Legea 554/2004, legea contenciosului administrativ

[Materialul de fata a fost preluat din Indaco Legenet legenet.indaco.ro] Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1154 din 07/12/2004 Modificari, adaugari  Ordonanta de urgenta nr. 190/2005  Lege nr. 262/2007

Capitolul I - Dispozitii generale

Subiectele de sezina Art. 1 (1) Orice persoana care se considera vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de catre o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, se poate adresa instantei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-a fost cauzata. Interesul legitim poate fi atat privat, cat si public. (2) Se poate adresa instantei de contencios administrativ si persoana vatamata intr-un drept al sau sau intr-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. (3) Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, in baza unei sesizari a unei persoane fizice, daca apreciaza ca ilegalitatea actului sau excesul de putere al autoritatii administrative nu poate fi inlaturat decat prin justitie, poate sesiza instanta competenta de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petitionarul dobandeste, de drept, calitatea de reclamant, urmand a fi citat in aceasta calitate. (4) Ministerul Public, atunci cand, in urma exercitarii atributiilor prevazute de legea sa organica, apreciaza ca incalcarile drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale persoanelor se datoreaza existentei unor acte administrative unilaterale individuale ale autoritatilor publice emise cu exces de putere, sesizeaza instanta de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vatamate. Petitionarul dobandeste, de drept, calitatea de reclamant, urmand a fi citat in aceasta calitate. (5) Cand Ministerul Public apreciaza ca, prin excesul de putere, concretizat in emiterea unui act administrativ normativ, se vatama un interes public, va sesiza instanta de contencios administrativ competenta de la sediul autoritatii publice emitente. (6) Autoritatea publica emitenta a unui act administrativ nelegal poate sa solicite instantei constatarea nulitatii acestuia, in situatia in care actul nu mai poate fi revocat, intrucat a intrat in circuitul civil si a produs efecte juridice. In cazul admiterii actiunii, instanta se va pronunta, la cerere, si asupra legalitatii actelor civile incheiate in baza actului administrativ nelegal, precum si asupra efectelor civile produse. (7) Persoana vatamata in drepturile sale sau in interesele sale legitime, prin ordonante sau dispozitii din ordonante ale Guvernului neconstitutionale, se poate adresa instantei de contencios administrativ, in conditiile prezentei legi. (8) In conditiile prezentei legi, actiunile in contencios administrativ pot fi introduse de prefect si de Agentia Nationala a Functionarilor Publici, precum si de orice persoana de drept public vatamata intr-un drept sau, dupa caz, cand s-a vatamat un interes legitim. (9) Participarea in instanta a reprezentantului Ministerului Public este obligatorie. Pentru situatia prevazuta la alin. (5), instanta, din oficiu sau la cerere, poate introduce in cauza organismele sociale cu personalitate juridica interesate. Semnificatia unor termeni Art. 2 (1) In intelesul prezentei legi, termenii si expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii: a) persoana vatamata - orice persoana fizica sau juridica ori grup de persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vatamate prin acte administrative; in sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vatamate si organismele sociale care invoca vatamarea unui interes public prin actul administrativ atacat; b) autoritatea publica - orice organ de stat sau al unitatilor administrativ-teritoriale care actioneaza, in regim de putere publica, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autoritatilor publice, in sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obtinut statut de utilitate publica sau sunt autorizate sa presteze un serviciu public; c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publica in vederea executarii ori a organizarii executarii legii, dand nastere, modificand sau stingand raporturi juridice; sunt

asimilate actelor administrative, in sensul prezentei legi, si contractele incheiate de autoritatile publice care au ca obiect:  punerea in valoare a bunurilor proprietate publica;  executarea lucrarilor de interes public;  prestarea serviciilor publice;  achizitiile publice; d) act administrativ-jurisdictional - actul juridic emis de o autoritate administrativa cu atributii jurisdictionale in solutionarea unui conflict, dupa o procedura bazata pe contradictorialitate si cu asigurarea dreptului la aparare; e) contenciosul administrativ - activitatea de solutionare, de catre instantele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor in care cel putin una dintre parti este o autoritate publica, iar conflictul s-a nascut fie din emiterea sau incheierea, dupa caz, a unui act administrativ, in sensul prezentei legi, fie din nesolutionarea in termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim; f) instanta de contencios administrativ, denumita in continuare instanta - Sectia de contencios administrativ si fiscal a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel si tribunalele administrativ-fiscale; g) nesolutionarea in termenul legal a unei cereri - faptul de a nu raspunde solicitantului in termen de 30 de zile de la inregistrarea cererii, daca prin lege nu se prevede alt termen; h) refuzul nejustificat de a solutiona o cerere - exprimarea explicita, cu exces de putere, a vointei de a nu rezolva cererea; i) plangere prealabila - plangerea prin care se solicita autoritatii publice emitente sau celei ierarhic superioare, dupa caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, in sensul revocarii acestuia; j) act de comandament cu caracter militar - actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activitatii din cadrul fortelor armate, specifice organizarii militare, care presupun dreptul comandantilor de a da ordine subordonatilor in aspecte privitoare la conducerea trupei, in timp de pace sau razboi, sau, dupa caz, la indeplinirea serviciului militar; k) serviciu public - activitatea organizata sau autorizata de o autoritate publica, in scopul satisfacerii, dupa caz, a unui interes public; l) interes public - interesul care vizeaza ordinea de drept si democratia constitutionala, garantarea drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale ale cetatenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competentei autoritatilor publice; m) exces de putere - exercitarea dreptului de apreciere, apartinand autoritatilor administratiei publice, prin incalcarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, prevazute de Constitutie sau de lege; n) drept vatamat - orice drept fundamental prevazut de Constitutie sau de lege, caruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ; o) interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumita conduita, in considerarea realizarii unui drept subiectiv viitor si previzibil, prefigurat; p) interes legitim public - posibilitatea de a pretinde o anumita conduita, in considerarea realizarii unui drept fundamental care se exercita in colectiv ori, dupa caz, in considerarea apararii unui interes public; r) organisme sociale interesate - structuri neguvernamentale, sindicate, asociatii, fundatii si altele asemenea, care au ca obiect de activitate protectia drepturilor diferitelor categorii de cetateni sau, dupa caz, buna functionare a serviciilor publice administrative; s) paguba iminenta - prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidenta sau, dupa caz, perturbarea previzibila grava a functionarii unei autoritati publice ori a unui serviciu public; s) instanta de executare - instanta care a solutionat fondul litigiului de contencios administrativ. (2) Se asimileaza actelor administrative unilaterale si refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, dupa caz, faptul de a nu raspunde solicitantului in termenul legal. Tutela administrativa Art. 3 (1) Prefectul poate ataca, in termenele prevazute la art. 11, in fata instantei de contencios administrativ, actele emise de autoritatile administratiei publice locale, daca le considera nelegale. (2) Agentia Nationala a Functionarilor Publici poate ataca in fata instantei de contencios administrativ actele autoritatilor publice centrale si locale prin care se incalca legislatia privind functia publica, in conditiile prezentei legi si ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, republicata. (3) Pana la solutionarea cauzei, actul atacat potrivit alin. (1) si (2) este suspendat de drept. Exceptia de nelegalitate Art. 4 (1) Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetata oricand in cadrul unui proces, pe cale de exceptie, din oficiu sau la cererea partii interesate. In acest caz, instanta, constatand ca de actul administrativ depinde solutionarea litigiului pe fond, va sesiza prin incheiere motivata instanta de contencios administrativ competenta, suspendand cauza. (2) Instanta de contencios administrativ se pronunta, dupa procedura de urgenta, in sedinta publica, cu citarea partilor. (3) Solutia instantei de contencios administrativ este supusa recursului, care se declara in 48 de ore de la

pronuntare ori de la comunicare si se judeca in 3 zile de la inregistrare, cu citarea partilor prin publicitate. (4) In cazul in care instanta de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanta in fata careia s-a ridicat exceptia va solutiona cauza, fara a tine seama de actul a carui nelegalitate a fost constatata. Actele nesupuse controlului si limitele controlului Art. 5 (1) Nu pot fi atacate in contenciosul administrativ: a) actele administrative ale autoritatilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de comandament cu caracter militar. (2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiintarea carora se prevede, prin lege organica, o alta procedura judiciara. (3) Actele administrative emise pentru aplicarea regimului starii de razboi, al starii de asediu sau al celei de urgenta, cele care privesc apararea si securitatea nationala ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum si pentru inlaturarea consecintelor calamitatilor naturale, epidemiilor si epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere. (4) In litigiile prevazute la alin. (3) nu sunt aplicabile prevederile art. 14 si 21. Actele administrativ-jurisdictionale Art. 6 (1) Jurisdictiile administrative speciale sunt facultative si gratuite. (2) Actele administrativ-jurisdictionale pot fi atacate direct la instanta de contencios administrativ competenta potrivit art. 10, in termen de 15 zile de la comunicare, daca partea nu exercita caile administrativ-jurisdictionale de atac. (3) Daca partea care a optat pentru jurisdictia administrativa speciala intelege sa nu utilizeze calea administrativjurisdictionala de atac, va notifica aceasta organului administrativ-jurisdictional competent. Termenul prevazut la alin. (2) incepe sa curga de la data notificarii. (4) Daca partea care a optat pentru jurisdictia administrativa speciala intelege sa renunte la calea administrativjurisdictionala in timpul solutionarii acestui litigiu, va notifica intentia sa organului administrativ-jurisdictional sesizat, care emite o decizie ce atesta renuntarea la jurisdictia administrativa speciala. Termenul prevazut la alin. (2) incepe sa curga de la data comunicarii acestei decizii.

Capitolul II - Procedura de solutionare a cererilor in contenciosul administrativ

Procedura prealabila Art. 7 (1) Inainte de a se adresa instantei de contencios administrativ competente, persoana care se considera vatamata intr-un drept al sau sau intr-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie sa solicite autoritatii publice emitente, in termen de 30 de zile de la data comunicarii actului, revocarea, in tot sau in parte, a acestuia. Plangerea se poate adresa in egala masura organului ierarhic superior, daca acesta exista. (2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile si in ipoteza in care legea speciala prevede o procedura administrativjurisdictionala, iar partea nu a optat pentru aceasta. (3) Este indreptatita sa introduca plangere prealabila si persoana vatamata intr-un drept al sau sau intr-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul in care a luat cunostinta, pe orice cale, de existenta acestuia, in limitele termenului de 6 luni prevazut la alin. (7). (4) Plangerea prealabila, formulata potrivit prevederilor alin. (1), se solutioneaza in termenul prevazut la art. 2 alin. (1) lit. g). (5) In cazul actiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agentia Nationala a Functionarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vatamati prin ordonante sau dispozitii din ordonante, precum si in cazul prevazut la art. 4 alin. (2), nu este obligatorie procedura prealabila. (6) Plangerea prealabila in cazul actiunilor care au ca obiect contractele administrative are semnificatia concilierii in cazul litigiilor comerciale, dispozitiile din Codul de procedura civila fiind aplicabile in mod corespunzator. (7) Plangerea prealabila in cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, si peste termenul prevazut la alin. (1), dar nu mai tarziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescriptie. Obiectul actiunii judiciare Art. 8 (1) Persoana vatamata intr-un drept recunoscut de lege sau intr-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemultumita de raspunsul primit la plangerea prealabila adresata autoritatii publice emitente sau daca

nu a primit nici un raspuns in termenul prevazut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanta de contencios administrativ competenta, pentru a solicita anularea, in tot sau in parte, a actului, repararea pagubei cauzate si, eventual, reparatii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instantei de contencios administrativ si cel care se considera vatamat intr-un drept al sau, recunoscut de lege, prin nesolutionarea in termen sau prin refuzul nejustificat de solutionare a cererii. (2) Instanta de contencios administrativ este competenta sa solutioneze litigiile care apar in fazele premergatoare incheierii unui contract administrativ, precum si orice litigii legate de aplicarea si executarea contractului administrativ. (3) La solutionarea litigiilor prevazute la alin. (2) se va avea in vedere regula dupa care principiul libertatii contractuale este subordonat principiului prioritatii interesului public. Actiunile impotriva ordonantelor Guvernului Art. 9 (1) Persoana vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim prin ordonante sau dispozitii din ordonante introduce actiune la instanta de contencios administrativ, insotita de exceptia de neconstitutionalitate. (2) Instanta de contencios administrativ, daca apreciaza ca exceptia indeplineste conditiile prevazute de art. 29 alin. (1) si (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicata, sesizeaza, prin incheiere motivata, Curtea Constitutionala si suspenda solutionarea cauzei pe fond. (3) Instanta de contencios administrativ, dupa pronuntarea Curtii Constitutionale, repune cauza pe rol si va da termen, cu citarea partilor, numai daca ordonanta sau o dispozitie a acesteia a fost declarata neconstitutionala. In caz contrar, respinge actiunea ca inadmisibila pe fond. (4) In situatia in care decizia de declarare a neconstitutionalitatii este urmarea unei exceptii ridicate in alta cauza, sesizarea instantei de contencios administrativ se va face in conditiile art. 7 alin. (5) si ale art. 11 alin. (1) si (2), cu precizarea ca termenele incep sa curga de la data publicarii deciziei Curtii Constitutionale in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. Instanta competenta Art. 10 (1) Litigiile privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice locale si judetene, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale si accesorii ale acestora, de pana la 5 miliarde lei, se solutioneaza, in fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice centrale, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale si accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se solutioneaza, in fond, de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, daca prin lege speciala nu se prevede altfel. (2) Recursul impotriva sentintelor pronuntate de tribunalele administrativ-fiscale se judeca de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, iar recursul impotriva sentintelor pronuntate de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel se judeca de Sectia de contencios administrativ si fiscal a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, daca prin lege speciala nu se prevede altfel. (3) Reclamantul se poate adresa instantei de la domiciliul sau sau celei de la domiciliul paratului. Daca reclamantul a optat pentru instanta de la domiciliul paratului, nu se poate invoca exceptia necompetentei teritoriale. Termenul de introducere a actiunii Art. 11 (1) Cererile prin care se solicita anularea unui act administrativ individual sau recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate se pot introduce in termen de 6 luni de la: a) data primirii raspunsului la plangerea prealabila sau, dupa caz, data comunicarii refuzului, considerat nejustificat, de solutionare a cererii; b) data expirarii termenului legal de solutionare a cererii, fara a depasi termenul prevazut la alin. (2); c) data incheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, in cazul contractelor administrative. (2) Pentru motive temeinice, in cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusa si peste termenul prevazut la alin. (1), dar nu mai tarziu de un an de la data emiterii actului. (3) In cazul actiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agentia Nationala a Functionarilor Publici, termenul curge de la data cand s-a cunoscut existenta actului nelegal, fiind aplicabile in mod corespunzator prevederile alin. (2). (4) Ordonantele sau dispozitiile din ordonante care se considera a fi neconstitutionale, precum si actele administrative cu caracter normativ care se considera a fi nelegale pot fi atacate oricand. (5) Termenul prevazut la alin. (1) este termen de prescriptie, iar termenul prevazut la alin. (2) este termen de decadere. Documentele necesare

Art. 12 Reclamantul va anexa la actiune copia actului administrativ pe care il ataca sau, dupa caz, raspunsul autoritatii publice prin care i se comunica refuzul rezolvarii cererii sale. In situatia in care reclamantul nu a primit nici un raspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificata prin numarul si data inregistrarii la autoritatea publica, precum si orice inscris care face dovada indeplinirii procedurii prealabile. Citarea partilor, relatii Art. 13 (1) La primirea cererii, instanta va dispune citarea partilor si va putea cere autoritatii al carei act este atacat sa ii comunice de urgenta acel act, impreuna cu intreaga documentatie care a stat la baza emiterii lui, precum si orice alte lucrari necesare pentru solutionarea cauzei. (2) In situatia in care reclamant este un tert in sensul art. 1 alin. (2) sau cand actiunea este introdusa de Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanta va cere autoritatii publice emitente sa ii comunice de urgenta actul atacat impreuna cu documentatia care a stat la baza emiterii lui, precum si orice alte lucrari necesare pentru solutionarea cauzei. (3) In mod corespunzator situatiilor prevazute la alin. (1) si (2), dupa caz, se va proceda si in cazul actiunilor care au ca obiect refuzul de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege sau un interes legitim. (4) Daca autoritatea publica nu trimite in termenul stabilit de instanta lucrarile cerute, conducatorul acesteia va fi obligat, prin incheiere interlocutorie, sa plateasca statului, cu titlu de amenda judiciara, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de intarziere nejustificata. Suspendarea executarii actului Art. 14 (1) In cazuri bine justificate si pentru prevenirea unei pagube iminente, o data cu sesizarea, in conditiile art. 7, a autoritatii publice care a emis actul, persoana vatamata poate sa ceara instantei competente sa dispuna suspendarea executarii actului administrativ pana la pronuntarea instantei de fond. (2) Instanta va rezolva cererea de suspendare, de urgenta, cu citarea partilor. (3) Cand in cauza este un interes public major, de natura a perturba grav functionarea unui serviciu public administrativ de importanta nationala, cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusa si de Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare, prevederile alin. (2) aplicandu-se in mod corespunzator. (4) Incheierea sau, dupa caz, sentinta prin care se pronunta suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacata cu recurs in termen de 5 zile de la pronuntare. Solicitarea suspendarii prin actiunea principala Art. 15 (1) Suspendarea executarii actului administrativ unilateral poate fi solicitata de reclamant si prin cererea adresata instantei competente pentru anularea, in tot sau in parte, a actului atacat. In acest caz, instanta va putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, pana la solutionarea definitiva si irevocabila a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o data cu actiunea principala sau printr-o actiune separata, pana la solutionarea actiunii in fond. (2) Dispozitiile alin. (2) si (4) ale art. 14 se aplica in mod corespunzator. (3) Hotararea data cererii de suspendare este executorie de drept, iar introducerea recursului, potrivit art. 14 alin. (4), nu suspenda executarea. Introducerea in cauza a functionarului Art. 16 (1) Cererile in justitie prevazute de prezenta lege vor putea fi formulate si personal impotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a incheiat actul ori, dupa caz, care se face vinovata de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, daca se solicita plata unor despagubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru intarziere. In cazul in care actiunea se admite, persoana respectiva va putea fi obligata la plata despagubirilor, solidar cu autoritatea publica respectiva. (2) Persoana actionata astfel in justitie il poate chema in garantie pe superiorul sau ierarhic, de la care a primit ordin scris sa elaboreze sau sa nu elaboreze actul. Judecarea cererilor Art. 17 (1) Cererile adresate instantei se judeca de urgenta si cu precadere in sedinta publica, in completul stabilit de lege. (2) Pentru cererile formulate in baza prezentei legi se percep taxele de timbru prevazute de Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, cu modificarile si completarile ulterioare, pentru cauzele neevaluabile in bani, cu exceptia celor care au ca obiect contractele administrative, care se vor taxa la valoare. (3) Hotararile vor fi redactate si motivate de urgenta, in cel mult 10 zile de la pronuntare. Solutiile pe care le poate da instanta Art. 18 (1) Instanta, solutionand cererea la care se refera art. 8 alin. (1), poate, dupa caz, sa anuleze, in tot sau in parte, actul administrativ, sa oblige autoritatea publica sa emita un act administrativ ori sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt inscris. (2) Instanta este competenta sa se pronunte, in afara situatiilor prevazute la art. 1 alin. (8), si asupra legalitatii actelor sau operatiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecatii. (3) In cazul solutionarii cererii, instanta va hotari si asupra despagubirilor pentru daunele materiale si morale cauzate, daca reclamantul a solicitat acest lucru. (4) Atunci cand obiectul actiunii in contencios administrativ il formeaza un contract administrativ, in functie de starea de fapt, instanta poate: a) dispune anularea acestuia, in tot sau in parte; b) obliga autoritatea publica sa incheie contractul la care reclamantul este indrituit; c) impune uneia dintre parti indeplinirea unei anumite obligatii; d) suplini consimtamantul unei parti, cand interesul public o cere; e) obliga la plata unor despagubiri pentru daunele materiale si morale. (5) Solutiile prevazute la alin. (1) si la alin. (4) lit. b) si c) pot fi stabilite sub sanctiunea unei penalitati pentru fiecare zi de intarziere. Termenul de prescriptie pentru despagubiri Art. 19 (1) Cand persoana vatamata a cerut anularea actului administrativ, fara a cere in acelasi timp si despagubiri, termenul de prescriptie pentru cererea de despagubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia sa cunoasca intinderea pagubei. (2) Cererile se adreseaza instantelor de contencios administrativ competente, in termenul de un an prevazut la art. 11 alin. (2). (3) Cererile prevazute la alin. (2) se supun normelor prezentei legi in ceea ce priveste procedura de judecata si taxele de timbru. Recursul Art. 20 (1) Hotararea pronuntata in prima instanta poate fi atacata cu recurs, in termen de 15 zile de la pronuntare ori de la comunicare. (2) Recursul suspenda executarea si se judeca de urgenta. (3) In cazul admiterii recursului, instanta de recurs, casand sentinta, va rejudeca litigiul in fond, daca nu sunt motive de casare cu trimitere. Cand hotararea primei instante a fost data cu incalcarea dispozitiilor referitoare la competenta materiala din prezenta lege, cauza se va trimite la instanta competenta. Cand hotararea primei instante a fost pronuntata fara a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singura data, la aceasta instanta. Judecarea recursului in situatii deosebite Art. 21 (1) Recurentul, in situatii deosebite, cum ar fi implinirea termenului pana la care isi poate valorifica dreptul pretins, va putea solicita presedintelui instantei competente sa solutioneze recursul si stabilirea termenului de judecata a recursului chiar inainte de primirea dosarului. (2) Cererea de fixare a unui termen de urgenta, insotita de dovada inregistrarii recursului la instanta de fond, se solutioneaza in termen de 24 de ore de la prezentarea acesteia presedintelui instantei de recurs. (3) Solutia de admitere a cererii se comunica de indata instantei de fond, care are obligatia redactarii hotararii atacate, a comunicarii acesteia partilor, precum si a expedierii dosarului, intr-un termen de 5 zile. (4) Motivarea recursului se poate face, sub sanctiunea nulitatii pentru tardivitate, in termen de doua zile de la comunicare. (5) Procedura de citare a partilor si de comunicare a motivelor de recurs se va efectua cu prescurtarea termenului la 48 de ore, prin agent procedural sau prin orice mijloc rapid de comunicare a informatiilor scrise.

Capitolul III - Procedura de executare

Titlul executoriu Art. 22 Hotararile judecatoresti definitive si irevocabile, prin care s-au admis actiunile formulate potrivit dispozitiilor prezentei legi, constituie titluri executorii. Obligatia publicarii Art. 23 Hotararile judecatoresti definitive si irevocabile, prin care s-au anulat acte administrative cu caracter normativ, sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor. Ele se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, sau, dupa caz, in monitoarele oficiale ale judetelor ori al municipiului Bucuresti, la cererea instantei de executare ori a reclamantului, fiind scutite de plata taxelor de publicitate. Obligatia executarii Art. 24 (1) Daca in urma admiterii actiunii autoritatea publica este obligata sa incheie, sa inlocuiasca sau sa modifice actul administrativ, sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt inscris, executarea hotararii definitive si irevocabile se va face in termenul prevazut in cuprinsul ei, iar in lipsa unui astfel de termen, in cel mult 30 de zile de la data ramanerii irevocabile a hotararii. (2) In cazul in care termenul nu este respectat, se va aplica conducatorului autoritatii publice sau, dupa caz, persoanei obligate o amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de intarziere, iar reclamantul are dreptul la despagubiri pentru intarziere. (3) Neexecutarea sau nerespectarea hotararilor judecatoresti definitive si irevocabile pronuntate de instanta de contencios administrativ si dupa aplicarea amenzii prevazute la alin. (2) constituie infractiune si se sanctioneaza cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda de la 25.000.000 lei la 100.000.000 lei. Instanta de executare Art. 25 (1) Sanctiunea si despagubirile prevazute la art. 24 alin. (2) se aplica, respectiv se acorda, de instanta de executare, la cererea reclamantului. Hotararea se ia in camera de consiliu, de urgenta, cu citarea partilor. (2) Cererea prevazuta la alin. (1) este scutita de taxa de timbru. (3) Hotararea pronuntata de instanta de executare poate fi atacata cu recurs in termen de 5 zile de la pronuntare. (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplica, in mod corespunzator, si pentru punerea in executare a hotararilor instantelor de contencios administrativ date pentru solutionarea litigiilor ce au avut ca obiect contracte administrative. Actiunea in regres Art. 26 Conducatorul autoritatii publice se poate indrepta cu actiune impotriva celor vinovati de neexecutarea hotararii, potrivit dreptului comun. In cazul in care cei vinovati sunt functionari publici, se vor aplica reglementarile speciale.

Capitolul IV - Dispozitii tranzitorii si finale

Judecarea cauzelor aflate pe rol Art. 27 Cauzele aflate pe rolul instantelor la data intrarii in vigoare a prezentei legi vor continua sa se judece potrivit legii aplicabile in momentul sesizarii instantei. Completarea cu dreptul comun Art. 28 (1) Dispozitiile prezentei legi se completeaza cu prevederile Codului de procedura civila, in masura in care nu

sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritatile publice, pe de o parte, si persoanele vatamate in drepturile sau interesele lor legitime, pe de alta parte, precum si cu procedura reglementata de prezenta lege. Compatibilitatea aplicarii unor norme ale Codului de procedura civila se stabileste de instanta, cu prilejul solutionarii exceptiilor. (2) Actiunile introduse de Avocatul Poporului, de Ministerul Public, de prefect si de Agentia Nationala a Functionarilor Publici, precum si cele introduse impotriva actelor administrative normative nu mai pot fi retrase. Corelarea terminologica Art. 29 Ori de cate ori intr-o lege speciala anterioara prezentei legi se face trimitere la Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 sau generic la instanta de contencios administrativ, trimiterea se va socoti facuta la dispozitiile corespunzatoare din prezenta lege. Dispozitii tranzitorii Art. 30 Pana la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se solutioneaza de sectiile de contencios administrativ ale tribunalelor. Intrarea in vigoare Art. 31 (1) Prezenta lege intra in vigoare la 30 de zile de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. (2) Pe aceeasi data se abroga Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 122 din 8 noiembrie 1990, cu modificarile ulterioare, precum si orice alte dispozitii contrare. Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul Romaniei, cu respectarea prevederilor art. 75 si ale art. 76 alin. (1) din Constitutia Romaniei, republicata.

Introducere

Dreptul în general se grupează pe ramuri distincte în funcţie de obiectul de reglementare. Studiul administraţiei publice ca si dreptul administrativ de altfel ocupă ocupă un loc primordial în studiul dreptului. Întelegerea şi cunoaşterea ştiinţifică a oricărei materii este înlesnită de identificarea noţiunilor de bază, prin acesta putându-se descoperi esenţa fenomenului cercetat. Având în vedere importanţa deosebită pe care o ridică fenomenul administrativ ăn ţara noastră, în urma evenimentelor din 1989, am găsit necesară abordarea temei de faţă, ‘Procedura contenciosului administrativ conform Legii nr. 29 din 7.11.1990’, pornind de la actualitatea sa şi de la

faptul că actuala Constituţie a României (aprobată la 21.11.1991) prevede prin drepturile şi libertaţile fundamentale ale cetăţenilor şi ‘dreptul persoanei vătămate de o autoritate administrativă’. Astfel articolul 48 din Constituţie statuează: ’Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stbilesc prin lege organică.’ Această lege organică la care se referă textul constituţiei este însăşi Legea contenciosului administrative nr.29 din 7 noiembrie 1990, modificările intervenite prin Legea nr. 59/23.07.1993 pentru modificarea codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr.29/1990 şi a Legii nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de conturi (M.Of. n. 177/26.07.1993). De aici rezultă şi importanţa pe care a dat-o legiuitorul acestei instituţii juridice, prin consacrarea acetui drept al cetăţenilor şi în legea fundamentală a ţării, care este Constituţia României. Contenciosul administrative roman ale rădăcinilor adânc înfipte în istoria ţării noastre, el apărân la 1864, cănd Legea din 11 februarie se înfiinţează Consiliul de Stat ca organ consultative pe lângă Guvern, ceea ce dovedeşte că înaintaşii noştri au acordat o atenţie deosebită acestei instituţii juridice. Pentru realizarea acestei lucrări mi-am propus o sinteză, înglobând puncte de vedere ale juriştilor mai ales, prevederei legale cuprinse în acte normave apărute în decursul timpului, semnalarea acestor aspecte contemporane legate de această instituţie juridică, având ca obiectiv o corectă interpretare şi înţelegere a contenciosului democraţii stabile în ţara noastră. administrativ, în vedrea reinstaurării unei

În raport cu obiectivul propus propus prin tratarea acestei teme, am strecurat desfăşurarea analizei pe trei capitole şi anume: 1. Contenciosul administrativ- noţiunea şi rolul acestei instituţii în apărarea drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului; 2. Părţile litigiului, obiectul acţiunii şi instnţele administrative şi 3. Procedura contenciosului administrativ. Astfel, în primul capitol am urmărit aspectele legate de evoluţia istorică a contenciosului administrative în România şi categorii dde contencios administrativ. Pentru a putea reda correct tema de bază a acestei lucrări şi anume ‘procedura contenciosului administrativ’, tratată în capitolul III, structurată în trei secţiuni, cuprinzănd: răspunderea în contenciosul administrativ, căile de atac împotriva sentinţelor pronunţate de instanţele de contencios administrativ şi respectiv executarea hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ, am considerat necesar şi important mai întâi introducerea unui capitol separa, capitolul II, referitor la caracterul contenciosului administrativ, părţile în litigiu de contencios administrativ, obiectul acţiunii de contencios administrativ, instanţele de contencios administrativ, actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc, actele administrative exceptate de controlul judecătoresc, precum şi rolul actelor pregătitoare şi operaţiunilor tehnico-materiale în lumina contenciosului administrativ, toate reglementate de Legea nr.29/1990, modificată prin Legea 59/1993.

CAPITOLUL I

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV – NOŢIUNEA ŞI ROLUL ACETEI INTITUŢII JURIDICE ÎN APĂRAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI Pentru a defini noţiunea de <<contenciosadministrativ>>este necesară precizarea etimologică a cuvântului <<contencios>>. Se ştie că acest cuvânt, vine din cuvântul francez <<contieux>>care la rândul său se trage din latinescul contentiosul –certăreţ, adjectivul substantivului <<contentio>> adică dispută, conflict,confruntatre. ‘etimologic vorbind contenciosul administrativ nu ar fi, prin urmare, altceva decât totalitatea mijloacelor juridice puse la dispoziţia cetăţenilor pentru a putea lupta în, vederea restabilirii ordinii de drept tulburate prin actele juridice şi faptele materiale ale organelor administraţiei de stat, intervenite în aplicarea legilor şi în funcşionarea serviciilor publice. Transpusă în practica juridică, noţiunea de <<contencios administrativ>> a primit un număr de accepţiuni specifice, chemate să răspundă nevoii de a desemna pe cale convecţională anumite categorii de realităţi interesând doctrina şi practica dreptului administrativ. Aceste acceptiuni pot fi grupate în două tipuri principale de definiţii. Un prim asemenea tip este cel care consideră contenciosul administrativ ca <<un ansamblu de reguli de drept>>, având un obiect specific, în timp ce un al doilea tip vede în contenciosul administrativ <<un ansamblu de litigii>>deosebite prin natura lor de alte litigii. În sensul primului tip de definiţii, contenciosul administrativ ar fi<<totalitatea regulilor de drept>>, potrivit cărora sunt soluţionate de

organele competente ale statului litigiile juridice care pun în cauză acte ale administraţiei de stat. În sensul celui de-al doilea tip de definiţii, noţiunea de contencios administrativ ar desemna <<ansamblul litigiilor juridice>>născute cu ocazia exercitării activităţii executive în măsura în care pun în cauză acte ale autorităţilor de stat competente să o îndeplinească.1 Aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat asigură un echilibru şi un control între cele trei puteri:legislativă, executivă şi judecătorească. Aceste trei puteri colaborează şi se controlează reciproc pentru buna funcţionare a statului. Colaborarea şi controlul autorităţilor judecătoreşti (care exercită puterea judecătorească) la asigurarea aplicării corecte a legii de catre autorităţile administraţiei publice este una din condiţiile necesare pentru întărirea ordinii de drept. Acest control, efectuat fie de instanţele speciale jurisdicţionale, fie de instanţele judecătoreşti de drept comun, cu ocazia soluţionării litigiilor generate de activitatea autoritaţilor administraţiei publice sau de funcţionarea acestora, poartă denumirea de contencios administrativ. Noţiunea de contencios administrativ are ‘o sferă mai largă sau mai restrânsă, după cum cuprinde totalitatea litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi sau numai o parte dintre acestea şi anume cele care se soluţionează de anumite instanţe judecătoreşti, potrivit unor reglementări juridfice şi unor principii de drept public. Atât în concepţia generală, cât şi în cea restrânsă, noţiunea contenciosului administrativ are un sens material şi unul frmal, organic. Sensul material priveşte litigiile juridice pe care le cuprind e şi regimul juridic care li se aplică în rezolvare (dreptul comun sau rergimul juridic administrativ). Sensul formal(organizatoric) se referă al organele de

jurisdicţie care sunt competente să soluţioneze respectivele litigii. Acest din urmă sens stă la baza Legii nr.29/1990 rpivind contenciosul administrativ.2 În unele ţări occidentale(Italia, Franţa, Belgia s.a.) controlul jurisdicţional asupra actelor administrative este dat în competenţa asa-numitelor <<tribunale administrative>>, iar în ţări ca Anglia, Norvegia, Danemarca, acesta este dat în competenţa instanţelor de drept comun. În România, activitatea de contencios administrativ nr.29/1990, astfel cum a fost miodificată prin Legea nr.59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, la tribunale judeţene şi al municipiului bucureşti, la Curţile de Apel şi la Curtea Supremă de Justiţie – organe ce fac parte din sistemul organelor puterii judecătoreşti. ‘Din punct de vedere al litigiilor ce formează obiectul judecăţii, funcţionarea jurisdicţională se împarte în două ramuri :
a) contenciosul de drept administrativ – alcătuit din totalitatea litigiilor

de competenţa organelor judecătoreşti propriu-zise de natură civilocomercială şi penală;

**************************** 1.Tudor Drăganu, ‘introducere în teoria şi practica statului de drept’,ed.Dacia,Cluj-Napoca,pag.168-169. 2 Alexandru Negoiţă, Legea contenciosului administrativ,Revista ‘Dreptul’ nr,6/1991
3

G.C.Raricescu, ‘Contencios administrativ român’,bucureşti,1936,pag.79-80

b) contencios administrativ – compus din totalitatea litigiilor de naură

administrativă, după sistemul de drept pozitiv adoptat în diverse state.’3 Pentru definirea complet a noţiunii de contencios administrativ se desprind câteva elemente esenţiale. În primul rând, se poate afirma că activitatea desfăşurată de instanţele de contencios administrativ este de a soluţiona cu putere de adevăr legal, un conflict juridic, în care cel puţin una din părţi este un serviciu public administrativ. În al doilea rând, organele care înfăptuiesc această activitate, special create, fac parte din sistemul organelor judecătoreşti. În al treilea rând, obiectul de contencios administrativ îl constituie: a) anularea ori modificarea unui act administrativ de autoritate; b) obligarea autorităţii administrative la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege;
c) repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin emitere actului administrativ

de autoritate, ori prin refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege. Astfel, prin contencios adminstrativ, se înţelege activitatea de soluţionare, cu putere de adevăr legal, de catre instanţele de contencios administrativ competente, potrvit legii, a conflictelor juridice în care cel puţin una din părţi este un serviciu public administrativ, iar conflictul juridic s-a născut din adoptarea sau emiterea unui act administrativ de autoritate ilegal ori din refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut dde lege. În doctrina românească interbelică, noţiunea de contencios administrativ este utilizată fie într-un sens larg, materia, evocând totalitatea litigiilor dintre

administraţie şi particulari (indiferent cine soluţionează litigiul, un organ judecătoresc sau un organ administrativ), fie într-un sens strict, evocând litigiile soluţionate numai de instanţele judecătoreşti. Profesorul Constantin Rarincescu definea contenciosul administrativ ca fiind ‘totalitatea litigiilor nascute între particulari şi administraţiunile publice cu ocaziunea organizării şi funcţionării serviciilor publice şi în care sunt puse în cauză reguli, principii şi situaţiuni juridice aparţinând dreptului public.’ Pentru înţelegerea corectă a noţiunii de contencios administrativ sunt necesare unele precizări:
-

Sunt de competenţa

instanţelor judecătoreşti de cotencios

administrativ (în cadrul secţiilor de contencios administrativ ale tribunalelor judeţene şi al municipiului Bucureşti, ale Curţii de Apel şi Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie), litigiile prevăzute de art.1 din Legea contenciosului adiministrativ nr.29/1990, potivit cărora, ‘orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drpt recunoscut de lege, se poate adresa intanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată 5. La acestea şi prevederile art.48(1) şi 122(4) din Constituţia României de la 21 noiembrie 1991. Astfel, art.48(1) privind ‘Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, prevede: ‘persoana vătămătă într-un drept al său de o autoritate publică, printrun act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei’’ iar art, 122(4) prevede că

‘prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului în cazul în care consideră actul ilegal. ‘6
-

Sunt de competenţa

instanţelor de drept comun, litigiile date în

competenţa lor prin legi speciale(conform Legii nr. 29/1990).
-

Sunt de competenţa unor organe de jurisdicţie specială care funcţionează în acdrul unor organe ale administraţiei publice, litigiile date prin lege, în competenţa acestor organe (cazul organelor jurisdicţionale din sistemul Curţii de Conturi, a M.Ap.N. şi M.I.).

-

‘Trecerea activităţii de contencios administrativ în competenţa instanţelor judecătoreşti specializate şi a celor de drept comun, precum şi a jurisdicţiilor speciale administrative nu se poate realiza decât numai printr-o lege organică’7. De aici rezultă rolul acestei instituţii juridice în apărarea drepturilor fundamentale ale omului şi cetaţeanului.

****************************
4

C.G. RARICESCU, Op. Cit.,pag.33

5 Legea nr.29/1990 art.1 6 Constituţia Romîniei din noiembrie 1991 7 Valentin I. Prisăcăraru, ‘contenciosul administrativ român’, ed.All, bucureşti,1994,pag. 5 1.1. SECŢIUNEA I

EVOLUŢIA ISTORICĂ A CONTENCIOSULUI ADNMINISTRATIV ÎN ROMÂNIA

Contenciosul administrativ român are rădăcini adânc înfipte în istoria ţării noastre. El are o evoluţie istorică deosebită, determinată fiind de modificările ce au avut loc de-a lungul timpului în istoria ţării. Contenciosul administrativ a fost instituit pentru prima dată în ţara noastră prin Legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864, după sistemul francez. În perioada 11.02.1864-12.07.1866,contenciosul administrativ a fost realizat de către Consiliul de stat care avea trei categorii de atribuţii: a) în materie legislativă(de pregătire a proiectelor de legi); b) administrativă; c) de contencios administrativ (rezultă din Legea de organizare a Consiliului de Stat). Art.51 din Legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat arată că atribuţiile de contencios administrativ ale Consiliului de Stat se exercitau: a) în contra hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere sau cu nerespectarea dispoziţiilor legilor şi regulamentelor în fiinţă; b) în contra hotărârilor sau actelor de executare emise de prefecţi sau alţi agenţi administrativi, date cu neresăpectarea legilor şi regulamentelor; c) în contra hotărârilor comisiunilor de lucrări publice, precum şi în toate cazurile de natură contencios-administrativă ce i se vor atribui printr-o anumită lege. Cu privire la repararea pagubelor prin acte administrative ilegale, art.33 al aceleiaşi legi prevede că, ‘în materie contencioasă, când se atinge interesul unui particular sau persoană juridică, hotărârea Consiliului de Stat nu închide drumul jurisdicţiunilor tribunalelor, decât în cazul care anume se va

determina de lege sau în cazul în care părţile vor da în scris că sunt mulţumite de hotărârea Consiliului.’ Potrivit art.54: ‘hotărârile Consiliului de Stat în materie contencioasă se citesc în public, se transcriu într-un registru special şi se vor înainta ministrului respectiv’, iar art.55: ‘dacă hotărârea este definitivă, sau dacă se dă cu mulţumirea părţilor, se va executa prin ministerul respectiv sau prin decret domnesc –care se vor anula sau modifica, după caz, potrivit hotărârii Consiliului de Stat, actul administrativ atacat în contencios administrativ’. Privind natura activităţii Consiliului de Stat, profesorul G.C. Raricescu spunea:’În această fază, Consiliul de Stat francez, care servise, în mare parte, ca model legiuitorului român.’8 În perioada 12.07.1866-01.07.1905 Consiliul de Stat a fost desfiinţat prin Legea pentru împărţirea diferitelor atribuţiuni ale Consiliului de Stat din 12 iulie 1866, iar atribuţiunile lui în materie de contencios administrativ au fost împărţite între Curţile de apel şi instanţele judecătoreşti de drept comun. Potrivit art.7 din Legea din 12 iulie 1866, ‘toate cauzele deferite Consiliului de Stat, ca instanţă superioară a consiliilor judeţene sau a comitetelor permanente, prin art.27 al Legii rurale, se vor judeca de curţile de apel respective, cu recurs în casaţie pentru cauză de incompetenţă şi de exces de putere ‘, iar conform art.8, ‘celelalte afaceri de natură contencioasă, pe care Consiliul de Stat le judecă, sau pe temeiul legii sale constitutive sau în temeiul unei legi speciale, se vor judeca de instanţele judecătoreşti, după regulile ordinare’. ‘ De la 1866 şi până în 1905, particularul nu putea cere despăgubiri decât pe calea dreptului comun, dar actul administrativ continua să-şi producă efectele.’

‘În această perioadă, în temeiul excepţiei de ilegalitate, instanţele judecătoreşti verificau legalitatea unor acte administrative şi dacă le apreciau că sunt ilegale, la pronunţarea soluţiei nu ţineau seama de cuprinsul acestora’ . În perioada 1 iulie 1905-25 martie 1910 La 1 iulie 1905 a fost adoptată Legea pentru reorganizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (sau legea Bădărău). Prin această lege, Sectiunea a III-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie devine competentă să judece recursurile ‘in contra regulamentelor şi ordonanţelor făcute cu călcarea legii dd puterea centrală, judeţeană, comunală sau de alte autorităţi publice, în afară de actele de guvernământ, precum şi recursurile în contra decitziilor şi ordonanţelor prefecţilor, primarilor şi a altor autorităţi publice prin care s-ar viola u drept patrimonial, precum şi în contra refuzului acestor autorităţi de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept.’ În articolul 62 al prezentei legi se afirmă că: ‘actul administrativ casat se socoteşte ca şi cum nu ar fi fost şi nu are nici o putere”, deci, contenciosul era doar un contencios de anulare. „ Este neindoielnic că legiuitorul din 1905 a voit să înfiinţeze în această formă un contencios de anulare, adică un mijloc judecătoresc de a cerceta legalitatea actelor administrative şi de a hotărâ anularea lor.”11 În perioada 25 martie 1910- 17 februarie 1912 Prin Legea Curţii de Casaţie şi Justiţie din 25 martie 1910 (numită şi legea „Toma Stelian”), sistemul contenciosului administrativ instituit prin Legea din 1905, a fost desfiinţat, iar cauzele de această natură se soluţionau de către tribunalele de judeţ. Astfel art.74 prevedea că: „ pricinile dintre particulari şi stat, judeţe şi comune sau alte autorităţi publice, pentru

vătămarea drepturilor particularilor prin acte administrative de autoritate, se vor judeca de urgenţă şi cu precădere asupra tuturor celorlalte afaceri.” . ***************************
8 9

G.C. Raricescu, Op cit., pag. 76 curtea de Casaţie şi Justiţie, Secţiunea I, Decizia nr.1705/1924 G.C. Raricescu, Op cit., pag. 82 Ibidem pag.90

10 11

Acelaşi articol reglementează unele reguli de procedură, iar în art.75 sunt cuprinse norme ce reglementează modul de executare al creanţelor particularilor de către autorităţile administrative obligate la plată. În perioada 17 februarie 1912- 23 decembrie 1925 Prin Legea de reorganizare a Curţii de Casaşie şi Justiţie din 17 februarie 1912 (numită şi „Legea Cantacuzino”), cauzele de contencios administrativ se atribuie din nou Secţiei a III-a. Astfel, se prevedea că această secţie judecă: „ recursurile acelora care s-ar pretinde vătămaţi în drepturile lor, printr-un act administrativ de autoritate făcut cu călcarea legii, precum şi recursurile în contra refuzului autorităţilor administrative de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept.”. Erau guvernământ. În perioada 23 decembrie 1925 – 9 iulie 1948 Constituţia din 1923 reglementează în articolul 99 dreptul celor vătămaţi printr-un decret sa o dispoziţie semnată su contrasemnată de un ministru de a obţine despăgubiri, precizându-se că „ actul ilegal al ministrului nu descarcă de răspundere solidară pe funcţionarul care a contrasemnat, decât în cazul când acesta a atras atenţia ministrului în scris.” exceptate actele de

În art. 107, alin.3 din Constituţia

din 1923 se arată:” Cel vătămat

în

drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune făcut cu călcarea legilor şi a regulamentelor, fie cu rea-voinţă a autorităţilor de arezolva cererea privitoare la u drept, poate face cerere la instanţele judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului său.” În alin. 4 al aceluiaşi articol se arată că : „ Organele puterii judiciare judecă dacă actul este ilegal, îl pot anula sau pot pronunţa daune civile până la data restabilirii dreptului vătămat, având şi căderea de a judeca şi cerearea de despăgubire,fie contra autorităţilor administrative chemate în judecată, fie contra funcţionarului vinovat „. În alioniatul 5 se prevede ca :” Puterea judecătorească nu are căderea de a judeca actele de guvernământ, precum şi actele de comandament cu caracter militar.” „ În aplicarea prevederilor constituţionale din art.107 din Contituţia de la 1923, a fost adoptată Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925. Astfel, în ţara noastră a început o nouă perioadă care a durat până în iulie 1948. Prin această Lege, în temeiul Constituţiei din 1923, în ţara noastră s-a instituit un contencios administrativ de plină jurisdicţie ce se caracteriza prin aceea că instanţa putea anula actul administrativ de autoritate ilegal, putea obliga autoritatea administrativă la rezolvarea cererii şi putea acorda despăgubiri pentru acoperirea pagubelor produse prin actul administrativ ori prin refuzul de a rezolva o cerere pentru recunoaşterea dreptului său.” În perioada 9 iulie 1948 – 1 septembrie 1967 În 1948 contenciosul administrativ a fost desfiinţat. Lipsea în primul rând obiectul proprietăţii private care fusese desfiinţată prin actul de naţionalizare din 11 iunie 1948, la care s- au adăugat, începând cu anul 1949, cooperativizarea, care de fapt desfiinţa şi proprietatea privată a ţăranilor

asupra pământului şi a inventarului viu şi mort din gospodariile ţărăneşti. Abia Constituţia din 1965, în art.34, vorbeşte de dreptul de petiţonare, pentru ca în art. 35 să prevadă că:” Cel vătămat intr-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat poate cere organelor competente în condiţiile prevăzute de lege, anularea actului şi repararea pagubelor.” În perioada septembrie 1967- decembrie 1990 În ţara noastră, contenciosul administrativ a fost înfăptuit de către instanţele judecătoreşti în condiţiile Legii nr. 1/26 iulie 1967 cu privire la judecata de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Contenciosul administrativ era unul de plină jurisdicţie. Tribunalul, judecând cererea, putea să oblige pe pârât să emită un act administrativ ori un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. În cazul admiterii cererii, tribunalul va hotărâ şi asupra despăgubirilor cerute. „ Executarea celor dispuse prin hotărâre judecătorească se va face în termenul stabilit în cuprinsul ei iar în lipsa acesteia, nu ami târziu de 30 de zile de la comunicarea hotărârii .”(art.11). Art. 14 prevede că dispoziţiile Legii nr.1/1967 nu sunt aplicabile: 1. actelor administrative privind apărarea ţării, securitatea statului sau ordinea publică;
2. actelor în care organul administrativ participă ca persoană

juridică de drept civil; 3. cererile organizaţiilor de stat privitoare la actele administrative; 4. actelor administrative de jurisdicţie şi cele pentru controlul cărora legea prevede o altă procedură jurisdicţională decât cea din prezenta lege.

SECŢIUNEA a II-a

CATEGORII DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV 1.2.1 CONTENCIOSUL ADMKINISTRATIV DE ANULARE „Contenciosul administrativ de anulare este acela în acre instanţa de contencios administrativ este competentă să asnuleze sau să modifice un act administrativ de autoritate adoptat ori emis cu nerespentarea legii sau să oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. Instanţa nu este competentă să rezolve şi problema reparării daunelor. Această problemă se rezolvă, în cadrul unui litigiu separat, de către instanţele de drept comun.”13 această categorie de drept administrativ era regelmentată în ţara noastră prin Legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864 care în art.33 prevedea că „ în materie contencioasă, câ’nd se atinge interesul unui particular sau persoane juridice, hotărârea Consiliului de Stat nu închide drumul jurisdicţiunii tribunalelorordinare, decât în cazurile caere anume se vor determina de lege, sau în cazul când păţile vor da înscirsă mulţumirea de hotărârea Consiliului.” . Tot un contencios administrativ de anulare3 a fost şi cel intituit prin Legea pentru reorganizarea Curţii de Casaţie şi Justiţie din 1 iulie 1905. 1.2.2. CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV DE PLINĂ JURISDICŢIE

2contenciosul administrativ de plina jurisdicţie este acela în care instanţa de contencios administrativ este competentă potrvit legii, să anuleze ori să modifice actul administrativ de autoritate atacat, sa oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi să acorde daunele cauzate, de serviciul public admkinistrativ, particularului (persoană fizică sau juridică), prin actul administrativ de autoritate adoptat sau emis ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare al un drept recunoscut de lege. Cererea de despăgubiri se formulează în cadrul acţiunii iniţiale sau separat, după cum, la data introducerii actiunii era sau nu cunoscută paguba şi întinderea ei.”14 Suntem în prezenţa unui contencios administrativ de plină jurisdicţie în cazurile în care instanţa de contencios administrativ este competentă să: a) anuleze actul administrativ de autoritate prin care un reclamant a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege; b) modifice un act administrativ de autoritate care prin prevederile a căror modificare se cere, reclamantul a fost vătămat intr-un drept al său recunoscut de lege; c) oblige serviciul public administrativ să trezolve cererea unui reclamant, referitoare la un drept al său recunoscut de lege; d) oblige serviciul public de administratie la repararea pagubei ce i-a fost cauzată reclamantului prin actul administrativ de autoritate emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. „Conţinutul contenciosului administrativ de plină jurisdicţie a fost desprins din prevederile art.11 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, potrivit carora instanţa, soluţionând secţiunea, poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte-când îl anulează în parte înseamnă că îl modifică –actul

administrativ, să oblige autoritatea administrativă şă emită un act administrativ sau să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. În cazul admiterii cererii-prevede alineatul 2 al aceluiaş articol-insanţa va hotărâ şi asupra daunelor materiale şi morale cerute.”15

******************************
13

Valentin I.Prisacaru,”tratat de drept administrativ român „”ed. Lumina Valentin I.Prisacaru, Op. Cit.,pag.7 Valentin I.Prisacaru,Op.cit.,pag. 7-8

Lex,1993,pag.278
14 15

1.2.3.

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ÎN DREPTUL

COMPARAT

Conţinutul şi sfera contenciosului administrativ, ca fenomen juridic, şi implicit a noţiunii respective, au variat de la o ţară la alta, în aceeaşi ţară de la o perioadă la alta, de la un autor la altul. Aceste orientări diferite ale doctrinei – ce au avut, firesc, ecou în legislaţie, precum şi în jurisprudenţă – sunt determinate, în principal, de interrelaţiile care au fost fundamentate între sensul material şi sensul formal-organic al contenciosului administrativ. Din punct de vedere formal-organic se cunosc trei mari sisteme de contencios administrativ: •sistemul administratorului judecător; •sistemul francez al jurisdicţiei speciale administrative (tribunale administrative şi Consiliul de Stat); •sistemul anglo-saxon al instanţelor de drept comun, competente şi în materia contenciosului administrativ. După cum se arată constant în literatura de specialitate, sistemul administratorului judecător era dominant în majoritatea statelor până la revoluţia burgheză din Franţa, deoarece jurisdicţia administrativă se identifica cu administraţia activă: „a judeca administraţia este tot a administra".

Odată cu victoria Marii Revoluţii Franceze, începând cu Franţa, majoritatea statelor europene au trecut la organizarea organelor statului potrivit cerinţelor principiului separaţiunii puterilor în stat şi anume în: organe ale puterii legislative, ale puterii executive şi ale puterii judecătoreşti. Cu toate acestea chiar Franţa a fost primul stat care a încredinţat contenciosul administrativ administraţiei, astfel încât s-a instituit de la început dualitatea jurisdicţiei, o jurisdicţie de ordin judiciar şi alta de ordin administrativ.

În doctrina franceză din secolul trecut contenciosul administrativ era definit prin raportare la organele competente a soluţiona litigiile dintre „administraţie" şi „administraţi". Cum în Franţa s-au înfiinţat, încă din perioada revoluţiei, tribunale administrative, în sistemul Consiliului de Stat, s-a ajuns la coincidenţa între sensul organic (formal) şi cel material şi la următoarea definiţie dată de autorii francezi: „contenciosul administrativ Sistemul 1. paralel cuprinde francez ansamblul se litigiilor bazează activităţilor separat de pe competenţa două de tribunalelor principii activităţile administrative". fundamentale: judiciare; judiciara.

Principiul şi

separării

administrative de

2. Principiul separării administraţiei active de justiţia administrativă, care constituie un ordin de jurisdicţie puterea

Specificul sistemului francez constă tocmai în faptul ca justiţia administrativă are propriul său organ suprem, anume secţia de contencios a Consiliului de Stat, care, în ansamblu, ne apare ca o autoritate a „puterii executive" şi nu a „puterii judiciare". Aşa se explică de ce jurisdicţiile administrative sunt compuse din

consilieri

juridici

(ai

Guvernului

şi

ai

administraţiilor)

şi

nu

din

magistraţi.

Sistemul francez al tribunalelor administrative, ca instanţe de contencios administrativ de fond şi cu tribunale administrative supreme, ca instanţe de fond şi de apel sau recurs, a fost preluat de majoritatea statelor europene, printre care menţionăm: Belgia, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia, etc.

În fine, în sistemul anglo-saxon, dreptul de a controla legalitatea actelor adoptate sau emise de organele administraţiei publice se exercită de instanţele de drept comun. Sistemul anglo-saxon este adoptat şi în unele ţări europene, cum sunt Danemarca, Islanda şi Norvegia.

Fără a critica sau a elogia unul sau altul din cele două sisteme, ne raliem opiniei acelor autori care consideră că cea mai bună soluţie pentru realizarea finalităţii acestei instituţii – controlul legalităţii actelor administrative de autoritate emise de organele administraţiei publice – o constituie controlul acestei legalităţi de către organele puterii judecătoreşti şi, în cadrul acestei activităţi, controlul unor organe specializate ale puterii judecătoreşti, aşa cum sunt secţiile de contencios administrativ.

„Jurisdicţia administrativă a fost organizată încă din anul al VIII-lea de la revoluţie (în Franţa), prin înfiinţarea a două grade de jurisdicţie şi anume consiliile de prefectură în fiecare departament, ca primă instanţă, şi Consiliul de Stat, atât ca instanţă de fond, cât şi ca instanţă de recurs.”16 Consiliile de prefectură soluţionau, la început, doar conflictele juridice născute din aplicarea impozitelor, din vânzarea bunurilor de stat, la care se adaugă mai apoi acele rezultate din alegerile organelor locale. Consiliile de prefectură au fost remaniate prin Decretul-lege din 6-26 septembrie 1926, înfiinţându-se 22 de consiliii interdepartamentale ce funcţionau autonom.

„Prin reforma din 30 septembrie 1953 au fost înfiinţate tribunalele administrative interdepartamentale, ca organe de jurisdicţie administrativă de drept comun, desfiinţându-se totodată, consiliile de prefectură.”17.„În afara sistemului tribunalelor administrative, cu cele trei grade de jurisdicție, în Franţa sunt organizate şi funcţionează o serie de altze organe de jurisdicţie administrativă cum sunt:
a)

Curtea de Conturi- cu atribuţii administrative (de control) şi atribuţii jurisdicţionale;

b) Curtea de disciplină bugetară şi financiară- compusă din membrii ai Consiliului de Stat şi ai Curţii de Conturi şi competentă să sancţioneze încălcările dişciplinei bugetare şi financiare săvârşite de agenţii civili şi militari de stat; c) Consiliul Superior al Magistraturii- care aplică sancţiuni disciplinare magistraţilor;
d)

Jurisdicţii în materia educaţiei nationale, formate din consilii departamentale, academice, universitare;

e) Jurisdicţii profesionale;

f)

Comisiile de control ale băncilor, care sunt, ȋntr-un anumit fel, consilii de disciplinǎ ale bǎncilor;

**************************
16 17

Ibidem pag.9 B.Pacteau, „Contentieux administratif”,Paris,1985

g)

Alte jurisdicţii speciale(exemplu: „Comisia Centrală de ajutor social”, „Comisiile departamentale pentru munca handicapaţilor „etc..)”18 „În majoritatea statelor europene ca Belgia, Finlanda,

Germania, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia funcţionează (cu unele reglementări specifice) sistemul tribunalelor administrative, ca instanţe de contencios administrativ de fond şi cu tribunalele administrative supreme ca instanţe de fond, de apel sau recurs.”19. „În Belgia contenciosul administrativ pentru exces de putere este de competenţa Consiliului de Stat, mai exact a secţiei sale administrative, în timp ce contenciosul administrativ de plină jurisdicţie al actelor sau faptelor administraţie este de competenţa tribunaleleor ordinare. Totuși, unele litigii ce țin de contenciosul de plinǎ jurisdiție sunt atribuite spre soluționare instanțelor administrative. În anul 1918 se crează în Finlanda „Curtea Administrativă supremă”, menţionată de Constituţia finlandeză din 1919 alături de Curtea Supremă de Justiţie,

ca fiind una dintre cele două jurisdicţii principale ale ţării, este competentă să judece în ultimă instanţă litigiile administrative.”20 „În subordonarea Curţii Administrative Supreme funcţionează tribunalele administrative provinciale, care nu dispun de autonomie administrativă, deoarece ele funcţionează în relaţie cu consiliile prefecturilor. În cadrul unei viitoare reforme, ele urmează să devină instaţe judecătoreşti autentice, subordonate Ministerului Justiţiei. Curtea judecă de asemenea recursurile împotriva deciziilor Consiliilor de Miniştri, ale ministerelor, ale direcţiilor centrale etc.”21 Cetăţenii pot folosi recursul administrativ (împotriva decizilor autorităţilor administrative ale statului şi ale unităţilor administrativ – teritoriale), sau recursul comunal (împotriva deciziilor consiliilor municipale şi comunale). În art.93 din Legea fundamentală a Germaniei sunt enumerate 5 ordine de jurisdicţie ale căror curţi supreme sunt : Curtea Federală de Justiţie, Curtea Federală Administrativă, Curtea Federală de Finanţe, Curtea Federală a Muncii, Curtea Federală de Contencios Social.

În Germania funţionează 33 de tribunale administrative de primă instanţă, competente pentru toate litigiile administrative de competenţă teritorială a landurilor. Sunt exceptate de la competenţa tribunalelor administrative trei categorii de litigii: a) cele date în competenţa jurisdicţiunilor constituţionale ale landurilor şi ale federaţiei; b) litigiile de drept privat sau care aparţin jurisdicţiilor ordinare prin voinţa legii;
c)

litigiile de drept public date în competenţa unor tribunale speciale: tribunale de finanţe, tribunale de contencios social, tribunale disciplinare ale funcționarilor federali și ai landurilor, tribunale disciplinare militare, ale judecătorilor, tribunale profesionale ale unor profesii libere (avocați, notari, medici). Ȋn Germania funcționeazǎ 33 tribunale administrative, ca jurisdicții de primǎ instanțǎ, competente pentru toate litigiile administrative de competența teritorialǎ a landurilor și 10 tribunale administrative superioare, ca instanțe de apel ȋmpotriva hotǎrȃrilor pronunțate

de tribunalele administrative și ca instanțǎ de revizuire a hotǎrȃrilor pronunțate de tribunalele administrative pentru cauzele ȋn care nu e deschisǎ calea apelului. „În materia contenciosului administrativ, cetăţenii germani au dreptul la urmatoarele forme de acţiuni:
-

acţiunea în anulare- prin care se urmăreşte să se anuleze, pentru ilegalitate, un act administrativ individual;

- acţiunea în obţinerea unei prestaţii- obligarea unei autorităţi adminstrative la emiterea unui act administrativ individual pe care administraţia refuză sau omite să-l elibereze; - acţiunea în declarare- are ca obiect constatarea de către judecătorul instanţei de contencios administrativ, cu autoritate de lucru judecat, a existenţei unei situaţii juridice sau a constatării nulităţii unui act administrativ ilegal;
-

acţiunea în controlul legalităţii normelor ce are ca obiect verificarea legalităţii reglementărilor locale adoptate în aplicarea normelor federale.”22

În Grecia, contenciosul administrativ a fost organizat încă din secolul al XIX-lea, perioada monarhiei absolute, când au fost înfiinţate Consiliul de stat şi tribunalele administrative, cu daouă grade de jurisdicţie. „În prezent, în Grecia, organizarea justiţiei administrative cuprinde:
a)

tribunalele administrative de primă instanţă, în număr de 28, care sunt instanţe de drept comun pentru contenciosul administrativ de plină jurisdicţie; curţile administrative de apel , în număr de 7, competente să judece, în primă şi ultimă instanţă, cauzele determinate de contractele administrative, apelurile tribzunalele împotiva deciziilor de pronunţate primă de administrative instanţă,

b)

recursurile pentru exces de putere etc.
c)

Consiliul de Stat, organizat pe patru secţii şi putând funcţiona şi în plen, judecă: recursurile în anulare, a actelor administrative atât individuale câ şi regelmentare (nuormative) fiind, din acest punct de vedere, judecător în anulare de drept comun; recursurile în casare împotriva deciziilor pronunţate de

tribunalele

administrative;

recursurile

de

plină

jurisdicţie date în competenţa sa printr-o dispoziţie specială a Constituţiei.”23 În Italia există un sistem dualist al contenciosului administrativ, în sensul că litigiile dintre administraţia publică şi cetăţeni sunt atribuite, spre soluţionare, ambelor ordine de jurisdicţie existente: jurisdicţie ordinară şi jurisdicţie adeministrativă.”²³ Alǎturi de jurisdicția administrativǎ ordinarǎ (Consiliul de Stat și tribunalele administrative regionale), aici funcționeazǎ și o serie de jurisdicții administrative speciale , competente ȋn anumite materii (Curtea de Conturi, comisiile de control fiscal, Tribunalul Apelor). „În Olanda există un sistem de control al actelor administrative, ce are trei caracteristici şi anume : rolul important al recursurilor administrative, multitudinea jurisdicţiilor administrative şi rolul deosebit al judecăturului judiciar.”²³ Recursul administrativ este ȋntotdeauna un recurs de plinǎ jurisdicție, ȋn cadrul cǎruia organul de jurisdicție

controleazǎ atȃt legalitatea cȃt și oportunitatea actului contestat. Ȋn lipsa unui judecǎtor administrative general, legea a creat, succesiv, mai multe jurisdicții administrative pentru domenii mai mult sau mai puțin limitate, cum ar fi: -judecǎtorul de asigurǎri sociale, consilii de apel și Consiliul Central de Apel; -judecǎtorul funcției publice, tribunale ale funcției publice și Consiliul Central de Apel, -judecǎtorul administrativ economic, Colegiul de Apel pentru Industrii, creat pentru domeniul organizǎrii profesionale de drept public, dar care a devenit, treptat, judecǎtorul administrative economic cvasi-general, -jurisdicția fiscalǎ. Potrivit legii olandeze, practica judecǎtorului judiciar, deci a treia formǎ de control a actelor administrative, este folositǎ ȋn cazurile: a) comportamentelor de fapt, b) actelor administrative de aplicare generalǎ și c) acțiunilor pentru repararea pagubelor. Ȋn Spania, sistemul instanțelor judecǎtorești este format din: tribunale civile, tribunale penale, tribunale

administrative

și

tribunale

sociale,

iar

din

1985

funcționeazǎ și un contencios administrative militar. „În Elveţia, contenciosul administrativ este supus atât unor reglementări federale, cât şi unor norme cantonale, ceea ce duce la existenţa a 26 de sisteme diferite.”26 „În dreptul englez, controlul judiciar are în vedere executarea de către tribunale a dreptului de a stabili dacă un act administrativ este sau nu legal şi de a dispune măsurile necesare pentru remedierea lui. Dar, întrucât dreptul administrativ se află, sub mai multe aspecte, în stadiul <<adolescenţei tardive>>, nu există reguli uniforme pentru a trata contenciosul înte cetăţean şi administraţie sau între organele administraţiei publice însăşi. Pentru fiecare tip de contencios există un regim special.”27 În dreptul englez, jurisdicţiilor speciale (administrative) le este propriu <<recursul de plină jurisdicţie>>, în timp ce recursurile în anulare aparţin jurisdicţiilor judiciare, care folosesc proceduri multiple şi sunt organizate la bnivel naţional. În SUA sistemul administrativ este subordonat celui judiciar. „ Sub aspect organizatoric, fiecare minister sau

departament, ca şi fiecare agenţie de autoritate are, în materie de jurisdicţie administrativă, o structură proprie. La nivelul foecărei ierarhii administrative se află un fel de consiliu de contencios administrativ, iar adesea, la nivel superior ca un consiliu administrativ suprem, se află însuşi ministrul În ori şeful „nu departamentului există agenţiei un şi sau sistem faptelor autorităţii.”28 Norvegia al organizat (actelor independent al tribunalelor administrative. Controlul jurisdicţional administrative) judiciar.”29 În principiu, în Norvegia, toate instanţele judecătoreşti sunt competente să soluţioneze cauzele aparţinând oricărei ramuri ale dreptului. În Canada, „contenciosul administrativ apare ca un rezultat al unui amestec hibrid de influienţe britanice şi americane.”30 Tribunalele administrative în Canada sunt un ansamblu de tribunale specializate, prezidate de un judecător ori de un comisar însărcinat cu aplicarea legii administraţiei este de competenţa judecătorului

după o procedură cvasijjuridicşională. Astfel de tribunale sunt de exemplu: Curtea de Impozite, Curtea de Apel pentru Imigranţi, Comisia pentru Transporturi, Tribunalul concurenţei etc.. Activitatea acestor tribunale constă în exercitarea, pe calea revizuirii sau apelului, a unui control asupra actelor administrative (numită „justiţie administrativă de masă”). În afară de acest contencios administrativ mai există un „contencios nobil” care se exercită de Curtea Superioară şi priveşte controlul de legalitate al deciziilor sau omisiunilor (de a nu emite un act administrativ) oricărei autorităţi aparţinând puterii executive.

CAPITOLUL II

PĂRŢILE LITIGIULUI, OBIECTUL ACŢIUNII ŞI INSTANŢELE DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV 2.1. SECŢIUNE I 2.1.1.CARACTERUL CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV INSTITUIT PRIN LEGEA NR.29/1990

Contenciosul administrativ în România de după Revoluţia din Decembrie 1989 are ca bază legală Constituţia şi Legea nr.29/1990. Fundamentul juridic al instituţiei contenciosului administrativ îl costituie art.21 şi art. 48 din Constituţie şi art.1 din Legea nr.29/1990. Astfel, în art.21, Constituţia recunoaşte accesul liber al persoanelor la justiţie, statuând că: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”.32 Art.48 din Constituţie prevede că :” Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterra dreptului pretins, anularea actuluii şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.”33 Art.1 din Legea nr. 29/1990 prevede că „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute prin lege, printrun act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adrasa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptuluii precum şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.”34 Deci, aceste trei articole reprezintă substanţa contenciosulu administrativ. Faţă de cele menţionate, contenciosul administrativ reglementat de Legea nr.29/1990 se caracterizează prin următoarele trăsături: -Este un contencios de plină jurisdicţie (trăsătură ce reiese din art.11 din Legea nr.29/1990 )deoarece instanţa de judecată, soluţionând acţiunea, poate nu doar să anuleze total sa parţia actul administrativ ilegal ori să oblige

autoritatea admkinistrativă să emită un act administrativ, ci să şi hotărască în legătură cu daunele materiale şi morale cauzate. În temeiul acestei legi, pot fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ doar cazurile în care actele administrative de autoritate au fost adoptate sau emise şi refuzul autorităţii administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege a intervenit după trecerea unui termen de 30 de zile de la data publicării (8 noiembrie 1990) în Monitorul Oficial, al Legii contenciosului administrativ nr.29/1990. În acest sens, sunt şi prevederile art.19, potrivit caror „prezenta lege nu se aplică actelor administrative emise anterior intrării sale în vigoare.”35
-

O a doua trăsătură are în vedere reglementarea unei proceduri prealabile . de a introduce acţiunea la instanţa de

Astfel, reclamantul, „înainte

contencios administrativ, trbuie să se adreseze autorităţii administrative care a emis actul (sau autorităţii ierarhic superioare acesteia) pentru ca aceasta să înlăture actul ilegal şi să repare eventuala pagubă(prin recurs graţios). „Raţiunea reclamţiei prealabile constă în a obliga administraţia să se pronunţe cu privire la anularea actului sau să ia măsuri pentru emiterea actului administrativ de reclamant.”36 Persoanele fizice sau juridice lezate au dreptul de a pretinde autorităţii administrative să-şi exercite controlul asupra actelor emise în cadrul ei şi de a reveni asupra acelora pe care le consideră ilegale. Revocarea actelor administrative ilegale, trebuie efectuate de către autoritatea administrativă cu espectarea aceloraşi reguli de formă avute în vedere la emiterea lor. În cazul actelor ilegale, efectul revocării nu se produce doar pentru viitor, ci şi pentru trecut(ex tunc) de la emiterea actului până la anularea lui.”37

-

Contenciosul administrativ are două grade de jurisdicţie:în fond şi în recurs, ambele date în competenţa instanţelor de contencios administrativ.

-

Pot fi atacate cu acţiune în contencios administrativ şi actele administrativ-jurisdicţionale (în afară de cele din domeniul fiscal şi contravenţional) după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale.

-

Acţiunea în justiţie poate fi formulată şi împotriva funcţionarului autorităţii administrative pârâte, care poate fi obligat la plata daunelor în mod solidar cu autritatea administrativă(art.13 din Legea 29/1990).

Textul articolului 13 prevede posibilitatea plăţii daunelor de cătrre persoana vinovată solidar cu autoritatea administrativă. Se consacră dreptul persoanei care se consideră vătămată în depturile ei printr-un act administrativ şi căreia i-a fost cauzată o pagubă, să se îndrepte cu acţiune nu numai împotriva autorităţii administrative sau funcţionarului acesteia în mod separat, ci să pretindă obligarea la despăgubiri în mod solidar, a funcţionarului cu autorittea administrativă. În acest mod, reclamantul care a obţinut o hotărâre de obligaţie solidară, poate să ceară oricărui dintre cei doi executarea integgrală („in solidium”), fără posibilitatea pentru codebitorul obligat să opună beneficiul de diviziune; în acest fe,plata efectuată de unul dintre debitori- funcţiionar sau administraţie-eliberează pecelălalt de obligaţie.”38 Aliniatul 2 al aceluiaşi articol 13 prervede că: „Percoana acţionată astfel în justiţie poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin scris să semneze actul, a cărui legalitate-totală sau parţială- este supusă judecăţii.”39 <<Chemarea în garanţie>>se face potrivit art.60 şi 61 din Codul de procedură civilă. Aceasta trebuie depusă la dosar odată cu întâmpinarea sau

cel mai târziu până la prma zi de înfăţişare sub sancţiunea de a fi judecată separat, dacă părţile nu convin ca să se judece odată cu acţiunea principală. Funcţionarul superior ierarhic introdus în proces pe calea chemării în garanţie devine parte în proces şi se poate folosi de toate mijloacele de apărare prevăzute de lege.
-

O altă trăsătură a contenciosului administrativ este aceea că instanţa de contencios administrativ poate hotărâ atât asupra daunelor materiale, cât şi asupra daunelor morale, fiind pentru prima dată când se consacră în legislaţia română răspunderea pentru daunele morale.

„Reclamntul poate insă, pentru motive care îl privesc, să solicite numai anularea actului administrativ ilegal şi să-şi rezerve dreptul de a solicita daunele materiale şi morale pe calea dreptulii comun. Sub acest aspect, considerăm că persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ are un drpt de obtiune între acţiunea în daune prevăzută de Legea contenciosului administrativ şi acţiunea în despăgubiri conform dreptului comun.”40 2.1.2. PĂRŢILE ÎN LITIGIU DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV 1. Calitatea de reclamant în litigiile de contencios administrativ, potrivit art.1 din Legea nr. 29/1990 este condiţionată în primul rând de capacitatea acestui de a sta în justiţie (aceasta fiind prima condiţie de exexercitare a acţiunii de contencios administrativ). Deci, „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se pote adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.”41

Calitatea de reclamant o poate avea orice persoană fizică sau juridică, română ori străină, chiar şi un funcţionar al adnministraţiei publice, atunci când i se aduce atingere drepturilor pe care le are, prin acte administrative. De asemeni, calitatea de reclamant o poate avea chiar şi o persoană juridică, un organ al administraţiei publice(ex. O universitate, faţă de actele emise de Ministerul Învăţământului şi Stiinţei sau o regie autonomă, în raporturile lor cu autorităţile tutelare). A doua condiţie de exercitare a acţiunii de contencios administrativ este aceea a vătămării unui drept recunoscut de lege reclamantului. Deci, pentru a avea calitatea de reclamant în litigiile de contencios administrativ, persoana fizică sau juridică, română sau străină, trebuie să se considere vătămată în drepturile sale recunoscute prin lege (adică să fie prevăzute de lege în favoarea persoanelor fizice sau juridice care invocă încălcarea acestui drept). Dreptul recunoscut de lege reclamntului are în vedere un drept subiectiv pe care legea îl conferă reclamantului şi pe care autoritatea administrativă este obligată sa-l respecte sau să-l realizeze. În literatura de specialitate se mai precizează că:” nu e necesar neapărat ca dreptul vătămat să fie de natură administrativă; el poate să aparţină oricărei ramuri de drept. Important e ca vătămarea lui să fie rezultatul conduitei culpabile a organului administraţiei publice, chiar dacă acest organ nu este într-un raport direct juridic cu titularul dreptului.”. „Acţiunea în justiţie a reclamantului trebuie să prezinte un interes pentru el , căci fară interes aceasta nu poate exista. De exemplu, deşi reclamntul dovedeşte existenţa unui drept încălcat de auoritatea administrativă, reclamntul nu poate să se adreseze în justiţie şi să solicite anularea unui act deja revocat de organul care l-a emis, ori a fost anulat de organul ierarhic superior acestuia şi care n-a produs efecte juridice.”42

O altă condiţie de exercitare a acţiunii de contencios administrativ este cea ca „ vătămarea dreptului să fie cauzată printr-un act administrativ sau refuzul auturităţii administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept recunoscut de lege”. În legătură cu această condiţie sunt necesare unele precizări: - sunt considerate acte administrative doar actele juridice(de putere) ale unei autorităţi administrative, nu şi actele de putere ale unor autorităţi publice; - numai actele administrative pot face obiect al acţiunii de contencios administrativ pentru că numai acestea produc (nasc, modificăsau sting) efecte juridice; numai actele administrative individuale contencios administrativ; -actul administrativ individual să fie susceptibil de executare(devine astfel după ce a fost adus la cunoştinţă persoanei în cauză); se consideră act administrativ atât refuzul manifestat expres cât şi cel implicit, rezultat din tăcerea administraţiei sau din nepronunţarea sa în termenul de 30 de zile sau alt termen prevăzut de lege; autorul actului administrativ trebuie să fie o autoritate administrativă.”43 Altă condiţie necesară introdecerii acţiunii în contencios administrativ este aceea de a indeplinirii procedurii administrative prealabile.
2.

pot fi obiect al acţiunii în

Calitatea de pârât în litigiile de contencios administrativ o poate avea orice autoritate administrativă, înţelegând prin autoritate administrativă serviciile publice administrative care realizează sarcinile puterii executive de satisfacere a intereselor generale ale societăţii.

„Din prevederile art.13, al Legii nr.29/1990 potrivit cărora, acţiunile în justiţie pot fi formulate şi împotriva funcţionarului auturităţii pârâte, care a eliberat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă se

solicită plată unor dspăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin actul emis sau prin întârziere rezultă că, pârât(în anumite acţiuni în contencios administrativ)poate fi şi un funcţionar public”44. Legea dă drept însă, acestuia,să cheme în garanţie pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin scris să semneze actul a cărui legalitate(totală sau parţială) e supusă judecăţii sau invers. 2.1.3. OBIECTUL ACŢIUNII ÎN CONTENCIOS ADMINISTRATIV Obiectul acţiunii în contencios administrativ îl poate constitui fie anularea unui act administrativ, fie obligarea unei autorităţi administrative care refuză să rezolve o cerere şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată acestuia(actl administrativ ilegal sau refuzul nejustificat). Cu privire la actul administrativ ce formează obiectul unei acţiuni în contencios administrativ, se reţine că acesta, trebuie să fie un act administrativ de autoritate emis cu nerespectarea prevederilor legii. „Nu pot fi atacate în justiţie – pe calea contenciosului administrativ- actele de gestiune şi actele administrative cu caracter jurisdicţional precum şi cele pentru care legea prevede o altă procedură jurdică.”45 În concluzie, se poate afirma că, „pentru a putea forma obiectul unei acţiuni în contencios administrativ, este necesar ca actul administrativ prin care o persoană fizică sau juridică de consideră vătămată în drepturile ei, să fie un act administrativ de autoritate, pentru care legea specială să nu prevadă o altă procedură juridică de atac „46 „În ceea ce priveşte caracterul de autoritate al actului administrativ, acesta trebuie să rezulte din natura lui de a fi adoptat sau emis, în baza şi în vederea executării legii de un serviciu public administrativ investit, prin lege, cu dreptul de a adopta sau emite asemenea acte sau, cum susţinea

prof.C.G.Raricescu, acte săvârşite în vederea funcţionării serviciilor publice.”47 În ceea ce priveşte a doua trăsătură, aceea că legea specială să nu prevadă o altă procedură judiciară de atac, se poate spune că, în multe cazuri, legea prevede că cel vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ, se poate adresa instanţelor judecătoreşti de drept comun şi nu instanţelor de contencios administrativ sau organelor administratiei publice ierarhic superioare. Astfel, judecătoriile judecă: plângerile împotriva proceselor- verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor; contestaţiilor împotriva comisiilor judeţene pentru aplicarea Legii fondului funciar; a proceselor- verbale de adjudecare a unor licitaţii; contestaţiilor împotriva comisiilor judeţene pentru aplicarea prevederilor Legii nr.112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţe trecute în proprietatea statului. Organele administraţiei publice ierarhic superioare pot judeca, de exemplu, contestaţiile împotriva deciziilor de aplicare a sancţiunilor disciplinare aplicate de şefii serviciilor publice descentralizate al e ministerelor; contestaţiile împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate cadrelor didactice et.c Instanţele de contencios administrativ judecaă acţiunile împotriva actelor administrative de autoritate adoptate sau emise de serviciile publice, ca instituţii publice ori ca regii autonome de interes public. În legătură cu refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, ca obiect al acţiunilor de contencios administrativ, se observă că legiuitorul, prin alin.2 al art.1 din Legea nr.29/1990 arată că :”se consideră refuz nejustificat de

rezolvare a cererii la un drept recunoscut de lege şi faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.”48 „Într-o acţiune, întemeiată pe refuzul unei autoritîţi, o persoană fizică a cderut unui organ al administraţiei publice să-i elibereze o adeverinţă care interesa pe fratele acesteia (a persoanei fizice care reclama). Pentru ca cel care a formulat acţiunea nu era vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, acţiunea a fost respinsă.”49 Obiectul acţiunilor în contencios administrativ poate cuprinde şi cererea de reparare a pagubelor materiale şi morale ce i-au fost cauzate reclamantului. Repararea pagubei poate fi solicitată, atât prin acţiunea în care se cere anularea unui act administrativ de autoritate emis ilegal sau obligarea la rezolvarea unei cereri referitoare la undrept rercunoscut de lege, cât şi printro acţiune separată. Astfel, art.12 din Legea nr.29/1990 prevede că :”în cazurile în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp despăgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acţiunii de anulare, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei”50. „Pentru asemenea cereri, termenul de prescripţie este, în opinia noastră, de tri ani.”51.

2.1.4. ACTELE ADMINISTRATIVE EXCEPTATE DE LA CONTROLUL JUDECĂTORESC „Evulţia sistemului contencios în România, după adoptarea Constituţie din 1866, prin exacerbarea litigiilor de drept comun şi diminuarea, până la

înlăturarea totală în anumite perioade, a litigiilor speciale, a impus ca anumite acte să fie exceptate de la acţiunile în contencios administrativ. În perioada interbelică, această problemă a făcut chiar obiectul reglementării de ordin constituţional. Astfel, în art.107, alineatul final din Constituţia de la 1923, se preciza: „Puterea judecătorească nu are căderea de a jude ca actele guvernamentale precum şi actele de comandament cu caracter militar.”52 În art.2 al Legii nr.29/1990, privind contenciosul administrativ, se prevăd o serie de acte administrative care sunt, fie complet excluse de la controlul judecătoresc, fie supuse altor proceduri de control juridic sau jurisdicţional decât cea stabilită prin legea menţionată, fie supăsă unei proceduri de control judiciar specific, reglementat chiar prin Legea nr.29/1990. Astfe, potrivit acestei legi, nu pot fi atacate în justiţie:
1. Actele care privesc rapoturile dintre Parlament sau Preşedintele

României şi guvern . Aceste acet sunt făcute, în baza unei competenţe legale, de către Parlament şi Preşedintele României, în raporturile cu Guvernul. „ Prin aceste acte sunt puse în mişcare atribuţii care revin puterii legiuitoare, instanţei prezidenţiale, în rapot cu Guvernul şi respectiv atribuţii ale Guvernului în rapot cu menţionatele subiecte de drept. Socotim că, prin natura lor, raporturuile respective care fac obiectul acestor acte sunt emise, de către autorităţile administrative de autoritate. Dacă totuşi pe act, au caracter politic şi nu sunt acte administrative de autoritate. Dacă totuşi pe baza acestor acte sunt emise, de către autorităţile administrative, acte administrative prin care se pretinde că s-au vătămat unele drepturi recunoscute de lege persoanelor fizice sau juridice, din interdicţia prevăzută de Legea contenciosului administrativ, rezultă că actele respective nu pot face obiectul acţiunii în contencios

administrativ şi judecătorul nu le poate controla nici pe calea excepţiei de ilegalitate, în vederea acordarii de daune pentru pagubele suferite.”53 Antonie Iorgovan precizează în legătură cu aceste acte că „ sunt avute în vedere două categorii de raporturi: 1) Parlament-Guvern şi 2) Preşedintele României- Guvern, iar în fiecare raport se includ atât actele unui subiect, cât şi actele celuilalt subiect.”54 Privind primul raport, în art.110 din Constituţie se prevede că :” Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor sunt obligate să prezinte informatiile şi documentele cerute de camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedintelui acestora”55 „Între aceste documente pot fi şi hotărâri ale Guvernului, date cu exces de putere, prin care se încalcă drepturi sau interese legitime ale persoanelor. Nu orice act al Guvernului care priveşte raporturile dintre Parlament şi Guvern este şi act de guvernământ, unele sunt clar acte administrative fără încărcătură politică, care pot fi atacate în contencios administrativ.”56 „În ceea ce priveşte actele Guvernului în raporturile cu Preşedintele României, faţă de dispoziţiile Constituţiei, reţinem că acestea îmbracă forma propunerilor (ex.-Preşedintele României acreditează şi recheamă reprezentanţii dipomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice din Constiuţie), a negocierilor unor tratate internaţionale (ex. Preşedintele României nu poate incheia în numele României, decât tratatele intenaţinale negociate de Guvern) sau a actelor juridice specifice prevăzute de art.107 din Constituţie. Prin eleminare, vor intra în sfera excepţiei la care ne referim, numai propunerile, negocierile, punctele de vedere, nu şi hotărârile, cărora li se va aplica dreptul comun al contenciosului administrativ, respectiv ordonanţele,

cărora li se vor aplica regulile contenciosului administrativ constituţional. Invers, actele Preşedintelui care privesc raporturile sale cu Guvernul, ca regulă, sunt acte cu acracter politic”57. Astfel, potrivit Constituţiei din 21 noiembrie 1991, pe baza votului de încredere acordat de Parlament, „Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru; numeşte Guvernul;revocă şi numeşte membrii guvernului în cazul remanierii guvernamentale;consultă Guvernul şi participă la şedinţele acestuia; primeşte jurământul primului-ministru şi ai celorlalţi membri ai acestui; desemnează un prim-ministru interimar; cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţie lor; poate dispune suspendarea din funcţie a unui membru al Guvernului, dacă s-a cerut urmărirea penală; et..”58
2. Actele admionistrative de autoritate şi de gestiune ale organelor

de conducere din cadrul Parlamentului „Expresia organe de conducere din cadrul Parlamentului are un sens foarte larg; ea evocă atât organele de conducere ale fiecărei Camre, căt şi organele de conducere ale aparatului, adică persoanele cu mari funcţii de decizie.”59 Actul administrativ de autoritate este un act unilateral (emană de la un singur organ) iar actul administrativ de gestiune este un act bilateral(între doi subiecţi). „Prin acte administrative de gestiune se înţeleg acele acte juridice pe care administraţia le face pentru conservarea, mărirea sau micşorarea patrimoniului său”60 Acţiunea de contencios administrativ nu are ca obiect asemenea acte administrative care emană de la organele de conducere ale Parlamentului. „Organele de conducere ale Parlamentului sunt organele situate în afara administraţiei, ele fiind organe parlamentare. Ca atare, actele administrative

de autoritate şi cele de gestiune nu pot fi controlate de instanţele de contencios administrativ, deoarece nu sunt acte care emenă de la o autoritate administrativă. În ceea ce priveşte această categorie de acte, ne aflăm în prezenţa unei cauze de neprimire, trasă din natura de la care emană aceste acte.”61 Alexandru Negoiţă precizează referitor la aceasta:”Nu există nici o justificare pentru a scoate în afara contenciosului administrativ actele de autoritate şi de gestiune, chiar ecle pe care le fac autorităţile administrative din cadrul Parlamentului. La aceste instituţii funcţionează o serie de birouri, încadrate cu funcţionarri de carieră, a căror situaţie juridică trebui protejată, deschizăndu-se posibilitatea folosirii acţiunii în contencios administrativ în cazul încălcării drepturilor lor. Pentru actele de gestiune, cu atăt mai mult nu se poate înlătura posibilitatea acţiunii în justiţie în cazul ivirii unor astfel de litigii între stat şi particulari în general credem că redactarea textului din Legea nr.29/1990 precum ca nu pot fi atacate în justiţie, trebuie interpretată prin raportare la obiectul legii respective şi anume că nu este aplicabilă legea menţionată actelor administrative de gestiune. Rezultă de aici că pentru actele de gestiune nu se aplică reglementarea prevăzută de legea contenciosului administrativ, care, după cum am arătat, priveşte numai actele administrative propriu-zise de autoritate. Deci, pentru actele de gestiune făcute de stat este deschisă acţiunea de drept comun.”62
3. Actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a

statului nu pot fi obiect al acţiunii în contencios administrativ pentru căau un caracter preponderent politic şi nu pot fi lăsate la aprecierea judecătorului.

În forma actualăde exprimare a legii, actele respective, intervenind oricănd privitor la siguranţa internă şi externă a statului, orice măsură de protecţie care face obiectul actelor administrative, ar putea fi considerată referitoare la siguranmţa statului şi excluse deci de contenciosul administrativ, ceea ce ni se pare a fi nejustificat în raport cu exigenţele ocrotirii drepturilor cetăţeneşti în condiţiile statului de drept.”63
4. Actele administrative referitoare la interpretarea şi executarea

actelor internaţionale la care participă România . Acestea au acracterul actelor de guvernământ şi se referă la încheierea, interpretarea şi executarea tratatelor internaţionale în care România este parte, precum şi la protecţia diplomatică a cetăţenilor, lăsându-se Guvernului şi Ministerului de Externe , puterii executive în general, responsabilitatea acţiunii iplomatice. „Textul legii vizează întreaga categorie de acte şi are scopul de a lăsa Guvernului întreaga responsabilitate cu privire la interpretarea şi executarea actelor internaţionale, fără a exista posibilitatea de acţionare în contencios administratibv.”64 Această excepţie este explicată de profesorul C.G.Raricescu, prin necesitatea de a apăra siguranţa externă a statului, respectiv prin responsabilitatea exclusivă a Guvernului în materie diplomatică. Guvernul, afirmă dânsul, „fiind singurul în măsură a aprecia şi hotărâ săvârşirea unor acte cu caracter internaţional care prin repercursiunile pe care le-ar avea sunt de o gravitate exceptională; în acest înţeles, libertatea şi autunomia acţiunii diplomatice a Gu vernului pot intra în noţiunea de cerinţe de ordine superioară, de care ne vorbeşte Legea contenciosului administrativ.”65

5.Actele administrative emise în circumstanţe speciale efectelor unor evenimente prezentând pericol public.

pentru luarea

măsurilor urgente, de organele executive, pentru evitarea sau înlăturarea „Aceste acte administrative s-ar părea, prin formularea cuprinsă în finalul aliniatului a di art.2 al Legii nr. 29/1990, că se referă numai la organele puterii executive, în realitate însă, aceste acte pot interveni de la autorităţile administrative teritoriale, care includ, pe lângă organele puterii executive şi pe cele al administraţiei locale”66 În art.2 din legea menţionată sunt enumerate câteva situaţii în care se pot emite asemenea acte administrative:” actele administrative emise ca urmare a stărilor de necesitate sau cele emise pentru combaterea calamităţilor naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor, epizotiilor şi a altor evenimente de aceeaşi gravitate.”67. În acest text sunt grupate două feluri de acte, deosebite prin natura lor. Primul se referă la ctele emise ca urmare a stării de necesitate. „Asemenea acte adoptate de autoritatea administrativă n-ar putea avea,credem, decât un caracter provizoriu, pe perioada cât durează starea de necesitate, pe de altă parte, credem că asemenea acte ar trebui supuse ratificării organului legisltiv.”68 Al doilea fel de acte administrative pot fi adoptate, după cum prevede textul, pentru evitarea sasu înlăturarea efectelor unor evenimente periculoase, cum sunt calamităţile naturale(extinderea unor boli infecţioase la un număr mare de persoane dintr-o anumită colectivitate), epizotiile( extinderea unor boli infecţioase la un numă mare de animale dintr-o regiune). Deşi aceste acte sunt exceptate de la Legea contenciosului administrativ de a putea fi contestate în justiţie, judecătorul este totuşi competent să verifice leglitatea acestora, cercetând dacă au fost emise în condiţiile prescrise de lege, constatând dacă există sau au existat circumstanţele pentru care au fost

emise actele respective, ceeea ce costituie condiţia de legalitate pe care trebuie să o îndeplinească pentru a putea fi exceptate. Aceste circumstanţe privesc motivul şi mobilul actelor administrative în cauză. 6. Acte de comandament cu caracter militar această categorie de acte administrative au fost exceptate în ţara noastră, pentru prima dată, prin art.107 din Constituţia de la 1923, care prevedea că puterea judecătorească nu are căderea de a judeca actele de comandament cu caracter militar. Aceeaşi reglementare se găseşte şi în Legea contenciosului administrativ din 1925, precum şi în art.2 alin b, din Legea contenciosului administratin nr. 29/1990. se conturează astfel noţiunea actelor de comandament cu caracter militar ca fiind actele făcute de organele militare, a cadrelor militare încadrate în aceste unităţi. Deci, aceste acte nu se adresează persoanelor fizice sau juridice din afaras unităţilor militare,ele sunt făcute în legătură cu serviciile şi îndatoririle militare,din cadrul serviciului, de aceea nu sunt susceptibile de a fi atacate în contencios administrativ. „ Ori de câte ori autorităţile militare acţionează în organizarea executării şi în executarea legii în raporturile cu persoanele fizice şi juridice, sunt susceptibile de a fi contestate în contencios administrativ. Această precizare operează şi în cazul în care vătămarea drepturilor priveşte persoanele care au calitatea de militar sau putând să aibă această calitate alorificând un drept 70 (ex- trecerea în retragere a unui ofiţer sau refuzul de a i se recunoaşte dreptul la pensie este act susceptibil de acţiune în contencios administrativ, acesta neavănd caracter de act de comandament militar). „Ţinând seama de faptul că Legea contenciosului administrativ nr.29/1990 nu cuprinde, în cadrul excepţiilor de la aplicarea acesteia şi actele autorităţilor militare, altele decât cele de comandament cu caracter militar, socotim că instanţele de contencios administrativ sunt completate să verifice

legalitatea actelor administrative care au caracter de comandamente militare cu condiţia că aceste acte să nu întrunească trăsăturile actelor cu caracter militar, ci să fie acte administrative de autoritate asemănătoare a actelor administrative de autoritate adoptate sau emise de oricare serviciu public administrativ. „Majororitatea autorilor care s-au ocupat de această noţiune au făcut distincţia între actele de comandament cu acracter militar, care intervin în raporturile dintre autorităţile militare şi populaţia civilă şi actele de comandament cu caracter militar care intervin în interiorul ierarhiei militare. Cele din prima categorie erau supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ. Prin eliminare, în sfera noţiunii de act de comandament cu caracter militar, au fost reţinute numai actele care răspundeau principalei sarcini a unui asemenea comandament militar, aceea de a comanda, de a ordona ceva din punct de vedere militar”72 7. Actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cîrora se prevede prin lege specială, o altă procedură juridiciară, adică acele acte administrative de autoritate pentru care, prin legi speciale, controlul legalităţii acestor acte este atribuit altor instanţe judecătoreşti decât cele de contencios administrativ.”77. Aici se includ: actele de stare civilă a căror legalitate este verificată de către judecătorii, tot astfel, cel nemulţumit pentru nerezolvarea cererii de eliberare a unui paşaport se va putea adresa juddcătoriei, actele referitoare la spaţiul locativ de stat, sunt de asemeni de competenţa instanţelor judecătoreşti(cu excepţia celor date în mod expres în competenţa altor organe). „Tot în legătură cu sesizarea instanţelor de contencios administrtiv cu acţiuni de competenţa altor instanţe judecătoreşti, s-a constatat că unele instanţe de contencios administrativ resping acţiunile ca inadmisibile, iar altele îşi declină competenţa în favoarea judecătoriilor

competente. În ceea ce ne priveşte, considerăm ca ultima soluţie este cea legală. 8.Actele de gestiune săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său. Litigiile care se ivesc în legătură cu aceste acte se soluţionează pe baza normelor de drept comun. Aşa este cazul actelor unilaterale de dreptul muncii referitoare la inchiere, executarea ori încetarea contractului de muncă, în legătură cu care orice litigii sunt de competenţa organelor de jurisdicţie a muncii. 9.Actele administrative adoptate în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic. „Controlul ierarhic, se exercită într-o ierarhie administrativă, de autorităţile sau funcţionarii superiori, asupra unităţilor si funcţionarilor din teritoriu, aflaţi într-a anumită subordonare administrativă” 75. Acest control se exercită, nu numai din punct de vedere al oportunităţii şi utilităţii adoptării sau emiterii actului respectiv. În aceste cazuri, potrivit textului citat, aceste acte administrative nu pot fi atacate în contencios administrativ, pentru că aceste instanţe sunt competente să aprecieze legalitatea actelor administrative de autoritate şi nu oportunitatea adoptării sau emiterii lor.”76 10. Cererile privitoare la stabilirea şi scăderea impozitelor şi taxelor, precum şi amenzilor prevăzute în legile de impozite şi taxe. În art3 din Legea nr.29/1990 se arată că aceste cereri se rezolvă de către organele prevăzute de legea specială şi în condiţiile stabilite de aceasta. Este cazul, de exemplu, al contestaţiilor privind stabilirea, încasarea şi urmărirea impozitului pe profit care se rezolvă (potrivit art. 19 din Legea nr.12/1991) de către direcţiile generale ale finanţelor publice şi a controlului financiar de stat şi a municipiului Bucureşti. Împotriva deciziei, date de aceste organe, se

poate face contestaţie la Ministerul Finanţelor, soluţia dată de acest minister fiind definitivă. 11.Actele administrative jurisdicţionale. Art.4 din Legea nr.29/1990 prevede că „Actele administrative jurisdicţionale cu excepţia celor prevăzute de art.3 şi a celor din dmeniul contravenţiilor pot fi atacate în contencios administrativ cu recurs, după epuizarea căilor administrativ jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie. Hotărârea curţii este definitivă.”77 De aici rezultă că atunci când printr-o lege se prevede o anumită jurisdicţie pentru contestarea unui act administrativ persoana vătămată în dreptul său prin acest act trebuie să folosească, mai întâi, regulile jurisdicţiei respectie . Aceasta inseamnă de fapt o excepţie de la regulile contenciosului administrativ. Dacă actul administrativ ce rezultă în urma folosirii jurisdicţiei respective a rămas definitiv el poate face obiect numai al recursului la Curtea Supremă de Justiţie. Indirect însă, cu prilejul soluţionării recursului Curtţii Supreme de Justiţie, va examina şi legalitatea actului administrativ prin care s-a vătămat un drept al reclamentului.

2.1.5. INSTANŢELE DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV Ptrivit art. 10 alin.1 din Legea nr.554/2004, judecarea acţiunilor de contencios administrativ este de competeţa tribunalului sau a Curţii de Apel în a cărui rază teritorială îşi ars domiciliul reclamantul.(În dreptul comun competenţa aparţine instanţelor de la domiciliul sau sediulpârâtului). Această regulă are în vedere instituirea unui regim de protecţie pentru reclamant şi prin urmare, acesta are un drept de opţiune în a alege între

instanţa de contencios administrativ de la domiciliul său şi cea dela domiciliul pârâtului. Înstanţele de contencios administrativ sunt, potrivit prevederilor legale: tribunalele judeţene şi al municipiului Bucureşti, Curţii de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie (care soluţionează recursurile). Potrivit Codului de procedură civilă tribunalele judeţene şi al municipiului Bucureşti judecă, în primă instanţă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel.”78 Sunt de competenţa tribunalelor ca primă instanţe de contencios administrativ, actele administrative de autoritate adoptate sau emise de : - consiliile locale(comunale, orăşeneşti) cu excepţia consiliului local al municipiului Bucureşti, de primari şi de serviciile publice ale consiliilor locale; - instituţii publice de învătământ, cukltură , artă, sănătate s.a., indiferent de subordonare; - regiile autonome de interes public naţional sau local. În practică apar unele conflicte de competenţă materială. Astfel, s-a pus problema instanţelor competente în cauzele în care reclamantul, prin aceeaşi acţiune, a chemat în judecată autorităţi administrative ale căror acte pot fi controlate, în acdrul aceleiaşi circumscripţii a unei curţi de apel. „Asemenea conflicte de competenţă se soluţionează de secţia de contencios administrativ a curţii de apel în a cărei circumscripţie funcţionează instanţele judecătoreşti aflate în conflict de competenţă.”79 Privind competnţa teritorială, art.6 din Legea nr.29/1990, modificată, prevede: „judecarea acţiunilor formulate în baza art1 din prezenta lege este de competenţa tribunalului sa a curţii de apel în a cărui bază teritorială îsi are

domiciliul reclamantul, potrivit competenţei materiale prevăzut de art.2 şi 3 din Codul de procedură civilă”. Curtea Supremă de Justiţie a statuat că dispoziţiile cuprinse în art.6 ali.1 din Legea nr. 29/1990 nu stabilesc o competenţă teritorială absolută, ci au caracterul unor norme de protecţie pentru reclamnt şi, într-o asemenea situaţie reclamantul are dreptul şă aleagă între normele dreptului comun în materie sau normele de protecţie prevăzute în art6 alin1 poate reveni.”80 Tot în privinţa competenţei teritoriale este de relevat şi aspectul strămutării cauzelor de la o instanţă la alta de acelaşi grad. „Deşi strămutarea priveşte numai competenţa teritorială, cu prilejul judecării cauzei, de către instantă astfel investită, trebuie să se ţină seama şi de competenţa materială, astfel încât, judecata să se facă de instanţă competentă material care a fost investită prin admiterea cererii de strămutare.”81 Potrivit art3 pct1 din Codul de procedură civilă, curţile de apel judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele de competenţa autorităţilor administraţiei publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor publice descentralizate la nivel judeţean, ale minsterelor şi ale celorlalte organe centrale ale autorităţilor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti. Aceasta este deci competenţa curţilor de apel, ca primă instanţă, iar potrivit punctului 2 al aceluiaşi articol, ele judecă, ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale. Cutea Supremă de Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronuunţate de Curtea de Apel în primă instanţă. SECŢIUNEA aIIa din Legea nr.29/1990.”Însă odată aleasă instanţa de către reclamant, acesta nu mai

ACTELE

ADMINISTRATIVE

CE

INTRĂ

ÎN

COMPETENŢA

CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV 2.2.1. Noţiunea de act administrativ Actul administrativ constituie o actegorie de acte juridice adoptate sau emise în principal de autorităţile şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică, precum şi în instituţiile publice şi regiile autonome, fiind o modalitate de lucru a acestora prin care se asigură realizarea sarcinilor care revin administraţiei publice. Noţiunea de adoptate se foloseşte pentru actele juridice care sunt rezultatul deliberării într-un organ colegial iar noţiunea de emise, pentru cel care provin de la o autoritate”82. actel administrative sunt acte juridice, adică manifestări de voinţă făcute în exerciterea funcţiei executive a statului în scopul de aproduce anumite efecte juridice, a căror realizare este garantată prin posibilitatea de a recurge la forţa de constrăngere a statului în condiţiile prevăzute de normele juridice în vigoare.”83 Actul administrativ este principala formă prin care se realizează administraţia publică şi constă într-o manifestare expresă de voinţă, prin care se crează, se modifică sau se sting raporturi juridice de drept administrativ. Trăsăturile actului administrativ (ce îl deosebesc de alte categorii de acte juridice: lege, contract, hotărăre judecătorească etc.): - Actul administrativ este forma principală a activităţii autorităţilor administraţiei publice(celelalte forme sunt faptele şi operaţiunile administrative); - Actul administrativ este o manifestare de voinţă unilaterală ce aparţine autorităţii administraţiei publice care l-a adoptat sau emis. În legătură cu această trăsătură este de precizat că uneori actele administrative se emit de organele adminstraţie publice la cererea celor

interesaţi(ex- emiterea unei autorizaţii de exercitare a unei profesii) iar alteori se emit fără consimtământul persoanei căreia se adresează - Actul administrativ este obligatoriu faţă de persoanele fizice sau juridice cărora li se adresează dar şi faţă de organul care l-a emis, trebuind sa-l respecte el însuţi pe parcursul valabilităţii lui. Această trăsătură rezultă din faptul că actul administrativ este dat pe baza şi în executarea legii, bucurându-se astfel de prezumţia de legalitate. Astfel, actele administrative nu pot conţine dispoziţii contrare legilor, legea putând însă modifica ori anula oricând un act administrativ. - Actul administrativ este executoriu imediat după ce intrat vigoare, fără nici o formalitate, fără a fi nevoie de intocmirea unei formalităţi ulterioare( cum e cazul unei hotărâri judecătoreşti definitive). 2.2.2 Clasificarea actelor administrative 1. „după natura juridică ele pot fi: - acte administrative de autoritate emise de organele administrative pe baza şi în vederea excutării legii, cu scopul de a naşte, modifica sau atinge unele raporturi juridice; - acte administrative de gestiune. Aceste se incheie de serviciile publice administrative cu persoanele fizice şi juridice şi privesc buna gestionare a domeniului public al statului sa al unităţilor administrativ-teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună). Aceste acte sunt bilaterale (cuprind două manifestări de voinţă: a serviciului public administrativ şi a unei persoane fizice sau juridice).
-

acte administrative jurisdicţionale care se emit de organele de jurisdicţie administrativă şi se ocupă cu soluţionarea conflictelor apărute între servicii publice şi particulari”84.

În legătură cu această clasificare a actelor administrative, Tudor Drăganu preciza:” O distincţie importantă în sânul actelor administrative, de care depinde în multe sisteme de drept cărui organ i se atribuie competenţa de a soluţiona litigiul dintre cetăţean şi organul administrativ, precum şi reglementarea consecinţelor hotărârii pronunţate, este cea care se face între actele de autoritate şi cele de gestiune. Această distincţie pleacă de la constatarea că organele statului pot acţiona în raporturile lor cu persoanele fizice sau juridice în două calităţi deosebite. Pe de o parte, aceste organe pot acţiona ca organizaţii înzestrate cu puterea de stat, putând, în această calitate, să creeze drpturi în favoarea sau obligaţii în sarcina indivizilor prin manifestări unilaterale de voinţă. De exemplu: printr-un regulament comunal se stabileşte obligaţia de a respecta o anumită aliniere a construcţiilor ce urmează să fi ridicate ; prin procesul-verbal al organului competent , o persoană este obligată la plata unui impozit etc..Aceste acte, prin care organul administratiei publice acţionează în calitate de organ cu puterea de comandă a statului se numesc în mod curent<<acte de autoritate>>. Pe de altă parte, adeseori organele de stat intră în raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice în calitate de titulare ale unui patrimoniu, recurgând la aceleaşi acte juridice caşi simpli particilari. Aşa de exmplu, organele de stat pot încheia contracte de vânzare-cumpărare, contracte de închiriere, de arendă, de muncă etc.. Toate aceste acte, care iau naştere pe baza principiului egalităţii între părţi, iar nu a dreptului de comandă cu care sunt investite autorităţile administrative, formează categoria <<actelor de gestiune>>”85 2.După competenţa materială pot fi : - acte administrative cu caracter general normativ – se adoptă sau se emit de autorităţile adminstraţiei publice cu o competenţă materială generală. Aici

sunt incluse: decretele Preşedintele României, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, hotărârile consiliilor judeţene şi locale, unele ordine ale prefecţilor şi dispoziţii ale primarilor cu caracter normativ; - acte administrative de specialitate: acestea sunt emise de organele de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale. De aici fac parte: ordinele şi instrucţiunile emise de miniştri şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; alte acte emise de aceştia (ex- regulamente, îndrumări, circulare etc.,), precum şi cele emise de conducătorii serviciilor publice descentrlizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale. 3. După componenţa teritorială pot fi : - acte administrative adoptate sau emise de organele administraţiei publice centrale( decretele Preşedintelui României, hotărârile şi ordonanţele Guvernului etc. ). Acestea produc efecte pe tot cuprinsul ţării. - acte administrative adoptate sau emise de autorităţile administrative publice locale(hotărâri ale consiliilor judeţene şi locale, dispoziţiile primarilor, ordinele prefecţilor etc. ). Acestea produc efecte în limitele unităţii administrativ-teritoriale, în care funcţionează autorităţile ce le emit. 4.După gradul de întindere al efectelor juridice: -acte administrative normative – ce produc efecte cu caracter general şi impersonal( decrete ale Preşedintelui României, hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului, instrucţiuni, regulamente ale miniştrilor, ordinele prefecţilor etc. ). „Ceea ce este specific actelor administrative normative este faptul că ele crează, modifică, suspendă sau desfiinţează reguli de conduită umană

formulate în abstract fără considerare de persoane determinate şi au un caracter obligatoriu, adică sunt susceptibile de a fi aplicate, la nevoie, prin constrângere de stat. În schimb, ori de câte ori efectul juridic al manifestării de voinţă conţinută în actul administrativ constă în crearea, modificarea, suspendarea sau defiinţarea unor drepturi şi obligaţii pentru una sau mai multe persoane dinainte determinate, vom fi în prezenţa unui acte administrativ individual „86 - acte administrative individuale care produc efecte numai pentru persoanele fizice sau juridice determinate. 5. După natura efectelor juridice pe care le produc: - acte administrative care acordă drepturi (acte constitutive) - acte administrative ce constată existeţa unui drept (acte declarative de drepturi). 6. După autoritatea care le emite actele administrative sunt: -actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice Din această categorie fac parte toate actele administrative emise de autorităţile administrative publice locale şi centrale, -acte administrative adptate de Parlament; -acte administrative emise de instanţele judecătoreşti; - acte administrative emise de instituţiile publice; - acte administrative emise de regiile autonome; 7.După perioada de timp în care produc efecte juridice: -acte administrative permanente( produc efecte juridice de la intrarea în vigoare şi până la abrogare);î - acte administrative temporare( produc efecte juridice doar pentru anumită perioadă de timp). o cu competenţă materială generală şi specială, cu competenţa teritorială, centrală sau locală;

2.2.3. ACTUL ADMINISTRATIV DE AUTORITATE 1. Cerinţele de legalitate sunt : -actele să fie adoptate sau emise de autorităţile sau persoanele competente material şi teritorial; -conţinutul să fie conform cu al legii în baza căruia e emis; -actele să corespundă scopului urmărit de lege; -actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative şi cu respectarea procedurii prevăzută de lege. Competenţa în adoptarea (emiterea) actului , este ansamblul de drepturi şi obligaţii ce revin unei autorităţi a administraţiei publice sau a unui funcţionar public pentru realizarea cărora poate adopta sau emite acte juridice administrative. Competenţa poate fi : personală,materială şi teritorială. Suplinirea în exercitarea competenţei constă în înlocuirea titularului acesteia cu altă persoană ( adjunctul ) pe timpul când acesta nu o poate exercita . Delegarea de competenţă constă în desemnarea de către o autoritate sau persoană a unei alte autorităţi sau persoane care să exercite numai anumite atribuţii ce revin titularului competenţei. O altă condiţie de legalitate a actelor administrative priveşte cerinţa conformităţii cu legea a conţinutului acestor acte(aceasta se analizează în raport cu fiecare din elementele componente ale normelor juridice cuprinse în act :ipoteza,dispoziţia şi sancţiunea). Privind conformitatea actelor administrative cu scopul legii (o altă condiţie de legalitate a acestor acte ),trebuie menţionat că actul administrativ derivând din lege şiemis tocmai în vederea executării legii nu poate avea un alt scop ,o altă finalitate. A patra condiţie de legalitate a actului administrativ priveşte forma acestuia.

Indiferent că ele sunt normative sau individuale ,actele normative se redactează în limba română şi în forma scrisă. Forma scrisă a actului administrativ e necesară pentru următoarele considerente: - pentru a se cunoaşte conţinutul exact al actului; - pentru a se putea executa întocmai; - pentru a putea dovedi ,în caz de litigiu ,existenţa şi efectele pe care trebuie să le producă actul respectiv; - pentru a se putea controla dacă s-au respectat condiţiile de legalitate. Condiţiile de formă ce trebuie îndeplinite de actele administrative se împart în: -condiţii de formă exterioară (dacă nu sunt respectate duc la anulabilitatea actului-nulitate relativă); -condiţiile de ordin tehnic (ce nu atrag anulabilitatea actului). Din prima categorie amintim: -lipsa denumirii autorităţii administraţiei publice care a adoptat sau emis actul (ceea ce face să nu se ştie de la ce serviciu public provine actul şi dacă acesta era competent să-l adopte sau să-l emită); -lipsa datei la care a fost adoptat sau emis actul (ceea ce face să nu se ştie dacă a fost adoptat sau emis în termenul prevăzut de lege); -lipsa datei intrării sale în vigoare; -neaplicarea sigiliului(ştampilei)emitentului (lipsa acestuia duce la inexistenţa actului ); -lipsa semnăturii conducătorului autorităţii emitente (care duce de asemeni la inexistenţa actului); -lipsa numărului actului (necesar pentru identificarea actului respectiv).

Altă condiţie de legalitate a actelor administrative pentru ca ele să fie valabile o constituie actualitatea şi oportunitatea. Pentru unele acte administrative legea prevede şi condiţia contrasemnării lor de cei ce asigură punerea lor în executare. Nerespectarea acestei cerinţe duce la nulitatea actului(ex- unele decrete emise de Preşedintele Românieie care trebuie contrasemnate de primul ministru sau hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului care trebuie contrasemnate de miniştrii ce au obligaţia să le pună în executare). Condiţiile de fond „Sunt sancţionate cu nulitate absolută toate actele administrative de autoritate adoptate sau emise cu încălcarea uneia sau a mai multor condiţii de validitate şi pentru care legea ori principiul legalităţii actelor administrative de autoritate prevă sau, respectiv, cer o astfel de sancţiune. În toate cazurile nulitatea va putea fi stabiită de organele competente,de regulă, instanţele judecătoreşti,dar nu numai acestea ci şi de autoritatea administrativă ierhic superioară „87. 2. Procedura adoptării şi emiterii actului administrativ de autoritate Actele pregătitoare adoptării actului administrativ În vederea adoptării actului administrativ( mai ales când acesta are un caracter normativ) se efectuează o serie de operaţiuni ca : evidenţe şi date statistice, referate, rapoarte, informări, dări de seama, avize,autorizări etc. La eleborarea proiectului de act administrativ se au în vedere unele condiţii de tehnică juridică privind redactarea proiectului şi forma sa exterioară (textul să fie clar, corect redactat, stilul folosit să fie bine structurat în părţi, capitole, paragrafe,articole etc).

După ce proiectul de act administrativ a fost elaborat (cu respectarea cerinţelor de tehnică juridică), acesta e trimis spre avizare autorităţilor abilitate. „Avizele sunt opinii ale unei autorităţi a administraţiei publice solicitată de o altă autoritate a administraţiei publice în legătură cu o anumită problemă asupra căreia autoritatea care îl solicită urmează să se pronunţe prin emiterea unui act administrativ. Avizele pot fi : facultative(când organul care emite actul administrativ are dreptul – facultatea –de a cere sau nu părerea altui organ şi dacă a cerut-o are facultatea să ţină sau nu cont de această părere,), consultative (când organul ce emite sau adoptă actul administrativ are obligaţia să le solicite altui organ dar nu e obligat să se conformeze acestora ), conforme ( când organul ce emite actul administrativ are obligaţia de a solicita dar şi de a se conforma acestor avize). Avizele nu produc prin ele însele efecte juridice, dar fără avizul conform, actul administrativ nu este valabil”88 În unele cazulri, pentru adoptarea sau emiterea actului administrativ legea prevede acordul al unui organ. Acordul este manifestarea de voinţă a organului stabilit de lege prin care acesta îşi dă consimţământul la adoptarea sau emiterea actului, organul emitent neputând acţiona fără acest consimţământ. În alte cazuri legea condiţionează emiterea actului administrativ de aprobarea sau confirmarea, ori autorizarea din partea altui organ. „Activităţile concomitente actului administrativ sunt: semnarea (de către conducătorul organului administrativ respectiv), în unele cazuri contrasemnarea (când legea prevede acest lucru ), ştampilarea şi transmiterea către serviciul public care se ocupă cu evidenţa actelor în

vederea înregistrării, multiplicării, comunicării (actului administrativ e transmis persoanei sau organului interesat) sau publicării (aducerea lor la cunoştinţă tuturor subiecţilor de drept, prin tipărire în Monitorul Oficial sau prin afişarea lor într-un loc public) şi păstrării sale”.89
3.

Aplicarea actului administrativ de autoritate.

„În principiu, actele administrative se aplică de la intrarea lor în vigoare, producând efecte juridice pentru viitor. Intrarea în vigoare a actelor administrative, are loc de regulă, de la data adoptării lor, dacă înşuşi actul nu prevede o dată ulterioară pentru intrarea în vigoare.”90 Actul administrativ se aplică din oficiu, nu are nevoie de <<autorizarea>>altui organ pentru a fi pus în executare. În unele situaţii acplicarea actului administrativ poate fi întreruptă definitiv sau temporar. Este vorba de: - suspendare( situaţia în care un act administrativ, fără a fi desfiinţat, nu se mai aplică, în mod temporar şi provizoriu, adică, întrruperea vremelnică a efectelor juridice ale actului respectiv). De regulă suspendarea intervine în următoarele situaţii: - când există o problemă litigioasă în legătură cu acest act; - când, în materie contravenţională, conform art.31, alin 3 din Legea nr.32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, contravenientul face contestaţie ; - când instanţele judecătoreşti pronunţă suspendarea, atunci când legea le conferă această competenţă. Spre exemplu art.9 din Legea nr. 29/1990 prevede această copetenţă instanţelor judecătoreşti, de a pronunţa susupendarea actelor administrative la cererea cerlor vătămaţi în drepturiole lor prin astfel de acte, pentru a preveni o pagubă iminentă;

- când organele administraţiei publice ierarhic superioare celui care a emis actul şi care pe baza acestei competenţe exercită un control asupra activităţii, organelor subordonate au dreptul ca atunci când există îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ emis de organul inferior, să hotărască suspendarea celui act;
-

suspendarea privind efectele actelor administrative poate fi făcută chiar de organul care a emis actul.”91

- revocarea (retragerea actuluii de către însăşi organul emitentretractarea); Revocarea poată să aibă caracter oobligtoriu când este prevăzută expres de lege sau este dispusă de organul ierarhic superior. În celelalte cazuri are caracter facultativ. Sunt supuse revocării atât actele administrative normative cât şi cele individuale. Îcazul celor din urmă sunt însă şi excepţii şi anume: actele administrative jurisdeicţionale şi cele prin care s-au creat drepturi subiective în favoarea unor persoane, nu sunt revocabile. În aceeaşi categorie de acte administrative nerevocxabile pot fi incluse şi cele care au fost realizate material. Îrevocabilitatea actelor administrative jurisdicţionale derivă din trăsăturile lor specifice şi anume: prin ele se soluţionează litigiile între părţi;emiterea actului se face după o procedură specială caracterizată prin faptul că organul emitent nu se sesizează din oficiu iar procedura elaborării se bucură de stabilitate mai mare; emitentul nu mai poate reveni asupra actului său –se dezinvesteşte. Actul administrativ este revocabil numai până în momentul în care a intrat în în circuitul civil, în ordinea juridică a statului, după acest moment el nemaiputând fi retractat de cel care l-a emis.”92

-anularea (măsuă luată de organul ierarhic superior celui care a adoptat sa emis actul sau de instanţa de judecată prevăzută de lege, care face să înceteze efectele juridice ale acestui act, iar dacă ele nu sau produs, face să nu se mai producă). Aplicabilitatea actelor juridice poate înceta şi în alte situaţii ca: perioada de timp pentru care a fost emis a expirat; acuzele carea determinat emiterea sa au fost înlăturte; cel acre a solicitat emiterea actului a renunţat la cerere ori a decedat etc.
4.

Principiile procedurii administrative procedură administrativă se înţelge modul în care sunt create,

„Prin

modificate sau stinse raporturi de drept administrativ, deci, modalitatea de adopatre a actelor administrative şi de aplicare a acestora -Principiul necontradictorialităţii- derivă din faptul că actul administrativ este un act unilateral de voinţă ( cu excepţia actelor juricdicţionale). -Principiul nepublicităţii – organele administraţşie publice nu sunt obligate prin lege să acţioneze în faţa celor ce vor să asiste la desfăşurarea activităţii lor. -Principiul indisponibilităţii – presupune dreptul de a porni acţiunea civilă( şi penală în unele cazuri), de a determina limitele apărării juduiciare, dreptul de renunţa la acţiune, dreptul de ataca hotărârea judecătorească. -Principiiul egalităţii în faţa autorităţilor administraţiei publice derivă din egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii. -Principiul sesizării din oficiu. Prin, excepţie, în unele cazuri, procedura administrativă se declanşează în urma sesizarii de către: autoritatea legislativă(de regulă în timpul şedinţelor Parlamentului), alte autorităţi ale administraţiei publice ( când e făcută de organele superior ierarhice, sesizarea este obligatorie în executare), alte persoane fizice sau juridice.

-Principiul unilateralităţii actului administrativ care este un act unilateral de voinţă”93 2.2.4 Actul administrativ de gestiune „Actele juridice pe care le încheie serviciile publice administrative- organele administraţiei publice ţi regiile autonome de interes public- în exercitarea dreptului lor de administrare a proprietăţii publice, au fost denumite în literatura juridică din ţara noastră, dinaintea celui de al doilea război mondial, acte administratie de gestiune.”94 Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ prevede ca „actele de gestiune făcute de stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său nu pot fi atacate de justiţie.”95 Profesorul Paul Negulescu, făcând comparaţie între actul de autoritate şi cel de gestiune, dă următoarele definiţii acestora: „ actul administrativ de autoritate este o manifestare de voinţă făcută de un aorgan administrativ competent, prin care se crează o situaţie juridică generală sau individuală, generate de norme de drept politic în care găsim ideea de dominaţie şi comandament. Actul de gestiune este tot o manifestare de voinţă făcută de un organ competent, însă el trebuie să creeze unui organism administrativ, o situaţie juridică cu caracter patrimonial, reglementată de dreptul privat. Actul de autoritate se prezintă ca o manifestare unilaterălă de voinţă, pe când cel de gestiune ar fi întotdeauna o convenţie, adică act bilateral.”96 Actul administrativ de gestiune este administrativ pentru că una din părtţi e un serviciu public administrativ şi este de gestiune deoarece se urmăreşte (prin încheierea aceetor acte) utilizarea şi dezvoltarea proprietăţii publice astatului, judeţului şi comunei.

„În opinia noastră, actul administrativ de gestiune este actul juridic, încheiat, pe de o parte de un serviciu public, iar, pe de altă parte de un particular( persoană fizică sau juridică, română saustrăină) ce are ca obiect vânzarea – cumpărarea de produse, executarea de lucrări şi prestarea de servicii, precum şi concesionarea ţi închirierea unor bunuri mobile ţi imobile, aparţinând proprietăţii publice a statului, judeţului sau comunei.”97 Deosebirile deintre actul administrativ de gestiune şi contractul civil: - principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor din actul administrativ de gestiune sunt stabilite de serviciul public iar în contractul civil se stabilesc de ambele părţi, de comun acord. - În cazul actului administrativ de gestiune serviciul public îşi alege pe celălalt partener( în general prin licitaţie) iar în contractele civile ambele părţi se aleg reciproc - Serviciul public poate realiza în mod unilateral actul administrativ de gestiune, fără a suporta daune, iar în cazul contractului civil, partea îl reziliază este obligată să suporte daunele. Deosebirile între actul administrativ de gestiune şi cel de autoritate: - actele administrative de gestiune sunt acte bilaterale, încheiate între două părţi iar cele de autoritate sunt acte unilaterale ce exprimă voinţa celui care l-a adoptat sau emis; - actele administrative de gestiune cuprind drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi, iar cele de autoritate , determină naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, ori recunoaşterea sau suspendarea unor drepturi pentru particulari(persoane fizice şi juridice); - executarea actelor administrative de gestiune e asigurată prin cauză penală, iar cele de autoritate se asigură de puterea publică a statului;

- actele administrative de gestiune nu sunt supuse controlului de legalitate din partea instanţelor de contencios administrativ (eventualele litigii fiind de competenţă instanţelor judecătoreşti de drept comun) pe când cele de autoritate sunt supuse controlului de legalitate ale instanţelor de contencios administrativ în condiţiile Legii 29/1990 şi alte acte normative. „Actele de autoritate costau în acele declaraţii de voinţă constituind acte juridice cu caracter unilateral şi executoriu, emanând de la autorităţile administrative ale statului, în calitate de putere publică şi săvârşite în vederea funţionării serviciilor publice administrative. Prin aceasta actele de autoritate se deosebesc în mod esenţial de acte de gestiune, care sunt acele acte cu caracter contractual sau făcute pentru valorificarea unor drepturi contractuale, săvârşite bde stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său”98 „Din partea serviciului public, actul administrativ de gestiune se poate încheia de către : miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale ori de persoanele îndreptăţite de acestea, preşedintele consiliilor judeţene, primarii comunelor şi oraşelor, conducătorii instituţiilor publice, directorii generali ai regiilor autonome de interes public. Cealaltă parte a actulu administrativ poate fi orice persoană fiuică sau juridică, română mori străină care participă la licitaţie şi aderă la prevederile caietului de sarcini.”99 „Obiectul actului administrativ de gestiune îl poate forma : concesionarea de servicii publice, unităţi de producţie ale unor regii autonome sau terenuri, achiziţii guvernamentale, executarea de lucrări de construcţii – montaj publicve, prestări servicii, împrumutul de stat ( public).”100

Încheierea actului administrativ de gestine se face prin licitaţie publică( cu excepţia cazurilor prevăzute de lege) care se organizează fie de un agent special, fie de serviciul public interesat. Formele licitaţiei sunt : licitaţie publică deschisă fără preselecţie, licitaţie publică cu preselecţie , licitaţie publică restrânsă ori selectivă, încredinţare directă. „Licitaţia cuprinde mai multe faze: - lansarea obiectului licitaţiei prin publicarea în Monotorul Oficial şi în publicaţii de mare tiraj cu precizarea formei de licitaţie şi a datei până la care se primesc ofertele; - depunerea ofertelor în plic închis şi a taxei de participare; - deschiderea, analizarea şi compararea ofertelor; - adjudecarea de către comisia de licitaţie a ofertei celei mai convenabile şi comunicarea rezultatului către ofertanţi; - încheierea contractului( a actului administrativ de gestiune); - restituirea garanţiei depusă, ofertanţilor necâstigători. În practică, cele mai frecvente acte administrative de gestiune sunt: contractul de concesiune, de achiziţii publice, de închiriere de active sau bunuri, de executare a lucrărilor şi de prestări servicii.”101 2.2.5. Actul administrativ jurisdicţional. Terminologia folosită în dctrina juridică română şi străină pentru a desemna această categorie de cte este unanimă. Astfel, profesorul Anibal Teodorescu le denumeşte „acte jurisdicţoinale”, Tudor Drăganu le denumeşte „ acte administrative cu caracter jurisdicţional”103, alţii le denumesc „acte administrative jurisdicţionale”. Valentin I. Prisăcaru defineşte actul administrativ jurisdicţional ca fiind : „ actul jurisdicţional pronunţat(emis) de un organ cu atribuţii jurisdicţionale

ce funţionează în cadrul unui organ al administraţiei publice pentru a soluţuiona, cu putere de adevăr legal, după o anumită procedură, un conflict juridic, stabilit prin lege în competenţa acestor organe.”104 „Ceea ce caracterizează acest act, sunt urmatoarele: - pot fi emise numai în situaţiile expres prevăzute de lege; - are ca scop soluţionarea unor litigii în care una dintre părţi este un serviciu public; - emiterea lui se face pe baza unei proceduri speciale care includ şi principiile independenţei autorităţii care îl emite faţă de părţile aflate în conflict, precum şi cel al cntradictorialităţii; - este exceptat de la principiul revocabilităţii actelor administrative;
-

poate fi atacată în contenciosul administrativ.”105

2.2.6. Asemănări şi deosebiri între acte administrative cu caracter jurisdicţional, alte acte administrative şi cele judecătoreşti. „Actul administrativ cu caracter jurisdicţional şi actul administrativ de autoritate Asemănări: -emană de la serviciile publice administrative. Deosebiri: - acvtele administrative de autoritate sunt atât normative cât şi individuale pe când cele cu caracter jurisdicţional sunt numai individuale; - actele administrative de autoritate pot fi adoptate sau emise atât la cerere cât şi din oficiu, pe când celelalte, nu pot fi admise decât la cererea părţii interesate ori la sesizarea organului competent; - actele adminstrative de autoritate pot fi revocate de către organul care le-a adoptat sau emis, pe când celelalte au caracter irevocabil, se bucură de autoritate de lucru judecat;
-

actele amdinistrative de autoritate sunt adoptate sau emise pentru a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice administrative, sau sunt

translative de drepturi. Cele cu caracter jurisdicţional nu „crează ci doar constată, ele fiind declarative şi nu tranlative.”106 Actul administrativ cu caracter jurisdicţional şi actul administrativ de gestiune. Asemănări: - ambele se emit într-un caz concret, primul pentru a soluţiona un conflict juridic dintre un serviciu public şi un particular, iar al doilea pentru a stabili raporturi contractuale între un serviciu public şi un particular(persoană fizică ori juridică, română ori străină); - ambele sunt irevocabile. Deosebiri : - actul administrativ cu caracter jurisdicţional se emite în baza puterii publice care a investit organul conpetent să soluţioneze un conflict juridic specific, iar cel de gestiune este rezultatul aderării particularului la propunerile formulate de serviciul public şi al negocierilor directe între părţile contractante; - - actul administrativ cu caracter jurisdicţional e un act de speţă care intervine pentru a pune capăt, a soluţiona un litigiu pe când cel de gestiune este unul bilateral;
-

actul administrativ cu caracter jurisdicţional se emite la sesizarea părţii interesate ori a organului competent, fără nici o aprobare, actul administrativ de gestiune se încheie numai în urma aprobării contractării, printr-un act administrativ de autoritate.”107

Actele administrative cu caracter jurisdicţional şi hotărârile judecătoreşti. Asemănări: - ambele soluţionează cu putere de adevăr legal un conflict juridic;

- ambele se pronunţă în urma sesizării de către persoana interesată sau de organul competent; - ambele Deosebiri: - actul administrativ cu caracter jurisdicţional e emis de un organ ce funcşionează în cadrul unui organ al administraţiei publice iar hotărârile judecătoreşti sunt pronunţate de un organ ce funcţionează în cadrul sistemului instanţelor judecătoreşti; - spre deosebire de organul ce a emis actul administrativ cu caracter jurisdicţional, nu este independent faţă de părţile în conflict, pentru că el funcţionează în cadrul administraţiei publice, care este în conflict cu particularul, instanţele judecătoreşti, sunt independente faţă de părţile în conflict;
-

se

emit

după

o

anumită

procedură,

bazată

pe

contradictorialitate.

în timp ce actul administrativ cu caracter jurisdicţional se emite după o procedură sumar reglementată de lege, hotărârile judecătoreştisentnţe şi decizizii – sunt pronunţate după norme de procedură precis determinate, după caz, atât în Codul de procedură civilă cât şi în cel de procedură penală.”108

2.3. SECŢIUNEA AIIIa ACTELE PREGĂTITOARE ŞI OPERAŢIUNILE TEHNICOMATERIALE ŞI ROLUL LOR ÎN LUMINA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV. ACTELE PREGĂTITOARE

„Întreaga activitate a serviciilor publice administrative de adoptare sau emitere a actelor administrative de autoritate- dar şi pentru încheierea actelor administrative de gestiune precum şi emiterea actelor administrative cu caracter jurisdicţional – se bazează pe întocmirea unor acte pregătitoare şi pe efectuarea unor acţiuni tehnico-materiale care, deşi nu produc, prin ele însele, efecte juridice, fără întocmirea şi fără efectuarea lor nu este posibilă adoptarea sau emiterea actelor administrative, de aceea, aceste acte, se numesc şi acte preparatorii, pentru că ele premerg adoptarea sau emiterea unor acte administrative de autoritate.”109 Astfel, este necesar ca mai întâi să se întocmească proiectul actului ce urmează a fi supus dliberării organului colegial al administraţiei publice care îl adoptă, ori deciziei organului unipersonal al administraţiei publice care îl emite. Pentru elaborarea proiectului sunt necesare întocmirea altor înscrisuri ca: anchete, referate, rapoarte, schiţe, ş.a., care, deşi nu produc efecte juridice, în lipsa lor, proiectul actului administrativ nu poate fi elaborat. Pentru adoptarea sau emiterea unor acte administrative de autoritate, legea cere ca acestea să fie adoptate sau emise după obţinerea avizului unui alt organ al administraţiei publice, privind legalitatea şi oprotunitatea adoptării unor acte administrative de autoritate. Caracteristica acestor acte pregătitoare, decă şi a avizelor, este aceea că ele nu produc prin ele însele efecte juridice. Avizele administrative se împart în: a) facultative- opiniile pe care organul ce adoptă sau emite un act administrativ de autoritate este liber să le ceară sau nu altui organ al administraţiei publice;

b) consultative- opiniile pe care organul care adoptă sau emite un act administrativ de autoritate este obligat, potrivit legii, să le ceară unui anumit organ al administraţiei publice, dar nu e obligat, potrivit legii, să le solicite altui organ al administraţiei publice şi u e obligat să ţină seama de conţinutul lor; c) conforme sau obligatorii- opiniile pe care organul care adoptă sau emite un act administrativ de autoritate este obligat, potrivit legii, să le ceară unui anumit organ al administraţiei publice şi la emiterea actului trebuie să se conformeze acestuia. În afara celor trei categorii de avize, legea prevede în anumite cazuri că actele administrative se adoptă sau se emit pe baza acordului unui alt organ al administraţiei publice. Ca o concluzie asupra acestor acte pregătitoare se poate afirma că, deşi ele nu formează obiectul unei acţiuni directe de competenţa instanţelor de contencios administrativ, „aceasta nu înseamnă că ele sunt sustrase cu desăvârşire oricărui control judecătoresc, din conta, ele sunt susceptibile de a fi atacate odată cu actul sau deciziunea definitivă date pe baza lor.”110 În ceea ce priveşte retragerea actelor pregătitoare după ce au fost întocmite sau date, în literatura de specialitate se afirmă, „actele pregătitoare pot fi retrase de către organele care le-au întocmit sau dat, până în momentul adoptării sau emiterii, pe baza lor, a actului administrativ de autoritate.”111 Tot în acest sens se afirmă: „actele cu caracter preparatoriu pot fi retrase sau anulate atât timp cât nu a intervenit deciziunea sau actul final, care numai el crează o situaţie juridică definitivă, care să dea naştere la drepturi.”112 OPERAŢIUNILE TEHNICO-MATERIALE

Operaţiunile tehnico-materiale nu produc efecte juridice prin ele însele, dar în lipsa lor, actul administrativ de autoritate nu s-ar adopta sau emite sau, dacă aceasta s-ar întâmpla, ele nu ar produce efectele pentru care au fost adoptate ori emise , pentru că nu au fost făcute unele operaţiuni tehnicomateriale( ex- publicarea sau aducerea la cunoştinţa persoanelor interesate). Operaţiunile tehnico-materiale sunt acţiuni realizate de autorităţile administraţiei publice şi de funţionarii acestora prin care se ajunge la doptarea şi aplicarea actelor administrative.”113. Deşi operaţiunile tehnicomateriale nu produc prin ele însele efecte juridice, adoptarea sau emiterea unor acte administrative de autoritate, cu neefectuarea lor, poate duce chiar la nulitatea actului adminstrativ de autoritate (ex- nesupunerea la vot în organul deliberativ, neîntrunirea numărului de voturi necesar ori nepublicarea sau necomunicarea actului). Operaţiunile tehnico-materiale sunt grupate în trei categorii corespunzătoare celor tei faze ale procedurii de adoptare ori emiterea actelor administrative de autoritate. Astfel, vom deosebi, operaţiunile tehnico-materiale: - premergătoare adoptării sau emiterii actului administrativ de autoritate, cum sunt: dactilografierea proiectului, mupltiplicarea transmiterea spre avizare, transmiterea spre studiul funcţionarilor publici sau persoanelor ce compun organul colegial ce urmează să-l adopte ori funcţionarului public competent, potrvit legii, să decidă emiterea actului administrativ de autoritaet; - concomitente cu procsul de adoptare a actului administrativ de autoritate: definitivarea proiectului, exprimarea voinţei fincţionarilor publici sau persoanelor ce compun organul competennt sa-l adopte (votul), eventuala rerdactilgrafiere în formă definitivă a actului

administrativ, semnarea lui de către conducătorul organului care l-a adoptat;
-

posterioare fazei de adoptare sau emitere: înregistrarea actului (cu menţionarea numărului), datare şi punerea sigiliului (ştampila actului), transmiterea spre publicare ori înmânarea directă sau prin poştă celor intetresaţi.”114

cu toate că operaţiunile tehnico-materiale nu produc prin ele însele efecte juridice, adoptarea sau emiterea unor acte administrative de autoritate cu neefectuarea lor poate duce, chiar la nulitatea actului administrativ de autoritate. Tot astfel, nu-şi va produce efectele juridice pentru care au fost adoptate actele administrative de autoritate cu caracter normativ dacă nu s-a realizat acea operaţiune tehnico-materială care constă în publicarea în Monitorul Oficial, a actului respectiv.”115 CAPITOLUL III PROCEDURA CONTENCIOSULULUI ADMINISTRATIV Procedura contenciosului administrativ cuprinde două faze : a) Procedura prealabilă sesizării instanţei de contencios administrativ competentă; b) Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ. a) Privind procedura prealabilă, art5, ,din Legea nr.29/1990 prevede: „înainte de a cere tribunalului anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat într-un drept al său, în termen de 30 de zile de la data când s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut în art1 alin2, autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta (recurs graţios).

Dacă cel care se consideră vătămat în dreptul său s-a adresat cu reclamaţie şi autorităţii administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termen de 30 de zile prevăzut în aliniatul ptecedent, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate a soluţiei date reclamaţiei. În cazul în care cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, nu este mulţumit de suluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza tribunalul în etrmen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei. Sesizarea tribunalului se va putea face şi în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară, nu rezolvă reclamaţia în termenul prevăzut la alin. 1. În toate cazurile, introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.”116 Raţiunea reclamaţiei prealabile constă în a obliga administraţia să se pronunţe cu privire la anularea actului sau să ia măsuri pentru emiterea actului administrativ pretins de reclamant. Legea dă dreptul persoanei fizice sau juridice lezate, de a pretinde autorităţii administrative să-şi exercite controlul asupra actelor emise în cadrul ei şi de a reveni asupra celor pe care în final le consideră ilegale. Este dreptul administraţiei de a rezolva în mod unilateral actele pe care le-a emis şi acest drept are la bază principiul autonomiei administraţiei. Potrivit acestui principiu, administraţia îşi crează singură actul juridic privind activitatea sa şi îl pune de asemena singură în executare. Ţinând seama de aceste două caractere specifice, ale activităţii, administraţia este în drept şi îi revine în acelaşi timp şi obligaţia să cerceteze permanent legalitatea şi oportunitatea actelor pe care le emite şi să ia măsuri pentru desfiinţarea celor care se dovedesc a nu fi în conformitate

cu prevederile legale sau devin inoportune ori contrare intereselor cetăţenilor. Revocarea actelor administrative ilegale, trebuie efectuată de către autoritatea administrativă cu respectrea aceloraşi reguli de formă avute în vedere la emiterea lor.”117 În ceea ce priveşte termenul de adresare autorităţii administrative, în alin 1 al acestui articol(5), se prevede că termenul de 30 de zile în care persoana vătămată se poate adresa autorităţii administrative care a emis sau trebuia să emită actul administrativ, (termenul curge de la data comunicării actului administrativ după expirarea termenului prevăzut de art1 alin 2). Privind termenul de sesizare a tribunalului, secţia de contencios , art5 alin2 din aceeaşi lege prevede pentru persoana vătămată care nu este mulţumită cu soluţia dată reclamaţiei sale, u termen de 30 de zile. Stabilind untermen maxim de un an înăuntrul căruia persoana care se consideră vătămată poate să sesizeze instanţa de contencios, s-a avut în vedere necesitate pe de o parte, de a nu lăsa actele administrative într-o stare prea mare de nesiguranţă, iar pe de altă parte, de atrzi interesele cetăţenilor de a sesiza şi a nu lăsa prea mult timp ca actele administrative respective săşi producă toate efectele.”118 Privind natura termenului de 30 de zile şi de un an, se poate spune că acest termen este unul procedural şi potrivit art.101 din Codul de procedură civilă, se calculează pe zile libere, neintrând în calcul ziua când a început şi cea când s-a sfârşit. Porivit aceluiaşi articol, termenul care începând cu 29,30,31 ale lunii se sfârşeşte într-o lună ce nu are o asemenea zi, se socoteşte împinit în ziua cea din urmă a lunii. Dacă termenul se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se prelungeşte până la sfârşitul primei zile de lucru următoare. În ce priveşte termenul de un an

acesta se sfârşeşte în ziua corespunzătoare zilei de plecare, adică a zileicând termenul a început să curgă. Analiza naturii juridice a termenului de 30 de zile de sesizare a tribunalului, nu poate fi separată de analiza naturii juridice a termenuli de un an. În ceea ce ne priveşte ne-am raliat la opinia după care ambele sunt termene de prescripţie, termenul mai mic de prescripţie se derulează într-un termen de prescripţia plafon de un an. Termenul de 30 de zile nu poate să depăşească termenul de un an chiar dacă această prelungire este datorată nesoluţionării recursuluii administrativ.”119 Deci, alin1 al art 5 are ca obiest acţiunea administrativă prealabilă, alin2 are ca obiect acţiunea în justiţie în ipoteza unein nemulţumiri la recursul graţios, alin 3 are ca obiect acţiunea în justiţie în ipoteza unei nemulţumiri la recursul ierarhic, alin4 vizează acţiunea în justiţie în ipoteza nerezolvării reclamaţiei, fie de autoritatea eminentă, fie de autoritatea ierarhică, în termen de 30 de zile, alin . 5 este numitor comun atât pentru recursul administrativ prealabil, cât şi pentru sesizarea tribunalului. Dispoziţiile alin.5 atenţionează autorităţile administrative ţi sancţionează autorităţile judecătoreşti, implicit pe cel care se consideră vătămat în drepturile sale.”120 b) Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ începe cu introducerea acţiunii în contencios administrativ, îninte de expirarea termenului de 30 de zile dar cu respectarea prevederilor alin 5 din acelaşi articol care prevede : „ în toate cazurile, introducerea cererii în instanţă nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere”. Astfel, rezultă că termenul de un an este un termen de decădere (după expirarea căruia nu se mai poate cere anularea unui act administrativ ilegal şi nici obligarea unei autorităţi administrative de a i se rezolva o cerere

referitoare la un drept recunoscut de lege), iar termenul de 30 de zile, de sesizare a instanţei rezultă, în opinia noastră, că acesta este un termen de prescripţie.”121 Acţiunea în contenciosul administrativ trebuie să cuprindă elemente de identificare a părţilor (numele şi prenumele sau denumirea reclamantului şi pârâtului), domiciliul (sediul ), obiectul cererii acestora anularea unui act, obligarea la rezolvarea unei cereri şi plata despăgubirii, iar la acţiune se vor anexa: actul administrativ a cărui anulare se cere, refuzul autorităţii administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept, iar în cazul în care nu a primit acest refuz se va aneza o copie a cererii, pe care a adresat-o autorităţii administrative şi dovada daunelor materiale cauzate prin actul emis ori prin refuzul rezolvării cererii.”122 Acţiunea în contencios administrativ poate fi formulată şi împotriva funcţionarului autorităţii pârâte, care a eliberat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, atunci când se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere, persoana respectivă putând fi obligată la plată, solidar cu autoritatea administrativă. La cererea funcţionarului, poate fi chemat în garanţie superiorul său ierarhic de la cae a primit ordin scris să ssemneze actul administrativ contestat în justiţie.”123 Privind sesizarea instanţelor de contencios administrativ se constată căele pot fi sesizate şi prin declinare de competenţă, numai în cazurile în care îşi declină,una celeilalte, competenţa de soluţionare, două instanţe de contencios administrativ şi nu de către o judecătorie sau prin regulator de competenţă , cănd instanţa mai întâi sesizată este o judecătorie.”123 Privind sesizarea instanţelor de contencios adminstrativ se constată că ele pot fi sesizate şi prin declinare de competenţă, numai în cazurile în care îşi declină, una celeilalte, competanţa de soluţionmare, două instanţe de

contencios administrativ şi nu de către o judecătorie sau prin regulator de competenţă, când instanţa mai întâi sesizată este o judecătorie.”124 La această concluzie se ajunge, având în vedere că pentru sesizarea instanţelor de contencios administrativ legea prevede obligativitatea procedurii prealabile, neîmplinirea acesteia constând un fine de neprimire.”125 Articolul 9 din Legea 19/1990 prevede: În cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere tribunallui să dispună suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii. Tribunalul va soluţiona cererea de suspendare, de urgenţă, chiar şi fără citarea părţilor, hotărârea pronunţată în acest caz fiind executorie de drept.”126 Din modul în care este formulat etxtul art 9 alin 1 rezultă că suspendarea nu se poate acorda decât în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unor pagube iminente. Motivele suspendării trebuie să apară de la prima vedere ca fiind temeinice şi să creeze de la început o îndoială puternică asupra modului administrativ constatat, iar prin măsura suspendării să se prevină producerea unei pagube iminente. În alin 2 al aceluiaşi articol(9) se prevede că soluţionarea cererii de suspendare se face chiar fără citirea părţilor. În această situaţie, cererea urmează să se soluţioneze în camera de consiliu nefiind necesară o judecată cu xcaracter contradictoriu în şedinţă publică. Deasemeni preşedintele tribunalului de contencios este în drept să aplice şi prevedeile din Codul de procedură civilă cu privire la ordonanţelepreşedenţiei;va putea deci să hotărască cu privire la cererea de suspendare şi printr-o ordonanţă prezidenţială. Fiind întrunite condiţiile cerute de procedura civilă: caz

grabnic, prevedea producerii unei pagube, păstrarea unui drept care s-ar putea păgubi prin întârziere,”127 Soluţionând acţiunea (conform art 11) instanţa competentă poate : să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ a cărui anulare s-a cerut prin acţiune, să oblige autoritatea administrativă, să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris ţi să hotărască asupra daunelor materiale şi morale cerute. Sentinţa se redactează în cel mult 5 zile de la pronunţare ( art6 . ultimul aliniat). În art 11 alin 1 se precizează că instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judeecăţii, deşi operaţiunile administrative nu produc prin ele însele efecte juridice. Cât priveşte termenul de prescripţie, care trebuie respectat pentru introducerea acestor acţiuni, considerăm că până la adoptarea unei noi reglemntări, este de tri ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.”128

SECŢIUNEA I RĂSPUNDEREA ÎN CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV Formele răspunderii în contenciosul administrativ Răspunderea în contenciosul administrativ trebuie analizată şub două aspecte: - ăspunderea autorităţii administrative şi - răspunderea funcţionarilor publici.

În ambele cazuri este vorba despre răspunderea administraţiei publice pentru pagubele cauzate persoanelor fizice şi juridice, vătămate în drepturile lor recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul unei autorităţi administrative de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege,”129 Răspunderea autorităţii administrative „Această răspundere se caracterrizeză în principal prin plata despăgubirilor stabilite de instanţa de contencios administrativ, fie cu prilejul soluţionării acţiunii în care cel vătămat cere anularea actului administrativ sau obligarea autorităţii administrative la emiterea unui act administrativ (ori eliberarea unui certificat, adeverinţă sau orice alt înscris), fie cu prilejul soluţionării unei acţuni separate ce are ca obiect doar plata despăgubirilor. Această ultimă acţiune este introdusă ulterior, pentru că, la data introducerii acţiunii în anulare a actului sau la obligarea emiterii unui act, întinderea pagubei nu-i era cunoscută. În ambele cazuri însă, autoritatea administrativă e obligată la plata de despăgubiri pentru repararea pagubelor materiale şi morale cauzate celor ce au fost vătămaţi în drepturile lor, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege „130 Răspunderea funcţionarilor publici Funcţionarul public este persoana numită sau aleasă într-o funcţie publică cu caracter de permanenţă în serviciul autorităţilor publice

centrle sau locale, ori în instituţiile publice şi regiile autonome înfiinţate de acestea. „Funcţionarii publici din autorităţile administrative acţionate răspund, potrivit legii, în faţa instanţelor de contencios administrativ. Astfel, funcţionarii publici răspund pentru: - pagubele cauzate celor vătămaţi în drepturile lor, recunoscute de lege, prin emiterea unui act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat de a-i rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege (aceasta priveşte atâtâ funcţionarul public ce a emis actul cât şi pe superiorul său ierarhic); - nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în hotorârile instanţelor de contencios administrativ;
-

nerespectarea măsurilor dispuse de instanţă, în timpul soluţionării cauzelor”131

„Răspunderea funcţionarilor priveşte pe : - funcţionarul public care a elaborat actul administrativ ori care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii (atunci răspunderea va fi angajată prin obligarea la plata daunelor solidar cu autoritatea administrativă în care acesta funcţionează- art.13 alin.1); - funcţionarul public ierarhic superior celui prevăzut mai sus (decât dacă s-a făcut proba ordinului scris dat de acesta pentru a se semna actul, a cărui ilegalitate totală sau parţială, este supusă verificării instanţei de judecată);
-

conducătorul autorităţii administrative care a emis actul ori a refuzat rezolvarea cererii.”132 În ceea ce priveşte răspunderea funcţionarilor publici pentru

nerespectarea fispoziţiilor cuprinse în hotărârile instanţelor de contencios

administrativ, autoritatea administrativă este obligată să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris în termenul prevăzut în hotărâre sau în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. În cazul în care aceste termene nu sunt respectate, art.16 alin 2 prevede că:” la cererea reclamantului se va aplica conducătorului autorităţii administrative o amendă de 500 lei pe fiecare zi de întârziere.” Conducătorului autorităţii administrative i se pot aplica două tipuri de sanctiuni: a)amenda( care se cuvine statului) şi b) daune pentru întârziere( care se datoresc reclamntului). Răspunderea funcţionarilor publici mai poate fi angajată, în litigiile de contencios administrativ, din dispoziţia instanţei judecătoreşti şi în condiţiile art.10 din Legea nr 29/1990. În alin 1 al acestui articol se prevede că, la primirea acţiunii, instanţa va dispune citarea părţilor şi va putea „cere autorităţilor al cărui act este atacat, să-i comunice de urgenţă acel act împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei”133 În acelaşi mod se va proceda şi în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a cererii prvind un drept recunoscut de lege(alin2). Nerespectarea termenului stabilit de instanţă pentru trimiterea lucrărilor solicitate atrage răspunderea conducătorului autorităţii administrative (va fi obligat să plătească statului, cu titlul de amendă, 500 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată). 3.2 -SECŢIUNEA aIIa

CĂILE DE ATAC ÎMPOTRIVA SENTINŢELOR PRONUNŢATE DE INSTANŢELE DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Procedura contenciosului administrativ (ca şi dreptul comun ) cunoaşte şi ea căi ordinare şi extraordinare de atac împotriva sentinţelor pronunţate ,în primă instanţă ,de tribunalele judeţene şi al municipiului Bucureşti şi de curţile de apel. a)Calea ordinară de atac împotriva sentinţelor pronunţate în primă instanţă ,de către instanţele de contencios administrativ este recursul.Astfel ,art.14 din Legea nr.29/1990 (text modificat prin Legea nr.59/1993 ) prevede :”Sentinţa instanţei prin care s-a soluţionat acţiunea prevăzută în prezenta lege ,poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare . Recursul este suspensiv de executare”134 Potrivit acestui articol precum şi art.3 pct.3 din Codul de procedură civilă ,modificat, curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele judeţene şi al municipiului Bucureşti în materie de contencios administrativ iar conform art.4 pct.1 din acelaşi cod,Curtea Supremă de Justiţie,judecă recursurile declarate împotriva sentinţelor Curţii de Apel, pronunţate în litigiile de contencios administrativ . Articolul 302 din Codul de procedură civilă prevede :”cererea de recurs se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă ,sub sancţiunea nulităţii.”135 Acesta o înaintează împreună cu dosarul cauzei, instanţei de recurs competente, respectiv Curţii de Apel sau Curtea Supremă de Justiţie, după caz.

„Cererea de recurs se va depune de către partea interesată, pentru că recursurile formulate de o persoană care nu a fost parte în proces sunt inadmisibile”136, „în afară de cele declarate de procuror.”137 Potrivit art.303 din Codul de procedură civilă ,”recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs” 138 iar art.306 din acelaşi cod prevede că „recursul este nul cu excepţia cazurilor prevăzute în alin.2 al aceluiaşi articol” 139(motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă ,este obligată să le pună în dezbaterea părţilor ). În ceea ce priveşte efectele recursului judecat de curţile de apel, art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă ,prevede : „Curţile de apel şi tribunalele , în caz de casare ,vor judeca pricina în fond”140. Cu toate acestea , în cazul în care instanţa , a cărei hotărâre este recurată , a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului , instanţa de recurs , după casare , trimite cazul spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad. În cazul casării pentru lipsă de competenţă, cauza se trimite spre rejudecare instanţei competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii. În legătură cu efectele recursului judecat de Curtea Supremă de Justiţie, art.313 din acelaşi Cod de procedură civilă prevede: „Curtea Supremă de Justiţie, în caz de casare trimite cauza spre o nouă rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii.”141

„Recursurile în contencios administrativ vor fi timbrate cu 50% din taxa datorată la acţiunea introductivă. Netimbrarea cererii de recurs atrage respingerea recursului.”142 b)Căile extraordinare de atac Împotriva hotărârilor de contencios administrativ rămase definitive,se pot folosi, în condiţiile legii, următoarele căi de atac: -contestaţia în anulare (reglementat de art.317-321 din Codul de procedură civilă ); -revizuirea hotărârii (reglementat de art.322-328 din Codul de procedură civilă ); -recursul în interesul legii (art.329 din Codulde procedură civilă ). „Spre deosebire de contestaţia în anulare şi revizuirea hotărârii ce se judecă de către instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă, şi se pot formula numai pentru motivele expres perevăzute în Cod (art.317 pentru contestaţia în anulare şi art.322 pentru revizuirea hotărârii ) recursul în interesul legii se judecă, potrivit prevederilor art.329 alin 2 din Codul de procedură civilă în secţiile unite ale Cutţii Supreme de Justiţie”143 Calea extrordinară de atac a contestaţiei în anulare poate fi folosită pentru următoarele motive( dacă acestea nu au putut fi invocate pe căile ordinare de atac): a. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s- judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; b. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălacrea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă. Contestaţia în anulare se poate formula (art.318 din Codul de procedură civilă ) şi împotriva hotărârilor instanţei de recurs „ când delegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa,

respingând recursul sau admiţâdu-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.”144 Această cale extraordinară de atac se poate folosi „înainte de începerea executării şi în timpul ei, până la săvârşireea ultimului act de executare. Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se duc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. „145 „Hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”146 Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: - dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; - dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-au pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; - dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă; - dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat irevocabil pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii, sau dacă partea care a jurat, a fost condamnată irevaocabil pentru fals; - dacă, după darea hotărârii, sau descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o înprejurare mai preus de voinţa părţilor ori dacă s-a revizuit hotărârea unei instanţe penale sau administrative pe care ea s-a intemeiat;

- dacă statul sau alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă sau consiliu judiciar, nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să o facă; - dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad(sau de grade diferite) în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate; - dacă partea a fost împiedicată să se înfiinţeze la judecată, şi să înştiiţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa. Termenul în care se poate cere revizuirea este de o lună, exceptând ultimul caz, când termenul este de 15 zile. Calea extraodinară de atac a recursului în interesul legii(art.329 din Codul de procedură civilă) e folosită de procurorul general direct sau, prin acesta, de ministrul justiţiei şi are ca obiect soicitarea Curţii Supreme de Justiţie de a se pronunţa asupra chestiunilor de drept ce au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti, în vederea asigurării unei interpretări şi aplicări unitare a legii în întreaga ţară. Deciziile date cu acest prilej de secţiile unite ale Curţii Supreme de Justiţie nu produc efecte asupra hotărârii judecătoreşti examinate sau asupra părţilor din acele cauze, dar soluţiile date devin obligatorii pentru instanţe.

Competenta instantelor judecatoresti in contenciosul administrativ Avand in vedere prevederile Legii nr.554 din 2004 a contenciosului administrativ, competenta materiala in aceasta materie se imparte intre Tribunal si Curtea de Apel. Tribunalele administrativ-fiscale solutioneaza litigiile privind: – actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice locale si judetene; – care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale si accesorii ale acestora, de pana la 5 miliarde lei. Curtea de Apel, prin sectiile de contencios administrativ si fiscal, solutioneaza litigiile privind: – actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice centrale; – taxele si impozitele, contributii, datorii vamale si accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, numai daca prin lege speciala nu se prevede altfel. Recursul impotriva sentintelor pronuntate de tribunalele administrativ-fiscale se judeca de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, iar recursul impotriva sentintelor pronuntate de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel se judeca de Sectia de contencios administrativ si fiscal a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, daca prin lege speciala nu se prevede altfel. Legiuitorul, din dorinta de a elimina orice comentariu cu privire la competenta teritoriala a instantelor judecatoresti, a stabilit in mod expres competenta alternativa in materia contenciosului administrativ. Astfel, reclamantul se poate adresa instantei de la domiciliul sau sau celei de la domiciliul paratului. In situatia in care reclamantul a optat pentru instanta de la domiciliul paratului, nu se poate invoca exceptia necompetentei teritoriale. Pentru introducerea cererii de chemare in judecata termenul este de 6 luni, stabilit de art. 11 alin. (1) si termenul de 1 an termenul-exceptie, stabilit de art. 11 alin. (2). Termenul de 6 luni este un termen de prescriptie, iar termenul de 1 an este un termen de decadere. Termenul-regula – 6 luni – incepe sa curga de la: – data primirii raspunsului la plangerea prealabila sau, dupa caz, data comunicarii refuzului, considerat nejustificat, de solutionare a cererii; – data expirarii termenului legal de solutionare a cererii, fara a depasi termenul de 1 an; – data incheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, in cazul contractelor administrative. Termenul-exceptie – 1 an – se aplica in urmatoarele conditii: – trebuie sa existe motive temeinice care au intervenit in interiorul termenului de 6 luni de zile si care au determinat reclamantul sa depaseasca acest termen; – acest termen se aplica doar in cazul actelor administrative unilaterale; – termenul incepe sa curga de la data emiterii actului.

Cuprins

CAPITOLUL I NOTIUNI INTRODUCTIVE 4 Consideratii generale 4 Notiunea de contencios administrativ 5 Contenciosul administrativ în dreptul comparat 7 11 Scurt istoric al contenciosului administrativ în Romania

CAPITOLUL II PARTILE SI OBIECTUL ACTIUNII }N CONTENCIOSUL ADMINlSTRATIV 14 14 21

2.1. Partile în litigiul de contencios administrativ 2.2. Obiectul actiunii în contenciosul administrativ

CAPITOLUL III ACTELE ADMINISTRATIVE EXCEPTATE DE LA CONTROLUL LEGALITATII DE CATRE INSTANTELE DE CONTENCIOS ADMlNISTRATIV 30

CAPITOLUL IV ASPECTE DE ORDIN PROCEDURAL 50

4.1. Sesizarea instantei de contencios administrativ 50 4.2. Instantele de contencios administrativ 56 58 4.3. Caile de atac împotriva sentintelor pronuntate de catre instantele de contencios administrativ 4.4. Executarea hotararilor pronuntate de instantele de contencios administrativ 64

CAPITOLUL V SOLUTIONAREA DE CATRE INSTANTELE DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI A ALTOR CAUZE 66

CAPITOLUL VI CONTROLUL LEGALITATII ACTELOR ADMINISTRATIVE DE CATRE ALTE INSTANTE ADMINISTRATlV JUDECATORESTI 69 DECAT CELE DE CONTENCIOS

Aspecte de ordin procedural in contenciosul administrativ

CAPITOLUL I 1. NOTIUNI INTRODUCTIVE 1.1. Consideratii generale In conditiile unui regim autentic parlamentar, în care functioneaza principiul separatiei puterilor în stat - legislativa, executiva si judecatoreasca, echilibrul acestora trebuie astfel asigurat, încat sa permita atat o colaborare, cat si un control reciproc al activitatii lor. Interpretarea acestui principiu, în sensul realizarii unei cantonari a fiecarei “puteri”, într-un domeniu de activitate anume determinat, a fost eliminata în favoarea unei interpretari mai suple, care sa faca posibila colaborarea puterilor, ca urmare a adoptarii Constitutiei din anul 1991. În acest sens, executivul îsi asuma responsabilitatea guvernarii, potrivit programului sau acceptat de parlament, în timp ce puterea judecatoreasca solutioneaza eventualele încalcari ale legilor. Forma juridica prin care puterea judecatoreasca cenzureaza activitatea actelor administratiei publice, în situatia în care o persoana fizica sau juridica a fost vatamata întrun drept al sau, recunoscut de lege, este contenciosul administrativ, o institutie fundamentala a dreptului public prin care se realizeaza controlul legalitatilor actelor administrative de autoritate si apararea drepturilor particularilor (persoane fizice sau juridice), care pot cere si obtine anularea sau modificarea actului administrativ, precum si repararea pagubei cauzate. Constitutia Romaniei, prin art.48, prevede în acest sens ca “persoana vatamata întrun drept a1 sau de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin solutionarea în termen legal al unei cereri, este îndreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei”. În prezent, în Romania, activitatea de contencios administrativ este realizata de sectiile de contencios administrativ înfiintate în temeiul Legii nr.29/1990, privind contenciosul administrativ.

Asadar, contenciosul administrativ apare ca o forma juridica de aparare a particularilor - persoane fizice si persoane juridice împotriva abuzurilor administratiei publice1. 1.2. Notiunea de contencios administrativ Perioada de asezare a legislatiei noastre în conformitate cu principiile constitutionale, nu este încheiata, astfel ca anumite litigii tipice de contencios administrativ în alte sisteme de drept, sunt date la noi în competenta instantelor de “drept comun”. Este suficient sa ne referim la solutionarea cailor de atac în materia contraventiilor sau la solutionarea litigiilor legate de concesionarea bunurilor proprietate publ ica. În acest sens, Prof. C. Rarincescu arata ca, din punct de vedere al litigiilor care formeaza obiectul judecatii, functiunea jurisdictionala a statului, se împarte în doua ramuri si anume : contenciosul de drept comun, care este alcatuit din totalitatea litigiilor de competenta organelor judecatoresti propriu-zise, de natura civila, comerciala si penala; contenciosul administrativ, compus din totalitatea litigiilor de natura administrativa, de competenta, fie a tribunalelor de drept comun, fie a unor tribunale speciale administrative, dupa sistemul de drept pozitiv adoptat în diverse state2. Legislatia în vigoare ne determina sa întelegem prin notiunea de contencios administrativ, activitatea de solutionare, de catre instantele competente, a conflictelor juridice, în care cel putin una din parti este un serviciu public, administrativ, iar acest conflict s-a nascut din adoptarea unui act administrativ de autoritate ilegal, ori prin refuzul de a solutiona o cerere cu privire la un drept recunoscut de lege. În ceea ce priveste actul de vointa al instantei de contencios administrativ, aceasta institutie se prezinta, deci, sub doua forme3 :

Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, vol. I si II, Editura Cordial lex, Cluj-Napoca, 1997, p.20
1

C. Rarincescu, Contenciosul administrativ roman, Bucuresti, 1936, pag.79 si urmatoarele
2 3

Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.23

contenciosul administrativ în anulare, care se caracterizeaza prin dreptul instantei de contencios administrativ de a hotarî anularea actului administrativ atacat pentru motivul emiterii acestuia cu încalcarea legii, fara a se putea pronunta asupra despagubirilor, aceasta problema urmand a fi solutionata de instantele de drept comun; contenciosul de plina jurisdictie, care se caracterizeaza prin dreptul instantelor de contencios administrativ, de a anula actul administrativ atacat, de a obliga autoritatea administrativa sa emita un nou act administrativ sau înscris, si de a o obliga la despagubiri. În concluzie, putem afirma : contenciosul administrativ este format din totalitatea litigiilor dintre autoritatilor administrative si administrati, prin aplicarea unor reguli speciale apartinand dreptului public, litigii care se solutioneaza de instantele judecatoresti, în sectiile de contencios administrativ4.

Contenciosul administrativ în dreptul comparat Ca fenomen juridic, sfera si continutul contenciosului administrativ au variat de la o tara la alta, de la o perioada la alta în cadrul aceleiasi tari, precum si de la un autor la altul. O data cu Revolutia Franceza, începand cu acest stat, majoritatea statelor europene au trecut la organizarea organelor statului, potrivit cerintelor principiului separatiei puterilor în stat. Franta a fost astfel, primul stat care a încredintat contenciosul administrativ, administratiei. Din punct de vedere formal, sunt cunoscute trei principale sisteme de contencios administrativ : sistemul francez al jurisdictiei speciale administrative (tribunalele administrative, ca organe de jurisdictie, separate de puterea judecatoreasca de drept comun, cat si de cea administrativa specializata în judecarea litigiilor de natura administrativa, pe baza regimului juridic administrativ)5;
A. Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, vol. II, Editura “Hercules”, 1992, p. l56 si V.I. Prisacaru, Contenciosul administrativ roman, Editura All, Bucuresti, 1994, p.7
4

A se vedea G. Vedel, Droit administratif, Presses Universitaires des France, Paris, 1968, p.65
5

sistemul anglo-saxon al competentei instantelor de drept comun competente în materia contenciosului administrativ; sistemul administratoruluijudecator. Sistemul tribunalelor administrative, ca instante de contencios administrativ de fond si cu tribunale administrative supreme, ca instante de apel sau recurs, functioneaza în cele mai multe state europene (Belgia, Germania, Italia, Elvetia, Spania, Grecia, etc.). În aceste state se poate vorbi despre un sistem de control al legalitatii actelor emise de organele administratiei publice, de catre instantele administrative, care functioneaza într-un sistem propriu de organizare, paralel cu sistemul instantelor judecatoresti. Spre exemplu, în Belgia functioneaza contenciosul pentru “exces de putere, aflat în competenta Consiliului de Stat, precum si contenciosul “de plina jurisdictie”, de competenta tribunalelor ordinare. În ceea ce priveste contenciosul administrativ pentru “exces de putere”, acesta se refera la recursurile în anulare pentru violarea formelor, fie cele substantiale, fie cele emise sub sanctiunea nulitatii, exces ori deturnare de putere. În Elvetia, ca stat federal, contenciosul administrativ este supus reglementarilor federale, însa si unor norme cantonale determinand existenta unui numar de 26 de sisteme diferite. Organele de contencios administrativ federale sunt instante de recurs ierarhic (Consiliul federal si Tribunalul federal). Organele de contencios administrativ cantonale sunt diferite, întrucat fiecare canton înfiinteaza tribunale proprii, avand reglementate proceduri proprii. În Italia exista un sistem al contenciosului administrativ dualist, în sensul ca solutionarea litigiilor dintre administratia publica si cetateni revine atat jurisdictiei ordinare cat si jurisdictiei administrative. Repartizarea litigiilor între cele doua ordine de jurisdictie are în vedere natura situatiei juridice, respectiv problemele de interes legitim în care reclamantul se plange de reaua exercitare a puterii de catre administratia publica (competenta este a judecatorului administrativ) si aspectele de drept subiectiv prin care se constata existenta, în competenta administratiei publice, a puterii exercitate (competenta apartine judecatorului ordinar). Jurisdictia administrativa este realizata de tribunalele administrative regionale si Consiliul de Stat.

In Spania, instantele de contencios administrativ fac parte din sistemul instantelor judecatoresti, acesta fiind format din tribunale civile si penale, administrative si tribunale sociale.6 În alte tari europene, precum Danemarca sau Norvegia, în principal instantele judecatoresti de drept comun au dreptul de a controla legalitatea actelor autoritatilor administraliei publice7. În sistemul anglo-american acest drept se exercita tot de instantele de drept comun. Astfel, în Marea Britanie, controlul judiciar presupune exercitarea de catre tribunal a dreptului de a stabili daca un act administrativ este sau nu legal, precum si de a dispune masurile necesare pentru remedierea eventualelor încalcari. Se aplica deci, în ceea ce priveste controlul judiciar, teoria “excesului de putere”, prin care se permite tribunalelor ordinare sa decida daca administratia publica a actionat sau nu în limitele puterii sale legale. Jurisdictiilor speciale (administrative) le este propriu “recursul de plina jurisdictie” în timp ce “recursul în anulare” apartine jurisdictiilor judiciare. În Statele Unite ale Americii, sistemul administrativ se subordoneaza celui judiciar. Astfel, fiecare minister sau departament si, în general, fiecare autoritate are o structura proprie în materie de jurisdictie administrativa. La nivelul fiecarei ierarhii administrative exista un consiliu de contencios administrativ, al carui personal (magistrati) nu face parte din corpul judecatorilor. Orice decizie a respectivului consiliu va putea fi revizuita de o Curte federala judiciara. Magistratii administrativi sunt avocati, au calitatea de functionari publici, se bucura de inamovibilitate si nu sunt total independenti fata de politica ministerului din care fac parte. În Canada, contenciosul administrativ se prezinta ca rezultat al unui amestec de influente britanice si americane, însa prezinta si un aport original, existand o retea de asazise tribunale administrative, jurisdictii inferioare specializate în diferite sectoare de interventie a statului. Deci exista un ansamblu de tribunale specializate, prezidate de un judecator sau un comisar însarcinat cu aplicarea legii. Principala activitate a acestor tribunale administrative consta în exercitarea unui control asupra actelor administrative, pe calea revizuirii sau apelului.
A se vedea V.I. Prisacaru, Contenciosul administrativ roman, Editura All, Bucuresti, 1994, p.18 si G. Vedel, op. cit., p.18 7 A se vedea V.I. Prisacaru, op. cit., p.21
6

În afara acestui contencios administrativ mai functioneaza un contencios nobil, exercitat de Curtea Superioara si de tribunalele de mare instanta. La nivel federal, Curtea federala poate fi sesizata ca prima instanta, pe cale ordinara sau pe calea unei cereri în anulare, împotriva oricarei autoritati federale. Sustinatorii tribunalelor administrative le considera pe acestea mai competente în judecarea contenciosului administrativ, deoarece sunt separate atat de puterea judiciara de drept comun, cat si de administratia activa, sunt specializate în probleme de drept administrativ, sunt mai la curent cu nevoile si viata administrativa, constituie un instrument mai puternic de protejare a particularilor si de restabilire a legalitatii8. În schimb, sustinatorii atribuirii contenciosului administrativ instantelor judecatoresti de drept comun sau unor sectii specializate de contencios administrativ din cadrul acestora, au aratat ca instantele judecatoresti au o organizare mai veche, mai puternica si dispun de o independenta mai mare în judecatile lor, putandu-se asigura o protejare mai puternica a drepturilor individuale9. Dupa cum s-a putut observa, chiar în statele în care este organizata o justitie administrativa, o parte din litigiile dintre administratia publica si particulari, ramane atribuita instantelor judecatoresti ordinare. Stabilirea litigiilor care sunt de competenta tribunalelor administrative si a celor care sunt de competenta instantelor ordinare de drept comun se efectueaza dupa criterii, care, în general, depind de dreptul pozitiv al fiecarui stat, ori se are în vedere distinctia dintre litigiile de drept public si litigiile de drept privat, dupa cum se aplica în cauza, reguli de drept public sau reguli de drept privat10. 1.4. Scurt istoric al contenciosului administrativ în Romania Contenciosul administrativ a parcurs în tara noastra mai multe perioade, delimitate dupa accentul pus de actele normative, inclusiv de Constitutie, pe unul sau altul din cele trei mari sisteme. O prima etapa este legata de reformele legislative realizate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, si a fost marcata de aparitia pentru prima data în Romania a
8

A se vedea C.G. Rarincescu, op. cit., p.51

9

A se vedea T. Dragan, Introducere în teoria si practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.49
A se vedea R. N. Petrescu, op. cit., p.26

10

contenciosului administrativ, prin Legea din 11 februarie 1864 pentru înfiintarea Consiliului de Stat. Dupa modelul francez, acesta era organ cu caracter consultativ pe langa Guvern, cu sarcini si de tribunal administrativ, cu atributii în materie legislativa, administrativa, si de contencios administrativ. Consiliul de Stat era prezidat de domn si solutiona litigii atat în baza legii sale organice, cat si în baza unor legi speciale (judecator de atributiune). Totodata, acesta era investit si cu competenta unui contencios de interpretare, astfel încat particularii se puteau adresa direct Consiliului de Stat, spre a cere interpretarea unui decret, ordonante sau regulament, dat în materie administrativa. Urmatoarea etapa este cuprinsa în perioada 1866-1905, cand a fost desfiintat Consiliul de Stat (prin Constitutia din 1866), atributele sale în materie de contencios administrativ fiind împartite între Curtile de apel si instantele judecatoresti de drept comun, dupa modelul anglosaxon. Astfel a fost abandonat sistemul francez introdus de Alexandru Ioan Cuza. Etapa a treia este cuprinsa între anii 1905-1948 si este formata din mai multe subperioade bine delimitate, caracteristica generala fiind existenta unor reglementari speciale cu privire la competenta instantelor în materia contenciosului administrativ. Prin Legea pentru reorganizarea Înaltei Curti de Casatie si Justitie din 1 iulie 1905, Sectia a III-a a acestei instante a devenit competenta sa judece recursurile împotriva regulamentelor si ordonantelor facute cu încalcarea legii. Sistemul introdus prin aceasta lege se caracterizeaza prin urmatoarele : se permite “particularilor” sa atace pe calea unui recurs principal si direct actele administrative ilegale si sa ceara instantei judecatoresti sa pronunte anularea lor; judecarea acestui recurs în cadrul Înaltei Curti de Casatie, de catre nou înfiintata Sectiunea a II-a de contencios administrativ. În perioada martie 1910 - februarie 1912, sistemul instituit prin Legea din 1905 a fost desfiintat, cauzele de aceasta natura urmand a se solutiona, în baza Legii Curtii de Casatie din 25 martie 1910, de catre tribunalele de judet “de urgenta si cu precadere asupra tuturor celorlalte afaceri” (art.l4). Aceasta reglementare a rezistat, deci, numai doi ani, întrucat Legea de reorganizare a Curtii de Casatie si Justitie din 17 februarie 1912 restabileste, cu unele modificari,

contenciosul de legalitate al Legii din 1905, litigiile de contencios administrativ fiind atribuite, iarasi, Sectiunii a III-a. Urmatoatea subperioada începe cu Constitutia din 1923, ce face din contenciosul administrativ o institutie de ordin constitutional. Aceasta consacra, prin art.l07, alin.3, principiul conform caruia, cel vatamat într-un drept al sau, printr-un act administrativ ilegal, poate cere instantelor judecatoresti recunoasterea dreptului sau. În alin.4 al aceluiasi articol era determinata competenta instantelor judecatoresti de a solutiona litigiile de contencios administrativ, prevazandu-se ca organele puterii judecatoresti judeca actul, iar daca este ilegal îl pot anula sau pot pronunta daune civile pana la data restabilirii dreptului vatamat, avand si caderea de a judeca si cererile de despagubire, fie contra autoritatii administrative chemate în judecata, fie contra functionarului vinovat. In baza Constitutiei din 1923, a fost adoptata la 23 decembrie 1925, Legea contenciosului administrativ. Aceasta consacra un contencios de plina jurisdictie, în care instantele judecatoresti competente puteau anula un act administrativ de autoritate ilegal, puteau obliga autoritatea administrativa sa rezolve cererea si sa acorde despagubiri pentru pagubele cauzate reclamantului. Etapa a patra a evolutiei acestei institutii este cuprinsa între 1948 si 1967, fiind marcata de adoptarea Decretului nr.128/1948, prin care s-a abrogat Legea contenciosului administrativ din 1925, lasandu-se la îndemana persoanelor vatamate de o autoritate administrativa doar o singura cale de atac - recursul administrativ. A V-a etapa cuprinde perioada iulie 1967 - decembrie 1990, în care sfera actelor administrative supuse controlului instantelor judecatoresti s-a largit prin intrarea în vigoare, în baza constitutiei din 1965, a Legii nr1/1967 cu privire la judecarea de catre tribunale a cererilor celor vatamati în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Contenciosul administrativ reglementat prin aceasta lege era un contencios în plina jurisdictie, instanta avand posibilitatea, dupa caz, sa anuleze actul administrativ dedus judecatii, sa oblige pe parat la emiterea unui act administrativ, sa se pronunte asupra despagubirilor cerute. În practica ]nsa, aceste dispozitii erau greu de realizat, astfel ca aceasta institutie avea un rol pur propagandistic. Legea contenciosului administrativ nr.29/1990, relanseaza traditia din perioada interbelica, marcand începutul celei de-a sasea etape. Aceasta va deveni un mijloc efectiv

de

control

al

legalitatii

actetor

autoritatii

administratiei

publice

de

catre

instantelejudecatoresti. Pentru prima data, dupa desfiintarea Consiliului de Stat, se creeaza, în cadrul instantelor judecatoresti, sectii specializate de contencios administrativ, la nivelul tribunalelor judetene si respectiv la nivelul Curtii Supreme de Justitie. De asemenea, prin adoptarea acestei legi, tot pentru prima data se consacra în legislatia noastra, raspunderea pentru daune morale.

CAPITOLUL II PARTILE SI OBIECTUL ACTIUNII IN CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

2.1. Partile în litigiul de contencios administrativ A. Calitatea de reclamant Fiind vorba de un litigiu, se ȋnțelege cǎ reclamantul, pentru ca sǎ poatǎ intenta o astfel de acțiune, trebuie sǎ aibǎ capacitatea generalǎ de a sta in justiție. Spre deosebire de fosta Lege 29/1990 a contenciosului administrativ, noua lege introduce explicit dreptul de sezinǎ, adicǎ dreptul de a sesiza instanța de contencios, ce aparține mai multor subiecți:

-orice persoanǎ vǎtǎmatǎ intr-un drept subiectiv sau interes legitim, ceea ce inseamnǎ cǎ poate fi orice persoanǎ fizicǎ sau orice persoanǎ juridicǎ; -Avocatul Poporului -Ministerul Public -Autoritatea publicǎ emitentǎ -Agenția Naționalǎ a Funcționarilor Publici -Prefectul Calitatea de reclamant în litigiile de contencios administrativ necesita unele precizari. Legea pentru contenciosul administrativ din 1923 folosea expresia “oricine se pretinde vatamat în drepturile sale”, ce includea persoanele fizice si juridice, fie ca erau de drept public, fie ca erau de drept privat, trebuind sa aiba capacitatea generala de a sta în justitie, prevazuta de Codul civil, Codul de procedura civila, Codul comercial, Legea persoanelor juridice din 1924. In acelasi sens si Legea nr.1/1967 întrebuinta notiunea de “cel vatamat în drepturile sale”11.

11

A se vedea C.G. Rarincescu, op. cit., p.221-222 si R. N. Petrescu, op. cit., p.36

Legea nr.29/1990 prevedea la art.1 ca are dreptul sa se adreseze instantelor de contencios administrativ orice persoana fizica sau juridica, romana sau straina, daca se considera vatamata în drepturile sale prevazute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autoritati administrative de a-i rezolva cererea sa referitoare la un drept recunoscut de lege, pentru anularea actului, recunoasterea dreptului, precum si repararea pagubei ce i-a fost cauzata12. Conform art 52 (1) din Constitutia Romaniei, astfel cum a fost modificata in anul 2003 “Persoana vătămată intr-un drept al său ori intr-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea in termenul legal a unei cereri, este indreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.” Conform celui de al doilea paragraf al acestui articol „Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”. In data de 4 ianuarie 2005, a intrat in vigoare Legea 554/2004 - legea contenciosului administrativ, care vine sa inlocuiasca fosta lege 29/1990, avand acelasi obiect. Punand in aplicare prevederile constitutionale mai sus mentionate, legea reglementeaza controlul judiciar al actelor administrative care ar putea
A se vedea Mircea Preda, Tratat elementar de drept administrativ, Editura LUMINA LEX, Bucuresti, 1996, p.164; R.N Petrescu, op.cit. p.35
12

vatama un drept sau un interes legitim. In ansamblu, legea amelioreaza sistemul introdus anterior, prin legea 29/1990. Legea prevede cã orice persoanã care se considerã vãtãmatã într-un drept al sãu ori într-un interes legitim, de cãtre o autoritate publicã, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instantei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-a fost cauzatã. Legea spune cã interesul legitim poate fi atît privat, cît si public. Se poate adresa instantei de contencios administrativ si persoana vãtãmatã într-un drept al sãu sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. (art.1, alin.1, 2) Pot intenta actiunea in contencios administrativ nu numai persoana fizica sau juridica vatamata intr-un drept sau interes legitim, ci si Avocatul Poporului, procurori, prefecti si Agentia Nationala a Functionarilor Publici, in baza unei sesizari a unei persoane fizice, precum si Ministerul Public. Inainte de a se adresa instantei, persoana care se considera vatamata printr-un act administrativ unilateral trebuie sa solicite autoritatii publice emitente, in termen de 30 de zile de la data comunicarii actului, revocarea, in tot sau in parte, a acestuia. Plangerea se poate adresa in egala masura organului ierarhic superior, daca acesta exista. Plangerea prealabila in cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, si peste termenul prevazut, dar nu mai tarziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de

prescriptie. Reclamantul se poate adresa instantei de la domiciliul sau sau celei de la domiciliul paratului. Daca reclamantul a optat pentru instanta de la domiciliul paratului, nu se poate invoca exceptia necompetentei teritoriale. De asemenea, prefectul poate ataca in fata instantei de contencios administrativ, actele emise de autoritatile administratiei publice locale, daca le considera nelegale, actele atacate fiind suspendate de drept pana la solutionarea actiunilor. Conform legii, Avocatul Poporului, ca urmare a controlului reaalizat, potrivit legii sale organice, in baza unei sesizǎri a unei personae fizice, dacǎ apreciaza cǎ ilegalitatea actului sau excesul de putere al autoritǎții administrative nu poate fi ȋnlaturat decȃt prin justiție, poate sesiza instanța competentǎ de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobȃndește de drept calitatea de reclamant, urmȃnd a fi citat ȋn aceastǎ calitate. De asemenea, conform art.1, alin. 4 din Legea 554/2004, Ministerul Public, atunci cȃnd, in urma exercitǎrii atribuțiilor prevazute de legea sa organicǎ, apreciazǎ cǎ ȋncalcarile drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale persoanelor se datoreaza existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autoritǎților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizeazǎ instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vǎtǎmate. Petiționarul dobȃndește de drept calitatea de reclamant, urmȃnd a fi citat ȋn aceastǎ calitate . Alin. 5 al aceluiași articol prevede cǎ, atunci cȃnd Ministerul Public apreciazǎ cǎ prin emiterea unui act

administrativ normativ se vatǎmǎ un interes legitim public, sesizeazǎ instanta de contencios administrativ competenta de la sediul autoritǎții publice emitente. Ȋn alin.6 se stipuleazǎ cǎ autoritatea publicǎ emitentǎ a unui act administrativ unilateral nelegal poate sǎ solicite instanței anularea acestuia, ȋn situatia ȋn care actul nu mai poate fi revocat ȋntrucat a intrat in circuitul civil și a produs efecte juridice. Ȋn cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunțǎ, dacǎ a fost sesizatǎ prin cererea de chemare in judecatǎ, si asupra validitǎții actelor juridice incheiate in baza actului administrativ nelegal, precum si asupra efectelor juridice produse de acestea. Acțiunea poate fi introdusǎ ȋn termen de un an de la data emiterii actului. În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul prevăzut la art. 4 alin. (2) (în cazul excepţiei de nelegalitate, când instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor), nu este obligatorie procedura prealabilă. Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător. Prin act administrativ se ȋnțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publica, in regim de putere publica, in vederea organizarii executarii legii sau a executarii in concret a legii, care da nastere, modifica sau stinge raporturi juridice; sunt

asimilate actelor administrative, in sensul prezentei legi, si contractele incheiate de autoritatile publice care au ca obiect: -punerea in valoare a bunurilor proprietate publica, -executarea lucrarilor de interes public, -prestarea serviciilor publice, -achizitiile publice. Prin legi speciale pot fi prevazute si alte categorii de contracte administrative supuse competentei instantelor de contencios administrativ. Așadar, acțiunea în contencios administrativ aparține oricarei persoane fizice sau juridice, în virtutea 1or de a pretinde o anumita conduitǎ autoritǎților administrative : -sǎ anuleze un act administrativ prin care s-a încǎlcat un drept prevazut de lege; -sǎ rezolve o cerere care nu a fost soluționata ȋntr-un termen legal; -sǎ recunoascǎ dreptul pretins sau interesul legitim si sǎ repare paguba cauzatǎ. Dreptul în care se considera lezate persoanele, trebuie sa fie recunoscute de lege, adica sa fie prevazute de lege în favoarea celui care invoca încalcarea acestui drept. În caz contrar, instanta de contencios administrativ nu numai ca

nu-l poate acorda, dar nici nu este competenta a-l lua în discutie13. De exemplu, nu se poate solicita în fata instantelor de contencios administrativ, obligarea unei facultati sa elibereze diploma de licenta unei persoane fizice care, desi a urmat cursurile acelei facultati si a sustinut toate examenele, mai putin cel de licenta, pentru ca legea prevede dreptul de a obtine diploma de licenta numai în favoarea persoanelor fizice care au promovat toate examenele, inclusiv cele de licenta. Referitor la calitatea de reclamant, mai trebuie facute unele precizari. Dreptul recunoscut de lege reclamantului are în vedere un drept subiectiv pe care legea îl confera reclamantului si pe care autoritatea administrativa este obligata sa-1 respecte sau sa-1 realizeze. Deci, nu este suficienta existenta unui interes legitim, ci trebuie dovedita existenta încalcarii unui drept subiectiv care revine reclamantului14.

13

M. Preda, op. cit., p.165

A se vedea M.Preda, op. cit., p.165 si Gheorghe T. Zaharia, Drept administrativ roman, Editura ANKAROM, Iasi, 1998, p.435
14

Vatamarea dreptului trebuie sa fie rezultatul conduitei culpabile a organului administratiei publice, chiar daca acest organ nu este într-un raport juridic cu titularul dreptului; dreptul vatamat nu trebuie sa fie neaparat de natura administrativa, ci poate sa apartina oricarei ramuri de drept15. Actiunea în justitie a reclamantului trebuie sa prezinte un interes pentru el, caci fara interes aceasta nu poate exista. De exemplu, desi dovedeste existenta unui drept subiectiv încalcat de autoritatea administrativa, reclamantul nu poate sa se adreseze în justitie si sa solicite anularea unui act administrativ daca acel act a fost deja revocat de organul care 1-a emis, ori a fost anulat de organul ierarhic superior acestuia16. Reclamantul exercita actiunea de contencios administrativ numai daca vatamarea dreptului este cauzata printr-un act administrativ sau prin refuzul autoritatii administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept recunoscut de lege.
15

idem Anibal Teodorescu, Curs de drept administrativ, Bucuresti, 1947, p.242

16

Deci, un act administrativ emis de o autoritate administrativa va putea fi cenzurabil de catre instanta de contencios administrativ atunci cand : -vatama un drept prevazut de Constituție sau de lege cǎruia i se aduce atingere; -vatama un interes legitim. Drepturile a cǎror vǎtǎmare poate forma baza unor acțiuni ȋn contencios trebuie sǎ ȋndeplineascǎ anumite condiții : -sǎ fie dobȃndite ȋn condițiile legii, fiind recunoscute de lege (de exemplu, dreptul de proprietate, dreptul de petiționare etc.) ; -sǎ nu fie vorba de un drept contractual care sǎ nu fie valorificat prin contencios. Interesul însa, trebuie sa îndeplineasca, de asemenea, unele conditii pentru a putea face obiectul actiunii în contenciosul administrativ, respectiv : -sa fie legitim (în legatura cu situatia legala pentru a carei realizare este necesara calea justitiei); -sa fie cert si actual (sa existe la momentul în care se exercita dreptul la actiune);

-sa fie personal si direct. Se restrange sfera actelor ce nu pot fi atacte pe calea contenciosului administrativ, la trei categorii: - actele administrative ale autoritatilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul - actele de comandament cu caracter militar - actele administrative pentru modificarea sau desfiintarea carora se prevede, prin lege organica, o alta procedura judiciara. In ceea ce priveste actele administrative emise pentru aplicarea regimului starii de razboi, al starii de asediu sau al celei de urgenta, cele care privesc apararea si securitatea nationala ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum si pentru inlaturarea consecintelor calamitatilor naturale, epidemiilor si epizootiilor, acestea pot fi atacate numai pentru exces de putere.(art. 5)

B. Calitatea de parat În litigiile de contencios administrativ, paratul poate fi orice “autoritate publicǎ“ (art.1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ), întelegand prin aceasta orice organ de stat sau al uitǎților administrativ-teritoriale care acționeazǎ, in regim de putere publicǎ, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autoritǎților publice, ȋn sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat

care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publicǎ sau sunt autorizate sǎ presteze un serviciu public. In consecinta, in accepţiunea definitiei legale mai sus precizate, autoritatile publice se divid in:
(i)

autoritati publice propriu-zise si autoritati publice asimilate.

(ii)

Constituie autoritati publice propriu-zise institutiile care indeplinesc in mod cumulativ urmatoarele condiţii: (a) organele de stat sau organele unitatilor administrativ-teritoriale. Se observa ca noua lege a contenciosului administrativ vorbeste despre organele unitaţilor administrativ-teritoriale, iar nu de autoritatile administratiei publice locale. Aceasta distinctie, a fost facuta de catre legea nr. 215/2001, legea administratiei publice locale, astfel cum a fost modificata si completata, care in art. 214 -23, vorbeste despre autoritatile administratiei publice locale, iar in art. 26, art. 54, art. 69 alin. (2), art. 137 alin. (2), art. 145 si art. 149 face vorbire fie despre organele centrale din unitatile administrativ-teritoriale, fie despre organe centrale

organizate la nivelul judeţului sau al Municipiului Bucuresti. Capitolul V din Constituţia Romaniei, astfel cum a fost revizuita prin legea din 18 septembrie 2003, este intitulat -Administratia Publica si cuprinde Secţiunea 1 intitulata Administraţia Publica centrala de specialitate si Secţiunea 2, intitulata Administratia Publica locala. Potrivit dispoziţiilor constitutionale mai sus precizate, Administratia Publica centrala de specialitate cuprinde: -Ministerele, organizate numai in subordinea Guvernului; -Alte organe de specialitate, organizate in subordinea: • Guvernului • Ministerelor • Sau ca autoritati administrative autonome. In conformitate cu prevederile constitutionale mentionate, autoritatile Administratiei Publice Locale sunt urmatoarele: -Consiliile Locale, -Primariile, -Consiliul Judeţean.

-La aceste autoritati, potrivit dispozitiilor legale cuprinse in art. 55 si art. 156 din legea-cadru nr. 339/2004 privind descentralizarea7, trebuie adaugat si Presedintele Consiliului Judeţean. In consecinta, potrivit prevederilor legale mai sus mentionate, pot fi subiecti pasivi (pȃrȃți) ȋntr-un litigiu de contencios administrative urmatoarele categorii: a) ȋntregul sistem al autoritǎții publice executive (președinte, prefect, primar, govern, ministere, instituții deconcentrate ale acestora ȋn teritoriu, alte organe ale administrației publice, autoritǎți publice locale, descentralizate ale acestora ȋn teritoriu) b) ȋntregul sistem al autoritǎții legislative (Camera Deputaților, Senatul), precum și toate autoritǎțile publice numite de Parlament (Curtea de Conturi, Avocatul Poporului etc.) c) ȋntregul sistem al autoritǎții judecǎtorești (Consiliul Superior al Magistraturii, Ȋnalta Curte de Casație și Justiție, Curțile de Apel, tribunalele județene și cele speciale, judecǎtoriile)

d) alte autoritǎți și instituții publice (Curtea Constituționalǎ) e) alte persoane juridice: -de drept civil (ONG-uri etc.) -de drept commercial (societǎți comerciale etc.)

Potrivit art.16 din lege, actiunile în contencios administrativ pot fi formulate si personal împotriva functionarului autoritatii parate, care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvarii cererii, daca se solicita plata unor despagubiri pentru prejudiciul cauzat prin actul emis sau prin întarziere. Alin.2 a1 aceluiasi articol da dreptul functionarului public actionat în justitie sa cheme în garantie pe superiorul sau ierarhic de la care a primit ordin scris sa semneze actul a carui iegalitate este supusa judecatii. Chemarea în garantie a superiorului trebuie privita ca o actiune în justitie, astfel ca, forma si continutul ei trebuie sa întruneasca cerintele pentru o astfel de actiune. Cererea de chemare în garantie se va depune la dosarul cauzei odata

cu întampinarea sau cel mai tarziu pana la prima zi de înfatisare, sub sanctiunea de a se judeca separat. Functionarul ierarhic superior, introdus în proces pe calea chemarii în garantie devine parte în proces si se poate folosi de toate mijloacele de aparare prevazute de lege. Judecarea concomitenta a actiunii principale si a chemarii în garantie este preferabila, deoarece se pronunta o singura hotarare, în caz contrar instanta urmand a se pronunta asupra fiecarei cereri. Desi cele doua parti, reclamantul si paratul sunt bine determinate, nu poate fi depusa actiunea în contenciosul administrativ, pana nu este îndeplinita procedura administrativa prealabila, care obliga reclamantul sa se adreseze autoritatii emitente a actului administrativ vatamator, înainte de a se adresa instantei de contencios administrativ.

A. Actul administrativ Cu privire la actul administrativ este de retinut ca acesta trebuie sa fie un act administrativ de autoritate, emis cu respectarea prevederilor legale, pentru care legea nu prevede o alta cale judiciara de atac, întrucat daca se prevede o asemenea cale, se va utiliza aceasta si nu cea a contenciosului administrativ. În multe cazuri, actele administrative de

autoritate pot fi atacate la instantele judecatoresti de drept comun (nu la cele de contencios administrativ). Este cazul, de pilda, al proceselor verbale de stabilire si sanctionare a contraventiilor, a contestatiilor împotriva hotararilor comisiilor judetene pentru aplicarea fondului funciar, al celor îndreptate împotriva hotararilor comisiilor judetene pentru aplicarea prevederilor Legii nr.112/1995 privind reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinta, trecute în proprietatea statului. In alte cazuri, actele administrative de autoritate sunt atacate nu la instantele judecatoresti (de contencios administrativ sau de drept comun) ci la organele administratiei publice ierarhic superioare, cum sunt, de pilda, contestatiile împotriva deciziilor de aplicare a sanctiunilor disciplinare, aplicate de sefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor17. Actul administrativ de autoritate este actul juridic adoptat sau emis de catre o autoritate administrativa, în mod unilateral, pe baza si în vederea executarii legii, cu scopul de a naste, modifica sau stinge raporturi juridice. Actul administrativ de autoritate este adoptat sau emis în raport cu masura în care serviciul public administrativ respectiv este investit cu autoritate publica si toate aceste acte au ca trasatura comuna faptul ca se adopta sau se emit în scopul satisfacerii intereselor generale ale societatii. In literatura de specialitate din perioada interbelica, au fost date cateva definitii ale actului administrativ de autoritate : profesorul Paul Negulescu definea actul administrativ, ca o manifestare de vointa facuta de un organ administrativ competent, prin care se creeaza o situatie juridica generala sau individuala guvernata de norme de drept public, în care regasim ideea de dominatie si de comandament; profesorul C. Rarincescu a dat urmatoarea definitie : “actele de autoritate constau în acele declaratii de vointa, constituind acte juridice cu caracter unilateral si executoriu, emanand de la o autoritate administrativa a statului în calitate de putere publica si savarsite în “vederea functionarii serviciilor publice administnative”. Trasaturile actului administrativ de autoritate sunt determinate de natura juridica proprie, specifica acestor acte juridice si care trebuie cunoscute pentru a putea stabili legalitatea sau nelegalitatea lor.
17

A se vedea Mircea Preda, op.cit., p.170

În acest sens vom retine ca acele acte administrative de autoritate : sunt adoptate sau emise de catre autoritati administrative competente, potrivit legii, sa emita asemenea acte; cuprind o dispozitie, un ordin pe care serviciul public care 1-a emis sau adoptat îl da serviciilor publice din subordine sau persoanelor fizice ori juridice, carora li se adreseaza; au caracter normativ sau individual; sunt adoptate sau emise în baza si în vederea executarii legii; se aplica de la intrarea lor în vigoare, prejudiciind în principiu si avand efecte numai pentru viitor (exista si exceptii cand acestea au caracter retroactiv); executarea lor se face din oficiu, fara a fi nevoie de investirea lor cu titlu executoriu, precum hotararile judecatoresti. Actele administrative, indiferent daca sunt normative sau individuale, se adopta sau se emit numai în forma scrisa, sub sanctiunea nulitatii. Forma scrisa este necesara atat pentru a se putea cunoaste continutul actului administrativ de autoritate în vederea aducerii prevederilor lui la îndeplinire, cat si pentru a se putea verifica legalitatea sa si pentru a se putea face proba actului si a continutului sau în fata instantei de contencios administrativ. Actul administrativ de autoritate trebuie sa cuprinda : denumirea autoritatii administrative care l-a emis; data la care a fost adoptat sau emis;t data la care urmeaza sa intre în vigoare, daca aceasta este alta decat data publicarii sau aducerii la cunostinta celor interesati; sigiliul (stampila) autoritatilor administrative emitente; semnatura conducatorului sau a loctiitorului sefului autoritatii administrative care a emis actul; numarul de înregistrare a actului; Referitor la conditiile de validitate (legalitate ) a actelor administrative de autoritate, acestea sunt determinate de caracterul specific al actelor si se refera la : adoptarea sau emiterea lor de catre autoritatile sau persoanele competente;

conformitatea continutului actului administrativ cu continutul legii în baza careia este emis; acordul actului cu scopul urmarit de lege; asigurarea formei specifice unui act administrativ; respectarea quorumului prevazut de lege; publicarea sau aducerea la cunostinta celor interesati. Sfera actelor administrative supuse contenciosului administrativ are în vedere actele emise de trei mari categorii de “autoritati administrative publice”18: autoritatile administrative statale (Presedintele Romaniei, Guvern, ministere si alte organe centrale de specialitate ale administratiei publice, prefecti); autoritati administrative publice locale si judetene (consilii locale, primari, consilii judetene) si structurile subordonate acestora; organisme neguvernamentale (barouri, institutii publice, societati bancare, etc.) abilitate prin lege sa presteze servicii publice. În aceeasi sfera sunt cuprinse si celelalte autoritati publice (Parlament, autoritati judecatoresti, Curtea Constitutionala) atunci cand, prin actele lor, se realizeaza activitati de natura administrativa. Actul administrativ individual trebuie sa fie si devine susceptibil de executare numai dupa ce a fost adus la cunostinta persoanei în cauza. Pana atunci el nu poate face obiect al actiunii de contencios administrativ. B. Actele premergatoare si operatiuni tehnico-administrative În îndeplinirea sarcinilor de satisfacere a intereselor generale ale societatii, autoritatile administrative savarsesc nu numai acte administrative ci si acte premergatoare precum si operatiuni tehnico-administrative. Actele premergatoare constituite din avize, adrese, propuneri, acorduri, etc., pot fi retrase dupa ce au fost întocmite si trimise, adica pot fi supuse dreptului autoritatii administrative care le-a întocmit de a le revoca. Revocarea trebuie sa intervina înainte ca actul administrativ emis sa fi emis sa produca efecte juridice.

18

A se vedea Gheorghe T. Zaharia, op. cit., p.437

Autoritatile administrative, în activitatea lor de adoptare sau de emitere a actelor administrative de autoritate, pe langa întocmirea unor acte premergatoare, efectueaza si alte lucrari denumite operatiuni tehnico-administrative, dupa cum urmeaza : operatiuni tehnico-administrative corespunzatoare fazei premergatoare adoptarii actelor administrative de autoritate (dactilografierea proiectului, avizarea si trimiterea spre studiu celor care urmeaza sa îl adopte sau sa decida emiterea lui, etc.); operatiuni tehnico-administrative concomitente cu procedura de adoptare a actului administrativ (defnitivarea proiectului, eliberarea si semnarea lui, etc.); operatiuni tehnico-administrative posterioare fazei de emitere a actului administrativ de autoritate (înregistrrarea actului, publicarea sau înmanarea lui celor interesati, etc.). Potrivit art.122(4) din Constitutie si art.111 din Legea nr.69/1991, prefectul se pronunta asupra legalitatii actelor adoptate sau emise de consiliul judetean, cel local ori de primar si le poate ataca în fata instantelor de contencios administrativ. Numai actele administrative pot face obiectul actiunii de contencios administrativ pentru ca numai acestea produc (nasc, modifica sau schimba) efecte juridice. Actele premergatoare si operatiunile tehnico-administrative nu pot face obiectul unor actiuni în contenciosul administrativ. Cu toate acestea ele pot fi atacate, însa numai odata cu actul administrativ de autoritate în baza carora acesta din urma îsi produce efectele. Legea contenciosului administrativ, prin art.11l, teza a II-a, prevede ca “instanta este competenta sa se pronunte si asupra legalitatii actelor si operatiunilor tehnicoadministrative care au stat la baza emiterii actului supus judecatii”. În cazul în care actul administrativ de autoritate a fost emis în baza unor acte premergatoare sau operatiuni tehnico-administrative realizate cu nerespectarea legii, instanta de contencios administrativ este competenta sa se pronunte si asupra legalitatii lor. C. Refuzul nejustificat al unei autoritati administrative de a rezolva cererea petitionarului referitoare la un drept recunoscut de lege

În doctrina juridica s-a ridicat întrebarea daca refuzul nejustificat al unei autoritati administrative de a rezolva cererea petitionarului referitoare la un drept recunoscut de lege, este sau nu un act administrativ. În acest sens s-au formulat doua opinii : prima concluzioneaza ca aceasta atitudine reprezinta un act administrativ; a doua opinie considera ca “refuzul administratiei de a solutiona o cerere sau tacerea administratiei” constituie un act de autoritate. Apreciem ca ne aflam în fata a doua situatii distincte referitor la calificarea “refuzul nejustificat al unei autoritati adtninistrative” si anume : a)Autoritatea administrativa a raspuns la cererea petitionarului, însa raspunsul este negativ fata de ceea ce el a solicitat. În aceasta situatie ne aflam în prezenta unui act administrativ de autoritate, întrucat acest raspuns constituie o actiune, o manifestare unilaterala de vointa din partea administratiei, chiar daca raspunsul acesteia a fost negativ. Conform art.5, alin.2 din Legea nr. 29/1990 se naste astfel dreptul petitionarului de a contesta, daca nu este multumit de raspunsul primit în urma reclamatiei sale, el putand sesiza instanta în termen de 30 de zile de 1a comunicarea solutiei. b)Autoritatea administrativa nu a dat nici un raspuns în legatura cu cererea formulata de petitionar, în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, singura posibilitate a petitionarului fiind aceea de a se adresa instantei de contencios administrativ. Textul art.1 din Legea contenciosului administrativ nr.29/1990 nu face distinctie între raspunsul si refuzul nejustificat al unei autoritati administrative de a-i rezolva petitionarului cererea referitoare la un drept recunoscut de lege si atitudinea de a nu raspunde, pur si simplu, respectivei solicitari. În acest sens, textul de lege este foarte clar, cele doua notiuni fiind considerate similare. Consideram, alaturi de alti autori, ca într-un asemenea caz ne aflam în prezenta unui fapt administrativ ilicit, asimilat actului administrativ de autoritate, care îl îndreptateste pe petitionar sa se adreseze instantei de contencios administrativ, dovedind acest fapt prin copia cererii, certificata pentru conformitate.

Mentionam în acest sens si opinia prof I.Iovanas, potrivit careia tacerea administratiei publice se considera refuz nejustificat de rezolvare a cererii privitoare la un drept, iar acest refuz are acelasi regim juridic ca si actul administrativ. In mod întemeiat s-a subliniat ca “solutia instantei va fi anularea actului sau obligarea autoritatii administrative sa emita actul, certificatul ori alt înscris solicitat. Prin urmare, în cazul tacerii administratiei, aceasta va intra în analiza fondului cererii si daca este întemeiata, va obliga organul administrativ sa o satisfaca si nu doar sa raspunda solicitantului în sens afirmativ sau negativ”.19 Actiunea în contenciosul administrativ întemeiata pe refuzul nejustificat al unei autoritati administrative de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege trebuie sa cuprinda si cererea ca instanta de contencios administrativ sa oblige autoritatea administrativa sa emita un act administrativ, ori sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt înscris, la care reclamantul avea dreptul recunoscut de lege.

D. Cererea de reparare a pagubelor materiale si morale cauzate reclamantului. Poate constitui obiect al actiunii în contencios administrativ si cererea de reparare a pagubelor materiale si morale ce i-au fost cauzate reclamantului, fie printr-un act administrativ de autoritate emis ilegal, fie prin refuzul autoritatii administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, precum si faptul de a nu raspunde petitionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, daca aceasta se refera la emiterea unui act administrativ sau la eliberarea unui certificat, adeverinte sau oricarui alt înscris. Repararea pagubei poate fi solicitata de catre reclamant prin trei modalitati distincte : prin actiunea în care se cere anularea unui act administrativ de autoritate emis cu nerespectarea legii;
A se vedea I. Iovanas, Caracteristicile generale ale reglementarii contenciosului administrativ, p.53 si R. N. Petrescu, op.cit., p.49
19

prin actiunea care se refera la obligarea unei autoritati administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege; printr-o actiune separata, daca, asa cum prevede art.12 din Legea nr.29/1990, întinderea pagubei nu este cunoscuta la data introducerii actiunii în anulare. În aceasta situatie, termenul de prescriptie pentru cererea de despagubire curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca întinderea pagubei.

CAPITOLUL III ACTELE ADMINISTRATIVE EXCEPTATE CONTROLULUI LEGALITATII DE CATRE INSTANTELE DE CONTENCIOS ADMlNISTRATIV O conditie esentiala de admisibilitate a actiunii în justitie împotriva actelor administrative ilegale consta în faptul ca actul contestat pe aceasta cale sa nu fie exceptat de la controlul judecatoresc. Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ consacra regula generala a competentei instantelor judecatoresti de a verifica legalitatea actelor administrative (art.11) de la care, însa, a prevazut unele derogari : instanta nu poate cenzura în nici un mod unele acte (art.2); cenzura se face pe cale judecatoreasca, dar în baza unor prevederi speciale. Prezentam în continuare actele administrative exceptate de la controlul legalitatii de catre instantele de contencios administrativ. A. Actele prevazute la art.2, lit.a din Legea nr.29/1990 Evolutia sistemului contencios în Romania, dupa adoptarea Constitutiei din 1866, a determinat ca anumite acte sa fie exceptate de la actiunile în contenciosul administrativ. În constitutia din 1923 se preciza la art.l07, alin. final: “puterea judecatoreasca nu are caderea de a judeca actele de guvernamant, precum si actele de comandament cu caracter militar”.

Prin Legea contenciosului administrativ din 1925, s-a dat definitia actelor de guvernamant. Astfel, art.2 din aceasta lege prevedea ca “în actele de guvernamant se cuprind toate masurile luate pentru ocrotirea unui interes general, privitor la ordinea publica, la siguranta statului interna si externa - sau alte cerinte de ordine superioara. Instituirea unor asemenea exceptii în Legea nr.29/1990 a fost determinata, printre altele, de organizarea statala, politica si social-economica actuala, care consacra pluralismul politic si principiul separatiei puterilor în stat. Însa, originea acestora este în Franta, tara în care Consiliul de Stat, “pe masura ce se contura recursul în anulare pentru exces de putere, a recunoscut existenta unor acte administrative nesusceptibile de a fi controlate de catre instantele de contencios administrativ din punct de vedere al efectelor lor juridice”. Art,2, lit.a din Legea nr.29/1990 precizeaza o serie de acte care nu pot fi atacate în fata instantelor de contencios administrativ si care se aseamana prin cateva elemente comune : referirea lor la ordinea publica si siguranta interna si externa a statului, avand un continut larg si un caracter politic; privesc cerinte de ordin superior ale societatii, motiv pentru care sunt denumite acte de guvernamant; toate aceste acte nu pot fi supuse controlului judecatoresc, aceasta interdictie fiind tratata, în sensul ca o examinare a lor de catre instantele judecatoresti nu poate avea loc nici pe calea de ilegalitate si nici pentru acordarea unor eventuale daune. Aceste acte sunt urmatoarele : actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Presedintele Romaniei si Guvern; actele administrative de autoritate si actele de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului; actele administrative referitoare la siguranta interna si externa a statului; actele referitoare la interpretarea si executarea actelor internationale la care Romania este parte; masurile urgente luate de organele puterii executive pentru evitarea sau înlaturarea efectelor unor evenimente prezentand pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a

starii de necesitate sau pentru combaterea calamitatilor naturale, incendiilor de paduri, epizootiilor si altor evenimente de aceeasi gravitate. În continuare, prezentam în detaliu, ce este caracteristic pentru fiecare din aceste categorii de acte. a) Actele ce privesc raporturile dintre Partament sau Presedintele Romaniei si Guvern Legiuitorul din 1990 nu a stabilit natura juridica a unor astfel de acte exceptate, ceea ce duce la concluzia ca ele, indiferent de regimul lor juridic (legislativ sau administrativ), sunt scoase de sub controlul autoritatilor judecatoresti, potrivit legii în cauza, datorita relatiilor care intervin si a organelor de la care provin. Textul de lege cu privire la exceptarea de la controlul instantelor judecatoresti a actelor care privesc raporturile dintre cele trei autoritati statale, mentionate mai sus, este susceptibil de a fi criticat, deoarece nu sunt cuprinse si actele care privesc raporturile dintre Parlament si Presedintele Romaniei, ceea ce consideram ca nu a fost în intentia legiuitorului. Daca privim prin prisma dispozitiilor constitutionale în materie, care sunt ulterioare celor ale Legii nr. 29/1990, actele administrative la care ne referim, au în vedere trei categorii de raporturi : Parlament - Presedintele Romaniei; Parlament - Guvern; Presedintele Romaniei - Guvern;

PARLAMENT – PRESEDINTELE ROM~NIEI Asa dupa cum am mai precizat, desi prin Legea nr.29/1990 nu a fost exceptata si sfera actelor care privesc raporturile dintre Parlament si Presedintele Romaniei, nu este de crezut ca s-ar fi urmarit asa ceva. Situatia este explicabila daca se are în vedere faptul ca Legea contenciosului administrativ a aparut anterior intrarii în vigoare a Constitutiei din 1991.

In aceste conditii, consideram ca legiuitorul din 1990 nu a putut sa întrevada si raporturile dintre Parlament si Presedintele Romaniei, consacrate în Constitutie si “care prin excelenta sunt acte politice, fie ca sunt ale parlamentului, fie ca sunt ale Presedintelui Romaniei...”20. Astfel: Parlamentul : adopta hotarari prin care atesta depunerea juramantului prevazut de art.82 din Constitutie de catre Presedintele nou ales; aproba suspendarea din functie (art.95 din Constitutie); hotaraste punerea sub acuzare a acestuia (art.84, alin.3 din Constitutie); Presedintele Romaniei : poate cere Parlamentului o singura data, reexaminarea legii înainte de promulgare (art.77, alin.2 din Constitutie); adreseaza Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale natiunii (art.88); poate dizolva Parlamentul în conditiile prevazute de Constitutie (art.89); consulta Parlamentul în legatura cu organizarea referendumului (art.90); supune în termen de 60 de zile spre ratificare Parlamentului tratatele internationale încheiate în numele Romaniei (art.91, alin.2); solicita aprobarea prealabila a Parlamentului pentru a declara mobilizarea partiala sau generala a fortelor armate, iar în cazuri exceptionale supune aceasta masura aprobarii Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare (art.92, alin.2); aduce neîntarziat la cunostinta Parlamentului, printr-un mesaj, masurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate împotriva tarii (art.92, alin.3); solicita Parlamentului în cel mult 5 zile, încuviintarea masurii de instituire a starii de asediu sau a starii de urgenta (art.93, alin. 1). Date fiind aceste considerente apreciem ca aceasta situatie nu poate fi acceptata în practica, deoarece ar rezulta ca tocmai “actele de guvernamant” cele mai importante sa nu fie exceptate de la controlul instantelor judecatoresti. PARLAMENT - GUVERN Constitutia prevede, de asemenea, actele care privesc raporturile dintre Parlamentul Romaniei si Guvern : Guvernul este obligat sa prezinte informatiile si documentele cerute de Camera Deputatilor, de Senat sau de Comisiile Parlamentare, prin intermediul presedintilor acestora (art.110, alin.1 din Constitutie);
20

Antonie Iorgovan, op. cit., p.466

membrii Guvernului au acces la lucrarile Parlamentului, iar daca li se solicita prezenta, participarea lor este obligatorie (art.110, alin.2); Guvernul si fiecare dintre membrii sai sunt obligati sa raspunda la întrebarile sau la interpelarile formulate de deputati sau senatori; Camera Deputatilor si Senatul, în sedinta comuna, pot retrage încrederea acordata Guvernului prin adoptarea unei motiuni de cenzura cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor, în conditiile stabilite de art.112 din Constitutie. Nu orice act al Guvernului “care priveste raporturile dintre Parlament si Guvern” este si “act de guvernamant”, unele fiind acte pur administrative, ce pot fi atacate în contenciosul administrativ.

PRESEDINTELE ROM~NIEI - GUVERN Potrivit dispozitiilor Constitutiei, actele Guvernului în raporturile cu Presedintele Romaniei, îmbraca forma propunerilor (de exemplu, la propunerea Guvernului, Presedintele Romaniei acrediteaza si recheama reprezentantii diplomatici si aproba înfiintarea, desfiintarea, sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice), a negocierilor unor tratate internationale sau a actelor juridice specifice, prevazute de art.107 din Constitutie (hotarari si ordonante). Actele care privesc raporturile dintre aceste doua autoritati sunt prevazute de Constitutie prin : art.85 în conformitate cu care Presedintele Romaniei desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru si numeste Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament, iar în caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului, Presedintele Romaniei revoca si numeste la propunerea primului-ministru pe unii membri ai Guvernului; art.86, în baza caruia Presedintele Romaniei poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente si de importanta deosebita; art.87, referitor la participarea Presedintelui Romaniei la sedintele Guvernului; art.91, potrivit caruia Presedintele încheie tratate internationale negociate de Guvern;

art.102, privind învestitura primului-ministru; art.108, conform caruia Presedintele Romaniei are dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru faptele savarsite în exercitarea functiilor.

b) Actele administrative de autoritate si actele de gestiune ale organelor de conducere ale Parlamentului Instituirea acestei exceptii rezida din preocuparea legiuitorului de a nu subordona puterea legislativa celei judecatoresti, nepermitandu-se exercitarea unui control de natura sa afecteze celei dintai independenta functionala si materiala. În situatia în care, totusi, s-ar produce vatamarea unor drepturi subiective prin asemenea acte, cel lezat poate utiliza calea procesuala a dreptului comun, deoarece nu trebuie sa se înteleaga ca printr-o asemenea reglementare s-a urmarit crearea unei depline imunitati de jurisdictie în beneficiul puterii legislative, care se bucura de imunitate parlamentara. Prin “organe de conducere ale Parlamentului” se întelege atat conducerea fiecareia dintre cele doua camere (Presedintele si Biroul permanent), cat si conducerea aparatului de specialitate al acestora (secretarul general, sefii de compartimente, directorii si sefii de servicii). Totusi, la aceste institutii sunt si functionare de cariera a caror situatie juridica trebuie protejata, fapt pentru care se deschide posibilitatea folosirii în contencios administrativ în cazul în care se încalca drepturile lor21. În ceea ce priveste actul de gestiune, profesorul Paul Negulescu afrma ca acesta “trebuie sa creeze un organism administrativ, o situatie juridica cu caracter patrimonial, reglementata de dreptul privat”. La randul sau, în ceea ce priveste actele administrative de gestiune, C. G. Rarincescu afirma ca : “prin acte administrative de gestiune vom întelege acele acte juridice pe care administratia le face pentru conservarea, marirea sau micsorarea patrimoniului sau”. Alexandru Negoi\a, Drept administrativ si stiinta administra\iei, Editura Athenaeum, Bucuresti, 1991
21

Dupa consideratiile lui Valentin Prisacaru “actul administrativ de gestiune este actul juridic încheiat pe de o parte de un serviciu public, iar pe de alta parte de un particular, ce are ca obiect vanzarea-cumpararea de produse, executarea de lucrari si prestarea de servicii, precum si conservarea si închirierea unor bunuri mobile sau imobile, apartinand proprietatii publice a statului, judetului sau comunei”22. Deosebirile dintre actul administrativ de autoritate si actul administrativ de gestiune sunt urmatoarele : primul determina nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, celalalt cuprinde drepturi si obligatii pentru ambele parti; executarea actului administrativ de autoritate este asigurata de puterea publica, în timp ce al doilea nu poate fi modificat decat prin acordul partilor; actul administrativ de autoritate este supus controlului instantelor de contencios administrativ, pe cand cel de gestiune este exceptat de la acest control. c) Actele adnninistrative referitoare la siguranta interna si externa a statului Aceste acte nu pot face obiectul actiunii în contenciosul administrativ datorita naturii relatiitor sociale din acest domeniu, ele avand un foarte accentuat caracter politic, neputandu-se astfel lasa la apreciereajudecatorului. Ca urmare a adoptarii Legii nr.51/1991 privind siguranta nationala, în literatura de specialitate s-a pus întrebarea daca notiunea de “siguranta nationala“ folosita de aceasta lege si cea de “siguranta interna si externa a statului” întrebuintata de Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ sunt echivalente. Raspunsul fiind afirmativ23, s-a aratat ca sub aspectul continutului între cele doua notiuni nu exista nici o deosebire, “siguranta nationala în întelesul art.1 din Legea nr.51/1991 apare tocmai ca rezultanta a sigurantei interne si externe a statului”24. Autoritatile statului cu atributii în domeniul sigurantei nationale, conform prevederilor Legii nr.51/1991, sunt :
22
23

Valentin Prisacaru, op.cit., p.250
Antonie Iorgovan, op.cit., p.472

Rodica Narcisa Petrescu, Actele administrative referitoare la siguran\a interna si externa a statului si cele cuprinzand masuri urgente pentru înlaturarea unui pericol public, revista Dreptul nr.12/1993, p.50
24

Consiliul Suprem de Aparare a tarii, care coordoneaza si organizeaza activitatea pentru realizarea sigurantei nationale; Serviciul Roman de Informatii - organ de stat specializat în materia informatiilor din interiorul tarii; Serviciul de Informatii Externe - organ de stat specializat în obtinerea din strainatate a datelor referitoare la siguranta nationala; Ministerul Apararii Nationale si Ministerul Justitiei cu atributii în materia sigurantei nationale specifice domeniilor lor de activitate. Actele administrative de autoritate emise de catre aceste autoritati, care se refera la siguranta statului, nu pot fi atacate la instanta de contencios administrativ. În literatura de specialitate, s-au exprimat însa puncte de vedere potrivit carora, legea ar fi trebuit, pentru a asigura o mai buna ocrotire a drepturilor si libertatilor cetatenesti, într-un stat de drept, sa excepteze actele de siguranta numai în cazul adoptarii lor în momente de criza, atunci cand este amenintata realmente siguranta statului, devenind astfel, din simple acte de autoritate, acte de guvernamant ce exced controlului judecatoresc25. Siguranta nationala, conform principiului consacrat de art.5 din Legea nr.51/1991, se realizeaza în conformitate cu legile în vigoare si cu obligatiile asumate de Romania prin conventiile si tratatele internationale referitor la drepturile omului la care este parte, normele de drept public international, avand prioritate fata de normele interne, asa cum rezulta din art.20 din Constitutie26. d) Actele administrative referitoare la interpretarea si executarea actelor internationale la care Romania este parte Aceste “fine de neprimire” vizeaza toate actele referitoare la interpretarea si executarea actelor internationale la care Romania este parte, indiferent care este organul de stat de la care emana : Presedintele Romaniei, Guvern, Ministerul Afacerilor externe. Aceste acte sunt exceptate de la controlul legalitatii de catre instantele de contencios administrativ datorita caracterului lor special, lasandu-se puterii executive

Alexandru Negoi\a, Legea contenciosului administrativ, revista Dreptul nr.6/1991, p.10
25
26

Antonie Iorgovan, op.cit., p.474

întreaga raspundere în privinta protejarii intereselor statului si a protectiei diplomatice a cetatenilor romani în raporturile cu alte state. e) Masurile urgente luate de catre organele puterii executive pentru întaturarea sau prevenirea unor evenimente prezentand pericol public Potrivit dispozitiilor art.2, lit.a, teza ultima din Legea nr.29/1990, evenimentele care prezinta pericol public sunt actele emise ca urmare a starii de necesitate sau pentru combaterea calamitatilor naturale, a incendiilor de paduri, epidemiilor, epizootiilor si a altor evenimente de aceeasi gravitate. Legea contenciosului administrativ din 1925 enumera “declararea starii de asediu” ca o “cerinta de ordine superioara“ distincta de “masurile împotriva epidemiilor, epizootiilor, inundatiilor, foametei, tulburarilor interne”. În timp ce Legea din 1925 folosea notiunea de “stare de asediu” Legea din 1990 opereaza cu notiunea de “stare de necesitate”, iar Constitutia din 1991 foloseste doua notiuni : “stare de asediu” si “stare de urgenta“. Constitutia din 1991, în art.73(3), lit.e, a înlocuit astfel notiunea “ stare de necesitate” folosita de Legea contenciosului administrativ, cu alte doua notiuni, stare de asediu si stare de urgenta. Starea de asediu semnifica o masura provizorie de restrangere a unor drepturi si libertati, determinata de o amenintare armata, pentru a carei respingere este necesar un transfer de atributii de la autoritatile civile la cele militare. Starea de urgenta presupune tot o restrangere a unor drepturi si libertati fundamentale, fara a se face un transfer dc atributii de la autoritatile civile la cele militare, iar cauzele care au determinat aceste masuri sunt determinate de situatii de o gravitate mai mica decat cea care presupune instituirea starii de asediu. Pentru instituirea starii de asediu si a starii de urgenta, prerogativete revin Presedintelui Romaniei, care trebuie sa stabileasca teritoriul pe care se aplica aceste masuri si sa precizeze momentul în care acestea trebuie luate. Decretul instituirii starii de asediu si a starii de urgenta trebuie încuviintat de Parlament în cel mult 5 zile de la luarea masurii (art.93 din Constitutie).

În ceea ce priveste celelalte situatii prevazute de Legea nr.29/1990 (calamitati naturale, epidemii, etc.) se impune de asemenea luarea unor masuri pentru înlaturarea lor. Organul puterii executive abilitate sa ia aceste masuri sunt, dupa caz, Guvernul, prefectul, consiliul judetean, consiliul local, sau primarul, în functie de gravitatea si sfera de cuprindere acestor situatii. B. Actele de comandament cu caracter militar În art.2, lit.b din Legea nr.29/1990, se precizeaza ca nu pot fi atacate la instantele de contencios administrativ actele de comandament cu caracter militar. Legea nr.29/1990 a preluat notiunea de act de comandament cu caracter militar, pur si simplu dupa formularea din Constitutia din 1923, folosita pentru prima data în dreptul romanesc si ulterior si de Legea contenciosului administrativ din 1925. Trebuie facuta distinctia între actele “autoritatilor militare”, care sunt acte pur administrative si “actele de comandament militare”, care vizeaza comanda trupei pe timp de pace sau în timp de razboi. Actele de comandament pe timp de razboi sunt miscarea trupelor, concentrarea lor în atac si aparare, înaintarea si retragerea lor, etc. iar în timp de pace, înfiintarea de unitati militare, reorganizarea si desfiintarea lor, transferarea lor în alta garnizoana, manevre militare, etc.. Aceste acte sunt emise de organele militare în scopul asigurarii ordinii si disciplinei în unitatile militare si nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ. Orice alte acte facute de autoritatile militare în organizarea si executarea legii pot fi atacate în justitie, pe calea contenciosului administrativ, acestea fiind “acte ale autoritatilor militare”. Înainte de cel de-al doilea razboi mondial, ocupandu-se de aceasta problema, profesorul C. G. Rarincescu arata ca notiunea de “acte de comandament cu caracter militar” trebuie sa aiba trei elemente : sa fie vorba de un act care sa emane de la autoritatile publice care au caracter de comandamente militare, prin comandament militar întelegandu-se o totalitate de trupe puse sub comanda unui sef determinat; trebuie sa fie vorba de acte care sa aiba un cuprins, de natura militara, referindu-se la acte si operatiuni în legatura cu serviciul si îndatoririle militare;

toate aceste acte trebuie sa cuprinda ideea de ordin si de comanda27. Curtea de Casatie si Justitie a statuat tot în aceeasi perioada, ca prin acte de comandament cu caracter militar urmeaza a se întelege toate actele facute de autoritatea militara, pe baza de lege si regulamente, în vederea instruirii si conducerii unitatilor sau stabilimentelor militare, de catre sefii lor ierarhici, în care se cuprinde si înaintarea ofiterilor în vederea încadrarii lor în acele unitati sau stabilimente28. C. Actele administrative pentru care se prevede prin lege speciala o alta procedura judiciara Legea nr.29/1990 prevede la art.2, lit.c, faptul ca nu pot fi atacate la instantele de contencios administrativ actele administrative pentru controlul legalitatii carora li s-au creat prin legi speciale, anumite proceduri specifice. La originea acestei reglementari se afla Decizia nr.704/1907 a Curtii de Casatie, sectia a III-a, care a statuat : “calea contenciosului administrativ nu poate fi deschisa celor lezati decat atunci cand dansii nu mai pot sa dobandeasca satisfactiuni prin mijlocul altui recurs prevazut si instituit prin lege”. Prezentam cateva exemple, prin care sa aratam ca, în aceste cazuri, în realitate se aplica regulile speciale cuprinse în însesi aceste legi si nu regulile care reglementeaza procedura contenciosului administrativ : Decretul-Lege nr.10/1990, privind regimul pasapoartelor si calatoriilor în strainatate Art.18 din acest act normativ prevede ca, refuzul eliberarii, retragerea sau anularea pasaportului trebuie sa fie motivate si comunicate în scris solicitantului în termen de 15 zile de la data luarii acestei masuri. Neeliberarea pasaportului în termenul prevazut de acest decret-lege echivaleaza cu refuzul eliberarii. Persoana nemultumita de masura luata poate face contestatie la organul ierarhic superior celui care a luat hotararea. Contestatia trebuie rezolvata în termen de 15 zile de la înregistrarea ei. Daca solicitantul nu este multumit de solutia data sau contestatia nu este rezolvata în acest

C.G. Rarincescu, Contenciosul administrativ roman, Bucuresti, 1936, p.311 28 Curtea de Casa\ie si Justi\ie, Decizia nr.1636/1935
27

termen, solicitantul se poate adresa instantelor judecatoresti locale (de drept comun si nu de contencios administrativ). b) Legea nr.70/1991 privind alegerile locale În conformitate cu art.14, alin.2 din aceasta lege, cetatenii au dreptul sa verifice înscrierile facute în listele electorale, iar împotriva omisiunilor, înscrierilor gresite sau a oricaror erori se poate face întampinare la primarul care a întocmit lista. Acelasi articol prevede la alin.3, ca primarul este obligat sa solutioneze întampinarea în cel mult 3 zile de la înregistrarea acesteia, prin dispozitie. Împotriva dispozitiei se poate face contestatie în termen de 24 de ore de la comunicare, iar contestatia se solutioneaza în cel mult 3 zile, de catre judecatoria în a carei raza teritoriala se afla sectia de votare (art.14, alin.4). Hotararea judecatoreasca este definitiva, executorie si se comunica celor interesati în cel mult 24 de ore de la pronuntare. c) Legea nr.64/1991 privind brevetele de inventii Conform art.55 din lege, la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci pot fi contestate brevetele de inventii, iar potrivit art.56, alin.1, împotriva acestor hotarari se pot introduce cereri de revocare. La alin.2 al aceluiasi articol se arata ca atat contestatiile cat si cererile de revocare vor fi examinate în termen de trei luni de la înregistrarea acestora. Art.57 prevede ca hotararea comisiei de reexaminare poate fi atacata cu recurs la Tribunalul Municipiului Bucuresti, în termen de trei luni de la comunicare. Am ales aceste exemple pentru a arata cu claritate ca se aplica reguli speciale, cuprinse în însesi aceste legi si nu regulile care reglementeaza procedura contenciosului administrativ. În situatia în care o instanta de contencios administrativ este sesizata cu o cerere al carui obiect este un act administrativ, pentru modificarea sau desfiintarea caruia se prevede prin lege speciala o alta procedura juridica, instanta de contencios administrativ nu va respinge cererea ca fiind inadmisibila, ci îsi va declina competenta în favoarea altor instante competente din punct de vedere material sa judece aceste cereri, deoarece, conform art.158, alin.1 si 3 din Codul de procedura civila, cand în fata instantei de judecata se pune problema competentei, instanta nu va respinge actiunea, fiind obligata sa stabileasca instanta competenta ori, daca este cazul, un alt organ cu activitate jurisdictionala competent si sa trimita cauza instantei, sau dupa caz, organului cu activitate jurisdictionala competent.

D. Actele administrative de gestiune savarsite de stat în calitate de persoana juridica si pentru administrarea patrimoniului sau Pentru analizarea acestui aspect, se impune sa facem o distinctie între domeniul public si domeniul privat al statului. Codul civil nu face o clasificare dupa un criteriu clar a bunurilor ce fac obiectul domeniului statului, ci doar enunta un numar de bunuri foarte diferite între ele, fara a distinge între bunurile care fac obiectul domeniului public, si bunurile care fac obiectul domeniului privat al statului. Codul civil foloseste la art.467-478 expresia de domeniu public, însa aceasta expresie nu este folosita în opozitie cu expresia “domeniu privat”. În vechea Constitutie a Romaniei, abrogata la 21 noiembrie 1991, nu exista notiunea de domeniu public, proprietatea fiind socialista de stat sau cooperatista -, ori personala. Prin noua Constitutie adoptata în noiembrie 1991 s-au consfintit de drept si de fapt cele doua forme de proprietate : publica si privata. a) Domeniul public este format, în principiu, din bunurile care servesc la uzul tuturor si ca urmare au un regim special, fiind exceptate de la regulile de drept comun ale proprietatii. Sunt necesare cateva precizari : statul si unitatile administrativ-teritoriale nu pot înstraina bunurile din domeniul public; bunurile exclusiv proprietate publica sunt inalienabile si în conditiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori a institutiilor publice, sau pot fi concesionate sau închiriate (art.153, alin.5 din Constitutie); statul si unitatile administrativ-teritoriale au un drept de administrare, supraveghere si de paza asupra bunurilor. Bunurile necesare activitatii administratiei de stat, rezervele de stat si altele asemenea se administreaza direct de institutiile carora le sunt date în folosinta (art.53 din Legea nr.15/1990). Actele de decizie privind aceste bunuri se aproba de organele administrative competente, cu exceptia cazurilor cand legea dispune altfel;

bunurile din domeniul public, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a face obiectul unor activitati lucrative, dar sunt cazuri cand se pot stabili taxe pentru folosirea unor bunuri din domeniul public, în cazul concesionarii sau închirierii, percepandu-se un pret; statul si unitatile administrativ-teritoriale au un drept de proprietate asupra accesoriilor domeniului public excluse de la uzul public (exemple: aluviunile depuse de ape pe tarmuri, caile de comunicatii, etc. fac parte din domeniul public); atat statul cat si unitatile administrativ-teritoriale pot folosi actiunile pe care le are orice proprietar, ]n vederea apararii domeniului public, pot exercita actiunea în revendicare si actiunile posesorii; proprietatea asupra bunurilor din domeniul public este imprescriptibila (nu se pot dobandi pe calea uzucapiunii sau pe calea posesiunii de buna credinta pentru bunurile mobile); sunt insesizabile (nu pot fi urmarite silit) si nici nu sunt susceptibile de dezmembraminte ale dreptului de proprietate. b) Domeniul privat este format din bunuri pe care statul le stapaneste ca orice particular, adica de care se foloseste, care îi produc venituri si pe care le poate înstraina. Ele nu se deosebesc de bunurile patrimoniale particulare decat prin faptul ca proprietarul lor este statul, judetul, municipiul, orasul sau comuna, în locul unei persoane particulare. In ceea ce priveste bunurile din domeniul privat al statului, mentionam : acestea pot fi concesionate, închiriate, date în locatie de gestiune în conditiile legii; ele sunt supuse dreptului comun daca legea nu dispune altfel; dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul privat al statului cuprinde prerogativele proprietatii : dispozitia, posesia si folosinta; aceste bunuri sunt prescriptibile, se pot dobandi prin uzucapiune sau posesie de buna credinta, dar sub aspect extinctiv, dreptul de proprietate al statului este imprescriptibil; obiectul dreptului de proprietate privata al statului nu este determinat, acesta fiind constituit din orice fel de bunuri, în afara celor ce formeaza domeniul public al statului, care sunt expres indicate de lege. În literatura juridica de specialitate s-a apreciat ca “un criteriu precis si general de distinctie între bunurile care fac obiectul dreptului domeniului public si cel privat al statului

este cel al afectarii bunurilor”29,explicandu-se prin aceasta doua caractere principale ale bunurilor din domeniul public : inalienabilitatea; pierderea însusirii de bunuri publice, cand nu mai sunt destinate uzului public. Acest criteriu al afectarii bunurilor este enuntat si în legislatia în vigoare. Astfel, în Constitutia Romaniei, prin art.135, alin.4 se prevede : “bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatie, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite în interes public...”, fac obiectul exclusiv al proprietatii publice. Exceptia la care ne referim are în vedere actele de gestiune, care vizeaza domeniul public al statului, actele facute de autoritatile statului sau, dupa caz, de autoritatile administratiei publice judetene si locale, precum si de regiile autonome aflate sub autoritatea acestora. Acesta este si motivul pentru care am facut distinctia dintre domeniul public si domeniul privat al statului si al unitatilor administrativ-teritoriale. Actele de gestiune a bunurilor apartinand domeniului public national si respectiv local, sunt de competenta instantelor de contencios administrativ. E. Actele administrative adoptate în exercitarea atributiilor de control ierarhic Legalitatea unor acte administrative este asigurata si prin controlul exercitat de organele ierarhic superioare ale celui care le-a adoptat sau emis. Acest control se exercita nu numai din punct de vedere al legalitatii actului administrativ de autoritate, ci si din punct de vedere al oportunitatii si utilitatii adoptarii sau emiterii actului respectiv. Controlul ierarhic se realizeaza de catre autoritatile administrative fie în temeiul principiului legalitatii care guverneaza actele respective de autoritate, fie în temeiul unor prevederi speciale. Efectuarea unui control poate avea ca rezultat fie modificarea, fie suspendarea sau chiar anularea actelor administrative de autoritate ilegale, cu toate consecintele care decurg din aceste operatiuni, în cazurile în care actele supuse controlului ierarhic au produs efecte juridice.
Julieta Manoliu, Gheorghe Durac, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Funda\iei Chemarea, Iasi, 1994, p.56
29

Aceasta exceptie vizeaza actele administrative de control ierarhic emise de autoritatile puterii executive în raporturile dintre ele Guvern, ministere, prefecti, servicii descentralizate ale ministerelor, nu si pe cele ale autoritatilor administrative autonome care, prin natura lor, exclud controlul ierarhic. În acest sens, Legea nr.69/1991 republicata, stabileste ca raporturile dintre administratia publica judeteana si cea locala au la baza principiile autonomiei, legalitatii si colaborarii în rezolvarea problemelor comune, prevazandu-se expres ca în relatiile dintre administratia publica judeteana si cea locala nu exista raporturi de subordonare si pe cale de consecinta, nici prefectul si nici consiliul judetean, ca autoritate a administratiei publice judetene, nu pot dispune anularea actelor administrative ilegale ale autoritatilor publice locale si judetene. In temeiul art.111, alin.1 din Legea nr.69/1991 a administratiei publice locale, doar prefectul poate ataca actele adoptate si emise de autoritatile administratiei publice locale si judetene în cazul ca le considera ilegale, la instanta de contencios administrativ, însa el personal nu le poate anula. F. Cererile privitoare la stabilirea si scaderea impozitelor si taxelor, precum si a amenzilor prevazute în legile de impozite si taxe. Potrivit art.3 din Legea nr.29/1990, cererile care au acest obiect nu vor fi solutionate de catre instantele de contencios administrativ, ci de catre organele prevazute în legile care reglementeaza impozitele si taxele. Astfel de dispozitii contine Legea nr.32/1991 privind impozitul pe salarii si Legea nr.l2/1991 privind impozitul pe profit, competenta de solutionare a cererilor fiind a celor ce au angajat, a celor ce urmaresc realizarea impozitului pe profit, lucru normal, deoarece domeniile amintite fac parte din Finantele Statului, din resursele acestuia. “Formarea, administrarea, întrebuintarea si controlul resurselor financiare ale statului, ale unitatilor administrativ-teritoriale si ale institutiilor publice sunt reglementate prin lege”- prevede Constitutia la art.136. Legea nr.12/1991 privind impozitul pe profit a instituit urmatoarea procedura : contestatiile privind stabilirea, încasarea, urmarirea impozitului pe profit, a majorarilor de întarziere, precum si a altor sume datorate bugetului administratiei centrale de stat sau

bugetelor locale, se depun în termen de 30 de zile de la înstiintare, catre directiile generale ale finantelor publice judetene si a Municipiului Bucuresti. Împotriva deciziei date se poate face contestatie la Ministerul de Finante. Legea nr.32/1991 privind impozitul pe salarii, prevede ca împotriva modului în care se aplica prevederile legii, salariatii se pot adresa direct cu plangere persoanelor fizice sau juridice la care sunt angajati în termen de 30 de zile de la data retinerii impozitului. Persoana fizica sau juridica ce a facut angajarea, dupa verificarea situatiei emite o decizie, împotriva careia salariatul poate face contestatie la Directia Generala a Finantelor Publice în a carei raza teritoriala îsi are domiciliul, iar împotriva acesteia din urma se poate face apel la Ministerul de Finante. Conform Legii nr. 30/1991 privind organizarea si functionarea controlului financiar si a Garzii financiare, împotriva masurilor dispuse ca urmare a efectuarii controlului de catre organele de control financiar se poate face contestatie. Împotriva solutiilor date de Ministerul de Finante se poate face plangere la judecatoria în a carei raza teritoriala îsi are domiciliul contribuabilul. G. Actele administrative jurisdictionale Actul administrativ cu caracter jurisdictional este actul juridic emis de un organ cu atributii jurisdictionale ce functioneaza în cadrul unui organ al administratiei publice în scopul solutionarii, pe baza unei anumite proceduri, a unui conflict juridic în care una din parti este un serviciu public dat prin lege în competenta acestor organe. Existenta unor litigii specializate, cu un pronuntat caracter tehnic, precum si necesitatea de a se degreva instantele judecatoresti de unele cazuri, impun existenta unor organe cu atributii jurisdictionale din afara instantelor judecatoresti. Prevederile art.4 din Legea nr.29/1990 atesta faptul ca existenta unei jurisdictii judiciare este o garantie în plus în apararea drepturilor cetatenilor : “Actele administrativ jurisdictionale cu exceptia celor prevazute la art.3 si a celor din domeniul contraventiilor pot fi atacate cu recurs, dupa epuizarea cailor administrativ jurisdictionale în termen de 15 zile de la comunicare, la sectia de contencios administrativ a Curtii Supreme de Justitie”.

CAPITOLUL IV ASPECTE DE ORDIN PROCEDURAL 4.1. Sesizarea instantelor de contencios administrativ În contenciosul administrativ, procedura trebuie privita prin prisma a doua faze distincte : procedura prealabila sesizarii instantei; procedura în fata instantei de contencios administrativ. A. Procedura prealabila Procedura prealabila (recursul administrativ gratios) are în vedere dispozitiile art.5 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ, potrivit carora, înainte de a sesiza instanta competenta, reclamantul trebuie sa se adreseze, în termen de 30 de zile de la data la care i s-a comunicat actul administrativ prin care se pretinde vatamat, autoritatii admmistrative emitente, care are obligatia sa rezolve reclamatia în termen de 30 de zile de la primire. Aceeasi conditie este ceruta si în cazul în care o autoritate administrativa refuza sa rezolve o cerere care se refera la un drept recunoscut de lege, precum si faptul de a nu raspunde petitionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, daca prin lege nu se prevede un alt termen. De subliniat este faptul ca procedura prealabila este conceputa pentru a oferi celui interesat mijloace legale mai variate, mai rapide si mai putin costisitoare pentru apararea unui drept recunoscut de lege, nicidecum pentru a-limita accesul la justitie30. In situatia în care cel care se considera vatamat nu este multumit de solutia data reclamattei sale, poate sesiza instanta în termen de 30 de zile de la data comunicarii solutiei, iar daca el s-a adresat cu reclamatie si autoritatilor administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile în care petitionarul se poate adresa

30

Mircea Preda, op.cit., p.183

instantei se calculeaza de la comunicarea de catre autoritatea ierarhica, a raspunsului dat reclamatiei sale. Instanta poate fi sesizata si în cazul în care autoritatea administrativa emitenta sau cea ierarhic superioara nu rezolva reclamatia ]n termen de 30 de zile de cand reclamantului i s-a comunicat raspunsul sau trebuia sa i se comunice acest raspuns. Deci, desi în opinia specialistilor31, faptul de se adresa cu reclamatie si autoritatii administrative ierarhic superioare este facultativ, în cazul în care s-a uzitat de aceasta cale, legiuitorul conditioneaza sesizarea instantei si de aceasta reclamatie. Procedura prealabila are caracter obligatoriu, în sensul ca instanta de contencios administrativ va putea sa respinga actiunea ca fiind prematur introdusa daca reclamantul nu a îndeplinit cerinta legii de a sesiza mai întai autoritatea administrativa emitenta a actului administrativ ilegal sau, dupa caz, cea care era obligata sa emita un act administrativ de autoritate. Prin procedura prealabila, Legea nr.29/1990 da dreptul persoanei vatamate de a pretinde autoritatii administrative sa-si exercite controlul asupra actelor administrative de autoritate emise si de a reveni asupra celor pe care le considera ilegale. Procedura prealabila nu se mai aplica însa actiunilor în contenciosul administrativ introduse de prefect, în urma exercitarii dreptului sau de control a legalitatii actelor administrative adoptate sau emise de consiliile locale, primari si consiliile judetene, întrucat el nu exercita aceste actiuni în nume propriu, ca persoana fizica, pentru nesocotirea unui drept subiectiv, ci ca autoritate publica, pentru apararea unui interes public. De altfel, acesta nu este numai un drept al prefectului ci si o obligatie, la care nu poate renunta32. Sesizarea catre autoritatea administrativa va trebui sa îmbrace forma scrisa, dar ea poate fi si verbala, caz în care petentul va trebui sa o dovedeasca în fata instantei de contencios administrativ. B. Procedura în fata instantei de contencios administrativ

V. Prisacaru, Contenciosul administrativ roman, Editura ALL, Bucuresti, 1994, p.135
31 32

Mircea Preda, op.cit., p.184

Aceasta etapa începe odata cu introducerea actiunii în instanta. Avand ]n vedere prevederile art.5, alin. ultim din Legea nr.29/1990, trebuie precizat ca în toate cazurile, introducerea cererii la instanta nu se va putea face mai tarziu de un an de la data comunicarii actului administrativ a carui anulare se cere. Termenul de un an, fiind un termen de decadere, dupa expirarea acestuia nu se mai poate cere anularea unui act administrativ ilegal si nici obligarea unei autoritati administrative de a-i rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. Pentru a se putea introduce o actiune la instanta de contencios administrativ, va trebui sa avem în vedere si art.18 din Legea nr.29/1990, potrivit careia prevederile acestui act normativ se completeaza cu dispozitiile Codului de procedura civila, potrivit carora orice cerere îndreptata instantelor judecatoresti trebuie facuta în scris si sa cuprinda : precizarea instantei; elemente de identificare a partilor (numele si prenumele sau denumirea reclamantului si a paratului); domiciliul (sediul); obiectul cererii - anularea unui act administrativ sau obligarea la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege reclamantului, precum si la plata despagubirilor. La actiune se vor anexa : actul administrativ a carui anulare se cere; actul administrativ prin care autoritatea administrativa refuza sa dea curs cererii reclamantului, iar în caz ca reclamantul nu a primit nici un raspuns la cererea adresata autoritatii administrative, va anexa copia cererii certificata pentru conformitate cu originalul; dovada daunelor materiale cauzate prin actul emis sau prin refuzul rezolvarii cererii. Actiunea în contenciosul administrativ poate fi formulata si împotriva functionarului autoritatii administrative parate, care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvarii cererii, atunci cand se solicita plata unor despagubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întarziere, persoana respectiva putand fi obligata la plata solidar cu autoritatea administrativa.

La cererea functionarului, poate fi chemat în garantie superiorul sau ierarhic de la care a primit ordin scris sa semneze actul administrativ contestat în justitie. Chemarea în garantie prevazuta de art.13, alin.2 din Legea nr.29/1990 are rolul de a asigura repararea prejudiciului cauzat. În aceasta situatie, între cele doua parti (superiorfunctionar) exista un raport de subordonare de la cel care a dispus la cel care a executat, ca prepus al sau. Chemarea în garantie a superiorului trebuie privita ca o actiune în justitie, astfel ca forma, continutul, motivele si dovezile - cerinte stabilite de art.112 din Codul de procedura civila, trebuie îndeplinite ca la orice actiune în justitie. Cererea de chemare în garantie trebuie sa fie depusa la dosarul actiunii principale, odata cu întampinarea sau cel mai tarziu pana la prima zi de înfatisare, sub sanctiunea judecarii ei separate. Exista si posibilitatea ca în însasi întampinare, persoana actionata în justitie, respectiv functionarul public, sa cheme în garantie pe superiorul sau din ordinul caruia a semnat actul contestat (atacat) în justitie. Functionarul ierarhic superior chemat în proces dobandeste calitate procesuala, cu toate drepturile si obligatiile ce îi revin, inclusiv dreptul de aparare prevazut de lege. Pentru obiectivitatea aprecierilor si a continuitatii judecatii este de preferat ca cele doua actiuni (cea principala si cea de chemare în garantie) sa se judece concomitent, aceasta si pentru faptul ca se pronunta o singura hotarare, simplificand procedura de judecata, în caz contrar urmand ca instanta sa se pronunte separat asupra fiecarei cauze. Profesorul Valentin Prisacaru subliniaza în legatura cu sesizarea instantelor de contencios administrativ, ca desi se constata o practica, potrivit careia aceste instante pot fi sesizate si prin declinare de competenta, acest mod de sesizare poate avea loc numai în cazurile în care declinarea competentei are loc între doua instante de contencios administrativ si nu de catre o judecatorie sau prin regulator de competenta, cand instanta mai întai sesizata este o judecatorie33. S-a ajuns la aceasta concluzie, avand în vedere ca, pentru sesizarea instantelor de contencios administrativ, legea prevede obligativitatea “procedurii prealabile”. Or, daca V. Prisacaru, Contenciosul administrativ roman, Editura ALL, Bucuresti, 1994, p. 186
33

instanta de contencios administrativ ar fi sesizata de catre o judecatorie (care nu are nici o competenta în aceasta materie), ea nu ar mai avea posibilitatea sa analizeze, mai înainte, respectarea dispozitiilor legale privind îndeplinirea procedurii prealabile34. Actiunea în contenciosul administrativ, de regula, nu suspenda executarea actului administrativ, însa, prin art.9, alin.1 din Legea nr.29/1990, în cazuri bine justificate si pentru a preveni producerea unor pagube iminente, reclamantul poate cere în instanta sa dispuna suspendarea executarii actului administrativ, pana la solutionarea actiunii. Pentru aceasta, motivele suspendarii trebuie sa fie bine justificate, sa apara la prima vedere ca sunt temeinice si sa creeze de la început o îndoiala puternica asupra legalitatii actului administrativ contestat. Suspendarea actului administrativ intervine ca o masura cu caracter provizoriu si vremelnic. Instanta va solutiona cererea de suspendare de urgenta, chiar si fara citarea partilor, hotararea pronuntata în acest sens fiind executorie de drept (art.9, alin.2 din Legea nr.29/1990). Cererea de suspendare a actului administrativ se solutioneaza în camera de consiliu, nefiind necesara o judecata cu caracter contradictoriu în sedinta publica, iar instanta va da o hotarare cu privire la cererea de suspendare printr-o ordonanta presedintiala, fiind întrunite conditiile pentru o astfel de ordonanta în cazuri grabnice: prevenirea unei pagube iminente, pastrarea unui drept care s-ar pagubi prin întarziere. Primind actiunea, instanta va dispune citarea partilor si va putea cere autoritatilor administrative al caror act este atacat, sa-i comunice de urgenta acel act, împreuna cu toata documentatia care a stat la baza emiterii acelui act, care face obiectul actiunii. Daca autoritatea administrativa nu trimite în termenul stabilit de instanta, lucrarile cerute, conducatorul acesteia va fi obligat sa plateasca statului, o amenda pentru fiecare zi de întarziere nejustificata. La termenul fixat si comunicat partilor prin citatiile transmise, instanta judeca actiunea de urgenta, în sedinta publica, în complet stabilit de lege. Solutionand cauza, instanta poate, dupa caz : sa anuleze în tot, sau în parte actul administrativ;
34

A se vedea Mircea Preda, op.cit., p.185

sa oblige autoritatea administrativa sa emita un act, ori sa elibereze un certificat, o adeverinta sau un alt înscris; sa hotarasca asupra daunelor materiale si morale cerute. În contenciosul administrativ, daunele materiale se refera la orice încalcare a unui drept cu o valoare patrimoniala. Daunele morale privesc atingerile aduse drepturilor personalitatii (reputatia, imaginea, onoarea, calitatea vietii, respectul vietii private) prin conduita culpabila a unei autoritati administrative. Instanta este competenta sa se pronunte si asupra legalitatii actelor sau operatiunilor care au stat la baza emiterii actului supus judecatii (art.11). Atunci cand reclamantul a cerut numai anularea actului administrativ, fara a cere prin aceeasi actiune si despagubiri (întrucat întinderea pagubei nu îi era cunoscuta la data judecarii actiunii în anulare) el are dreptul la actiune separata. În afara prevederilor speciale cuprinse în Legea nr.29/1990, tuturor acestor cauze li se aplica si regulile cuprinse în Codul de procedura civila. 4.2. Instantele de contencios administrativ In conformitate cu dispozitiile art.6, alin.1 din Legea nr.29/1990, modificata prin Legea nr.59/1993, judecarea actiunilor de contencios administrativ este de competenta tribunalului sau a Curtii de Apel în a caror raza teritoriala îsi are domiciliul reclamantul si a Curtii Supreme de Justitie. Instantele de contencios administrativ sunt tribunalele (judetene) si al Municipiului Bucuresti, Curtile de Apel si Curtea Suprema de Justitie. A. Competenta materiala În art.2, pct.1, lit.c din Codul de procedura civila, în forma sa modificata, se prevede ca : “tribunalele judeca în prima instanta procesele si cererile în materie de contencios administrativ, în afara de cele date în competenta curtilor de apel”.

Sunt de competenta tribunalelor, ca prima instanta de contencios administrativ, actele administrative emise de : consiliile locale (cu exceptia Consiliului Local al Municipiului Bucuresti), de primari, de serviciile publice ale institutiilor de învatamant, cultura, arta, sanatate, sport. regiile autonome de interes public national, judetean sau local. Codul de procedura civila prevede la art.3, pct.1: “Curtile de apel judeca în prima instanta procesele si cererile în materie de contencios administrativ, privind actele de competenta autoritatilor administratiei publice centrale, ale autoritatilor publice judetene si a Municipiului Bucuresti”. Ca instanta de recurs, curtile de apel judeca recursurile declarate împotriva hotararilor pronuntate de tribunale în prima instanta. Curtea Suprema de Justitie solutioneaza recursurile declarate împotriva hotararilor pronuntate de curtile de apel în prima instanta. În concluzie : instanta ordinara de fond în materia contenciosului administrativ este tribunalul; curtea de apel este competenta sa judece în prima instanta, în materia contenciosului administrativ, numai în cazurile prevazute de lege; spre deosebire de procedura civila ordinara, care cunoaste trei grade de jurisdictie (judecata în fond, în apel si în recurs), procedura în domeniul contenciosului administrativ are doar doua grade de jurisdictie (judecata în prima instanta si judecata în recurs). B. Competenta teritoriala Art.6 din Legea nr.29/1990 stabileste ca judecarea actiunilor formulate în baza art.1 din aceasta lege este de competenta tribunalului sau a curtii de apel în a caror raza teritoriala îsi are domiciliul reclamantul. Aceasta regula este o derogare de la principiul de drept comun, unde competenta apartine instantelor de la domiciliul sau sediul paratului. Ratiunea acestei derogari izvoraste din vointa legiuitorului de a favoriza reclamantul - persoana vatamata în drepturile sale de o autoritate administrativa, înlesnindu-i posibilitatea de a se adresa justitiei mai repede si cu mai putine cheltuieli.

4.3. Caile de atac împotriva sentintelor pronuntate de catre instantele de contencios administrativ Caile de atac sunt mijloace procedurale prin care se poate obtine anularea sau reformarea totala ori partiala a unei hotarari date de instanta de judecata. Ca si în dreptul comun, în procedura contenciosului administrativ exista cai ordinare si cai extraordinare de atac împotriva sentintelor pronuntate, în prima instanta de tribunale si de curtile de apel. A. Calea ordinara de atac Asa cum este prevazut în art.14 din Legea nr.29/1990, calea ordinara de atac împotriva sentintelor pronuntate în prima instanta de instantele de contencios administrativ este recursul, care poate fi promovat în termen de 15 zile de la data comunicarii hotararii date în prima instanta. Curtile de apel judeca recursurile declarate împotriva sentintelor pronuntate de tribunale, iar Curtea Suprema de Justitie judeca recursurile declarate împotriva sentintelor curtilor de apel, pronuntate în litigiile de contencios administrativ. Cererea de recurs se depune în termen de 15 zile de la comunicarea hotararii în prima instanta, la instanta a carei hotarare se ataca. Aceasta instanta o înainteaza, împreuna cu dosarul cauzei, instantei de recurs competente, respectiv curtii de apel sau Curtii Supreme de Justitie, dupa caz. Cererea de recurs trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente : numele si domiciliul sau sediul partilor; hotararea care se ataca, individualizata prin aratarea instantei care a pronuntat-o, numarului si datei pronuntarii, numarului dosarului; motivele de recurs (motivarea recursului se poate face prin cererea de recurs sau memoriu depus separat); indicarea înscrisurilor noi; semnatura. Cererea de recurs va trebui timbrata sub sanctiunea nulitatii. Taxa de timbru este de 50% din taxa ce s-ar plati pentru cererea de chemare în judecata.

Efectele recursului judecat de curtile de apel Curtea de apel, în caz de casare, va judeca pricina în fond. Atunci cand instanta a carei hotarare este recurata a solutionat procesul fara a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a facut în lipsa partii, care nu a fost regulat citata la administrarea probelor sau la dezbaterile asupra fondului, precum si în situatiile cand este necesara administrarea de probe noi, cu exceptia înscrisurilor, instanta de recurs, dupa casare, trimite cauza spre rejudecare instantei care a pronuntat hotararea casata sau altei instante de acelasi grad. În cazul casarii pentru lipsa de competenta, cauza se trimite spre rejudecare instantei competente sau organului cu activitate jurisdictionala, potrivit legii. Efectele recursului judecat de Curtea Suprema de Justitie Legea prevede ca în caz de casare, aceasta trimite cauza spre rejudecare instantei care a pronuntat hotararea casata, altei instante de acelasi grad, cu exceptia cazurilor casarii pentru lipsa de competenta, cand va trimite cauza instantei competente sau altui organ cu activitate jurisdictionala competent, potrivit legii. B. Caile extraordinare de atac Împotriva hotararilor de contencios administrativ ramase definitive, se pot folosi urmatoarele cai extraordinare de atac : contestatia în anulare; revizuirea hotararii; recursul în interesul legii; recursul în anulare. Contestatia în anulare Contestatia în anulare este o cale extraordinara de atac, de retractare, prin care se cere însasi instantei care a pronuntat hotararea atacata sa o desfiinteze si sa procedeze la o noua judecata, pentru motivele prevazute în art.317 din Codul de procedura civila : cand procedura de chemare a partii, pentru ziua cand s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinita conform dispozitiilor legii; cand hotararea a fost data de judecatori cu încalcarea dispozitiilor de ordine publica referitoare la competenta.

Contestatia în anulare poate fi folosita numai daca aceste motive nu au putut fi invocate pe caile ordinare de atac.35 Contestatia poate fi primita si în cazul în care aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanta le-a respins pentru ca aveau nevoie de verificari de fapt sau daca recursul a fost respins fara ca el sa fi fost judecat în fond.36 Conform art.318 din Codul de procedura civila, contestatia în anulare se poate formula si împotriva hotararilor instantei de recurs cand dezlegarea data este rezultatul unor greseli materiale sau cand instanta, respingand recursul sau admitandu-1 numai în parte, a omis din greseala sa cerceteze vreunul din motivele de recurs. Astfel, într-o contestatie în anulare, introdusa pentru retractarea unei decizii a Sectiei de contencios administrativ a Curtii Supreme de Justitie, contestatorul a sustinut ca hotararea a carei retractare o solicita, este rezultatul unor greseli materiale evidente. Solutionand contestatia în anulare, Sectia de contencios administrativ a Curtii Supreme de Justitie, prin Decizia nr.64/1993 a retinut ca, întrucat din verificarea actelor atasate la dosar si a hotararilor pronuntate nu rezulta ca decizia contine vreo eroare materiala, a respins contestatia în anulare37. Instanta suprema a solutionat contestatii în anulare întemeiate pe faptul ca instanta a respins recursul, ca fiind introdus cu depasirea termenului prevazut de lege, ceea ce s-a dovedit a fi inexact (Decizia nr.468/1993), ori pentru netimbrarea recursului, care, în fapt a fost timbrat în termenul legal (Decizia nr.457/1993), sau formulate pentru alte motive decat cele prevazute de dispozitiile legale (Decizia nr.373/1992). În sfarsit, instanta noastra suprema s-a pronuntat si asupra contestatiei în anulare formulata de o persoana care nu a fost parte în proces (Decizia nr.338/1992)38. Aceasta cale extraordinara de atac se poate utiliza potrivit art.319, alin.2 din Codul de procedura civila, în tot timpul ei, pana la savarsirea ultimului act de executare. Împotriva hotararilor care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silita, contestatia în anulare poate fi introdusa în termen de 15 zile de la data cand contestatorul a luat cunostinta de hotarare, dar nu mai mult de un an de la data la care hotararea a ramas irevocabila.
35 36 37 38

A se vedea V. Prisacaru, Contenciosul administrativ roman, p.196 idem ibidem, p.196-197 ibidem, p.197

Conform art.320, alin.2 hotararile date în contestatia în anulare sunt supuse acelorasi cai de atac, ca si hotararea atacata. b) Revizuirea Revizuire este o cale de atac de retractare, ce se poate exercita numai împotriva hotararilor definitive, în cazurile si conditiile stabilite de lege. Dupa cum a statuat instanta noastra suprema, din prevederile art.322 al Codului de procedura civila, rezulta ca, revizuirea poate fi folosita drept cale extraordinara de atac numai împotriva hotararilor definitive de fond, respectiv hotararile pronuntate de instantele de recurs, prin care s-a modificat hotararea atacata pe chestiuni de fapt stabilite de ea însasi, fie pe baza înscrisurilor noi, fie a reaprecierii probelor aflate la dosar.39 Cazurile prevazute de art.322 sunt urmatoarele : daca dispozitivul hotararii cuprinde dispozitii contrare ce nu se pot îndeplini; daca s-a pronuntat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut, sau nu s-a pronuntat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decat s-a cerut; daca obiectul pricinii nu se afla în fiinta; daca un judecator, un martor sau un expert care a luat parte la judecata a fost condamnat irevocabil pentru o infractiune privitoare la pricina sau daca hotararea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecatii, sau daca partea care a jurat a fost condamnata irevocabil pentru fals; daca dupa darea hotararii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, retinute de partea potrivnica sau care nu au putut fi înfatisate dintr-o împrejurare mai presus de vointa partilor, ori daca s-a revizuit hotararea unei instante penale sau administrative pe care ea s-a întemeiat; daca statul sau alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publica, disparuti, incapabili sau cei pusi sub curatela sau consiliu judiciar, nu au fost aparati deloc sau au fost aparati cu viclenie de cei însarcinati sa-i apere; daca exista hotarari definitive potrivnice date de instante de acelasi grad sau grade diferite, în una si aceeasi pricina, între aceleasi persoane, avand aceeasi calitate.

C. S. J., Sec\ia de contencios administrativ, Decizia nr.681/1992, anexa 11, nr.175
39

Aceste dispozitii se aplica si în cazul cand hotararile potrivnice sunt date de instanta de recurs. Daca una dintre instante este Curtea Suprema de Justitie, cererea de revizuire se va judeca de aceasta instanta daca partea a fost împiedicata sa se înfatiseze la judecata si sa înstiinteze instanta despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de vointa sa. Termenul de revizuire este de o luna, cu exceptia cazului prevazut la ultimul punct, pentru care termenul de revizuire este de 15 zile si se socoteste de la încetarea împiedicarii. c) Recursul în interesul legii Potrivit art.329 din Codul de procedura civila, procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, are dreptul, pentru a asigura interpretarea si aplicarea legii pe întreg teritoriul tarii, sa ceara Curtii Supreme de Justitie sa se pronunte asupra chestiunilor de drept care au primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti. Deciziile prin care se solutioneaza sesizarile, prevede aliniatul 2 al aceluiasi articol, se pronunta de sectiile unite si se aduc la cunostinta instantelor de catre Ministerul Justitiei, iar, potrivit alin.3, solutiile se pronunta numai în interesul legii, nu au efecte asupra hotararilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese. Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante.40 d) Recursul în anulare În art.330 din Codul de procedura civila se prevede ca procurorul general, din oficiu sau la cererea Ministerului Justitiei, poate ataca la Curtea Suprema de Justitie, hotararile judecatoresti irevocabile pentru urmatoarele motive : cand instanta a depasit atributiile puterii judecatoresti; cand s-au savarsit infractiuni de catre judecatori în legatura cu hotararea pronuntata. Recursul în anulare poate fi declarat oricand. Dupa introducerea recursului în anulare, instanta poate sa dispuna suspendarea hotararilor sau sa revina asupra suspendarii acordate. Procurorul general poate sa dispuna pe termen limitat suspendarea executarii hotararilor judecatoresti înainte de introducerea recursului în anulare. 4.4. Executarea hotararilor pronuntate de instantele de contencios administrativ

40

V. Prisacaru, op.cit., p.198

Dupa ramanerea definitiva a hotararii, aceasta este susceptibila de executare. Executarea hotararilor obtinute în urma admiterii actiunii introduse la instantele de contencios administrativ reprezinta ultima faza a procesului avand ca finalitate realizarea definitiva si practica a unor drepturi recunoscute printr-o hotarare judecatoreasca definitiva. Prin hotararea pronuntata, instanta obliga autoritatea administrativa sa înlocuiasca sau sa modifice actul administrativ, sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt înscris. Executarea hotararii irevocabile se va face în termenul prevazut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data la care aceasta hotarare a devenit irevocabila. În cazul în care termenul nu este respectat, ca urmare a comunicarii hotararii irevocabile, sunt prevazute urmatoarele masuri : conducatorului autoritatii administrative i se va aplica o amenda pentru fiecare zi de întarziere în executare, ce se face venit la bugetul de stat; conducatorul autoritatii adtninistrative va putea fi obligat la plata daunelor pentru întarziere în favoarea reclamantului, la cererea acestuia. Caracterul de pedeapsa al daunelor de întarziere face ca suma platita sa poata fi superioara prejudiciului real. Instanta hotaraste în camera de consiliu, de urgenta, la cererea reclamantului, cu citarea partilor, fara plata vreunei taxe de timbru, hotararile pronuntate fiind definitive si executorii. Atunci cand hotararea instantei de contencios administrativ nu este executata din vina altor functionari si nu a conducatorului autoritatii administrative, acesta se poate îndrepta, conform art.16, alin.3 din Legea nr.29/1990 cu actiune împotriva celor vinovati de neexecutarea hotararii instantei, potrivit dreptului comun. Executarea acestor hotarari mai ridica înca un aspect si anume, acela al executarii hotararilor instantelor de contencios administrativ, prin care autoritatea administrativa este obligata sa suporte daunele materiale si morale pe care le-a cauzat celui vatamat în drepturile sale recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autoritati administrative de a-i rezolva cererea. Deoarece, asa cum am mai aratat, dispozitiile Legii nr.29/1990, se completeaza cu cele ale Codului de procedura civila, aceasta parte a hotararilor instantelor de contencios

administrativ se va executa potrivit reglementarilor cuprinse în Codul de procedura civila, urmandu-se regulile de procedura a executarii silite41.

CAPITOLUL V SOLUTIONAREA DE CATRE INSTANTELE DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI A ALTOR CAUZE În conformitate cu prevederile Legii nr.29/1990 a contenciosului administrativ, instantele de contencios administrativ solutioneaza litigiile izvorate între persoanele fizice sau juridice vatamate în drepturile lor recunoscute de lege si autoritatile administrative emitente a actelor administrative de autoritate, sau care se fac vinovate de refuzul nejustificat de a raspunde la cerintele referitoare la un drept recunoscut de lege. Prin Constitutie si prin unele legi, instantele de contencios administrativ au fost abilitate sa solutioneze si alte categorii de litigii. Astfel, potrivit art.122(4) din Constitutie “prefectul poate ataca în fata instantelor de contencios administrativ, un act al consiliului judetean, al celui local sau al primarului, în cazul în care considera ca actul este ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.” Aceste dispozitii se regasesc si în prevederile Legii nr.69/1991, privind administratia publica locala, cu precizarea ca în competenta de control intra si actele presedintelui consiliului judetean, precum si ca sunt exceptate controlului exercitat de prefect, actele de gestiune curenta. Controlul exercitat de prefect asupra actelor administratiei publice locale si judetene, în absenta unor raporturi de subordonare, apare ca fiind un control de legalitate, acest control avand ca obiect verificarea si punerea de acord a actelor administrative cu legea. Aceasta implica doar dreptul de apreciere al legalitatii, excluzand aprecierea oportunitatii42.
41

A se vedea V. Prisacaru, Contenciosul administrativ roman, p.199

Eugen Popa, Controlul de legalitate exercitat de prefect, revista Dreptul, nr.4/1992, p.53
42

Prin lege se prevede si un termen în care prefectul trebuie sa atace actul ilegal, respectiv 30 de zile de la data comunicarii actului. Instantele competente sa solutioneze sesizarile prefectilor sunt : sectiile de contencios administrativ ale tribunalelor pentru hotararile consiliilor locale si dispozitiilor primarilor; sectiile de contencios administrativ ale curtilor de apel pentru hotararile consiliilor judetene. În alte cazuri43, legea confera celor interesati dreptul de a ataca la instanta de contencios administrativ ordinul prefectului, daca apreciaza ca acesta este emis cu încalcarea drepturilor ce le-au fost recunoscute de lege. Este cazul, de pilda, a primarului care a fost suspendat din functie din ordinul prefectului. De asemenea, consilierii locali sau judeteni au dreptul de a ataca în fata instantei de contencios administrativ hotararile privind validarea sau invalidarea mandatelor de consilier. În practica, instantele de contencios administrativ au fost confruntate cu solutionarea unor cauze în care consilierii unui consiliu local care au votat împotriva adoptarii unei hotarari a acestuia au cerut anularea ei; un viceprimar a cerut anularea hotararii consiliului local prin care a fost eliberat din functie; un consilier care a fost invalidat pe alte motive decat cele prevazute de Legea nr.69/1991, chiar daca hotararea de invalidare a fost luata cu majoritate de voturi, etc.44. Competenta instantelor de contencios administrativ în judecarea unor cauze este reglementata si de alte legi45, dintre care mentionam : potrivit prevederilor Legii nr.3/1977 privind pensiile de asigurari sociale de stat si asistenta sociala, cu modificarile si completarile ulterioare, deciziile comisiei judetene date în materie de pensii pot fi atacate potrivit Legii nr.29/1990; în aceleasi conditii pot fi atacate si deciziile comisiilor de contestatii care functioneaza pe langa D.M.P.S. date în materie de pensii pentru agricultori (Legea nr.80/1992 privind pensiile si alte drepturi de asigurari sociale ale agricultorilor);

43 44 45

A se vedea Mircea Preda, op.cit., p.192-193 A se vedea Valentin Prisacaru, op.cit., p.212 A se vedea Mircea Preda, op.cit., p.193-195

litigiile rezultate din refuzul emiterii deciziei de autorizare în baza Legii audiovizualului nr.48/1992, se solutioneaza potrivit Legii nr.29/1990; tot de catre instantele de contencios administrativ se solutioneaza contestatiile formulate împotriva modului de stabilire si plata a alocatiei de stat pentru copii, în baza Legii nr.61/1993 privind alocatiile de stat pentru copii; potrivit prevederilor Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru cazuri de utilitate publica, de asemenea, contestatiile împotriva hotararilor comisiilor constituite în acest scop se rezolva tot de catre instantele de contencios administrativ.

CAPITOLUL VI CONTROLUL LEGALlTATII ACTELOR ADMINISTRATIVE DE CATRE ALTE INSTANTE JUDECATORESTI DEC~T CELE DE CONTENCIOS ADMlNISTRATlV Controlul legalitatii actelor administrative este determinat de cerintele principiului legalitatii ce guverneaza activitatea serviciilor publice administrative. El poate fi efectuat, în conditiile legii si de alte instante judecatoresti decat cele de contencios administrativ. Unele acte normative cuprind dispozitii care prevad dreptul persoanelor fizice si juridice nemultumite de modul în care le-a fost rezolvata o cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, de catre serviciile publice administrative, sa se poata adresa cu plangeri sau Contestatii la instantele de drept comun - judecatoriile sau tribunalele în a caror raza teritoriala (de activitate) îsi are sediul ce care a emis actul si nu la instantele de contencios administrativ. Mai concret este vorba despre dreptul judecatoriilor si tribunalelor - organe ale puterii judecatoresti - de a verifica legalitatea actelor administrative (organe ale puterii executive) atunci cand legea le recunoaste acest drept.

Pentru aceste considerente se poate afirma ca judecatoriile si tribunalele (instante de drept comun), avand competenta de a solutiona astfel de conflicte juridice, desfasoara o activitate de contencios administrativ, desi nu sunt specializate în acest sens.

A. Conflicte juridice de competenta judecatoriilor Judecatoriile solutioneaza litigiile care privesc, în principal, urmatoarele categorii de acte administrative : a) Actele de stare civila, al caror regim juridic este reglementat prin Legea 119/1996 Atributiile de stare civila se îndeplinesc de catre consiliile judetene si de catre autoritatile administratiei publice locale ale municipiilor sau sectoarelor municipiului Bucuresti, oraselor si comunelor, prin ofiterii de stare civila (art.3, alin.l ). In cazul în care ofiterul de stare civila trebuie sa întocmeasca un act sau sa înscrie o mentiune ce intra în atributiile sale, persoana nemultumita poate sesiza judecatoria în raza careia domiciliaza (art.10). De asemenea, anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civila si a mentiunilor înscrise pe acestea se pot face numai în temeiul unei hotarari definitive si irevocabile (art.57, alin.1). Competenta materiala revine tot judecatoriei. În caz de respingere a unei cereri referitoare la refuzul reconstituirii actelor de stare civila, persoana în cauza poate contesta dispozitia la judecatoria în a carei raza teritoriala îsi are sediul autoritatea. b) Actele notariale al caror regim juridic este reglementat prin Legea nr.36/1995. Anularea actelor notariale si solutionarea plangerilor formulate împotriva încheierii de respingere a îndeplinirii unui act notarial sunt de competentajudecatoriei (art.100). Tot de competenta instantelor judecatoresti este si reconstituirea actelor disparute, fara sa mai fi ramas un original, daca partile interesate nu cad de acord cu privire la reconstituire. Aceste dispozitii sunt aplicabile, în mod corespunzator si actelor notariale

îndeplinite de autoritatile administratiei publice locale si de reprezentantele diplomatice si oficiile consulare.46 c) Procesele verbale de constatare a contraventiilor, al caror regim este prevazut de Legea nr.32/1968 si unele legi speciale. Împotriva procesului verbal de constatare a contraventiei se poate face plangere în termen de 15 zile de la data comunicarii acestuia, care se rezolva de judecatoria în a carei raza teritoriala a fost savarsita contraventia. Fiind încheiat de un agent al unei autoritati publice anume împuternicit, procesul verbal este un act administrativ de autoritate. Legiuitorul a prevazut dreptul instantelor judecatoresti de a controla legalitatea acestor acte administrative de autoritate, pentru a proteja pe particulari împotriva abuzurilor agentilor publici. Sunt si alte domenii în care conflictele rezultate din acte sau fapte administrative sunt date în competenta judecatoriilor, cum este cazul celor referitoare la spatiul local al statului (Legea nr.114/1996), regimul eliberarii pasapoartelor (Decretul-Lege nr.l0/1990), al actelor administrative emise în baza legilor electorale ( Legea nr.70/ 1991, Legea nr.68/1992, Legea nr.69/1992, s.a.) precum si alte domenii si sectoare de activitate. B. Conflicte juridice de competenta tribunalelor Tribunalele sunt, de asemenea, competente sa solutioneze conflictele rezultate din acte administrative, atunci cand legea le confera aceasta competenta. Astfel, spre exemplu, potrivit art.57 din Legea nr.64/1991 cu privire la brevetele de inventie, hotararile Oficiului de Stat pentru Inventii si Marci pot fi atacate cu recurs la Tribunalul Municipiului Bucuresti. C. Exceptia de ilegalitate47 Exceptia de ilegalitate a actelor administrative constituie un mijloc de control al legalitatii acestora, care este folosit de instantele judecatoresti si de organele cu activitate
46

A se vedea Mircea Preda, op.cit., p.196

A se vedea Gheorghe T. Zaharia, op. cit., p.455-456 si Mircea Preda, op.cit., p. 197198
47

jurisdictionala organizate pe langa autoritati ale administratiei publice, la initiativa paratului sau a reclamantului. Exceptia de ilegalitate consta în dreptul oricarei parti din litigiu de a invoca, în apararea sa, ilegalitatea actului pe care se sprijina sustinerile partii adverse. Exercitarea acestui drept, obliga instanta sa verifice legalitatea actului administrativ invocat si, în functie de concluziile la care se ajunge, la solutionarea cauzei se va tine seama sau nu de prevederile acestui act administrativ. Referitor la exceptia de ilegalitate se pun mai multe probleme : a) Una din problemele care s-au pus în literatura de specialitate este daca sfera actelor administrative de autoritate în legatura cu care se poate invoca exceptia de ilegalitate este o posibilitate nelimitata sau ea nu poate fi invocata în legatura cu anumite acte administrative de autoritate. În contextul dispozitiilor Legii nr.29/1990 se considera ca actele administrative cuprinse în art. 2 si 3 fiind exceptate de la controlul instantelor judecatoresti instituit prin lege, legalitatea lor nu mai poate fi verificata nici pe calea exceptiei de ilegalitate, pentru ca legiuitorul le-a exceptat de la orice control al instantelorjudecatoresti. b) Cu privire la termenul în care, fata de data adoptarii sau emiterii actului administrativ de autoritate se poate invoca exceptia de ilegalitate, exista autori care considera ca aceasta este întotdeauna imprescriptibila48, însa alti autori privesc problema mai nuantat49: deoarece cel care o invoca nu are dreptul sa formuleze o actiune directa împotriva actului administrativ de autoritate, exceptiei de ilegalitate nu-i este aplicabil termenul de un an de la data comunicarii actului; întrucat exceptia de ilegalitate urmareste înlaturarea efectelor actului administrativ de autoritate ilegal la solutionarea cauzei si nu obtinerea de despagubiri, acestuia nu-i sunt aplicabile prevederile art.2 referitoare la prescriptie;

V. Tarhon, Raspunderea patrimoniala a organelor administra\iei de stat si controlul jurisdic\ional indirect al legalita\ii actelor administrative, Editura Stiin\ifica, Bucuresti, 1967, p.215
48

49

V. Prisacaru, op.cit., p.352

dreptul de a invoca exceptia de ilegalitate se poate exercita atata timp cat dreptul la actiune al reclamantului nu s-a prescris, pentru ca, daca acesta din urma s-a prescris, nici exceptia de ilegalitate nu se mai poate invoca, actiunea principala urmand a fi respinsa ca fiind prescrisa. c) Aceasta exceptie se poate invoca în orice faza a procesului, adica atata timp cat partile se pot apara. d) Referitor la efectele admiterea exceptiei de ilegatitate, pe langa faptul ca dau castig de cauza partii care a invocat-o, se limiteaza numai la partile în litigiu. Nu au nici o urmare asupra actului administrativ de autoritate a carui ilegalitate a fost constatata de instanta judecatoreasca si în legatura cu care s-a invocat exceptia de ilegalitate ce a fost admisa, el ramanand în vigoare astfel cum a fost adoptat sau emis. Aici se impune precizarea ca efectele sunt aceleasi, fie ca este vorba de un act administrativ de autoritate individual, fie ca este vorba de unul normativ. Pe baza acestor trasaturi se poate aprecia ca exceptia de ilegalitate este institutia juridica în temeiul careia un organ jurisdictional controleaza, pe cale indirecta, legalitatea unui act administrativ de autoritate si daca constata ca acesta este ilegal, la solutionarea cauzei nu se tine seama de el.

Bibliografie

Negoita Alexandru – Legea contenciosului administrativ, revista Dreptul nr.6/1991, p.10

Petrescu Rodica Narcisa - Actele administrative referitoare la siguranta interna si externa a statului si cele cuprinzand masuri urgente luate pentru înlaturarea unui pericol public, revista Dreptul nr.6/1993, p.50 Popa Eugen - controlul de legalitate exercitat de prefect, revista Dreptul nr.4/1992, p.53

LISTA BIBLIOGRAFICA TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE Iorgovan Antonie - Tratat de Drept, vol.I-II, Bucuresti, 1996, Editura Nemira Manoliu Julieta, Gh. Durac - Drept civil, Drepturile reale principale, Iasi, 1994, Editura Fundatiei “Chemarea” Negoita Alexandru - Drept administrativ si stiinta administratiei, Bucuresti, 1991, Editura Athenaeum Negulescu Paul - Tratat de drept administrativ, Bucuresti, 1934 Petrescu Rodica Narcisa - Drept administrativ, vol.I-II, Cluj-Napoca, 1997, Editura Cordial Lex Preda Mircea - Tratat elementar de drept administrativ, Bucuresti, 1996, Editura Lumina Lex Preda Mircea - Curs de drept administrativ, Bucuresti, 1995, Casa Editoriala “Calistrat Hogas“ Prisacaru Valentin - Contenciosul administrativ roman, Bucuresti, 1994, Editura ALL Prisacaru Valentin - Tratat de drept administrativ roman, vol.I, Bucuresti, 1996, Editura ALL Rarincescu C. G. - Contenciosul administrativ roman, Bucuresti, 1936 Teodorescu Anibal - Curs de drept administrativ, Bucuresti, 1947 Tigaieru Gheorghe - Contenciosul administrativ, Bucuresti, 1994, “Stefan Procopiu” Editura Lex Vrabie Genoveva, Sofia Popescu - Teoria generala a dreptului, Iasi, 1993, Editura

Zaharia Gheorghe - Drept administrativ roman, lasi, 1998, Editura Ankarom

Procedura de judecata in fata instantelor de contencios administrativ: Marea problema care apare atunci cand se pune in discutie judecarea unui litigiu de contencios administrativ o reprezinta lipsa unui cod administrativ si a unui cod de procedura administrativa. In aceste conditii atunci cand se judeca un litigiu de contencios administrativ se apeleaza la dispozitiile legii 554/2004 si la dispozitiile comune dupa care se judeca un litigiu obisnuit . Norme procedurale aplicabile : In materia contenciosului administrativ se aplica 2 categorii de norme de procedura : 1.Norme procedurale proprii reglementate de legea 554/2004 2.Norme procedurale comune specifice procedurii civile reglementate de codul de procedura civila Partile in litigiul de contencios administrativ : Ca in orice litigiu si in cel de contencios administrativ intalnim 2 parti: 1.reclamantul 2.paratul Reclamant poate fi : a)orice persoana fizica/juridica care se considera vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim de catre o autoritate publica printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri . Cat priveste actul administ 24524f523y rativ acesta poate fi -normativ -individual -contract administrativ b)orice persoana fizica/juridica vatamata intr-un drept al sau ori interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept . c)avocatul poporului poate deveni reclamant in urma controlului realizat in baza unei sesizari facute de o persoana fizica daca apreciaza ca ilegalitatea actului sau excesul de putere nu pot fi inlaturate decat prin justitie . In acest caz avocatul poporului se adreseaza instantei de la domiciliul petentului , petent care dobandeste de drept calitatea de reclamant urmand a fi citat in aceasta calitate . d)ministerul public e)autoritatea publica emitenta poate cere ea insasi unei instante de contencios administrativ sa constate nulitatea unui act administrativ in situatia in care actul nu mai poate fi revocat intrucat a intrat in circuitul civil si a produs efecte juridice .

f)prefectul in baza dreptului sau de tutela administrativa poate ataca in contencios administrativ actele emisede autoritatile administratiei publice locale daca le considera nelegale . g)agentia nationala a functionarilor publici poate ataca in fata instantei de contencios administrativ actele emise de autoritati centrale si locale prin care se incalca legislatia privind functia publica . h)orice persoana de drept public In ceea ce-l priveste pe parat acesta poate fi orice autoritate publica fie ca functioneaza la nivel central sau la nivel local . Legea 554/2004 prevede posibilitatea formularii actiunii in contencios administrativ si personal impotriva persoanei fizice care a elaborat sau incheiat actul ori impotriva persoanei fizice care se face vinovata de refuzul de a rezolva o cerere insa numai daca reclamantul solicita despagubiri . In cazul in care actiunea se admite persoana respectiva va putea fi obligata la plata despagubirilor in solidar cu autoritatea publica . Functionarul public vinovat poate chema in garantie pe superiorul sau ierarhic de la care a primit ordin scris sa elaboreze sau sa nu elaboreze actul . Procedura prealabila : Inainte de a se adresa instantei de contecios administrativ persoana care se considera vatamata trebuie sa solicite autoritatii publice emitente in termen de 30 de zile de la data comunicarii actului revocarea acestuia in tot sau in parte . Aceasta forma de procedura administrativa se numeste recurs administrativ sau recurs gratios fiind obligatorie . Legea arata ca plangerea se poate adresa in egala masura autoritatii ierarhic superioare daca aceasta exista . Aceasta forma de procedura prealabila se numeste recurs administrativ ierarhic . Procedura administrativa prealabila reprezinta regula de la care exista 4 exceptii : 1.In cazul actiunilor introduse de prefect , avocatul poporului , ministerul public , agentia nationala a functionarilor publici , procedura administrativa prealabila nu este obligatorie . 2.In cazul cererilor introduse de cei vatamati prin ordonante ale Guvernului procedura prealabila nu este obligatorie. 3.In cazul actiunilor care au ca obiect contracte administrative plangerea prealabila are semnificatia concilierii prevazute de art.7201 din codul de procedura civila pentru litigiile comerciale . 4.Plangerea prealabila va fi introdusa si de catre persoana vatamata printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept din momentul in care a luat cunostiinta pe orice cale de existenta actului in maximum 6 luni de la emitere . Legea prevede ca plangerea prealabila se poate introduce si peste termenul de 30 de zile pentru motive temeinice dar nu mai tarziu de 6 luni de la data emiterii actului . Termenul de 30 de zile impus pentru parcurgerea procedurii prealabile nu are o natura juridica clara . Doctrina de drept administrativ l-a calificat ca fiind un termen de recomandare nu insa fara consecinte juridice deoarece depasirea lui fara a fi temeinic motivata va atrage respingerea plangerii prealabile pentru tardivitate . In ceea ce priveste termenul de 6 luni acesta este unul de prescriptie . Trebuie retinut ca la randul ei autoritatea emitenta trebuie sa raspunda plangerii prealabile in alte 30 de zile de la data inregistrarii cererii .

Acte care formeaza un dosar inaintat instantei de contencios administrativ: 1.Cererea de chemare in judecata 2.Actul administrativ atacat -In cazul in care se ataca tacerea autoritatii la dosar se vor depune copi de pe actele depuse la autoritatea publica cu numarul de intrare primit pentru a se dovedi ca s-au respectat termenele . -Se depun acte din care rezulta indeplinirea procedurii administrative prealabile -Se depun orice alte acte eficiente pentru solutionarea cauzei 3.Dovada achitarii taxei de timbru Procedura de judecata in fata instantei de fond : 1.Obiectul actiunii judiciare Persoana vatamata poate sesiza instanta competenta pentru a solicita anularea in tot sau in parte a actului administrativ si repararea pagubei cauzate si eventual daune morale. Instanta de contencios administrativ este competenta sa solutioneze litigiile care apar in fazele premergatoare incheierii unui contract administrativ precum si orice litigiu legat de aplicarea si executarea contractului administrativ deoarece in cazul acestor contracte principiul libertatii contractuale este subordonat principiului prioritatii interesului public . Deasemenea persoana vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim printr-o ordonanta de Guvern va putea introduce actiune la instanta de contencios administrativ insotita de o exceptie de neconstitutionalitate . In acest caz instanta sesizata dupa un control propriu asupra motivelor de neconstitutionalitate invocate va sesiza Curtea Constitutionala si va suspenda solutionarea cauzei pe fond . Dupa pronuntarea Curtii Constitutionale , instanta va repune cauza pe rol si va da termen cu citarea partilor numai daca ordonanta a fost declarata neconstitutionala , in caz contrar va respinge actiunea ca inadminisibila pe fond . Nu pot fi atacate in contencios administrativ urmatoarele categorii de acte : -actele administrative ale autoritatilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul -actele de comandament cu caracter militar -actele pentru modificarea sau desfintarea carora se prevede prin lege speciala o alta procedura judiciara Deasemenea actele pentru aplicarea regimului starii de razboi , al starii de urgenta si al celei de asediu , precum si actele care privesc apararea si securitatea nationala ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice pot fi atacate numai pentru exces de putere . 2.Instante competente sa judece un litigiu de contencios administrativ: -Intante competente din punct de vedere teritorial : In materia contenciosului administrativ legea nr.554/2004 arata ca reclamantul se poate adresa instantei de la domiciliul sau ori celei de la sediul paratului .

Trebuie remarcat ca avem in contencios administrativ o competenta alternativa , reclamantul putand sa aleaga fie instanta de la domiciliul sau fie pe cea de la sediul autoritatii paratului . Regula este derogatorie de la procedura civila obisnuita unde competenta sa judece este instanta de la domiciliul paratului . Insa in momentul in care reclamantul a ales o instanta el este obligat sa continue toate fazele procesuale la instanta respectiva neputandu-se razgandi pe parcursul procesului si merge la cealalta instanta la care avea drept . -Competenta materiala : Pentru stabilirea competentei materiale functioneaza 2 criterii : 1.Criteriul nivelului la care se afala situata autoritatea care a emis actul 2.Criteriul valoric pentru litigiile fiscale Dupa aceste criterii tribunalele administrativ-fiscale judeca in prima instanta actiunile avand ca obiect acte administrative emise sau incheiate de autoritati publice , locale si judetene precum si pe cele care privesc taxe si impozite, contributii datorii vamale si accesorii ale acestora de pana la 500.000 ron. S tine de contencios administrativ ale curtilor de apel , judeca in prima instanta actele administrative emise sau incheiate de autoritatile centrale precum si pe cele fiscale de peste 500.000 ron -Termenul de introducere al actiunii : Cererile prin care se solicita anulara unui act administrativ individual sau recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei se pot introduce in termen de 6 luni , termen ce curge de la data primirii raspunsului la plangerea prealabila sau data comunicarii refuzului nejustificat ori de la data inchierii procesului verbal de finalizare a procedurii concilierii in cazul contractelor administrative . In cazul actiunilor formulate de Prefect , avocatul poporului , ministerul public sau agentia nationala a functionarilor publici termenului de 6 luni curge de la data de la care s-a cunoscut existenta actului nelegal . Ordonantele de Guvern care se considera a fi neconstitutionale precum si actele administrative cu caracter normativ pot fi atacate oricand . Pentru motive temeinice , actiunea in instanta poate fi introdusa si peste termenul de 6 luni dar nu mai tarziu de 1 an de la data emiterii actului . Termenul de 6 luni este termen de prescriptie , iar termenul de 1 an este termen de decadere . -Procedura de desfasurare a judecatii : La primirea cererii instanta va dispune citarea partilor si va putea cere autoritatii al carui act se ataca sa-i comunice actul impreuna cu intreaga documentatie care a stat la baza emiterii lui precum si orice alte lucrari necesare pentru solutionarea cauzei . Daca autoritatea publica nu trimite lucrarile solicitate de instanta in termenul stabilit , conducatorul autoritatii va fi obligat sa plateasca cu titlu de amenda judiciara 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de intarziere . Cererile adresate instantei de contencios administrativ se judeca de urgenta si cu precadere in sedinta publica . Hotararea judecatoreasca va fi redactata si motivata de urgenta in maximum 10 zile de la pronuntare .

In cazul bine justificat si pentru a preveni o paguba iminenta , pe parcursul procesului instanta de judecata poate suspenda executarea actului administrativ . -Solutiile pe care le poate pronunta instanta de contencios administrativ : In cazul actiuniiimpotriva unui act administrativ instanta poate sa admita actiunea cu una din urmatoarele solutii : 1.Anularea actului atacat in totalitate sau partial 2.Obligarea autoritatii publice la emiterea unui act administrativ ori la eliberarea unui certificat , a unei adeverinte sau a oricarui alt inscris . Instanta poate obliga autoritatea doar la emiterea actului neputand sa pronunte ea insasi o hotarare care sa tina locul actului administrativ 3.Complementar cu una din primele 2 solutii instanta poate sa acorde despagubiri pentru daune materiale si morale insa numai daca reclamantul le-a solicitat. 4.Atunci cand obiectul actiunii il formeaza un contract administrativ instanta poate sa dispuna anularea acestuia in tot sau in parte -sa oblige autoritatea sa incheie contractul -sa impuna uneia din parti executarea unei obligatii -sa suplineasca consimtamantul unei parti cand interesul public o cere 5.sa oblige la plata unor despagubiri pentru daune materiale si morale.Indiferent de obiectul actiunii instanta poate sa o si respinga pentru conditii de fond sau de forma .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful