You are on page 1of 383

SOCIETATEA DE ŞTIINŢE ISTORICE DIN ROMÂNIA

STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE LXXIV

2009
1

COLEGIUL DE REDACŢIE: PROF. UNIV. DR. IOAN SCURTU PROF. UNIV. DR. NICHITA ADĂNILOAIE CONF. UNIV. DR. MIHAIL ANDREESCU PROF. UNIV. DR. ALEXANDRU BARNEA PROF. DRD. PAUL DOMINTE CONF. UNIV. DR. SORIN DAMEAN PROF. UNIV. DR. BOGDAN MURGESCU PROF. UNIV. DR. ŞTEFAN PĂUN PROF. DR. BOGDAN TEODORESCU – preşedinte – membru – membru – membru – membru (redactare) – membru – membru – membru – secretar general de redacţie

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC: ACAD. FLORIN CONSTANTINIU ACAD. DAN BERINDEI PROF. UNIV. DR. VLADIMIR ILIESCU, Universitatea din Aachen

-

Coordonatori de volum: ALEXANDRU BARNEA PAUL DOMINTE

Notă Îi rugăm pe viitorii noştri colaboratori să-şi redacteze contribuţiile în conformitate cu normele ştiinţifice în vigoare, ataşând totodată un rezumat într-o limbă străină de largă circulaţie şi o listă de 5-7 cuvinte-cheie. Materialele se transmit redacţiei în format electronic şi printate pe hârtie. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecăruia dintre materiale revine exclusiv autorului sau autorilor acestuia. Redacţia
ISSN 0585-749X

2

CUPRINS I. PERIOADA SOCIALISMULUI TOTALITAR ÎN ROMÂNIA
Ioan SCURTU: Regimul politic din România (1948-1989).......................... 5 Florin CONSTANTINIU: „Degenerarea birocratică” în regimul socialist din România ................................................................. 17 Bogdan MURGESCU: Bilanţul economic al regimului comunist în România.......25 Alexandru MAREŞ: Uniunea Scriitorilor din România în obiectivul Securităţii.................................................................................... 39 Alexandru BARNEA: Bucureşti, 1978-1988. O istorie parţială a celor mai grave distrugeri ................................................................... 50 Tomoni DUMITRU: Decembrie 1989 în Timişoara. De la revoltă populară la revoluţie................................................................... 59 Mihail M. ANDREESCU: Evenimentele din 22 decembrie 1989 în Bucureşti .......88

II. DIDACTICĂ ŞI METODICĂ
Nicolae IONESCU: Represiune şi disidenţă anticomunistă în România (proiect pentru curs opţional la clasele XI-XII) ......................... 101 Cristina GÂLĂ: Metode şi tehnici moderne de învăţare. Organizarea informaţiei prin Diagrama Venn şi tabelul conceptelor ............. 115 Viorica NEGREI: Planificarea managerială a lecţiei (aspecte teoretice şi practice) ................................................................. 122

III. ANIVERSĂRI ISTORICE
Oltea RĂŞCANU GRAMATICU: Controverse istorice. Originea lui Al. I. Cuza, Domnul Unirii din 1859.......................................... 132 Iulia Cristina BULACU: Sărbătorirea zilei de 24 ianuarie la Bucureşti în epoca lui Cuza Vodă.............................................. 146 Gheorghe BUZATU: România şi războiul (1939-1945): istorie şi istoriografie .............................................................................. 157

IV. ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
Gheorge BACIU: Scurtă istorie a şcolii din Domneşti, Judeţul Argeş ..... 179 Stoica LASCU: Situaţia învăţătorilor „de limbă turcă” din Judeţul Constanţa, în lumina documentelor arhivistice (1940) .............. 191
3

V. FILE DE VIAŢĂ COTIDIANĂ
Ion BULEI, Paul DOMINTE: Efectele preluării Dobrogei sub administraţie românească asupra vieţii politice şi cotidiene. Studiu istoric de impact ............................................................. 210 Marian CURCULESCU: 1918. Unirea Transilvaniei cu România reflectată în mentalitatea colectivă ........................................... 232 Emilena Irinela TATU: Femeia din mediul urban în România (1918-1928). Modă, obiceiuri, ambiental ....................................................... 244

VI. MISCELLANEA
Ştefan AFTODOR: Boierimea munteană între naţiunea medievală şi premisele formării naţiunii moderne în prima jumătate a secolului al XVII-lea ................................................................. 265 Emanuel GLODARENCO: Studiu privind evoluţia navelor de luptă, de la 1870 la 1914 .................................................................... 282 Doru NEAGU: Macedoromânii în contextul politicii balcanice a României dintre anii 1900-1905 ............................................... 301 Dorina NICHIFOR, Gheorghe NICHIFOR: Aspecte privind contribuţia intelectualităţii gorjene la înfăptuirea României Mari .............. 311 Constantin OLTEANU: Acţiunile armatei române în anii 1916-1919 pentru realizarea şi consolidarea Marii Uniri .......................... 327 Angela Mihaela BĂLAN: Obiective ale politicii externe româneşti în perioada interbelică ................................................................. 348

VII. DIN VIAŢA SOCIETĂŢII DE ŞTIINŢE ISTORICE DIN ROMÂNIA
Vintilă PURNICHI: Cursurile de vară 2008. Jurnal ........................................364

VIII. BIBLIOGRAFIE
Ioan SCURTU, Mihail ANDREESCU: Ultimile apariţii editoriale ........ 377

4

I. PERIOADA SOCIALISMULUI TOTALITAR ÎN ROMÂNIA
REGIMUL POLITIC DIN ROMÂNIA (1948-1989)
Ioan SCURTU

Abstract: Political regime in Romania
The problem of the political regime existing in Romania between 1948-1989 is a very controversial one. Many politologists, journalists, politicians and historians consider it a communist regime. This is a shallow estimation that does not consider the definition suggested by Karl Marx, the founder of the communist doctrine. He predicted that under communism there would be an abundance of assets – both material and spiritual – that would allow for following the distribution principle: “From each according to their ability, to each according to their need”. An analysis of the actual situation existing at the time in Romania, the Soviet Union and the other socialist countries shows that there never existed such a society; on the contrary, in the 1980s, all these countries entered a deep crisis that severely affected the living standards of their population. Also, a hands-on analysis of the official documents of these countries – such as their Constitution Acts, the programmes of the government parties, the speeches of political leaders, etc. – shows that they never referred to the existence of a communist regime, but of a socialist one. Considering the actual realities, as well as the aforementioned documents, we maintain that in these countries – Romania included – there actually were Socialist-Totalitarian regimes. Keywords: political regime, communism, Constitution Act, party, totalitarian socialism. În 1989 şi după această dată, a intrat în vocabularul curent aprecierea că regimurile din statele membre ale Tratatului de la Varşovia erau comuniste. De aici şi afirmaţia că în 1989 s-a prăbuşit comunismul din Europa.

Profesor universitar dr., preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.

5

Terminologia a fost folosită de politologi, ziarişti şi oameni politici din Occident, impunându-se apoi ca un adevăr indubitabil. Aprecierea a fost luată ca atare, aşa cum la sfârşitul celui de-al doilea război mondial toate regimurile totalitare erau caracterizate ca fasciste. Fascist era regimul din Italia, instaurat de Mussolini, fascist era cel din Germania în frunte cu Hitler, fascist era cel din Spania lui Franco, fascist era cel din România condusă de Antonescu. O asemenea apreciere s-a întins pe durata mai multor decenii, astfel că şi la începutul secolului al XXI-lea, la distanţă de peste 60 de ani, ea continuă să fie prezentă. Totuşi, mulţi istorici şi politologi, care au studiat cu atenţie acele regimuri, au ajuns la concluzia că între ele existau deosebiri substanţiale, care impun o tratare diferenţiată. Unele regimuri se bazau pe un puternic partid politic şi au ajuns la putere prin vot (Italia, Germania), altele în urma unui război civil (Spania) sau a unei catastrofe naţionale (prăbuşirea graniţelor) – România; unele se bazau pe biserică, altele nu au acordat nici o importanţă religiei; unele au promovat o politică tolerantă faţă de minorităţile naţionale, altele au urmărit lichidarea acestora, mai ales a evreilor, mergând până la holocaust. Cu cât analiza este mai aprofundată, cu atât mai mult apar deosebiri de fond şi de nuanţă, de conţinut şi de formă între aceste regimuri, catalogate multă vreme, ca fiind fasciste. În ultimii ani în circuitul ştiinţific a intrat o terminologie mai complexă şi mai aproape de esenţa regimurilor respective: regim fascist, regim naţional-socialist (nazist), regim corporatist, regim de dictatură militară, regim autoritar etc. O dezbatere temeinică asupra regimului politic din Uniunea Sovietică şi din celelalte state în fruntea cărora s-au aflat partide comuniste nu a avut încă loc. Orice dezbatere ar trebui să pornească de la documente şi de la realitatea concretă, aşa cum se procedează pentru alte perioade istorice. În primul rând de la surse, de la izvoare. Este bine cunoscut faptul că o inscripţie din secolul al II-lea, un hrisov din veacul al XVI-lea sau un act din secolul al XIX-lea suscită vii discuţii; specialiştii cercetează atent conţinutul, contextul istoric în care a fost elaborat respectivul document, mergând până la analiza suportului pe care a fost scris, formulei de adresare folosită, formei literelor etc. etc. În cazul documentelor provenite de la partidele comuniste şi de la organele de stat, cel mai adesea ele nici măcar nu sunt invocate, nu sunt citate în forma lor originală, ci sunt înlocuite cu formule care au căpătat deja notorietate, şi sunt acceptate fără rezerve de foarte mulţi analişti, politologi, oameni politici, istorici etc. Se cuvine subliniat faptul că nici un document de partid, dar absolut nici unul, provenind din Uniunea Sovietică, Albania,
6

Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, Iugoslavia, Polonia, România, dar şi din China, Cuba, R.D. Vietnam, R.P.D. Coreană nu conţine aprecierea că regimul politic din statul respectiv ar fi comunist. Nici un lider politic, dar absolut nici un unul, nu a susţinut vreodată că ţara sa ar trăi în comunism, deşi ar fi fost cei mai îndreptăţiţi să afirme că au reuşit să edifice „societatea cea mai bună şi mai dreaptă” de pe Pământ. Totuşi, lor li se atribuie cuvinte pe care nu le-au rostit şi aprecieri pe care nu le-au făcut. În România a mai existat un asemenea precedent nefericit, prin caracterizarea regimului Antonescu din anii 1941-1944 ca fiind fascist. Deşi nici un document oficial nu folosea această caracterizare, iar Ion Antonescu a declarat în repetate rânduri că regimul său nu era fascist, cu toate că ar fi avut toate motivele să-i facă pe plac ducelui Mussolini, ca un antemergător în promovarea acestui regim. Totuşi, au existat mulţi istorici care au caracterizat regimul lui Antonescu drept fascist. Atunci exista un comandament politic – venit de la Moscova şi preluat de P.C.R. – iar unii istorici l-au slujit cu mult zel, falsificând documentele vremii şi introducând cuvântul fascist în discursurile lui Antonescu şi în legislaţia adoptată de acesta, deşi acest cuvânt nu fusese rostit şi nici scris de conducătorul statului din anii 19401944. Cităm cu titlu de exemplu, cartea intitulată Contribuţii la studierea regimului politic din România. Septembrie 1940 – august 1944 semnată de Mihai Fătu. În argumentaţia sa, autorul apelează la aprecierile din documentele P.C.R. şi la cuvântările lui Nicolae Ceauşescu, dar şi la textul rostit de acuzatorul public în procesul intentat lui Antonescu: „Ne stăruie şi acum în minte valoarea morală a unei sublinieri făcută la începutul Procesului Marii Trădări Naţionale din anul 1946 de către acuzatorul public-şef al Tribunalului Poporului, Vasile Stoian: «În cercetarea crimelor regimului care a subjugat poporul român timp de patru ani, instrucţia s-a străduit să nu alunece pe panta indignării. Ne-am dezbrăcat de toată amintirea umilinţelor, suferinţelor îndurate de acest popor ieri, totuşi am meditat asupra consecinţelor pe care le suportă azi o naţie întreagă, pentru a examina şi expune faptele cu toată obiectivitatea»1. Un proces, apreciat de la bun început ca fiind al „marii trădări naţionale”, în care sentinţele erau dinainte stabilite la Moscova, nu putea să fie obiectiv, astfel că argumentul lui Fătu este descalificant pentru un istoric. Pe parcursul a 368 de pagini autorul foloseşte numeroase citate, dar când Ion Antonescu sau Mihai Antonescu îşi caracterizează regimul din perioada septembrie 1940 – august 1944, în locul
1

Mihai FĂTU, Contribuţii la studierea regimului politic din România. Septembrie 1940 – august 1944, Bucureşti, Editura Politică, 1984, p. 7-8.

