Capitalul întreprinderii, costul si structura financiara

Disciplina: Finantele intreprinderii Studenta: Bulai Marta- Maria Specializarea: M.R.U. master 1 Anul 2012

Cu cât riscul este mai mare. 2. fiind o variantă simplificată a valorii actualizate a fluxului de lichidităţi viitoare pe care le generează acţiunile: dividende şi preţ de vânzare. care poate fi făcută şi altfel decât anual (de exemplu trimestrial). Este cea mai simplă metodă de estimare a costului capitalului propriu. Există totuşi o ajustare implicită la risc pentru care se operează cu preţul curent al acţiunii (P0). acţionarii vor obţine câştiguri numai din dividende. c) Costul capitalului propriu este foarte sensibil la evoluţia lui g. ţinând cont de perspectivele întreprinderii şi de riscul pe care acestea le încorporează. vânzarea acţiunilor deţinute. În utilizarea acestui model pot apărea probleme determinate de: 1. 3. care-l îl încorporează.Costul capitalului propriu reprezintă de fapt rata rentabilităţii cerută de acţionarii întreprinderii. cu atât preţul curent P0 este mai mic şi costul capitalului creşte. care să remunereze investiţia lor în firma respectivă. Folosirea modelului Gordon-Shapiro şi a variantelor acestuia pentru estimarea costului capitalului propriu are şi dezavantaje. Rata de actualizare utilizată este rata rentabilităţii cuvenită acţionarilor. Modelul Gordon-Shapiro. modalitatea de plată efectivă a dividendului. cu rata de creştere constantă în timp. g – rata de creştere a dividendului/ acţiune. Formula de calcul a costului capitalului este: ke=D1/V0+g unde: D1/V0 – randamentul prin dividende/acţiune. Metode de determinare a costului capitalului propriu. Rata rentabilităţii cerută de acţionari este un cost de oportunitate fundamentat pe rentabilitatea aşteptată de investitori pentru investiţii cu acelaşi risc. Ca dezavantaje putem evidenţia: a) poate fi aplicat numai întreprinderilor care plătesc dividende. . În absenţa unor operaţiuni cum ar fi răscumpărarea acţiunilor. b) nu se ia în calcul în mod explicit riscul titlului. estimarea ratei de creştere a dividendului/acţiune (g). Semnificative în acest sens sunt mărimea profitului viitor şi hotărârile adunării generale a acţionarilor cu privire la proporţia distribuirii profitului net pentru dividende. existenţa unui decalaj temporar între momentul la care se aplică modelul pentru determinarea costului capitalului propriu şi momentul plăţii următorului dividend. achiziţii sau lichidare voluntară.

care nu mai primeşte cota de participare la profit. amortizări. . Atunci cînd sursele de finanţare internă provin din încorporarea în reserve a profitului net reinvestit. se poate spune că autofinanţarea este gratuită.  nemulţumirea acţionarilor.  îndepărtarea ]ntreprinderii de piaţa capitalului.  . acţionarii vor solicita o rentabilitate suficientă pentru acoperirea riscului implicat de noua investiţie. Formula de calcul a costului capitalului propriu potrivit acestui model este: E(Ke)=Rf+*[E(Rm)–Rf] . avînd însă avantaje şi dezavantaje. Autofinanţarea se află în strînsă legătură cu politica de dividend şi cu politica de amortizare practicată de întreprindere.volatilitatea titlului. Aplicarea practică a modelului implică o serie de probleme. Utilizarea acestui model pentru estimarea costului capitalului propriu impune calcularea firmă. Avanatajele sunt:  evitarea costurilor implicate de mobilizarea de fonduri de pe piaţa financiară.A. fiecare cu propriul său cost. care vor primi dividende mai reduse.  se ameliorează situaţia financiară a întreprinderii şi se menţine flexibilitatea pentru eventuale împrumuturi viitoare. pentru acţionarii nu solicită o remunerare a rezervelor. Sursele de autofinanţare provin din profitul net reinvestit. ceea ce va determina un cost indirect al autofinanţării egal cu costul mediu ponderat al capitalului. ci numai a acţiunilor pe care le deţin. Dezavantajele sunt:  riscul ca resursele interne mobilizate să fie insuficiente în raport cu necesarul de investiţii al întreprinderii.P. cum ar fi alegerea metodei de determinare a coeficientului de volatilitate (I) sau estimarea ratei fără risc şi a primei de risc. estimarea ratei fără risc (Rf) şi a primei de risc [E(Rm) – Rf)].Modelul C. dacă profitul net acumulat la rezerve se utilizaează pentru finanţarea unor proiecte de investiţii. Unde: Rf – rata dobînzii fără risc. Însă. Determinarea costului autofinanţării Acoperirea nevoilor globale de finaţare se poate face prin finanţare internă (autofinaţare) sau prin finanţare externă. expresie a riscului sistematic al acestuia în raport cu portofoliul pieţei.M Acest model realizează o legătură directă între rentabilitatea şi riscul unui activ. E(Rm) – rentabilitatea aşteptată a portofoliului pieţei. şi a personalului.

Astfel costul datoriilor (Kd) sub impactul fiscalităţii poate fi redată de formula următoare: Kd=YTM * (1. firma trebuie să asigure investitorilor o rentabilitate cel puţin egală cu randamentul la scadenţă (yeld to maturity. . credite-furnizori şi alte datorii. Se poate spune că.    . denumite generic costuri de emisiune (“flotation costs”). respectiv după impozitare. Pentru ca lansarea unui împrumut obligatar să aibă success. Sursele proprii de finanţare aflate la dispoziţia întreprinderii pot fi insuficiente pentru acoperirea nevoii globale de finanţare a întreprinderii. Deductibilitatea dobînzilor plătite din profitul impozabil determină economii fiscale din îndatorare.t). pentru finanţarea nevoilor temporare. YTM). În general capitalurile provenite din îndatorare pe termen scurt. fie mai puţin rentabile şi de aceea aceasta apelează la alte mijloace: emisiunea de oobligaţiuni. În baza ratelor dobînzilor de pe piaţă practicate la credite cu un risc similar riscului asociat obligaţiunilor emise de întreprinderea analizată.  În baza ratelor dobînzii efectiv bonificate de către întreprinderile din ramura dată. primele de emisiune şi rambursare.alegerea între rata cuponului înainte şi. Costul capitalului împrumutat. credite bancare pe termen lung sau scurt. YTM) pentru obligaţiunile deja emise. Utilizarea practică a metodei induce o serie de dificultăţi determinate de: . denumită metoda randamentului la scadenţă (Yeld to Maturity. rata dobînzii plătită la creditul contractat reprezintă costul capitalului împrumutat.Dacă rezervele astfel constituite sunt utilizate pentru creşterea capitalului social prin distribuirea de acţiuni gratuite. Alegerea trebuie să ia în considerare modul în care sunt definite cash flow-urile proiectului de investiţii pentru care se calculează costul capitalului împrumutat. Pe baza estimării ratei curente a cuponului se poate calcula randamentul la scadenţă dacă valorile mobiliare ale întreprinderii sunt cotate la bursă. Costul capitalului împrumutat va creşte peste randamentul la maturitate sub impactul costurilor administrative.frecvenţa cu care trebuie actualizat costul datoriilor întreprinderii. Randamentul la scadenţă reprezintă rata dobînzii ce ar fi cîştigată de un investitor la obligaţiuni similare care a cumpărat titlul la preţul current şi pe care îl păstrează pînă la scadenţă.alegerea ratei cuponului pe baza căreia se va estima randamentul la scadenţă. II Metode endogene: Întreprinderea poate estima costul capitalului împrumutat şi în baza ratelor dobînzilor aferente obligaţiunilor emise de întreprindere. De asemenea. determină în final un cost al capitalului împrumutat diferit de rata dobînzii nominale. Pentru determinarea costului capitalului împrumutat pot fi utilizate două metode: I Metode exogene: Prin negocierea cu potenţialii finanţatori. într-un mediu economic fără fiscalitate. atunci costul autofinanţării este de fapt costul capitalurilor proprii. al diverselor taxe implicate de o nouă emisiune. ceea ce reduce practice costul datoriilor faţă de rata dobînzii plătită. . alături de costurile de emisiune a împrumutului.

Aceste costuri au particularitatea că sunt plătite la momentul emisiunii. Unde: Kdfc – costul datoriilor după impozitare.  Riscul obţinerii de pierderi. Decizia pentru o anumită structură a capitalurilor întreprinderii trebuie să ţină cont de riscurile asociate îndatorării. Identificarea sau cuantificarea acestor riscuri prin intermediul primelor de risc reprezintă o etapă importantă în estimarea ratelor de actualizare a fluxurilor de numerar generate de întreprindere.Rft] unde: Rft – rata rentabilităţii pentru o obligaţiune fără risc cu aceeaşi maturitate ca şi cea a datoriilor analizate. riscuri ce pot compensa sau chiar anula efectele sale pozitive.  estimarea rentabilităţii aşteptate de creditori impune determinarea sensibilităţii plăţilor către aceştia sub influenţa factorilor macroeconomici. Astfel.În cazul finanţării activităţii întreprinderii cele mai rapid şi uşor de obţinut sunt sursele împrumutate.Unde: t . În aşa fel în condiţiile lipsei de lichidităţi se va ajunge pe viitor la încetarea plăţilor. Efectele pozitive ale îndatorării sunt generate de economiile fiscale pe care întreprinderea le obţine prin deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile. creditul poate servi atât pentru rezolvarea crizelor temporare de trezorerie.cota impozitului pe venit. E(Rm)-Rft – prima de risc pentru portofoliul pieţii. Costurile de emisiune vor majora valoarea indicatorului “yeld to maturity”. Aceste economii de impozit pot fi obţinute însă doar dacă întreprinderea degajă un rezultat de exploatare superior acestor cheltuieli.t = Rft + datorii [E(Rm) . Costul datoriilor la momentul t se va calcula după formula: kdat. cât şi pentru finanţarea investiţiilor de dezvoltare. ţinînd con de costurile de emisiune ale împrumutului. Printre riscurile ce pot apărea în cazul în care întreprinderea se finanţează din contul capitalului împrumutat putem enumera: Riscul de lichiditate. Limitele îndatorării. ceea ce va presupune calcularea datorii. Pentru identificarea costului datoriilor se poate utiliza modelul CAPM. . Riscul de lichiditate apare atunci cînd politica de finanţare a fost elaborată fără coerenţă în raport cu strategia firmei şi cu evoluţiile viitoare previzibile ale relaţiilor de afaceri actuale. YTMfc – randamentul la maturitate sub impactul fiscalităţii şi al costurilor de emisiune. Deci vom avea: Kdfc=YTMfc*(1-t). dar se pot recupera pe totaă durata de viaţă a împrumutului.

comportă o creştere a riscului firmei. . servicii. Resursele proprii se refera în primul rând la autofinantarea ce reprezinta partea resurselor adusa de activitatea întreprinderii si capitalurile aduse de catre proprietarul întreprinderii. Investitiile de finantat nu au toate un caracter material si astfel se deosebesc achizitionarea de active corporale. Creşterea îndatorării peste capacitatea de rambursare efectivă a firmei constituie un semnal de alarmă atât pentru creditori. bazată mai mult pe resurse atrase. Modelul Miller-Modigliani. O structură dezechilibrată. care pot genera probleme destul de grave întreprinderii sau chiar insolvabilitatea. la stocare si la distributia produselor. respectiv un transfer al acestuia către terţii implicaţi în relaţii de afaceri sau de creditare cu intreprinderea.resursele aparute din cesionarea imobilizarilor sau din încasarile creantelor pe termen mediu si lung. Nevoile de finantare aparute din ciclul operaţional sunt acoperite din resursele ciclului operaţional. avantajele obţinute din economiile fiscale vor fi echilibrate de creşerea costurilor asociate riscului de insolvabilitate al întreprinderii. precum si împrumuturile acordate sau creantele de finantat pentru întreprinderi. În aceasta perioada întreprinderea trebuie sa cumpere materiale. Riscul de insolvabilitate. însă acest caracter al deciziilor nu presupune deloc că sunt mai puţin importante dimpotrivă o eroare în procesul luării deciziei pe termen scurt poate antrena după sine pierderi însemnate sau chiar încetarea plăţilor . Deciziile de finanţare pe termen scurt sunt subordonate deciziilor de finanţare pe termen lung . Activitatea unei întreprinderi este rareori uniformă.. Acoperirea nevoilor de finantare a activelor fixe se face cu prioritate din resurse permanente. O dată cu creşterea îndatorării creşte şi riscul ca întreprinderea să intre în incapacitate de plată. necorporale. participatiile la activitatea altor întreprinderi. Constrîngeri din partea partenerilor.resursele împrumutate pe termen mediu si lung prin emisiunea de obligatiuni sau prin intermediul stabilimentelor financiare de credit. în varianta sa clasică. În categoria altor resurse intra:. Nevoile de finantare care rezulta din activitatea normala a întreprinderii se identifica cu activele curente. Gestiunea financiară pe termen scurt Nevoile de finantare a întreprinderii Întrre momentele în care întreprinderea angajeaza cheltuieli de exploatatie si cel în care încaseaza pretul produselor vândute se scurge un interval de timp mai scurt sau mai lung. cu creantele asupra clientilor. deci trebuie sa avanseze fondurile pe care le va recupera la sfârsitul perioadei. nu a luat în calcul posibilitatea apariţiei problemelor financiare. respectiv din creditul furnizorilor. Se deosebesc resursele proprii si alte resurse. De la un anumit grad de îndatorare. sa plateasca salarii.  adică rentabilitatea sa economică este mai mare decît rata de dobândă la creditele contractate. sa regleze diferite cheltuieli referitoare la fabricatie. precum si cu încasarea minimala care corespund activităţii operaţionale curente. cât şi pentru partenerii de afaceri. Surse de finanţare pe termen scurt. Salariile si celelalte cheltuieli sunt incluse în valorile operaţionale ca si produsele vândute clientilor.

care pot fi adaptate cu uşurinţă nevoilor reale de finanţare . Succesul activităţii de zi cu zi a întreprinderii depinde în mare măsură de eficienţa gestiunii activelor şi pasivelor curente. prezintă importanţă atât stabilirea cît mai exactă a volumului fondurilor acoperitoare. De fiecare dată este oportun să se găsească modelul optim de îmbinare a finanţării prin fonduri proprii cu finanţarea prin angajamente pe termen scurt. cu efecte favorabile pe linia economisirii şi rentabilităţii . În dimensionarea profitului destinat finanţării activelor circulante se ţine seama şi de posibilitatea folosirii pentru aceeaşi destinaţie a resurselor atrase şi în primul rînd a pasivelor stabile. pentru ca el să nu rămînă neutilizat şi deci nefructificat în perioadele cu actvitate mai redusă. ca surse de finanţare a activelor circulante. care vizează active imobilizate. cât şi caracterul judicios al folosirii uneia sau alteia din metodele de acoperire financiară. cât şi pentru costul mai redus al capitalului propriu în comparaţie cu costul creditelor – mai ales în condiţiile actualelor dobânzi înalte. ceea ce impune ca necesarul permanent de active circulante să fie finanţat în măsura posibilităţilor din capital permanent. Lichiditatea şi eficacitatea utilizării activelor curente sunt determinate în mare măsură de nivelul fondului de rulment net. Conducerea întreprinderii decide în fiecare an partea din profitul net ce poate fi afectată creşterii fondurilor proprii pentru finanţarea activelor circulante. cu un anumit grad de independenţă faţă de fluctuaţiile procesului economic specific. ambele aceste mari obiecte ale gestiunii financiare fiind interdependente . Multe întreprinderi înregistrează variaţii însemnate ale activităţii economice de la un trimestru la altul. finanţarea pe termen scurt vizează activele de exploatare al căror cuantumum variază promt în funcţie de creşterea sau descreşterea activităţii de la un an la altul sau de la un sezon la altul. ca şi întreaga strategie a dezvoltării sunt probleme care depind de posibilităţile financiare ale societăţilor pe acţiuni şi de deciziile pe care le iau cu privire la repartizarea profiturilor. iar necesităţile care apar în perioadele de vîrf ale activităţii întreprinderii să fie finanţate prin resurse de trezorerie. Pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii unei întreprinderi. . Acoperirea financiară a activelor circulante într-o anumită proporţie cu fonduri proprii este avantajoasă atât pentru independenţa întreprinderilor respective. În condiţii normale însă nu este recomandabil să se exagereze pe linia formării capitalului propriu pentru finanţarea activelor curente.Spre deosebire de finanţarea pe termen lung. Se formează astfel legătura între calitatea activităţii şi finanţarea activelor circulante. O asemenea strategie de finanţare pe termen scurt permite folosirea resurselor proprii. Responsabilitatea formării fondurilor proprii şi a apelului la credite. atrase şi împrumutate. Principala sursă de finanţare a activelor circulante pentru societăţile pe acţiuni este profitul.

pentru fiecare zi din luna si fiecare sursa. fondul de rulment poate fi de patru feluri : a) fond de rulment brut (FRB) se mai numeşte fond de rulment total sao economic şi desemnează toate elementele de active circulante susceptibile de a fi transformate în bani într-un termen mai mic de un an. bugetul statului. În practica financiară. ponderea poate să o deţină unul sau altul din elementele menţionate. rezultată din decalajul de timp dintre apariţia obligaţiilor de plată şi stingerea obligaţiilor. însă prima metodă este aceea care creează posibilitatea aprecierii asupra modalităţii de finanţare a investiţiilor. pentru somaj. impozitul pe venit. In functie de periodicitatea legala a platilor respective se calculeaza. unde : PS – pasive stabile A – volumul aprovizionărilor anuale sau trimestriale t – numărul de zile de la sosirea livrărilor pina la efectuarea plaţilor T – numarul de zile ale perioadei ce se ia in consideratie A doua metoda – metoda soldurilor zilnice – se aplica in cazul fondului de salarii. astfel încît să se reînoiască. fiind folosite ca atare. cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanţarea activelor circulante. Pentru fiecare din aceste surse se calculeaza mai intii obligatia zilnica. salariaţii proprii. în funcţie de sursele generatoare ale acestora: metoda numărului de zile întârziere şi metoda soldurilor zilnice. persoane fizice sau juridice. În mărime absolută. pentru finanţarea activelor circulante. fondul de rulment reprezintă excedentul activelor pe termen scurt asupra pasivelor pe termen scurt. Finanţarea activităţii pe termen scurt se face în general pe seama fondului de rulment. . Se formeaza astfel solduri totale ale datoriilor zilnice in cursul unei luni. taxa pe valoarea adaugata. La o anumita dată. a creditelor furnizor şi a creditelor bancare pe termen scurt. contributii pentru asigurari sociale. Fondul de rulment serveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar care rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt. Prima metodă se aplică în cazul aprovizionărilor cu materii prime. la nivelul întreprinderilor. Din acestea se alege cel mai mic sold. să se efectueze cel puţin o rotaţie. care constituie pasivele stabile ce se iau in considerare in luna respectiva. un rulment. marfuri. Ca urmare a faptului că au un caracter permanent. pasivele stabile sunt asimilate fondurilor proprii. PS = A*t / T . fondul de rulment se determină în două variante : Fond de rulment = Capital permanent – Active imobilizate Ambele modalităţi de calcul conduc la acelaşi rezultat. Fondul de rulment este totodată şi un indicator de lichiditate: cu cât fondul de rulment este mai mare. se cunosc două metode de calculare a pasivelor stabile. prin impartirea la 90.Prin pasive stabile se înţelege datoria minimă permanentă a societăţii către terţi.. materiale. Din punct de vedere al conţinutului său. determinarea volumului pasivelor stabile efectuindu-se in functie de sumele prevazute pentru aceste aprovizionari si numarul zilelor de intirziere intre aparitia obligatiilor de plata si stingerea datoriilor. De la caz la caz. combustibil etc. volumul obligatiilor. Astfel de datorii minime permanente apar în urma relaţiilor contractuale dintre întreprindere şi furnizorii săi. urmind ca ulterior sa se insumeze.

Existenţa garanţiei constituie o certitudine pentru bancă în ceea ce priveşte recuperarea sumelor împrumutate. Fondul de rulment net poate fi calculat şi el prin două formule :  FRN = Capital permanent – Active imobilizate  FRN = Actice circulante – Datorii pe termen scurt c) Fondul de rulment propriu (FRP) defineşte exedentul capitalului propriu faţă de activele imobilizate şi manifestă autonomia de care dispune o întreprindere în materie de finanţare a investiţiilor. el se compune din: stocuri diversse. adică contractarea de datorii cu termenul de scadenţă mai mic de un an în scopul asigurării fondurilor pentru operaţiuni ce privesc desfăşurarea ciclului operaţional. faţă de datoriile pe termen mai mic de un an. cu termen depăşit. 2) Datorii faţă de diverşi creanţieri reprezintă sumele datorate şi neplătite şi cuprind : a) salarii datorate personalului . În condiţiile cînd unităţile economice lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creşetrea activităţii. 1) Credite bancare pe termen scurt . Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu atât mai importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor agenţilor economici. disponibilităţi băneşti în casă. b) impozite datorate bugetului statului . care se efectuează în baza unei activităţi rentabile şi a . ceranţe clienţi.Ca un ansamblu al elementelor de activ. b) fond de rulment net (FRN) sau permanent reprezintă partea din capitaluli permanent care poate fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante sau excedentul axctivelor circulante cu lichidităţi pe termen mai mic de un an. FRP se calculează în două moduri :  FRP = Capital propriu – Imobilizări  FRP = FRN. c) sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în domeniul protecţiei sociale d) dividende de plătit asociaţilor şi acţionarilor . în cazul nerambursării la termen a creditului. debitorii trebuie să garanteze creditele cu valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puţin egală cu creditul primit. Nu pot constitui garanţii stocurile de calitate necorespunzătoare. decât să se aştepte când prin capitalizarea profiturilor s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare. Creditele pe termen scurt pot îmbrăca diverse forme . În acest caz furnizorul poate sconta aceste trate la bancă în vederea refacerii lichidităţii . resurse financiare prevăzute a se realiza în viitor.FRP O parte componentă a capitalului împrumutat este creditul pe termen scurt. iar pentru a nu avea dificultăţi de casă furnizorul cere clientului său permisiunea de a trage trate cu scadenţa corespunzătoare. Atât la acordare. În garanţia creditului poate intra orice bun din patrimoniul întreprinderii: stocuri. depozitate în condiţii improprii etc. aşa ca : 1) creditul furnizor care ia naştere în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit odată cu livrarea mărfurilor. cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare. în carnete de cecuri eliberate. în cont. avansuri acordate furnizorilor. mijloace băneşti în cont. Rambursarea creditelor pe termen scurt este asigurată prin finalizarea ciclului operaţional faţă de rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung .

nivelurile optime ale activelor curente (în total şi pe fiecare articol în parte). Politica gestiunii activelor curente include 2 direcţii de bază: 1. precum şi de posibilităţile de refinanţare ale băncilor. Deşi nu există o delimitare strictă între diferite strategii. 2. de obicei. titluri de valoare pe termen scurt. Strategii de investire şi de finanţare a activelor curente Deciziile privind finanţarea pe termen scurt trebuie corelate mereu cu activele ce trebuie finanţate din aceste investiţii şi sunt asemănătoare cu cele pe termen lung. În condiţiile politicii respective are loc accelerarea vitezei de rotaţie a activelor şi astfel fiecare leu al activelor curente lucrează mai eficient. cum ar fi nivelul minim de capital circulant ▫ flexibilitate ▫ conjunctura posibilă pe piaţa monetară . stocuri de mărfuri şi materiale. Stategiile de investire în activele curente. se evidenţiază trei strategii posibile de investire în active curente: 1) Investiţii libere (disponibile) în active curente – sume relativ mari se păstrează sub formă de mijloace băneşti. deşi aceasta reprezintă elementul de baza. ţinînd cont de următoarele aspecte : ▫ cost ▫ influenţa asupra indicatorilor financiari ▫ influenţa asupra ratingului companiei ▫ risc ▫ limitări . deciziile referitoare la structura capitalului şi buget reflectă alegerea între alternativele care au loc în limitele dilemei: risc sau profitabilitate. 2) Investiţii limitate în active curente – sume de mijloace sub formă de numerar (sau în conturi bancare). Pentru creditul pe termen scurt banca are drept gaj o încasare prevăzută sau gradul de solvabilitate al întreprinderii Din toate variantele de finanţare pe termen scurt prezentate mai sus managerul financiar trebuie să aleagă varianta optimă. conduce la nivelul înalt al creanţelor. materiale şi creanţe ce se minimizează după caz. Teoriile financiare nu determină cu exactitate scopul de bază al acţionarilor – maximizarea profitului– şi ţin cont de acţiunea lui la luarea deciziilor referitoare la activele curente. de calitatea garanţiilor oferite de debitori. De exemplu. valori mobiliare. de exemplu ratele dobânzilor viitoare ▫ rata inflaţiei ▫ fiscalitate Costul creditului pe termen scurt nu se limitează la rata dobînzii. Practica stimulării vânzărilor pe seama politicii de credit liberale (cota vânzărilor în credit este înaltă. inclusiv a agenţilor economici cu istoria de credit neverificată). ci trebuie luate în consideraţie şi diverse comisioane şi taxe percepute de bănci în funcţie de risc.sursele de finanţare ale activelor curente. În practica internaţională prin investiţii libere în active curente se subînţeleg investiţiile care depăşesc 30 % din volumul vânzărilor.marjei brute de autofinanţare . de bonitatea acestora. .

. Sursele destinate autofinanţării se formează în cadrul întreprinderii reprezentând.capitaluri permanente trebuie sa acopere cel putin activele fixe. De altfel . .imobilizarile legate de o fabricatie precisa se finanteaza din credite pe termen mijlociu. Finantarea activităţii operazionale se poate efectua: . amortizării şi a politicii de îndatorare.diminuând nevoile de fond de rulment sau marind creditul furnizor. impozite. ţinînd cont că amortizarea . - Autofinanţarea sau finanţarea internă este cel mai răspîndit principiu de finanţare şi presupune că întreprinderea îşi asigură dezvoltarea cu forţe proprii. În cazul în care rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanţare este egală cu rentabilitatea reclamată de acţionari.capitalurile proprii trebuie sa acopere riscurile la întreprinderi pentru finantarea imobilizarilor deoarece acestea au durate de recuperare diferite si finantarea se face diferit. dobânzi plătite. Principalele reguli ale finantarii activitatii întreprinderii sunt: . respectiv dintre încasări şi plăţi . excedentul brut de resurse poate fi calculat în două moduri : 1) fie ca diferenţă dintre totalul încasărilor din activitatea economico-financiară şi totalul cheltuielilor efectuate. .3) Politica investiţiilor moderate în active curente reprezintă o strategie plasată între cele două strategii enumerate mai sus. . . a profiturilor realizate si nedistrihbuite. Utilizarea surselor de finanţare interne sub forma autofinanţării nu trebuie să fie exclusivistă pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa financiară şi pentru o mobilitate mai mare a capitalului. surse interne. fiind grupate însă în funcţie de posibilităţile repartizării beneficiilor. deşi este o cheltuială cuprinsă în costuri . cât şi o creştere a activului economic. adică din diferenţa dintre fluxurile financiare pozitive şi negative. Excedentul brut de resurse se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic. dividende.imobilizarile nelegate de o fabricatie precisa si care au o durata lunga de functionare sunt finantate din împrumuturi pe termen lung. Cresterea internă sau externă a întreprinderii poate avea loc şi prin utilizarea resurselor interne.sporind fondul de rulment. . . precum şi din fondul de amortizare creat. beneficii nerepartizate. politica de autofinanţare este neutră pentru întreprindere şi deci utilizarea surselor interne în finanţare nu este indicată. fond de amortizare anual. deci. nu ocazionează fluxuri negative de ieşire.fondul de rulment net trebuie sa acopere nivelul de finantare ale ciclului operaţional completând creditul furnizor si creditele bancare pe termen scurt.solicitând creditul bancar pe termen scurt. În principal aceste surse provin din excedentul monetar creat din operaţiuni economice şi financiare. folosind drept surse de finanţare o parte a profitului obţinut în perioada de gestiune şi fondul de amortizare acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate. Fluxul surselor de autofinanţare rezultă din performanţele economice şi financiare. 2) fie ca o sumă a unor elemente diferite cum ar fi salarii.

respectiv prin capitalizarea unei părţi a profitului. determinată de sporirea capitalului social nu este însoţită imediat de o sporire imediată a activelor imobilizate. în cazul acţiunilor plata dividendelor . întrucât creşterea capitalului permanent. la creşterea lichidităţii financiare. ▪ Creşterea prin conversiunea datoriilor este caracteristică marilor societăţi pe acţiuni care anterior au efectuau împrumuturi obligatare emiţînd obligaţiuni convertibile în acţiuni . Creşterea capitalului social se poate face prin noi aporturi în numerar. conduc la întărirea fondului de rulment al societăţii şi deci la întărirea echilibrului financiar. care urmăresc o creştere economică cu scopul multiplicării rentabilităţii. Prin creşterea capitalului social întreprinderea îşi poate garanta mai bine creditele primite. Din acest punct de vedere. creşterea capitalului prin încorporarea rezervelor se poate face fie prin creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni. ▪ Creşterile de capital prin noi aporturi în numerar conduc la sporirea mijloacelor băneşti ale societăţii. Printre avantaje putem numi: . În cazul în care întreprinderea îşi propune dezvoltarea activităţii sau adoptarea unor proiecte noi. adică reprezintă nişte cheltuieli financiare permanente ceea ce măreşte riscul financiar al întreprinderii.Creşteri de capital Prima fază de finanţare a unei societăţi reprezintă constituirea de capital social care este prima sursă de finanţare. indiferent de forma în care au loc. ▪ Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor nu adduce resurse financiare noi pentru firmă: ea este o operaţiune fără flux financiar întrucât. Creşterile de capital reprezintă un mijloc de finanţare prin fonduri proprii ca şi autofinanţarea Deosebirea constă în faptul că. în timp ce autofinanţarea este practic o finanţare internă. Sub aspect tehnic. Ca dezavantaj principal al emisiunii acţiunilor privilegiate pentru emitent este faptul că plata dividendelor în cazul acţiunilor privilegiate poartă mai mult un caracter obligatoriu. creşterea de capital reprezintă o finanţare externă prin fonduri proprii aduse din afara societăţii pe acţiuni de către acţionari. fie prin emisiune de noi acţiuni de aceeaşi categorie şi valoare nominală cu cele existente anterior.Convertirea obligaţiunilor în acţiuni provoacă o creştere de capital fără un flux financiar . se impune creşterea capitalului social pe diferite căi. În afară de aceasta caracterul permanent al plăţii dividendelor poate duce şi la pierderi directe din partea emitentului. se mai pot analiza şi ca vînzări de acţiuni. Creşterile de capital. prin încorporarea rezervelor sau prin conversiunea datoriilor. creşterile de capital se aseamănă cu finanţarea prin îndatorarea care este tot o finanţare externă . şi pînă la încorporarea în capitalul social. inclusiv şi în cazul celor privilegiate poate fi amînată ( dividendele se capitalizează în cazul în care la sfîrşitul perioadei de gestiune nu sunt resurse suficiente ) . . emiţînd astfel de acţiuni compania evită aşa-numita “ diluare “ a capitalului . întreprinderea dispunea de sumele respective contabilizate la rezerve. Această ameliorare a fondului de rulment este însă tranzitorie pentru că ulterior fondurile se investesc şi în active imobilizate. Din poziţia emitentului emisiunea acţiunilor privilegiate are atît avantaje cît şi dezavantaje.întrucît deţinătorii acţiunilor privilegiate nu au dreptul la vot . realizată prin efortul propriu al întreprinderii. reprezentând aport de lichiditate. Creşterile de capital.în comparaţie cu obligaţiunile la care remunerarea este obligatorie . această cale de sporire a capitalului are drept urmare consolidarea încrederii partenerilor. Oricare ar fi modalitatea tehnică.

Rolul creditului obligatar pentru societăţile private este relativ minor în comparaţie cu creditul bancar. o modalitate de procurare a resurselor financiare necesare asigurării creşterii economice şi respectării unor obligaţii de plăţi asumate. respective împrumuturi obligatare . dar în mare se pot împărţi în trei categorii : 1) apelul la economii publice. de a nu datora acţionarilor o remunerare fixă. Creditele pe termen mijlociu şi lung sunt foarte variate în economia de piaţă .suma împrumutului nu este limitată juridic. recurgerea la împrumutul obligatar urmăreşte finanţarea investiţiilorstatului sau acoperirea deficitului bugetar prin mijloace mai sănătoase decât apelul la credite externe sau interne . împrumutul obligatar prezintă un şir de caracteristici: . numai societăţile cotate la bursă pot lansa împrumuturi obligatare. suma împrumutului obligatar este condiţionată de situaţia pe piaţa financiară. ceea ce este de natură să reducă riscul financiar. are ulterior perspectiva de a se transforma în capital propriu prin conversiune. Pe total. Finanţarea prin vînzarea acţiunilor are avantajul de a nu trebui să ramburseze capitalul obţinut şi. Este cunoscut faptul că pentru întreprinderi. totodată. 3) creditul – contract de închiriere . băncile care creditează întreprinzătorii privaţi pot apela în mare măsură la astfel de împrumuturi obligatare. 2) apelul la organisme specializate. Pentru a constitui o reală sursă de finanţare. De regulă.pozitiv. Aceşti factori fac ca întreprinderile să recurgă la împrumuturi obligatare care prezintă avantajul esenţial că remuneraţia se deduce din profitul impozabil. . De aceea întreprinderile care doresc să investească apelează la această cale de finanţare în cazurile cînd apelul la împrumut este dificil sau nu este posibil. cerute de bănci. În practică. O altă modalitate de procurare a resurselor de finanţare este vînzarea acţiunilor de către societate. Finanţări prin angajamente la termen. aceasta încadrîndu-se în categoria operaţiunilor asupra capitalului propriu. capitalulu propriu este nesatisfăcător. El este accesibil numai marilor societăţi pe acţiuni sau statului. Costul împrumutului se materializează în dobânzi care se plătesc periodic sub formă de cupoane. (1) Împrumutul obligatar este un contract de credit. societatea stabilind-o în funcşie de nevoile de fonduri şi de capacitatea de rambursare. În schimb. ceea ce înseamnă în ultimă instanţă că şi întreprinderile beneficiază de sumele constituite. Pe de altă parte. numai că împrumutul obligatar devine acumcapital social. iar creşterea acestuia prezintă greutăţi atât sub aspectul condiţiilor juridice. Inconvenientul utilizării ueni astfet de surse de finanţare rezidă în faptul că este mai scumpă decît producerea împrumutului ca urmare a volumului dividendelor aşteptate de acţionari şi a diverselor cheltuieli de emisiune şi vînzare de acţiuni. cât mai ales ca urmare a reticenţei subscrisurilor determinată de existenţa riscului de pierdere pentru conducătorii întreprinderii sau pentru acţionarii majoritari. de multe ori. cu alte cuvinate împrumutul la termen. respective la credite bancare . finanţarea întreprinderilor prin apelarea la credite bancare se dovedeşte adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat şi a condiţiilor contractului de credit. Pentru stat. făcîndu-le mai accesibile. sursele societăţii rămîn aceleaşi. adică de posibilităţile de absorbţie ale acesteia.

Nivelul ratei dobânzii trebuie bine fundamentat pentru ca obligaţiunile să se vîndă într-un termen rezonabil. El reprezintă suma plătită de cel ce cumpără o obligaţiune şi este înmulţit cu numărul de obligaţiuni puse în vînzare. de rata dobânzii pe piaţa financiară. Împrumutul obligatar este mai puţin costisitor decât o emisiune de acţiuni. de riscul estimat în activitatea societăţii comerciale şi după durata împrumutului. În sfîrşit. în sensul că dobânzile plătite micşorează baza impozabilă. împrumuturile se contractează pe termene mai scurte pentru a nu ocaziona costuri prea ridicate. în caz de recesiune economică. în timp ce finanţarea prin acţiuni nu trebuie restituită.costul capitalului împrumutat (rata dobânzii) se stabileşte în funcţie de randamentul cerut de investitori. este firesc să se prefer împrumutul pe termen mai lung şi. ceea ce conduce la micşorarea lichidităţilor. finanţarea prin îndatorare generează surse pentru reinvestire. Ca sursă de finanţare pe termen lung. pentru a afla suma împrumutului obligatar. Dacă finanţarea prin obligaţiuni creează incontestabil avantaje consistente. În plus intervine şi incidenţa fiscală. dimpotrivă. risc present în cazul finanţării prin emisiune de acţiuni (în cazul scăderii cursului bursier al acţiunilor). . trebuie spus în acelaşi timp că obligaţiunile comportă un risc mai mare pentru întreprindere decît finanţarea prin emisiune de acţiuni. . Aşadar. nu este obligatorie în fiecare an. ceea ce nu este cazul dividendelor. în ciuda faptului că rata dobânzii asupra obligaţiunilor este în mod obişnuit mai ridicată decît dividendele. dar şi de condiţiile pieţii: dacă rata dobânzii pe piaţă este scăzută. chiar în cazul acţiunilor cu privilegiul de dividend. împrumutul obligatar este adesea preferat emisiunii de acţiuni. societatea trebuie să platească dobînzi periodic cu caracter obligatoriu.preţul de emisiune (PEM) serveşte societăţii care solicită împrumutul să obţină resursele necesare finanţării activităţii sale. sub formă de cupoane. superioare finanţării prin fonduri proprii pe calea emisiuni de acţiuni. .Preţul de rambursare (PR) sau valoarea de rambursare este suma pe care o plăteşte întreprinderea deţinătoare de obligaţiuni la scadenţa împrumutului. . În cazul împrumutului obligatar.valoarea nominală (VN) a obligaţiunilor este cea înscrisă pe titlu şi la care se calculează dobânda annual sau semestrial. societatea finanţată prin obligaţiuni va avea greutăţi mai mari pentru efectuarea plăţilor decît în cazul finanţării prin emisiune de acţiuni. Apoi societatea este obligată în fiecare an să ramburseze împrumuturile obligatare. cînd rata dobânzii este ridicată. .durata împrumutului se stabileşte în funcţie de nevoile de acoperit şi de persistenţa în timp a acestora. în timp ce plata dividendelor. Se mai poate adăuga că finanţarea prin împrumut evită riscul pierderii controlului asupra societăţii. pentru avantajele pe care le conferă.

întreprinderile mici şi mijlocii nu au acces la piaţa financiară. durata creditului mai lungă (10-15 ani). fără a fi necesar să-şi constituie un fond de investiţie. băncile comerciale ocupîndu-se mai mult cu creditarea pe termen mediu şi scurt. (3)Creditul – contract de inchiriere (arenda. în amenajări. penalizări etc. In literatura de specialitate acest credit poartă denumirea de leasing sau credit – bail şi reprezintă o operaţiune de finanţare care permite întreprinderii să dispună de un bun după cum crede de cuviinţă. la care se adaugă unele facilităţi fiscale ca exoneraţii sau reduceri şi amînări de taxe sau impozite . garantarea împrumuturilor efectuate de întreprinzători. Întreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investiţie ce se construiesc cu acest credit. construcţii uşoare. . Rata dobânzii este mai scăzută decât nivelul atins pe piaţa financiară. diverse indemnizaţii. în cazul în care statul este cointeresat să intervină în mod direct. Ele acordă credite directe sau intervin prin credit pe termen mijlociu mobilizabil. dirijează resursele către diverse sectoare prioritare. avînd reticenţe în a-şi mobiliza capitalurile pentru perioade îndelungate . uşurarea fiscalităţii. Instituţiile financiare specializate joacă un rol important de intermediar între piaţa fiananciară şi întreprinderi. eventuala perioadă de graţie. ci de uzurfructier. rezultă un credit avantajos. durata încheierii este prevăzută în general pentru peroada de viaţă economică sau pentru perioada amortizării fiscale. fie cumpărarea lui la o valoare reziduală prevăzută în contract. Instituţiile sunt controlate de către stat pentru a atinge obiectivele economice şi sociale propuse. Toate condiţiile creditului se negociază între bancă şi întreprindere (debitor): rata dobânzii. În fapt. operaţiunile de creditare pe termen lung sunt preluate de stat prin intermediul unor instituţii fiananciare specializate. Dacă împrumutul se realizează din fondurile publice. termenul de rambursare. contractul intră în funcţiune începînd cu livrarea materialului către utilizator . examinînd ea însăşi împreună cu furnizorul caracteristicile tehnice şi condiţiile de cumpărare. ci plătind o chirie. leasing). De cele mai multe ori. facilităţile oferite de stat se pot materializa în compensarea parţiala a costului împrumutului. la expirarea termenului contractului de închiriere există trei posibilităţi : fie înapoierea bunului către proprietar. fie reînnoirea creditului leasing. un fel de chiriaş în acest contract. Dacă împrumutul se realizează de la diverse organisme financiare specializate. un ajutor financiar indirect. statul poate creea facilităţi pentru împrumutaţi sub forma de subvenţii. fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investiţii în echipament de producţie cu durate de funcţionare relativ scurte. cheltuieli pentru inovări-cercetări sau pentru operaţiuni de export.(2) Credite de la instituţii financiare specializate În unele ţări. Întreprinderea îşi alege bunul pe care doreşte să îl exploateze. instituţiile se împrumută de pe piaţă financiară şi la rîndul său împrumută înterprinderile mici şi mijlocii. acest credit reprezintă şi o metodă de finanţare care în esenţă se poate asimila împrumutului. nu are calitatea de proprietar. Credite bancare pe termen mijlociu (2-7 ani) joacă un rol important în finanţarea înterprinderilor.

Planificarea financiară Previziunea financiară a întreprinderii este rezultatul activităţii managerilor întreprinderii şi reprezintă conţinutul şi realizarea finanţelor şi rolului finanţelor la nivel macro şi micro. Această sursă de finanţare permite dezvoltarea fără a pune în pericol autonomia financiară. respectiv redevenţele care acumulează chiria. previziunea financiară pe TL (3-5 ani) – în baza căreia se întocmesc planuri financiare de orientare generală care definesc imaginea viitoare a întreprinderii prin: . Capitalul propriu rămîne neangajat. Elaborarea bugetului favorizează implimentarea unui sistem eficient de control prin compararea realizărilor cu previziunile şi luarea măsurilor corecte la momentul oportun. creditul – contract de închiriere este o operaţiune care nu modifică structura financiară a întreprinderii. operaţiunile de împrumut obişnuit .executarea circuitului prin schimbarea formei funcţionale .a proiectelor de cucerire a noilor pieţe . comisionul de serviciu şi cotele de risc sunt relativ riscante. Previziunea financiară ca principala activitate de planificare la nivelul întreprinderii îmbracă diferite forme şi depinde de orizontul de timp pentru care se realizează: 1. Bugetele sunt destinate nevoilor interne a întreprinderii şi cuprind realizarea scopului propus în perioada bugetară. Previziunea financiară include: . ceea ce impune necesitatea obţinerii unei rentabilităţi cel puţin acoperitoare. previziunea financiară pe TS în baza căreia de obicei se întocmesc bugetele întreprinderii. De aici rezultă că sistemul bugetar trebuie să . elaborare şi aprobare a bugetului de venituri şi cheltuieli şi de urmărire a realizării indicatorilor financiari prevăzuţi.a proiectelor de orientare şi modelare generală a structurii activităţii interne a întreprinderii 2. creditul leasing acoperă 100% valoarea bunului închiriat.constituirea fondurilor . Ratele practicate. ceea ce creează întreprinderii posibilitatea unor împrumuturi bancare.a proiectelor de fabricaţie a noilor produse .Avantajele creditului – leasing : Pe plan financiar. întreprinderea putîndu-şi rezerva capitalul propriu. Creditul leasing are însă şi inconveniente concretizate în faptul că efectuează autofinanţarea viitoare ca urmare a obligaţiilor periodice de plată. ceea ce implică realizarea repartiţiei în interiorul întreprinderii şi în afara acesteia.economic şi participă la fundamentarea programului economic în cadrul mecanismului economic de piaţă.descrierea produselor oferite . Previziunea financiară este determinată de prevederile programului economic şi presupune fundamentarea indicatorilor financiari pe baza unui program economic propriu. nu acoperă în general decît 50 – 60% din valoarea proiectelor de finanţat restul concretizîndu-se în participarea cu fonduri proprii. Spre deosebire de creditul bancar.repartizarea fondurilor constituite. ci numai angajamentele de plată anuale. Previziunea financiară este un proces complex şi multilateral de fundamentare.

financiar si de faliment) al întreprinderii. buget pe centre de responsabilitate 5. Metodele previziunii financiare sunt:  metoda procentelor din vînzări. 2. buget. abaterilor şi informării conducerii. bugete statice (fixe) Echilibrul financiar ţine seama de sructura şi repartizarea fondurilor pe fiecare dintre elementele structurii de producere şi pentru achitarea obligaţiilor financiare .  metoda normativă de previziune a echilibrului financiar  metoda analitică În practica previziunii financiare se cunosc următoarele tipuri de bugete: 1. buget general 6.aibă o componentă a previziunii financiare şi o componentă a controlului bugetar. . Astfel se vor compara permanent rezultatele reale ale gestiunii activităţii întreprinderi cu prevederile cifrate în bugete în scopul stabilirii cauzelor. buget continuu (glisant). Situaţia financiară a întreprinderii va fi apreciată ca pozitivă dacă în urma diagnosticului ei financiar rezultă o rentabilitate acoperitoare pentru riscurile pe care investitorii şi le asumă prin avansarea capitalurilor lor în activele întreprinderii. buget periodic 3. precum şi pentru asigurarea unui nivel optim dintre fiecare categorie de resurse şi totalurile. Obiectivul diagnosticului financiar este de a măsura rentabilitatea capitaluri lor întreprinderii şi a evalua condiţiile de echilibru economic şi financiar pentru a stabili nivelul gradului de risc (economic.proiect 4. Diagnosticul financiar Analiza financiara are ca obiect evaluarea politicii financiare a întreprinderii într-o perioada trecuta si facilitarea luarii în cadrul acestei a unor decizii viitoare.

ea remunerează proprietarii acţiunilor prin acordarea de dividende acestora şi prin sporirea rezervelor care reprezintă o creştere a averii lor. Rata este des utilizată ca instrument de analiză financiară. Formula de principiu care divulgă acest raport este: _ Profit net Rata de rentabilitate = --------------------------. conducând la o bună comparaţie a întreprinderilor din aceeaşi ramură economică. EPS  Numarul  de  actiuni .-----------------------Capitaluri investite Rata rentabilităţii financiare (Re) se determină ca raport între profitul net şi suma capitalurilor investite: Re = Pr ofitnet  capitaluri  proprii Rata rentabilităţii economice măsoară randamentul capitalurilor proprii deţinute de acţionari. Pentru aceasta se calculează un indicator numit coeficientul de capitalizare bursieră (PER = price euming ratio): __ Cursul bursier al acţiunii PER = --------------------------------------Profitul per acţiune Indicatorul ne arată de câte ori investitorii sunt dispuşi să cumpere profitul per acţiune. Indicatorul care exprimă gradul de profitabilitate al întreprinderii. acesta fiind profitul Pr ofitul  net per acţiune (EPS).DIAGNOSTIC FINANCIAR RENTABILITATE • economică • financiară • economic • financiar RISC Ratele de rentabilitate definesc raportul dintre venitul privit în cursul unei perioade de timp determinată şi masa capitalurilor investite în întreprindere în aceeaşi perioadă. Pentru întreprinderile cotate la bursă se poate calcula un randament bursier al acestora. provizioanelor. dar trebuie avute în vedere neajunsurile create de metodologia determinării profitului net datorită regimului aplicat în calculul amortizărilor. determinat de câştigul de capital prin creşterea cursului acţiunilor şi de dividendele ce revin la o acţiune. cel al cheltuielilor deductibile din punct de vedere fiscal.

numită şi analiza pragului de rentabilitate.cantitatea de produse aferentă punctului critic Cft . Pragul de rentabilitate se calculează: • în unităţi fizice C ft Cf Q  t Pv  Cv M v unde: Q .cheltuieli variabile pe unitate de produs Mv .cheltuieli fixe totale Pv.cifra de afaceri aferentă a punctului critic Rv . Analiza riscului economic se face din mai multe puncte de vedere: Analiza relaţiei cost-volum-rezultat. 1998 .rata medie a cheltuielilor variabile Rm v. Editura Teora.Riscul economic exprimă volatilitatea rezultatului economic la condiţiile de exploatare.Preţul de vânzare pe unitate de produs Cv .marja cheltuielilor variabile viitoare • în unităţi valorice CA  unde: C ft 1  Rv  C ft Rmv CA .rata marjei a cheltuielilor variabile Bibliografie: „Capitalul firmei”. Nicolae Ionescu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful