UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” FACULTATEA DE LITERE

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ. LEXICOLOGIE
Note de curs şi aplicaţii Anul I

Conf.univ.dr. DOINA MARTA BEJAN

Galaţi 2012

3

Cuprins

CUPRINS

Obiective generale....................................................... 1. Noţiuni generale...................................................... 2. Factori de organizare lexicală................................ 3. Relaţii semantice. Polisemia. Omonimia............ 4. Sinonimia.................................................................. 5. Antonimia................................................................. 6. Cîmpurile lexico-semantice ................................. Bibliografie..................................................................

5 6 13 17 25 31 36 37

4 LLimba română contemporană. Lexicologie

Obiective generale

Obiective generale
să înţeleagă si să-şi însuşească teoria şi practica limbii române; să-şi consolideze deprinderea de utilizare a instrumentelor de lucru specifice domeniului lexicologiei: dicţionarele de orice tip; să capete informaţii generale despre diferitele ramuri ale lexicologiei.

Limba română contemporană. Lexicologie

5

pentru că este greu de delimitat şi de analizat. de clasificarea şi înregistrarea lor în dicţionare şi enciclopedii. cu un sens unitar). Orice limbă. semantica. Lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor unei limbi. Lexicologia are ca sferă de preocupări nivelul lexical. onomastica. prin constituirea planului semantic. În aceste condiţii. alături de cel formal (dezvoltat pe temeiul nivelului fonologic). delimitate din diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi. Semantica este interesată de identificarea şi explicarea raportului dintre forma şi sensul unităţilor lexicale. Lexicologia are mai multe ramuri. din pricina dificultăţilor de ordin cantitativ. Întrebarea ce este cuvântul a preocupat pe gânditori din cele mai vechi timpuri. Noţiuni generale Lexicologia este disciplina lingvistică care studiază cuvintele şi modul lor de organizare în ansamblul lexical. lexicografia. Formarea cuvintelor (noologia) – studiază mecanismul de formare a cuvintelor noi în limba română şi evidenţiază caracterul sistematic al acestui proces. evidenţiind caracterul ontic (de cunoaştere) al lexicului. ca sistem. formare cuvintelor. frazeologia. Onomastica are ca obiect de studiu numele proprii.Lexic / vocabular. Are ca obiect de studiu denominaţia.] se impune distincţia dintre lexicul comun. Lexicografia – se ocupă de explicarea şi definirea sensurilor cuvintelor.este preocupată de originea şi evoluţia unităţilor lexicale. Etimolgia – a cărei unitate de studiu este etimonul . Onomasiologia studiază organizarea vocabularului după ceea ce exprimă cuvintele. lexicostatistica (statistica lexicală).în mod special. relaţia dintre lexic şi cuvânt este de natura celei dintre întreg şi parte..adică unitatea care poate explica. dar şi a mobilităţii şi varietăţilor cuvintelor dintr-o limbă. sub raport formal şi semantic. primul în care limba se organizează biplan. are un lexic alcătuit din totalitatea cuvintelor ei.. terenul definirii Limba română contemporană. Cursul de faţă va acorda atenţie descrierii lexicului românesc contemporan ( deci o perspectivă sincronică). Frazeologia studiază unităţile frazeologice ( frazeologismele = combinaţii stabile de două sau mai multe cuvinte. cuprinzând cuvintele care asigură înţelegerea sau intersubiectivitatea dintre vorbitori şi lexicul specializat. ca subsistem în sistemul integrator al limbii. Lexicologie . Vocabularul s-ar reprezenta prin diferite submulţimi de cuvinte. „Cea mai concretă şi accesibilă reprezentare a lexicului unei limbi ne este dată de dicţionarele monolingve care pot însuma de la 50000 la peste 150000 de cuvinte. în funcţie de perspectiva teoretico-metodică adoptată: etimologia. altă unitate . Noţiuni generale Capitolul 1. onomsiologia. se procedează la delimitări cantitative şi calitative [. O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală opune lexicul vocabularului sau vocabularelor. abordând câteva probleme teortice generale ale lexicului şi . dar este considerat o unitate abstractă.Capitolul 1. care însumează diverse terminologii” (Bidu-Vrănceanu 2005:13). Concepte de bază în analiza lexico-semantică . -Cuvântul este unitate de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi lingvistice. Aşadar. elementele de semantică.

menţinerea înţelesului global fiind principala condiţie a valabilităţii permutării: Ion învaţă bine. dar interpretarea lui nu este simplă. scrie (se păstrează sensul general ‚face’). cu luceafărul de dimineaţă sau luceafărul de seară – utilizări contextuale.Capitolul 1. Cuvântul poate fi definit în mai multe feluri: 1. locul de confruntare a părerilor lingviştilor. care exclude caracteristicile diferenţiatoare ale obiectelor. până la cea de seceră. psihologilor. definindu-se ca o combinaţie de morfeme (unităţi minimale cu sens). denumirea) este actul prin care unui obiect (lucru.care actualizează semnificaţia ’planeta Venus’. c) distribuţia – se asociază termenul analizat cu alţi termeni: secvenţa anlizată se asociază numai cu nume de fiinţe. de sens. adică o entitate care reuneşte solidar şi arbitrar imaginea obiectului numit ( semnificat – signifié ). b) substituţia – în locul fragmentului analizat se poate pune altul de acelaşi tip. cuvântul este o unitate lingvistică autonomă. Spunem despre lună că este luna. indiferent dacă are forma rotundă a cercului sau una dintre celelalte forme mai reduse. idee. Indiferent de formele în care luna poate apărea ca obiect al percepţiei vizuale. filozofilor. această interpretare are în vedere doar cuvintele denominative. care depinde de situaţiile concrete de comunicare. pentru a desemna procesul care asociază un obiect. Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de a trimite la obiectele din realitatea extralingvistică. identificabile în general în afară de context. Deşi apar frecvent ca termeni cvasisinonimi. reuneşte elemente semantice non-subiective. Denotaţia ( denotarea. Prin această interpretare denotaţia se apropie în cea mai mare măsură de semnificaţie şi presupune o codificare socială. În urma aplicării celor trei criterii se verifică autonomia cuvântului care poate fi definit astfel: numim cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ. cuvântul pare ceva bine cunoscut. logicienilor de diverse orientări. Cuvântul este semn lingvistic. Semnul este un obiect care stă în locul altui obiect la care se referă şi e reprezentat de reunire noţiunii cu imaginea acustică. fixând o relaţie constantă între referent şi numele său. 4. în lingvistica tradiţională. -Semnificaţie şi/sau sens. eveniment. prezintă o distribuţie proprie. căreia i se pot fixa limitele prin trei procedee: a) permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ. adică reflexul condiţionat de cuvânt în mintea vorbitorului. acţiune) i se atribuie un nume. unii autori disting semnificaţia. o noţiune unui semn susceptibil să-l evoce. culturală. Lexicologie 7 . denotaţia are caracter stabil. cuvântul este o clasă de forme gramaticale. fiinţă. cuvântul lună actualizează în mod constant în mintea noastră trăsături distinctive Limba română contemporană. Desmnând valoarea conceptuală. care actulizează anumite sensuri). Conţinutul semantic al cuvântului este totalitatea reprezentărilor esenţiale. cognitivă a unui cuvânt. desemnarea. ne referim la cuvântul lună şi la denotatul lui. 2. Acest aspect face necesară lămurirea denotaţiei . cu imaginea corpului fonetic al semnului (semnificant – signifiant). mai ales în secolul al XX-lea. Spre exemplu. Din această cauză. (Compară LUCEAFĂR. fenomen. iar particularizarea ei se realizează în şi prin contexte situaţionale sau verbale. numite referenţi. poate fi substituit cu o unitate similară şi eszte permutabil. păstrându-se înţelesul foarte general şi global al enunţului: înlocuind pe învaţă cu cântă. 3. cuvântul este un grup de litere aflat între două spaţii tipografice (blancuri). care nu poate fi identic cu obiectul semnificat. ca valoare stabilă. colectivă a vorbitorilor. Distincţia între semnificaţie şi sens se bazează pe interpretarea celei dintâi ca imagine generalizatoare. Noţiuni generale cuvântului devenind. / Învaţă bine Ion.

Dacă privesc cercul lunii şi spun „aceasta este luna” înseamnă că am reacţionat la forma ei perceptibilă ca la un semn pe care îl înţeleg şi exprim această înţelegere în cuvinte în care este codificată gândirea mea despre lună. lat. în timp ce sensul ar corespunde conotaţiei(conotaţiilor). de exemplu. de asemenea. simultan. b) Lărgirea sensului. Între echilibrul semantic şi schimbările de sens este o foarte strânsă legătură. In orice moment al existenţei lui.Capitolul 1. conotaţia semnului LEU presupune referirea la faptul că animalul numit astfel este luat drept o fiinţă cu putere fizică excepţională. aşa cum rezultă din denotaţia precizată mai sus. Noţiuni generale constante (luna se află permanent în spaţiul planetar. Datorită funcţionării sociale a semnului lingvistic. semnificaţia ar corespunde denotaţiei. stabilindu-se alte asociaţii de idei care reprezintă conotaţii. PASĂRE. Echilibrul semantic facilitează înţelegerea modalităţilor de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii şi sugerează posibilităţile de evoluţie semantică. ci este element al cunoaşterii omului despre lume. Într-un context ca X se luptă ca un LEU pentru a-şi câştiga drepturile. Conotaţia se suprapune denotaţiei ca o reprezentare suplimentară. în româneşte a dobândit un sens mai larg decât avea latinescu passer. în raporturi constante cu alte corpuri cereşti şi. putere‘. având drapel propriu“ ajunge prin restrângere de sens să fie astăzi sinonim cu drapel şi să aibă doar sensul de „drapel“. dar continuatorul lui românesc. de exemplu.. Limba română contemporană. sesizabile prin înţelegerea lunii ca obiect al gândirii. Cercetătorii au încercat să găsească procedeele generale ale schimbărilor de sens. Dacă admitem diferenţierea făcută mai sus între semnificaţie şi sens. înseamnă exclusiv „hrană pentru animale domestice erbivore. cu timpul. Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie se constituie într-un echilibru semantic. pot interveni modificări ale interpretării raportului dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului. care constă într-o asociaţie de idei datorată când realităţii obiective. adică trecerea de la sensul general la unul particular. iar conotaţia respectivă poate fi considerată socială. cu talie anumiră. trăsături condiţionate de caracteristici ale animalului. Alt exemplu: iniţial. se poate ajunge la imaginea atributelor lui. De la imaginea globală a obiectului. Când se operează cu conotaţii. cu înfăţişare măreaţă. când imaginaţiei (interpretării subiective). nutricium însemna în latină „hrană. Variaţiile sensului unui cuvânt se pot clasa în trei tipuri principale: a) Îngustarea sensului. regele amimalelor etc. şi apoi aceste elemente se pot estompa reciproc. cuvântul are un conţinut semantic alcătuit dintr-un număr finit de sensuri.‘. STEAG = „unitate militară mai mică. NUTREŢ. Denotatul nu este identic cu obiectul în forma pe care o supunem percepţiei vizuale directe ca obiect al unei singure percepţii. care constituie denotatul. mitocan şi-a lărgit sensul ajungând să însemne şi „locuitor de pe lângă oraş. cu greutate corporală mare. de la periferia oraşului“. obiectul desemnat se poate şterge temporar din memorie. Exemplificăm: Cuvântul LEU are denotaţia ’mamifer din familia felinelor (Panthera leo). în general“. Lexicologie . Conotaţia exprimă valori secundare. eterogene ale semnificatului unui cuvânt. unele sensuri secundare ale cuvântului pot fi determinate de intenţiile de comunicare ale vorbitorului. cuvântul MITOCAN a însemnat exclusiv „locuitr al unui metoc(variantă-mitoc)“. adică dezvoltarea de la un sens particular la unul general. nedetaşate de el. constituită de obicei din plante care care sunt recoltate şi folosite ca furaj“. metoc însemnând „mănăstire mică subordonată unei mănăstiri mari“. cu gheare retractile ş. care îi stă la bază şi care însemna „vrabie“. din denotaţia cuvântului LEU se selectează numai ideea de ’forţă.a. în mişcare). definit prin trăsături distinctive constante. pentru că poate fi înţeleasă şi folosită de majoritatea vorbitorilor. exprimate contextual.(Bidu-Vrănceanu 2005:49).

