Mimica faciala – la care ne-am referit cu diferite ocazii, reprezinta, alaturi de gestica si postura, un complex de semnalizare emotionala eficienta mai

ales in comunicarea de la mica distanta. Mimica sau expresia faciala rezulta din contractia statica sau dinamica a unor grupe musculare ale fetei. Putem mima, cu grade diferite de succes, diverse stari emotionale dar adevarata noastra stare emotionala este exprimata prin mimica involuntara, inascuta, greu de controlat fara ca acest control voluntar sa nu fie sesizat de cei din jur. De aici vine, in parte si diferenta pe care o facem intre un actor valoros, capabil sa “intre in pielea personajului” si unul de duzina. Doua zone faciale au o importanta deosebita – ochii si gura – ambele avand legatura evidenta cu agresivitatea. Celelalte zone ale fetei se modeleaza in jurul acestor doua focare, in functie de starea emotionala a emitatorului, avand rolul de a accentua si a nuanta expresia faciala. Pentru confirmare priviti desene facute de prescolari sau emoticoanele atat de prezente in comunicarea noastra moderna si a caror semnificatie emotionala este usor descifrabila chiar si pentru copiii mici. Despre rolul fixarii vizuale am prezentat deja o serie de informatii si exemple. Gura, este adapostul unor arme de temut care trebuiesc etalate ostentativ sau dimpotriva ascunse cu grija. V-ati intrebat vreodata de ce avem tendinta de a ne acoperi gura cu mana atunci cand radem, sau radem “pe muteste” strangandu-ne cat putem de tare buzele in asa fel incat sa nu ne dezvelim dintii si de ce rasul este perceput de cei din jur, care nu fac parte din grupul nostru, drept un act de agresiune, sau macar unul “necivilizat”? Cat de tare ne deranjeaza rasul fortat, mimat, ranjetul si cat de repede il deosebim de unul natural “venit din inima”? In imaginile de mai jos sunt reprezentate expresii faciale ale cimpanzeilor, animale cu care impartasim 99% din genom si care au o musculatura faciala aproape identica cu cea a omului. De regula aceaste imagini ne amuza – sunt caraghiosi si “ne maimutaresc”. Nimic mai putin adevarat, cimpanzeii si celelalte primate dispun doar de aceleasi sistemede comunicare prin expresie faciala ca si noi.

.

Preocuparile pentru descifrarea modului in care functioneaza comunicarea prin mimica sunt vechi. In 1862 doctorul Duchenne evidentiaza controlul musculaturii faciale prin stimularea electrica punctuala a cate unui muschi facial.

Albumul sau de fotografii (Album de photographies pathologiques, complémentaire du livre intitulé "De l'électrisation localisée" / par le Dr G.-B. Duchenne) a fost consultat cu mare atentie de Darwin care utilizeaza cateva din aceste

fotografii pentru a ilustra cartea « The Expression of the Emotions in Man and Animals » (1871) In realizarea unei expresii faciale rareori este antrenat un singur muschi, de regula muschii faciali se contracta in grupuri, (in mod involuntar dar in stransa legatura cu starea emotionala a individului) – unitati de actiune. FACS (Facial Action Coding System) este un instrument de cercetare stiintifica pus la punct de Paul Ekman si Wallace V. Friesen in 1978 care analizeaza combinatiile dintre diferitii unitati de actiune codificate numeric si rezultatul contractiei lor simultane, in termenii expresiei emotionale (http://face-andemotion.com/dataface/facs/description.jsp)

In diagrama alaturata sunt portretizate combinatiile expresive rezultate prin actionarea simultana a unitatilor 1, 2 si 4. De retinut ca exista un foarte redus control voluntar care sa permita contractia unei singure unitati de actiune, activarea grupata a acestor unitati aflandu-se sub control nervos emotional, instinctiv.

3.4 COMUNICAREA ACUSTICA Comunicarea acustica este esentiala pentru numeroase activitati animale (si umane): localizarea partenerilor sociali si sexuali, avertizarea, semnalizarea locatiei hranei, comunicarea mama/pui, etc. Asa dupa cum am mentionat anterior, comunicarea acustica are dezavantajul de a permite localizarea emitentului nu numai de catre receptorii carora le este destinata ci si de catre potentialii pradatori. Avantajul comunicarii acustice fata de alte forme de comunicare consta in simultaneitatea informarii unui numar incomparabil mai mare de receptori decat s-ar putea realiza prin semnale tactile, vizuale sau chiar olfactive. Putem distinge doua tipuri de comunicare acustica – comunicarea la distanta sau in conditii de izolare vizuala (vegetatie abundenta, lumina redusa, etc.) si comunicarea in proximitatea receptorului. Exista diferente atat de intensitate cat si de structura a mesajului acustic intre aceste doua tipuri de comunicare. In plus, de multe ori comunicarea proximala este mai ales de natura vizuala, olfactiva si/sau tactila. Emisiile sonore ale animalelor au fost mult timp catalogate drept tipete, urlete, chitaituri, grohaituri, scartaituri, ciripituri, etc. cu tipare fixe, inascute si cu continut informational redus. Desigur toate aceste catalogari aveau drept punct de referinta comunicarea vocal/verbala umana. In ultimele decenii bioacustica a avansat foarte mult, cercetatori din diferite centre stiintifice renumite aducand noi si noi informatii si dovezi referitoare la complexitatea mesajelor acustice emise de diferite vietuitoare. Am dat deja exemplul celor 3 tipuride semnale de alarma care anunta nu numai prezenta pericolului ci si natura sa la Cercopithecus aethiops (vezi sonogramele celor 3 semnale).

Alarma “leopard”

Alarma “vultur”

Alarma “sarpe”

Ulterior s-a evidentiat ca pana si gainile au doua tipuri de semnale de alarma, diferite in functie de tipul aerial sau terestru de pradator aparut in proximitate. Semnificatia unor astfel de semnale se descifreaza prin analiza lor spectrala pe de o parte si prin experiente de play back pe de alta parte: semnalele naturale se inregistreaza si apoi se transmit prin intermediul unor sisteme de amplificare fie acelorasi receptori fie unor animale izolate sau grupate apartinand aceleiasi specii dar nu aceluiasi grup social. Daca reactia individuala sau colectiva a animalelor receptor este uniforma si identica cu reactia observata in situatii reale este evident ca mesajul respectiv are o semnificatie general valabila. Daca la inceputurile studiilor de bioacustica se vorbea de 3 tipuri de cantec la pasari: - cantecul integral inascut - cantecul invatat, grefat pe un schelet melodic inascut - cantecul invatat integral prin imitatie astazi apar informatii foarte interesante referitoare la existenta “dialectelor” care diferentiaza cantecul inascut al diferitelor populatii ale aceleiasi specii ceea ce subliniaza plasticitatea si complexitatea fenomenului.

Mai multe detalii referitoare la comunicarea acustica a diferitelor specii animale vor fi prezentate in cadrul cursului necesitand exemplificari sonore. O problema inca foarte disputata este aceea a originii limbajului uman si a posibilitatii sau imposibilitatii stabilirii unei legaturi filetice cu vocalizarea infraumana. In 1866 “Linguistic Society of Paris”, societate cu un deosebit prestigiu stiintific pe plan european decidea cu deosebita fermitate ca “nu sunt acceptate nici un fel de lucrari referitoare la originea limbajului sau la inventarea unei limbi universale.” Aceasta interdictie apare la scurt timp dupa Originea Speciilor (1959) a lui Darwin si cu putin inainte de publicarea celei de a doua carti monumentale, “Originea omului” (1971). In aceasta lucrare Darwin analizeaza intr-un mod elegant si onest datele si observatiile de care dispunea sustinand printre altele ca "Limbajul, aceasta abilitate tocmai a fost considerata drept una dintre diferentele fundamentale dintre om si animalele inferioare...dar (omul) nu este singurul animal care poate utilize limbajul pentru a comunica ce se intampla, ce ii trece prin minte si care poate intelege mai mult sau mai putin ce exprima (limbajul) altui animal.” Oricum Darwin nu era singurul preocupat de aceste probleme. In vremea sa erau intens dezbatute diferite ipoteze referitoare la originea limbajului uman: Ding-Dong – sunete/cuvinte onomatopeice (nu explica crearea cuvintelor ce definesc obiecte inanimate) Bow-bow – sunete ce imita vocalizari ale diferitelor fiinte animale din ambianta (prea mare variabilitate culturala)

Pooh-pooh – primele cuvinte s-au dezvoltat din vocalizari nearticulate exprimand placerea, durerea, frica (sunt vocalizari preverbale, neinserate in lexic, cu variabilitate culturala mare) Ta-ta (Darwin) – gestica mainilor, mimica faciala, expresie vocala Uh-oh – vocalizari de avertizare a prezentei pradatorilor Yo-he-yo – vocalizari/cantece din timpul activitatii fizice in comunitate Ma-ma – constructia cuvintelor de la silabele cel mai usor de pronuntat atribuite obiectelor/persoanelor/ fenomenelor semnificative In timp mai toate aceste ipoteze au fost abandonate si chiar luate in deradere desi unele idei puse cap la cap intr-un nou context pot contribui la completarea puzzle-lui. Dupa 150 de ani, cercetatori de renume au inca mari probleme in a traversa bariera cladita in jurul acestei ultimei redute. Capacitatea de a vorbi, acest “dar exclusiv al omului” este pozitionata in centrul definirilor fiintei umane. In consecinta, “explorarea aparitiei limbajului uman ar trebui sa se afle in centrul dezbaterilor referitoare la originea omului.” (Christine Kenneally "The First Word: The Search for the Origins of Language”. 2007) Vom prezenta pe scurt cateva “universale” ale comunicari vocale/verbale la om incercand sa sugeram si unele raspunsuri: Universala I. Prozodia – “Linia melodica”comuna transcultural a mesajului vocal/verbal - ritmul, accentuarea, intonatia, intensitatea, inaltimea, in vorbire (dar si in muzica) Reflecta: starea emotionala, tipul mesajului: (afirmativ, interogativ, imperativ), etc. ("Even monkeys express strong feelings in different tones – anger and impatience by low, – fear and pain by high notes." Ch. Darwin – The Descent of Man 1871) Universala II. Semnificatie transculturala comuna a caracteristicilor melodice capabile sa sugereze / sa declanseze stari emotionale specifice. Bucuria, triumful, tristetea, melancolia, furia, spaima, etc. sunt exprimate in muzica nu numai prin text, ritm, sau intensitate ci mai ales prin efectele in plan emotional ale tonalitatilor si intervalelor muzicale. Aceasta capacitate nu este conditionata de apartenenta la o anumita cultura sau de nivelul de educatie. Pe baza acestor doua Universale se poate formula o prima ipoteza: Posibilitatea existentei unor structuri melodice primordiale, comune transspecific si avand valoare informationala similara. Universala III. Caracteristici structurale (musculatura oro-faciala) si functionale (unitati de actiune care asigura miscarile buzelor si mimica) comune la primatele umane si infra-umane In comunicare orala sunt antrenate simultan comportamente verbale si nonverbale, gestica si mimica contribuind la analiza si interpretarea corecta a continutului verbal. Exista motive intemeiate pentru a considera comunicarea vocala umana ca

avandu-si originea atat in comunicarea vocala cat si in cea gesturala comuna tuturor primatelor. Din punct de vedere biologic pare foarte “ne-economica” si hazardata abandonarea unui sistem de comunicare a carui eficienta este probata filogenetic (expresia oro-faciala) pentru promovarea unui sistem complet nou de semnalizare – vorbirea, cu atat mai mult cu cat ambele sisteme utilizeaza aceleasi mijloace anatomofunctionale (unitati musculare). “Mama Natura” nu da semne de “neglijenta” sau “risipa”, incercand intotdeauna sa obtina maximum de beneficii pentru eforturile sale Universala IV. Trasaturi transculturale comune ale sistemului de comunicare adult / nou-nascut, copil mic (“MOTHERESE”) Interactiunea naturala si universala parinte/copil este extrem de complexa utilizand toate capacitatile si canalele de comunicare:tactil, olfactiv, vizual, acustic. In comunicarea tip “motherese” elemente esentiale sunt: intonatia, inaltimea vocii, repetitia, lentoarea si pronuntare explicita chiar daca nu e 100% corecta fonetic / gramatical, precum si intensul contact vizual, adesea si corporal, cu copilul. Este foarte posibila asocierea caracteristicilor acustice ale vocii parintelui cu repere vizuale mai usor de identificat, discriminat si imitat.

Eforturile printelui de a obtine primele cuvinte antreneaza sarcini cu grade diferite de dificultate pentru copil:“ vad si pot sa imit ceea ce vad, aud si chiar inteleg unele lucruri pe care le aud dar nu pot (inca) sa rostesc la fel… Si atunci, fac ceea ce pot si ma straduiesc sa pot din ce in ce mai mult” Universala V. Trasaturi comune trans-cultural ale ganguritului ("canonical babbling“) la copiii preverbali. Ganguritul contine o multitudine de combinatii acustice ce pot sau nu sa fie transcrise fonetic dar marea majoritate a timpului se pot identifica silabe repetitive de tipul mamamamama, tatatatata, mimimimi, etc. De regula reactia parintelui este una de incurajare. Ce face copilul recompensat prin mangaieri, sarutari,

stimulari vizuale si acustice? Repeta respectivele vocalize care devin cu timpul parte a unui lexic non-aleator. Pe baza acestor fenomene se formuleaza a doua ipoteza: Este foarte posibil ca unele emisii vocale (foneme, lexeme, cuvinte) sa nu se fi constituit randomial ci in concordanta cu gestica si expresia oro-faciala adecvata (C. Strungaru 1995). In urma unei analize transculturale relativ ample (301 limbi diferite provenite din toate ariile geo-lingvistice) se poate afirma ca aceste “silabe repetitive”: - apar spontan in ganguritul preverbal - sunt utile in stabilirea si incurajarea comunicarii vocale cu adultii - denumesc necesitati biologice esentiale (papa, pipi, caca), relationeaza cu adultii apropiati (mama, tata, baba, nana), permit raportarea la sine prin diminutive (Mimi, Lili, Cici, etc). - dau informatii despre valoarea emotionala a consoanelor (cuvintele constituite din silabe repetitive continand consoanele m, n, k, desemnand cu precadere parintele matern – mama, bunica, precum si lapte, san in timp ce pentru parintele patern cuvintele constituite din silabe repetitive contin cu precadere consoanele t, b, p, d). - reprezinta un esantion de proto-limbaj uman constituit pe abilitati biologice. In ciuda opozitiei care se manifesta inca in mediul academic, o cantitate din ce in ce mai mare de date provenite din domenii stiintifice diverse sugereaza ca limbajul uman nu a aparut de novo, nu este “un dar exclusiv al omului” ci ca pe langa radacini culturale incontestabile poseda si radacini biologice importante. In incheierea capitolului despre comunicare sa adaugam cateva cuvinte referitoare la un mod aparte prin care putem cunoaste mai multe lucruri despre determinismul biologic al unor comportamente umane. Va sugerez sa analizati cu mai multa atentie diferite sintagme, expresii populare, proverbe si incercati sa vedeti dincolo de intelesul lor imediat. Veti putea constata ca foarte multe dintre ele in mod poate surprinzator se refera la fundamentul nostru biologic ca si cum, ingrijorati de acapararea culturala, oamenii s-ar fi straduit sa nu lase sa se piarda prea mult din acest fundament. Astfel exista raspandita pretutindeni sintagma “ a vorbi intre patru ochi (fata in fata)” desi vorbirea se adreseaza altui sistem perceptiv si ar fi mai adecvat sa spunem “a vorbi intre patru urechi”. Spunem de asemenea “nu cred pana nu vad” iar proverbul “vorbele sunt femei, faptele sunt barbati” are variante cu aceeasi semnificatie in foarte multe culturi. Aceste exemple subliniaza fragilitatea comunicarii verbale, foarte noua filogenetic comparativ cu comunicarea vizuala si comunicarea vocala non-verbala. Omul acorda mult mai multa credibilitate unui mesaj verbal transmis in contextul complex al comunicarii non-verbale in care urmareste cu foarte mare atentie si abilitate atat elementele de gestica, mimica, postura cat si elementele non-verbale de ordin acustic (prozodie, ritm, tonalitate, intensitate, etc.).