Intervenţiile umanitare în politica mondială

Nicholas J. Wheeler • Alex J. Bellamy

VASI

Textul studiat pune în discuţie legitimitatea intervenţiilor miliatare în condiţiile

unei societăţi internaţionale în care primează principiul suveranităţii şi în care neinterventionismul este o normă sau dacă există vreo justificare a acestor intervenţii indiferent că se fac cu scopul de a anihila guverne care violează masiv drepturile cetăţenilor săi sau intervenţii care se fac pentru a sprijini statele aflate în colaps datorită razboaelor civile. În lumea post-holocaust, societatea a conturat aşa numita “cultură a drepturilor omului”, care scoate înafara legii genocidul şi masacrul. Înafară de “auto-aparare” şi acţiuni colective autorizate de Consiliul de Securitate al ONU, războiul este scos înafara legii. Aceste principii însă intra în conflict cu cele de suveranitate şi neinterventionism. Aşteptările sunt că statele să îşi protejeze cetăţenii însă există situaţii în care ele acţionează ca şi “gangsteri” împotriva propriilor oameni, folosind suveranitatea ca un drept de a ucide. Şi atunci, se pune întrebarea dacă aceste state tiranice sunt legitime în ochii comunităţii internaţionale sau trebuie să li se retragă statutul de suverane şi să fie expuse intervenţiilor. Eficacitatea intervenţiilor umanitare este pusă la îndoială. Dacă pe durata războiului rece, intervenţiile umanitare armate erau nelegitime, în anii 90, în special în statele liberaldemocrate, s-a produs o schimbare de atitudine referitor la intervenţiile umanitare. Secretarul General al ONU Kofi Annan a oficializat această schimbare într-un discurs ţinut în anul 1999, prin care a declarat că există o normă internaţională în dezvoltare prin care presupune protectiachiar şi prin forta-a cetăţenilor aflaţi în risc de genocide sau masacre. După evenimentele din 11 septembrie 2001, problema intervenţiilor umanitare ridică din ce în ce mai multe probleme. În orice caz, intervenţiile umanitare din ultimele 2 decenii, nu au fost neapărat încununate de succes. Unii contestă utilizarea forţei militare pentru apărarea cetăţenilor şi a drepturilor lor, susţinând că în astfel de situaţii e nevoie de metode non-violente, deoarece violenţa însăşi este imorală.Alţii, susţin că utilizarea forţei armate a fost un adevărat sacrificiu pentru apărarea drepturilor umane.

1

Înainte de a vă prezenta argumentele propriu-zise care sprijină, respectiv combat intervenţiile umanitare, trebuie să dăm o definiţie a conceptului. Observăm că acesta este compus din doi termeni: “intervenţie” şi “umanitar”. Poate da cineva o definiţie prin care să înţelegem la ce se referă termenul “intervenţie”? … Conform definiţiei din 1974, pe care o da R.J.Vincent,intervenţia este “o activitate dusă de un stat, un grup din cadrul unui stat, un grup de state sau o organizaţie internaţional care intervine coercitiv (adică cu o putere de constrângere) în afacerile interne ale unui alt stat. Această activitate este un eveniment specific, care are un început şi un sfârşit ( Puteţi spune şi de ce Vincent specifică că această acţiune are un început şi un sfârşit? Răspuns propriu: Pentru că orice intervenţie umanitară are clar intenţia de a trimite trupe pe un teritoriu dar are şi intenţia să îl părăsească, făcându-se astfel un fel de diferenţiere între acţiunea umanitară şi de exemplu o acţiune de ocupare, unde trupele intră pe teritoriu, fără a avea neapărat intenţia de a se şi retrage) Revenind la definite, mai trebuie menţionat şi că intervenţiile umanitare vizează structura autorităţii statului ţintă. Nu e neapărat o acţiune legală sau ilegală (şi pentru această afirmaţie vom da explicaţii prin argumentele pro şi contra aduse intervenţiilor umanitare) dar iese din tiparul convenţional al relaţiilor internaţionale. Această intervenţie în chestiunile domestice ale unui stat contravine principiului suveranităţii care implicit înseamnă şi încălcarea regulii de ne-interventie-lege păstrată în legea cutumiară internaţional dar şi scrisă în articolul 2, paragraful 7 al Cartei Naţiunilor Unite. Prin aceast articol, intervenţiile umanitare sunt ilegale. Singurele excepţii care legitimează acţiunile demarate de intervenţiile umanitare, prin legitimarea dreptului la auto-aparare pot fi subînţelese din articolul 51 al Cartei unde este trecut şi dreptul la “auto-aparare”. După cum spuneam, s-au conturat două perspective, care vin cu argumente pro sau contra intervenţiilor umanitare.

2

MIHA În primul rând avem Teoria Internaţională Pluralistă a intervenţiilor umanitare, aparţinând de curentul realist, reprezentanţii fiind cunoscuţi şi ca restrictionisti. În discursul realist găsim 5 argumente împotriva legitimităţii intervenţiilor umanitare. 1.Motivele pentru care statele intervin nu sunt în mod primordial umanitare-Realistii susţin că statele îşi urmăresc doar interesul naţional astfel intervenţiile umanitare sunt desfăşurate doar fiindcă statele consideră că prin aceasta îşi urmăresc interesul naţional.

2.Statele nu au voie să rişte viaţa propriilor forţe armate în “cruciadele umanitare”leaderii statelor nu au dreptul moral să verse sânge în numele umanităţii suferinde, deoarece cetăţenii sunt responsabilitatea exclusive a statului. Cei dinafară statului vizat nu au dreptul moral să se implice chiar dacă ar fi capabili să îmbunătăţească situaţia.

3.Problema abuzului-se referă la faptul că intervenţiile umanitare nu ar trebui să fie excepţie de la interzicerea generală a forţei înscrisă în articolul 2 paragraful 4 al Cartei. Thomas Franck şi Nigel Rodley susţin că deja articolul menţionat este vulnerabil şi multe state abuzează, sub pretextul “auto-apararii”. În lipsa unui mecanism imparţial care să decidă când sunt premise intervenţiile umanitare, statele pot să folosească motivele umanitare ca paravan pentru propriile lor interese.

4.Selectivitatea raspunsului-Acest argument se referă la faptul că statele sunt guvernate de ceea ce consideră ele că le aduce beneficii, de aceea vor interveni doar atunci când din situaţie ele ies cu un anumit câştig. Selectivitatea răspunsului este problema diferenţierii sau discriminării între statele ceea ce duce la o lipsă de consecvenţă în politică.

3

5.Neînţelegeri privind ce principii ar trebui să guverneze într-un drept al intervenţiilor umanitare-Pluralistii dau ca şi contra-argument la intervenţiile umanitare , lipsa consensului în privinţa principiilor morale care să stea la baza intervenţiilor umanitare , deficit care ar putea submina ordinea internaţionala.

VASI: Pe de altă parte avem Teoria Internaţională Solidaristă a intervenţiilor umanitare sau anti-restrictionista care vine cu argumente legale şi de datoria morală care să legitimize intervenţiile în cazurile genocidelor sau masacrelor, sau ale acţiunilor care sfidează minimul de umanitate.

1.Protecţia drepturilor omului- Anti-restrictionistii susţin că scopul prim al Naţiunilor Unite este păstrarea păcii şi a securităţii, dar şi promovarea drepturilor omului, conform preambulului Cartei şi articolului 1, paragraful 3, articolul 55 şi 56 al Cartei.Unii merg mai departe, afirmând că dacă ONU eşuează să asigure protecţie în cazul genocidelor şi a masacrelor, statele obţin dreptul de a acţiona în forţa pentru a reduce suferinţa umană.Deci, prin dreptul la “auto-aparare”,intervenţiile umanitare sunt excepţie legitimă de la articolul 2 al Cartei care interzice la mod general uzul forţei.

2.Dreptul cutumiar al intervenţiilor umanitare ( La ce credeţi că se referă acest argument?)- este o alternativă la dreptul legal a intervenţiilor umanitare. Arend şi Beck spun despre dreptul cutumiar că este rezultatul acţiunilor demarate într-o anumită perioadă de timp de către statele care acţionează într-un anumit fel şi consideră că e un comportament cerut de lege.

4

Statele nu trebuie să se angajeze în această practică numai pentru că are un statut de drept cutumiar ci şi pentru că este permisă de lege.

Practica statelor în timpul războiului rece
Urmează să analizăm legalitatea, legitimitatea şi succesul intervenţiilor umanitare întreprinse în perioada de după 1945 , referindu-ne la intervenţia umanitară a Vietnamului în Cambodgia din decembrie 1978 şi a Tanzaniei în Uganda, câteva luni mai târziu. Ambele state care au întreprins acţiunea folosindu-se de motivul opririi masacrelor. MIHA Intervenţia Umanitară a Vietnamului în Cambodgia

MOTIVELE & JUSTIFICĂRILE VIETNAMULUI

5

Odată cu venirea la putere a Khmerilor Roşii în aprilie 1975, în Cambodgia s-au şi aplicat politicile care au făcut dintre cele mai îngrozitoare abuzuri asupra drepturilor omului în secolul XX.Deşi e greu de estimat, aproximativ o treime dintr-o populaţie de 7 milioane de cetăţeni a fost decimata în perioada khmerilor roşii. Vietnamul, tara vencina, a început să simtă pe teritoriul ei repercursiunile măcelului şi a dictatorului sângeros din Cambodia, aşa că a hotărât să îşi facă dreptate cu propriile puteri, deşi comunitatea internaţională a hotărât să rămână neutră. Motivele Vietnamului nu au fost însă declarate ca fiind umanitare, nici măcar statul nu a susţinut aşa ceva ci mai degrabă susţinând că a fost o intervenţie în scopul auto-apararii, în legitimitate cu articolul 51 al Cartei ONU. Vietnamul susţinea cu o oarecare legitimitate, că au fost victime ale agresiunii armate, deoarece
cambogienii au întreprins incursiuni transfrontaliere în lunile dinaintea invaziei. Nici o clipă Vietnamul nu a afirmat că au întreprins intervenţiile cu scopul de a da jos guvernul aflat la putere în ţara vecină. Există 3 explicaţii pentru reticenta Vietnamului în a susţine că intervenţia pe teritoriul Cambodiei a fost una umanitara: 1.scopul principal nu a fost unul umanitar, confirmând argumentul realist conform căruia un stat nu risca viaţa soldaţilor proprii numai în cazul în care este în interesul naţional (Klinthworth) 2.de teama statului vecin şi a doctrinei sângeroase pe care o poartă, şi a repercursiunilor viitoare asupra propriului stat sau a celor aliate. (AdamRoberts) 3.societatea internaţională era sensibilă la consecinţele acţiunilor care contraveneau principiului neintervenţiei.(Hedley Bull)

RĂSPUNSUL COMUNITĂŢII INTERNAŢIONALE Acţiunile Vietnamului nu au fost legitimizate ca excepţii de la principiile suveranităţii, neinterventionismului şi ne-utilizarii forţei, statul fiind aproape universal condamnat. Răspunsul internaţional a fost influenţat de politică, strategiile şi geopolitica razboilui rece, în condiţiile unei lumi polarizate spre est sau vest. Deşi cazul Vietnamului, în care intervenţia armată a fost probabil cea mai justificată în termeni umanitari, a fost şi cel mai contestat. Atât blocul vestic, condus de SUA, cât şi China a sancţionat Vietnamul, pe motiv că a acţionat ca un agent al imperialismului Sovietic. Acţiunile Vietnamului nu ar trebui să fie un model de intervenţie

6

umanitară legitim, dar nici nu ar trebui să fi fost condamnate de către comunitatea internaţională ca o încălcare a principiilor de non-interventie şi non-utilizare a forţei. Mai mult decât atât, nu există nici o justificare pentru decizia statelor occidentale să impună sancţiuni împotriva Vietnamului şi noului guvern, şi să ofere ajutor financiar şi sprijin militar pentru armata de gherilă (dominat de forţele de Khmer Rouge) care caută să-l răstoarne. Vietnamul a fost tratat atât de dur pentru că a fost perceput de Occident şi de membri ai Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) ca un pion pt avansarea puterii sovietice în regiune. SUA a fost deosebit de ostilă datorită amintirlor înfrângerii sale în războiul din Vietnam, care s-au încheiat cu patru ani mai devreme. Succes Încălcarea normelor de către Vietnam poate fi scuzată deoarece rezultatul net al intervenţiei a fost de a întrerupe crimele, care se desfăşurau pe teritoriul Cambodgiei.
Pe scurt, intervenţia Vietnamului în Cambodgia a fost legală, deoarece intervenţia s-a justificat prin articolul 51 al Cartei ONU-DREPTUL LA AUTO-APARARE. Legitimitatea însă nu i-a fost recunoscută, deoarece Comunitatea Internaţională considera că a încălcat dreptul la suveranitate al Cambodgiei şi principiul neintervenţionist, dar şi pentru că a încălcat articolul 2 paragraful 4 şi 7 care interzice uzul forţei. În ciuda acestui fapt, intervenţia vietnamului a avut succes, itrerupand crimele comise de trupele khmerilor roşii.

VASI Intervenţia Tanzaniei în Uganda Motive şi justificări Situaţia Ugandei era asemănătoare cu cea a Cambodgiei. La putere în momentul invaziei din 1979 era guvernul lui Idi Amin, care viola în mod masiv drepturile cetăţenilor. Din nou, vorbim despre neintervenţia comunităţii internaţionale şi despre hotărârea unui stat vecin, Tanzania, în acest caz, de a rezolva problemă prin propriile puteri, sub pretextul auto-apararii oricărui stat prin

7

articolul 51 al Cartei şi fără să motiveze vreo cauză umanitara, probabil din aceleaşi 3 cauze menţionate adineaori. Răspunsul comunităţii internaţionale Nici acţiunile Tanzaniei nu au fost legitime d.p.d.v. al Comunităţii internaţionale, intervenţia nefiind considerată o excepţie legitimă de la principiul suverantitatii, de la regula neintervenţiei şi de la uzul forţei. Cu toate acestea, spre deosebire de Vietnam, Tanzania a fost tratată mai indulgent. Guvernul a fost înlocuit rapid şi chiar a fost susţinut financiar de diferite guverne. O posibilă explicaţie este lipsa interesului strategic în regiune. Restul Africii nu a avut nici o obiecţie împotriva Tanzaniei, în ciuda faptului că a încălcat regula de neintervenţie , cu excepţia Nigeriei şi Sudanului care au condamnat statul intervenţionist. Acest lucru reflecta faptul că majoritatea liderilor africani erau de părere că Tanzania a fost victima unei agresiuni anterioare, din 1978, venite din partea Ugandei, o apărau pentru că era un stat sărac şi nu stătea în firea ei să aibă o poziţie ofensivă şi în final, pentru că guvernul lui Amin a fost o ruşine pentru Africa prin excesele ei atât pe plan intern cât şi extern. (Legal, Legitim şi Succes) Din cele spuse ajungem la concluzia că acţiunile Tanzaniei au fost legale, acţionând pe baza principiului auto-apararii în fata abuzurilor guvernului statului vecin. Cu toate acestea, Comunitatea Internaţională nu a acordat legitimitate acţiunilor întreprinse de aceasta deoarece a încălcat 3 principii fundamentale pentru pace: a încălcat principiul suveranităţii unui stat ce a condus la schimbarea regimului unei ţări în paralel cu incalcatea principiului neintervenţionist, şi s-a folosit de forţă, contrar normelor înscrise în Cartă. Pe de altă parte, intervenţia Tanzaniei a ajutat la oprirea tiraniei lui Idi Amin, şi a pus punct crimelor de pe teritoriul Ugandei.

MIHA

INTERVENŢII UMANITARE DE DUPĂ RĂZBOIUL RECE

INTERVENŢIA ÎN NORDUL IRACULUI

8

Principala forţa din spatele intervenţiei nu au fost conducători ai unor state, cum se întâmpla în intervenţiile din timpul Războiului Rece. Media şi publicul au fost cei care au tras semnale de alarmă, şi că există urgenţe umanitare. În faţa unui val de refugiaţi curzi, cauzat de opresiunile lui Saddam Hussein, foretele britanice, americane şi franceze au intervenit în aprilie 1991 pentru a crea acele „safe heaven-uri” pentru populaţia curda. În cazul acestei intervenţii, factorii de decizie au acţionat în primul rând pentru a domoli sentimentele umanitare ale publicului, ceea ce arata că statele liberale, chiar dacă nu ar avea un câştig din intervenţia întreprinsă, pot acţiona dacă există un anumit nivel de presiune din partea publicului ceea ce contravine argumentului realist conform căruia, statele îşi urmăresc strict interesul naţional, fără să intervină sentimente umanitare. Spre deosebire de intervenţiile umanitare din perioada războiului rece, vom observa că intervenţiile umanitare de după războiul rece (toate cele patru despre care vom vorbi) au fost considerate legitime, deşi unele state au contestat motivele umanitare folosindu-se de acel argument care vorbeşte despre încălcarea suveranităţii unui stat-argument tot mai puţin solid după 1990. În ciuda faptului că Rezoluţia 688 adoptată pe 5 aprilie 1991, considera criza refugiaţilor ca o ameninţare la pacea şi securitatea internaţională, aceasta nu a trecut de Capitolul VII al Cartei, care să permită Consiliului de Securitate al ONU să autorizeze interprinderea unei acţiuni militare care să apere curzii din nordul iracului. Decizia 688 nu a trecut deoarece state ca şi China sau Uniunea sovietică, sau alte state care nu aparţineau blocului vestic, considerau că va fi folosită împotriva lor, statele vestice folosindu-se de intervenţii umanitare cu mobilul de a apăra drepturile omului sau că va submina principiul neintervenţiei. Operaţiunea „Safe Heaven” s-a bucurat iniţial de succes, reuşind să rezolve problema refugiaţilor curzi şi bineînţeles să salveze vieţi. Dar acesta a fost doar un succes pe termen scurt. Însă, pe măsură ce media şi publicul îşi pierdeau interesul în această problemă, la fel şi angajamentele guvernelor vestice de a proteja curzii. Problema a rămas pe mâinile trupelor de păstrare a păcii ale Naţiunilor Unite, care erau prost echipate şi slab susţinute. Aceasta a dus la reluarea ostilităţilor Iracului asupra populaţiei curde minoritare.

9

Succesul a fost deci, doar pe termen scurt, însă un eşec pe termen lung. Legitimitatea a fost recunoscută de Comunitatea Internaţională, la fel şi legalitatea, însă bineînţeles, au existat şi excepţii.

VASI Intervenţia SUA în Somalia- decembrie 1992 La fel ca şi în cazul intervenţiei din Irak, în Somalia s-a întreprins acţiunea datorită surselor media şi a compasiunii publicului american, şi nu datorită forţelor decizionale, precum în cazulinterventiilor umanitare din perioada Războiului Rece. În timpul mandatului lui Bush, imaginile cu somalezi înfometaţi şi pe moarte au impresionat opinia publică, şi s-a pus la cale o misiune de intervenţie umanitară. Consecinţele, şi anume mai mulţi soldaţi americani morţi întrun schimb de focuri din Mogadishu, l-au motivat Clinton să retragă trupele de pe teritoriul Somaliei. Precum în cazul misiunii din Irak, a fost suficientă presiunea publicului pentru mobilizarea a trupelor. Cu toate acestea, intervenţia umanitară a fost considerată legitimă.Spre deosebire de poziţia pe care a adoptat-o Consiliul de Securitate faţă de situaţia curzilor, intervenţia umanitară a SUA în Somalia a fost autorizată prin Rezoluţia 794, aflată în conformitate cu Capitolul VII din Carta, în decembrie 1992. Decizia a fost luată în unanimitate, datorită faptului că Somalia era în colaps, şi deci nu era încălcat principiul suveranităţii şi al neintervenţiei. Bineînţeles, statele care nu aparţineau blocului vestic erau conştiente de pericolul pe care îl aducea aceasta excepţie, de aceea s-au asigurat că decizia nu va submina principiile suveranităţii şi al neintervenţiei prin menţionarea „situaţiei extraordinară, unică şi excepţională a Somaliei”, termeni prin care reuşeau să reducă posibilitatea creării unui precedent.Pe termen scurt operaţiunea s-a dovedit un succes, SUA susţinând că au reuşit să salveze vieţile a mii de somalezi, hrănindu-i sau menţinând ordinea. Există însă o lipsă de consens cu privire la cât de mult a ajutat operaţiunea „Restore Hope”, dar fără îndoială a sfârşit prin a fi un dezastru. Putem urmări această situaţie până la operaţiunea UNOSOM II- trupe ale Naţiunilor Unite care au făcut mai mult decât ajutorarea somalezilor cu hrana, au şi organizat operaţiuni de dezarmare a facţiunilor aflate în conflict, au stabilit legea şi ordinea în societatea somaleză.Încercarea UNOSOM ÎI a fost de a restabili o societate guvernată de lege care să nu decadă din nou în stare de război şi foamete. În orice caz,
10

dacă problema foametei a fost rezolvată (deci un succes pe termen scurt), pe termen lung, chiar şi acţiunea UNOSOM a fost un eşec.După ce un lord al războiului a omorât 24 de agenţi de menţinere a păcii, trupele ONU au început să se comporte ca o putere imperială, profitând de puterea tehnologică ce o deţineau. Pe scurt, ajungem la concluzia că deşi legitimă şi legală, intervenţia umanitară în Somalia s-a sfârşit cu un insucces al trupelor americane şi al trupelor naţiunilor unite pe termen lung, mereusind să restabilească o societate bazată pe lege şi pace; pe termen scurt ei au reuşit să rezolve problema foametei.

Miha INTERVENŢIA FRANŢEI ÎN RWANDA Dacă intervenţia în Somalia şi în Irak s-a făcut din cauze umanitare, intervenţia Franţei în Rwanda din iulie 1994 a fost un clar abuz. În ciuda faptului că guvernul francez insista pe caracterul umanitar al acesteia, îi lipsea credibilitatea datorită faptului că îşi urmăreau interesul naţional de după paravanul umanitar. Franţa sprijinea statul condus de minoritarii Hutu, chiar oferindu-le sprijin militar când Frontul Patriotic din Rwanda (RPF) format din membrii refugiaţi ai populaţi Tutsi-majoritari în Rwanda, care ameninţau că vor prelua puterea în stat şi acţionau de pe teritoriul învecinatei Uganda din 1990-1993. Preşedintele Franţei acelei perioade, Francois Mitterand se temea că în cazul unui câştig al RPF-ului, Rwanda vorbitoare a limbii franceze va ajunge sub influenţa anglofona. Succesul a fost prea mic, pe termen prea scurt ca să putem vorbi defapt de un succes, cu atât mai puţin pe termen lung. Francezii au reuşit să salveze câteva vieţi dar au ajuns prea târziu ca să reuşească să oprească genocidul. Eşecul comunităţii internaţionale de a pune capăt masacrului, demostreaza limitele pe care statele le au ca şi gardieni ai drepturilor omului. Singurul mod prin care comunitatea internaţională şi-a mai putut arăta solidaritatea a fost prin ajutorarea victimelor. ??? Legitimitatea a fost obţinută prin utilizarea paravanului umanitar, ceea ce înseamnă că în teorie, intervenţiei i-a lipsit acest caracter, deoarece, în fond a fost încălcat principiul suveranităţii de interesele naţionale ale unui alt stat. Intervenţia a fost legală, au fost aprobate mai multe operaţiuni, printre care Amaryllis, care a fost şi cea mai de succes.
11

Vasi INTERVENŢIA UMANITARĂ A NATO ÎN KOSOVO Dacă Frântă a fost criticată că a intervenit prea târziu şi prea puţin, vina statelor membre NATO a fost că a intervenit prea devreme şi prea mult. Există 3 argumente prin care ţările NATO îşi justifica legitimitatea acţiunilor întreprinse în forţă: 1.faptul că sârbii îi expulzau forţat pe kosovari crea o urgenţă umanitara prin faptul că se încălcau mai multe angajamente legale internaţionale acceptate de Iugoslavia. 2. Guvernele statelor din NATO au subliniat că tribunalul de război ad-hoc a fost de acord să rezolve cazurile crimelor comise din războaiele din Croaţia şi Serbia, şi susţinea Serbia comitea din nou crime poate chiar genocid în rândul populaţiei minoritare; 3. S-a susţinut că regimul lui Miloşevici folosea forţa împotriva cosovarilor albanezi ceea ce contravenea drepturilor omului şi că NATO are obligaţia morală de a interveni pentru a opri acţiunile criminale, altfel ar deveni complice la respectivele atrocităţi. Ministrul de externe al Marii Britanii a sprijinit NATO, susţinând că organizaţia avea credibilitate, iar ultimul an de diplomaţie cu Miloşevici a fost caracterizat de ameninţări cu forţa. SUA avea un interes aparte pentru a stabiliza regiunea, deoarece în anul 1995, Acordul de la Dayton a adus pacea în Bosnia, un triumf diplomatic pentru americani. Dar mai important decât ce reprezintă pentru americani Balcanii, era ce reprezenta Kosovo pentru Balcani, deoarece refugiaţii invadau tot sudul peninsulei ceea ce putea destabiliza regiunea şi aşa sensibilă a Macedoniei şi a Albaniei. În ciuda faptului că NATO cauta să îşi legitimizeze intervenţia, acesta nu a primit autorizare explicită de intervenţie din partea Consiliului de Securitate, dar acesta nici nu a sancţionat intervenţia în forţă a organizaţiei. După primul bombardament, Rusia a şi formulat o rezoluţie susţinută doar de Namibia şi China care cereau încetarea imediată a atacurilor. Rezoluţia însă a fost respinsă prin votul împotriva al membrilor NATO, care erau şi membri ai Consiliului.

12

Răspunsul Consiliului de Securitate la încălcarea normelor înscrise în Carta care prevăd ilegalitatea folosirii forţei a indicat că deşi aceasta nu era pregătită să legitimeze intervenţia umanitară întreprinsă, nu era necesar să o condamne. De aceea, în ciuda faptului că acţiunea nu a fost legală, încălcând principiile de bază ale politicii internaţionale, aceasta a fost legitimă, Consiliul de Securitate neinterzicandu-i intervenţia şi nici pedepsind-o. Intervenţia nu a fost un succes imediat, ci mai degrabă unul pe termen lung. Forţele NATO au adus înapoi în Kosovo toţi refugiaţii, deşi majoritatea s-au întors de teamă represaliilor majorităţii albaneze din comunitate, iar cei care încă sunt în Albania sunt protejaţi de trupe nato, trăind într-o constantă insecuritate. Cu toate acestea, majoritatea kosovarilor, în urma intervenţiei nato, se bucura de noi libertăţi şi proiecte cum ar fi Pactul Uniunii Europene pt Stabilitate care le oferă securitate şi prosperitate. Există deci posibilitatea că Comunitatea Internaţională să reconstruiască un stat multietnic, însă juriul este în Kosovo.

MIHA INTERVENŢIILE UMANITARE DUPĂ 11 SEPTEMBRIE 2001 În urma evenimentelor care au avut loc pe 11 sept 2001s-au conturat două poziţii cu privire la efectul acţiunilor teroriste asupra intervenţiilor umanitare şi la strategiile pe care le va adopta SUA 1. Prima este o perspectivă pesimistă : de la începutul războiului împotriva terorii şi-a pus interesele strategice înaintea grijiilor pentru drepturile omului şi este pregătită să se alieze cu guvernele represive în lupta împotriva terorismului. 2. A doua perspectivă este puţin mai optimistă:porneşte de la premisa că statele vestice se vor angaja în intervenţii umanitare numai acolo unde este necesar, unde interesele de securitatea sunt miza! Şi de ex, dacă Afganistanul a arătat că există o legătură între statele eşuate şi terorism, motivaţia securităţii naţionale poate aduce cu sine şi intervenţii pentru apărarea drepturilor omului. Războiul din Afganistan:în scopul „auto-apararii”, dar şi umanitar (ajutorarea civililor necombatanţi). Însă au existat cel puţin 2 operaţiuni care au subminat aceste scopuri şi au eşuat: -decizia de a se baza pe facţiunile afgane cu privire la localizarea taberelor talibane
13

sau al quaeda pentru a nu risca propriile forţe armate. Astfel, sua a fost uşor manipulată de rivali, având loc mai multe atacuri care s-au soldat cu moartea civililor nevinovaţi. A doua greşeală a fost refuzul Washingtonului de a contribui cu trupe la Forţele Internaţionale de Securitate ale ONU acestea reuşind să ofere securitate doar în Kabul şi în zonele din jur, restul ţării a rămas nesigură iar eforturile Comunităţii internaţionale de reconstrucţie a Afganistanului au fost îngreunate.

Nevoia războiul din Irak a fost justificată de posesia armelor de distrugere în masă de către Saddam Hussein. Dar deoarece armele s-au dovedit de negăsit, motivele s-au transformat în unele de ordin umanitar. Intervenţia a devenit tot mai criticata, ca într-un final în raportul Drepturilor Omului din 2004, ca intervenţia din Irak este eşuată şi nejustificată deoarece chiar dacă regimul a abuzat de drepturile omului, nu s-a ajuns la genocid, deci acţiunile militare au provocat distrugeri şi moarte iar în al doilea rând o intervenţie umanitară doar dacă motivul primar este unul de ordin umanitar, dar nu a fost. Prin faptul că SUA şi Marea Britanie se folosesc de argumente umanitare pentru a-şi legitimiza intervenţiile, ajungem la concluzia că acestea au devenit argumente în vederea justificării acţiunilor militare în era de după războiul rece.

14