şi a revenit în actualitate ca problematică centrală a neoretoricii sec. vulgar“. 3′ „a reda stările caracteristice speciei câine“ . menţionate în dicţionare după sensurile proprii care le-au 1 Metafora a fost discutată pe larg în retorică şi în mai toate disciplinele filologice. Prin tropi se realizează sensurile conotative (expresive. ea este o noţiune fundamentală a studiilor de stilistică. Cele două operaţii care asigură reorganizarea trăsăturilor de sens (seme) comune sunt suprimarea şi/sau adăugarea semelor. schimbarea de sens a fost înlesnită şi de existenţa în limbă a unor cuvinte cu un final asemănător şi cu sens peiorativ – grosolan. unele imprevizibile la prima abordare. pentru că este o figură necondiţionată din acest punct de vedere. termenul metaforic a lătra se suprapune parţial peste termenul propriu a vorbi. pentru ca termenul să capete posibilitatea de a reda şi aspectul neglijat anterior ( aşa a ajuns ca prin analogie sau contiguitate să apară sensuri conotative).similitudinea) şi metonimia şi sinecdoca (contiguitatea). XX. de poetică şi de estetică. c) Transferul de sens prin asemănare între nume sau prin contiguitate de nume. care asigură procesul de mataforizare. „a emite sunete“. 3′. ca şi cum ar reda stări proprii câinelui“. Distanţa semantică dintre termenii metaforei poate fi oricât de mare. iar la intersecţia lor se află trăsătura de sens comună 1 . din diverse cauze. Denotatul are multe aspecte. îngrijite. trecând pe primul plan trăsătura de sens comună. care sunt. „a articula cuvinte“. dar şi faptul că prin context se stabileşte o punte de legătură manifestată printr-o trăsătură de sens (sem) comună între termenul metaforizat şi cel metaforic. dar numai ca aspect sugestiv: „a vorbi sacadat. . unul dintre aspecte să apară şi să se impună la un moment dat.A vorbi poate fi analizat în trăsăturile de sens (seme): 1. din care rezultă. pentru că numai el permite decodarea ei corectă. dominând pe celelate. figura centrală a retoricii antice era tocmai metafora (translatio). 2′„a repeta sunete scurte sacadate“. altfel sunt unităţi distincte: .Capitolul 1. afective) care se găsesc virtual în denotaţie. forma florii. este suficient ca. iar mai recent şi de semiotică. Lexicologie 9 . sentimente umane“ . cele două mulţimi de trăsături de sens se întretaie . bădăran. între cele două obiecte existând o asenănare oricât de mică (o analogie). Noţiuni generale adică mahalagiu în sensul propriu al cuvântului. avem a face cu neutralizarea opoziţiei dintre A VORBI şi A LĂTRA. a emite sunete). intersecţie inteligibilă numai în context. Analiza pune în evidenţă deosebirile de sens care asigură expresivitatea metaforei. metafora (asemănarea. de aici şi până la actualul sens al lui mitocan „om cu comportament grosolan. Metafora1 este schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia. 2. şi păstrează 2′. în general. sunt cunoscute şi studiate sub numele de tropi. Termenii sunt: floare. considerate devieri sau abateri de la denotaţie. Între cei doi termeni se stabileşte o relaţie de intersecţie. ci se produce o reorganizare a dispoziţiei lor. De exemplu: dacă unui om care vorbeşte mult şi fără rost i se spune că latră. Metaforele de tipul celei discutate mai sus apar ca unităţi consacrate în sistemul limbii. Un exemplu: TOPORAS ca nume al plantei căreia i se mai spune şi violetă. În exemplul dat se observă baza semantică comună a celor doi termeni şi opoziţia dintre ei. Analogia fiind comparaţie. topor mic (forma toporului). Încă din antichitate când filozofii şi oratorii au anlizat posibilităţile unei exprimări alese. Limba română contemporană.1′ ( a scoate. Procedeele prin care se realizează aceste schimbări. în mare. ţopârlan. mârlan.a lătra e format din trăsăturile de sens: 1′ „a scoate sunete“. 3 „a exprima gânduri. identităţile: o floare care are aceeaşi formă ca un topor mic. Metafora se realizează printr-o amalgamare sau intersecţie semică neobişnuită între doi termeni diferiţi semantic. Mecanismul metaforei se bazează pe faptul că trăsăturile sensului propriu al cuvintelor în discuţie nu dispar total. care. termenul care uneşte elementele metaforei este întotdeauna căutat.

b) metafora animat pentru animat: se bazează pe transferul de sens de la om la animale sau invers. fie limbajului poetic. se poate exemplifica prin nume ale părţilor corpului omenesc date unor obiecte: capul/fruntea satului/clasei. potrivit cu semantica numelui înlocuitor. Alte metafore au însă o structură aparte. producătorului pentru obiectul construit. o halbă (paharul de servit bere având capacitatea de1/2 de litru).metonimia persoană pentru lucru (numele autorului pentru opera lui. (= băutura spirtoasă dintr-un păhărel). şi cel propriu. Locuiesc lângă Trei Ierarhi (biserica de sub patronajul celor trei ierarhi) etc. fluierul piciorului. Ele sunt mereu în schimbare şi. Metonimia este. numele eroului literar pentru operă. ureche fiind întrebuinţat metonimic pentru auz. ca atare. Se numeşte astfel o schimbare condiţionată a numelor obiectelor. subînţeles sau exprimat se redă prin numele vasului sau al altui obiect care poate să conţină ceva): A băut un păhărel mai mult. de porumb). bujor de fată. părăluţe. punctul de plecare îl constituie numele unui vas ori al unui recipient cu care se măsoară conţinutul: o baniţă ( 15 kg. adică numele pictorului este folosit în locul operei lui. bujor. o cinzeacă (paharul de 50ml pentru servit ţuică). constituie de asemenea o metonimie. Clasificarea metonimiilor este mai dezvoltată sau mai restrânsă. prin urmare. cu condiţia ca cele două cuvinte să denumească obiecte (lucruri. cel figurat. adică un tablou pictat de Grigorescu. Lexicologie . . un Limba română contemporană.) între care există sau se poate imagina o corespondenţă calitativă. gura râului sau cotul râului. sau când se spune că cineva are un Grigorescu. Organizarea sintagmatică a metaforelor explicite le face strâns dependente de context şi de aceea ele sunt mai puţin numeroase în limba comună decât metaforele implicite. Vezi exemplul verbului a lătra care dezvoltă sens metaforic prin referire la om.Capitolul 1.a. cei doi termeni. cu atât este mai necesar să i se indice conţinutul: o mână de sare. fată. numele stăpânului unei proprietăţi pentru proprietate ş. SĂ-a cumpărat un Ford (autoturism fabricat în uzinele lui Ford). Cu cât este mai rar obiectul utilizat ca recipient. ochiul geamului sau al ciorapului. Între ureche şi auz. Metonimia. care sunt puşi faţă în faţă.a. Câteva tipuri mai frecvente de metonimii: . în funcţie de sferele semantice pe care le reprezintă: a) metafora animat pentru inanimat. schimbarea unui cuvânt prin altul. numele inventatorului. când cineva spune că are ureche muzicală. rezultată din folosirea simultană a ambilor termeni: înger de copil. Ele poartă numele de metafore implicite. c) metafora inanimat pentru animat se poate exemplifica prin numele unor obiecte atribuite unor părţi ale corpului omenesc: nodul gâtului. cerceluşi ş. Astfel. Ele sunt numite metafore explicite: în cazul lor. Noţiuni generale generat. Decodarea metaforei explicite se face chiar prin structura ei sintagmatică şi de aceea distanţa dintre cei doi termeni poate fi foarte mare. o baterie (1 litru de vin şi un sifon).metonimia recipient pentru conţinut (conţinutul. prin aceasta se înţelege că este apt pentru a face/studia muzică. metaforele au acelaşi mecanism semantic de producere.): Am cumpărat un Eminescu (o ediţie nouă din opera lui Eminescu). Metaforele din limba comună se pot repartiza în câteva categorii. fiinţe etc. între Grigorescu şi tabloul pictat de el există o corespondenţă calitativă. prezenţa celui din urmă asigură o mai puternică forţă de sugestie primului. d) metafora inanimat pentru inanimat se bazează de obicei pe asemănare de formă şi poate fi ilustrată prin numele unor plante: lăcrămioare. condiţia fiind ca numele înlocuitor să indice ceva aflat în contingenţă cu obiectul exprimat prin termenul dinaintea înlocuirii. Fie că aparţin limbii comune. dicţionarele le înregistrează rar ca unităţi consacrate de sistem.

damasc (tip de ţesătură care a provenit din Damasc.metonimia simbol pentru ceea ce simbolizează: o serie de simboluri ca sceptrul. Ea este bazată pe o relaţie cantitativa. cuvintele subliniate fiind utilizate pentru veşminte de mătase. în catifea. -. inteligenţă) de matematician. Se adresează justiţiei. este acela al şampaniei. O variantă ceva mai îndepărtată a acestei metonimii se referă la organe şi părţi ale corpului omenesc. havană (ţigară de foi fabricate în capitala Cubei – Havana). dar numai dacă unul dintre ele se cuprinde într-un fel oarecare în celălalt. Recipientul poate fi imaginat (echivalat) cu un spaţiu. Sala aplaudă în picioare . a şti. Fenomenul poartă numele de lexicalizarea tropilor. .recipientul poate fi şi o perioadă de timp: studenţii anului I. vede multă latină . Sinecdoca este tot o schimbare de nume între două obiecte. laurii. şi alte organe ale omului pot fi denumite nu pentru ceea ce sunt. a doua în curs de realizare (vezi explicaţiile supra la MITOCAN) . Cuvintele subliniate ţin locul dibăciei. ci mai ales cuvintele al căror echilibru semantic este răsturnat de ieşirea din uz a sensului propriu. Lexicologie 11 . creştinismul. dacia (autoturism fabricat la Piteşti – uzinele Dacia) ş. Relaţia cauză-consecinţă se extinde şi la acţiuni ale simţurilor: a mirosi o afacere. . mahomedanismul ş. vin din podgoriile provinciei franceze Champagne. numeroase sensuri figurate nemaifiind simţite ca atare şi încadrându-se în uzul comun. mai reci decât sensurile metaforice.a. în care relaţii înseamnă persoane importante. împodobite cu fire de aur . gălăgia. gloria. lărgirea sau transferul de sens sunt fenomene permanente în vocabular. lexicalzarea nu atinge toate cuvintele afectate de un trop. existenţă materială . cuvântul subliniat apare în locul unui element concret în spaţiu şi timp. Ceea ce trebuie să reţinem este că îngustarea. în aur. cât şi în diacronie. de aceea încărcătura ei expresivă este mai mică. a face gât = conţin termeni al căror efect pot fi ţipetele. de obicei inima sau capul. Metonimia este un trop mai puţin răspândit decât metafora. casă . Lexicalizarea tropilor este un proces cu cel puţin două etape : una efectuată înainte de faza actuală. .metonimia locul pentru produs: cazul cel mai semnificativ pentru denumirea unui produs prin numele locului de fabricaţie. tronul. pregătit după o tehnică locală răspândită în toată lumea. unde cuvintele subliniate au sensul de a pricepe. o clădire. Noţiuni generale braţ de lemne. de catifea. Metonimia este răspândită mai cu seamă la substantive şi aproape nu de întâlmeşte la verbe şi adjective. a avea gură mare. pe acest model avem în limba română canadiană (după numele unui tip de haine răspândite în Canada).Tipuri de sinecdocă : -sinecdoca parte pentru întreg (pars pro toto) : acoperiş sau adăpost pentru locuinţă. a face gură. ci pentru ceea ce fac: a avea nas fin = a avea mirosul fin.Capitolul 1. valorile conotative ale metonimiei sun mai logice. capitala Siriei). -sinecdoca întregul pentru parte (totus pro parte) : îmbrăcat în mătase. o ţară etc.a. În acestă accepţie. talentului – se interpretează mâna prin prisma lucrului executat cu dibăcie. considerate a fi sediul unor sentimente sau activităţi Are cap (= minte. pâine pentru hrană. atât în sincronie.sinecdoca singular pentru plural şi invers : obişnuită în limbajul popular pentru numele popoarelor – în ţara turcului sau bătrâneţile. tinereţea) .metonimia cauza pentru consecinţă (efect): Omul acesta are mâini de aur. politică. Limba română contemporană. mai rar creierul. tinereţile cuiva (pentru bătrâneţea.sinecdoca abstractul pentru concret : este un om cu relaţii. .

ochiul plasei. Lexicologie . bani gheaţă.  Avea multe guri de hrănit. explicaţi opoziţia denotaţie / conotaţie.  Cerul să te binecuvânteze. brumă de lucruri.  După-amiază a tras un pui de somn.  Se frământă de grija copiilor. Limba română contemporană. gulerul unei halbe.  Nu-mi plac fetele care se miorlăie.  Copiii sunt bucuria părinţilor. fier.  Anul I va participa la sesiunea ştiinţifică. gura văii. blând. Noţiuni generale Temă 1) Identificaţi tipul de trop care stă la baza schimbării sensului cuvintelor subliniate din următoarele contexte:  Pentru etimologii se folosea de Tiktin. 3) Grupaţi sintagmele de mai jos in funcţie de tipul de metaforă în care se încadrează : baierele inimii.  Îi plăcea să fie în frunte.  Mai multe capete luminate l-au sfătuit. privighetoare.Capitolul 1. manşeta unui ziar. farmacie.  Limba clopotului suna a jale.  Lenjeria de damasc este sănătoasă.  Multe ramuri de producţie au fost afectate de criza economică.  Vede multă latină. talpa muntelui. nevăistuică.  Unii oameni miros câştigurile. ochi de apă. 2) Pornind da la definiţia de dicţionar a cuvintelor masă.  Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala.

prezenţa lor în limba literară şi în graiuri etc. cele maghiare cca 2%. simultan obligatorii sunt: a) importanţa noţiunii denumite de cuvinte. profesiune. Limba română contemporană. Rigiditatea aplicării celor cinci criterii duce la o listă cu puţine cuvinte (cca. psihologic şi semantic. Aplicarea de către specialişti a statisticii matematice în studiul vocabularului evidenţiază faptul că frecvenţa cuvintelor este invers proporţională cu lungimea lor. apreciază reprezentativitatea cuvintelor după trei criterii: frecvenţa. cunoscut şi utilizat de întreaga comunitate lingvistică. 2. domeniul de activitate sau zona geografică din care provin vorbitorii. adică diversele terminologii specifice unor profesiuni: terminologia medicală. aceste cuvinte fiind baze pentru formarea de noi cuvinte.Capitolul 2.Factorul frecvenţă indică poziţia statistică a cuvintelor în ansamblul vocabularului şi măsura în care această poziţie corespunde cu deprinderile vorbitorilor. etimologic. cele vechi slave 20%. asigură atingerea obiectivelor analizei lexicale şi evidenţiază caracterul sistematic al lexicului. Al. turceşti sub 1%. de exemplu: prepoziţiile. Factorul stilistico-funcţional conduce la clasificarea cuvintelor în funcţie de aria socio-culturală. ca număr de sunete şi de silabe. Factori de organizare lexicală Înţelegerea lexicului în ansamblu ca o mulţime alcătuită din diferite submulţimi delimitate în funcţie de diverse criterii: frecvenţă. 1500). Lexicologie 13 . c) marea putere de derivare şi de compunere. d) prezenţa acestor cuvinte în expresii şi locuţiuni. puterea de derivare şi bogăţia semantică. e) originea cuvintelor reflectă vechimea şi stabilitatea mare a cuvintelor din fondul principal: elementele latine au o frecvenţă de 60%. Graur. (1954/1957). O lucrare mai nouă. indiferent de nivelul de cultură. Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice. Factori de organizare lexicală Capitolul 2. Prin aplicarea statisticii matemetice în studiul vocabularului se pot descoperi cuvinte curente în decursul mai multor etape de evoluţie a limbii. Există şi o altă delimitare a submulţimilor: a) vocabular cu termeni obligatorii pentru orice variantă a limbii – vocabularul fundamental.a. terminologia lingvistică. în memoria cărora este gravată frecvenţa lexicală obiectivă. în Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române. (1988). stilistico-funcţional. verbele auxiliare se folosesc mult mai des decât termenii de specialitate din diverse domenii ştiinţifice. se poate cerceta forţa lor de derivare. fiind mult mai frecvent utilizate decât cele lungi. 1. conjuncţiile. coordonată de Marius Sala. a alcătuit o listă de 1419 cuvinte româneşti care s-au menţinut şi au fost productive în limba română în toate timpurile. cuvintele cele mai scurte. situaţie de comunicare. în mai multe submulţimi: a) un vocabular de uz general. Prin simpla observaţie se vede că unele cuvinte. terminologia ştiinţelor exacte ş. lista alcătuită cuprinzând 2581 de cuvinte. b) caracterul polisemantic al cuvântului (un număr mare de sensuri contribuind la o importanţă sporită). Cu o asemenea metodă. Lista întocmită după aceste principii reprezintă fondul principal lexical (nucleul lexical imanent) al limbii noastre. b) un lexic specializat. greceşti peste 1%. Cele cinci criterii de apartenenţă la acest fond principal.

În căutarea unităţilor elementare semantice. rotar. Termenul paradigmă desemnează o grupare (o submulţime) de cuvinte care au un sem (sau mai multe) comun. Vorbitorii unei limbi au capacitatea de a stabili legăturile presupuse de asemenea grupări prin ceea ce s-a numit sentimentul etimologic. bucătar. 5. la nivelul lexicului. componente ale semnificaţiei cuvântului. sau gruparea cuvintelor care au aceeaşi bază: bucate. harpist. constituit dintr-o parte activă şi una pasivă. 3. Factorul etimologic se referă la organizarea vocabularului din perspectiva genezei cuvintelor. Adesea planul de asocieri formale se întrepătrunde cu cel al asocierilor de conţinut: dacă din pian derivă pianist. Marea majoritate a unităţilor lexicale ale limbii române se află într-o ierarhie formativă. Demarcarea între vocabularul activ şi cel pasiv nu este tranşantă. Din această perspectivă. şi cuvinte formate de la acestea prin diverse mijloace constitutive. ca elemente ale metalimbajului.). Vocabularul pasiv este format din cuvinte cunoscute sau recunoscute de vorbitor. Semele nu trebuie confundate cu cuvintele dintr-o limbă. croşete. bucătărie. derivatelor şi compuşilor. Factorul semantic stabileşte. fie pe linia procedeului formal (derivare. fie pe linia cuvântului bază. depinzând de nivelul de frecvenţă considerat definitoriu. semele. Limba română contemporană. din harpă. bucătăreasă. Tot sentimentului etimologic i se datorează etimologia populară. bare oblice). ca factor de organizare lexicală. vocabularul limbii române se poate împărţi în cuvinte primare. prin care sunt în mod inevitabil desemnate. duce la o serie de analogii determinate de recunoaşterea aspectelor strict formale ale cuvintelor ( de exemplu. Factorul stilistico-funcţional este reprezentat la nivelul dicţionarelor monolingve prin ceea ce se numeşte marcă diastratică sau de uzaj. rezultă. la nivelul întregii comunităţi lingvistice. din gură poate fi derivat gurist ’persoană care interpretează prin voce muzica’ etc. conversiune). dar neîntrebuinţate. pot fi considerate paradigme lexico-semantice şi/sau câmpuri lexico-semantice. submulţimi care. în aşa numita familie lexicală. s-a ajuns la stabilirea unor subsisteme de seme operante în câmpuri semantice particulare.Capitolul 2. semul sau componenta de sens este problema de bază. ele trebuie specificate prin semne demarcative (ghilimele.’cu braţe’ este semul distinctiv pentru lexemul FOTOLIU. care nu pot fi analizate în unităţi lexicale mai mici. în funcţie de frecvenţa în vorbire la un moment dat. Prin compararea şi suprapunerea subdiviziunilor vocabularului individual al unei limbi. a îmbuca. carosabil ia forma căruţabil şi este introdus în familia de cuvinte a lui car). compunere. distincţia între vocabularul activ şi vocabularul pasiv la nivel social. Factori de organizare lexicală b) vocabularul caracteristic nivelului mediu de cultură – limba literară curentă (standard). de ex. un sistem mai mult virtual. Prin metoda lingvistică a analizei semice (componenţiale) se urmăreşte degajarea asemănărilor şi diferenţelor dintre sensurile cuvintelor dintr-o paradigmă. îmbucătură etc. bucătar etc. gruparea cuvintelor formate cu acelaşi sufix –ar: morar. Sentimentul etimologic. fără referire obligatorie la originea istorică a cuvintelor. Lexicologie 14 . pe baza comparării şi diferenţierii sensului.. Factorul psihologic interesează sub aspectul organizării vocabularului fiecărui vorbitor. pescar. (vezi Coteanu 1985: 152-156). ci. c) vocabular specific ştiinţei şi tehnicii – limbajele specializate sau terminologiile. iar delimitarea semelor este o procedură dificilă şi complexă. Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinţate de vorbitor în toate împrejurările în care construieşte şi exprimă mesaje. 4. În acest tip de analiză. modificare greşită a cuvintelor mai puţin cunoscute de unii vorbitori care le introduc în familia lexicală cea mai plauzibilă pentru ei ( de ex.

prin care se poate rafina analiza semantică. PITIC ş. Clasele de cuvinte faţă de care se stabilesc posibilităţile combinatorii sunt: animat/inanimat. dacă în acest ansamblu substituim semul (Gradul II) cu semul (Gradul I). + (Pe care şezi). Limba română contemporană.GRAV. Aceasta înseamnă că putem analiza câmpul semantic al gradelor de rudenie prin microsistemul de seme distinctive +(Natural). + (Ascendent). de exemplu. + (Ascendent). munte ÎNALT. +(Indirect). stabilindu-se compatibilităţile şi incompatibilităţile ei contextuale. Arhisememul defineşte semnificatul comun al unei paradigme lexico-semantice sau a unui ansamblu mai larg cum este câmpul semantic. FOTOLIU. dacă ne referim la câmpul semantic al gradelor de rudenie (câmpurile lexicosemantice sunt sunt subansambluri din ansamblul lexical al unei limbi. contextele de tipul sunet ÎNALT.Capitolul 2. operaţie denumită dezambiguizare semantică şi contextuală. se diferenţiază prin restricţiile contextuale ale primului termen. Cercetarea din această perspectivă este justificată de faptul că termenul paradigmă îl implică pe cel de sintagmă. De exemplu. De exemplu. obţinem sememele corespunzătoare cuvintelor TABURET. vegetal/non-vegetal ş. piele a omului’. dar mai puţin important la substantive. reprezentând semele comune tuturor membrilor ansamblului lexical. Lexicologie 15 . +(Sex bărbătesc) este definiţia semică a cuvântului BUNIC. ’despre oameni’ sau în contextul especializat bere BLONDĂ. SCAUN. Interesează mai puţin libertăţile şi preferinţele contextuale. Deşi utilă şi necesară în anumite situaţii.+ (Gradul II). + (Gradul II). adică semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. cuvintele echivalente semantic şi semic. Contextul are rol fundamental în determinarea diverselor sensuri. + (Pentru o persoană). a gradelor de rudenie în limba română. voce ÎNALTĂ dictează încadrarea adjectivului în discuţie în aceeaşi clasă semantică cu ASCUŢIT. Un mijloc auxiliar de descriere şi de definire riguroasă a laturii semantice a cuvântului este metoda analizei contextuale (combinatorii). BANCĂ. + (Cu picioare). + (Gradul I). a culorilor. ÎNALT se grupează în aceeaşi clasă cu SCUND. Prin asamblarea semelor + (Mobilă). care admite numai contextul ’păr. sememul trebuie raportat la definiţia lexicografică. în care absenţa unui sem presupune opusul lui determinat. CANAPEA etc. MIC. Formula semică a sememului are o structură determinată şi este rezultatul analizei semanticianului. pe baza trăsăturii ‘extensiune verticală’. De exemplu. prin extindere. + (Natural=de sânge). Factori de organizare lexicală cum ar fi denominaţia animalelor domestice. atenţia fixându-se pe incompatibilităţile sau restricţiile contextuale. + (Sex Bărbătesc). arhisememul paradigmei „scaunelor” este (Obiect). Un ansamblu de seme defineşte un semem. + (Sex femeiesc).a. BLOND şi GALBEN. motiv pentru care i s-a atribuit rolul de auxiliar în analiza semantică. cum rezultă în contexte ca om ÎNALT. obţinem sememul cuvântului TATĂ. animat-persoană/animat-non-persoană. Sintagma desemnează combinarea într-un enunţ a cel puţin două elemente de limbă care trebuie să se succeadă. adică +(Contractual). + (Descendent). + (Pe care şezi). Practicarea analizei contextuale în semantica lexicală urmăreşte o anumită unitate lexicală sau semantică în raport cu posibilităţile ei de combinare cu anumite clase de cuvinte. care grupează numai denumiri înrudite din punct de vedere al sensului sau care au un denominator semantic comun). + (Confecţionat din material rigid). de care se apropie în mai mare sau mai mică măsură. Operaţiunea diferenţierii semantice prin context este condiţionată şi de partea de vorbire căreia îi aparţine cuvântul analizat: contextul este strict necesar în cazul adjectivelor şi verbelor. ansamblul de seme +(Rudă). + (Cu spătar). sintagma este întotdeauna liniară şi numai unul din termenii unei paradigme pot figura într-o sintagmă.+ (Direct).a. analiza contextuală nu rezolvă decăt parţial problema determinării sensului. a locuinţei.

cargobot. florăreasă.Capitolul 2. a investiga. ci şi din pricina versanţilor (uneori prea abrupţi). eflorescent . dar mai ales a imenşilor săi gheţari. înflori. florist. mecanismul lor de formare: eflora. eflorescenţă. limbii literare standard şi terminologiilor: Se afirmă. floral. în egală măsură. a şerpaşilor însoţitori. feribot. că dintre numeroşii munţi a căror înălţime este exagerat de mare. înflorat.846 de metri).a studia. florentin. 3) Arătaţi care dintre următoarele cuvinte fac parte din familia lexicală a substantivului FLOARE şi precizaţi. acolo unde este cazul. florid. floretă. floarea-soarelui. florişoară.pachebot. florărie. Lexicologie 16 . nu numai din cauza altitudinii lui uriaşe (8. florilegiu. florar. Factori de organizare lexicală Temă 1) Pornind de la definiţia de dicţionar a cuvintelor: . mineralier. pe bună dreptate. Limba română contemporană. faceţi analiza semică a unităţilor şi explicaţi de ce ele se constituie într-o paradigmă lexico-semantică. a cerceta. 4) Stabiliţi care dintre cuvintele utilizate în texul de mai jos aparţin vocabularului fundamental. floricică. 2) Observaţi în ce măsură analiza contextuală a termenilor de mai sus contribuie la stabilirea diferenţelor specifice. . care au contribuit din plin la moartea a zeci de alpinişti celebri şi. floricpl. Everestul e cel mai greu de urcat.

Circa 80% din lexicul activ al limbii este alcătuit din cuvinte polisemantice. deoarece în fiecare act concret al comunicării cuvintele actualizează un singur sens. 213 sunt monosemantice (15%). Evseev). Graur componente ale fondului principal lexical.. din care se dezvoltă direct sau indirect (prin intermediul 17 Limba română contemporană. Polisemia. care stă la baza oricărei polisemii. cuvântul birou a avut la început. Omonimia Capitolul 3. (Hristea 1984:). numărul total de sensuri este de 5407. Polisemia este reflectarea în limbă a diverselor analogii şi contingenţe dintre obiectele lumii înconjurătoare. Cauzele polisemiei. în medie. iar 1206 sunt polisemantice (85%): faţă de numărul total de 1419 cuvinte. admiţându-se. De aceea. birou a ajuns să denumească „mobila” acoperită cu această stofă.Capitolul 3. a avea). ei recurg la cuvinte vechi. în general. franceza. este reflectarea asemănărilor şi legăturilor pe care oamenii le stabilesc între diferite lucruri şi obiecte. ceea ce înseamnă un coeficient de polisemie de 3. reprezentând deumirea sau denotaţia. că unul dintre sensuri este mai stabil. De exemplu. Relaţii semantice în limba română. a face. În procesul cunoaşterii. 3-4 sensuri (Bucă. care s-a pierdut. arată că polisemia lexicală este un fenomen firesc. O statistică asupra polisemiei cuvintelor aparţinând fondului principal arată că majoritatea acestora au. iar pletora semantică caracterizează cuvintele cu o frecvenţă mare în vorbire (a fi. pentru a denumi lucruri şi noţiuni noi. Monosemanteme sunt cuvintele care apar în orice context cu aceeaşi semnificaţie. în afară de sensul iniţial. Categorie semasiologică care desemnează capacitatea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. o societate”. apoi „grupul de persoane care conduce o asociaţie. capabil să reflecte mişcarea minţii de la concret la abstract. fiind secundare în raport cu primul. caută să patrundă în lumea abstractului pornind de la concret. dar ea încetează să funcţioneze în vorbire. polisemia este interpretată ca relaţie între sensurile unui cuvânt. observate de o comunitate lingvistică. apoi „persoanele care lucrează într-un birou”. Relaţii semantice în limba română POLISEMIA. fapt ce înlesneşte apariţia polisemantismului.OMONIMIA O anliză semantică sumară pune în evidenţă în lexicul unei limbi două categorii de cuvinte: cuvinte monosemantice şi cuvinte polisemantice. cu timpul. numite şi conotaţii. toate celelalte au rămas virtuale în limbă. apoi încăperea cu asemena mobilă. cu un singur sens se folosesc în limba română un număr mare de termeni ştiinţifici şi tehnici şi o serie de neologisme. toate celelalte sensuri. Transferul de denumire. oamenii asimilează noul apelând la cunoştinţele deja dobândite. Polisemia există la nivelul sistemului limbii şi al normei.sensul de „stofă groasă” care acoperea o masă în timpul scrisului.81. polisemia este un fenomen pe care lingviştii îl consideră o urmare a disproporţiei dintre numărul relativ redus al cuvintelor faţă de dezvoltarea cunoaşterii umane care caută expresie în vorbire. prezentate mai sus. în limba de origine. prin care cuvântul devine un instrument suplu şi nuanţat de comunicare. S-a constatat că polisemantismul este direct proporţional cu vechimea cuvântului şi cu frecvenţa lui în limbă: lexemele vechi sunt frecvent utilizate. Când un cuvânt este deosebit de încărcat cu sensuri. Polisemanteme sunt cuvintele cu mai multe sensuri. Lexicologia . pentru fenomenul polisemiei se foloseşte termenul pletoră semantică. prezent în sistemul lexical al tuturor limbilor naturale. exceptând cazurile ambiguităţii voite (calambururile). Polisemantismul este considerat drept una din condiţiile apartenenţei unui cuvânt la fondul principal lexical. Din cele 1419 cuvinte considerate de Al. In lucrările de specialitate.

Se ajunge astfel la interpretarea polisemiei ca paradigmă lexico-semantică. ceea ce înseamnă atât identificarea semelor comune. Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie pune problema polisemiei ca microsistem. de cele mai multe ori condiţionate contextual. configuraţia polisememului AC poate fi redată astfel: (vezi schemele la finalul cursului) Un astfel de model de organizare a sensurilor derivate din cel de bază a fost numită polisemie radială. Evseev) sensul de bază (S1) al cuvântului AC include următoarele seme (s) componente: s1= ’instrument‘ s2=‘serveşte la cusut’ s3=’subţire şi ascuţit la un capăt‘ s4=‘are o gaură prin care se trece aţa’ . S4=. operaţia se bazează pe tehnica analizei semice şi pe analiza contextuală. în domeniul unei conotaţii sociale. Lexicologia 18 . b) polisemie radială cu mai multe focare de expansiune. In cadrul polisemiei radiale se disting două situaţii: a) polisemie radială cu un singur focar de expansiune. Caracterul organizat (sistematic) al polisemiei. adică prezintă în sfera lor semică semul s3=’subţire şi ascuţit‘. Sensurile derivate sunt: S2= „ac de păr”. ‘sărac. Sfera unui cuvânt polisemantic nu este suma de sensuri reunuite în mod arbitrar. Sensurile unui cuvânt polisemantic. Toate sensurile derivate ale cuvântului AC se bazează pe asemănarea dintre ac şi obiectele respective. ceea ce determină deplasarea sensului ’pârlit‘ din domeniul unei denotaţii fizice.deoarece legăturile dintre sensuri se realizează prin intermediul unor seme ce alcătuiesc conţinutul sememelor. în contextul Dumneata nu trebuia să te fi însurat dacă te ştiai pârlit. Analiza semică (componenţială). metonimie sau sinecdocă. ce reprezintă aşa numita constantă semantică. necăjit’. să iei pe Acriviţa. +(Porcin). Polisemia. înrudit cu sensul fundamental.. In acest din urmă exemplu. (Şerban. Grafic .frunză la conifere”. în contextul Am pârlit porcul.cuvântul PÂRLIT este folosit cu sensul fundamental ‘a arde uşor la suprafaţă părul porcului’. cât şi a celor diferenţiatoare (sau a semelor variabile) pentru a stabili releţiile dintre sensurile unui cuvânt. Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente de sens. S3= „organ de apărare la animale. deşi conţin sensuri intensionale şi extensionale diferite. Relaţii semantice în limba română. (vezi AC). cu un mod de organizare dictat de sistemul general al limbii. ci o structură alcătuită din sememe aflate în raporturi de interdependenţă şi subordonare. fata lui Hagi Cănuţă. Omonimia altui sens secundar).Capitolul 3. cuvântul PÂRLIT se actualizează într-un context care nu este marcat cu +(Animal). care n-a fost învăţată la casa părintească să-şi manânce din unghie. conţin o serie de trăsături semantice comune. cuvântul PÂRLIT este folosit cu un sens secundar. De exemplu. ci cu +(Uman). Legătura dintre sensurile cuvântului polisemantic poate fi evidenţiată prin analiza semică (componenţială). adică sensurile derivate pleacă de la acelaşi sem (s) al sensului (S) de bază. Limba română contemporană. Polisememele prezintă o serie de asemănări în ce priveşte modul de organizare a sferei lor semantice. adică sensurile derivate pleacă dela seme diferite ale sensului de bază. de exemplu. ţeapă”. Aceasta înlesneşte transferul denumirii ce se efectuează prin metaforă.

trimite la denotaţia ‘apreciere gustativă’. diversele sensuri ale cuvântului TEATRU: S1=„clădire pentru spectacole” S2=„spectacol. Omonimia Astfel sensul de bază (S1) al cuvântului SOARE se poate descompune în următoarele seme (s): s1=‘astru’ s2= ’centru al sistemului solar‘ s3= ‘incandsescent şi luminos’ s4= ‘întreţine viaţa pe pământ‘. care urmăreşte identificarea semelor comune. locuri. S3=„lumina şi căldura care vin de la soare” derivă din s3=‘incandsescent şi luminos’.) „bunăstare. De la acest sens (de bază) derivă alte sensuri. perioadă).Capitolul 3. emis chiar fără un context. Pentru menţinerea integrităţii polisememului. cât şi a semelor variabile. Contextul este interpretat strict lingvistic. În general. constata semică. S4=(fig. Lexicologia 19 . evidenţiază faptul că. Polisemia radială reprezintă cel mai răspândit tip de polisemie. ’cărţi‘. care asigură coeziunea sensurilor. animal). ci numai diferenţe contextuale (tipul inferior de polisemie): STERP se defineşte printr-o parafrază în linii mari comună pentru toate sensurile „care nu produce (nu dă) roade”. cât şi contextuale: BIBLIOTECĂ S1=‘mobilă’+’în care se ţin cărţi‘ S2=‘încăpere’+’în care se ţin cărţi’ S3=’instituţie’+’care difuzează cărţi’ S4=’o colecţie anume de cărţi’ între toate aceste sensuri fiind evidentă atât legătura. care diferenţiază sensurile. fiecare dintre ele de la diferitele seme ale lui S1: S2=„ orice astru care are lumină proprie” derivă din s1=‘astru’. De exemplu. sensurile denotative sunt mai libere de context. ca posibilitate de combinare cu anumite clase de cuvinte sau chiar cu cuvinte anume. Legăturile dintre sensuri au următoarea reprezentare: (vezi schemele la finalul cursului). teren sau la fiinţe (femeie. Astfel cuvântul ACRU. Adesea întâlnim combinaţii între cele două tipuri de polisemie (vezi TEATRU). sensurile pot să derive unul din altul. distribuţional. cu referire la pământ. se pot înregistra mai multe situaţii: a) cuvinte polisemantice între ale căror sensuri nu se stabilesc diferenţe semantice. pentru că sensul de bază este sensul central al unei structuri semantice. reprezentaţie dramatică” S3=„artă teatrală” S4=„literatura dramatică”. Interdependnţa sensurilor reprezintă cea mai simplă dovadă a caracterului organizat al conţinutului. Relaţii semantice în limba română. Polisemia. iar sensul de Limba română contemporană. cât şi diferenţele. se mai poate referi la cuvinte care desemnează „perioade” (an. în mod succesiv. b) cuvinte polisemantice între ale căror sensuri există diferenţe atât semantice. fericire” derivă din s3. Analiza contextuală a polisemiei este esenţială pentru dezambiguizarea (diferenţierea) sensurilor. în acest caz vorbim de polisemie în lanţ. Dar analiza semică a polisemiei.

sunt sensuri secundare. celelalte sensuri ale acestui cuvânt. de obicei. de cele mai multe ori indicată în dicţionare între paranteze. cât şi obiectul verbului. se stabileşte deci funcţional. În funcţie de criteriul care stă la baza distincţiilor şi de raportul între între tipurile de sens rezultate. În cadrul sferei semantice a cuvântului nu toate sensurile au aceeaşi importanţă nu sunt în egală măsură prezente în mintea vorbitorior şi nu desemnează în acelaşi mod realitatea. Sensul principal apare spontan în mintea vorbitorilor la rostirea unui cuvânt. Lexicologia 20 . analiza contextual-stilistică este modalitatea principală de a explica mecanismul evoluţiei (dinamicii) sensurilor în limba română. legătura dintre sens şi obiectul denumit. De exemplu (Forăscu). în cazul celor din urmă are importanţă atât subiectul. Tipuri de sensuri în sfera cuvântului polisemantic. fizică. De exemplu (Forăscu). este mai stabil şi relativ independent de context. „lipsit de discernământ. care serveşte la mâncat. cum ar fi (popular). Supărarea/Boala l-a DOBORÂT pe Ion (subiectul este o stare psihică. întunecat” (fereastră oarbă.Capitolul 3. „lipsit complet de simţul văzului”. în primul rând şi pentru orice vorbitor. Tipologia sensurilor este variată. Analiza contextual-stilistică a polisemiei pune în evidenţă în ce măsură contextul mai larg. Totalitatea sensurilor unui cuvânt alcătuieşte sfera semantică a acestuia. CASA de sănătate. gură de canal. deoarece sensul este o entitate complexă. de clarviziune” (judecată oarbă) şi „lipsit de lumină. se disting următoarele opoziţii: 1) Sens principal (de bază) / sens secundar – opoziţia are în vedere importanţa. iar obiectul este concert). (peiorativ) ş. de aceea se vorbeşte de mai multe tipuri de sens. cameră oarbă). unele cuvinte manifestă preferinţe până la anumite restricţii contextuale. CASA de comenzi. Relaţii semantice în limba română. a spuse lucruri care nu trebuie spuse”. înţeles ca situaţie de comunicare sau ca registru stilistic. GURĂ are ca sens primar „organ situat în partea anterioară a corpului. Limba română contemporană. Diferenţierea semantică prin context este foarte importantă pentru adjective (Vezi ACRU) şi pentru verbe. „glas. înaintea definiţiei lexicografice. „persoană care trebuie hrănită” (o gură în plus la masă) – sensuri derivate. Pe de altă parte. rolul pe care sensul în discuţie îl ocupă în sfera semantică a cuvântului în limba actuală. A DOBORÎ are sensuri diferite în funcţie de subiect şi de obiect : O persoană/ vântul DOBOARĂ copacii (subiectul este o persoană sau un fenomen atmosferic. de aici au derivat apoi sensurile „deschidere anterioară (în general)” (gura sobei. caracterizată printr-o multitudine de aspecte care au în vedere: calitatea informaţiei. ele sunt pe un plan secundar în conştiinţa vorbitorilor şi. apărând numai în sintagme sau construcţii fixe: CASA de copii. Pe de altă parte. Există sensuri care sunt strict determinate contextual. vorbit”. Polisemia. De exemplu. gura văii. (familiar). Omonimia ’apreciere psihică negativă‘ are nevoie de un context anume: femeie/ privire/ atitudine ACRĂ. Prin sens primar se înţelege semnificaţia iniţială a cuvintelor de la care au derivat apoi sensurile ulterioare. numite solidarităţi lexicale sau semantice ( Coşeriu 1977:143-162): A CIRIPI (despre păsări) „a scote sunete specifice”. iar (despre oameni) „a vorbi fără rost. voce” ( numai gura lui se aude). poate funcţiona ca o restricţie de uzaj (marcă diastratică). gradul de dependenţă a sensului faţă de context etc. iar obiectul o persoană). gura minei). pentru a le înţelege este nevoie de un context. este primul în ordinea importanţei. ORB înseamnă.a. 2) Sens primar (etimologic) / sens derivat – distincţia se face potrivit unui criteriu cronologic.

3)Sens propriu / sens figurat – distincţia are la la bază observarea legăturii directe sau indirecte dintre sens şi realitatea desemnată. sensul primar. deşi valabilă în general. sensul primar al cuvintelor coincide cu cel principal. ca urmare a modificării realităţilor socio-politice. Sensul propriu denumeşte în mod direct obiectul din realitate. raportul se poate inversa. De exemplu. Orice sens figurat este derivat de la sensul propriu şi are la bază. Asociaţiile nu se realizează niciodată întâmplător. Sensurile figurate iau naştere din sensul propriu pe baza unor legături reale sau imaginare stabilite de vorbitor între două obiecte. capătă funcţie expresivă: apusul soarelui – apusul vieţii. fără a avea o funcţie expresivă: scară (pentru urcat) – scară de valori. cuvântul FIARĂ are ca sens propriu „animal sălbatic mare”. trebuie privită cu rezervă. cuvântul CĂCIULĂ. extravagant”. b) unele aparţin limbajului artistic şi sunt creaţii individuale ale scriitorilor. Afirmaţia. în evoluţia limbii. la televiziune”. După aria lor de răspândire. dintre care se impune la un moment dat un anume aspect. primar. o figură de limbaj. cuvântul CRAINIC are ca sens principal în limba actuală „persoană ce anunţă ştirile la o staţie de radio. în conştiinţa vorbitorilor el apare ca un sinplu sens secundar. dar a căror încărcătură expresivă este sporită faţă de cele din limbajul comun care sunt adeseori uzate. un cuvânt ajunge să desemneze mai multe obiecte din realitate. iar cele secundare sunt determinate de acesta. 4) Sens liber de context / sens determinat contextual – se afirmă. Aceste transferuri sunt cunoscute sub numele general de tropi. sau. (Forăscu) înţelegem ce înseamnă pahar. iar utilizarea lui figurată nu mai este simţită: de exemplu. are sensul de „persoană. la sensul figurat legătura se face prin intermediul altui sens. dinte şi fără context. intrând în limba comună şi fiind înregistrate în dicţionare. De exemplu (Forascu). Omonimia În foarte multe cazuri. de regulă. crud. Lexicologia 21 . ele denumesc o realitate. un transfer de denumire de la un obiect la altul. „persoană ce anunţă mulţimii poruncile suveranului” a trecut pe un plan secundar în conştiinţa vorbitorilor.transfer de sens prin contiguitate. adică cunoscute de toţi vorbitorii şi înregistrate în dicţionarele explicative ale limbii. individ”. COT în sintagma cotul râului. raportându-le la însuşirile obiectelor indicate de alte sensuri ale cuvântului. sensul său iniţial. Un alt exemplu. de exemplu. ca în cazul cuvântului GURĂ. ci au ca punct de plecare faptul că sensul propriu conţine mai multe aspecte. cu cele secundare. în contextul Am plătit cici mii de lei de căciulă. creând impresia că are mai multe sensuri proprii. în acest fel. „de culoarea fisticului” a devenit sens secundar în limba actuală. În multe cazuri. discutat mai sus. de fapt un singur sens este denominativ pur.Capitolul 3. celelalte sunt sensuri al căror caracter figurat este mascat de uzură. Polisemia. carte. Relaţii semantice în limba română. uneori. căruia îi sunt atribuite anumite însuşiri. Ca urmare. violent”este obţinut prin transferul denumirii de la animal la om. că sensurile de bază sunt independente de context. Alteori. de obicei. se disting două categorii de sensuri figurate: a) unele aparţinând limbii comune. dar pentru un cuvânt Limba română contemporană. ele provin din asociaţii mai puţin obişnuite. acest aspect înlesneşte transferul unei denumiri vechi asupra unui obiect. cuvântul FISTICHIU înseamnă astăzi „ciudat. a unei realităţi noi în baza asemănării sau contiguităţii ( corespondenţe cantitative sau calitative) dintre ele. De exemplu. vechimea sensului figurat şi frecventa lui folosire (uneori cuvântul respectiv este termen unic pentru denumirea unui cuvânt) face ca acesta să-şi piardă caracterul expresiv. sensul său figurat „om extrem de rău. iar sensurile derivate.

primul sens înregistrat în dicţionare „capacitate. în versul eminescian Argint e pe ape şi aur în aer. De exemplu. incendere şi lat.Capitolul 3.„socoteală“ au evoluat divergent. b) coincidenţa formală dintre cuvinte împrumutate din limbi diferite: lac1 < lat. facultatea de a crea opere de artă. a semăna2 = ’verb‘ ’denumeşte starea‘ ’de asemănare‘ ’între persoane sau obiecte‘ ’pe baza unor anumite trăsături‘.a. 5) Sens uzual / sens ocazional – este o distincţie bazată pe criteriile de răspândire. Relaţii semantice în limba română. astfel încât ajung să funcţioneze ca OMONIME. a încinge2. considerate cuvinte distincte. cuvintele capătă sensurile ocazionale: AUR „lumină galben-strălucitore”. incingere > rom a încinge1. valori semantice care se realizează numai în anumite combinaţii. Omonimele amintite au şi etimoane diferite: primul provine din lat. fiind. c) drivarea de la aceeasi rădăcină cu sufixe omonime: ciocănaş1 „ciocan mic“. sunt ocazionale sensurile care apar. Lack. adică evoluţia divergentă a sensurilor unui cuvânt polisemantic. de exemplu. posibilitate morală sau intelectuală a cuiva” are nevoie de un context pentru a se actualiza: facultatea de a vorbi. Sunt uzuale aproape toate sensurile principale. similare. Polisemia. Descrierea componenţială a omonimelor arată că ele nu prezintă seme substanţiale (importante) comune: a semăna1 = ’verb‘ ’denumeşte acţiunea‘ ’de a arunca sămânţa‘ ’în solul‘ ’special pregătit‘ ’în vederea obţinerii unei viitoare recolte‘. Din cele prezentate mai sus rezultă că unul şi acelaşi sens al unui cuvânt polisemantic poate fi caracterizat diferit . distincţiile propuse sunt mai mult teoretice şi le-am prezentat pentru a înţelege terminologia variată pe care o întâlnimn prezentarea sensurilor. de exemplu. de exemplu cuvântul RĂDĂCINĂ în lingvistică are sens diferit de sensul general al aceluiaşi cuvânt. Importantă este înţelegerea mecanismului care stă la baza obţinerii de noi sensuri. ciocănaş2 „muncitor care sparge sarea cu ciocanul în ocnă“. situaţie albastră. noapte albă ş. lacus. Limba română contemporană. 6) Sens general / sens special – este o distincţie bazată pe criteriul utilizării sensurilor în mai multe stiluri funcţionale. Aceasta este cea de-a doua caracteristică care deosebeşte omonimia de polisemie. obişnuit. Dezintegrarea polisemiei. Lexicologia 22 . Sursele omonimiei pot fi: a) evoluţii fonetice şi restructurări morfologice convergente ale unor cuvinte diferite: lat. iar ARGINT „lumină alb-strălucitoare”. poate duce la ruperea verigii de legătură dintre acestea. în timp ce sensul special se utilizează doar pentru un domeniu. stabilitate şi frecvenţă a sensurilor. în afara cărora nu pot fi înţelese. Principala deosebire între polisememe şi omonime constă în faptul că omonimele nu au trăsături semantice (seme) comune.„pietricică“ şi 2. Omonimia ca FACULTATE. gânduri negre. al doilea din lat. în funcţie de unghiul din care este privit. lac2 < germ. sensurile cuvântului latinesc calculus: 1. seminare. Gradul de dependenţă faţă de context poate fi mai mare sau mai mic – există sensuri strict contextuale. de aceea. fiind considerate astăzi cuvinte omonime. nu sensuri ale aceluiaşi cuvânt. Este sens general sensul care poate apărea în orice stil funcţional. în limbajul figurat specific unui scriitor.

lună2 „interval de timp egal cu a 12-a parte dintr-un an“. blând. urmărind traseul derivativ. Polisemia. pentru a o deosebi de animalul cu nume omonim). omofonele (cuvinte care se pronunţă identic. polisemie în lanţ). În această categorie intră. diferenţiindu-se prin altele (corn/corni – corn/coarne – corn/cornuri). în care se află creierul“. Specialiştii apreciază că limba română nu are predispoziţie spre omonimie. deşi principial deosebirea dintre omonimie şi polisemie este clară. diferitele configuraţii structurale ale complexului semantic (polisemie radială. Căile de evitare a omonimiei sunt: a) înlocuirea în timp a unuia dintre omonime (păcurar1 „cioban“ a fost înlocuit în zonele petroliere unde există omonimul păcurar2 „vânzător de păcură“ de sinonimul cioban). cultural-istorică (dietă1 „regim alimentar“ – dietă2 „adunare legislativă ăn trecut“). „un vârf al unui obiect“ şi se raportează omonimic la cap2 „parte de uscat care înaintează în mare“ şi la cap3 „viaţă“. care constituie majoritatea. Omonimia d) ruperea legăturii între sensurile unui cuvânt polisemantic: lună1 „astru. Omonimele totale care funcţionează în acelaşi dialect şi acelaşi limbaj (stil) sunt considerate omonime intolerabile (exemplu: bucătărie1 „încăpere destinată pregătirii mâncării“ – bucătărie2 „ocupaţia celor care pregătesc mâncarea“). ea nu este uşor de operat în toate cazurile. cot3 – coţi). Teme 1) Consultând DEX-ul. mână. satelit al pământului“. c) diferenţieri morfologice (cot1 – coturi. b) adăugarea unui determinant (capră de tăiat lemne. Lexicologia 23 . dar se pronunţă diferit: c′opii – cop′ii). când au toate formele identice şi aparţin aceleiaşi părţi de vorbire (bancă2 „scaun lung“ – bancă2 „instituţie bancară“). întrucât pot fi deosebite unele de altele cu uşurinţă. cot2 – coate. de asemenea. De exemplu: cap1 cuprinde sensurile„extremitate superioară a corpului. şi acţiunea distructivă a legilor fonetice este mai ponderată în raport cu alte limbi (ducând mai puţin frecvent la evoluţii formale convergente până la identitate). preţ. dar se scriu diferit: întruna şi într-una) şi omografele (cuvinte care se scriu la fel.Capitolul 3. (bor dialectală ( rudă1 „rudenie“ – rudă2 „prăjină“). deoarece are preferinţă pentru cuvintele polisilabice. Precizăm că. care nu favorizează omonimia ( aceasta afectează mai ales termenii monosioabici). Precizaţi legătura semantică care motivează existenţa polisemantemului. Relaţii semantice în limba română. când au numai anumite forme identice. Celelalte omonime totale. Diferenţierea între omonime se face în baza sferelor de utilizare: profesională 1 „metaloid aflat în sărurile acidului boric“ – bor2 „unul dintre borurile pălăriei“). şi omonimele parţiale sunt omonime tolerabile. diferenţiaţi în şi prin context sensurile cuvintelor polisemantice stins. adânc. „căpetenie. Limba română contemporană. Tipuri de omonime Omonimele pot fi: 1) totale sau propriu-zise. 2) Căutaţi în DEX cuvinte polisemantice care să ilustreze. Omonimia poate reprezenta un criteriu de caracterizare a unei limbi. „căpătâi“. 2) parţiale sau pseudoomonime.

4) Consultând DEX –ul. Omonimia 3) Pornind de la definiţia de dicţionar a cuvintelor polisemantice şcoală. căutaţi cuvinte omonime care să ilustreze omonimia totală şi încercaţi să explicaţi provenienţa lor . original. Limba română contemporană. Lexicologia 24 . Relaţii semantice în limba română. cu precizarea criteriilor avute în vedere. Polisemia.Capitolul 3. faceţi o descriere a sensurilor.

fie sunt supuse.Capitolul 4. de exemplu. din punct de vedere al echivalenţelor semantice. Cuvintele identice ca sens se găsesc numai în anumite zone ale vocabularului. Sinonimia presupune o situaţie concretă de comunicare. fie prin împrumuturi.: părere = opinie. 2) cuvinte care au sinonime (în sinonimie intră nu numai cuvinte. a) Identitatea semantică totală este foarte rară. terminate în –ţie/-ţiune: petiţie/petiţiune. a întiderii zonei de fenomene careia i se poate aplica termenul aproximativ. ci şi expresii sau locuţiuni. de fapt.: plâns = plânset. formaţie – formaţiune ş. Într-un anumit moment de dezvoltare a limbii. vocabularul se poate organza în două submulţimi: 1) cuvinte fără sinonime. fie că nu au cunoştinţă de ele. În cadrul ultimei submulţimi (2) distingem două categorii de echivalenţe semantice. b) cuvinte apropiate ca sens. dar şi aici ele nu constituie decât o întâmplare explicabilă prin prin provenienţa termenilor sinonimi din limbi diferite. altele. de aceea în determinarea ei trbuie să se ţină seama de :a) repartiţia dialectală a termenilor . b) repartiţia stilistico-funcţională a lor. în secolul al XIX-lea au apărut în limba română două şiruri de substsntive postverbale. ce permit următoarea structurare a submulţimii cuvintelor sinonime: a) cuvinte identice ca sens. cuvintele terminate în –ţiune (petiţiune. în timp. de ex.a. de aceea. b) Sinonimele apropiate ca sens ( numite şi sinonome relative sau parţiale. folositor = util ş. Din această definiţie se înţelege că. ele fie dispar. fie că sunt lipsite de importanţă în situaţia dată. Sinonimia Capitolul 4. unui proces de diferenţiere semantică şi stilistică. staţie/staţiune. fenomenul sinonimiei parţiale poate fi redefinit astfel: două sau mai multe unităţi de limbă Limba română contemporană. cuvintele aflate în sinonimie perfectă fiind puţine la număr: natriu = sodiu. adică a precizării limitelor între care se poate vorbi de sinonimie. Cercetările mai noi în domeniul semanticii au precizat că pentru a se putea vorbi de sinonimie trebuie îndeplinite anumite condiţii de sinonimie: Condiţii de sinonimie: 1. din definiţie. imperfecte) ridică problema interpretării termenului aproximativ. reprezintă. de ex. însurat = însurătoare. adică să trimită la aceeaşi realitate. SINONIMIA Sinonimia este relaţia de sens care se stabileşte între cuvinte care au aproximativ acelaşi sens sau sensuri identice. 3. Ca urmare. generozitate = mărinimie. de obicei în limbajul ştiinţific. făra ca înţelesul global al mesajului să se modifice. în exemplul nostru. neglijarea uneia sau a mai multora din condiţiile formulate mai sus. chiar dacă identitatea implică neglijarea unor aspecte particulare ale obiectului. Lexicologia 25 . au trecut în fondul pasiv al limbii. la care sensul a rămas acelaşi. a memora = a memoriza etc. 2. Sinonimele să fie substituibile în context. sinonimele absolute pot rezulta fie prin derivare. „Aproximarea“ din definiţia generală formulată iniţial. Limba nu tolerează asemenea cuvinte şi. Din aceste perechi unele s-au diferenţiat semantic (staţie – staţiune. Această condiţie este esenţială şi obligatorie.).a. declaraţiune ş. Cuvintele considerate sinonime trebuie să fie identice sub aspectul obiectului denumit (al referentului). a. formaţie/formaţiune etc.). Metodele tradiţionale de analiză a sinonimiei nu au reuşit să stabilească căt de mare poate fi aproximaţia şi să evite interpetările subiective. de exemplu: a da ortul popii = a muri).

Într-o clasă de sinonime alcătuită de vorbitor sau oferită de dicţionare. teoretic. ● Prima condiţie.. Pentru stabilirea sinonimiei interesează toate componentele de sens indiferent de tipul lor. şi chiar dacă. respectiv substituţia. în clasa pom. Precizăm că în baza unui sens anume. a muri = a deceda. Dificultatea de a aprecia numărul de componente de sens comune provine din faptul că el este variabil în funcţie de precizia cu care se urmăreşte identificarea referentului. în timp ce mărului îi vom spune pom – diferenţierea apare atunci când se au în vedere şi semele (trăsăturile de sens) +/-‘cu fructe comestibile’ şi +/. bărbatul. acesta o face fără dificultate. deoarece limitează substituţia sinonimelor. cât şi deosebirile trebuie urmărite. pentru orice vorbitor este clar că termenii au nişte trăsături de sens comune. acru şi bătut se pot substitui reciproc numai în contextul lapte. de exemplu. alături de substantive care denumesc animale este acceptat numai a muri. chiar dacă acestea sunt semantic identice. de exemplu. Sinonimia se pot afla în sinonimie dacă desemnează în mod global acelaşi obiect în situaţii în care distribuţia dialectală şi cea cea stilistico-funcţională sunt neglijate (conştient sau nu). vorbitorul alege în funcţie de diferenţele pe care le sesizează între sinonime. condiţiile de sinonimie prezentate mai sus. obligatorie. deci există o identitate semantică. când ştim că facem referire la un brad sau la un măr. De exemplu. oricăruia îi putem spune arbore.Capitolul 4. copac. Este evident că relaţia de sinonimie se schimbă în funcţie de perspective. în principiu. Contextul poate fi înţeles atât ca enunţ ( mai mult sau mai puţin dezvoltat). trebuie precizate de ce tip sunt ele. Restricţiile de folosire sunt atât de mari uneori. pentru că în mintea lui clasa de sinonime este relativ bine constituită. dar ea nu este suficientă pentru a decide ● asupra identităţii funcţionale a acestora. Lexicologia 26 . iar dacă apar diferenţe. Diferenţele pot fi puse în evidenţă comparând între ei termenii dintr-o serie conform principiului că un cuvânt îşi stabileşte valoarea în relaţie cu celelealte unităţi din aceeaşi clasă. iar diferenţele sunt neglijate ca neinteresante. toate. Vom examina. de o asemenea serie când comunică. arbore. pot apărea în aceleaşi contexte. în felul acesta se poate răspunde la întrebarea câte componente de sens trebuie să aibă în comun sinonimele: în principiu. mai amănunţit. totuşi ele se substituie numai în contexte în care apar substantive nume de persoană (omul.. în acest caz. Verificarea identităţii de sens a termenilor dintr-o clasă (serie) este condiţia primordială a recunoaşterii sinonimelor. de aceea comportamentul contextual şi cel stilistic sunt considerate drept condiţii ale sinonimiei. cuvintele sunt grupate pe baza unor componente comune de sens. ele se pot substitui unul cu altul şi pot fi considerate sinonime – Stă la umbra unui copac / arbore / pom – în acest caz se reţin însuşirile comune. femeia. înaltă” „cu o coroană de crengi şi frunze”. de nivelul la care se face aprecierea. dispunând. a fura şi a şterpeli nu se pot înlocui oricând. cât şi ca variantă stilistico-funcţională a limbii. Situaţia se schimbă când obiectul la care trimite sensul este particularizat. Dacă interesează că cele trei cuvinte denumesc o „plantă” „cu tulpina lemnoasă.‘cultivat de om’. numite în mod curent serii sinonimice. prietenul a murit / a decedat). cuvintele (cele polisemantice) se grupează în clase. încât sinonimia. deoarece atât asemănările. nu este valabilă decât pentru un singur context: de ex. dar prezintă şi unele diferenţe. în recunoaşterea sinonimelor este identitatea referenţială. Mărcile stilistice introduc restricţii. au definiţii care pot fi reduse la aceleaşi componente de sens: ‘a înceta’ + ‘din viaţă’. dar bradului îi vom spune copac. întrucât al Limba română contemporană. precis identificat. Registrul stilistic identic sau diferit al sinonimelor este de o extremă importanţă pentru posibilităţile de care dispune vorbitorul în alegerea unui termen într-o situaţie dată. dacă i se cere unui vorbitor să indice sinonimele unui anumit cuvânt.

) = stomac (sl. tardivus.) = comerţ (romanic). care deşi au acelaşi referent. fiecare sens al unui polisemantem poate avea sinonime mai apropiate sau mai depărtate. încet (lat. pentru că prin dezvoltarea unui câmp de expansiune sinonimică . iar al doilea este termen din limbajul literar curent. (despre fire de păr) . pe de o parte. ACRU. sinonimia poate apărea între cuvinte moştenite din latină (îngust – strâmt). în enunţul Mi-a adus flori. timp (lat. Dar din punct de vedere logic hiponimia se distinge de sinonimie: implicaţie bilaterală pentru sinonimie. şi cuvinte de alte origini. Sinonimia şi hiponimia. care are acelaşi etimon amintit. perechea sinonimică: târziu = tardiv . de origine latină. de exemplu curechi şi varză. structurat al vocabularului.). Dubletele etimologice – cuvinte provenite din acelaşi etimon. sin.este sursă indirectă a sinonimiei. în epoca de modernizare romanică a limbii române (sec. Demonstraţia se poate face şi cu termeni de origine dialectală diferită. (despre vin) care are gust înţepător . Ambele cuvinte provin din acelaşi etimon lat. între cuvinte de origine latină. În acest sens. (despre apă) care conţine din abundenţă săruri de calcar .). greu de îndurat (vânt aspru. pe de altă parte: punte (lat. 2. NEÎNDUPLECAT.). Limba română contemporană.). al XIX-lea) a fost împrumutat din limbile romanice apusene tardiv . de exemplu : ASPRU : 1. TRANDAFIR. Polisemia . LALEA. De exemplu. specific (hiponim). cetate (lat. Relaţia de sinonimie se poate confunda cu relaţia de hiponimie. ÎNVERŞUNAT. Sursele sinonimiei. INTENS.). pântece (lat. este o relaţie de incluziune unilaterală a sensurilor unităţilor lexicale considerate şi demonstrează caracterul ordonat. devine sinonim cu a spera. un hiponim şi un sinonim al lui ROŞU. implicaţie unilaterală pentru hiponimie. robie aspră) . dar nu şi invers. ŢEPOS . iar polisemia se desface în sinonimie .) = pod (sl.) = foale (lat.) = agale (ngr.) = vreme (sl. oaspete (lat. 4. Principala sursă a sinonimiei este împrumutul din limbi difrite a unor cuvinte care desemnează acelaşi referent. 6. greu de suportat. dar nu se pot substitui. sin.Capitolul 4.) = abdomen (romanic). formarea de cuvinte şi expresii este o altă sursă a sinonimiei. întrucât primul este dialectal. FLOARE poate fi substituit prin CRIN. Derivarea. după gradul de precizie cu care este identificat referentul. care a evoluat în epoca de formare a limbii române la târziu. îngrijit. NEÎNDURĂTOR. iarnă aspră. Sinonimia doilea termen este specific limbajului familiar. deci limitat ca întrebuinţare. de origine slavă. sin. 3. 3. 1.) = musafir (tc. Lexicologia 27 . CALCAROASĂ . (despre om şi manifestările lui) lipsit de indulgenţă . sin. desemnează aceeaşi plantă. 4. în acelaşi timp. negoţ (lat. 5. De exemplu. care provoacă suferinţe. 2. derivatul a nădăjdui de la nădejde. NECRUŢĂTOR. cu suprafţă zgrunţurosă care dă la pipăit o senzaţie neplăcuă . unuia mai general (hiperonim). Hiponimia este o relaţie semantică stabilită pe baza unui principiu ierarhic şi asociază un termen mai restrâns. de exemplu. SEVER. :TARE.) = oraş (magh. dar cele două nu se acoperă decât parţial: PURPURIU este. PUTERNIC. prin filiere şi la date diferite: de exemplu. sin. în limbajul oficial el nu poate să apară şi nici într-un text formulat în limbaj literar.

‘nonumiditate’. Dar aceste trăsături de sens nu sunt suficiente pentru a acoperi conţinutul termenilor. utilitatea ei rezultă din aceea că posibilităţile de substituţie a unui sinonim cu altul reprezintă. în ultimă instanţă. termeni care se diferenţiază prin seme substanţiale (care descriu propriu-zis conţinutul semantic al termenilor) şi/sau seme graduale. . De exemplu. Verificarea identităţii semantice a termenilor ce alcătuiesc clasa se face relevând componentele de sens. . În afară de aceste trăsături graduale. Încă un exemplu. . început etc. Se porneşte de la principiul că sinonimele se organizează în clase de termeni (cvasi)echivalenţi numite curent serii sinonimice. Prin analiza componenţială se ajunge la conştientizarea acestor diferenţe. iar DESHIDRATAT şi SECETOS prin ‘grad maxim’. limitele utilizărilor contextuale fiind impuse de uz. Analiza contextuală trebuie să releve identităţile şi diferenţele în utilizarea sinonimelor . CAP : . ‘grad nedefinit’. termenii se diferenţiază alcătuind subclase . ‘fertilitate’.a. .pentru sensul ‘conducător’ sunt sinonimele căpetenie. pentru că relevă diferenţele de sens între cuvinte care. deşi echivalente la nivelul sistemului. Analiza componenţială a sinonimelor pune în evidenţă termeni care nu se diferenţiază semantic. la prima vedere. RODITOR . Aceasta înseamnă că. ZBICIT . şef. ZBICIT şi ZVÂNTAT se caracterizează prin ‘grad mic’.ş. Analiza sinonimiei Analiza componenţială relevă că relaţiile de sinonimie reprezintă o modalitate de organizare a lexicului. pot fi considerate sinonime. apă (în grade diferite)’. DESHIDRATAT conţin semul ‘acţiune realizată’. Limba română contemporană.Capitolul 4. iar SECETOS se caracterizează prin ‘cauzat de lipsa precipitaţiilor’. Lexicologia 28 . Analiza componenţială îşi propune să verifice identitatea de sens a presupuselor sinonime. Analiza componenţială are o importanţă practică. dat fiind că provin din participiile trecute ale unor verbe care denumesc acţiunea. îi diferenţiază. În acelaşi timp.are pentru sensul ‘parte superioară a corpului la om şi animale’ sinonimele : căpăţână. în ultimă instanţă la obişnuinţa de a opera corect o selecţie între cuvintele pe care limba le pune la dispoziţie. în funcţie de preferinţele de combinare contexuală. se grupează pe baza semelor comune ‘adjectival’. sinonimele nu pot fi oricând substituite în orice context. devlă ş. stabilirea identităţilor sau a diferenţelor de sens într-un context dat este o posibilitate de validare şi de rafinare a analizei semice. BOGAT sunt identici sub aspect semantic. comandant. De exemplu. scăfârlie. totodată. USCAT . ZVÂNTAT . FERTIL . Astfel USCAT şi SEC conţin trăsătura ‘grad nedefinit’. proba identităţii de sens dintre aceştia. Deci un cuvânt polisemantic se poate desface în atâtea sinonime câte sensuri (sau trimiteri la referent) are conţinutul lui. DESHIDRATAT . SECETOS sunt glosaţi în dicţionar prin definiţii asemănătoare din care reţinem ‘lipsit de umezeală.pentru sensul ‘partea dinainte a unui obiect’ sunt sinonime frunte. termenii se mai diferenţiază prin seme de substanţă : ZBICIT . Ei mai au în plus alte trăsături care îi caracterizează şi. la deprinderea de a învăţa şi utiliza corect cuvintele limbii şi. În interiorul unei clase de sinonime a căror identitatede sens a fost verificată pe baza analizei semice. MĂNOS . diferenţele fiind puse în evidenţă din aproape în aproape. deoarece se caracterizează prin aceleaşi trăsături ‘adjectival’. Sinonimia Sinonimele obţinute prin desfacerea pe sensuri a cuvântului polisemantic nu sunt echivalente între ele.a. SEC . verificându-se echivalenţa sau non-echivalenţa unităţilor presupuse sinonime. urmărind în ce măsură semele sunt comune tuturor termenilor din serie.

Capitolul 4. . Discutarea sumară a acestui exemplu arată că mărcile stilistice creează restricţii în interiorul unei serii sinonimice. b) termeni marcaţi prin ‘nonliterar’ – A SE PRĂPĂDI.pe baza definiţiei lexicografice să se pună în evidenţă diferenţele de sens. A ISPITI. . Teme 1) Sprijinindu-vă pe definiţiile de dicţionar. dar în vecinătatea substantivului recoltă nu sunt admişi decât MĂNOS şi BOGAT. A PIERI. chiar dacă semantic toţi se caracterizează prin aceleaşi trăsături (seme) şi se combină cu substantive din clasa denumind persoane. A SE DUCE se diferenţiază stilistic. zonă. prin găsirea unor contexte potrivite. A DISPĂREA. Exemplu de rezolvare : 3) Stabiliţi. Lexicologia 29 . belea. ce tipuri de diferenţe se încalcă pentru a face posibilă sinonimia între a derapa – a aluneca. a pitula. De exemplu. Limba română contemporană. membrii seriei se diferenţiază astfel : a) cei caracterizaţi prin marca ‘literar’ . Sinonimia Sub aspectul posibilităţilor de combinare contextuală. a camufla. realizare. exemplificaţi cu contexte adecvate posibilităţile de substituţie. 2) Se dă clasa de sinonime : a se strica. A RĂPOSA. a abuza de bună-credinţa cuiva.identificarea componentelor de sens comune. a masca.găsirea contextelor comune. comparaţi sensurile. . A DECEDA. În funcţie de apartenenţa la o variantă funcţională sau alta. se observă diferenţe : toţi se combină cu sol. introduceţi-le în contexte potrivite şi precizaţi tipul de relaţie semantică care se stabileşte. A ADEMENI A ÎNŞELA = (sensul II) a induce în eroare. în principiu. a tăinui. Mărcile stilistice diferite limitează substituţia unui sinonim cu altul.A MURI. pot apărea în aceleaşi contexte. a ascunde. A SE STINGE. A DECEDA. izbândă. a amăgi. ci şi de tipul de text în care aceştia sunt utilizaţi. Analiza stilistică pune problema selecţiei pe care vorbitorul o operează în momentul formulării unui mesaj (nivelul actualizării). succes. A SE STINGE. nenorocire. Stabiliţi tipul de sinonimie. mizerie. chiar dacă acestea sunt semantic identice şi chiar dacă. teren. A PIERI. următoarele cuvinte: a înşela. faceţi analiza semică a cuvintelor: răcnet. a ispiti. ţipăt.găsirea contextelor specifice. a se deteriora. copil – fiu – bâiat. biruinţă. după înţeles. urlet. năpastă. Se cere: . a scrânti – a luxa. victorie. A SE PRĂPĂDI. A AMĂGI. 4) Grupaţi pe coloane.identificarea trăsăturilor de sens care permit gruparea cuvintelor. A RĂPOSA . casă – clădire – imobil. a se avaria. inimă – cord. Exemplu de rezolvare : A ÎNŞELA . membrii seriei A MURI. pământ. A SE DUCE. în care substituţia este posibilă. A DISPĂREA. strigăt. a amăgi. a ademeni. Aspectele pe care le relevă studiul stilistic al sinonimelor nu ţin numai de expresivitatea termenilor. necaz. care subliniază diferenţele de sens. pornind de la următoarele cerinţe: . a fura – a şterpeli – a subtiliza. reusită. a se defecta. chiot.

indicându-se de ce este substituţia limitată. deoarece acesta din urmă presupune intenţia de a trage un folos. părere. urmaş. a înşela pe cineva. În al doilea context. vărstă. Lexicologia 30 . împrjurarea. moarte. a ademeni. a se învrăjbi. a tenta. fiind neologisme. asta e vocea mamei. Limba română contemporană. a tenta pe cineva. EXTENUAT ▪Muncise toată săptămâna fără întrerupere şi acum se simţea VLĂGUIT = ISTOVIT = SLEIT= STORS= EPUIZAT = EXTENUAT . Tata m-a AMĂGIT că-mi cumpăra o maşină daca reuşesc la olimpiadă. Identităţile şi diferenţele de sens pot fi puse în evidenţă prin utilizări contextuale. Dacă nu mă ÎNŞALĂ auzul. a ademeni. zestre. a momi. EPUIZAT şi EXTENUAT . Alcătuiţi propoziţii cu acestea şi precizaţi limitele în utilizarea sinonimelor acestora. EPUIZAT. surghiun. nu pot să apară. prin discutarea comparativă a exemplelor ( aveţi în vedere interpretarea semantică şi stilistică a sinonimei). Vânzătorul m-a ÎNŞELAT la cântar. ar distona cu norma stilistică a textului din Ion Creangă. SLEIT. pedeapsă. specifice unei vorbiri foarte îngrijite.Capitolul 4. a momi ♦ A ADEMENI = a atrage. A AMĂGI nu poate fi substituit cu A ÎNŞELA. sfetnic. L-a ADEMENIT ↓ L-a ISPITIT ↨ promiţându-i marea cu sarea. A ISPITI = 1. În ultimul exemplu. Sinonimia A AMĂGI = a ispiti. deoarece ele se utilizează doar în legătură cu persoane şi. deşi au acelaşi sens. dovadă. nădejde. STORS. a ispiti. dar nu mi-a cumpărat-o. 6) Găsiţi sinonime pentru : belea. a atrage (spre rău). de obicei cu vorbe înşelătoare. a năpăstui. hotărâre. 5) Indicaţi câte un singur sinonim neologic pentru următoarele substantive din fondul vechi al limbii: amănunt. ▪Nică băgă mâna în scorbură şi scoase pupăza VLĂGUITĂ = ISTOVITĂ = SLEITĂ = STOARSĂ de atâta zbucium. jertfă. Exemplu de rezolvare : VLĂGUIT = ISTOVIT. L-a AMĂGIT ↑ Ideea de a pleca la munte mă ISPITEŞTE /ADEMENESTE. belşug. a atrage ( prin promisiuni mincinoase).

de exemplu : zi / noapte. extralingvistice (logice. antonime fiind însă numai acele cuvinte ale caror sensuri le opun toţi vorbitorii unei limbi. că opoziţiile mai nuanţate dintre cuvinte sunt comprimate în perechi antonimice. Lexicologia 31 . criteriile extralingvistice. Încercând să stabilească o corespondenţă directă între diversele tipuri de antonime şi noţiunile contrare sau contradictorii din logică. totuşi în relaţia de antonimie vorbitorii nu au niciodată în vedere acest al treilea intermediar. are un caracter prea vag. cuvintele trebuie să aibă una sau mai multe componente de sens (seme) comune. care să asigure legătura dintre ele.Capitolul 5. Ca fenomen lingvistic. de exemplu : corect / incorect. Aceasta înseamnă că în sensul antonimelor se reflectă nu atât însuşirile absolute ale obiectelor. două fenomene şi ajunge la unele concluzii despre opoziţia lor . De exemplu. Definiţia curentă. ceea ce face din acest mod de analiză doar un auxiliar ce nu trebuie absolutizat. între a trăi / a muri există a trage să moară. Se poate vorbi despre o antonimie implicată în lucruri. In cercetarea antonimiei ca fenomen semantic. în plan ontologic. Noţiunile contrare reprezintă termenii extremi ai unei serii logice între care poate exista şi un al treilea membru. ci mai mult aprecierea subiectivă pe care vorbitorii o fac asupra acestor însuşiri şi care apare în prim plan în relaţia antonimică. Opoziţia este una din principalele operaţii din activitatea intelectuală a omului : omul compară două obiecte. unii lingvişti au identificat relaţia dintre sensurile cuvintelor. „cuvinte cu sensuri opuse“. Noţiunile contradictorii au calitatea de a se nega reciproc în mod global. permiţând să fie incluse între antonime şi perechi de cuvinte aflate în alte tipuri de relaţii (heteronimie. ca moment ultim al unei existenţe. în sensul că însuşirile care intră în sfera unei noţiuni neagă însuşirile care constituie sfera noţiunii opuse. interesează numai sub aspectul implicaţiilor lor lingvistice. adică relaţia de opoziţie dintre cuvinte reflectă opoziţia din realitatea obiectivă. nu sunt contrare. ceea ce dovedeşte că raportul dintre termenii opuşi este binar. Condiţiile realizării antonimiei 1) Analiza componenţială a antonimelor pune în evidenţă faptul că pentru a fi puse în relaţie de antonimie. opunem în mod curent pe viaţă lui moarte. fără a admite intermiedieri. a trăi / a muri. îngheţ /dezgheţ. de exemplu : mare / mijlociu / mic. ci şi contrari sau contradictorii. în perechea rece / Limba română contemporană. musafir / gazdă etc. reprezentat de naştere. complementaritate) : bărbat / femeie. În limbă sunt puse adesea în opoziţie antonimică cuvinte ce denumesc obiecte care. ontologice) şi lingvistice. ANTONIMIA Antonimia este un tip de relaţie semantică reprezentat de opoziţia de sens dintre două cuvinte cu referenţi nu numai diferiţi. Cercetarea antonimiei se poate face în funcţie de criterii variate. cu relaţiile dintre noţiuni. Pe de altă parte. oricare ar fi ele. De exemplu. Deşi între noapte / zi există şi amurg. În logică noţiunile contrare şi contradictorii se află în raport de disjuncţie. dejun /cină. destule tipuri de antonime nu se pot explica referenţial. ar trebui opusă momentului iniţial. cât şi pe cele puse de vorbitori în relaţie antonimică. cinstit / necinstit etc. această opoziţie mentală se relizează în vorbire prin opunerea cuvintelor care desemnează astfel de realităţi. cu toate că moartea. antonimia acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare în baza unei obiectivări extralingvistice. ca rezultat al interpretării în plan apreciativ. berbec / oaie.

Fiecare dintre cele două cuvinte îşi are sinonimele sale. ci întreaga lor paradigmă semantică. un procedeu prin care vorbitorul pune în acest raport întregul grup de sinonime al unei perechi antonimice. Dacă trăsăturile de sens comune asigură legătura dintre antonime. opunem pe harnic lui leneş şi nu lui puturos. Limba română contemporană. Antonimia este. după schema : Leneş = comod = indolent = puturos = pierde-vară =trândav Harnic = vrednic = muncitor = silitor = activ = întreprinzător. De exemplu. Cea mai simplă situaţie este cea reprezentată de cupluri ca abstract / concret. Lucrurile se complică dacă unul sau fiecare dintre cele două antonime are. prin urmare. pentru că simţim că ultimul termen strică echilibrul relaţiei. legătura este asigurată de componenta de sens comună ‘temperatură’. fapt ce se poate înfăţişa schematic. Totuşi antonimia nu priveşte numai termenii implicaţi într-o pereche. în paralel. Din cele prezentate rezultă că o caracteristică importantă a antonimiei este simetria. par / impar. adică cele al în care fiecare membru al perechii neagă sensul antonimului său. toate sinonimele lor. unica diferenţă constând în semele contrarii. Structuri antonimice. deci să se caracterizeze prin mărci stilistice identice. fiind marcat gradual mai puternic în raport cu antonimul său. la rândul său. O problemă care se pune este aceea a numărului de termeni antrenaţi într-o relaţie antonimică. contrazicerea unei paradigme. semele fundamentale ale acesteia şi nu particularităţile contextuale. Prin urmare. la exemplul discutat mai sus : CALD / RECE ‘adjectival’ ‘adjectival’ ‘mai mare (în raport cu un etalon)’ ‘mai mic (în raport cu un etalon)’ ‘în grad neprecizat’ ‘în grad neprecizat’ Membrii unei perechi antonimice trebuie să aparţină aceleiaşi variante stilisticofuncţionale a limbii. apreciindu-se că aceasta este ‘mai mare’ sau ‘mai mică’ în raport cu un etalon. sinonime. 2) este simetrică (simetria presupune dispunerea egală şi simetrică pe axa reprezentată de axa semantică comună). termenii unei relaţii antonimice trebuie să fie dispuşi egal şi simetric pe axa reprezentată de dimensiunea semantică comună.cald. un etalon (lexicalizat sau nu). a trăi este opus lui a muri (ambele cuvinte aparţinând limbajului uzual) şi nu lui a deceda (marcat ‘ştiinţific şi administrativ’) sau lui a sucomba (marcat ‘livresc’). ‘mare’/ ‘mică’. Aceasta înseamnă că sunt puse în opoziţie irecociliabilă elementele esenţiale ale fiecărei paradigme. 2) Cea de-a doua condiţie fundamentală este ca antonimele să aibă în conţinutul lor componente de sens (seme) care se opun logic. ca în cazul lui leneş / harnic. nu nuanţele cuvintelor considerate antonime. Este evident că fiecare dintre membrii unei serii de termeni se opune fiecărui membru al celeilalte serii : întreaga serie a lui LENEŞ se opune întregii serii a lui HARNIC. numite seme incompatibile contrarii .Caracteristici. rezultă că antonimia are următoarele caracteristici : 1) este binară ( priveşte două cuvinte sau două serii de cuvinte) . dar oricare dintre sinonimele lui leneş se opune lui harnic şi oricare dintre sinonimele acestuia se opune lui leneş. În mod obişnuit. în exemplul dat. Binarismul face însă ca selecţia să nu se facă oricum. Potrivit celor spuse mai sus. semele incompatibile contrarii stau la baza opoziţiei dintre termenii perechii antonimice. fundamental antonimia fiind o relaţie binară. ci ţinându-se cont de o anumită marcare. Lexicologia 32 . Aceasta înseamnă că sensurile antonimelor sunt alcătuite din aceleaşi seme.

frumos / urât). situaţi pe poziţii diametral opuse (a cumpăra / a vinde. ÎNALT / SCĂZUT ( în contexte ca temperatură.MIC ( în contexte ca persoană. căutând termenii opuşi ca înţeles.în funcţie de criteriul lexico-gramatical. Contextul.Tipuri de antonime Clasificarea antonimelor se poate face din diverse puncte de vedere : . .  antonime stabilite pe opoziţii direcţionale („vectoriale“) – care vizează acţiuni. De exemplu. . existente la unul din termenii perechii. însuşiri etc. ci ea este reprodusă de vorbitori ca fiind ceva existent şi fixat în limbă. nivel ştiinţific). gard) . ÎNALT / JOS . 2) găsirea mai multor antonime (cvasi)sinonime între ele. a da / a lua. b) cu acelaşi radical (homolexe) (vinovat / nevinovat. Lexicologia 33 . la baza organizării clasei de antonime. ÎNALT se poate repartiza în mai multe paradigme antonimice. aproape / departe) . orientate în direcţii diametral opuse şi care au referenţi diferiţi (a intra / a ieşi. fie de la o serie de sinonime. Rezultatul poate fi : 1) găsirea unui singur antonim . Acestea din urmă marchează opoziţia prin prefixe antonimice sau privative. nivelul apei. ea vând caracter general pentru vorbitori. ton) . antonimele pot fi : a) cu radicali diferiţi (heterolexe) (bolnav / sănătos. a importa / a exporta. stă. Acest criteriu atrage atenţia asupra faptului că termenii asociaţi într-o pereche trebuie să facă parte din aceeaşi clasă morfologică.  verbe ( a închide / a deschide). GRAV (în contexte ca sunet. moral / imoral) . Limba română contemporană. bun / rău) . respectând cele două condiţii enunţate : principiul semelor comune şi cel al semului incompatibil contrar. voce. casă. Opoziţia antonimică nu se creează de fiecare dată în actul vorbirii. în funcţie de sensul pe care îl realizeazăşi care este determinat contextual : ÎNALT / SCUND .  antonime stabilite pe opoziţii de tip conversiv – în care este vizat unul şi acelaşi referent din punctele de vedere ale unor participanţi la o acţiune.  antonime stabilite pe opoziţii negraduale (mort / viu. fericire / nefericire). a câştiga / a pierde). Analiza antonimiei Analiza componenţială a antonimelor are ca scop punerea în evidenţă a tipurilor de identităţi şi diferenţe între membrii clasei. a veni / a pleca) . antonimele sunt :  adjective (mare / mic. lumină / întuneric). Analiza contextuală a antonimiei nu aduce date noi. Pentru a obţine o clasă de antonime pornim fie de la unul din sensurile unui cuvânt polisemantic. această categorie semasiologică fiind constituită strict paradigmatic.în funcţie de criteriul semantic. se disting :  antonime graduale – cele care reprezintă diferite grade de manifestare ale uneia şi aceleiaşi însuşiri (cald / rece.  substantive (iubire / ură. ieftin / scump.în funcţie de structura lor morfologică. criteriu de dezambiguizare semantică. implicit.

curajos. maternă. ▪Avea o voce cu un timbru curios : ASCUŢITĂ când se enerva şi ______când îşi regăsea stăpânirea de sine. sălbatică. Era un om drept. preferând cuplarea termenilor marcaţi stilistic ‘argotic’. favorabil. Transformaţi următoarele propoziţii în aşa fel încât să exprime contrariul. şi nu URÂT. Teme 1. antonime cu rădăcini diferite. duioasă. Lucrarea prezentată are un înalt nivel ştiinţific. Apa limpede susura uşor. Drumul drept în viaţă este cel mai dificil. Lexicologia . dacă cerem unui vorbitor să ne indice un antonim pentru MIŞTO. ▪Creioanele ASCUŢITE la începutul zilei de muncă erau ______ la sfârşitul zilei. Analiza stilistică evidenţiază că opoziţia antonimică este condiţionată de varianta stilistico-funcţională căreia îi aparţin termenii . Bunicul avea întotdeauna vorba dulce. cu privirea tăioasă. era acum ______. Beau un pahar cu lapte dulce. Apa lacului e dulce. ▪Privirea lui. Vorbirea lui era limpede. CLARĂ în tinereţe. IUBIRE (sfântă. c. 34 Limba română contemporană. b. care nu permite înlocuirea acestuia prin antonimul său . faţă de URĂ (înverşunată. ▪Textul era prost tipărit : literele CLARE alternau cu altele ______. utilizând antonime : a. neîmpăcată). Indicaţi pentru următoarele cuvinte : zgârcit. contrastând cu expunerea _____ a colegului său. gingaşă. precedent. Ce aspect legat de antonimie pune în evidenţă exerciţiul de mai sus? Exemplu de rezolvare la (d) : Sunt mai înalt decât el. albastră şi CLARĂ devenise ______după trei zile de ploaie. acesta va spune NASOL. Formaţi propoziţiii cu acestea . Ideea pe care o susţinea era limpede. Lucrarea prezentată are un înalt nivel ştiinţific. frăţească). ▪Ideile erau CLARE şi curgătoare. Completaţi spaţiile punctate cu antonimele potrivite ale cuvintelor scrise cu majuscule din următoarele propoziţii. 3. de exemplu. totuşi independenţa contextuală este îngrădită de preferinţele concrete de combinare ale unui termen sau chiar de anturajul lexical specific unui termen. costisitor. 2. d. Încălcarea deliberată a acestei constrângeri corespunde intenţiei vorbitorului de a obţine anumite efecte stilistice. Sunt mai înalt decât el./ Lucrarea prezentată are un scăzut nivel ştiinţific. pentru ce sens se organizează fiecare din perechile antonimice. De exemplu.Deşi relaţia antonimică este preexistentă actului vorbirii./ Sunt mai scund decât el. ceea ce îi asigură o anumită independenţă în raport cu contextul. ▪Apa lacului. sunt puşi în opoziţie imediată în context termeni caracterizaţi de obicei prin aceeaşi marcă stilistică. Precitaţi cu ajutorul definiţiei de dicţionar.

sărăcie. încercaţi să explicaţi ce deplasări de sens au avut loc. Cine a făcut pe bogatul a făcut şi pe argatul. 5. înţeleşi în sensul lor denotativ . În următoarele propoziţii sunt puse în opoziţie cuvinte care nu sunt în mod obişnuit antonime.relaţia de antonimie nu se stabileşte pentru acest sens. Limba română contemporană. g.(proverb) Să nu fii ieftin la făină şi scump la tărâţe. în timp ce CIUMĂ sugerează sensul „rău” (v. Prin urmare. h. .. 4. i. citeţ – ilizibil : fondul neologic. Indicaţi căte două antonime (unul din fondul vechi al limbii şi altul neologic) pentru fiecare dintre următoarele cuvinte : corect. sfârşit. opoziţia dintre cuvintele discutate aici se bazează pe ideea de „bun”/”rău” pe care ele o sugerează printr-o deplasare a sensului. Cu ajutorul dicţionarului. a se naşte. prieten. sensul 2 figurat din DEX). Unde nu-i cap vai de picioare. . termeni care nu au antonime.(proverb) La chip frumos. Deci utilizarea antonimelor este şi în funcţie de contextul care actualizează un sens sau altul. MUMĂ trimite la un sens conotativ ca „bun. f. Lexicologia 35 . Exemplu de rezolvare: citeţ – neciteţ : fondul vechi.Fiecare pereche antonimică obţinută corespunde la sensuri diferite şi în alt context. blând”. în aşa fel încât opoziţia dintre ele să fie posibilă (exercitiul ilustrează cazurile de antonomie contextuală): e.(proverb) Exemplu de rezolvare: În exemplul d) opoziţia se stabileşte între cuvintele MUMĂ – CIUMĂ. . durabil.(proverb) Nu poţi fi pentru unul mumă şi pentru altul ciumă. la inimă găunos.

autor Angela Bidu-Vrănceanu. opoziţii). Prin compararea aceluiaşi câmp în limbi diferite. denumirile fenomenelor sonore ş. care ocupă primul loc în definiţia sensului. Cuvintele grupate într-un câmp de acest tip au câteva seme comune = arhisemem. nume de culori. şi care poate fi materializat printr-un arhilexem (în exemplele date rudă. Temă 1. culoare. ceea ce determină opoziţii semantice distincte. mulţimi) din ansamlul lexical al unei limbi care grupează numai denumiri înrudite din punct de vedere al sensului sau care au un denominator semantic comun. identităţi. contribuind la rafinarea definirii riguroase a sensului. se constată diferenţe de lexicalizare.299-312. 2. că se redau anumite aspecte care par pertinente la un moment dat pentru fiecare limbă în parte. Obiectivul esenţial în analiza câmpurilor lexico-semantice este determinarea relaţiilor de sens dintre cuvintele câmpului (echivalenţe. ca dovadă că limbile nu copiază realitatea extralingvistică. prezenţa altora. locuinţă). Limba română contemporană.a. Cîmpurile lexico-semantice Câmpurile lexico-semantice sunt fragmente (subansambluri. cu atât interesul aplicativ pentru pentru rezultatele cercetării este mai mare (facilitând învăţarea lexicală a unor cuvinte noi sau mai puţin cunoscute). pp. cu cât identificarea relaţiilor şi mai ales a diferenţelor semantice dintre termenii unui câmp este mai greu de făcut de către lingvist. denumirile locuinţei. Discutaţi comparativ câmpul lexical şi familia lexicală. absenţa unor seme. punând în evidenţă diferenţele. Lexicologia 36 . Exemplu: nume de rudenie. Citiţi capitolul „Aplicaţii ale câmpurilor lexicale din perspectivă contrastivă”din studiul Câmpuri lexicale din limba română.CAPITOLUL 6. Termenii unui câmp lexico-semantic aparţin obligatoriu unei singure părţi de vorbire.

Moldovan.. 1984. Editura Metropol. 1997. Omonimia şi polisemia.. Editura Universităţii Bucureşti. Bucureşti. Arad. Bidu-Vrănceanu. Limba română contemporană. Limba română contemporană. Vocabularul românesc contemporan – schiţă de sistem. de antonime neologice. 1977. Editura Nemira.. 1999. Bidu-Vrănceanu. Bucureşti. Dicţionar de ştiinţe ale limbii. 2005. Lectura dicţionarelor. Liliana. Şerban. Probleme teoretice şi aplicaţii practice. Bidu-Vrănceanu. Valentin. Bucureşti. Dicţionar etimologic. în Probleme de lingvistică generală. Lexicul. Modele de structurare semantică. I. 2004. Cristian. Gh. 1988. Angela. Moroianu. vol. Editura Humanitas Educaţional. Bucureşti. Bidu-Vrănceanu. Timişoara. Bucureşti. Bidu-Vrănceanu. Probleme de semasiologie. 2005. Bulgăr. Timişoara. Gh. Evseev. Ion. Angela. Editura Facla. Bucureşti. 1993. 1959. Coteanu. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagocică. 1978. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1985. 2008. Editura Academiei RPR. Vocabularul. Dicţionar de omonime. Dicţionar de sinonime. Bucureşti. Cristina. Timişoara. Narcisa. V. Evseev. Lexicologie 37 . ediţia a X-a. Ionescu-Ruxăndoiu. Câmpuri lexicale din română. Mihaela. Limba română contemporană. Angela. Marin. Pană-Dindelegan. Mancaş. Forăscu. Angela. Forăscu.Bibliografie Bibliografie Bidu-Vrănceanu. ediţia a II-a. Bucureşti. Forăscu.I. Timişoara. Editura Facla. Narcisa. 1976. Angela. Bulgăr. 2008. Editura Viaţa Arădeană. Angela. Bucureşti. Editura Facla. Editura Universităţii din Bucureşti. Paula. Narcisa. Ivan. Richard. Cuvinte şi sensuri. « Omonimia şi polisemia ». Editura Facla. Editura Palmyra. Editura Lucman. Bucă. Sârbu. Forăscu. Narcisa. Gabriela. Angela. Bidu-Vrănceanu. Antonimia lexicală în limba română. Diaconescu.. Călăraşu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful