Autonomia locala

Pentru a analiza modul de reglementare a autonomiei locale la nivelul constituţional al fiecărui stat membru al Uniunii Europene trebuie să facem o primă distincţie între statele care au constituţii adoptate înainte de deceniul şase al secolului XX şi cele care au adoptat constituţii ulterior acestei date. Astfel, dacă constituţiile unor state ca Germania (1949), Belgia (1831), Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord(1215,1628, 1679, 1689, 1911, 1949, 1958), Irlanda (1937), Danemarca (1953), nu utilizează expres termenul de autonomie locală, în schimb state care au adoptat constituţii mai recente: Spania (1978), Grecia (1975), Luxemburg (1868 cu revizuire în 1948 şi 1993), Portugalia (1976), au consacrat în reglementările lor fundamentale această terminologie. O a treia categorie o formează statele care nu utilizează în mod expres o atare terminologie , dar care dispun de o legislaţie internă ce conţine conceptul de autonomie locală. Este cazul Franţei. Există, în principiu, două modalităţi de recunoaştere a autonomiei locale: - ca regim juridic unic şi general; - ca regim juridic excepţional şi particular. În prima categorie se încadrează acele state care asigură o identitate de tratament juridic comunităţilor locale, utilizând o bază juridică unică. De exemplu, Constituţia Greciei reglementează organizarea administraţiei de stat pe baza unui sistem de desconcentrare, încredinţând gestiunea afacerilor locale colectivităţilor locale, care se bucură de autonomie administrativă (art.102, pct.2). Constituţia Luxemburgului comunele formate din comunităţi autonome, constituite pe bază teritorială, posedând personalitate juridică şi girând, prin propriile organe, propriul patrimoniu şi interes (art.107, pct.1). În a doua categorie se încadrează acele state care, prin legea lor fundamentală, având în vedere particularităţile istorice şi lingvistice ale constituirii lor, atribuie un anumit sistem particular de autonomie fie comunităţilor locale, fie comunităţilor lingvistice, fie anumitor structuri teritoriale. Astfel, Constituţia Italiei, după ce consfinţeşte organizarea statului în regiuni, provincii şi comune (art.114), recunoaşte, pe de o parte, calitatea regiunilor de organisme autonome ce dispun de puteri particulare şi funcţii proprii (art.115), iar pe de altă parte, atribuie Sardiniei, Siciliei etc., forme şi condiţii particulare de autonomie în termenii unor statute speciale adoptate prin legi constituţionale. În Spania există două regimuri juridice aplicabile, distingându-se între autonomia comunală, guvernată şi administrată de consilii municipale şi comunităţile autonome. Art.113, pct.1 din Constituţia Spaniei recunoaşte provinciilor limitrofe, având caracteristici istorice, culturale şi economice comune, teritoriilor insulare şi provinciilor având o identitate regională istorică, posibilitatea de a se guverna ele singure, prin constituirea în Comunităţi autonome. În art.2 se recunoaşte şi garantează dreptul de autonomie a naţionalităţilor şi a naţiunilor care o compun şi solidaritatea dintre ele. În Portugalia este reglementat un anumit regim politic şi administrativ arhipelagului Azorelor şi Maderelor, bazat pe „caracteristicile geografice, economice, sociale şi culturale a acestor regiuni şi pe imemoriabilele aspiraţii autonomiste ale populaţiilor insulare” (art.227 pct.3). Deşi autonomia regiunilor vizează participarea cetăţenilor la viaţa democratică a acestora şi la promovarea propriilor interese economice şi sociale, ea este limitată prin aceea că „Autonomia politică şi administrativă regională nu poate atenta la suveranitatea statului. Ea se exercită în cadrul conferit de Constituţie” (art.227 pct.3). Situaţia Franţei este oarecum diferită, deoarece constituţia acesteia din 1958 nu utilizează în mod expres termenul de autonomie locală, colectivităţile teritoriale (comunele, departamentele şi comunităţile de peste mări) se administrează liber prin consilii alese în condiţiile prevăzute de lege (art.72 aln.2). Din punctul de vedere al tehnicii juridice utilizate de legiuitorul constituant în consacrarea autonomiei locale, se pot distinge două sisteme: unul ce constă din simpla enunţare a termenului şi altul conţinând elementele definitorii ale autonomiei locale. Din cel de-al doilea sistem face parte şi Constituţia Belgiei, care dă competenţă legii de a reglementa instituţiile provinciale şi comunale, pe baza următoarelor principii: alegerea directă a membrilor consiliilor provinciale şi comunale; - exercitarea atribuţiilor consiliilor în limita determinată de interesul provincial şi comunal; - descentralizarea atribuţiilor către instituţiile provinciale şi comunale; publicitatea şedinţelor consiliilor; - intervenţia autorităţii de tutelă ori a puterii legislative pentru asigurarea respectării legii şi a protejării interesului general (art.108 aln.1). Exemplele utilizate permit surprinderea contextului constituţional european al reglementării autonomiei locale la care se adaugă concluzia diversităţii modalităţilor de a concepe autonomia locală. Practic fiecare constituţie înglobează o formă particulară de reglementare a autonomiei locale ce ţine de condiţiile istorice ale formării statului respectiv, de structura acestuia şi forma de guvernământ, de coloratura etnică a populaţiei şi de tradiţiile şi aspiraţiile cetăţenilor respectivi. Concluzia lui Henri Oberdorff, în lucrarea „Les Constitusions de L’Europe de Douze”, este că „aceste diferite constituţii europene, prin demersul lor descentralizator, autorizează înflorirea unei Europe infraetatică complementară unei Europe a comunităţii de state ”. Domnul Eugen Popa, în lucrarea „Autonomia locală în România”, editura ALL BECK, 1999, nu este întru totul de acord cu afirmaţia lui H. Oberdorff susţinând că în marea majoritate a cazurilor autonomiile locale nu exercită atribuţii de suveranitate internă sau externă, la care se adaugă şi neutilizarea terminologiei respective în şase din cele douăsprezece constituţii ale statelor Uniunii Europene. Autorul lucrării scoate în evidenţă două tendinţe ce, în opinia sa, se conturează cu claritate: - preocuparea statelor de a integra autonomia locală în contextul mai general al principiilor

Orice măsură. În scopul soluţionării repartiţiei de competenţe între autorităţile centrale şi cele ale administraţiei publice locale tot mai frecvent se invocă principiul subsidiarităţii ca deziderat al unei acţiuni politice eficiente în realizarea acestei opţiuni. 1 din Cartă. autorităţile administraţiei publice locale au competenţe generale şi adoptă decizii în interesul colectivităţilor pe care le reprezintă. 199/1997 . comunele etc. fiind adoptată la Strasbourg la data de 15 octombrie 1985 Carta europeană a autonomiei locale. în gradul de autonomie acordat autorităţilor administrativ-teritoriale. acestea sunt reprezentate de autorităţi administrative proprii. treburile publice. ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. oraşele. Prof. iar interesele locale sunt mai bine cunoscute şi satisfăcute de către autorităţile locale. Guvern. dar cel puţin de aceeaşi importanţă. este anterioară apariţiei statului. în organizarea fiecărui stat se pune problema centralizării şi descentralizării. fapt ce duce la creşterea spiritului de initiativă individuală şi la accentuarea spiritului de libertate. autonomia locală nu se poate manifesta în mod real decât dacă este recunoscută şi în planul resurselor financiare. 3: „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona. având interese publice proprii.democratice. ea păstrându-se ca realitate socio-psihologică şi economică chiar şi în cele mai totalitare regimuri. autonomia locală a fost şi este influenţată de mai mulţi factori. 3 pct.” Aproape identic. printre care: tradiţia istorică. politică şi juridică. o parte importantă a treburilor publice. judeţele. al participării comunităţilor locale la afirmarea propriilor interese. de la Preşedinte şi Parlament. Legea administraţiei publice locale nr. în cele din urmă. fundamentul societăţilor politice şi civile. trebuie să se bazeze pe lege. Colectivităţile sociale constituite în unităţile administrativ teritoriale au nevoi specifice care îi solidarizează pe membrii lor.) sunt subiectele de drept distincte de stat. principiul descentralizării în organizarea administraţiei presupune şi autonomia locală. Pe plan instituţional. colectivităţile locale au bugete proprii. . Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate din perioada interbelică. Măsurile luate în afara unui astfel de cadru legislativ constituie o încălcare a principiilor ce definesc statul de drept şi duc la instaurarea abuzului şi a arbitrariului. cadrul geografic. tendinţă afirmată mai pregnant în legislaţia specială. în condiţiile legii. alese prin vot universal (consilii locale. subsidiaritatea având dublă natură. sub aspectul capacităţii juridice. Astfel. Anibal Teodorescu considera că autonomia locală. dispun de un patrimoniu în care sunt incluse bunurile ce aparţin domeniului public şi privat al judeţului.” În epoca contemporană statul de drept a devenit sub imperiul democraţiilor liberale. colectivităţile locale (regiunile. oraşului sau comunei şi sunt deservite de funcţionari publici selectaţi pe criteriul competenţei. autorităţi judecătoreşti până la organele locale. a cărei chintesenţă se exprimă. Astfel. acţiune sau dispoziţie a puterilor în stat. Ca realitate juridică însă. Problema autonomiei locale s-a pus cu tot mai multă acuitate în ultimii 25 – 30 de ani. materiale şi umane de care dispun. nu de puţine ori cele două principii fiind tratate împreună. de forma de guvernământ şi regimul politic. Conform art. Indiferent de structura sa. gradul de instrucţie civică sau politică şi nu în ultimul rând de reglementările naţionale şi internaţionale. 215/2001 stipulează în art. În planul autonomiei decizionale. în eficientizarea acţiunii publice şi în apropierea administraţiei de administraţi. sub aspect istoric. resursele economice. „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona în cadrul legii. primari) şi care nu se găsesc în raporturi de subordonare faţă de aparatul de stat central. recunoscute ca atare de legiuitor. în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă. în nume propriu şi în interesul populaţiei locale. În sfârşit. consilii judeţene. autonomia locală se manifestă sub mai multe aspecte şi pe mai multe planuri. cu deosebire în spaţiul european. În viziunea contemporană.

ce vizează raza de acţiune a autonomiei locale. prezumându-se că cea mai eficientă soluţionare sau realizare a intereselor proprii se asigură de cei puşi în situaţia de a şi le gestiona singuri. prin mijloacele de care dispun. având în vedere că structura de stat a unor state membre ale Comunităţii Europene îmbracă această formă.Principiul subsidiarităţii fiind un principiu de natură politică. care serveşte oricărei guvernări în mod egal şi care nu contribuie la realizarea politicilor. dar se apreciază că prin reglementarea din articolul 4. Problema subsidiarităţii pe plan naţional s-a pus la nivelul ţărilor Comunităţii Europene când Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a luat măsura înscrierii acestui principiu. neutru şi anonim care este motivat doar de interesul public.principiu de baza a administratiei publice locale Dacă în trecut rolul administraţiei publice era unul relativ simplu şi unitar. aşa . ci doar pun în aplicare acele politici decise de politicieni. de o manieră generală. propusă prin Proiectul lui Altiero Spinelli care conţinea în esenţă motivaţia extinderii competenţelor Comunităţii Europene. fiind un model bazat pe un model birocratic strict ierarhic. în care administraţia publică se ocupa de administrarea problemelor apărute în societate. în domenii ce vizează suveranitatea internă şi externă a statelor membre. poziţia oficială acceptă extinderea subsidiarităţii în ordinea constituţională. Acest model tradiţional de administraţie publică a suferit schimbări radicale pentru a putea face faţă cerinţelor tot mai complexe ale societăţii civile. Autonomia locala . Subsidiaritatea concepută ca principiu. să revină de preferinţă acelor autorităţi. Aducerea principiului subsidiarităţii în cercul discuţiilor europene este legată de prima încercare de modificare a Tratatului de la Roma. Acest eseu îşi propune să analizeze tocmai acest proces de descentralizare si crearea autonomiei locale în cadrul administraţiei publice din România. lipsa de eficienţă a acţiunii locale. fie el politic. economic sau social. într-o recomandare adresată statelor membre de a-l aplica în raporturile dintre colectivităţile locale şi de stat. Doctrina recunoaşte însă compatibilitatea dintre conţinutul principiului autonomiei locale aşa cum este el definit de Carta Europeană şi cel de liberă administrare a colectivităţilor locale reglementat de Constituţia franceză. În Franţa. pentru a le putea satisface mai uşor cerinţele şi pentru a evita aglomerarea excesivă a aparatului central al administraţiei publice. în zilele noastre administraţia publică centrală şi locală trebuie să se adapteze dinamicelor schimbări care au loc în societate la toate nivelurile. Modelul tradiţional de administraţie publică este caracterizat de o administraţie publică aflată sub controlul formal al liderilor politici. dar şi o abordare non federală. potrivit acestui principiu. dobândeşte semnificaţie numai dacă este abordată la nivel federal. care sunt cele mai apropiate de cetăţeni" iar "atribuirea unei responsabilităţi unei alte autorităţi trebuie să ţină cont de amploarea şi de natura sarcinii precum şi de exigenţele de eficacitate şi de economie" se face trimitere la principiul subsidiarităţii care astfel capătă conotaţii juridice. punctul 3 potrivit căruia "exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie. când se pune problema aplicării ei în statele unitare. în realizarea nevoilor proprii. însă în doctrină se apreciază că principiul subsidiarităţii nu este pertinent şi nici compatibil cu ordinea juridică franceză. Carta Europeană pentru autonomie locală. stat unitar. Totodată. nu reglementează expres subsidiaritatea . vizează apropierea cât mai mult posibil de cetăţean. Deoarece numărul şi complexitatea cerinţelor a crescut într-un ritm accelerat. justifică intervenţia statului în problematica locală. cu un personal permanent. Aceasta analiză va fi facută prin compararea prevederilor din Carta Europeană privind Autonomia Locală . administraţia publică a înţeles că e nevoie de introducerea unor reforme care să permită funcţionarilor publici să rezolve problemele cetăţenilor la nivel cel mai aproape de aceştia. cât şi prin analizarea modului de organizare al administraţiei publice din România. urmând a fi aplicat împreună cu celelalte principii ce definesc autonomia locală.

. respectiv ţinând seama de prevederile constituţiei şi ale altor legi. În acelaşi timp rezultă că reglementarea şi administrarea treburilor publice locale are drept obiectiv principal satisfacerea cerinţelor populaţiei. după accepţiunea Cartei Europene de la Strassbourg se individualizează prin anumite trăsături : . Această trăsătură necesită delimitarea treburilor publice ce se pot administra de către autorităţile administraţiei publice locale de cele ce revin autorităţilor administraţiei centrale. sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei respective. Autonomia locală. se poate manifesta numai în limitele prevederilor din Constituţia unui stat şi a altor reglementări legale. .exprimă atât dreptul.cum este el prevăzut în legislaţia în vigoare. Autonomia locală. în calitate de principiu de organizare şi funcţionare al autorităţilor administraţiei publice locale. Carta Europeană a Autonomie Locale menţionează faptul că: "Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să reglementeze şi să administreze în cadrul legii. cât şi capacitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a reglementa şi administra o parte importantă a treburilor publice.reglementarea şi administrarea unei părţi importante din treburile publice se realizează sub propria răspundere şi în beneficiul populaţiei. Această trăsătură a autonomiei locale reflectă răspunderea autorităţilor administraţiei publice locale de a reglementa şi administra o parte importantă din treburile publice. o parte importantă din treburile publice". dreptul şi capacitatea de a reglementa şi administra treburile publice locale se exercită în cadrul legii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful