You are on page 1of 34

CAPITOLUL 1 “DESPRE COMUNICARE”

1.1 CE ESTE COMUNICAREA? 1

Comunicarea este o componentă esenţială a vieţii, componentă care trebuie să fie înţeleasă cât mai corect pentru a-şi atinge scopurile. Pentru a stăpâni comunicarea trebuie să o înţelegem, să înţelegem elementele ei de bază.

În esentă, comunicarea reprezintă schimbul unei particule dintr-o parte a spaţiului în altă parte a spaţiului, particula reprezentând subiectul comunicat: un obiect, un mesaj scris, o idee. Acest mod simplu de înţelegere a esenţei comunicării conduce la următoarea definiţie:

„Comunicarea reprezintă considerarea şi acţiunea de a deplasa un impuls sau particulă de la un punct sursă, pe o anumita distanţă, cu intenţia de a reconstitui la un punct de recepţie, un duplicat/copie şi o înţelegere a ceea ce a emanat de la punctul sursă.”

CAPITOLUL 1 “DESPRE COMUNICARE” 1.1 CE ESTE COMUNICAREA? Comunicarea este o component ă esen ţ ial

Figura 1.1 Orice comunicare implică o particulă care poate să reprezinte una din următoarele categorii: un obiect…

CAPITOLUL 1 “DESPRE COMUNICARE” 1.1 CE ESTE COMUNICAREA? Comunicarea este o component ă esen ţ ial

Figura 1.2 … un mesaj scris…

1 Note de lectură şi comentarii după “Scientology: What is Effective Communication? ” de L.Ron Hubbard

Page 1 of 34

1

MINGE
MINGE

Figura 1.3 … un cuvânt rostit…

MINGE Figura 1.3 … un cuvânt rostit… Figura 1.4 …. sau o idee. Dac ă am

Figura 1.4 …. sau o idee.

Dacă am face o asemănare cu chimia, am putea spune că formula comunicării este: cauză, distanţă, efect, combinate cu intenţie, atenţie şi reproducere/duplicare/copiere, toate combinate cu înţelegere.

Această formulă magică deschide porţile către înţelegerea părţilor componente, putem vizualiza funcţiile fiecăreia, putem înţelege mai clar întregul.

INTENTIA CĂ CEEA CE SE SPUNE VA FI ÎNŢELE S DOMNUL POPESCU VĂ PRIMEŞTE ACUM REPRODUCERE
INTENTIA CĂ CEEA CE
SE SPUNE VA FI ÎNŢELE S
DOMNUL POPESCU
VĂ PRIMEŞTE ACUM
REPRODUCERE
ŞI ÎNŢELEGERE
PUNCT DE
PUNCT DE
PRIMIRE
PRIMIRE
INTENŢIE
ATENŢIE
DISTANŢĂ
2

Page 2 of 34

Figura 1.5 Orice comunicare reuşită trebuie să conţină toate elementele prezente în figură. Orice eşec în comunicare poate fi descifrat prin analiza componentelor pentru a identifica ceea ce nu a funcţionat bine.

1.2 FACTORII COMUNICĂRII

Se pot defini două unităţi însufleţite “A” şi “B” considerate ca terminale. Prin terminal se înţelege un punct care primeşte, retransmite şi emite comunicaţii. În funcţie de aceste două unităţi şi de relaţiile care se stabilesc între ele, pot fi enumeraţi următorii factori ai comunicării:

Pentru a exista o comunicare este necesar ca in “A” sa existe o intentie care se va transforma la “B” in atentie, iar pentru a se realiza o comunicare este necesar ca in “B” sa apara o duplicare a ceea ce s-a intamplat in “A”.

INTENŢIE ŞI ATENŢIE CAUZĂ EFECT INTENŢIE ŞI ATENŢIE
INTENŢIE ŞI
ATENŢIE
CAUZĂ
EFECT
INTENŢIE ŞI
ATENŢIE

Figura 1.6 Intenţia / atenţia

Importanta factorului duplicare poate fi exprimata si prin faptul ca intre “A”(cauza) si “B” (efect) trebuie sa existe o intelegere. Gradul de intelegere defineste premiza ca aceasta comunicare bilaterala exista, fapt realizat concret prin duplicare;

Page 3 of 34

3

COPIERE/DUPLICARE/ REPRODUCERE EFECT CAUZĂ
COPIERE/DUPLICARE/
REPRODUCERE
EFECT
CAUZĂ

Figura 1.7 copierea/duplicarea/reproducerea in “B”

Este randul ca in “A”(efect) sa se realizeze duplicarea a ceea ce a fost emis in “B”(cauza). In acest mod comunicarea este infaptuita, nu exista elemente care sa fi avut efecte negative.

COPIE/DUPLICAT/ REPRODUCERE CAUZĂ EFECT
COPIE/DUPLICAT/
REPRODUCERE
CAUZĂ
EFECT

Figura 1.8 copierea/duplicarea/reproducerea in “A”

Daca duplicarea nu se realizeaza corect, fie in “A”, fie in “B”, ciclul nu se inchide, exista o serie intreaga de explicatii necesar a fi furnizate pentru a se realiza intelegerea mesajului emis in “A”. Va fi necesara o etapa ulterioara in care atat “A” cat si “B” vor dori sa incheie ciclul comunicarii. Aceasta comunicare neterminata va genera in ambele parti o dorinta de raspuns,

Page 4 of 34

4

individul care asteapta timp indelungat un raspuns la semnalul sau va fi multumit sa primeasca orice raspuns, ca remediu la saracia de mesaje receprionate.

Saracia de mesaje receptionate va genera o serie de intrebari generate de perturbarea atentiei si intentiei.

NICI UN RĂSPUNS RĂSPUNS ÎNTREBARE RĂSPUNS RĂSPUNS
NICI UN
RĂSPUNS
RĂSPUNS
ÎNTREBARE
RĂSPUNS
RĂSPUNS

Figura 1.9 intrebarea/raspunsul (absenta raspunsului)

“A” are intentia sa-l intereseze pe “B”, iar “B” devine interesat de ceea ce doreste “A”. In mod similar fenomenul se repeta in “B”

INTERESAT INTERESANT CAUZĂ EFECT
INTERESAT
INTERESANT
CAUZĂ
EFECT

Figura 1.10 interesat / interesant

Page 5 of 34

5

INTERESANT INTERESAT
INTERESANT
INTERESAT
INTERESANT INTERESAT CAUZ Ă Figura 1.11 interesat / interesant EFECT • Intentia de a fi receptionat

CAUZĂ Figura 1.11 interesat / interesant

EFECT
EFECT

Intentia de a fi receptionat genereaza in “A” necesitatea de a fi mesajul sau sa fie copiat/duplicat. Daca mesajul din “A” nu poate fi duplicat in nici un fel sigur in “B” mesajul nu va fi receptionat. Este ca si cum “A” vorbeste romaneste iar “B” intelege doar englezeste. In acest caz, poate cei doi sa se inteleaga prin gestica comuna care sa genereze cauze, efecte si duplicari. Mimica si gestica poate sa comunice adesea foarte mult. Pentru a comunica trebuie sa luam in considerare diferite modalitati prin care putem atrage atentia celui caruia dorim sa-i comunicam ceva interesant pentru noi, ceva ce prin duplicare si intelegere sa devina interesant pentru el.

INTENŢIA DE A FI RECEPTAT INTERESAT INTERESANT EFECT CAUZĂ
INTENŢIA DE A FI
RECEPTAT
INTERESAT
INTERESANT
EFECT
CAUZĂ

Figura 1.12 Intentia de a fi receptionat

Page 6 of 34

6

“A” si “B” doresc sa comunice, fiecare are dorinta de a fi reprodus si de a reproduce mejajul

INTENTIA DE A FI DUPLICAT CAUZĂ EFECT DORINTA DE A DUPLICA
INTENTIA DE A FI
DUPLICAT
CAUZĂ
EFECT
DORINTA DE A DUPLICA

Figura 1.13 Intentia de a duplica mesajul

existenta distantei nu trebuie impieteze asupra comunicarii

DISTANŢĂ CAUZĂ EFECT EFECT CAUZĂ
DISTANŢĂ
CAUZĂ
EFECT
EFECT
CAUZĂ

Figura 1.14 Distanta element al comunicarii

Page 7 of 34

7

1.3

ALTE DEFINIŢII ALE COMUNICĂRII

„comunicare: acţiunea de a comunica şi rezultatul ei” (DEX)

Cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson, în urmă cu aproape douăzeci de ani, au adunat într-o carte cele mai reprezentative definiţii ale comunicării, propuse de diferiţi autori: 126 de formulări. În ciuda numărului mare de definiţii, s-a evidenţiat că, în funcţie de domeniu, termenul este utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, deseori în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte domenii.

Astfel de exemple sunt următoarele:

Edward O. Wilson – biolog – „Comunicarea este o acţiune a unui organism sau unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau mai mulţi participanţi”.

Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul).”

Charles Morris: „punerea in comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri”; „orice mediu care serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul.”

Collin Cherry: „Comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele.”

Waren Weaver: comunicarea reprezintă „totalitatea proceselor prin care o minte poate să o afecteze pe alta.”

Louis Forsdale: „Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut si modificat prin intermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli.”

Jose Aranguren: „Comunicarea este o transmitere de informaţie la care se aşteaptă răspuns.”

Definiţiile prezentate sunt rezultatele evoluţiei istorice a cercetărilor în domeniul ştiinţelor comunicării, momentele cele mai semnificative ale acestei istorii, scurte dar foarte dense, fiind redate în continuare.

  • 1.4 MOMENTE SEMNIFICATIVE ÎN ISTORIA TEORIILOR COMUNICĂRII 2

2 Note de lectură şi comentarii după “Istoria teoriilor comunicării” de Armand Mattelart şi Michele Mattelart

Page 8 of 34

8

În veacul al XIX-lea s-au inventat sistemele tehnice de bază în comunicare şi s-a definit principiul liberului schimb. Comunicarea a devenit un factor de integrare a societăţii, un ansamblu ce îndeplinea funcţii precise inspirând primele concepte despre o ştiinţă a comunicării”.

În acest context, „diviziunea muncii” a reprezentat primul pas teoretic pentru formarea noilor idei. Comunicarea contribuia esenţial la organizarea muncii colective în cadrul întreprinderilor şi structura spaţiile economice. Cosmopolis-ul comercial al concepţiei liberale de tip „laissez faire” se bazează pe diviziunea muncii şi mijloacele de comunicare, căi fluviale, maritime şi terestre, asociindu-i-se bogăţia şi creşterea economică.

Distanţa dintre realitate şi teoretizarea voluntaristă a domesticirii mişcarii a caracterizat multă vreme viziunile asupra comunicării ca factor de progres şi împlinire a raţiunii. Expresia acestei stări de fapt o reprezintă maxima definită de François Quesnay „laissez faire, laissez passer” . Quesnay, atent la ansamblul circuitelor lumii economice, pe care încerca să le înţeleagă ca „sistem” şi ca „unitate”, imaginează o reprezentare grafică a circulaţiei bogăţiilor într-un asa zis “Tablou economic”, din care se desprinde o viziune macroscopică a unei economii a „fluxurilor”.

În 1793 se inaugurează primul „telegraf optic al lui Claude Chappe”, sistem de comunicare la distanţă utilizat în scopuri militare.

Şcoala economiei clasice engleze utilizează conceptul de diviziune a muncii şi modelul fluxurilor materiale, prefigurând un „model cibernetic al fluxurilor materiale cu fluxuri feedback ale banilor ca informaţie(John Stuart Mill). Conceptul de diviziune a muncii stimulează reflecţii despre „diviziunea muncii mentale” care conduc la elaborarea unor proiecte de mecanizare a operaţiunilor inteligente: „maşina cu diferenţe” şi „maşina analitica”, strămoşii calculatoarelor electronice.

Claude Henri de Saint-Simon înnoieşte lectura socialului pornind de la metafora fiinţei vii definind „conceptul de reţea”. Saint-Simon – în Filozofia socială – defineşte o ştiinţă a reorganizării sociale, care să asigure trecerea între „guvernarea oamenilor“ şi „administrarea lucrurilor”, societatea fiind concepută ca un sistem organic – ţesătură de reţele – dar şi ca un „sistem industrial” administrat de o industrie şi condus ca o industrie.

Filozofia „industrialismului” grăbeşte împlinirea „erei pozitive”, definită ca fiind „functia organizatoare a producerii reţelelor artificiale, a reţelelor de comunicare-transport (reţele materiale) şi a celor financiare (reţele spirituale)”.

Page 9 of 34

9

Herbert Spencer face să înainteze cunoaşterea în domeniul comunicării ca sistem organic enunţând în lucrarea sa Fiziologia socială – cu mult înainte de publicarea operei majore a lui Darwin Originea speciilor – ipoteza continuităţii dintre originea biologică şi ordinea biologică”. Diviziunea fiziologică a muncii şi progresul organismului - se află pe acelaşi nivel, de la omogen la eterogen, de la simplu la complex, de la concentrare la diferenţiere conduc la ideea că societatea industrială întruchipează societatea organică.

În acest sistem comunicarea este o componentă de bază a celor două „aparate de organe”, cel distribuitor şi cel regulator, făcând posibilă gestionarea relaţiilor complexe dintre centrul dominant şi periferie. Prin informaţii şi prin ansamblul mijloacelor de comunicare centrul poate să-şi „propage influenţa”.

O noţiune de bază în analiza sistemelor de comunicare este noţiunea de „dezvoltare”. Auguste Comte îmbină conceptul de diviziune a muncii cu noţiunile de dezvoltare, creştere, perfecţionare, omogenitate, diferenţiere şi eterogenitate (idei împrumutate din embriologie – teoria dezvoltării organismului viu). Organismul colectiv se supune unei legi fiziologice a dezvoltării progresive, istoria fiind concepută ca succesiune a trei stări/vârste: teologică sau fictivă, metafizică sau abstractă şi în fine, pozitivă sau ştiinţifică.

Modelul de biologizare a socialului se transformă în normă atunci când este vorba de caracterizarea sistemelor de comunicare ca agenţi ai dezvoltării şi civilizaţiei, mediile de comunicare în masă ocupând un rol strategic.

În 1897, Friedrich Ratzel pune bazele geografiei politice sau geopoliticii, ştiinţa spaţiului şi a controlului lui. In viziunea lui Ratzel statul devenind un organism ancorat de pământ. Reţelele şi circuitele, schimbările, interacţiunile, mobilitatea sunt diferite forme de manifestare a „energiei vitale”. În acest context al dimensiunii spaţiale a puterii, spaţiul devine spaţiu vital”

În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, se definesc problematicile „societăţii de masăşi mijloacele de difuzare în masă. Masa se infăţişează ca o ameninţare reală pentru întreaga societate, justificându-se un control statistic al fluxurilor judiciare şi demografice.

În 1835, Adolphe Quetelet întemeiază o nouă ştiinţă a măsurării sociale, „fizica socială, o ştiinţă a cărei unitate de bază este omul mediu. Tehnologia riscului şi raţiunea probabilistică se transformă în câmpul /domeniul/ politic, devenind o unealtă de administrare a indivizilor luaţi în masă.

Antropomertia lui Bertillon, biometria şi eugenia lui Galton, ca şi antropologia criminală a lui Lombroso contribuie la identificarea individului şi stabilirea unor profile.

Page 10 of 34

10

Scipio Sighele (Gloata criminală) şi Gustave Le Bon (Psihologia mulţimilor) descriu viziuni manipulatoare a societăţii, care se deschid asupra naturii politice a opiniei publice (conceptele de sufletul rasei, popoare inferioare) eliberate de „constrângerile impuse libertăţii de presă şi de adunare”. Cei doi autori determină apariţia ideii/conceptului de „psihologia mulţimilor”.

Invers faţă de mulţime care este un concept de „contagiune psihicăprodus în mod esenţial de contacte fizice „publicul sau publicurile din era publicului” – produs al lungii istorii a mijloacelor de transport şi difuzare progresează odată cu sociabilitatea. „Nu aparţii decât unei singure mulţimi într-un anumit moment, dar poţi face parte din mai multe publicuri în acelaşi timp” tinde să definească lamentarea revărsării apocaliptice a „mulţimii-gloată”.

Sigmund Freud, în 1921, contestă axiomele psihologiei mulţimilor: „exaltarea afectelor şi inhibiţia gândirii de masă”, recurgând la conceptul de „libido”. „”Dacă individul izolat în mulţime îşi părăseşte singularitatea şi se lasă sugestionat de ceilalţi, o face pentru că simte nevoia să fie mai degrabă în acord cu ei decât în opoziţie şi, poate, la urma urmei, s-o fac ă de dragul lor”.

La sfârşitul secolului al XIX-lea abundă discursurile utopice, capătă contur imaginarul unei tehnici mântuitoare.Aceasta era neotehnică, ce a urmat erei paleotehnice, mecanice şi imperiale, trebuind să însemne afirmarea unei societăţi orizontale şi transparente. Se schiţează etapele viitoarei societăţi a abundenţei comuniste într-o natură regăsită datorită revoluţiei şi unde raţiunea este suverană, o societate în care marile industrii au fost naţionalizate iar radioul, acest „telefon colectiv” este pus în slujba mobilizării tuturor în „armata industrialăcare va conduce la societatea de abundenţă comunitară.

În Statele Unite comunicarea este legată de proiectul de elaborare a unei noi ştiinţe sociale, pe baze empirice. Oraşul, ca „laborator social” cu semnele lui de dezorganizare, de marginalitate, de aculturaţie, de asimilare, devine terenul privilegiat de observaţie pentru definirea conceptului de ecologie umană– aplicarea sistematică a schemei teoretice a ecologiei vegetale şi animale la studierea comunităţilor omeneşti.

O comunitate se defineşte prin următoarele elemente (Park,1936):

o populaţie organizată pe un teritoriu, mai mult sau mai puţin înrădăcinată în aceasta şi ai cărei membri trăiesc într-o relaţie de interdependenţă cu natura simbiotică

În această „economie biologicărelaţiile inter-individuale sunt dominate de „lupta pentru spatiu”, „competiţia” fiind un principiu de organizare definind nivelul subsocial – comunitatea organică.

o suprastructură înălţată pe substuctura biotică şi care i se impune acesteia ca instrument de conducere şi control

Page 11 of 34

11

În acest mod se defineşte nivelul social şi cultural, acest nivel fiind asumat de comunicare şi consens (adică ordinea morală), care au rolul de a regla competiţia facilitând indivizilor participanti la aceeaşi experienţă să se incadreze in societate. „Cultura este în acelaşi timp un corpus de obiceiuri şi credinţe şi un ansamblu de artefacte şi unelte sau dispozitive tehnologice”.

Charles S. Peirce utilizează pragmatismul ca pe o metodă de clarificare conceptuală, punând bazele teoriei semnelor – semiotica. „Un semn sau representatem este ceva ce reprezintă ceve pentru cineva, sub un raport oarecare sau într-o privinţă oarecare”. “Totul este semn, Universul este un imens representamen, orice gândire este în semne; a gândi înseamnă a manipula semne, pragmatismul nu este nimic mai mult decât o regulă care stabileşte sensul cuvintelor”

Orice proces semiotic (semiosis) este o relaţie între trei componente:

Semnul însuşi;

Obiectul reprezentat; Interpretantul;

Semnul însuşi Interpretantul Obiectul reprezentat
Semnul însuşi
Interpretantul
Obiectul
reprezentat

Figura 1.15 „Semnul se adresează cuiva, crează adică, în mintea acestei persoane, un semn echivalent sau, poate, un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care-l crează îl numesc interpretant al primului semn”

Aceasta relaţie este numită „triadică”. O semnificaţie nu este niciodată o relaţie între un semn şi ceea ce înseamnă semnul (obiectul lui). Semnificaţia rezultă din relaţia triadică, interpretantul având rol de mediator, de informare, de interpretare sau chiar de traducere a unui semn printr-un alt semn.

Page 12 of 34

12

NIMIC NU ESTE UN SEMN DECÂT DACĂ ESTE INTERPRETAT CA UN SEMN
NIMIC NU ESTE
UN SEMN
DECÂT DACĂ
ESTE
INTERPRETAT
CA UN SEMN

Figura 1.16 Punctul de vedere al lui Piece in privinta semnului

Se definesc trei tipuri de semne:

  • Iconul

seamănă cu obiectul lui, are caracterul de a-l face semnificant,

chiar daca obiectul lui nu există.

  • Indicele sau indexul este un semn care şi-ar pierde caracterul care face din el un semn dacă obiectul lui ar fi nimicit, dar care nu şi-ar pierde acest caracter daca n- ar exista nici un interpretant.

NIMIC NU ESTE UN SEMN DECÂT DACĂ ESTE INTERPRETAT CA UN SEMN Figura 1.16 Punctul de

Simbolul este un semn asociat în mod convenţional obiectului sau aşa cum sunt cuvintele sau semnele de circulaţie; dacă n-ar exista interpretant, şi-ar pierde caracterul care-l face să fie semn.

„Dacă n-ar exista interpretant, şi-ar pierde caracterul care-l face să fie semn. În această perspectivă, gândirea sau cunoaşterea este o reţea de semne capabile să se autoreproducă ad infinitum.

Ferdinand de Saussure defineşte, în cele trei cursuri de lingvistică (1906 – 1911) (Cursul de lingvistică generală), limba ca „instituţie socială, sistem organizat de semne ce exprimă idei, ea reprezintă aspectul codificat al limbajului”.

Page 13 of 34

13

Saussure visează o ştiinţă generală a tuturor limbajelor, a tuturor semnelor sociale: „Se poate

concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în sânul vieţii sociale semiologie. Ea ne va învăţa în ce constau semnele şi ce legi le conduc.”

...

o

vom numi

In 1964, Roland Barthes defineşte semiologia: „Semiologia are ca obiect orice sistem de semne, oricare ar fi substanţa acestuia şi limitele lui: imagini, gesturi, sunete melodice, obiecte, iar complexele acestor substanţe, care se regăsesc în rituri, protocoale sau spectacole, constituie, dacă nu limbaje cel puţin sisteme de semnificaţie”. Barthes ordonează elementele fundamentale în patru rubrici:

limbă şi vorbire;

semnificant şi semnificat;

sistem şi sintagmă;

denotaţie şi conotaţie;

Binoamele semnificant – semnificat şi denotaţie – conotaţie sunt importante pentru studiul discursului mijloacelor de comunicare de masă. Fiecare semn are un aspect dublu, unul perceptibil şi audibil: semnificantul; celălalt, conţinut în cel dintâi şi purtat de el:

semnificatul. Între aceste două elemente există un raport de semnificare.

În lucrarea Mitologii (Mythologies, 1957) Barthes defineşte importanţa „dezvoltării publicităţii, a marii prese, a radioului, a ilustraţiei, fără să mai vorbim de supravieţuirea unei mulţimi de rituri de comunicare, rituri ale aparenţei sociale”.

După primul război mondial (1914 – 1918), mijloacele de difuzare au devenit instrumente de „gestionarea opiniilor de către guvern”, tehnicile de comunicare au făcut un salt înainte. Pentru Harold D. Lasswell (Tehnici de propagandă în războiul mondial) propaganda înseamnă democraţie”, propaganda constituind singurul mijloc de a asigura adeziunea maselor, mijloc mai economic decat violenţa, corupţia ori alte tehnici de guvernare.

Această viziune instrumentală consacră o reprezentare a atotputerniciei mass-media, considerată instrument de „circulaţie a simbolurilor eficiente”. Se presupune că mass-media acţionează după modelul „acului de seringă hipodermicădesemnând efectul sau impactul direct şi nediferenţiat asupra indivizilor atomizaţi.

Lasswell – în lucrările sale: Psihologie şi politică, 1930, Politică mondială şi insecuritate personală, 1935 – este interesat de problemele propagandei, ale opiniei publice, propunând studierea sistematică a conţinutului mijloacelor de comunicare în masă şi elaborarea unor indicatori pentru identificarea tendinţelor (trends) aşa-numitei World Attention, elementele care modelează „mediul simbolic mondial” conducând la construirea politicilor (policy- making).

Page 14 of 34

14

„Cine ce spune, prin ce canal, cui şi cu ce efect?” este formula consacrată de către Lasswell în 1948 pentru a înzestra cu un cadru conceptual sociologia funcţionalistă a mass-media, având ca rezultat:

analiza controlului; analiza conţinutului; analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor; analiza audienţei; analiza efectelor.

După Lasswell (1948), procesul de comunicare îndeplineşte trei funcţii în societate:

supravegherea mediului, dezvăluind tot ceea ce ar putea ameninţa şi afecta sistemul de valori al unei comunităţi sau a părţilor ce o compun; punerea în relaţie a componentelor societăţii, pentru a produce un răspuns faţă de mediu; transmiterea moştenirii sociale;

Paul F. Lazarsfeld şi Robert K. Merton adaugă la aceste trei funcţii şi o a patra:

distracţie (entertainment).

Cei doi autori definesc „disfuncţia narcotizantăa mijloacelor de comunicare, disfuncţie care generează apatia politică a marii mase a populaţiei, „funcţiile împiedică disfuncţiile să grăbească criza sistemului”. În acest joc al funcţiilor şi disfuncţiilor sistemul social este perceput în termeni de echilibru şi dezechilibru, stabilitate şi instabilitate.

Colaborarea dintre cei doi are ca rezultat punerea la punct a „analizorului de programe” (program analyser) şi a „maşinii de profiluri” (profile machine) care are ca rol înregistrarea reacţiilor auditoriului în termeni de plăcere, neplăcere sau indiferenţă. Dorinţa de formalizare a faptelor sociale va fi dominată de anchete privitoare la mass-media, repetate pe un eşantion de persoane (panels).

În anii ’40 – ’50, istoria sociologiei funcţionaliste a mijloacelor de comunicare în masă înregistrează descoperirea unui element intermediar între punctul iniţial şi punctul final al procesului de comunicare.

Studiile conduse de Lazarsfeld – Opţiunea oamenilor (The People’s Choice, 1944) şi Influenţa personală: Rolul oamenilor în fluxul comunicării de masă (The Part Played by People in the Flow of Mass Communication, 1955) – descoperă influenţa „grupului primar”, definind fluxul comunicării ca pe un proces în două etape, în care rolul „liderilor de opinie” se dovedeşte decisiv. Teoria poartă numele de „fluxul în doi timpi” (two-step flow):

la primul nivel există persoane relativ bine informate deoarece sunt expuse mass-media;

la al doilea nivel se află cei care consultă mai puţin mijloacele de informare şi care depind de ceilalţi pentru a obţine informaţii.

Page 15 of 34

15

Inedită pentru analiza funcţională a mijloacelor de comunicare în masă, grupul primar şi eşantionul intermediar, conduc pe Kurt Lewin în lucrarea O teorie dinamică asupra personalităţii (A Dynamic Theory of Personality, 1935) să studieze „decizia de grup”, fenomenul leadership-ului, reacţiile fiecărui membru din cadrul acestuia la un mesaj comunicat pe căi diferite. În cursul experienţelor defineşte noţiunea de gatekeeper sau de controlor al fluxului de informaţie, funcţie asigurată de liderul de opinie.

Lewin introduce conceptele de topologie şi de vectori pentru a desemna sau reprezenta teoria „câmpului/ domeniului de experienţă”.

În anii ’40, teoria matematică a comunicării începe să joace un rol în dinamica transferului şi transpunerii modelelor proprii ştiinţelor exacte, noţiunea de „informaţie” dobândeşte definitiv un statut de simbol calculabil.

În 1948, Claude Elwood Shannon publică Teoria matematică a comunicării (The Mathematical Theory of Communication). Shannon propune o schemă a „sistemului general de comunicare”, problema comunicării fiind de „a reproduce într-un punct dat, în mod exact sau aproximativ, un mesaj selecţionat într-alt punct”.

Inedit ă pentru analiza func ţ ional ă a mijloacelor de comunicare în mas ă ,

Figura 1.17 Schema originala propusa de Shnnon pentru a defini sistemul de comunicare

Shannon propune o schemă liniară în care defineşte o origine şi semnalează un sfârsit, comunicarea se bazează pe lanţul următorilor constituienţi:

sursa de informaţie care produce un mesaj;

encoder-ul sau emiţătorul care transformă mesajul în semnale în scopul de a-l face

transmisibil; canalul care este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor;

decoder-ul sau receptorul ce reconstruieşte mesajul pornind de la semnale;

Page 16 of 34

16

destinaţia, persoana sau lucrul căruia i se transmite mesajul.

Shannon cuantifică costul unui mesaj al unei comunicări între doi poli în prezenţa unor perturbaţii aleatorii, numite zgomot, perturbatii indezirabile? nedorite, deoarece împiedică izomorfismul, adică deplina corespondenţă între cei doi poli. Minimizarea cheltuielilor totale va conduce la o comunicare cu semnale convenite şi la costuri minime.

Indiferent dacă se referă la relaţii care implică maşini, fiinţe biologice sau organizaţii sociale, procesul de comunicare răspunde schemei liniare, care face din comunicare un proces stohastic, adică afectat de fenomene aleatorii (Andrei A. Markov, Teoria lanţurilor de simboluri în literatură), între un emiţător, liber să aleagă mesajul pe care îl trimite, şi un destinatar, care primeşte această informaţie împreună cu toate constrângerile ei.

Cercetările biologilor au condus la apariţia noţiunii de „informaţie”, noţiune utilizată de Erwin Schrodinger pentru a explica modelele de dezvoltare a individului conţinute în cromozomi. Puterea de organizare a analogiei informaţionale însoţeşte toate marile descoperiri din ştiinţele vieţii.

În 1933, Ludwig von Bertalanffy, în lucrarea Teorii moderne ale dezvoltării (Modern Theories of Development) pune bazele „teoriei sistemelor”. Ştiinţele politice vor constitui unul dintre primele domenii de aplicare a sistemismului în problemele de comunicare în masă, viaţa politică fiind considerată ca un „sistem de comportament” , capacitatea sistemului de a domina tensiunile depinzând de prezenţa şi natura informaţiei care se întoarce (feedback) la cei care iau decizii.

În 1965, David Easton, în lucrarea Un cadru pentru analiza politica (A Framework for Political Analysis) defineşte politica ca un sistem de intrări şi ieşiri (input – output) modelat pe interacţiunile sale cu mediul şi care răspunde adaptându-se mediului. Răspunsul sistemului depinde de rapiditatea şi de exactitatea culegerii şi prelucrării informaţiei.

Norbert Wiener, în 1948, publică lucrarea Cibernetica sau controlul comunicarii la animal şi la maşina (Cybernetics or Control Communication in the Animal and Machine) definind „informaţia” ca materia primă a societăţii viitoare, societate utopică a informaţiei. Norbert Wiener ne averizează asupra tendinţei naturii de a distruge ceea ce e ordonat şi de a accelera degradarea biologică şi dezordinea socială, tendinţa spre „entropie”.

„Suma informaţiei dintr-un sistem este măsura gradului său de organizare; entropia este măsura gradului de dezorganizare, una fiind negativul celeilalte”. „Informaţia trebuie să poată circula. Societatea informaţiei nu poate exista decât cu condiţia unui schimb fără piedici. Este incompatibilă prin definiţie cu embargoul sau practica secretului, cu inegalitatea accesului la informaţie şi transformarea acesteia din urmă în marfă.”

Page 17 of 34

17

În Cuvintele şi lucrurile (Les Mots et les Choses, 1966) Michael Foucault propune o arheologie a ştiinţelor umane, o istorie a condiţiilor de existenţă a cunoştinţelor, dezvăluind epistemele succesive şi delimitate care definesc sistemele de gândire în formarea culturii occidentale din epoca clasică până în cea modernă.

Foucaut defineşte două forme de control social:

disciplina bloc formată din tabuuri, interdicţii, bariere, ierarhii şi despărţiri, rupturi de comunicare; disciplina mecanism formată din tehnici de supraveghere multiple şi încrucişate, din procedee de control suple, funcţionale, dispozitive care-şi exercită supravegherea prin interiorizarea de către individ a expunerii sale constante la privirea de control.

„Puterea nu se deţine şi nu se transferă ca un obiect, ea nu se aplică pur şi simplu ca o obligaţie sau ca o interdicţie celor care n-o au, ci îi investeşte, se exercită prin intermediul lor şi trece prin ei, se sprijină pe ei, tot aşa cum împotriva puterii ei înşişi se sprijină, la rândul lor, pe punctele de ancorare ale puterii însăşi.” „De fapt, puterea produce realitate; ea produce domeniile obiectelor şi ritualurilor de adevăr.” Trăim într-o „civilizaţie a imaginii”, explozia mediatică defineşte concepte derivate, cum este cel de „societate a spectacolului”. Pentru a putea înţelege aceste noi concepte trebuie discutate din punct de vedere politic şi sociologic „imaginile şi sunetele” ca şi raporturile dintre ele.

Platon, în Republica, asociază termenul de imagine unor noţiuni vagi şi contradictorii:

„Numesc imagini mai întâi umbrele, apoi reflexele care se văd în ape sau la suprafaţa corpurilor opace, lustruite şi strălucitoare, şi toate reprezentările de acest fel”.

Încă de la începuturile gândirii sistematice imaginea este asociată cu reprezentarea: „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea NoastrăGeneza (1,

26).

„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său” Geneza (1, 27); „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sunt sus pe ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul” Geneza (20, 4); „Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti” Geneza (20, 5).

Caracterul echivoc şi confuz al oricărei imagini este subliniat de Fulchignoni în lucrarea Civilizaţia imaginii (La civilisation de l’image, 1969), câteva din accepţiuni fiind:

ipostaza exemplului concret, a modelului, a ilustrării tipice sau simbolice; tot ceea ce este în limbaj artistic metoforă, simbol, expresie concretă; fenomenul fiziologic de persistenţă senzorială, imagini pe retină; imagini intuitive ca fapte intermediare între imagine şi percepţie, reprezentări mentale spontane fără nici o legătură directă cu realitatea, fantasmele, ecoul mental.

Page 18 of 34

18

Fulchignoni propune stabilirea unei distincţii între cele două ordine ale realităţii:

imagini obiective ce provin din date senzoriale ale organului vizual în urma pecepţiei directe a lumii exterioare; imagini subiective, adică acele reprezentări subiective ale lumii provenite dintr-un proces de imaginare creatoare.

Şi în acest caz, pentru a ieşi din labirintul definiţiilor funcţionale, se apelează la „teoria semiotică şi semiologicăcare defineşte statutul ontologic al imaginii ca producător de sens. Peirce consideră că „icoana” corespunde clasei semnelor în care semnificantul este într-o relaţie analogică cu ceea ce reprezintă.

Peirce defineşte imaginea ca subcategorie a icoanei în relaţie de analogie:

imaginea propriu-zisă care traduce o analogie calitativă între semnificant şi referent prin preluarea unor calităţi formale ale referentului: forme, culori, proporţii; diagrama care se bazează pe o analogie funcţională reproducând organizări interne; metofora care este o figura retorică pornită de la un paralelism calitativ realizat printr-un transfer de semnificaţie.

Trebuie să subliniem faptul că, imaginile vehiculează mesaje vizuale stabilind o relaţie de sinonimie între „imagine şi reprezentarea vizuală, „imaginea fiind o analogie indiferent că este obiectivă sau subiectivă, vizuală sau virtuală. În cazul „imaginilor virtuale” realitatea se imită până la confuzie.

Dacă imaginea conţine semne, atunci imaginea publicitară conţine cu siguranţă o intenţie şi cu certitudine aceste semne sunt semne pline care sunt produse de conjuncţia a trei tipuri de semnificanţi:

semnificanţi iconici reprezentând un inventar de obiecte determinate socio-cultural; semnificanţi lingvistici reprezentaţi prin sonoritate; semnificanţi plastici reprezentaţi de culori.

Barthes, în lucrarea Retorica imaginii, 1964, demonstrează că „retorica publicitarăeste un sistem compus din două subsisteme percepute simultan:

nivelul denotaţiei care furnizează nivelul necodificat înregistrând elementele de referinţă, caracteristicile obiectului prezentat. La acest nivel nu există o transformare între semnificant şi semnificat. Pentru descifrare avem nevoie de o experienţă perceptivă şi culturală minimă, fotografia reprezentând „gradul zero al inteligibilităţii” . nivelul conotaţiei defineşte un cod impregnat cu semnificaţii socio-culturale.

„Denotaţia suferă de handicapul naturii, în timp ce conotaţia beneficiază de privilegiul culturii.”

Page 19 of 34

19

Umbero Eco consideră că simbolurile vizuale fac parte dintr-un limbaj cultural codificat, transcriind, după un cod, anumite condiţii ale experienţei. Eco, în Tratatul de semiotică generală, defineşte patru tipuri de coduri legate de baza fizică a comunicării iconice, ce structurează procesul de comunicare vizuală:

coduri iconice propriu-zise:

figuri, elemente cu grad mic de structurare, aporturi geometrice, contraste luminoase; semne, dificil de analizat şi care definesc unităţi de identificare izolate ale

imaginii; enunţuri, coduri ce caracterizează unităţi iconice, cuplate asociativ sau opuse

contextual; coduri iconografice, configuraţii sintagmatice conotate cultural (Învierea, Botezul,

Judecata de Apoi, Răstignirea etc.); coduri stilistice, creaţii originale legate de nevoia autonomiei sau de un ideal estetic

particular; codurile inconştientului, determină identificări şi proiecţii psihice, suscitate de semne vizuale.

În lucrarea Tratat de semiotică generală, Eco consideră că între cuvânt şi conţinut există o corelaţie culturală. Pentru a analiza pertinent corelaţia culturală în cazul imaginii se recomandă abandonarea modalităţilor naïve privind iconul:

semnele iconice au aceleaşi proprietăţi cu obiectul; semnele iconice sunt asemănătoare cu obiectul; semnele iconice sunt analoage obiectului; semnele iconice sunt motivate de obiect;

semnele iconice sunt codificate cultural, analizabile prin descompunere în unităţi pertinente.

Eco trage concluzia ca semnele iconice sunt codificate cultural fără a implica în mod necesar faptul că acestea sunt corelate arbitrar cu conţinutul. Eco izolează trei niveluri axate pe imaginea propriu-zisă:

nivelul iconic, care înregistrează datele concrete ale imaginii;

nivelul iconografic, constituit din două tipuri de codificări:

istorice, semnificanţi constitutivi culturali;

publicitare, specifice procesului de simbolizare;

nivelul tropologic, echivalent vizual pentru figurile retorice (metafora, hiperbola etc.) şi pentru tropii vizuali, realizaţi prin procesul de creaţie.

Dincolo de aceste niveluri de analiză a imaginii, Eco mai introduce două categorii de analiză aplicate domeniului argumentării:

Page 20 of 34

20

nivelul topicii, al cadrelor generale de argumentare;

nivelul entimemei, ce dezvoltă raţionamente declanşate prin imagine.

1.5 FUNCŢIILE COMUNICĂRII

Funcţii ale comunicării amintite pe scurt şi anterior au fost stabilite, pe măsura evoluţiei opiniilor şi cercetărilor în acest domeniu, începând cu antichitatea. În retorica clasică, comunicarea publică – oratoria – era împărţită după cum urmează:

judiciară (sau „forensică”);

deliberativă (sau „legislativă”);

epideictică („ceremonială”sau „demonstrativă”).

Aristotel a asociat fiecărui „tip” de oratorie un aspect de timp (trecut, prezent, viitor) şi a stabilit funcţiile şi temele potrivite fiecăreia.

Tip de

     

Timp

Funcţie

 

Teme abordate

oratorie

     

Judiciară

trecut

acuzare sau apărare

justiţie/injustiţie

   

stabilirea

 

Deliberativă

viitor

oportunităţii

sau

bun/nedemn/

inoportunităţii

unei

avantajos/neavantajos

acţiuni publice

Epideictică

prezent

elogiere sau blamare

virtute/viciu

Secolul al XX-lea şi dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii au condus la noi definiri şi în cazul comunicării, analogia cu transmisiile radiofonice determinându-l pe Karl Bühler în 1934 – Teoria limbii – să folosească pentru prima dată termenii azi deja consacraţi de: emiţător, mesaj şi receptor legaţi de actul comunicării lingvistice. În consecinţă, în raport cu fiecare din aceşti termeni, se disting următoarele funcţii ale comunicării:

expresivă – în raport cu emiţătorul;

reprezentativă – în raport cu mesajul;

apelativă – în raport cu destinatarul (receptorul).

Roman Jakobson, după cel de-al doilea război mondial, clasifică funcţiile comunicării, în:

emotivă, de evidenţiere a stărilor interne ale emiţătorului;

Page 21 of 34

21

conativă, persuasivă sau retorică, prin care se solicită obţinerea unui răspuns din partea destinatarului; poetică, centrată pe mesaj; referenţială, care acoperă atât referinţa mesajului cât şi cadrul situaţional în care are loc transmiterea acestuia. Dell Hymes, considerănd incompletă această funcţie în viziunea lui Jakobson, a mai definit şi funcţia:

contextuală sau situaţională, orientată asupra cadrului în care se desfăşoară

procesul de comunicare; metalingvistică, manifestată în cazul în care apare necesitatea atragerii atenţiei

asupra codului utilizat în comunicare; fatică, având în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi controlul bunei sale funcţionări.

1.6 TIPURI DE COMUNICARE SOCIALĂ

Comunicarea este fundamentală atât pentru existenţa individuală cât şi pentru stabilirea raporturilor individului cu ceilalţi, cu societatea. A comunica este esenţial atât în viaţa personală cât şi în cea profesională, în acest ultim caz, raporturile ierarhice ridicând uneori bariere greu de depăşit; pe aceeaşi treaptă ierarhică comunicarea se desfăşoara mai uşor, încrederea interlocutorilor este mai mare. (vezi anexa nr. 2.)

În funcţie de numărul participanţilor şi comunicare:

tipul de relaţie dintre ei, există cinci tipuri de

Comunicarea intrapersonală, în care emiţătorul şi receptorul sunt identici, este dialogul interior purtat cu sinele.

Comunicarea interpersonală diadică presupune strict doi participanţi şi are următoarele obiective:

convingerea interlocutorului;

autocunoaşterea;

descoperirea lumii exterioare;

stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane; William

Schutz, defineşte „nevoile interpersonale”: nevoia de incluziune, nevoia de control şi nevoia de afecţiune. ajutorarea semenilor;

jocul si distracţia.

Page 22 of 34

22

În imaginile următoare se pot observa cele două ipostaze ale unei comunicări diadice:

În imaginile urm ă toare se pot observa cele dou ă ipostaze ale unei comunic ă

ciclul simplu sau mono-sens;

Figura 1.18

În imaginile urm ă toare se pot observa cele dou ă ipostaze ale unei comunic ă

ciclul dublu-sens.

Figura 1.18

Comunicarea de grup – ipostază a comunicării interpersonale – presupune mai mult de doi participanţi.

Page 23 of 34

23

Formarea grupurilor este determinată de existenţa unui obiectiv comun şi a avut ca trăsătură definitorie, până nu demult, apropierea fizică a participanţilor. Acest „obstacol” este depăşit în momentul de faţă prin dezvoltarea continuă a mijloacelor tehnice: telefon (teleconferinţe), calculator (Internet) etc.

Conversaţia în doi sau într-un cerc de persoane cunoscute sau mai puţin cunoscute reprezintă cea mai neîngrădită formă de manifestare publică.

În secolele trecute, când comportarea în societate se supunea unor reguli protocolare, manualele de bună purtare cuprindeau capitole speciale despre conversaţie.

Epoca modernă s-a eliberat de asemenea convenienţe rigide dar manuale ale „manierelor elegante”, care să cuprindă şi astfel de reguli, continuă să apară şi în prezent, deoarece între oameni tăcerea prelungită devine supărătoare iar monopolizarea discuţiei nu este o soluţie; între necunoscuţi dar şi între prieteni, exprimarea trebuie să fie corectă şi controlată.

Comunicarea publică: presupune prezenţa unui singur emiţător şi a unei multitudini de receptori. Există trei concepţii – teorii – care, din punct de vedere cronologic, au dominat succesiv abordarea teoretică a ştiinţelor comunicării:

Teoria acţională – teoria ţintei – prima, din punct de vedere cronologic – supradimensionează rolul oratorului in detrimentul auditoriului (publicului).

Conform acestei teorii, calităţile oratorului – naturale şi/sau exersate – sunt suficiente pentru ca acesta să fie înţeles de orice auditoriu, considerat un receptor pasiv. Discursul filozofic care preferă orientarea spre adevăr decât spre un public mai mult sau mai puţin avizat – privit din perspectiva teoreticienilor ulteriori, exemplifică foarte bine această teorie.

Teoria interacţionala – teoria ping-pong-ului – apărută ulterior – prin recunoaşterea rolului interlocutorului a dat naştere unei noi concepţii despre comunicare, bazată pe observarea caracterului cooperativ al acesteia.

Existenţa unui răspuns – feed-back – alternarea replicilor presupun schimbarea succesivă a rolului de receptor în emiţător, comunicarea amintind în acest caz de jocul de tenis, de unde şi numele.

Teoria tranzacţională – teoria spiralei – cea mai modernă dintre abordări – a apărut ca urmare a dezvoltării cercetărilor asupra comunicării non-verbale si recunoaşterii valorii comunicative a comportamentului. (vezi anexa nr. 4.)

Denumiţi generic ”paloaltişti” – de la localitatea Palo Alto, din apropiere de San Francisco – cercetătorii de la Institute of Mental Research au demonstrat imposibilitatea separării obiective în cauze şi efecte in comunicarea interpersonală; ca urmare, nu există acumulări

Page 24 of 34

24

discrete ci un continuu în care contribuţia fiecărui participant nu este clar recunoscută, o „spirală” a comunicării.

Comunicarea de masă: presupune prezenţa obligatorie a uneia din instituţiile comunicării de masă, presa scrisă şi audiovizuală şi poate avea una din următoarele forme: producţie de carte, presă scrisă, transmisii de radio sau televiziune.

Funcţiile comunicării de masă (Mihai Coman: Funcţiile socio-culturale ale mass-media) pot fi sintetizate în următoarele:

funcţia de informare (vezi anexa nr. 1.);

funcţia de interpretare;

funcţia instructiv-culturalizatoare;

funcţia de liant;

Page 25 of 34

25

1.6 COMUNICAREA NONVERBALĂ – LIMBAJUL CORPULUI

Întotdeauna am incercat să exprim sentimentele prin mobilitatea muşchilor Rodin)

...

(Auguste

1. 6 COMUNICAREA NONVERBAL Ă – LIMBAJUL CORPULUI Întotdeauna am incercat s ă exprim sentimentele prin
1. 6 COMUNICAREA NONVERBAL Ă – LIMBAJUL CORPULUI Întotdeauna am incercat s ă exprim sentimentele prin

Fig.1.34. Schite de Michelangelo Buonarroti

Forma corpului omenesc, din punct de vedere anatomic, este dată de scheletul acoperit de muşchi. Aceştia pun în mişcare atât scheletul, cât şi organele interne, suprafeţele de piele din jurul feţei şi gâtului, firele de păr de pe corp (sentimentul de spaimă,de exemplu, determină o multitudine de mici muşhi să ridice firele de păr de pe tot corpul). Creierul nonverbal dă glas tuturor sentimentelor, stărilor de spirit şi conceptelor prin intermediul contracţiei muşchilor:

fără muşchi să mişte toate părţile sale, corpul omenesc ar fi aproape tăcut.

1. 6 COMUNICAREA NONVERBAL Ă – LIMBAJUL CORPULUI Întotdeauna am incercat s ă exprim sentimentele prin

Fig. 1.35 Adam, August Rodin, Muzeul Rodin, Paris

Page 26 of 34

39

Limbajul corpului te poate face o fiinţă umană mai înţelegătoare şi poate influenţa abordarea fiecărei relaţii în care eşti implicat.” (Julius Fast)

„ Limbajul corpului te poate face o fiin ţă uman ă mai în ţ eleg ă

Fig. 1.36 Ganditorul, Poarta iadului, August Rodin, Muzeul Rodin, Paris

Limbajul corpului – termenul care a definit până nu demult comunicarea nonverbală – este o sintagmă care etichetează un canal cheie al comunicării umane, diferit de cuvinte (vorbite sau tipărite) şi reprezintă totalitatea mişcărilor corporale, posturilor şi expresiilor faciale prin care o persoană comunică nonverbal cu alte persoane. Cercetările efectuate în anii 90 – Decada Creierului – au completat definiţia comunicării nonverbale cu semnificaţii susţinute de explicaţii neurologice; limbajul corpului se bazează pe modelele comportamentale ale comunicării nonverbale.

Gestul – semnul nonverbal care denumeşte o mişcare corporală, postură sau expresia materială care codifică sau influenţează un concept, motivaţie sau stare de spirit – reprezintă informaţie, nu este nici materie şi nici energie.

Gesturile includ mult mai mult decât simplele mişcări al mâinilor sau altor părţi vizibile ale organismului. Intonaţiile vocii pot înregistra atitudini şi sentimente la fel de semnificativ ca încleştarea pumnului, agitarea mâinii, datul din umeri sau ridicarea sprâncenelor. (Sapir,

1931)

Page 27 of 34

40

Fig. 1.36. Mainile lui Dumnezeu, August Rodin, Muzeul Rodin, Paris r ă spundem la gesturi cu

Fig. 1.36. Mainile lui Dumnezeu, August Rodin, Muzeul Rodin, Paris

răspundem la gesturi cu o mare vioiciune şi chiar s-ar putea spune că o facem potrivit unui

... cod elaborat şi secret care nu este scris nicăieri, nu este cunoscut de nimeni şi este înţeles de toţi. (Sapir, 1927)

Gestul este la originea limbajului, cel din urmă fiind mişcare corporală căreia finţele umane i-au ataşat semnificaţie. (Armstrong et al. 1995)

Faţa – situată în partea din faţă a capului – este, din punct de vedere nonverbal, partea corpului uman cea mai expresivă emoţional. Faţa defineşte identitatea, exprimă atitudini, opinii şi stări de spirit, arată modul de înrudire cu alţii, este marca vizuală a fiecărei fiinţe umane.

Fig. 1.36. Mainile lui Dumnezeu, August Rodin, Muzeul Rodin, Paris r ă spundem la gesturi cu
Fig. 1.36. Mainile lui Dumnezeu, August Rodin, Muzeul Rodin, Paris r ă spundem la gesturi cu
Fig. 1.36. Mainile lui Dumnezeu, August Rodin, Muzeul Rodin, Paris r ă spundem la gesturi cu

Fig. 1.37 David, apieta, Moise, Michelangelo Buonarroti, Academia din Florente, Sf. Petru Roma, San Pietro in Vincoli, Roma

Page 28 of 34

41

Extrem de expresivă, faţa umană are trăsăturile foarte mobile şi deoarece „vorbeşte pentru ea însăşi” cu elocinţă şi candoare, vocabularul are doar câteva cuvinte care să exprime multitudinea şi diversitatea gesturilor sale. Din punct de vedere emoţional, faţa este mai puternică decât cuvântul.

Emoţiile sunt atât de legate de expresia facială, încât sunt greu de delimitat de aceasta. În 1872, Charles Darwin concluziona că multe expresii şi semnificaţiile lor sunt universale. Sylvan S. Tomkins (1962) şi Carroll Izard (1977) au propus un set de opt expresii faciale „de bază”: surpriza, interesul, bucuria, furia, frica, dezgustul, ruşinea şi chinul. Eckman şi Friesen (1971) au arătat că expresiile de fericire, tristeţe, furie, frică, surpiză, dezgust şi interes sunt universale.

Page 29 of 34

42

Fig. 1.40. Judecata de apoi, Capela Sistina, Sf. Pertu, Roma Râsul ş i plânsul – vocaliz

Fig. 1.40. Judecata de apoi, Capela Sistina, Sf. Pertu, Roma

Râsul şi plânsul – vocalizări ritmice în care sunt implicaţi muşchi de pe întregul corp, vizibile mai ales pe faţă – sunt alături de expresiile enumerate mai sus, manifestări ale fiinţelor umane în raport cu lumea înconjurătoare şi reacţii la stimuli fizici, psihici sau sociali.

Omul este singurul animal care râde nota filozoful francez Henri Bergson şi sub rezerva descoperirilor ulterioare (râsul uman are multe în comun cu unele chemări ale animalelor), se poate afirma că râsul este parţial moştenit, parţial învăţat, variază foarte mult ca formă, durată şi intensitate şi apare ca răspuns într-o situaţie emoţionantă, jenantă sau amuzantă, acestea din urmă, specific umane.

A plânge este omeneşte şi s-a dovedit că lacrimile de bucurie sau de tristeţe sunt specific umane. Răspuns visceral la suferinţă, fericire, tristeţe sau durere, plânsul are durată variabilă:

un plâns fericit durează două minute; un plâns nefericit, şapte (Ralston, 1998:99).

Înroşirea feţei, ca urmare a exerciţiului fizic, jenei, timidităţii, furiei sau ruşinii – formă de manifestare specific umană – este determinată de stimuli sociali, ca atunci când devenim centrul atenţiei unui grup, suntem rugaţi să luăm cuvântul sau încercăm un sentiment de panică.

Gesturile, emoţiile şi modalităţile individuale de prezentare (îmbrăcămintea, încăţămintea) cel mai frecvent întâlnite, împreună cu semnificaţiile lor acceptate sunt redate în tabelul următor.

Page 30 of 34

44

GEST/EMOŢIE/PREZENTARE

SEMNIFICAŢIE/EXPRIMARE

(1)

(2)

EXPRESII FACIALE/MIŞCĂRI CORPORALE

Clipirea din ochi

Reflectă (rata de clipire) starea psihologică în maniera poligrafului. Intensificarea semnificativă a acesteia poate reflecta stressul emoţional, o emoţie generată, de exemplu, de vorbirea în public sau de o minciună

Coborârea sprâncenei

Este un indicator sensibil al dezacordului, dubiului sau incertitudinii.

Ridicarea sprâncenei

Creşte intensitatea unei expresi faciale; poate întări o privire dominatoare, exagera bosumflarea sau mări energia unui zâmbet.

Faţa lipsită de expresie

Trimite un puternic mesaj emoţional: Nu deranjaţi! Este un semn subtil de a-i ţine pe ceilalţi la o distanţă politicoasă.

„Gura căscată

Este semnul de necontestat al surprizei, încurcăturii, incertitudinii.

Gura încordată

Reflectă în mod clar anxietatea, nervozitatea şi grija; marchează cu precizie modificarea stării de spirit, un gând inedit sau schimbarea bruscă a sentimentelor.

Zâmbetul

Este expresia fericirii, bucuriei, plăcerii; deşi se poate zâmbi şi din politeţe sau „la aparatul de fotografiat”, zâmbetul adevărat nu apare la comandă.

Datul capului pe spate, ridicarea bărbiei

Universal recunoscute, sunt semne de superioritate, aroganţă şi dispreţ.

Respingerea – întoarcerea capului (de la interlocutor)

Indică nesiguranţa sau dezacordul cu interlocutorul; o astfel de atitudine prelungită poate dezvălui timiditatea sau neplăcerea.

Semnele mâinilor – mima

Reprezintă cele mai intelectuale gesturi umane, relevând prezenţa gândului conceptual; exprimă, de asemenea, gândirea narativă, relaţiile între obiecte şi asocierile de idei. Asemănate cuvintelor, le însoţesc adeseori.

Mâinile în şolduri

Arată pregătirea corpului pentru a acţiona, a executa, a lua parte sau a-şi asuma responsabilitatea unui eveniment, activităţi sau sarcini. Fără cuvinte, corpul este echilibrat în poziţia „un pas înainte”, de exemplu, pentru a îndeplini ordinul unui superior, pentru a disciplina un subordonat sau pentru apărare.

Page 31 of 34

(1)

(2)

Intenţia

Pregăteşte tot o acţiune nonverbală, cum ar fi părăsirea unei încăperi, ridicarea de la masă sau atacarea unui duşman şi este un semnal inconştient despre sentimentele adevărate faţă de o persoană. Poate, de asemenea, reflecta atitudini interne, opinii nerostite sau emoţii.

Exagerarea dimensiunilor corporale – bombarea pieptului

Reflectă dorinţa de dominare, ameninţare, înşelare a unui oponent.

POSTURI

Încrucişarea braţelor pe piept

Reprezintă o poziţie comfortabilă de relaxare a braţelor, chiar şi în timpul unei discuţii; este deseori decodificată ca un semn defensiv, sugerând aroganţa, dezacordul sau neplăcerea; cu braţele şi coatele strâns lipite de corp, poate releva nervozitatea acută sau anxietatea cronică.

Distanţa unghiulară

Reflectă relaţia în care suntem cu persoanele aflate în imediata noastră apropiere, variind de la 0 grade (faţa în faţă) cu cei admiraţi şi agreaţi până la 180 grade (întoarcerea spatelui) cu cei neagreaţi şi cu care nu suntem de acord.

Alinierea corpului

Arată acordul, simpatia şi loialitatea; la o întâlnire oficială se poate identifica persoana cea mai importantă, prin numărul torsurilor aliniate în direcţia sa.

Reverenţa/plecăciunea

Universal, oamenii se înclină pentru: a saluta, a arăta respectul, a manifesta curtoazia, a se ruga. Înclinarea în faţa uşii şefului – un act inspirat de creierul reptilian – fără a avea valenţe universale sau o tradiţie oficială se practică pe scară largă.

Ghemuirea

Poziţie primitivă de protejare a corpului, exprimă o atitudine servilă, un sentiment de supunere sau timiditatea.

Modificarea poziţiei

Realizată brusc, poate semnaliza un sentiment, o stare, o opinie neexprimate.

Poziţia şezând

Maniera de şedere la o masă de conferinţe transmite informaţii relevante atât despre starea participantului (mental, fizic, social), cât şi despre opinii, atitudini, stări neexprimate.

EMOŢII

Fericirea

Un sentiment visceral plăcut de mulţumire, stare de bine sau bucurie, arătat prin râs sau zâmbet (bucuria intensă se poate manifesta şi prin plâns), precum şi prin „mişcări fără rost” (Darwin): dans, aplauze.

Page 32 of 34

46