Scurtă caracaterizare a reptilelor

Reptilele sunt o clasă de vertebrate ovipare, poichiloterme, cu corpul acoperit de o piele groasă, solzoasă, fără picioare sau cu picioare scurte, dispuse lateral, şi cu inimă tricamerală. Doar câteva duc un mod de viaţă acvatic sau semiacvatic. Se cunosc aproximativ 7000 de specii de reptile. Reptilele reprezintă o grupă de animale foarte diverse care se găsesc pe fiecare continent mai puţin pe continentul Antarctica. Şerpii şi şopârlele sunt probabil cele mai cunoscute reptile din lume, deoarece au o arie mai răspândită decât cea a crocodililor sau a broştelor ţestoase care intră şi ele în clasa reptile. Adevărul este că foarte mulţi oameni nici nu stiu că broaştele ţestoase sunt reptile. Cercetătorii au descris în regiunile tropicale şi sub-tropicale peste 7000 de specii de reptile. Reptilele sunt foarte uşor de identificat , datorită caracteristicilor comune care le deosebesc de majoritatea animalelor de pe pământ. Cel mai evident semn că un animal este reptilă îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea mai mare parte a corpului. Toate reptilele au un anume tip de solzi dar unele au reuşit să-şi dezvolte solzii pentru anumite scopuri (apărare, atac). Carapacea unei broaşte ţestoase este alcătuită dintr-un grup de solzi mari şi foarte tari, care au evoluat pentru a proteja broasca. Alte reptile au solzii atât de mici încât nici nu se văd cu ochiul liber. Toate reptilele respiră aer (chiar şi cele care petrec o mare a vieţii în apă) şi sunt vertebrate. Majoritatea reptilelor au patru membre, deşi în cazul unor şopârle sau al şerpilor aceste membre nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt animale amniotice, ceea ce înseamnă că embrionul care se dezvoltă este protejat de o serie de membrane şi o cochilie dură, care împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi timp o formă de protecţie împotriva animalelor prădătoare. Spre deosebire de mamifere şi păsări care au evoluat tot din reptile, animalele din această clasă nu îşi pot regla temperatura corpului, în acest scop, depinzând de condiţiile climatice, de asemenea reptilele nu au blana sau pene. Majoritatea reptilelor depun ouă şi sunt numite ovipare, alte reptile nasc pui vii, ele se numesc vivipare.

1

Cele mai întâlnite specii de reptile şi modul lor de reproducere
Reptile care depun ouă: • Toate broaştele ţestoase de uscat; • Toate ţestoasele acvatice; • Toţi crocodilii; • Unele şopârle; • Iguanele; • Dragonii de apă; • Şopârla Gecko; • Cameleonii cu văl; • Cameleonii-panteră; • Unii şerpi (toţi pitonii, şerpii regali, şerpii lăptoşi, şerpii-şobolan şi şerpii cu corn). Reptile care nasc pui vii: • Unii cameleoni; • Cameleonul lui Jackson; • Unii şerpi (toţi şerpii boa, toate viperele, şerpii-panglică); • Scîncidele din Insula Solomon, scîncidele cu limbă albastră şi scîncidele cu spate cu pecingine. Reptilele nu au organe genitale externe care să permită deducerea dacă reptila este femelă sau mascul. Există diferite moduri de a afla sexul reptilelor: prin ultrasunete, metode chirurgicale, radiografii sau prin caracteristicile sexuale secundare ale acestora. Deseori masculii celonieni (ţestoase de uscat şi acvatice) au plastronul (carapacea de la bază) mai concav, coada mai lungă şi dimensiunile capului şi corpului mai mari decât femelele. Cameleonul lui Jackson mascul are trei coarne proeminente pe cap, care lipsesc la femelă. Mulţi şerpi, boa şi pitoni, posedă pinteni localizaţi de o parte şi de cealaltă a orificiului anal şi la mulţi masculi aceşti pinteni sunt mai mari. În general coada reptilelor masculi este mai lungă decât cea a femelelor.

Cameleonul lui Jackson – mascul

Înainte de împerechere, multe specii de reptile se angajează în ritualuri de curtare elaborate, care pot dura ore sau chiar zile întregi. După copulaţie sperma poate fi înmagazinată până la 6 ani şi poate fertiliza mai multe grupuri de ouă, fără contact suplimentar cu un mascul. Diversitatea acestor comportamente din perioada împerecherii este foarte mare şi variază enorm de la un ordin la altul sau chiar şi în interiorul aceluiaşi ordin.
2

Şopârlele
Nume dat mai multor specii de reptile din ordinul saurienilor, cu pielea verdecenuşie sau pestriţă, cu capul şi abdomenul acoperite cu plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu coada lungă, subţiată spre vârf, regenerabilă. Are o piele cărnoasă, îngroşată ce formează solzi mici şi o protejează de uscăciune. Ochii sunt protejaţi de o membrană subţire, transparentă. Auzul este bine dezvoltat, la fel şi mirosul. Pe maxilare şopârla are numeroşi dinţi conici, concrescuţi cu maxilarul. Limba este musculoasă, mobilă, bifurcată la vârf şi poate fi uşor proiectată afară. Membrele sunt scurte, aşezate pe laturile corpului, îndreptate lateral, dar nu servesc la mers, ci la agăţare de asperităţile solului şi căţărare. Deplasarea se face prin ondulaţiile corpului, sopârla sprijinindu-se pe membrele posterioare şi pe coadă. Şopârla se târăşte, deci este un animal târâtor. Şopârla se hrăneşte cu insecte, păienjeni şi râme. Este totuşi un animal insectivor. Organele digestive sunt bine dezoltate. Are tub digestiv şi glande anexe. Respiraţia este pulmonară. Căile respiratorii sunt bine diferenţiate. Plămânii sunt ca nişte saci cu pereţi cutaţi. Temperatura corpului este variabilă. Iarna se ascund în gropi şi stau în amorţire până primăvara. Reptilele îşi au originea în vechii amfibieni. Ea este în general carnivoră; respectiv insectivoră. I se mai spune popular guşter. Mediul de viaţă este terestru, respectiv acvatic (secundar), în special se află în zone de la câmpii până în zona de munte (în locuri însorite). Culoarea ei este adaptată mediului. Se înmulţeşte prin ouă cu coaja calcaroasă, prin fecundaţie internă. Masculul de şopârlă îşi poate schimba culoarea sau îşi ridică nişte falduri speciale de piele, dispuse în jurul gâtului. Împerecherea la şopârla egipteană cu coada spinoasă (Uromastyx aegyptia) are loc, de regulă, în luna mai, iar masculul trebuie să execute un complex ritual pentru a obţine “bunavoinţa” femelei. După împerechere, femela depune în vizuina adâncă între 10 şi 40 de ouă, în lunile mai sau iunie. Acestea eclozează la sfârşitul lunii august. Puii sunt foarte vulnerabili, foarte mulţi dintre ei fiind ucişi în primul an de viaţă de prădători, precum: păsările, şerpii sau alte şopârle. Cei care supravieţuiesc ating maturitatea sexuala în jurul vârstei de 4 – 6 ani şi pot trăi până la 33 de ani sau chiar mai mult.

Uromastyx aegyptia Şopârla satanică gecko cu coada în formă de frunză (Uroplatus phantasticus). Incredibila şopârlă face parte din familia Gekkonidae şi are o capacitate extraordinară de a se deghiza, corpul său mimind perfect o frunză moartă. Forma răsucită, pielea plină de nervuri şi coada, care arată ca şi când ar fi fost ciugulită de insecte sau aflată în plin proces de descompunere, sunt elementele care o ajută să se camufleze, integrându-se
3

perfect printre frunzele copacilor. Membrii speciei au un colorit variat, cel mai adesea fiind cafenii-pestriţi, cu mici buline negre pe partea inferioară a corpului, pete ce le ajută să se diferenţieze de alte specii similare. Gecko sunt lipsite de pleoape, ochii fiind acoperiţi cu un înveliş transparent. Pentru a-şi curaţa suprafaţa ochilor de praf sau de impurităţi se folosesc de limba lor lungă şi mobilă.

Uroplatus phantasticus Fiind un animal nocturn, Uroplatus phantasticus are ochii mari, adaptaţi întunericului. Plăcuţele abrazive de la degetele şi ghearele lor puternice şi curbate le permit să se mişte cu abilitate printre crengile copacilor. Vânează pe timpul nopţii, hrana lor preferată constituind-o insectele. Această şopârlă este expertă în evitarea prădătorilor, nu numai datorită incredibilei sale capacităţi de a se deghiza, dar şi tipurilor diferite de comportament. Astfel, animalul este capabil să-şi aplatizeze corpul astfel încât să reducă umbra făcută de acesta, îşi deschide larg fălcile, etalîndu-şi gura roşie, înspăimântătoare şi renunţă în mod voluntar la coadă pentru a păcăli prădătorul. Perioada de împerechere corespunde începutului sezonului ploios. La fel ca majoritatea reptilelor, şopârla gecko cu coadă în formă de frunză este un animal ovipar. Femelele depun două ouă sferice într-un cuib de frunze sau plante moarte. Uroplatus phantasticus este un animal endemic din Madagascar. Studiile au arătit că nu poate trăi decât într-un mediu specific şi că nu tolerează niciun fel de schimbare a habitatului natural. Acest aspect face ca şopârla să fie foarte vulnerabilă la schimbările survenite în mediul său. În prezent gecko se află pe lista animalelor protejate. Reproducerea are loc prin depunerea, prin iunie, a 5 – 14 ouă de culoare albgălbui, uşor cilindrice, lungi de 12 – 14 mm. Clocirea durează în jur de 2 luni, chiar 90 de zile în cazul în care temperatura este devaforabilă. Ouăle cresc în volum în timpul clocitului, devenind cenuşii, iar prin august – septembrie ies puii. Femelele sunt apte pentru reproducere după 3 ani, pe când masculii după 2 ani.

4

trunchiul şi coada sunt acoperite de solzi duri. Câteva specii de şerpi sunt veninoase şi toţi şerpii sunt carnivori. şerpii veninoşi sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume. Dinţii îl ajută să muşte şi să fixeze prada. Majoritatea celor aproximativ 3 000 de specii de şerpi sunt neveninoase şi îşi folosesc colţii îndreptaţi către înapoi pentru a apuca şi fixa prada. prin urmare şarpele trebuie să îşi înghită prada întreagă. înoată şi se scufundă cu o agilitate extraordinară. sunt reptile cu solzi a căror principală caracteristică este mobilitatea unică a oaselor faciale. 5 . Deşi mici la număr.Structura vestigială a masculului de şopârlă Şerpii Şerpii (Serpentes) reprezintă un subordin din clasa reptilelor fără picioare. Şerpii au aspecte foarte diferite şi s-au adaptat astfel încât trăiesc în aproape orice nişă ecologică. se caţără. ceea ce le conferă o mobilitate extraordinară. excepţie făcând doar regiunile polare. tocmai datorită excepţionalei mobilităţi a coastelor şi vertebrelor. cunoscuţi şi sub numele de ofidieni. Şerpii urcă şi coboară printre crengi. pe care îi folosesc pentru a injecta veninul în pradă. Şerpii. Astfel se explică de ce şarpele îşi poate mişca gura în toate direcţiile şi o poate deschide extrem de larg. şi sunt echipaţi cu colţi special adaptaţi. Capul. Partea caracteristică a scheletului unui şarpe este craniul: articulaţiile maxilarelor au un ligament extrem de elastic. forma lungă a corpului şi lipsa membrelor. reuşind să înghită o pradă mult mai mare decât propriul său cap. cu precădere în regiunile tropicale. dar nu pot mesteca.

Vipera cu corn este o specie de sarpe veninos care populează cu precadere Europa de Est. cu vegetaţie rară. fiind consideraţi ovovivipari. mărimea medie fiind de 85 de cm. Când embrionii sunt de deplin dezvoltaţi se nasc puii. În alt caz. iar dacă forţele celor doi rivali sunt egale lupta poate dura mai mult de 30 de min. în special zonele calcaroase. perioadă în care masculii devin foarte agreşivi. Hrana preferată este alcătuită din rozătoare mici şi şopârle. cu mişcări complexe de încolăcire şi urmărire. cel mai adesea în grupuri de peste 100 de indivizi. în armonie. Primăvara este perioada propice împerecherii. unde sunt puse la incubator. Adulţii cresc în lungime până la 95 cm. Pitonii. În înălţarea lor masculii îşi ciocnesc capetle şi se unduie. din cauza veninului foarte toxic. Şerpii fac pui în două moduri principale. luptîndu-se unul cu altul până la epuizare. Şerpii garter. de obicei. care sunt nişte miniaturi ale adulţilor. încearcă să un se rănească: corpurile lor se înlănţuie şi se ridică de la sol până când sunt atrase înapoi de forta gravitaţională. noul născut sau aproape clocit se poate descurca de unul singur şi nu primeşte îngrijire de la părinţi. secătuindu-le amândoura energia. care prezintă un corn mic şi moale. acoperit cu solzi. o singură femelă ajunge să fie fecundată de peste o sută de masculi. însorite. boa. învelite în piele în înteriorul unui mediu. La împlinirea dezvoltării embrionare. de apa şi cel cu clopoţei sunt specii cu comportament vioi. În lunile august – septembrie femelele dau naştere unui număr de 5 până la 10 pui. Chiar şi când se luptă aceste animale. şarpele alb şi şarpele şoarece depun ouă fiind conşiderati ovipari. ouălele se clocesc. fiind cunoscută drept una dintre cele mai periculoase din familia sa (Viperidae). Primul implică producerea de ouă fertile în interiorul corpului femelei. 6 . Poate fi uşor recunoscută datorită câtorva caracteristici specifice: zig-zag-ul de culoare închisă de pe spate şi extremitatea anterioară a capului. care traiesc. Iarna viperele hibernează în excavaţii subterane. Astfel. A doua metodă implică aşezarea oualelor în patrulater. producând adulţi în miniatură. Şerpii jartieră participă la adevărate orgii în timpul sezonului de împerechere. Există şerpi care iniţiază un adevărat dans.

Originară din America de Nord. De fiecare parte a corpului. verzi şi negre. care se extind şi la nivelul gâtului. mai precis din regiunile subtropicale este în prezent tot mai răspândită în lume. iar la faza de tineret păstrează dimensiuni relativ reduse. cu parte dorsală verde. de unde de altfel îi vine şi denumirea de ţestoasă cu tample roşii. ca adult având o lungime de 20 – 25 cm şi o greutate de 1. în zona posterioară a ochiului se găseşte o pată de culoare roşie. capului şi membrelor. Chrysemys scripta elegans 7 .Broaştele ţestoase Broasca ţestoasă cu tâmple roşii sau de Florida (Chrysemys scripta elegans) este o specie de talie mijlocie. brăzdată de linii galbene.5 – 2 Kg. coloraţia exteriorului este foarte intensă. De multe ori este apreciată ca o specie pitică avându-se în vedere că la naştere măsoară doar 3 – 4 cm şi greutate de 10 g. La tineret.

chiar păsările tinere. o dată cu sfârşitul toamnei şi până la începutul lunii aprilie. nevertebrate terestre. dar la cea mai mică alarmă se aruncă în apă şi dispare în masa ei. evoluând de la o formă relativ rotundă la tineret. Broasca ţestoasă europeană este de talie mică spre mijlocie. dar de obicei pe mal. îşi aşteaptă prada plutind printre vegetaţia acvatică. Cu înaintarea în vârstă se mai poate observa şi o creştere relativ exagerată a ghearelor. ajungând la maturitate până la o nuanţă de verde brun. deplasându-se uşor în apă. se urcă uneori în sălcii şi depune ouăle în pământul afânat din scorburi. prevăzute cu gheare lungi şi puternice. Emys orbicularis 8 . Hrana acestor broaşte o constituie: crustaceele. în numar de 5 la membrele anterioare şi 4 la cele posterioare. ceva mai pronunţate la masculi. putem menţiona că ghearele sunt unite printr-o membrană interdigitală. femela depune 3 – 16 ouă de mărimea oului de porumbel. iar zonele post oculare au o coloraţie roşie mai puţin sensibilă. situat pe maxilarul superior. Membrele ţestoasei de apă sunt foarte puternice. Această specie iernează pe fundul apelor. nu departe de luciul apei. mai mult sau mai puţin intensă. spărgând coaja cu ajutorul unui dinte de eclozare de natura cornoasă. toamna sau chiar primăvara următoare. viermi şi foarte rar unele componente vegetale. Ca particularitate. La finele lunii mai sau începutul lunii iunie. În mod obişnuit. unde de altfel în mod obişnuit se şi hrăneşte. cu labe puternice şi palmate. După aceea. Este o specie foarte agilă. în regiunile inundabile ale Deltei Dunării. la o formă ovală la adult. ţestoasa cu tâmple roşii se închide la culoare. rozătoarele. prezentând variaţii cuprinse între 15 – 25 cm. Pe măsura înaintării în vârstă. Carnivor ferce. de culoare roşie. insecte. peştii. Broasca ţestoasă de apă europeană sau Cistuda (Emys orbicularis). cu reflexe violete. care oferă un indiciu în aprecierea vârstei. Prada care se apropie este prinsă prin destinderea fulgerătoare a gâtului şi omoară rapid prin mişcările repetate ale maxilarelor. în formă de coloană. Liniile galbene sunt mai puţin evidente şi conturate. Îi place foarte mult să stea pe marginea apei. unde prada este sfîşiată în bucăţi. puii ies din ouă. care le permite deplasarea uşoară în apă. Formatul corporal este diferit în funcţie de categoria de vârstă.Uneori se poate observa pe suprafaţa capului o dungă subţire. broasca ţestoasă se retrage sub apă.

Broaştele ţestoase îşi mângâie potenţialul partener cu membrele anterioare. La broasca ţestoase de apă. îngropată în pământ sau în mici peşteri prezente în stâncile de la nivelul malurilor. înotând în faţa femelei în toate pozitiile. Ţestul este convex. Culoarea acestei specii este ocru-galben sau galben-portocaliu. Masculii multor specii etalează anumite comportamente menite să intimideze alţi masculi. care sunt mai puţin bine echipate pentru mişcări agile pe uscat. inclusiv pe spate. Împerecherea în sine poate fi o chestiune greoaie şi incomodă. în cerc.5cm. dar şi să atragă femelele. hrănindu-se cu frunze. Este o specie vegetariană prin excelenţă. când femela depune 11 – 12 ouă albe. Broaştele ţestoase marine se împerechează de obicei în ocean. are circa 4 cm la naştere şi respectiv 15 – 30 la vârsta de adult. Nu prezintă tuberculi cornoşi în regiunea cozii. Răspândită îndeosebi în zona Porţile de Fier. La alte specii de ţestoase de apă. împerecherea are loc după urmăriri frenetice în bazinele acvatice. masculul execută o serie de mişcări acrobatice. în special la speciile mari de broaşte ţestoase. cu pete de culoare neagră şi două benzi de aceeaşi culoare la nivelul plastronului. Hibernează din octombrie până la sfârşitul lunii aprilie. cu precădere la marginea lizierelor de pădure. Datorită modificării biotopului. căci apa le ajută să îşi susţină corpurile greoaie.Broasca ţestoasă de uscat sau Hermann (Testudo hermanni). legume şi foarte rar mici nevertebrate. Obişnuit se reproduce la sfârşitul primăverii. etc 9 . Broască de talie mijlocie. fructe de pădure. sferice. fără a se lăţii spre partea posterioară. Puii eclozează după o perioadă de 3 – 4 luni şi măsoară la naştere circa 4cm. pe care le îngroapă în pământ afânat. pe văile afluenţilor Dunării. a poluării. ciocniri numeroase şi nu de puţine ori chiar muşcături destul de brutale. cu contur rotunjit. fiind şi ea ocrotită de lege. a necunoaşterii şi chiar a dezinteresului faţă de specie. în paralel. în prezent este pe cale de disparitie. cu un diametru de 3. sub ea.

ce depind de specie. pe lângă condiţiile de mediu şi de specie şi chiar de individ. Masculul. La broasca ţestoasă de apă europeană. întâmpină o serie de dificultăţi în actul reproductiv.După depunerea ouălor. ceea ce reprezintă tot adaptabilitatea la mediu şi un coeficient de siguranţă pentru obţinerea de noi generaţii. 10 . în funcţie de temperatura mediului ambiant şi de specie. peste acestă temperatură vor fi mai multe femele. ceea ce face ca masculul să depună eforturi considerabile până să poată fecunda femela. La anumite specii. repliază penisul înspre înainte şi îl introduce în cloaca femelei. este de 29°C. Trebuie să menţionăm că unele specii de ţestoase au posibilitatea de depunere a ouălor în mai multe reprize. în timp ce la temperaturi mai scăzute. Convexitatea pronunţată a plastronului masculilor şi testului femelelor. Foarte interesantă este acţiunea temperaturii asupra ecloziunii. broaştele ţestoase de uscat caută zone cu pământ relativ afânat. care atinge o verticalitate aproape perfectă. particularitate care oferă una din posibilităţile de protejare şi perpetuare a speciei. în schimb. Înainte de depunerea ouălor. iar dacă aceasta este mai mică. femelele au posibilitatea de a-şi stoca materialul seminal şi deci de a fecunda mai multe serii de ouat. Reproducerea broaştelor ţestoase Broaştele ţestoase nu au nici un fel de grijă de cuib şi respectiv de viitorii produşi. dacă condiţiile de viaţă nu sunt corespunzătoare. pe durata aceluiaşi sezon. instinctul matern fiind inexistent. broaştele ţestoase femele aleg locurile cele mai corespunzătoare. Astfel. temperatura optimă pentru obţinerea ambelor sexe în proporţii relativ egale. specifice zonelor în care trăiesc sau a celor în care se reproduc. pentru mascarea teritoriului. După împerechere. ridicat pe membrele posterioare. dacă temperatura este ridicată (peste media temperaturii din zona în care au fost depuse ouăle).Broaştele de uscat. cuprinsă între 60 şi 150 de zile şi depinde. care au forme mai convexe. la circa 8 – 10 săptămâni. care poate totodată influenţa într-o oarecare măsură şi diferenţierea sexelor. Durata incubării prezintă o variabilitate foarte mare. sprijinindu-l cu ajutorul membrelor posterioare să nu cadă pe spate şi să poată executa actul împerecherii. se vor obţine mai mulţi masculi. aduce adesea masculul în poziţii acrobatice. are loc depunerea ouălor. se vor obţine mai mulţi masculi. broasca le acoperă cu pământ. unde sapă gropi până la adancimi variabile. se vor dezvolta un număr mai mare de femele. cu gâtul întins. În această situaţie femela vine în întâmpinarea masculului. Astfel.

are posibilitatea de a tăia cochilia şi de a ieşi din ou. dar se întăreşte o dată cu înaintarea în vârstă. el asigurând rezerva de proteină şi umiditate pentru embrionul ce se dezvoltă. dar cu structură relativ asemănătoare cu cea a ouălor de pasăre. la ecloziune. el nefiind resorbit total. Puii născuţi au carapacea relativ moale. în funcţie de specie. Dintele dispare nu la mult timp după eclozare. Se deosebesc de acestea în primul rând prin aspectul pergamentos al cojii şi o supleţe mai mare a acesteia. Testiculele unei broaşte ţestoase tinere. 11 . acesta beneficiind de un dinte cornos. situat la extremitata botului. Suprafaţa testicolelor este netedă la broaştele ţestoase tinere. O particularitate a albuşului este de a absorbi apa. sacul vitelin este încă prezent. Testiculele sunt ataşate de peretele peritoneal al suprafaţei dorsal plate. Evoluţia embrionului este relativ lentă şi se face pe seama componentelor viteline care sunt consumate aproape în totalitate.Influenţa temperaturii asupra raportului dintre sexe Ouăle depuse de broaştele ţestoase au mărimi şi forme diferite. Lateral şi uşor dorsal pentru fiecare testicul este un epididim care duce la diferite vase. însă. O dată terminată dezvoltarea viitorului produs. nu de puţine ori. oul este constituit din două componente distincte. Din punct de vedere structural. un aşazis gălbenuş (ovula sau viteluşul) şi un albuş (albumina). secretată de-a lungul traiectului parcurs de ovulă prin oviduct.

Suprafaţa ovarelor este granulată.Ovarele unei broaşte ţestoase tinere. Coada şi cloaca apropiate sunt caracteristice femelelor şi masculilor tineri. Ovarele sunt ataşate de peretele peritoneal de marginile laterale. Crocodilii 12 . b. a. Coada şi penisul unei broaşte ţestoase mature. Coada unei feleme adult de broască ţestoasă.

Crocodilii şi aligatorii încep să mârâie de obicei. pentru a arăta că sunt gata să se împerecheze. 13 . Marginea interioară a acestui văl ajunge până la baza limbii. Există şi unele cazuri. În cursul anotimpului secetos sau la înceutul celui polios. care este vizibil şi dacă botul este închis. Groapa este astupată şi netezită. Masculul se află şi el prin preajma. numită vălul palatin. ajungând la maturitate sexuală la atingerea unei anumite lungimi. încât animalul poate respira prin nări. la aligatori acest dinte nu este vizibil deoarece intră într-o cavitate a maxilarului superior. iar botul aligatorilor este mai scurt şi mai lat. având gura deschisă în apă. Crocodilii mai pot fi recunoscuţi după al patrulea dinte de pe maxilarul inferior.Crocodilii au descendenţi încă de acum 240 de milioane de ani. Crocodilii trăiesc în regiunile tropicale din Africa şi Australia în timp ce aligatorii trăiesc numai în America de Sud şi America de Nord. de crocodili uriaşi care pot atinge 5 sau 6 metri lungime (crocodilul de apă sărată). Crocodilul mascul poate atinge şi peste trei metri lungime în timp ce femela rareori depăşeşte doi metri. Cu picioarele posterioare sapă o groapă îngustă. Membranele transparente au rolul de a le proteja ochii sub apă. femelele sunt agresive şi se bat adesea pentru a obţine un loc cât mai confortabil în zona de cuibărit. Cavitatea nazală este complet separată de acea bucala prin bolta palatină formată din oasele palatine şi printr-o membrană musculară situată la marginea internă a bolţii palatine. în funcţie de specie. în curs de o jumătate de oră. între 16 şi 18 de ouă în greutate de 40 – 70 g şi lungi de 28 cm. Toate aparţin familieie Crocodylidae. în care depun. Atât masculul cât şi femela trăiesc aproximativ 15 ani. Orificiile nazale sunt plasate deasupra părţii terminale a botului. dar totdeauna deasupra nivelului maxim al acesteia. iar femela supraveghează cuibul pe toată durata incubaţiei. adâncă de 40 – 50 cm. Crocodilii au un corp mai subţire şi botul mai lung. Membrele anterioare se termină cu 5 degete. Disputele nu lipsesc în această perioadă. Nu trăiesc deloc în Europa. Până în prezent se cunosc 23 de specii de crocodili. iar cele posterioare cu 4 degete unite printr-o membrană interdigitală. la care împerecherea are loc în apă. Crocodilii şi aligatorii sunt animale ovipare. adică la vârsta de 5 – 15 ani. femelele îşi aleg locuri în nisipul malului la oarecare distanţă de apă.

Când dezvoltarea a ajuns la final. 14 . Aceasta desface cuibul şi transportă puii în gura. până în apă. eliberându-i într-o zonă mai puţin adâncă. cu mare grijă.În cuib temperatura nu este uniformă. La naştere un pui cântăreşte 500 g şi rămâne împreună cu ceilalţi timp de 6 – 7 săptămâni pe un loc izolat al malului. Temperaturile scăzute sau cele foatre ridicate favorizează apariţia femelelor. în special cu insecte. iar cele intermediare dau şanse masculilor. Se hrănesc singuri. Desen schematic al aparatului reproducător la crocodilul mascul după Boas (1891). puii emit semnale care sunt interceptate de mamă. când puii se măresc fiecare tânăr crocodil îşi caută un teritoriu propriu şi tăieşte solitar. iar în anotimpul uscat mai mare decât în cel polios. în centru fiind mai ridicată decât la periferie. Wiedershein (1909) si Ross (2002).

ar rezulta după logica evoluţionistă că mamiferul Monotrem. în plus în acest domeniu nu s-a găsit nici o punte de legătură cât de vagă.. ordin de reptile fosile. care au scopul să menţină membranele de zbor. alungit. Dar aşa cum au arătat savanţii creaţionişti şi unii dintre cei evoluţionişti.ORIGINEA ZBURĂTOARELOR. adaptate pentru zbor prin răsfrângerea tegumentului sub formă de membrană prinsă de degetul al cincilea. O notă din Science News vol. reprezintă o creatură unică. are aripi pentru zburat şi este complet acoperită cu pene.. trecerea este presupusă că a durat mai multe milioane de ani şi astfel multe forme de tranziţie ar fi trebuit să apară.) sunt primitive în comparaţie cu cele ce nu posedă dinţi. Dar curios. Rhamphorhynchus. într-unul zburător. ea nu este jumătate reptilă şi jumătate pasăre. a anunţat că într-un strat geologic. Structura osoasă a reptilei zburătoare. afirmă: “Nu există nici o informaţie referitoare la istoria originii insectelor zburătoare”. enorm de lungi. C. ci este într-adevăr o pasăre. 12. care nu posedă dinţi este aşezat pe scara evoluţionistă deasupra omului. exemplu păsările: Hotzin. ar fi trebuit ca fosilele păsării Arheopterix să se găsească pe coloana geologică mai devreme cu zeci de milioane de ani. în cartea sa The Evolution of Life [81. În cazul în care s-ar susţine că păsările care posedă dinţi (în prezent sunt cunoscute mai multe păsări vii care posedă dinţi.1977. mamifere (liliecii) şi reptile (pterozaurii. au fost găsite împreună fosilele unei păsări veritabile şi ale păsării numite de evoluţionişti “asemănătoare reptilei”. De fapt. o reptilă pterozaur cu coadă lungă. Arheopterix este într-adevăr pasăre. Diferenţele dintre fosilele reptilelor nezburătoare şi cele zburătoare sunt enorme.pg. nici un caz de tranziţie nu a fost încă observat în fosilele găsite în coloana geologică . pg. În ceea ce priveşte păsările el afirmă: “Evoluţioniştii susţin că au găsit un strămoş intermediar între reptile şi păsări şi acesta ar fi Arheopterix”. 112 Sept. Obson. O ENIGMĂ PENTRU EVOLUŢIONIŞTI Trecerea unui animal nezburător. ea arată a fi o pasăre”. dar recunoaşte că fiind în posesia penelor: “. În fiecare dintre cazuri. Ori conform teoriei evoluţioniste. un evoluţionist geolog. E. a demolat complet mitul evoluţionist referitor la Arheopterix ca strămoş al păsării evoluate din reptilă. În cazul zburătoarelor.81]. păsări. acesta constând din perechea de degete patru de la membrele anterioare. etc.. au trăit din triasic şi până la sfârşitul cretacicului). Cum au putut aceste tipuri de reptile zburătoare să treacă prin nenumărate forme intermediare în timp de milioane de 15 . o descoperire recentă. Arheopterix. intermediarii ar trebui să apară de patru ori şi anume: la evoluţia spre insecte. Touraco. în contrast cu celelalte perechi de câte trei degete de la fiecare membru anterior. implică modificări structurale puternice şi aceasta se poate uşor detecta în coloana geologică la analiza fosilelor şi normal căutările se îndreaptă în acest caz spre tipurile intermediare care ar trebui să apară conform modelului evoluţionist.

ei au afirmat cu tărie că aceasta este demonstrarea trecerii de la reptile la păsări. Un stil de viaţă 16 . Arheopterix nu este o verigă ci chiar o pasăre puţin mai ciudată. Dar care este realitatea cu acest animal *ciudat*? Fosila acestei vieţuitore are câteva caracteristici ce pot fi uşor observate: aripi aerodinamice. corpul şi aripile acoperite complet cu pene (asemănătoare cu cele actuale). Arheopterix Cine sau ce a fost Arheopterix-ul? Evoluţioniltii au pus mare preţ pe descoperirea unei fosile pe care au numit-o Arheopterix (în traducere aripa străveche). sistemul osos este de tip pneumatic. au renunţat uşor uşor la idee. posibil din dinozauri care trăiau în copaci şi se hrăneau cu insecte. Pe deasupra. toate organelle specifice păsărilor sunt complet dezvoltate (ciocul. păsările au evoluat din strămoşi asemănători reptilelor. etc). cei care o vreme au susţinut ca fosila aceasta reprezintă veriga lipsă între reptile şi păsări. coada. forma lor este foarte asemănătoare cu forma aripilor de astăzi. după cum afirmă unii cercetători. De ce? Simplu. fără să se găsească nici o singură fosilă intermediar? Răspunsul este clar împotriva modelului evoluţionist şi este un argument puternic pentru cel creaţionist. Unele dintre fosilele păsărilor au fost datate înaintea acestei zburătoare. În concluzie. O bună bucată de vreme. uşor (oasele aripilor şi ale picioarelor sunt goale şi rezistente).ani. Pentru că între timp sau mai descoperit destul de multe fosile de păsări. asemănătoare celor de astăzi şi datate ca datând din aceiaşi perioadă cu Arheopterix-ul. aripile. După alti cercetători.

avea aripi şi pene ca o pasăre. Multă vreme această trecere a fost destul de confuză şi ambiguă. şi maxilarele cu dinţi ca ale unei reptile. s-au dezvoltat probabil mai întâi pentru a oferi izolaţie. Penele. dar avea şi bot. deşi sunt reprezentanţi ce trăiesc doar în mediul terestru. 150 mil. Clasificarea şi caracterele generale ale păsărilor Păsările (Clasa Aves) sunt vertebrate ovipare înalt dezvoltate care au capacitatea de a zbura. de ani). pasările s-au diversificat. Păsările au fost împărţite după Feider şi colab. În această perioadă au apărut strămoşii păsărilor de astăzi. şi nu cioc. Astăzi. La finele Cretacicului terminal (Maastrichtian) şi începutul Terţiarului are loc explozia evolutivă a grupului care este astăzi la apogeu. iar anatomia lor a evoluat pentru a face un zbor din ce în ce mai eficient. Spre sfârşitul Cretacicului. un val de dispariţii în masă a marcat sfârşitul erei dinozaurilor. din cauza sărăciei datelor paleontologice. picioare cu care apucă şi un bot lung care mai târziu a evoluat într-un cioc. de ani. de mărimea unei ciori şi prezenta o combinaţie de trăsături de reptilă şi de pasăre. în 1976. Trecerea de la Reptile la Pasări reprezintă un caz demonstrativ deosebit şi din punctul nostru de vedere. Nu este clar de ce au supravieţuit păsările – poate faptul că aveau sângele cald le-a ajutat să reziste unei catastrofe climatice dominante.arboricol de vânătoare ar fi putut promova dezvoltarea unor asemenea caracteristici ca ale păsărilor precum ochii mari. Acest animal era aprox. este admirabil demonstrată printr-o suită de genuri fosile care merg de la dinosaurii carnivori de talie moderată până la o pasăre aproape ca una de astăzi. de ani). Fosila primei păsări are o vechime de aprox. deşi erau fără îndoială destinate zborului încă de la început. Sunt mai mult de 9000 de specii. care au rezultat din solzii reptilelor. în două subclase şi anume Saurure (Archaeornithes) şi Ornithurae (Neornithes). Acest proces s-a realizat în intervalul de timp dintre Jurasic şi Cretacicul inferior. datând din perioada jurasică (acum 205-142 mil. În Cretacicul superior lumea pasărilor era complet structurată pe cele două mari direcţii de astăzi: alergătoare şi zburătoare. În timpul perioadei cretacice (acum 142-65 mil. Caracteristici generale: 17 .

în general. procelariiformele. bine dezvoltată. Păsările cele mai profund adaptate la mediul acvatic sunt sfenisciformele sau 18 . este mai mic sau absent.Forma corpului este aerodinamică. a aripilor şi a ciocului. puful bogat. intestin subţire şi intestin gros care se temina cu cloaca. lariformele şi alciformele. penajul des. În cursul evoluţiei lor. • Aparatul digestiv este alcătuit din cavitate bucala fără dinţi. stomac glandular. Deşi sunt rezultate ale unor evoluţii independente. păsările s-au adaptat la medii de trai şi la regimuri alimentare diferite. • Păsările acvatice Numeroase ordine naturale de păsări au apărut prin adaptarea la viaţa acvatică şi anume: sfenisciformele. este ridicat mai sus pe tars decat celelalte. • Membrele anterioare sunt transformate in aripi. asupra structurii interne şi asupra comportamentului. mediul acvatic le-a imprimat tuturor acestor ordine caractere comune: corpul turtit dorso-ventral. fie toate patru. este alcătuit din pene. fulgi şi puf. în cazul când nu este împreunat prin membrană cu celelalte. degetele de la picioare împreunate prin membrane înotatoare fie numai cele trei anterioare. iar cele posterioare cu piele solzoasa care ne aminteşte de reptile. Mai bine se vede această adaptare în culoarea penajului şi în conformaţia picioarelor. • Temperatura corpului este constantă datorită respiraţiei şi circulaţiei active. pe care le clocesc. guşă. cel îndreptat înapoi. asupra înfaţişării externe. ca la pelicaniforme. plămânii sunt in legătură cu 9 saci aerieni şi cu oasele pneumatice. • Respiraţia este pulmonara. • Maxilarele sunt acoperite de teci solzoase şi formează ciocul. pelicaniformele. anzeriformele. glanda uropigiană. învelişul extern. paniculul adipos dezvoltat în hipodermă. columbiformele. Această adaptare se răsfrânge asupra întregului organism. degetul prim. produs de piele. picioarele deplasate mai mult sau mai puţin spre extremitatea posterioară a corpului. gaviiformele. • Lipseşte vezica urinară • Înmulţirea se face prin ouă. stomac musculos (pipotă). Acelaşi mediu de trai şi un regim alimentar asemănător au determinat modificari asemănătoare la păsări care fac parte din ordine diferite şi astfel s-au conturat diferite grupe ecologice de păsări.

Pinguinii se pot scufunda la adancimi de 30 m şi pentru un timp mai îndelungat. în formă de solzi. gruiforme. ţigănuşii. dintre care însa numai lebedele sunt strâns legate de apă. cu degete lungi şi în general. caci hrana o fură din gura altor păsări. Cele care se hrănesc cu peşti au un cioc puternic. larve de insecte. Se hrănesc cu peşti. Din cauza picioarelor lor înalte. moluşte şi viermi. care însă trăiesc mai mult în aer decât în apă. flamingii şi cocorii. cu tarsul golaş. îsi caută hrana şi îsi fac cuibul o mulţime de păsări din ordine diferite şi anume: ciconiforme. lopătarii. intocmai ca şi pinguinii. Adaptarea la mediul acvatic se poate constata uşor şi la anseriforme. cu foarte numeroase familii ce le aparţin. Toate acestea sunt bune zburătoare. şi nu se afundă în desişuri. Aceste aripi sunt inapte pentru zbor. prin tufişurile din apropierea apelor sau de pe câmpiile mlăştinoase. dar unele şi cu crustacei. Pe pământ ies rareori şi atunci se mişca greu. fenicopteriforme. înguste şi ascuţite. pe plaja nisipoasă a mărilor şi pe malul noroios al lacurilor. cum sunt lupii-de-mare. deşi nu excelente. sopârle. Aceste păsări exclusiv marine se servesc la înot mai mult de aripile lor scurte. Cuibul corcodeilor pluteşte pe apă şi ouăle lor sunt mereu ude. moluşte. În apă se aruncă doar pentru prinderea peştelui. au şi gâtul şi ciocul lung. Ele se deplasează păşind şi nu alergând. ele au primit şi numele de „picioroange". Rudele lor. fie în arbori. Zborul lin este uşor şi susţinut. 19 . din cauza picioarelor lor. deplasate la extremitatea posterioară a corpului. Cu exceptia celor care se hranesc cu peşte (ihtiofage). Mediul în care trăiesc le-a imprimat şi acestor păsări câteva caractere comune: picioare lungi. Păsări de ţărm. lipite de membrană interdigitală. iar cocorii mai ales cu vegetale.În corelaţie cu picioarele lor înalte. nici atunci. cu corpul îndreptat aproape vertical. deoarece îşi culeg hrana de pe pământ şi din ape puţin adânci. cu vârf încarligat şi cu margini tăioase.pinguinii. Procelariiformele şi lariformele sunt în marea lor majoritate păsări marine. caradriiforme. Bune scufundatoare sunt şi alcele. care s-au specializat mai ales la prinderea peştilor zburatori din zbor. pentru a-şi căuta hrana pe uscat. Toate aceste păsări acvatice se hrănesc mai ales cu peşti. viermi şi insecte. raţele şi gâştele părăsesc deseori apa. iar anseriformele au un cioc prevazut pe laturi cu dinţi cornoşi. iar unele. care usurează prinderea animalelor mici şi lunecoase şi strecurarea apei intrată în gură odată cu hrana. În preajma apelor curgătoare şi stătătoare de pe întreg globul pământesc. Păsările acvatice îşi fac cuibul simplu în apropierea apelor fie pe stânci. pelicanii şi cormoranii petrec mai multă vreme în apă. broaşte. toate pot fi considerate ca păsăari folositoare. anchilozate în cot şi acoperite cu pene mici. fie prin plantele acvatice. cufundarii şi corcodeii. pe ţărmurile acoperite cu prundiş. berzele. ibişii. Cele mai caracteristice păsări de ţărm sunt stârcii. mamifere mici. La fel fac şi fregatele. nisip sau mâl ale apelor curgătoare.

Pe ţărmul mâlos. de asemenea. păsări uriaşe cu picioare înalte şi gât lung şi golaş. Dropiile însa sunt capabile şi de zboruri mai lungi. Ele zboară repede deasupra pământului. şi prin alta călătoare: sparcaciul. pot alerga repede. dar ciocul lor este. Se hrănesc cu parţi tinere de plante. nisipos şi pietros al apelor trăiesc şi prundăraşii. de talie mijlocie. în general. Păsări de tufiş şi de pădure. fluierarii. aride. Păsări caracteristice stepelor şi savanelor din Eurasia şi Africa sunt dropiile. fugacii. ciovlicile. la nevoie. Cele mai caracteristice păsări de stepă şi deşert sunt struţii-africani şi sud-americani. ca pteroclididele şi potârnichile. Picioarele lor nu sunt prea înalte. potrivit pentru a scoate micile animale din mâl şi de sub pietre. Există şi păsări de stepă bune zburătoare. Culoarea penelor lor se confundă cu cea a mediului înconjurator. lung. dar nu ascunse prin tufişuri. ci alergând la vedere. cu seminţe de ierburi. melci şi insecte. 20 . Păsări de stepă şi de deşert. iar de duşman se ascund în ierburi şi tufişuri. ca şi picioarele. cu viermi. mai mult sau mai puţin înierbate s-a facut în două feluri. picioare relativ înalte şi puternice. dropia (vezi foto). Ele au. în cautarea hranei. cu ajutorul cărora. aleargă bine. picioarele s-au alungit şi fortificat. Adaptarea păsărilor la campii deschise. cu a căror culoare se confundă. becaţinele şi alte caradriiforme. ca prepeliţele şi ciocârliile. culichii. sau mici. Culoarea penajului lor este culoarea stepelor: brună-cenuşie. Unele s-au adapta la alergat şi au renunţat la zbor. iar numărul degetelor s-a redus. afară de cele ale ciocântorsului şi ale cataligei. subţire şi ascuţit. reprezentate la noi printr-o specie sedentară. Talia lor a crescut.

ale cărui familii numeroase sunt adaptate fie la viaţa în păduri sau tufişuri. ş. totuşi aceste păsări sunt cuprinse. deşi se odihnesc pe crengile arborilor unde unele şi dorm.Pe cat de variate sunt condiţiile oferite de ţinuturile acoperite cu vegetaţie lemnoasă pe atât de numeroase sunt şi ordinele de păsări adaptate în întregime la aceste medii. Cu mici excepţii aceste păsări îsi petrec toata viaşa în coroana arborilor. dar au nevoie de o coadă relativ lungă. În general. într-un grup mai mult morfologic decât ecologic. de obicei. Păsări răpitoare. prin urmarire. ghearele de la degete mai mult sau mai puţin ascuţite şi încovoiate. fie la cea de pe câmpii. Aceste caractere sunt prezente la două ordine diferite şi neînrudite între ele: falconiformele sau răpitoarele de zi şi strigiformele sau răpitoarele de noapte. iar coada ciocănitoarelor este puternică şi se pot sprijini în ea în timpul cătăratului. sunt şoimii. cocoşul-demesteacăn. trestişuri. larvele şi ouăle lor şi unde îşi fac şi cuibul. La fel sunt adaptate paseriformele şi la diferite regimuri alimentare. aceste păsări sunt adaptate în mod special la căţărat. Deşi hrana. ierunca. Deşi sunt bune zburătoare.a. Răpitoarele de zi adaptate la prinderea prazii din zbor. ţucanii. Un exemplu grăitor de adaptare la diferite medii ni-l oferă ordinul paseriformelor. unde îsi caută hrana compusă din insecte. ulii si ereţii. din lunci. o prind prin mişcări iuţi şi îndemânatice. Păsările adaptate cel mai bine la viaţa arboricolă sunt: ciocănitorile. mai ales vegetală. în special văzul şi auzul. La multe din ele. papagalii şi multe paseriforme. sunt de talie mai mică decât ulii. cocoşul-de-pădure. Cele mai putin adaptate la tufişuri şi păduri sunt păsările provenite din ordinul galiformelor ca: găina-bankivă. cele mai isteţe zburătoare din intreg ordinul. degetele externe de la picioare sunt îndreptate înapoi. ascuţită şi încovoiată peste cea inferioară. Pentru acest mod de capturare a prăzii le ajung nişte aripi mai scurte şi late. cucii. Ele se aruncă asupra prazii din pândă şi fără să o fugărească multă vreme. sau fiind reprezentate şi în acestea. cele mai multe îşi fac cuibul pe pământ. 21 . păsări de pădure specializate în prinderea altor păsări. Deşi trăiesc în medii foarte diferite şi se deosebesc chiar şi în regimul alimentar. şi-o caută şi pe pământ şi în arbori. curcanul. Rapitoarele de zi cele mai comune sunt gaile. simţurile agere. dar au aripi mai lungi şi mai înguste şi o coada lungă. Semnele distinctive ale tuturor sunt ciocul cu mandibula superioară puternică. grădini şi aşezări omeneşti.

cel stâng fiind mai mare decât cel drept. situate în interiorul acestiuia şi nu în evidenţă ca la mamifere. Ovarul are aspect de ciorchine fiind susţinut de mezenter. au urechile prevăzute cu o formaţie tegumentară şi cu pene. Ele sunt situate antero-median faţă de rinichi. Trebuie luat în evidenţă că asa numita femela are ovare. în general. Anatomia aparatului reproducător mascul la păsări Aparatul genital femel. Structuri similare dar mai reduse se mai întâlnesc la ciconiiforme şi la dropii. au simţurile agere şi zborul lin şi fără zgomot. Răpitoarele de noapte au ochii îndreptaţi înainte şi înconjuraţi cu pene în formă de pâlnie larg deschisă. La masculi sunt prezente două testicule. tot atâtea caractere adaptative la activitatea nocturnă. Spermiductele se deschid în segmental median urodeum al cloacei în faţa ureterelor. Masculul. este reprezentat doar de jumătatea stângă. care le permit să planeze timp îndelungat în aer şi astfel sa-şi ochească prada vie de pe pământ. cu aripi lungi şi late. masculii prezintă diverticule ale cloacei cu rol de organ copulator.Cele mai falnice răpitoare de zi sunt pajurele sau acvilele. Reproducerea la păsări Anatomia aparatului reproducător Păsările. deşi nu sunt mamifere. Cele mai multe se hrănesc cu mamifere rozătoare. Masculii păsărilor nu prezintă organe copulatorii dar buzele cloacei sunt mai groase decât la femelă. Ciocul şi ghearele puternice şi încârligate le dau înfaţişarea caracteristică. Femela dupa o perioadă de reproducere scurtă poate da viaţa altor "pui" chiar după o îndelungata vreme. de talie mare. care joacă rol de pavilion mobil. au şi ele un sistem reproducător destul de complex. Elementele necesere reproducerii pentru procrearea speciei pe o durată mai lungă sunt esenţiale. Este 22 . Vulturii sunt cele mai mari păsări răpitoare. La galiforme şi anseriforme. are şi el deasemenea sistem reproducător alcătuit din testicule. respective de ovarul şi oviductul stâng. precum femelele mamiferelor. păsări. tubii seminiferi converg spre epididim iar spermiductele sunt lungi şi prezintă în apropierea cloacei o veziculă seminală.

format din foliculi ovarieni la nivelul cărora se formează ovulele. Oul. Anatomia aparatului reproducător femel la păsări Fecundarea şi formarea oului la păsări 23 . La nivelul istmului care este scurt se adaugă membranele iar în uterus se adaugă coaja. Urmează cea mai lungă porţiune a oviductului numită magnum la nivelul căreia ovulul este învelit în albumen. este direcţionat spre cloacă de un segment scurt şi îngust numit vagina. Oviductul prezintă o porţiune iniţială dilatată în formă de pâlnie numită ostium care aspiră ovulele.

Păsările sunt amniote ovipare. Oul este format din vitelus formativ şi vitelus nutritiv.Fecundarea este internă realizându-se în treimea superioară a oviductului. vitelusul formativ se divide formând blastodiscul din care se divide embrionul. Fecundarea are loc într-un interval de cca 72 ore după copulaţie. proteine asigurând nutriţia embrionului. 24 . După fecundare. Vitelusul nutritiv (gălbenuşul) este format din apă. Oul păsărilor este învelit într-o coajă calcaroasă ce prezintă pori şi este acoperit de o cuticulă proteică asigurând protecţie antimicrobiană. lipide. Oul este învelit într-o membrană dublă ce lasă la capătul mai lat al oului un spaţiu numit camera cu aer. Dimensiunea acesteia creşte pe măsură ce embrionul se apropie de eclozare. Transferul spermatozoizilor se realizează prin alipirea cloacelor celor doi parteneri.

boli. păsările au suferit o serie de transformări ce se repercutează adânc asupra lor. care. OUL ŞI PONTA 25 .Indiferent de poziţia oului. la păsări acest proces este mult mai complex. prin marele grad de complexitate la care au ajuns în tendinţa atingerii acelui ţel vital: perpetuarea speciei. obiceiurile extrem de variate şi originale ale păsărilor legate de actul reproducerii au dus la elaborarea unora dintre cele mai interesante comportamente ale lumii animale. bătrâneţe etc. mai complex chiar decât la mamifere — grupul cel mai evoluat dintre vertebrate —. pe care nici nu-i cunosc. cromatic. pe care nu le mai întâlnim la nici o altă grupă de vieţuitoare. La mamifere. ceea ce imprimă acestui grup de vertebrate o notă mare de originalitate. la început cu laptele secretat tot de corpul matern. pe când la păsări aceste procese sunt mult mai complicate. iar legat de reproducere. iar manifestările adulţilor legate de perioada respectivă sunt mult mai diverse. au grijă de progenitura lor până la deplina ei dezvoltare şi independenţă. păsările trebuie să înlocuiască exemplarele care pier din populaţiile lor. Prin reproducere. Reproducerea la păsări constituie — ca şi la celelalte vieţuitoare — una din cele mai importante manifestări din viaţă. redusă de regulă la fecundare şi depunere de ouă. atât sub aspect fizic. puii rezultaţi fiind de la început independenţi de părinţi. fiziologic. ca şi păsările. puii se dezvoltă în corpul matern şi se hrănesc. foame. accidente. sub acţiunea diferitelor cauze: răpitori. Mai mult însă decât la oricare alte vieţuitoare. Cam o jumătate din durata unui an — la unele specii chiar mai mult — întreaga activitate a păsărilor constă în preocuparea pentru asigurarea descendenţei. batracienilor şi reptilelor.blastodiscul este menţinut în poziţie zenitală fiind susţinut de două cordoane numite şalaze. Spre deosebire de reproducerea simplă a peştilor. ecologic. Pentru perpetuarea speciei se pare că nici o cale nu a rămas nefolosită. cât mai ales psihic.

ouăle pot fi grupate în diferite tipuri. prepeliţele 8—12. formă şi aspect. în cazul pierderii primeia. La foarte multe păsări. unele acvile. cum sunt furtunarii. raţele şi gâştele 8—12. unii vulturi. pelicanii etc. unele acvile. în general puţine. cuprinzînd majoritatea variaţiilor posibile. ouăle unor raţe sunt crem. După aceste caracteristici ale ouălor. nu mai depun o pontă de înlocuire. se pare că natura şi-a pus la încercare aici toate posibilităţile de amestec şi combinare a culorilor. Un singur ou depun păsările din neamul furtunarilor (Procelariiforme). În funcţie de specie. Dacă ponta este ridicată de om sau distrusă într-un fel oarecare. Coloritul ouălor este produs de pigmenţi secretaţi de glandele oviduc-tului şi repartizaţi diferit în cele trei straturi ale cochiliei oului.Ponta poate fi formată din unul sau mai multe ouă. unii piţigoi depun adeseori 15—16 ouă. altele depun la o pontă un număr de ouă mai mult sau mai puţin variabil. Patru ouă în pontă se întâlnesc la limicole. atât de variate şi complicate sunt desenele şi combinaţiile de culori şi nuanţe. aspectul şi coloritul ouălor variază de asemenea foarte mult de la specie la specie. care poate fi din mai multe culori. aici fiind cuprinse în general speciile care depun ponte cu un număr mai mare de ouă. unele columbide etc. la stârci. Paseriformele depun de obicei 4—6 ouă. pe fondul general al oului. Astfel. unele lande. se suprapun diferite desene. pentru că încetează activitatea sexuală a păsărilor în sezonul de reproducere respectiv.. Ponte cu cel mai mare număr de ouă au potârnichile. Pontele pescăruşilor şi chirighiţelor au în general trei ouă. se poate stabili apartenenţa la specia respectivă. aşa-numită pontă de înlocuire. brumăriţa de pădure — albastre. Dacă după volum. marea majoritate a păsărilor. nu mai are loc înlocuirea ei. puncte. marile acvile. dungi. Păsările cu prolificitate redusă şi cu un ciclu de reproducere lung. În cazul când distrugerea pontei a avut loc într-un stadiu avansat al incubaţiei. vulturii. mai depun una. la cormoran şi raţa mare — verzui. Volumul. la buhaiul de baltă — măslinii. pete divers colorate şi aranjate. caprimulgi etc. muscarii guleraţi. care depun adeseori până la 20—26 de ouă. În 26 . care în mod normal depun o singură pontă pe an. forma. grauri sunt albastru-verzui. egrete. Ponte formate din două ouă sunt depuse de majoritatea columbidelor (porumbei şi turturele). la codroşul de grădină. după colorit acest lucru nu este totdeauna posibil. Unele păsări au drept caracteristică ponte cu un număr fix de ouă.

prin schimbare alternativă între 27 . Ouăle unor specii pot prezenta uneori un grad de variabilitate individuală. aceeaşi femelă depune ouă mereu colorate la fel. piţigoi etc. La majoritatea păsărilor clocesc ambii soţi. silvia cu cap negru ş. de exemplu la unii sfrâncioci. codobatura albă. Chiar şi la păsările parazite. de 39—41°C. partea rotundă a oului este mai intens pigmentată şi prezintă mai multe desene. mierle. ciocârlanul moţat. care depun ouăle în cuiburile altor specii. care trăiesc în Australia. necesară dezvoltării normale a embrionului. pănţăruş. Astfel de ouă se întâlnesc la: presuri. ceea ce-i dă aspectul unei coroane. Excepţie fac cele parazite. ele apropiindu-se prin culoare şi desen de ouăle gazdelor care urmează să le clocească. numai de către femele sau. sturzi. pitulici. cinteze.a.general. precum şi cele care îngroapă ouăle lor în nisipul fierbinte. sfrâncioci. Clocitul este asigurat de ambii soţi. păsări din neamul găinilor. Marea majoritate a păsărilor îşi clocesc singure ouăle. la care variabilitatea în cadrul speciei este deosebit de mare. care le clocesc. silvii. La ouăle de cuc variabilitatea este foarte pronunţată. ca megapodidele. mai rar. INCUBAŢIA Clocitul este o caracteristică a păsărilor. Oricât de mult ar varia coloritul ouălor în cadrul unei specii. măcăleandru. numai de către masculi. ca pasărea crocodilului din Africa sau care lasă incubaţia pe seama căldurii emanată de aglomerări de substanţe organice în descompunere sau de roci vulcanice. prin care ele caută să asigure ouălor o temperatură ridicată şi constantă. o femelă depune întotdeauna ouă de aceeaşi culoare. fîsa de pădure.

un număr de ore. cloceşte numai femela. astfel de plăci nu se produc. timp în care femela se hrăneşte şi se mişcă. aşa se întâmplă la: pelicani. variabil de la o specie la alta. La aceste specii. turnicide ş. apar nişte plăci incubatoare. pupeze. La unele specii de ciocănitori. Stârcii. dau posibilitate adulţilor să-i aprovizioneze mai uşor şi mai bine cu hrană. unele ciocănitori încep clocitul după ce au depus jumătate din pontă. care nu sunt altceva decât modificări locale. pescăruşi. masculul prezintă un penaj asemănător cu ai ei. puii având vârste diferite. dumbrăvenci. precum şi la struţul nandu. o dată cu începutul perioadei de reproducere. Speciile la care ambele sexe asigură clocitul sunt lipsite de obicei de dimorfism sexual. casuar. ecloziunea are loc. în care homocromia (capacitatea fiinţelor de a avea colorit asemănător cu mediul) este o condiţie de viaţă esenţială.a. Aşa este cazul la unele galinacee. gâştele. MATURITATEA SEXUALĂ 28 . La speciile poligame ca dropiile. dintre speciile exotice. De regulă femela cloceşte mai mult. notatiţa. unele specii de pradă de zi. clocesc masculii. spre sfîrşitul pontei. cât şi la masculii care clocesc. incubaţia începe după depunerea primului ou. chiar atunci când cloceşte numai femela. găinuşele de apă. iar femela ziua. păsările de pradă de noapte etc. Plăcile incubatoare se produc sub acţiunea hormonilor. Nidifugele. eşalonat. ce trăiesc şi în ţara noastră. sub forma unor umflături foarte fierbinţi ale pielii abdomenului. masculul cloceşte noaptea. Acesta este un fapt pozitiv pentru că puii atingând nivelul maxim al apetitului în perioade diferite.cei doi parteneri. galinaceele încep clocitul numai după depunerea tuturor ouălor din pontă. atât la femelele. Incubaţia nu începe la toate speciile în acelaşi mod. deci. cocoşul de munte. Uneori. cocoşul de mesteacăn etc. masculul o înlocuieşte în special ziua.. La speciile poliandre ca prundaşul de munte. fapt impus de mediul de viaţă al speciilor respective. de pe care puful cade sau este chiar smuls de către pasărea clocitoare. la limicole. având coloritul asemănător. limicolele. ciocârlii etc. La sexele care clocesc. la păsările care nu clocesc. La multe păsări nidicole. în special raţele.

Acest ciclu este foarte accentuat în regiunile cu climat rece şi temperat şi se atenuează mult în regiunea ecuatorului şi între tropice. fundacii. În general. aceste atribute le revin lor. care la rândul ei este influenţată de factori fiziologici interni şi de cei ecologici externi. reproducerea nu are loc. Manifestarea ciclului sexual sezonier la păsări este determinată de o glandă. potârnichea. prezenţa hranei depinde de factorii climatici. cinteza. Datorită specificului său de hrană. privighetoarea. dar şi unele mai mari ca: prepeliţa. Loxia curvirostra Cauza principală care determină ciclul sexual la păsări este hrana. pin). porumbelul de scorbură şi cel gulerat. În perioadele şi în locurile în care găseşte resursele optime de hrană. iar în cele tropicale de sezoanele cu ploi. iar la 5-6 ani. muscarul. după o perioadă de activitate intensă urmează una de inactivitate.Odată cu atingerea maturităţii sexuale se produce o schimbare psihică a indivizilor. dar la speciile poliandre. lumina ar avea un rol în determinarea ciclului 29 . ating maturitatea sexuală la 9-11 luni. ea se poate reproduce în orice anotimp al anului. unele specii mici de raţe etc. sturzul. iar cele de talie mare se pot matura şi după câţiva ani. cuibăreşte însă mai frecvent spre sfîrşitul iernii. se reproduc la doi ani. pescăruşii mari. păsările indigene se reproduc în tot cursul anului. florintele. silvia. când solzii conurilor încep să se desfacă oferindu-i hrană abundentă mai uşor accesibilă. şorecarul. spre exemplu. Dintre factorii externi. Păsări ca cioara grivă. pescăruşii mici. adică în anul următor ecloziunii. berzele. specie care populează ţinuturile reci şi temperate şi care se află şi în ţara noastră. numită hipofiză. unii fluierari. CICLUL SEXUAL SEZONIER Activitatea sexuală la păsările sălbatice nu este continuă în decursul unui an. când aceasta lipseşte. unele păsări de pradă de noapte mici. păsările de talie mică ajung la maturitate începând cu vârsta de câteva luni. vulturii şi acvilele mari. lebedele. vrabia. graurul. în general. determinîndu-se aşa-numitele cicluri sexuale sezoniere. care constă din seminţele conurilor de răşinoase (brad. O aparentă excepţie de la această regulă o constituie forfecuţa (Loxia curvirostra). Majoritatea speciilor mărunte şi mici din ţara noastră ca: pitulicea. mierla. masculii devin mai dinamici şi mai agresivi. multe specii de pradă de zi (şoimul. ciocârlia. scatiul.Păsările nu ajung la maturitate sexuală o dată cu împlinirea creşterii corporale. pănţăruşul. unele păsări de pradă de zi etc. În Camerun. piţigoiul. gâştele etc. când organele sexuale dau produse capabile să fecundeze şi să fie fecundate. În regiunile reci şi temperate. La vârsta de trei ani se reproduc cormoranii. uliul). turturica. ci mai târziu. la care femelele sunt mai active. La 4-5 ani se reproduc unele acvile şi dropiile. sticletele. cea de semănătură.

emu (Oromiceius novaehollandiae). depun ouă conform ciclului sexual sezonier din locul de origine. Datorită rolului sexului activ în manifestările nupţiale.sexual sezonier. ciclul sexual sezonier după noile condiţii în care au fost puse să trăiască. strămutate în emisfera nordică. datorită condiţiilor ecologice nefavorabile din anii respectivi. păsările din emisfera nordică transportate la sud de ecuator. în acel „timp interior” din comportamentul fenologic al păsărilor. cocoşul încălţat (Lagopus) etc. acţionează asupra creierului. Factorii interni sunt proprii fiecărei specii şi chiar fiecărei populaţii în parte şi prin aceştia stimularea glandelor sexuale este fixată într-un „calendar biologic”. există însă şi specii ca albatrosul (Diomedea) şi condorul californian (Gymnogyps californianus) care nu cuibăresc în fiecare an. el fiind mai timpuriu la masculi. lupii de mare (Stercorarius). adică în lunile decembrie . Acest determinism ereditar al ciclului sexual sezonier nu este însă rigid. prin intermediul ochiului. Dansurile sexuale — după cum vom vedea mai departe — însoţesc aceste transformări sezoniere atingând la unele specii un mare grad de dezvoltare şi de complexitate. ciclul sexual sezonier nu începe în acelaşi timp la cele două sexe. în decursul anilor. în cazul celor poliandre. care stimulează hipofiza să producă hormoni cu acţiune asupra glandelor sexuale. Faptul este confirmat de unele specii din emisfera sudică — între care lebăda australiană neagră (Cygnus atratus). probabil. —. urmând ca prin manifestările lor optice şi acustice să înlăture 30 . deci după un calendar biologic propriu ţinuturilor din care au fost aduse. Aşa este cazul unor specii arctice ca fundacii (Gavia).ianuarie. Uneori populaţii întregi sau o parte a acestora nu cuibăresc în anumiţi ani. Comportamentul păsărilor suferă transformări în perioada ciclului sexual. în cazul speciilor monogame şi poli-game. datorită rolului pe care acesta îl are de îndeplinit în vederea împerecherii şi ocupării teritoriului de cuibărit sau a platformei de rotit. Alteori ciclul sexual poate fi întrerupt sau chiar suprimat total pentru sezonul respectiv de reproducere. Astfel. La sexul activ. aceasta. hrană). dacă la începutul lui se produce o înrăutăţire bruscă a condiţiilor de viaţă (climat. Cygnus atratus Marea majoritate a păsărilor se reproduc anual. şi la femele. organele sexuale se dezvoltă ceva mai devreme. datorită. casuarul (Casuarius casuarius) etc. precum şi cele africane sau australiene transmutate în Europa şi-au reglat. faptului că umblă timp îndelungat alături cu puii anului precedent. care.

în funcţie de specie. cocoşi de mesteacăn. În alte situaţii monogamia poate dura toată viaţa. acvile etc. în primăvara anului următor însă se reîntâlnesc la vechiul cuib. pe întreg sezonul de reproducere sunt însă bigami sau poligami. poligamă şi poliandră. un mascul fecundează mai multe femele. într-un cârd sunt mai mulţi masculi de grad ierarhic inferior. muscarul. presura. buhaiul de baltă (Botaurus stellaris). femelele depun pontele pe care şi le clocesc singure şi tot 31 . după fecundare. Unirea masculului cu femela în reproducere monogamă poate prezenta mai multe aspecte. Marea majoritate a păsărilor sunt monogame. silvia. codobatura etc. La majoritatea raţelor perechea durează până când femela începe depunerea pontei sau până când ies puii. cu care îşi formează în prealabil un cârd. Uneori perechea poate dăinui un întreg sezon de reproducere. ambele sexe trebuind să asigure creşterea cu succes a progeniturii. după care partenerii se despart. cocoşi de munte. Philomachus pugnax Poligamia este succesivă când masculul se împerechează cu mai multe femele pe parcursul unui întreg sezon de reproducere. Pe măsură ce sunt fecundate.concurenţa rivalilor de acelaşi sex şi totodată să-şi stimuleze partenerul de sex opus. femelele depun ouăle şi le clocesc singure şi tot singure îşi cresc puii. cei doi parteneri se pot despărţi în cartierele de iernare. Aşa este cazul la majoritatea speciilor nidicole ca: cinteza. În reproducerea poligamă. Există şi deosebiri individuale. MONOGAMIE — POLIGAMIE — POLIANDRIE Reproducerea la păsări poate fi: monogamă. În astfel de cazuri. fazani. Uneori. aşa este cazul la lebede. Prin monogamie se înţelege unirea unui mascul cu o femelă cu care formează un cuplu în vederea reproducerii. uneori se pot vedea masculi însoţind raţa cu boboci. la ajungerea în faza de împerechere. bătăuşi (Philomachus pugnax) şi frecvent la presura sură (Emberiza calandra). S-a ajuns la această formă de reproducere din necesitatea creşterii puilor prin contribuţia ambilor părinţi. Poligamia este simultană când masculul se împerechează pe rând cu mai multe femele. Unirea poate fi numai pentru o singură cuibărire. berze. Când speciile monogame pe viaţă sunt migratoare. Masculii în acest caz sunt monogami numai pentru o perioadă scurtă. în cazul când hrana este abundentă. ca la dropii. Speciile insectivore. precum şi cele de pradă de zi şi de noapte sunt aproape întotdeauna monogame. care-şi schimbă apoi partenerul. Acest fel de poligamie este în-tâlnită cel mai frecvent la păsări. de exemplu la rândunică. vulturi pescari. masculul sau femela cuplului alegându-şi alt partener numai în cazul când unul din soţi moare dintr-o cauză oarecare. care este mai pasiv.

îndeosebi pe ultima lui parteneră. Forma poliandră de reproducere presupune împerecherea unei femele cu mai mulţi masculi. masculii fiind mai mari. ele fiind mai mari. ca urmare. După împerechere femelele depun pontele. S-a produs. Troglodytes troglodytes Forma de înmulţire poligamă a fost determinată de faptul că la faza de reproducere au ajuns mereu mai mulţi masculi decât femele. o selecţie naturală a masculilor celor mai mari şi mai puternici. la notatiţă (Phalaropus lobatus) etc. Masculii. în această situaţie se produce o inversiune totală a caracterelor sexuale secundare. femelei sau respectiv masculului. la pasărea kivi din Noua Zeelandă. nefiind necesară 32 . uneori ei construiesc câte un cuib pentru fiecare femelă pe care o fecundează ca la specia africană Euplectes sau la pănţăruş (Troglodytes troglodytes). La unele specii în perioada reproducerii ajung mai multe femele decât masculi. care preiau astfel rolul femelelor. Femelele execută paradele nupţiale şi tot lor le revine rolul de a apăra teritoriul de desfăşurare a jocurilor de împerechere. mai viu colorate. Formele de reproducere poligamă şi poliandră. mai agresivi. Aceasta pentru că puii părăsind cuibul îndată după eclozare sunt capabili să se hrănească singuri şi prezintă un grad dezvoltat de autoapărare. desfăşoară activitate sexuală pe o perioadă mai îndelungată decât fiecare femelă în parte. care construieşte cuiburi pentru câte 2—3 femele şi le ajută chiar la hrănitul puilor. deşi iniţial proporţia între cele două sexe este relativ egală. Cauzele care au dus la forma de reproducere poliandră sunt inverse celor care au determinat reproducerea poligamă. masculii fiind mai expuşi pieirii în timpul vieţii. din avifauna noastră. mai puternici. femelele reprezentând sexul activ şi preluînd rolul masculilor. cu voce mai puternică şi cu un penaj mult mai strălucitor colorat în comparaţie cu cel al femelelor. în cazul poligamiei succesive. la care sarcina creşterii puilor îi revine numai unuia din părinţi. Formă de reproducere poliandră întâlnim la tinamii din America de Sud. mai combative în comparaţie cu masculii. printr-un dimorfism sexual foarte accentuat. ceea ce a dus la o puternică competiţie între indivizii supranumerari ai sexului respectiv. care i-au înlăturat pe cei mai slabi şi mai puţin apţi pentru reproducere.singure îşi cresc puii. Se creează astfel o competiţie între femele supranumerare cărora le vor reveni în consecinţă disputele pentru masculii existenţi în inferioritate numerică. rolul părinţilor se reduce numai la conducerea şi ocrotirea puilor. ca urmare. De aceea speciile poligame sunt caracterizate. iar clocitul şi crescutul puilor este asigurat de masculi. s-au realizat îndeosebi la speciile nidifuge. ajung în număr mai mic la maturitate sexuală. iar din avifauna noastră la prundaşul de munte (Eudro-mias morinellus). în general.

vor fi izolaţi şi îndepărtaţi. pe aşanumitele arene. un anumit teritoriu în care intenţionează să-şi instaleze viitorul cuib. femelele reprezentând sexul activ. după efectuarea împerecherii. executând diferite mişcări sau cântând cât mai intens. în plină capacitate de reproducere. strălucirea şi farmectil penajului. adică cele mai viu colorate. PERIOADA NUPŢIALA ŞI ÎMPERECHEREA O dată cu începutul ciclului sexual sezonier. se vor selecţiona deci cele mai dotate femele. sonoră sau în ambele feluri. la rândul lor. cât şi cei ce au sosit din cartierele de iernat. atât cei care nu au migrat. dovada o constituie şi faptul că la multe specii. 33 . mai combative. Semnificaţia biologică a acestor manifestări nupţiale. nu lipsită adeseori de încăierări şi lupte. La speciile poligame mai mulţi masculi se adună în anumite locuri. sexul activ îşi pierde penajul viu colorat şi caracterul agresiv. ei atrag femelele în vederea formării cuplurilor. prin marcare optică. îşi ocupă primăvara. executând o serie de mişcări şi jocuri adesea foarte complicate şi de o mare spectaculozitate.participarea ambelor sexe ca în cazul speciilor nidicole ai căror pui se dezvoltă în cuib până la ajungerea fazei de zbor. La speciile poliandre — relativ puţine la număr în comparaţie cu cele poligame —. mai robuste. Teritoriul este foarte bine păzit de proprietar împotriva indivizilor de aceeaşi specie. incomplet maturi sexual. care vor acapara cu prioritate masculii existenţi în număr mai redus. Speciile monogame prezintă în perioada premergătoare împerecherii o comportare oarecum diferită de aceea a speciilor poligame şi poliandre. Pentru aceasta. In acest fel masculii de aceeaşi specie din teritoriile vecine sunt avertizaţi că teritoriul respectiv are un stăpân şi să nu se încumete să-1 încalce. Aceştia. În acest teritoriu. masculul „se aşază în locuri bine vizibile din perimetrul teritoriului şi'de acolo atrage atenţia asupra prezenţei sale etalând părţile viu colorate ale penajului. Rolul manifestărilor nupţiale la speciile poligame şi poliandre în eliminarea rivalilor de acelaşi sex este o realitate de necontestat. cei mai puţin dotaţi. lipsiţi de posibilitatea de a lua parte la împerechere. selecţia în urma dansurilor sexuale se va face în cadrul acestora. păsările ajunse la maturitate sexuală intră într-o stare de mare agitaţie. îşi vor marca teritoriul propriu prin acelaşi sistem de semnale. Reprezentanţii sexului activ — masculii la majoritatea speciilor — se îmbracă într-un penaj proaspăt şi sunt dotaţi cu ornamentaţii caracteristice. este de a produce o ierarhizare între indivizii de acelaşi sex — în cazul de faţă între masculi — în urma căreia se vor selecţiona pentru a lua parte la împerechere doar cei mai robuşti. mai frumos coloraţi. prin care îşi etalează calităţile de dansatori. care implicit sunt şi cei mai activi. handicapaţi biologic etc. Masculii. Fiecare specie îşi are modul său propriu de manifestare în perioada premergătoare împerecherii. ajutat uneori şi de femelă. pe care îşi desfăşoară dansurile nupţiale. Dacă un mascul în căutarea teritoriului întârzie să se îndepărteze din teritoriul ocupat este întâmpinat de „proprietar” în mod agresiv. adesea cuibul este parţial sau chiar în întregime construit de mascul. de timpuriu. care a fost atrasă între timp de stăpânul teritoriului. intrusul este lesne îndepărtat.

îşi marchează teritoriul atât prin etalarea penajului. cu o dezvoltare postembrionară rapidă. florintele (Carduelis chloris) etc.Speciile care clocesc în mediul descoperit folosesc ca mijloace de marcare îndeosebi zborurile la înălţime deasupra locului unde se află cuibul. În această categorie sunt cuprinse: privighetoarea (Luscinia megarhynchos). silvia cu capul negru (Sylvia atricapilla). fără ca pasărea să fie deranjată. deoarece în natură nu se găsesc suficiente locuri de cuibărit în raport cu numărul mare al indivizilor. numai perechile 34 . Femela atrasă într-un teritoriu păzit se simte în siguranţă. Proprietatea asupra teritoriului are însă şi alte multe avantaje. Liniştea teritoriului propriu asigură menţinerea unităţii cuplului. de asemenea ouăle nu stau prea mult descoperite. care tind să se reproducă. filomela (Luscinia luscinia). care prezintă un penaj viu colorat şi care cuibăresc în locuri împădurite. ea îl poate supraveghea uşor dat fiind că hrana este luată din apropriere. cântând la mare înălţime. atunci când un intrus i-l încalcă. Teritorialismul are şi alte părţi pozitive în favoarea speciilor respective. cuibul poate fi construit în tihnă. Astfel. pentru aceasta ele îşi aleg o ramură uscată sau un vârf dezgolit de frunze. puii ar suferi de foame sau chiar ar pieri. Vor ajunge să se reproducă. se asigură în primul rând hrana necesară atât părinţilor. cum este de exemplu sticletele (Carduelis carduelis). cât mai ales puilor. Aşa îşi supraveghează teritoriul de cuibărit ciocârlia de câmpie (Alauda arvensis). Prin aceasta. asigurând un succes maxim al reproducerii lor. deci. care fiind nidicoli. Chiar când pasărea clocitoare părăseşte periodic cuibul pentru a se hrăni. au nevoie de o alimentaţie bogată. Păsările ce cuibăresc în locuri împădurite îşi marchează teritoriul îndeosebi prin cântec. ca urmare. Carduelis carduelis -cuibComportarea teritorială prezintă o serie de mari avantaje pentru speciile în cauză. a femelei care cloceşte. plutind în aer deasupra locului cuibului şi care se aruncă ca o săgeată spre pământ. de unde îşi fac cunoscută prezenţa. precum şi o pază cât mai eficientă a puilor în timp ce părinţii caută hrană prin apropiere nefiind obligaţi să se îndepărteze prea mult de cuib. Dacă teritoriul nu ar fi păzit. orice alţi indivizi s-ar hrăni din resursele lui şi. Unele specii. dat fiind că în astfel de condiţii etalarea penajului colorat este mai puţin eficientă. precum şi cântecui. sincronizarea ciclului sexual al celor două sexe şi împerecherea se realizează în condiţiile cele mai bune. cât şi prin cântec.

Faptul că fiecare specie de păsări are cuibul său caracteristic. din rezerva. folosesc aceleaşi materiale de construcţie. Centurus carolinus CUIBĂRITUL Ca toate comportamentele păsărilor şi cuibăritul este un act instinctiv. Chiar dacă intervin mici abateri de la „modelul” ereditar. Prin teritoria-lism se reglementează şi proporţia dintre sexe. Dacă unul din membrii cuplurilor ocupante ale unor teritorii piere dintr-o cauză oarecare. locale. modul de cuibărit. înseşi păsările care le-au ocupat. individul mai poate învăţa şi prin deprinderea prin imitaţie a unor obiceiuri de la semenii săi. ele find biologic inferioare celor care cuibăresc. Un cuplu de ciocănitori cu ciocul de fildeş (Campephilus princi-paîis). în sensul că se folosesc de exemplu alte materiale. în timp ce pe o suprafaţă asemănătoare pot trăi 36 de perechi de ciocănitori negre americane (Dryocopus pileatus) sau 126 de perechi de ciocănitori cu ceafa roşie (Centurus carolinus). tipul 35 . se transmite prin zestrea ereditară a oului. le-părăsesc de obicei. Paza teritoriului de cuibărit încetează o dată cu încheierea perioadei de reproducere.A. în afara aptitudinilor moştenite. are nevoie de un teritoriu foarte mare. efectuează aceleaşi împletituri. noduri etc. pentru cunoaşterea modului de construire a cuibului specific nu intervine decât ereditatea. o pasăre insectívora mică are nevoie de o suprafaţă de numai 0. fie că sunt prea vârstnice sau prea tinere ori mai puţin active sexual în momentul respectiv. depinzînd de dimensiunea păsărilor şi de specificul hranei lor. Mărimea teritoriilor de cuibărit variază în funcţie de specie. ce se găsesc la dispoziţie. anume de 1 500 ha (15 km2). furnizată de pe o (suprafaţă de 8 800 ha.U.. aceleaşi metode. Multe exemplare vor rămâne celibatare. factor foarte important pentru speciile monogame. Astfel. Dacă pentru însuşirea altor comportamente ca acela privind procurarea hranei. care sunt ceva mai mici ca talie. Exemplarele rămase celibatare au şi ele importanţa lor în perioada reproducerii. cu obiceiuri cu totul speciale. celibatarilor. pentru a reveni să le ocupe abia în anul următor. elementele esenţiale ale construcţiei cuibului sunt practic păstrate.care au ocupat primele teritoriile de cuibărit. (88 km2). Ele aleg aceleaşi locuri pentru instalarea cuibului. modalitatea de a se feri de duşmani etc. acesta este îndată înlocuit cu altul.04 ha faţă de o acvilă de munte a cărei hrană este. caracteristic fiecărei specii în parte. acestea fiind şi cele mai active biologic şi cele care vor da progenitura cea mai viguroasă. când puii au crescut. multe specii îşi construiesc cuibul lor specific fără să fi văzut vreodată un semen construindu-l. specie aproape dispărută din sud-estul S.

unele specii. În această categorie sunt cuprinse: ciocântorsul. pasărea ogorului. dar bine mascate de ierburi. paza cuibului se realizează mai uşor dat fiind că acestea nu se deplasează prea mult de la cuib în căutarea hranei. mărime. potârnichile. unele galinacee. au obiceiul de a ridica în faţa cuibului mici valuri de pietricele. unele păsări de pradă de noapte. nisip sau pietriş. cuiburile servesc numai pentru perioada clocitului la speciile nidifuge ale căror pui părăsesc cuibul îndată după ce au eclozat. ambii soţi cară. Altele. caprimulgul. iar femela îl căptuşeşte şi-l finisează. ca şi speciile care le construiesc. ţesute cu o deosebită artă. care constituie o pradă mult căutată atât de alte specii de păsări. Construirea cuibului este efectuată fie de masculi. fără nici un fel de aşternut. fîse etc. Cuiburile se pot diferenţia ca formă. cuiburile variază foarte mult. la unele specii. ca pietrarii. prin participarea ambilor soţi. păsările care fac deplasări mai mari în vederea strângerii hranei sunt nevoite să caute locuri mai inaccesibile pentru instalarea cuibului. la care eventualii jefuitori să nu poată ajunge cu uşurinţă. până ia formele cele mai complicate. numai după analiza cuiburilor.său de construcţie. fie de femele sau. Tipurile de cuiburi sunt de asemenea foarte variate. ambii soţi cară şi construiesc. În funcţie de modul de dezvoltare postembrionară a păsărilor. iar celălalt participă numai cu prezenţa la stimularea acestei munci. Pentru păsările care au teritoriul lor de cuibărit. unele ciocârlii. Din contra. Aceste păsări cuibăresc de obicei în scorburi. iar la speciile nidicole sunt folosite în continuare pentru creşterea puilor. pitulici. După nevoile şi adaptările specifice. într-o mică adân-citură. unele ciocârlii. Tot pe sol. cuibăresc fazanii. spre a-1 proteja de vânturile puternice. La alegerea locului de cuibărit. pot apărea adesea unele deosebiri în funcţie de ambianţa în care are loc construcţia şi de variabilitatea comportamentală a fiecărui individ în parte. galerii în pământ etc. unul cară materialele şi ambii construiesc. La aceste modalităţi multiple de diviziune a muncii în construirea cuiburilor. proprii fiecărei specii în parte. Astfel. dar unul construieşte. variantele posibile pot fi: masculul cară mai mult. depun ouăle direct pe pământ. vizuini. 36 . pe nisip sau pe prundiş. Uneori masculul construieşte scheletul cuibului. până când aceştia sunt capabili de zbor. prepeliţele. Astfel. la fiecare specie în parte. iar femela construieşte. În acest din urmă caz se întâlnesc o serie întreagă de variante privind diviziunea muncii între cele două sexe. păsările au în vedere în primul rând să asigure ouăle şi puii. Alteori unul din soţi cară materialul şi construieşte. este foarte important pentru că dă posibilitatea de a se stabili prezenţa unei specii într-un anumit biotop. cât şi de mamifere. fără să construiască un cuib propriu-zis. structură etc. de la simple adâncituri în pământ.

lopătarii. cucuvelele. Multe păsări îşi depun pontele în scorburi naturale. 37 . adesea buha mare. iar pe plaurul plutitor pelicanii. greluşeii îşi construiesc cuiburile între firele de stuf. Unele specii ca huhurezii. gaiţă.Un cuib de berze Lăcarii. cinteza deasupra unei crengi groase sau la înfurcarea lor. pietrarul sur. lebedele. depun ouăle. cuibăresc stârcii. pe substratul simplu putregăios. Aproape nici o dată o pasăre mică nu va cuibări într-o scorbură mare. Astfel. Piţigoii mari sapă cavitatea cuibului în trunchiurile putregăite. Alte specii construiesc cuiburi mai complicate. pupezele. cucuveaua cuibăresc în pereţii stâncoşi. între crengile acestora. şoimul călător. pescăruşii albaştri. care cu ciocul şi cu picioarele construiesc cele mai deosebite cuiburi. Prigoriile. brumăriţa de stâncă. mierla de piatră. acvile etc. în cavităţi pe care şi le sapă singure cu ciocul lor tare — adevărată daltă. lăstunii de mal cuibăresc în maluri lutoase. vânturelul mic. raţele. turturică. porumbelul de scorbură cuibăresc In scorburi. ca la corbi. sfrânciocii în mărăci-nişuri. folosindu-le ca singur suport. Unele sunt simple platforme din crenguţe uscate ca la porumbelul gulerat. adevărate capodopere aviene. ei îşi sapă galerii de diferite lungimi. stăncuţele. după cum le arată şi numele. într-o porţiune mai lărgită. În mijlocul întinderilor de stuf. piţigoiul codat îşi instalează cuibul oval în desişul crengilor. altele ca piţigoii. Unele acvile. începând de la distanţa de câţiva centimetri de la suprafaţa solului. îşi instalează cuiburile între bolovani. gâştele. deasupra apei. Ciocănitorile cuibăresc în trunchiurile arborilor. Cuiburile construite între crengile arborilor variază ca formă şi complexitate în funcţie de specia căreia îi aparţin. îndeosebi pe marginea râurilor. ca la unele presuri şi silvii. egretele. grangurele face un cuib ca un hamac atârnat spre capătul unei ramuri laterale. cu deschidere largă. pe care le aleg după dimensiunea intrării şi mărimea cavităţii scorburii. până la înălţimi de peste 20 m. iar în fundul lor. Marea majoritate a păsărilor cuibăresc în arbuşti şi arbori. în grohotişuri sau în fisurile stâncilor. în găurile acestora. unele raţe îşi fac cuiburi mai mult sau mai puţin simple în interiorul diferitelor scorburi de arbori. piţigoii de stuf. în aceste maluri. Printre aceste specii se găsesc cei mai mari arhitecţi ai lumii păsărilor. muscarul îl lipeşte de trunchi.

Aşa se explică de ce indivizii unei specii sau ai mai multora cuibăresc împreună pe aceeaşi bucată de pământ. unde hrana se găseşte din abundenţă. în acest caz pe o suprafaţă relativ redusă îşi fac cuib şi clocesc mai multe zeci sau chiar sute de perechi. locul de instalare a lor şi chiar materialul de construcţie adaptându-1 posibilităţilor locale. fiind necesară folosirea la maximum a puţinului spaţiu existent. o salcie mică de pe un grind sau un pâlc de sălcii pitice.Unele specii ca lăstunii şi rândunelele îşi construiesc cuiburile din lut şi fire de paie. când cuprind mai multe specii. o mare soliditate construcţiei. Coloniile se numesc simple. Astfel de modificări pot fi observate la unele perechi izolate sau pot fi generalizate la toată populaţia antropică în cazurile când adaptarea lor la mediul respectiv este mult mai veche. care nu se ridică 38 . care le asigură clocirea şi creşterea puilor. În bălţile din Delta Dunării. se numesc mixte. care este mult mai eficientă. unde mediul acvatic şi amfibiu oferă o hrană extrem de abundentă. Cuibăritul în colonii a fost determinat de prezenţa în anumite ţinuturi naturale ocupate de păsări a condiţiilor optime de hrană şi de insuficienţa în acelaşi timp a locurilor adecvate pentru cuibărit. femelele acestei specii îşi depun ouăle în cuiburile altor specii. acelaşi pâlc izolat de arbori în mijlocul stepei etc. dar locurile de cuibărit (uscatul. Cucul nu-şi construieşte cuib. Aceste specii au descoperit armătura mult mai înainte ca omul să fi apărut pe pământ. de câmp sau spaniole îşi instalează cuiburile între crengile cuiburilor mari de barză sau de cioară de semănătură. ceea ce n-ar fi fost posibil dacă răpitorul ar fi atacat un cuib izolat. de plaur. Populaţiile unor specii sălbatice. atunci când sunt formate de reprezentanţii unei singure specii. Marile colonii de păsări se întâlnesc îndeosebi în regiunile cu întinderi mari de apă. În afara cuibăritului izolat există la păsări şi un cuibărit colonial. şi-au modificat într-o oarecare măsură forma cuiburilor. după uscare. Când se iveşte un răpitor sar împotriva lui toţi locatarii coloniei. care prin ţipete şi atacuri asupra acestuia reuşesc să-1 îndepărteze imediat. Un avantaj evident al cuibăritului colonial este securitatea progeniturii. Unele populaţii de vrăbii de casă. care amestecate cu salivă dau. în aceeaşi salcie mică. acelaşi mal râpos. arborii) sunt foarte reduse. care s-au adaptat mediului antropic.

acestea s-au adaptat la modul de viaţă şi în ceea ce priveşte reproducerea. atât reptilele cât şi păsările. Pelicanii folosesc în Deltă exclusiv suprafeţe mici de plaur din ţinuturi greu accesibile omului şi animalelor prădătoare. Deşii planul general este păstrat de fiecare specie. Concluzii După cum s-a observat. prezină un mod de reproducere general. care însă este specific fiecărui grup luat si analizat in parte.prea mult peste înălţimea stufului. Bibliografie 39 . pe care-şi instalează coloniile de cuibărit. fiecare pereche cloceşte numai propriile ouă şi creşte numai proprii săi pui. Deşi în colonii pot fi sute şi mii de cupluri ale căror cuiburi sunt adeseori numai la câteva zeci de centimetri distanţă. sunt folosite de zeci şi sute de perechi de păsări din aceeaşi specie sau din specii diferite. pe parcursul întregului material.

fotonatura. Assistant Professor of Zoology.ro/Pasari-ctg586. F.Z.I. “On the vestigial structures of the reproductive apparatus in the male of the green lizard” – by G.pasari-exotice. Iordache Ion. Firenze 1993 5.B.fotonatura. Howes.zooland. Ion Iordache. 2. 4.I.com/ http://www..wikipedia. “Genital structure and sex identification in crocodiles” – Thomas Ziegler and Sven Olbort. 2003 6.animale.ro/pasari 40 .Gastone Bani.ro/ www.org/wiki/Pas%C4%83re http://www.viata-salbatica.ro/ http://www.go.Cuza –Iaşi.S. South Kensington.L.latifa. “ Ornitologia practică”.ro http://ro.ro/articole/lucruri-interesante-despre-crocodilieni http://www. Editura Universităţii Al.ro/ http://www. F.1.ro/forum/album/Zet/Pasari/ http://www. Editura Universităţii Al.ro/forum/album/Zet/Reptile+si+Amfibieni/ http://www.pasari-si-animale. Stănescu Dan.ro/pasari/ http://www. Normal School of Science and Royal School of Mines. Luis Blas Aritio “Zoologia vertebrati” –Atlanti Scientifici Giunti.testoase.html http://www..eukarya. “The anatomi of sea turtles” – urogenital System 3.S.animale. Giunti Gruppo Editoriale. “Zoologia vertebratelor”.Cuza –Iaşi 1992 http://www.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful