celelalte, s-a mărit nespus de mult. Întrucât Medo-Persia a fost un imperiu mondial mare şi Grecia un imperiu mondial mai mare, puterea cornului cel mic nu putea fi decât un alt imperiu mondial. Doar o singură împărăţie vine după Grecia care întruneşte toate cerinţele profeţiei, şi ea este Roma în ambele ei forme păgână şi papală. În înfumurarea ei ambiţioasă şi arogantă de stăpână a lumii ea trebuia să se extindă mai întâi spre sud, apoi spre est, urmând ca în final să invadeze ţara cea minunată, care este Israel. Vezi versetul 9. Aceasta nu este cea mai firească secvenţă. Ne-am aştepta ca după stabilirea puterii ei în Egipt să se extindă în mod firesc spre Palestina şi apoi spre est, dar nu s-a întâmplat acest lucru. Mai întâi ea s-a îndreptat spre Egipt, apoi spre est şi abia la urmă către Palestina. Apoi „...s-a mărit mult, chiar până la oştirea cerurilor; şi a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare.“ Versetul 10. K. J.V. Bible.

396

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Când îngerul i-a explicat profetului ce înseamnă aceste cuvinte el a spus astfel: „La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor.“ Versetele 23, 24. Oştirea este formată din poporul Domnului, iar stelele sunt învăţătorii pe care Hristos i-a numit ca să instruiască turma Sa. Acelaşi simbolism este folosit şi explicat în Apocalipsa 1,16.20. „În mâna dreaptă ţinea şapte stele... cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici.“ „ ,Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă.‘ Apocalipsa 2,1. Aceste cuvinte sunt adresate învăţătorilor din biserică – cei cărora Dumnezeu le-a încredinţat o grea răspundere. Influenţele plăcute, care trebuie să fie din belşug în biserică, sunt strâns legate de slujitorii lui Dumnezeu, care trebuie să dea pe faţă iubirea lui Hristos. Stelele cerului sunt sub controlul Lui. El le umple de lumină. El le călăuzeşte şi le îndrumă mişcările. Dacă El nu ar face aceasta, atunci ele ar deveni stele căzătoare. Tot la fel şi cu slujitorii Săi. Ei nu sunt decât unelte în mâinile Sale, şi tot binele pe care îl săvârşesc este făcut prin puterea Lui. Prin ei trebuie să strălucească lumina Sa. Mântuitorul trebuie să fie rodnicia lor. Dacă ei vor privi la El, aşa cum El a privit la Tatăl, atunci vor fi făcuţi în stare să facă lucrarea Sa. Făcând din Dumnezeu tăria lor, El le va da strălucirea Sa spre a o reflecta în lume.“ Faptele apostolilor, cap. 57, par. 23. Unii dintre aceşti învăţători şi unii din oştirea pe care ei trebuiau să o educe în principiile divine urmau să fie doborâţi la pământ sau, cu alte cuvinte, să fie omorâţi. Nu e nevoie să relatăm fapte şi cifre privitoare la persecuţia fără frâu pe care puterile păgână şi papală au îndreptat-o împotriva creştinilor. Milioane de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu au pierit. Pastori şi oameni au fost aruncaţi la lei, au fost arşi de vii, au fost exilaţi, înrobiţi, torturaţi, îngropaţi de vii, decapitaţi sau ucişi în păduri şi pe câmpii, unde se refugiaseră ca să se închine Dumnezeului pe care îl iubeau şi căruia îi slujeau. Lucrul uimitor este că în loc ca biserica să slăbească şi să fie distrusă, acest masacru a servit doar ca să o întărească. Sângele celor ucişi a fost sămânţa care a germinat din plin. În cele din urmă, persecutorul şi nu cel persecutat, a fost cel care şi-a pierdut puterea. Nimeni nu

PROFEŢIILE TIMPULUI

397

a reuşit încă să se înalţe pe sine prin doborârea altora, cu toate că la prima vedere poate părea să aibă succes. Nici o altă putere de pe pământ nu a putut să se măsoare cu Roma păgână şi papală în hotărârea ei de a extermina pe toţi oponenţii regimul ei. Rezultatul a fost că milioane de creştini literalmente au fost forţaţi să îşi dea viaţa mai degrabă decât să renunţe la credincioşia lor faţă de cauza lui Dumnezeu. S-ar putea argumenta că mari dictatori, asemenea lui Hitler, au fost la fel de lipsiţi de milă, şi acest lucru este adevărat; însă regimul lui a durat doar câţiva ani, în timp ce suflarea destructivă, înfiorătoare a Romei a decimat biserica aproape două milenii. Cei care aduc suferinţe şi nimicire împotriva poporului lui Dumnezeu sunt socotiţi de El ca şi cum i le-ar fi adus Lui personal, deşi aceasta nu înseamnă că El adoptă un caracter răzbunător, o dispoziţie pedepsitoare. Oamenii sunt cu totul greşiţi când cred că prin nimicirea creştinilor îi aduc un serviciu lui Dumnezeu. Sângele celor ucişi apasă din greu asupra persecutorului care va fi obligat să plătească cu dobândă în ziua răsplătirilor. El va descoperi atunci că înălţarea eului său mai presus de Prinţul oştirilor a fost imaginară şi nu reală. „S-a înălţat până la Căpetenia oştirii şi i-a smuls necurmata şi i-a surpat locul locaşului cel sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti.“ Daniel 8,11.12.25. Cuvântul „jertfa“ a fost omis în versetele citate deoarece nu se găseşte în textul original. În multe Biblii acest cuvânt este tipărit cu litere italice. Traducătorii l-au adăugat fiindcă au gândit că aşa cere sensul, însă au fost greşiţi. Spiritul Profetic confirmă faptul că este un cuvânt adăugat: „Am văzut apoi în legătură cu ,necurmata‘ (Daniel 8,12) că termenul ,jertfa‘ a fost adăugat de înţelepciunea omenească şi nu face parte din text; şi că Domnul a dat o vedere corectă despre acest lucru tuturor acelora care au dat strigarea despre ceasul judecăţii. Când exista unitate, înainte de 1844, aproape toţi erau uniţi pe baza unei vederi corecte a ,necurmatei‘; dar în confuzia de după 1844 au fost îmbrăţişate alte vederi şi a urmat întuneric

398

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

şi confuzie.“ Experienţe şi viziuni, cap. Timpul secerişului, par. 2. Vederea susţinută în timpul Reformei a fost că „necurmata“ se referă la slujirea continuă sau necurmată a lui Isus Hristos în sanctuarul din cer. Această vedere a fost susţinută de O. R. L. Crosier care este descris ca „având adevărata lumină cu privire la curăţirea sanctuarului.“ A Word to the Little Flock, pag. 12. James White a susţinut aceeaşi vedere ca şi Crosier, dar diferită de vederile lui William Miller şi Uriah Smith care credeau că „necurmata“ se referă la păgânism. Nu este surprinzător că William Miller a adoptat această vedere eronată, deoarece nu a înţeles clar ce însemna cu adevărat curăţirea sanctuarului. Studiul lui Uriah Smith intitulat Daniel and the Revelation, o abordare mai mult tehnică decât spirituală, l-a condus de asemenea la o concluzie greşită în acest punct, aşa cum s-a întâmplat şi în alte domenii vitale, ca de pildă identificarea împăratului de la miazănoapte şi a adevăratului concept despre Armaghedon. Profeţiile din Daniel, ca şi cele din Apocalipsa, se ocupă de bătălia dintre Hristos şi Satana. De aceea, ceea ce face omul fărădelegii aşa cum este el descris reprezintă atacurile sale împotriva lucrării şi slujirii lui Hristos în cer şi pe pământ. Locul sanctuarului lui Hristos este doborât la pământ şi necurmata sau slujirea Sa continuă este îndepărtată sau smulsă de la poporul Său. Profeţia nu admite altă interpretare decât aceasta. Papalitatea a îndepărtat necurmata şi a aruncat la pământ sau a surpat locul sanctuarului lui Hristos prin învăţătura care spune că fiecare biserică romano-catolică este antitipul sanctuarului din Vechiul Testament, şi prin înlocuirea slujirii lui Hristos în ceruri cu slujirea preoţilor pe pământ. În felul acesta atenţia oamenilor a fost abătută de la puterea mântuitoare din cer la efectele distrugătoare ale celei de pe pământ. În capitolul precedent am citat declaraţiile autorilor romanocatolici, pentru a confirma faptul că papalitatea s-a înălţat mai presus de Dumnezeul cerurilor. Hotărârea ei de a stăpâni peste oameni în locul lui Dumnezeu, face din Babilon tocmai ceea ce este. Aceasta este cea mai categorică violare a principiilor de bază ale ordinii şi organizaţiei divine şi este sursa oricărei cruzimi, corupţii, pierderi şi morţi. Ea este urâciunea care pustieşte şi nu este nimic pe care Domnul să-l urască mai mult ca acest sistem. Mult timp am putea dedica examinării acestor declaraţii dife-

PROFEŢIILE TIMPULUI

399

rite care identifică lucrarea şi caracterul puterii cornului cel mic, dar s-a spus suficient pentru a dovedi că există doar o singură putere care se potriveşte descrierii şi care este Babilonul în formele sale de Roma păgână şi papală. Acum ne mai rămâne doar să determinăm punctul de început şi de sfârşit ale celor două mii trei sute de ani la sfârşitul cărora Babilonul nu va mai avea puterea de a smulge necurmata şi de a surpa sanctuarul, timp care va marca începerea judecăţii. În Daniel 8 nu ni se dă nici o explicaţie despre punctul de început sau de sfârşit al acestei perioade de timp foarte importante, în ciuda faptului că îngerul Gabriel a fost instruit să explice profetului fiecare parte a viziunii: „Şi am auzit un glas de om în mijlocul râului Ulai care a strigat şi a zis: ,Gavrile, tâlcuieşte-i vedenia aceasta.‘ “ Versetul 16. Berbecul, ţapul, primul împărat, cei patru împăraţi şi puterea cornului cel mic sunt toate explicate, dar când îngerul a început să explice înţelesul timpului din profeţie, Daniel nu a mai fost în stare din punct de vedere fizic să suporte deloc şi îngerul a trebuit să lase pentru mai târziu sau să amâne explicaţia acestei părţi din viziune. Nu este deloc surprinzător că Daniel a leşinat când a privit descoperirile îngrozitoare ale istoriei viitorului în care biserica avea să fie asuprită foarte multă vreme, iar lucrarea lui Dumnezeu urma să fie întârziată dincolo de timpul când trebuia să fie finalizată. Pentru profet aceasta a fost o încercare foarte grea. Cândva mi-a părut rău că explicarea elementului-timp din profeţie a trebuit să fie amânată pentru următorul capitol al cărţii lui Daniel. Am regretat că Domnul nu l-a binecuvântat în mod special pe Daniel cu tăria de a suporta ceea ce i s-a arătat, dar acum sunt recunoscător că răspunsul a fost amânat, pentru că în felul acesta a fost pusă la dispoziţie o descoperire cu mult mai mare care altfel nu ar fi fost posibilă. Experienţa m-a învăţat din nou că nu pot exista îmbunătăţiri ale căilor lui Dumnezeu. Ele sunt desăvârşite în orice detaliu. Curând după ce Daniel se dovedise neînstare emoţional să suporte descoperirile îngrozitoare raportate în Daniel 8, împărăţia Babilonului îşi ajunsese sfârşitul. Într-o singură noapte ea a fost redusă la un morman de ruine, de unde nu s-a mai refăcut niciodată. Acest eveniment i-a adus profetului noi speranţe şi mari aşteptări. El a înţeles profeţia dată prin Ieremia că cei şaptezeci de ani se vor

400

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

termina o dată cu supremaţia Babilonului şi se aştepta ca izraeliţilor să li se îngăduie să se reîntoarcă în Palestina, să reclădească templul şi să reinstituie serviciile acestuia. Dar lunile se scurgeau fără nici o schimbare. Înţelegând natura condiţională a unora dintre profeţii Daniel s-a temut că poporul său zădărnicise încă o dată planurile lui Dumnezeu, aşa după cum făcuseră adesea. De exemplu, a existat un timp când Domnul a intenţionat să-i conducă direct în ţara făgăduită dar, când au ajuns la Cades-Barnea, ei au manifestat necredinţă şi un spirit de răzvrătire care a făcut acest lucru imposibil. Recunoscând posibilitatea ca acest lucru să se repete, Daniel a făcut una din cele mai remarcabile rugăciuni de mărturisire păstrate în raportul sacru. În numele poporului său el a mărturisit păcatele care îi aduseseră în captivitate şi de care se temea că va împiedica eliberarea lor din robie. Ar fi fost bine dacă toţi iudeii s-ar fi unit cu el în rugăciunile sale. Acea rugăciune stăruitoare, rostită sub inspiraţia Duhului Sfânt şi amestecată cu tămâia neprihănirii fără pată a lui Hristos, s-a înălţat la Tatăl care l-a însărcinat prompt pe Gabriel ca să îi comunice informaţia care era nu numai un răspuns cu privire la viitorul iudeilor, ci şi explicaţia celor două mii trei sute de zile profetice. Un singur răspuns a servit ambelor întrebări – un fapt care face ca lumina dată în Daniel 9 să fie de o valoare inestimabilă. Daniel a fost sfătuit să „Ia aminte dar la cuvântul acesta şi să înţeleagă vedenia!“ Daniel 9.23. „Cuvântul acesta“ şi „vedenia“ erau două lucruri diferite şi nu trebuie confundate unul cu altul. Problema din mintea lui Daniel era viitorul poporului său şi acesta era strâns legat de profeţia dată prin Ieremia şi raportată în Ieremia 25,12. Vor fi ei eliberaţi acum când cei şaptezeci de ani de dominaţie babiloniană s-au sfârşit sau, din cauza eşecului de a se pocăi cu adevărat de păcatele care i-au adus acolo, trebuia să rămână sub conducerea medo-persană pentru o altă perioadă de timp? Viziunea la care se făcea referire nu era aceeaşi descoperire a adevărului, pentru că solia dată prin Ieremia nu a venit în forma unei vedenii. Cuvântul Domnului a fost rostit profetului fără să vadă fiare, ape, coarne şi aşa mai departe. De aceea, singura viziune la care se face referire în acest caz era porţiunea neexplicată din Daniel 8.

PROFEŢIILE TIMPULUI

401

Există o altă dovadă care confirmă aceasta. Gabriel fusese instruit astfel: „...tâlcuieşte-i vedenia aceasta.“ Daniel 8,16. În felul acesta responsabilitatea sa era aceea de a explica orice parte a viziunii. Când a devenit imposibil pentru Gabriel să facă acest lucru într-o singură sesiune, atunci el a trebuit să-şi ducă la sfârşit sarcina mai târziu, când avea să i se ofere din nou ocazia. Această ocazie s-a dovedit a fi atunci când Daniel era ocupat cu profeţia din Ieremia. Faptul este că dacă în Daniel 9 Gabriel nu şi-ar fi dus la sfârşit sarcina de a explica toată viziunea, atunci el nu ar fi izbutit să împlinească porunca Domnului, pentru că nu există nici un alt loc în Sfânta Scriptură unde să ofere interpretarea necesară. Ea a fost dată aici şi nicăieri altundeva. Aceasta înseamnă că dacă o persoană nu acceptă Daniel 9 ca explicaţie a lui Daniel 8,14, atunci trebuie să adopte poziţia că Daniel 8,14 nu a fost niciodată explicat, ceea ce face ca totul să fie lăsat în suspans. Aceia care resping legătura dintre cele două capitole şi totuşi încearcă să explice Daniel 8,14, pot să ofere doar o interpretare omenească în lipsa unei descoperiri divine a ceea ce înseamnă ea. Nu numai că o asemenea interpretare este în întregime nevrednică de încredere, dar ea este o inducere în eroare primejdioasă. Nici un adevărat copil al lui Dumnezeu nu-i poate da nici cea mai mică credibilitate. Puternicul înger ceresc l-a informat pe profet că „şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.“ Daniel 9,24. Pentru aproape două mii de ani înaintea zilei lui Daniel, izraeliţii fuseseră păstrătorii legământului şi fusese responsabilitatea lor continuă să canalizeze lumina către fiecare naţiune de pe pământ. Din nou şi din nou ei puseseră interesele lor mai presus de cele ale lui Dumnezeu şi în consecinţă căzuseră într-o adâncă apostazie, dar Domnul îi iertase şi îi restabilise. Acest lucru se întâmplase în mod repetat, încât părea ca şi cum procesul va continua veşnic. De fapt, conducătorii începuseră să promoveze energic ideea că mandatul încredinţat iudeilor niciodată nu va putea fi retras, indiferent cât de nedemni şi de ineficienţi ar fi devenit ei. Dar Dumnezeu le-a spus clar că exista o limită, un timp de probă dincolo de care nu se poate trece. Dacă nu aveau să pună

402

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

un sfârşit păcatelor şi să aducă neprihănirea veşnică la acea vreme, atunci locul special ocupat de ei avea să fie dat altor oameni. Acest lucru urma să aibă loc nu din cauza faptului că Dumnezeu devenise nerăbdător faţă de ei, ci pentru că aveau să devină incapabili să facă din nou voia lui Iehova. Domnul nu avea altă opţiune decât să recunoască despărţirea ireversibilă pe care chiar evreii o făcuseră şi apoi să caute un alt popor prin care El să poată face ceea ce ar fi trebuit să facă prin ei. Punctul de început al acestei perioade de probă era „...de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului.“ Versetul 25. Au fost necesare trei decrete pentru a întruni această descriere. Primul decret pentru rezidirea casei lui Dumnezeu a fost dat de regele Cir în anul 536 î.Hr. Ezra 1,1-4. Al doilea decret dat de Darius în 519 î.Hr. a înlăturat obstacolele puse în calea lucrării şi ca atare el a confirmat primul decret. Ezra 6,1-12. Al treilea decret a fost dat de Artaxerxe în anul 457 î.Hr. şi le-a pus la dispoziţie evreilor toate drepturile ca naţiune. Ezra 7. Prin aceste trei edicte sau decrete porunca de rezidire şi restaurare a cetăţii fusese desăvârşită şi începuse timpul pentru cei 490 de ani. Aceasta este profeţia cea mai uşor de verificat dintre toate profeţiile ce includ perioade de timp, pentru că ea are un punct de început specific şi puncte de reper precise pe parcursul ei. Ca nici o altă profeţie ea confirmă principiul zi-an al interpretării profetice. La şaizeci şi nouă de săptămâni sau 483 de ani după anul 457 î.Hr. urma să apară Mesia şi să confirme legământul vreme de o săptămână, prin aceasta asigurându-i pe evrei, în ciuda adâncimii apostaziei în care căzuseră, că dacă se vor pocăi şi îşi vor aduce viaţa în armonie cu Dumnezeu vor putea rămâne poporul Său ales. La jumătatea săptămânii El urma să fie omorât sau crucificat pentru poporul Său. Evenimentele au avut loc exact la timpul specificat. Isus şi-a început lucrarea în anul 27 d.Hr.; a fost răstignit după trei ani şi jumătate, în anul 31; iar timpul de probă pentru evrei s-a sfârşit în anul 34. După această dată evreii niciodată nu au mai putut recâştiga statutul de popor ales. Aceasta ne este arătat în ultimul verset al capitolului. „El va confirma legământul cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi din cauza răspândirii urâciunilor El o va părăsi până

PROFEŢIILE TIMPULUI

403

la sfârşit, chiar până va fi nimicită deplin, şi ceea ce s-a hotărât va fi turnat asupra celei părăsite.“ K. J.V. Bible. Se pune întrebarea: Ce va părăsi El? Subiectul acestei profeţii este „cetatea sfântă“ şi „poporul evreu“ căruia i-a fost oferit timpul de probă. Totuşi Domnul ştia dinainte că ei vor eşua şi pe baza acestei cunoaşteri sigure El spune ce avea să se întâmple la sfârşit cetăţii „sfinte“. Din cauza răspândirii urâciunilor, ea avea să fie părăsită până la sfârşit, când ceea ce este hotărât va fi turnat asupra celei părăsite. Sfârşitul tuturor lucrurilor nu soseşte decât la finalul mileniului, totuşi până la acea vreme Ierusalimul trebuie să rămână un loc părăsit, îmbrăcat cu urâciunea care pustieşte. Nu mai poate fi niciodată sălaşul Duhului Sfânt, iar evreii nu mai pot fi vreodată canalul de lumină pentru lume. „Cetatea Ierusalimului nu mai este un loc sacru. Blestemul lui Dumnezeu este asupra ei din pricina respingerii şi răstignirii lui Hristos. O pată neagră de vinovăţie zace asupra ei şi niciodată nu va mai fi un loc sacru până când va fi curăţit de flăcările purificatoare ale cerului. La vremea când acest pământ blestemat de păcat este curăţit de orice pată a păcatului, Hristos va sta din nou pe muntele Măslinilor. Când picioarele Sale se opresc asupra lui, el se va despărţi în două şi va deveni o mare câmpie pregătită pentru cetatea lui Dumnezeu.“ Review and Herald, 30 iulie 1901. Contrar luminii date lui Daniel, pastori şi oameni care sunt în bisericile babiloniene, unde există o lipsă serioasă de cunoaştere a profeţiilor conţinute în Daniel şi în Apocalipsa, cred că va exista o restaurare a evreilor la poziţia de mult pierdută ca mesageri ai lui Dumnezeu, şi ei vor propaga cu tărie acest punct de vedere când intrăm în conflictul final. Adevăratul credincios va înţelege totuşi că timpul de probă pentru Ierusalim a trecut şi nici cetatea şi nici ţara nu vor mai fi vreodată centrul lucrării lui Dumnezeu. Instrucţiunea dată de Dumnezeu prin îngerul Gabriel în Daniel 9 nu poate fi văzută decât în contextul perioadei celor 2300 de ani. Acesta este motivul pentru care îngerul a îndreptat atenţia profetului spre această porţiune neexplicată a viziunii anterioare înainte ca el să vorbească despre detaliile perioadei celor 490 de ani. Prin urmare şi noi trebuie să studiem Daniel 9 ca explicaţie a lui Daniel 8,14. Oricine îl studiază altfel nu va reuşi să înţeleagă solia atât de esenţială pentru prezent şi pentru binele nostru veşnic.

404

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

Este evident că cei 490 de ani erau o porţiune din cei 2300 de ani şi nu pot fi nimic altceva decât prima parte a acestei perioade mai lungi. De aceea, punctul de început al celor 490 de ani şi al celor 2300 de ani trebuie să fie acelaşi – anul 457 î.Hr. Ceea ce înseamnă că intervalul de timp mai lung s-a sfârşit în octombrie 1844. Există o dovadă elocventă pentru a confirma că acesta este adevăratul sfârşit al celei mai lungi perioade profetice din Scripturi. Peste tot în Spiritul Profetic nu este luată în consideraţie nici o altă dată. Pe deasupra, profeta a mărturisit că Domnul îi arătase în mod special că 22 octombrie 1844 era data corectă. „Domnul mi-a arătat într-o viziune că Isus s-a ridicat, a închis uşa şi a intrat în Sfânta Sfintelor în luna a şaptea a anului 1844.“ A Word to the Little Flock, pag. 12. Intrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor din ceruri a coincis cu cel mai important eveniment de pe acest pământ. Profeţia susţinea că la sfârşitul celor 2300 de ani sanctuarul nu va mai fi călcat în picioare, ci va fi restaurat la locul lui de drept în credinţa adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Sfărâmarea puterii papale în 1798 nu realizase aceasta, dar a pregătit calea. În anii care au urmat a avut loc un progres constant către atingerea acestui ideal. Când William Miller a răspuns cu şovăială la chemarea lui Dumnezeu de a vesti cea de a doua venire, el avea încă înţelegerea greşită că pământul era sanctuarul şi nici prietenii, nici duşmanii săi nu au descoperit această fisură în solia lui. Sanctuarul nu fusese încă restaurat la locul lui de drept şi nici nu avea să fie până ce nu avea să se împlinească timpul indicat de profeţie. Cei 2300 de ani s-au încheiat în seara de 22 octombrie 1844, dar credinţa, pe care Biserica Catolică o insuflase de atâta vreme, că locul sanctuarului este aici pe pământ, a persistat în mintea celor credincioşi şi a constituit cauza teribilei lor dezamăgiri. Dar o dată cu sfârşitul profeţiei celor 2300 de zile venise timpul pentru o schimbare, iar aceasta trebuia să aibă loc chiar atunci când s-a specificat. Această prezicere trebuia să fie împlinită cu exactitate ca toate celelalte precedente; tot la fel de exact după cum moartea lui Hristos a coincis cu timpul jertfei de seară. Şi aşa s-a dovedit a fi. De îndată ce perioada a luat sfârşit, doi bărbaţi, O. R. L. Crosier şi Hiram Edson, în zorii zilei de 23 octombrie, după o noapte de rugăciune pentru descoperirea

PROFEŢIILE TIMPULUI

405

luminii divine care să explice de ce Hristos nu apăruse aşa cum era de aşteptat, mergeau printr-un lan de porumb când au văzut cu o claritate remarcabilă locul sanctuarului ce trebuia să fie curăţit la sfârşitul celor 2300 de ani. Descoperirea a venit tot aşa după cum Duhul Sfânt se coborâse în Ziua Cincizecimii la timpul potrivit – nici o zi mai devreme, nici o zi mai târziu. O asemenea împlinire a profeţiei ar trebui să confirme fiecărui credincios veracitatea profeţiei date în Daniel 8,14. Aceia care nu abandonaseră credinţa în solia adventă au văzut imediat şi au acceptat deplin lumina care descoperea lucrarea Marelui lor Preot în Sfânta Sfintelor din ceruri. Ei puteau acum să se adune la adevăratul sanctuar pe care Domnul îl ridicase în cerurile cerurilor, lucru care l-a făcut în stare pe Hristos să înceapă lucrarea judecăţii de cercetare şi ispăşirea finală; o lucrare care nu poate fi făcută dacă adevăratul Israel nu înţelege şi nu cooperează cu Hristos prin strângerea laolaltă la sanctuar cu suflete chinuite, cu pocăinţă adevărată şi cu mărturisire potrivită. Noi trăim acum în timpul curăţirii sanctuarului ceresc. „Judecata are loc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp de mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea va ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţa noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, mai presus de orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la avertizarea lui Hristos: ,Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea.‘ Marcu 13,33. ,Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.‘ Apocalipsa 3,3.“ Tragedia veacurilor, cap. 28, paragraful 4 de la sfârşit. Înţeleaptă este într-adevăr orice persoană care recunoaşte astăzi adevărata natură a timpului în care trăieşte şi se foloseşte de orice înzestrare care i-a fost pregătită spre mântuire veşnică.

Capitolul 27

Contrafacerea
Ori de câte ori Domnul face o lucrare pentru poporul Său sau îi pune la dispoziţie un adevăr mântuitor, Satana e nelipsit pentru a promova o contrafacere destructivă calculată să abată sufletele de la Dumnezeu spre el. Cu cât mai importantă este solia, cu atât mai sârguincios este vrăjmaşul în săvârşirea acestui rău. Nici o solie nu poate fi mai importantă ca avertizarea despre judecată şi nici o altă mişcare nu poate fi mai importantă decât aceea prin care este dată solia. De aceea, Scriptura care constituie temelia acestei mişcări va fi subiectul unei contrainterpretări satanice destinată să-i înşele şi să-i distrugă pe copii lui Dumnezeu. Acest Cuvânt este profeţia din Daniel 8,14. „Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost temelia şi pilonul central al credinţei advente, a fost acesta: ,Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit.‘ Daniel 8,14. Acestea fuseseră cuvintele cunoscute de toţi credincioşii apropiatei reveniri a Domnului. Pe buzele a mii de oameni era repetată această profeţie ca un cuvânt de ordine al credinţei lor. Toţi simţeau că de evenimentele prezise aici depindeau cele mai strălucite aşteptări şi cele mai scumpe nădejdi. Aceste zile profetice fuseseră arătate ca încheindu-se în toamna anului 1844.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 1. Aceia dintre noi care care au crescut în credinţa adventă au auzit de obicei numai o singură interpretare a acestei profeţii. Aceasta a condus la concluzia că în afara adventismului profeţia fusese complet ignorată şi că alţi oameni nu au interpretare pentru ea. O conştientizare a politicii lui Satana de a contraface orice solie importantă pe care Dumnezeu a trimis-o poporului Său
(406)

CONTRAFACEREA

407

ne asigură că, în mijlocul bisericilor căzute, trebuie să existe o interpretare a acestei profeţii vitale care este o contrafacere a celei reale. Mai mult decât atât, pe măsură ce intrăm în conflictul final când solia despre sanctuar şi curăţirea lui devine un element forte în înaintarea cauzei lui Dumnezeu, vrăjmaşii acesteia vor învăţa o falsă explicaţie a acestor simboluri cu toată puterea şi eficacitatea care le stă la îndemână. Când vine acel timp adevăratul popor al lui Dumnezeu va trebui să fie stabilit în adevăr pe de o parte, iar pe de altă parte să fie în stare să întâmpine şi să demaşte contrafacerea. Nimeni să nu-şi închipuie că aceasta va fi o sarcină uşoară, pentru că Satana şi-a formulat învăţăturile cu cea mai mare viclenie. Nu voi uita niciodată prima ocazie când m-am confruntat cu explicaţia alternativă la Daniel 8 şi 9. Aceasta a avut loc de timpuriu în 1955 când am fost numit de către biserică conducător misionar la Colegiul Misionar Longburn, în Noua Zeelandă. În vreme ce mergeam din uşă în uşă am ajuns într-o casă unde două doamne au fost foarte binevoitoare să studieze cu mine, şi mi-au propus să începem studiul cu Daniel 8 şi 9. Am fost fericit să accept această propunere presupunând că nu voi avea nici o dificultate să le conving de adevărurile conţinute în aceste capitole. Cu o încredere totală ele mi-au prezentat o interpretare pe care nu o mai auzisem niciodată înainte şi care am găsit-o atât de convingătoare, încât curând am intrat într-o confuzie totală. Am fost neînstare să le răspund şi m-am întors acasă în acea dupăamiază punând la îndoială la modul cel mai serios solia şi mişcarea adventă. Niciodată nu mă gândisem că ar fi posibil să pun sub semnul întrebării poziţia adventă din Daniel 8,14, şi când m-am confruntat cu o asemenea provocare am fost neînstare totalmente să dau un răspuns. În săptămâna care a urmat am studiat această solie vitală ca niciodată mai înainte. Domnul, în providenţa Sa extraordinară, mi-a îndreptat atenţia către o broşură scrisă de un om care descoperise erorile acestei contrainterpretări, iar la sfârşit rezultatul a fost că am ieşit din experienţa aceasta mai bine stabilit în adventism decât fusesem vreodată înainte. Puterile întunericului n-au mai fost în stare vreodată de atunci încoace să-mi impresioneze mintea cu această falsă învăţătură. Teoria promovată de aceia care resping adevărul este că puterea cornului cel mic nu a fost nici Roma păgână, nici Roma

408

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

papală, ci un împărat seleucid pe nume Antioh Epifanul al IV-lea. Acest om s-a născut aproximativ în anul 215 î.Hr. şi a murit în anul 163 î.Hr. El a avut planuri ambiţioase de a zidi un imperiu puternic, însă de fiecare dată a fost zădărnicit, mai întâi de romani, apoi de macabei, apoi de forţele persane şi în cele din urmă de tuberculoza care i-a răpus viaţa înainte de a ajunge la vârsta de şaizeci de ani. Faptul că şi-a luat numele de „Epifanul“, ceea ce înseamnă „Dumnezeu se descoperă“ arată nivelul de înălţare la care căuta să ajungă. El pe drept poate fi numit antihrist fiindcă aşa a şi fost. Acest rol nu era ceva neobişnuit pentru el, deoarece milioane de oameni au căzut în această categorie. Unii, desigur, au ocupat această poziţie cu mai multă putere decât alţii, ca de pildă marii cezari şi împăraţii Babilonului. În anul 170 î.Hr. el a pornit război împotriva Egiptului care încerca să cucerească Palestina. El a avut succes în această campanie militară, dar sistemul său de guvernare stabilit în Egipt nu a durat după plecarea sa, astfel că s-a întors să cucerească Alexandria. Egiptenii au făcut apel la Roma care, drept răspuns, a trimis un reprezentant în persoana lui Gaius Popillius Laenas pentru a-i ordona să iasă afară din ţară. Romanul a venit neînarmat şi neescortat, fiind însoţit doar de un servitor şi, la început, Antioh a refuzat să se supună. Ca răspuns la această împotrivire reprezentantul Romei a desenat un cerc pe nisip de jur împrejurul împăratului seleucid şi i-a cerut să-i dea un răspuns pozitiv înainte de a ieşi din cerc. Umilit, împăratul seleucid şi-a dat seama de inutilitatea intrării în conflict cu uriaşa putere militară a Romei, a ascultat ordinul şi a părăsit ţara. El a înaintat spre Ierusalim unde a ocupat cetatea şi a profanat vreme de trei ani şi zece zile altarele sacre aducând drept jertfe porci. Pentru evrei aceasta era într-adevăr o urâciune a pustiirii. Atunci macabeii s-au răsculat împotriva lui şi l-au obligat să se retragă în Persia unde, după unele campanii fără succes, a murit de tuberculoză. Anumite aspecte ale activităţii acestui om par să împlinească profeţia, şi le vom examina una după alta. Puterea cornului cel mic trebuia să se ridice dintr-unul din cele patru coarne în care se divizase imperiul grec. „Dintr-unul din ele a crescut un corn mic...“ Daniel 8,9.

CONTRAFACEREA

409

Se susţine că Antioh, ca împărat seleucid, s-a ivit din această diviziune a imperiului. Pentru a fi mai exacţi el nu s-a ivit din, ci a fost una din cele patru divizări sau împărţiri ale imperiului. Trebuie să ne amintim că un corn nu simbolizează doar un împărat ca persoană, ci o împărăţie peste care trebuia să domnească un şir succesiv de împăraţi. De exemplu, când Daniel i-a spus lui Nebucadneţar că el era împăratul simbolizat de capul de aur, el a vrut să spună că atât împăratul cât şi cei care aveau să-l succeadă la tron erau reprezentaţi de capul de aur, până ce medo-persanii, reprezentaţi de argint, urmau să-i ia locul. Dacă Nebucadneţar a fost împăratul simbolizat de aur, atunci împăratul care avea să-l urmeze trebuia să fie un alt babilonian. Dar nu acesta a fost gândul plănuit în profeţie, şi împăratul babilonian a înţeles acest fapt. El a înţeles că o altă naţiune urma să înlăture imperiul pe care el îl clădise. Acesta a fost motivul pentru care a respins profeţia şi a ridicat un chip numai din aur. Expresia: „Dintr-unul din ele a crescut un corn mic...“ i se potriveşte puterii romane cu mult mai corect şi cum trebuie. Nu ne sunt disponibile rapoarte despre stabilirea la origini şi dezvoltarea timpurie a Romei, dar avem suficientă informaţie care arată că ea a crescut din Grecia. O dată cu scurgerea secolelor, Roma, care ieşise dintr-unul din aceste coarne, a devenit la rândul ei o împărăţie puternică ce stăpânea lumea întreagă. În felul acesta, în timp ce Roma a ieşit dintr-unul din cele patru coarne şi s-a dezvoltat într-un corn puternic de sine stătător, Antioh a fost doar unul dintre cele patru coarne. Puterea cornului cel mic trebuia să ajungă „nespus de mare...“ Antioh nu împlineşte în nici un fel această descriere. El nu a fost deloc cel mai mare împărat al dinastiei seleucide şi, în comparaţie cu Medo-Persia, Grecia sau Roma, a fost o putere mică. După cum am observat în capitolele anterioare, berbecul sau Medo-Persia a ajuns puternic, ţapul sau Grecia a ajuns foarte puternic, dar puterea cornului cel mic trebuia să ajungă nespus de mare. Întrucât cele două puteri anterioare care au dominat lumea au fost puternice şi foarte puternice, puterea cornului cel mic a fost o putere mondială, Roma fiind singura descriere potrivită pentru acest corn mic. De altfel nici un alt imperiu universal nu putea succede Greciei. Când acest lucru este dovedit acelora care sprijină ideea că Antioh Epifanul a fost puterea cornului cel mic, ei spun că semnificaţia

410

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

acestui conducător a fost serios trecută cu vederea; că el a exercitat mai multă putere decât se recunoaşte în general şi că a sosit timpul ca să i se acorde credit deplin. Adevărul este că el a fost un ghinionist nesemnificativ, lipsit de importanţă, care nu şi-a împlinit nici una din ambiţiile sale. Faptul cel mai important este că el nu împlineşte nicidecum specificaţia de a fi o putere nespus de mare, comparativ cu puterile mondiale care au precedat domnia sa. Nu trebuie decât să ne reamintim scena dramatică din deşertul din afara Alexandriei, când trimisul roman a desenat un cerc pe nisip şi a cerut ca, înainte de a părăsi cercul, împăratul seleucid să-i dea asigurarea că va părăsi Egiptul – cerere de care împăratul şovăitor a trebuit să asculte grabnic. În această situaţie, Roma era în mod evident puterea nespus de mare. Respectul pentru puterea ei extraordinară devenise atât de desăvârşit, încât a putut să-şi exercite voinţa pur şi simplu prin trimiterea unui reprezentant neînarmat pentru a-şi transmite instrucţiunile. Antioh ştia că dacă nu se supunea, armata romană urma să vină spre a pune în aplicare ordinul. Fiindcă puterea sa era nesemnificativă în comparaţie cu puterea extraordinară a Romei, el nu avea de ales decât să-şi abandoneze visul cuceririi Egiptului şi să plece spre alte locuri. În felul acesta a ajuns el la Ierusalim, unde a câştigat temporar controlul asupra cetăţii, ţării şi sanctuarului. Nu multă vreme după aceea poporul s-a răsculat împotriva lui şi l-a alungat. Pe când stăpânirea sa asupra unei mici naţiuni a durat doar cu puţin peste trei ani, Roma a stăpânit întreaga lume vreme de peste o jumătate de mileniu. Diferenţa dintre aceste două puteri este atât de uriaşă, încât nici măcar nu ne putem îndoi care putere este cea descrisă ca fiind nespus de mare. E ca şi cum s-ar decide câştigătorul unei curse de patru sute de metri când un alergător ajunge la linia de sosire cu trei sute nouă zeci şi nouă de metri înaintea adversarului său. În vreme ce Antioh s-a implicat în aceleaşi zone ca şi Roma, el nu a acţionat împotriva lor conform ordinii descrise în profeţie. Profeţia atrage atenţia asupra puterii speciale ce înaintează „...spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată.“ Versetul 9. Aceasta nu e o ordine firească, pentru că ar fi de aşteptat ca o putere care a înfrânt Egiptul să înainteze apoi spre ţara cea minunată, Palestina, înainte de a înainta spre răsărit; chiar acesta este cursul urmat de Antioh, însă ordinea descrisă în profeţie nu este aceasta.

CONTRAFACEREA

411

Pe de altă parte, aceasta este tocmai secvenţa pe care romanii au urmat-o, fără să ştie, când au cucerit mai întâi Egiptul, apoi au înaintat spre est şi în cele din urmă au ocupat ţara promisă. Este adevărat că Antioh a fost un antihrist şi a stabilit ceea ce evreii au recunoscut a fi urâciunea pustiirii, când a jertfit porci pe altarele sfinte, aşa după cum stă scris în 1Macabei 1,57: „În ziua a cincisprezecea a lunii Chislev, în anul o sută patru zeci şi cinci, au ridicat urâciunea pustiirii pe altarul lui Dumnezeu şi în cetăţile Iudeii de jur împrejur au zidit capişti (altare idolatre).“ Biblia Sinodală. Dacă totuşi Antioh ar fi fost antihristul la care se referă Daniel 8, atunci el ar fi trebuit să continue această lucrare vreme de exact 2300 de zile înainte ca răutăţii să i se pună sfârşit. Adevărul este că el a stat la Ierusalim mai puţin de jumătate din această perioadă înainte de a fi alungat din cetate şi din ţară pentru totdeauna. În nici un fel nu a împlinit timpul descris de profeţie. La exact trei ani şi zece zile după ce Antioh instaurase urâciunea pustiirii în templul din Ierusalim, au fost reinstituite sacrificiile corecte, după ce altarul profanat fusese distrus şi înlocuit, aşa după cum stă scris în 1Macabei 4,52.53. „Şi s-au sculat devreme dimineaţa în a douăzeci şi cincea zi a lunii a noua, care se numeşte Chislev, şi au adus jertfă după lege pe jertfelnicul arderilor de tot cel nou, pe care îl făcuseră.“ Nu am putut stabili ce calendar s-a folosit în acest raport, ceea ce face imposibil să spun cu exactitate câte zile trecuseră între cele două date menţionate în versetele de mai sus. Totuşi trebuie să se fi scurs aproximativ 1105 zile în total. (365 x 3 + 10 = 1105). Dacă între anii respectivi s-ar fi aflat şi un an bisect, atunci numărul de zile ar fi putut varia funcţie de anul bisect, dar nu prea mult. În orice caz, această perioadă de timp este departe de cele 2300 de zile prevăzute în profeţie, mai ales dacă luăm în considerare că fiecare zi este echivalentul unui an literal. Astfel, de vreme ce Antioh a rămas timp de aproximativ 1105 zile la Ierusalim, profeţia cerea ca el să rămână acolo 2300 de ani, dacă cu adevărat Antioh şi Ierusalimul pământesc fuseseră subiectul profeţiei. Aceia care susţin că Antioh a fost cornul cel mic, pretind că adevărata interpretare este 2300 de seri şi dimineţi sau 1150 de zile. Desigur, 2300 de seri şi dimineţi nu pot fi decât 2300 de zile, dar chiar dacă ar fi 1150 de zile literale Antioh tot nu ar fi

412

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

corespuns descrierii în mod exact. Şi aceasta pentru că a stat în Ierusalim cu aproape cincizeci de zile mai puţin decât faţă de această perioadă de 1150 de zile. Cu toate acestea, ne-am putea întreba de ce această interpretare ar avea vreo semnificaţie astăzi. Antioh a trăit şi a murit cu mult înainte de Hristos şi este necunoscut pentru cei mai mulţi oameni. Totuşi există două motive pentru care această explicaţie a profeţiei este un lucru rău. Primul este că oferă o învăţătură alternativă despre cele 2300 de zile, care îndepărtează pe oameni de adevărata învăţătură şi, al doilea, este acela că formează baza unei teorii ce sprijină apariţia în ultimele zile a ultimului antihrist, care se aseamănă prea puţin cu cel prezis de Dumnezeu. În felul acesta oamenii sunt educaţi să aştepte ceva care niciodată nu va avea loc, în timp ce rămân neştiutori cu privire la adevărul a ceea ce în realitate va avea loc. Se pretinde că Antioh este important ca tip, fapt pentru care aceia care cred acest lucru vor fi informaţi despre antitipul cel înfiorător ce se va dedica în ultimele zile distrugerii tuturor lucrurilor care aparţin lui Dumnezeu şi împărăţiei Sale glorioase. Mulţi cred şi învaţă că, după cum a făcut Antioh, tot aşa acest înfăptuitor de toate păcatele, care urmează să vină, va domni în Ierusalimul literal vreme de trei ani şi jumătate, la începutul cărora va avea loc o răpire secretă la cer. Apoi se aşteaptă ca la sfârşitul acestei scurte perioade de timp literal, Hristos să se întoarcă pentru a-l da afară pe acest monstru din Ierusalim şi pentru a restabili pe evrei în Palestina şi Ierusalim. Se susţine apoi că evreii se vor duce ca ambasadori ai lui Hristos să câştige lumea pentru El, iar aceasta va rezulta într-un mileniu de prosperitate paşnică pentru întreaga omenire. Deşi oriunde e susţinută, teoria este în general aceeaşi, totuşi bisericile au adăugat propriile lor schimbări şi sublinieri la această doctrină. Este important să înţelegem cum şi când a apărut această teorie. Cu toate că ei nu recunosc, doctrina este romano-catolică – vinul Babilonului – şi a fost formulată iniţial pentru a ascunde învinuirea că papalitatea este antihristul şi pentru a face fără efect marea lucrare a Reformei protestante. Înainte de marea redeşteptare care a avut loc în Evul Mediu autorităţile bisericeşti aveau mare grijă să ţină Biblia ascunsă de oameni, păstrând-o netradusă din ebraică, greacă şi latină. Preoţii citeau doar acele porţiuni pe care ei considerau că oamenii

CONTRAFACEREA

413

Astăzi teroriştii caută să-şi ascundă identitatea prin documente false, pentru a putea pătrunde în alte ţări şi a înfăptui multe acte de distrugere. Tot astfel, Satana caută să prezinte într-o lumină falsă cuvântul clar al profeţiei, conducând la căderea multor suflete, spre ruina lor veşnică. pot să le asculte fără nici un risc, la care adăugau, ca măsură de siguranţă, propriile lor interpretări. Putem fi siguri că nici o porţiune profetică nu era prezentată congregaţiei. Oamenii erau lăsaţi în neştiinţă cu privire la textele biblice care identificau şi demascau antihristul. Unul dintre primele lucruri pe care l-au întreprins marii reformatori a fost să corecteze această deficienţă prin punerea în mâinile oamenilor a unei traduceri care se citeşte uşor. Wycliffe a fost cel care a produs prima versiune engleză a Sfintei Scripturi,

414

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

în timp ce faimoasa traducere a lui Luther este folosită şi azi. În plus, reformatorii au călăuzit pe ascultători către marile pasaje profetice şi au identificat foarte clar Biserica Romano-Catolică ca fiind antihristul profeţiei. Atât de clare şi de pătrunzătoare erau aceste învăţături, încât sute de mii au fost convinşi de adevărul lor şi au părăsit Biserica Romană. Când papalitatea a văzut că apărarea ei a căzut, atunci a ştiut că trebuie să recurgă la alte măsuri de refacere a prestigiul pierdut. Cumva ea trebuia să anuleze efectul puternic al Scripturilor asupra minţii omeneşti. Exista doar o singură cale! Trebuia produsă o contrainterpretare. Salvarea a venit de la trei preoţi iezuiţi de seamă – Ribera din Salamanca, Spania, Belarmin din Roma şi Alcazar din Sevilla, Spania. Aceşti bărbaţi au promovat în mod simultan ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de interpretarea preteristă şi interpretarea futuristă sau viitoristă la Daniel 8 şi 9. Alcazar s-a concentrat asupra interpretării preteriste, în vreme ce ceilalţi doi au lucrat la interpretarea futuristă sau viitoristă. „Acestea erau destinate să înfrunte şi să distrugă interpretarea istorică a protestanţilor. Cu toate că păreau a se exclude reciproc, fiecare alternativă iezuită se potrivea obiectivului în mod egal, căci ambele îndepărtau aplicarea profeţiilor de la Biserica Romei. Una făcea lucrul acesta prin faptul că punea sfârşit profeţiei înainte de începutul Romei papale. Cealaltă făcea aceasta prin faptul că omitea imensa eră a dominaţiei papale, îngrădindu-l pe antihrist la o perioadă de timp scurtă într-un viitor încă îndepărtat, chiar înaintea sfârşitului. De aceea adesea această teorie este numită teoria omisiunii.“ The Prophetic Faith of our Fathers, de Le Roy Edwin Froom, vol. 2, pag. 486, 487. În teoria viitoristă se învaţă că cele şaizeci şi nouă de săptămâni din Daniel 9 se întind până la Calvar, timp când a luat sfârşit dispensaţiunea legii care a fost înlocuită de era harului. Atunci a început vremea neamurilor care se va întinde până la o dată în viitor când se va împlini cea de-a şaptezecea săptămână. Pentru a găsi inspiraţie şi material pe care să construiască aceste teorii, papistaşii s-au întors la scrierile unui antic. Aşa se face că ei au strâns argumente de la un sofist sirian, pe nume Porfiriu, care a trăit între anii 233-304 d.Hr. Acest om a devenit unul din cei mai înverşunaţi împotrivitori păgâni ai creştinismului şi s-a consacrat special în discreditarea profetului Daniel. El

CONTRAFACEREA

415

susţinea că profetul nu trăise cu şase secole înainte de Hristos, ci că ar fi fost contemporanul Lui. El aducea dovezi că profetul nu a prezis evenimente viitoare, ci a prezentat în mod amăgitor pe cele ale trecutului ca şi cum ar fi fost profeţie. În timpul său acest fals învăţător nu a putut câştiga atenţia nimănui şi probabil că a fost descurajat de rezultatul eforturilor sale. Materialul său a trecut neobservat multe secole până când, în secolul al şaisprezecelea, preoţii iezuiţi au descoperit în scrierile sale ceea ce puteau folosi în încercările lor de a distruge Reforma. În eforturile lor au avut un succes cu mult mai mare decât Porfiriu. Zecile de mii care erau îngrijorate mai mult de apartenenţa la biserică decât de adevăr au fost foarte bucuroase că exista acum o interpretare alternativă şi s-au alăturat din nou turmei. Crezută şi extinsă de către aceia care au urmat autorilor ei, doctrina viitoristă a devenit poziţia de bază a papistaşilor cu privire la Daniel 8 şi 9. A fost astfel instituită ca parte a „vinului mâniei curviei ei.“ Apocalipsa 14,8. Succesul acestei contrareforme s-a extins dincolo de reconfirmarea membrilor în Biserica Catolică. Venise timpul când aceasta a devenit învăţătura stabilită chiar în bisericile împotriva cărora fusese îndreptată iniţial, aşa după cum observă Froom: „În felul acesta, prin comentariul lui Ribera a fost pusă temelia pentru acea mare structură a viitorismului pe care s-au bizuit şi au extins-o aceia care au urmat, până când a devenit poziţia unanimă catolică. Şi astfel, minunea minunilor, în secolul al nouăsprezecelea acest sistem iezuit de interpretare a ajuns să fie adoptat de un număr crescând de protestanţi, până când astăzi viitorismul, dezvoltat şi împodobit cu teoria răpirii la cer, a devenit credinţa îndeobşte acceptată a aripii fundamentaliste a protestantismului popular.“ The Prophetic Faith of our Fathers, volumul 2, pag. 493. Şi ca şi cum acest lucru nu este destul de uimitor, iată că cei mai luminaţi dintre toţi protestanţii, adventiştii de ziua a şaptea, au un număr tot mai mare de pastori şi laici care resping poziţia istorică protestantă în favoarea celei iezuite. Minunează-te cerule şi rămâi încremenit pământule! La fel de surprinzător este faptul că atunci când unui protestant contemporan i se prezintă doctrina care a fost dezvoltată special de papalitate pentru a anula marile solii pe care Dumnezeu le-a

416

CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

descoperit prin reformatori, aceasta nu are nici o influenţă asupra minţii lui. Şi totuşi ar trebui să aibă o influenţă profundă. Cum poate cineva să accepte ca adevăr o interpretare a Scripturilor care a fost formulată în circumstanţele date şi care a avut drept scop să promoveze o contraexplicaţie a profeţiei celor 2300 de zile? Nu există nici o posibilitate ca o asemenea teorie să poată fi de la Dumnezeu. Ea este numai de la diavolul şi nu-şi va găsi niciodată locul printre adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. Pe de altă parte, ea va găsi o largă acceptare printre aceia care nu vor umbla împreună cu Domnul, pentru că profeţia biblică avertizează că toate neamurile se vor face părtaşe la sfârşit cu doctrinele false ale papalităţii. A sosit timpul când aceste cuvinte se împlinesc; într-atât de mult, încât bisericile protestante de bază sunt mai active în promovarea acestor erori decât biserica mamă însăşi. Trebuie că acest lucru oferă o mare satisfacţie bisericii papale când vede că teologia sa este proclamată de către aceia care pretind că protestează împotriva ei. Solia care ne spune că cei 2300 de ani au luat sfârşit în 1844 este un adevăr care s-a maturizat prin călăuzirea lui Dumnezeu de-a lungul secolelor. Ea este o solie de speranţă, de călăuzire şi de încurajare pentru poporul lui Dumnezeu şi este adevărul care nu trebuie să fie abandonat niciodată până la sfârşitul timpului. Acum este sigur că va exista pentru totdeauna o rămăşiţă credincioasă care se va prinde de aceste principii salvatoare. Prin această rămăşiţă se va pune sfârşit păcatului şi va fi adusă neprihănirea cea veşnică.

F.T. Wright Adevărata neprihănire și Sabatul lui Dumnezeu Biserica lui Dumnezeu nu este Babilon Cei 144000 Cei vii și cei morţi Cele trei temple Destinul unei mișcări Eu gândesc ca un om Iată Dumnezeul vostru (exemplarele tipărite s-au epuizat) Îndreptăţit prin credinţă Mântuirea copiilor Mărturisirea cea acceptabilă Ne așteaptă judecata – Ești tu pregătit? Odihna divină de Sabat (exemplarele tipărite s-au epuizat) Renașterea și reformaţiunea Salvat din robia păcatului Treziţi-vă la neprihănire Venirea lui Hristos amânată – De ce?

Literatura cu solia timpului prezent poate fi obţinută și în alte limbi, cum ar fi lb. engleză, germană, spaniolă, poloneză, și portugheză.

xistă doar o singură cale a mântuirii, aceea care a fost concepută în mintea lui Dumnezeu şi în care nu există nici un firicel de născocire omenească. Oamenii sunt cei care trebuie să cerceteze cu sârguinţă până găsesc această cale, pentru că nu există altă cale a mântuirii. În loc să procedeze astfel, cel ce pretinde a fi religios a căutat să obţină eliberarea din păcat şi moarte conform propriilor clauze, până când lumea de astăzi a ajuns să fie plină de o mulţime nesfârşită de mijloace de mântuire propuse. Căutătorul după adevăr este tulburat de toată confuzia aceasta, până când priveşte în sanctuarul unde sunt descoperite atât de clar căile lui Dumnezeu pentru ca nimeni să nu rătăcească. CALEA LUI DUMNEZEU ÎN SANCTUAR nu este o prezentare rece, tehnică aşa cum sunt atât de multe cărţi despre sanctuar. Este plină de pătrundere, de înţelegere spirituală a fiecărui aspect al construcţiei şi serviciilor sale. Este scrisă ca să dea fiecărui credincios o experienţă creştină mai valoroasă şi mai bogată.

E