7

cuvintelor acestora, sunt puse fie puncte, puncte, fie aprecierile „istoricului” menţionat: fascist, militaro-fascist, hitlerist. Comparaţia pare a fi forţată, deoarece în caracterizarea regimului în fruntea căruia s-a aflat Antonescu posibilităţi de dezbatere şi confruntare publică erau extrem de reduse, datorită cenzurii şi a obligaţiilor istoricilor români de a se orienta după aprecierile cuprinse în documentele P.C.R. Totuşi, chiar şi atunci au existat cercetători, între care A. Simion – care a reuşit să formuleze concluzii pe baza unor documente ale vremii, să încadreze regimul Antonescu în contextul general al celui de-al doilea război mondial, să marcheze evoluţii semnificative şi contradicţii, cu alte cuvinte să elimine abordarea lineară, şi într-o singur registru a problematicii respective. Având în vedere această nefericită experienţă istoriografică, este necesar ca şi în cazul regimului politic din 1948-1989 să nu se recurgă la formule prestabilite, ci, într-o societate democratică, să aibă loc o dezbaterea deschisă, în urma căreia să se formuleze concluzii argumentate şi susţinute documentar. Unii afirmă că denumirea de regim comunist rezultă din faptul că ţările respective erau conduse de partide comuniste. Afirmaţia este numai în parte valabilă, deoarece nu orice regim politic este definit prin partidul aflat la putere. Dacă luăm exemplul României din perioada interbelică, ar trebui să admitem că a existat un regim liberal şi unul naţional-ţărănist (când P.N.L., respectiv P.N.Ţ., s-au aflat la guvernare). În această logică ar trebui să afirmăm că în timpul cât la conducere era Partidul Poporului (1920-1921 şi 1926-1927), România a avut un „regim popular”, dar nimeni nu s-a încumetat până acum să facă o asemenea afirmaţie. După cum nu s-a găsit o denumire a regimului politic în timpul unor guverne de coaliţie alcătuite din mai multe partide (1919-1920, 1927) sau a unui guvern care nu se sprijinea pe un partid (1931-1932) şi care se declara „de uniune naţională”. Până în prezent, nici un istoric nu a caracterizat regimul politic din perioada interbelică în funcţie de partidul aflat la putere, măcar şi pentru faptul că în România schimbările de guvern se derulau cu o mare rapiditate (într-un interval de două decenii, între 1918 şi 1938, s-au perindat 26 guverne). Istoricii sunt aproape unanimi în aprecia că în anii 1918-1938 a existat un regim democratic, parlamentar-constituţional, urmat între 1938 şi 1940 de regimul de autoritate monarhică. Aşadar, „tiparul” partid de guvernământ = regim politic „nu se potriveşte”, este o formulă simplistă şi, în fond, neadevărată. Se poate invoca faptul că o asemenea analiză nu se poate aplica în cazul partidelor comuniste. Dar mai întâi se cuvine precizat că nu toate
8

partidele din statele pe care le avem în vedere se numeau comuniste. Au avut acest nume partidele din Uniunea Sovietică (1917), Cehoslovacia (1921), Bulgaria (1948). În România partidul aflat la putere a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român din 1948 până în 1965, când a redevenit Partidul Comunist Român, pe care-l avea din 1922 (iniţial, în 1921, s-a numit Socialist-Comunist). În Polonia partidul aflat la conducere se numea Partidul Muncitoresc Unit Polonez, în Ungaria – Partidul Muncitoresc Socialist Ungar, în Republica Democratică Germană – Partidul Socialist Unit din Germania, în Iugoslavia – Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia, în Albania – Partidul Muncii din Albania. Este de analizat de ce a existat o asemenea varietate de denumiri, deşi toate declarau că se întemeiază pe învăţătura marxist-leninistă. Vor trebui avute în vedere tradiţiile, contextul concret istoric, anumite evenimente care au marcat evoluţia ţărilor respective etc. Este o temă asupra căreia istoricii trebuie să se aplece, şi să nu folosească numai denumiri generice, ci să explice varietatea şi semnificaţia numelor avute de fiecare în parte. Desigur, având în vedere faptul că partidele aflate la putere în Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, R.D. Germană, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania aveau aceeaşi bază ideologică şi îşi propuneau acelaşi obiectiv – construirea socialismului şi comunismului în statele respective – denumirea generică de partide comuniste poate fi admisă, dar ea nu o poate înlocui pe cea reală. Un alt element concret, de care nu se poate face abstracţie, este denumirea statelor respective, care a avut, de asemenea, o anumită specificitate. După 1948, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, România s-au numit Republici Populare. La rândul ei, partea de Est a Germaniei, constituită ca stat în 1949, s-a numit Republica Democrată. Regimul politic din aceste ţări era caracterizat ca fiind „regim democratpopular”. Era o formulare pleonastică, deoarece demos înseamnă popor; s-a afirmat că ea a fost utilizată pentru a deosebi acest regim de celelalte democraţii (sclavagistă, burgheză)2. Ulterior, Cehoslovacia, Iugoslavia, Albania şi România şi-au luat numele de Republică Socialistă. Numele complet al Uniunii Sovietice era Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (din 1922). În 1989 situaţia era următoarea: 5 – Republici Socialiste, 2 – Republici Populare, 1 – Republică
2

O analiză mai detaliată, în Ioan SCURTU şi Gheorghe BUZATU, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Pleiade, 1999 (Capitolul XXII: 1948 – Anul instaurării regimului stalinist în România).

9

Democrată. După cum se observă, nici una din aceste ţări nu s-a intitulat Republică Comunistă, aşa cum aveau să fie caracterizate după 1989. Evident, nu era vorba doar despre un element formal, ci de unul de conţinut, care merită o analiză concretă şi găsirea motivaţiilor acestei diversităţi. Liderii din ţările menţionate ştiau prea bine definiţia lui Karl Marx, potrivit căreia societatea comunistă se va caracteriza printr-o abundenţă de bunuri materiale şi spirituale care va permite realizarea unui deziderat fundamental al omului: „De la fiecare după munca sa, fiecăruia după necesităţi”. Ori, este cunoscut că în nici o ţară aşa-zis comunistă nu s-a realizat acest deziderat, ci din contra, s-a înregistrat, mai ales de la sfârşitul anilor '70, o deteriorare a situaţiei economice, materiale, cu consecinţe grave asupra nivelului de trai al populaţiei. S-a ajuns în unele state – ca de exemplu în România – la introducerea de cartele şi raţii la principalele produse de consum. Din punct de vedere spiritual, existenţa cenzurii, a controlului ideologic asupra învăţământului, ştiinţei şi culturii a îngustat considerabil libertatea de expresie artistică şi satisfacţia intelectuală. Lipsa posibilităţii de opţiune politică, restricţiile impuse de regim afectau grav necesitatea fiinţei umane de a se manifesta liber în spaţiul public. Conştienţi de această realitate, conducătorii statelor respective au lansat lozinca potrivit căreia „comunismul este visul de aur al omenirii”, un ideal îndepărtat, care putea fi atins prin eforturi şi sacrificii pe care generaţiile prezente trebuiau să le facă pentru fericirea copiilor şi nepoţilor lor. Aceştia urmau să trăiască în comunism. O asemenea perspectivă justifica, în mentalitatea liderilor partidelor respective, privaţiunile la care erau supuşi cetăţenii: aveau un loc în istorie pentru paşii făcuţi spre vârful dealului, de unde aveau să vadă zorii luminoşi ai comunismului. Se acredita astfel o nouă religie, a muncii şi sacrificiului, pentru colectivitate, care tindea să ia locul creştinismului. Religia creştină preconizează ideea că abstinenţa şi suferinţa din această lume vor fi răsplătite pe lumea cealaltă, care va fi veşnică, unde se afla Raiul, cu râuri de lapte şi miere, cu munţi de pilaf, precum şi cu flori şi păsări care delectau sufletele credincioşilor. Noua religie – a comunismului ca liman al fericirii – căuta să estompeze nu doar realitatea, ci însăşi teoria lui Marx despre societatea în care fiecare ar obţine tot ce doreşte, „după necesităţi”. În realitate, nu a existat şi nu va exista vreo societate care să satisfacă asemenea deziderate, deoarece dorinţele, aspiraţiile, pretenţiile, necesităţile oamenilor cresc de la o generaţie la alta în progresie geometrică. Vom da câteva exemple: în anul 1900, cine aveau un automobil era un om cu stare materială deosebită sau un
10

extravagant; în 2000 automobilul a devenit o necesitate şi un bun comun, nefiind puţine cazurile când fiecare membru al unei familii are propria maşină; astăzi, nimeni nu mai este impresionat când vede un automobil, doar marca sau puterea acestuia, măsurată în cai putere, poate trezi interesul unora. În anii '30 ai secolului trecut, televizorul era o raritate şi o curiozitate tehnică; în prezent, televizorul a devenit un obiect comun, o necesitate, astfel că s-a ajuns – în multe familii – ca aceasta să fie instalat în fiecare cameră, ba chiar şi în bucătărie. Un alt exemplu poate fi calculatorul: în anii '50 el era un obiect ieşit din comun, pentru ca după 2000 să devină nelipsit în activitatea oricărui funcţionar, conducător de întreprindere, intelectual şi chiar muncitor; astăzi copii de 5-6 ani simt nevoia să lucreze pe calculator şi să navigheze pe internet, făcând-o cu dezinvoltură de adevăraţi maeştri. Este evident că asemenea exemple se pot da cu sutele şi cu miile, pentru a demonstra cât de utopică a fost teoria lui Karl Marx. Cei care susţin că în statele Tratatului de la Varşovia, dar şi în Albania, Iugoslavia ar fi existat regimuri comuniste, sau că ele există încă în China, Vietnam, Coreea de Nord şi Cuba, utilizează un argument imbatabil: existenţa proprietăţii comune (colectiviste) asupra mijloacelor de producţie (întreprinderi industriale, bănci, căi ferate, terenuri agricole etc. etc.). În realitate, dincolo de formulele teoretice vehiculate, muncitorii nu au fost şi nu s-au simţit proprietari ai fabricilor în care lucrau, după cum nici ţăranii cooperatori nu credeau că pământul le aparţine. A fost o proprietate gestionată de aparatul de partid şi de stat, care impunea normele de lucru, cantitatea şi calitatea materiilor prime, desfăşurarea procesului tehnologic, caracteristicile produsului finit, piaţa de desfacere şi preţul acestuia. Lozincile potrivit cărora poporul era „stăpân” pe soarta sa, că el era deţinătorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale s-au dovedit a fi complet false. Evenimentele din 1989 au demonstrat foarte limpede că muncitorii şi ţăranii erau ostili proprietăţii comune, care nu era a lor. Revenind pe terenul analizei documentelor vremii, se cuvine menţionat că pentru aprecierea regimului politic dintr-o ţară se impunea analiza Constituţiei, care stabileşte structura puterii şi modul de exercitare a acesteia. Dincolo de caracterul pur formal, declarativ al drepturilor şi libertăţilor democratice, se cuvine reţinut faptul că în toate Constituţiile din ţările menţionate orânduirea de stat era apreciată ca fiind socialistă. Nici una, dar absolut nici una, dintre Constituţiile din Uniunea Sovietică, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, Polonia, România, Ungaria nu menţionau că regimul politic ar fi comunist. Cităm, cu titlul de exemplu, Constituţia Republicii Socialiste România, votată în august 1965, care
11

menţiona la art. 2: „în strânsă unire, clasa muncitoare – clasa conducătoare în societate –, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condiţiile trecerii la comunism”3. Formulări similare existau şi în legile fundamentale ale celorlalte state avute în vedere. O altă categorie de documente care necesită o cercetare atentată este aceea care provenea de la conducerea partidelor respective. Din punctul de vedere al stadiului de dezvoltare a societăţii în anii '80, partidele comuniste din Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, Ungaria şi Iugoslavia afirmau că ele construiesc societatea socialistă dezvoltată. În România a fost adoptat în 1974, Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism4, în care se menţiona: „În concordanţă cu noile condiţii, el [Programul] trasează obiectivele fundamentale ale etapei următoare din istoria României socialiste”. Documentul conţinea mai multe aprecieri, între care şi aceea că: „în condiţiile făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate se accentuează realizarea unor principii ale treptei superioare comuniste”. Erau reiterate principiile formulate de Karl Marx şi se conchidea: „Comunismul presupune realizarea unui înalt nivel al forţelor de producţie, pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, asigurarea unei producţii de bunuri materiale care să satisfacă din plin toate necesităţile, determinate ştiinţific, ale populaţiei”. Perioada de trecere era apreciată la 20-25 de ani, ceea ce însemna că abia după anul 2000 se punea problema trecerii la edificarea societăţii comuniste. În Uniunea Sovietică, Nichita Sergheevici Hruşciov şi Leonid Ilici Brejnev au susţinut că ţara lor încheiase etapa socialistă şi începea construirea societăţii comuniste. Mihail Gorbaciov a renunţat la asemenea declaraţii triumfaliste şi a apreciat că socialismul însuşi se afla în criză şi trebuia reformat pentru glasnosti şi perestroika. Analiza documentelor elaborate de partidele care conduceau aceste ţări arată limpede că nici unul, dar absolut nici unul, nu aprecia că se aflau în fruntea unor ţări comuniste sau că ar construi societatea comunistă. Nici un lider din Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, Polonia, R.D. Germană, Ungaria sau Uniunea Sovietică nu afirma că regimul politic din ţara lor ar fi unul comunist. Se spune că Mihail Gorbaciov ar fi încercat
3 4

„Buletinul oficial al Republicii Socialiste România”, nr. 1 din 21 august 1965. Congresul al Xl-lea al Partidului Comunist Român. 25-28 noiembrie 1974, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 614-749.

12

să reformeze regimul comunist prin perestroika şi glasnosti. În realitate, Gorbaciov nu s-a referit absolut niciodată, dar absolut niciodată, la reformarea comunismului. În decembrie 1988 el declara: „Suntem în prezent preocupaţi la cel mai înalt nivel de clădirea unui stat socialist de drept”5. În februarie 1989, acelaşi Mihail Gorbaciov afirma: „Cercetările noastre actuale au drept scop găsirea unei modalităţi mai puţin dureroase, poate un mijloc optim de a da socialismului o faţă umană, un chip de om”6. Aşadar, după mai mult de şapte decenii de la preluarea puterii politice, P.C.U.S. nu aprecia că asigurase evoluţia Rusiei (Uniunii) Sovietice pe calea comunismului. Deoarece se foloseşte în mod curent expresia: „în decembrie 1989 a fost răsturnat regimul comunist din România”, menţionăm că în Raportul prezentat la Congresul al XIV-lea al P.C.R., din noiembrie 1989, de Nicolae Ceauşescu, secretarul general al P.C.R., se aprecia că acel Congres marca trecerea României la o nouă etapă de dezvoltare: „la realizarea fazei superioare a Programului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi crearea condiţiilor necesare înfăptuirii în viaţă a principiilor de muncă şi viaţă comuniste”7. Momentul trecerii la construirea comunismului era mai îndepărtat faţă de cel stabilit în 1974. Programul – directivă adoptat la Congres prevedea dezvoltarea economio-socială a României până în anii 2000 – 2010, „în vederea îndeplinirii neabătute a Programului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism”. Cu alte cuvinte, cu mai puţin de o lună înainte de revoluţia din decembrie, Nicolae Ceauşescu considera că România se afla în etapa făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate, urmând ca după 2010 să apară posibilitatea trecerii la realizarea „principiilor comuniste”. Cu toate acestea, numeroşi oameni politici, ziarişti, politologi şi istorici nu au ezitat să afirme că în decembrie 1989 a fost înlăturat regimul comunist din România. Dacă Ceauşescu s-ar ridica din mormânt şi ar afla cum este caracterizat regimul în fruntea căruia s-a aflat, foarte probabil că s-ar întoarce înapoi, liniştit, că nu este vorba despre el. O analiză atentă a situaţiei concrete din statele conduse de partidele comuniste arată că, în fapt, ele nu au realizat „visul de aur al omenirii” preconizat de Karl Marx. Aceste partide s-au inspirat din învăţătura marxist5

Mihail GORBACIOV, Memorii. Traducere de Radu Pontbriant, Bucureşti, Editura Nemira, 1994, p. 219. 6 Ibidem, p. 227. 7 Nicolae CEAUŞESCU, Raport la cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român. 20 noiembrie 1989, Bucureşti, Editura Politică, 1989, p. 114.

13

leninistă şi au realizat: lichidarea societăţii burgheze bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi crearea „proprietăţii socialiste”; desfiinţarea claselor sociale şi lichidarea vechilor elite; o anumită omogenizare a societăţii în vederea constituirii „poporului unic muncitor”; guvernarea unui singur partid, care aplica „dictatura proletariatului” (din anii '70 s-a renunţat la această denumire, folosindu-se cea de „democraţie revoluţionară”); controlul ideologic asupra învăţământului, ştiinţei şi culturii; impunerea unui model unic de existenţă a fiecărui cetăţean, considerat a fi o rotiţă în marele angrenaj al societăţii socialiste etc. Un asemenea regim, în care partidul comunist se considera „centrul vital al naţiunii” şi singurul îndreptăţit să conducă, în care cetăţeanului îi era anulat orice drept de opţiune liberă, democratică, era – dincolo de sloganul potrivit căruia „socialismul se construieşte cu poporul, pentru popor” – un regim totalitar. Cum de-a lungul istoriei au existat mai multe tipuri ale unui astfel de regim, apreciem că în statele din Europa Centrală şi de Sud-Est, în care puterea aparţinea partidelor comuniste, acest regim a fost unul socialisttotalitar. Socialist – pentru că aşa rezultă din toate documentele oficiale din perioada respectivă, iar un istoric nu are dreptul să facă abstracţie de aceste documente, sau să le înlocuiască pentru a-şi impune propria schemă teoretică. În acelaşi timp, istoricul nu trebuie să cadă în capcana sloganurilor oficiale ale timpului şi nici ale celor ulterioare, ci să analizeze modalitatea concretă în care acţiona regimul respectiv. Iar această analiză conduce la concluzia că a fost un regim totalitar, în care individul era obligat să se subordoneze fără nici o rezervă sau împotrivire directivelor celor care pretindeau că reprezintă întregul, adică „poporul”. Toate pârghiile de conducere aparţineau unui partid-stat, iar orice opoziţie era drastic sancţionată. În timpul unui asemenea regim sute de mii şi chiar milioane de oameni au fost lichidaţi pentru simplul motiv că aveau o altă opţiune decât cea oficială. Credem că se impune necesitatea unor analize şi dezbateri aprofundate, pe bază de documente, a regimului politic din anii 1948-1989, fără scheme şi idei preconcepute. În mod cert, statele din zona centrală şi de sudest a Europei nu au avut o evoluţie lineară, de-a lungul celor 45 de ani cât a durat regimul socialist-totalitar. În esenţă, se pot desprinde câteva etape: în anii 1945-1948 în statele aflate în sfera de influenţă sovietică, partidele comuniste au devenit partide de guvernământ. Ele au colaborat cu alte forţe politice, în cadrul unor fronturi, populare sau democratice, întărindu-şi mereu poziţiile. Spre sfârşitul acestei perioade, „tovarăşii de drum” au fost abandonaţi, partidele comuniste devenind singurele (sau principalele) forţe de guvernământ.
14

În anii 1948-1952 s-a desfăşurat un proces extrem de alert, prin care au fost impuse, în toate domeniile, structurile de tip sovietic, s-a acţionat pentru lichidarea fizică a adversarilor politici. A fost perioada celor mai crunte represiuni; lozinca lui Stalin, potrivit căreia pe măsura înaintării pe calea socialismului „lupta de clasă se ascute”, a fost aplicată pe scară largă şi cu efecte devastatoare asupra elitelor (politice, culturale etc.). După moartea lui Stalin (în 1953), s-a înregistrat o anumită relaxare internă, o tendinţă de reformare a sistemului totalitar. Pe această linie s-a înscris Raportul lui N.S. Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., din februarie 1956, în care a fost condamnat cultul personalităţii lui Stalin şi au fost dezvăluite numeroasele crime, cărora le-au căzut victimă milioane de cetăţeni sovietici. Pe acest fond, au apărut unele încercări reformatoare în statele socialiste, mai ales în Polonia şi Ungaria. Dacă situaţia din Polonia a putut fi ţinută sub control, în Ungaria s-a ajuns, în noiembrie 1956, la lupte de stradă, ca urmare a intervenţiei trupelor sovietice. La rândul său, conducerea Partidului Muncitoresc Român, acţionând cu multă prudenţă, a reuşit să obţină retragerea Armatei Roşii din România în 1958. În anii '60 a avut loc o diversificare a opţiunilor, în limitele regimului socialist-totalitar; alături de conduceri foarte obediente (precum cele din Bulgaria şi din R.D. Germană), manifestându-se tendinţe centrifuge faţă de Uniunea Sovietică. Pe această linie s-au înscris Declaraţia din aprilie 1964, adoptată de Partidul Muncitoresc Român, şi încercarea Partidului Comunist din Cehoslovacia de a instaura un „socialism cu faţă umană” (după expresia lui Alexander Dubcek) în 1968. În timp ce acţiunea românească a avut un anumit succes, „primăvara de la Praga”, a fost înăbuşită de trupele Tratatului de la Varşovia (mai puţin ale României, care a condamnat această intervenţie). În anii '70-'80, internaţionalismul proletar a fost înlocuit cu „patriotismul socialist”. Evoluţiile au fost contradictorii: în Uniunea Sovietică, după înlăturarea lui Hruşciov (1964), a urmat o lungă perioadă de stagnare, în „era Brejnev”; apoi, din 1985, s-a înregistrat o acţiune de reformare a sistemului socialist-totalitar (politica de glasnosti şi perestroika), iniţiată de Gorbaciov. Asemenea evoluţii s-au manifestat şi în celelalte state, mai ales în Ungaria şi Polonia. O situaţie atipică a cunoscut România, care, sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, după o perioadă reformatoare, s-a plasat, de la începutul anilor '80, pe poziţii tot mai rigide şi mai conservatoare. Anul 1989 a găsit regimurile socialist-totalitare din Europa Centrală şi de Sud-Est în plină criză, dar cu situaţii concrete diferite. În cele mai multe
15

ţări, acestea s-au reformat din interior, prin schimbarea echipelor de conducere. Noii lideri au permis apariţia unor forme de pluralism politic, au iniţiat un dialog cu forţele reformatoare, democratice. În România, dintr-o multitudine de motive, între care politica lui Nicolae Ceauşescu, exacerbarea cultului personalităţii, lipsa unei „echipe de schimb” în conducerea P.C.R. şi a unei societăţi civile (chiar incipiente), regimul a cunoscut o dramatică involuţie, cu consecinţe extrem de negative asupra întregii societăţi. Acest regim a fost spulberat în decembrie 1989, printr-o amplă mişcare populară, care a impus revenirea la un regim democratic, în consens cu evoluţiile din Europa acelui an.

16

DEGENERAREA BIROCRATICĂ A SOCIALISMULUI ÎN ROMÂNIA
Florin CONSTANTINIU*

Abstract: The Bureaucratic Degeneration of Socialism
in Romania The article examines the formation and the function of the „new class” of bureaucrats in the Soviet régime and in the socialist countries, included in the Soviet sphere of hegemony, especially in Romania. The author shares Rakovskij’s views on „the professional risks of power” and discusses the place of the bureaucratic class in communist Romania. In his mind, the grotesque forms of Ceausescu’s cult of personality can be explained by the peasant background of the majority of the ruling class in Romania. The collapse of the communist régime was the result of the economic inefficiency and the fracture between the party apparatus and the people. Keywords: communism, Romania, bureaucratic class, degeneration, socialism. 1. România, ţară a contrastelor Aflat în România, în vara anului 1939, ziaristul american Cyrus Sulzberger nota mai târziu în memoriile sale: „Dacă o ţară a meritat vreodată o revoluţie a fost România de atunci”.1 Opinia ziaristului fusese provocată de înapoierea materială şi spirituală în care trăia majoritatea populaţiei României, în speţă ţărănimea. Contrastele societăţii româneşti din acea perioadă au fost sesizate şi de britanicul Ivor Porter (mai târziu, agent secret al Special Operations Executive în România), care remarcă în amintirile sale polul de bogăţie şi modernitate, reprezentat de elite, şi cel de sărăcie şi primitivism al populaţiei de rând.2 Bogata recoltă de imagini a fotografului german Willy Pragher (1908-1992) pune în lumină, mai puternic decât orice text, marile decalaje economice şi sociale din interiorul societăţii româneşti, între palierul elitelor şi palierul maselor.3 Cauzele
* Membru al Academiei Române. 1 C.L. Sulzberger, Dans le tourbillon de l’histoire, Paris, Albin Michel, 1971, p. 91. 2 Ivor Porter, Operaţiunea Autonomous, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 12-13. 3 Willy Pragher, Brechungen. Rumäniche Bildräume, 1924-1944, Thorbeck, 2007.

17

acestor fenomene şi, mai ales, ale rămânerii în urmă a României necesită o discuţie specială, care iese din cadrul articolului de faţă. Ne limităm, aşadar, să trimitem la valoroasa culegere de studii, coordonată de Daniel Chirot, în cuprinsul căreia întreaga arie est-europeană este supusă investigaţiei din acest punct de vedere.4 Drumul pe care se angajase România în perioada interbelică ar fi dus – probabil – la atenuarea contrastelor şi la depăşirea înapoierii, dar procesul ar fi fost îndelungat („durata lungă” a istoriei). Forţarea cursului istoric reclama transformarea rapidă a structurilor economice şi sociale într-un ritm revoluţionar, chiar dacă schimbarea nu avea să fie o revoluţie violentă. O autoritate politică – în opinia noastră – beneficiind de tehnocraţi competenţi şi de posibilitatea unei planificări curente şi de perspectivă ar fi putut să-şi asume misiunea unei radicale prefaceri a societăţii româneşti, asigurându-i astfel progresul spre binele populaţiei. Ca, de atâtea ori în istoria românilor, un scenariu de acest tip... „n-a fost să fie”! Transformările profunde de care avea nevoie România nu au fost înfăptuite prin cercetarea şi satisfacerea nevoilor organice ale societăţii româneşti, ci ca urmare a ocupaţiei sovietice, a instaurării, din voinţa Moscovei, a regimului comunist şi a includerii României în sfera de hegemonie a Uniunii Sovietice. În locul unei revoluţii endogene (generată organic de realităţile locale), România a cunoscut o revoluţie exogenă (adusă din afară).5 În opinia noastră, termenul de „revoluţie” are două înţelesuri: a) acţiune violentă, cu participarea populaţiei, în urma căreia are loc un transfer de putere; b) ansamblu de schimbări profunde la nivel politic, economic, social, cultural, petrecut într-o perioadă de câţiva ani. Există astăzi tendinţa, în România, de a contesta caracterul de revoluţie evenimentelor din octombrie/noiembrie 1917, desfăşurate la Petrograd. Se acceptă Revoluţia din februarie, dar nu şi cea din Octombrie, calificată drept o lovitură de stat. Lăsând la o parte motivaţiile politice ale unei asemenea poziţii, credem că, din punctul de vedere al interpretării istorice, ea este greşită. Chiar dacă transferul de putere de la Guvernul
4

Daniel Chirot (coordonator), Originile înapoierii în Europa de Est, Bucureşti, Editura Corint, 2004. Studiile îmbrăţişează o amplă perioadă: din evul mediu până la începutul secolului al XX-lea; pentru evoluţia societăţii româneşti, vezi studiul bine gândit şi sintetic, întocmit de Bogdan Murgescu şi Mirela Luminiţa Murgescu, Aufbruch in die Moderne?, în vol. Willy Pragher, Brechungen..., l. c., p. 53-66. 5 J.-B. Duroselle, L’Europe de 1815 à nos jours, Paris, PUF, 1967, p. 262-263.

18

provizoriu la alianţa dintre bolşevici şi socialiştii-revoluţionari de stânga a avut caracterul unei lovituri de stat, dată de o minoritate pe cât de violentă pe atât de hotărâtă în a obţine puterea, este de netăgăduit că în Rusia s-a declanşat un proces revoluţionar de o amploare atât de mare încât o eminentă sovietologă ca Hélène Carrère d’Encausse scrie despre „trei revoluţii distincte, ale căror scopuri erau divergente: revoluţia ţărănească, revoluţia muncitorească, revoluţia naţională”.6 În Rusia, a avut loc, aşadar, după octombrie 1917, o revoluţie, desfăşurată în două faze: revoluţia „de jos” (1917-1918), când bolşevicii s-au sprijinit pe concursul unor segmente importante ale societăţii, muncitori şi ţărani, cu precădere, şi „revoluţia de sus” (1929-1933), impusă şi realizată de Stalin şi birocraţia de partid, revoluţie în cursul căreia s-a început industrializarea forţată şi colectivizarea forţată, prin repudierea NEP-ului.7 În desfăşurarea acestor faze ale procesului revoluţionar, partidul comunist, asociat atât de strâns cu aparatul de stat încât se poate vorbi de Partidul-Stat, a jucat un rol decisiv. „În acest fel, bolşevismul a dobândit o bază socială pe care nu o dorea şi pe care nu a recunoscut-o imediat: birocraţia”.8 În acelaşi timp, moştenirea Rusiei ţariste cu armata sa de cinovnici apăsa atât de puternic asupra noului aparat de partid şi de stat, încât modelul stalinist de socialism a apărut ca un „hibrid de marxism şi ţarism”.9 2. Degenerarea birocratică a socialismului în URSS Între aparatul de partid şi de stat şi populaţie a apărut o fractură, care s-a lărgit progresiv. Christian (Hristo) Rakovski a analizat cel dintâi cu maximă profunzime ceea ce el a numit „riscurile profesionale ale puterii”, făcând o comparaţie între iacobini şi bolşevici. Într-o lungă scrisoare către G.B. Valentinov (2-6 august 1928), Rakovski a încercat să identifice cauzele scăderii activismului maselor (care luptaseră, totuşi, în Revoluţie şi în Războiul civil!), a pasivităţii acestora şi a bolşevicilor de rând, a scandalurilor de la nivelul vârfurilor. În descendenţa ideatică a scrisorii lui Rakovski se plasează Noua clasă a lui Milovan Djilas şi Nomenklatura lui Mihail Vozlenski.
6

Hélène Carrère d’Encausse, Lénine. La Révolution et le pouvoir, Paris, Flammarion, 1979, p. 81. 7 Robert C. Tucker, Stalinism as Revolution from Above, în vol. Stalinism. Essays in Historical Interpretation, ed. Robert C. Tucker, New York, Londra, W.W. Norton & Co, 1977, p. 77 şi urm. 8 Moshe Lewin, The Social Background of Stalinism, în vol. Stalinism..., l. c., p. 114. 9 Ibidem, p. 136.

19

Din cuprinsul valorosului text al lui Rakovski10, rândurile de cel mai mare interes pentru problema discutată aici sunt: „Funcţia a schimbat organul însuşi, adică psihologia celor însărcinaţi cu diverse funcţii de conducere în administraţia de stat sau în economia de stat s-a schimbat într-o asemenea măsură, încât ei au încetat să mai fie nu numai obiectiv, ci şi subiectiv, nu numai fizic, ci şi moral o parte a clasei muncitoare”.11 Este de mirare că Rakovski nu a cunoscut sau nu a citat des amintita formulă a lordului Acton: „Orice putere corupe, iar puterea absolută corupe absolut”. Ruptura dintre birocraţie şi clasa muncitoare în statul sovietic a fost denumită de opoziţia troţkistă degenerarea birocratică a socialismului12, a cărei realitate este de netăgăduit. 3. Degenerarea birocratică a socialismului în România La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, înaintarea Armatei Roşii în ţările Europei Central-Răsăritene şi de Sud-Est precum şi înţelegerile dintre URSS, SUA şi Marea Britanie au oferit Moscovei posibilitatea de a-şi crea un „brâu de securitate” la frontierele vestice, prin controlul exercitat asupra ţărilor „eliberate” de Armata Roşie. Intenţiile lui Stalin în privinţa regimului şi statutului acestor ţări necesită o discuţie specială, care nu poate fi desfăşurată aici. Este de reţinut însă cele spuse de Stalin în discuţia cu delegaţia iugoslavă, condusă de I.B. Tito, în aprilie 1945: „Acest război nu este ca acele din trecut. Cine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social, până unde înaintează armata sa. Nu ar putea fi altfel”.13 Transpare din aceste cuvinte intenţia lui Stalin de a impune în ţările din sfera sovietică de influenţă sistemul socialist. Iniţial, Stalin voia să lase fiecărui ţări libertatea de a-şi alege, în funcţie de particularităţile sale „calea spre socialism”. Odată cu lansarea Planului Marshall, Stalin a hotărât să-şi intensifice controlul asupra ţărilor-satelite: a fost creat Cominformul (septembrie 1947) şi a fost impus modelul sovietic de socialism tuturor statelor din blocul sovietic.14
10

Textul în limba rusă al scrisorii lui Rakovski în „Skepsis. Naucino-prosvetitlenîi jurnal”, nr. 2/2002, www.scepsis.ru. O traducere italiană: Christian Rakvoskij, I pericoli professionali del potere, Roma, Ed. Samona e Savelli, 1967; un amplu rezumat al scrisorii la Pierre Broué, Rakovski ou la Révolution dans tous les pays, Paris, Fayard, 1996, pp. 303-306. 11 Christian Rakvoskij, I pericoli...., l. c., p. 37. 12 Pentru evoluţia vederilor lui Troţki în această problemă, vezi Robert H. McNeal, Trotskyst Interpretations of Stalinism, în vol. Stalinism…, l. c., p. 30 şi urm. 13 Milovan Djilas, Besedî so Stalinîm, Moscova, Ţentrpoligraf, 2002, p. 131-132. 14 Vezi Galina P. Muraschko, Albina F. Noskova, Tatjiana W. Wolokitina, Das Zentralkomitte der WKP(B) und das Ende der „nationalen Wege zum Sozialismus”, „Jahrbuch für Historische Kommunismus-forschung”, 1994, p. 9 şi urm.

20

În România, regimul comunist a fost impus de Stalin la 6 martie 1945, în urma acordului de procentaj Churchill-Stalin, din 9 octombrie 1944, iniţial sub forma unei coaliţii controlate de comunişti – „guvernul de largă concentrare democratică dr. Petru Groza” – apoi, din 1948, sub forma monopolului puterii, deţinute de comunişti. În momentul propulsării la vârful puterii, comuniştii nu dispuneau de cadrele necesare pentru a exercita autoritatea. Stenogramele discuţiilor din conducerea de partid sau dintre conducere şi cadrele locale dezvăluie fragilitatea şi nesiguranţa comuniştilor, deveniţi partid de guvernământ. În şedinţa din 14 decembrie 1944 cu delegaţii regionalelor de partid, Ana Pauker spunea, într-un acces de sinceritate: „Tovarăşi, puneţi mâna pe piept şi vorbiţi drept. Dacă, ferească Dumnezeu, la tine, la Constanţa, la tine, la Galaţi, şi la tine, la Iaşi, ar pleca ultimul ostaş roşu, ce ar deveni organizaţia de Partid de acolo şi ce ar deveni toţi prefecţii şi toţi poliţiştii (instalaţi de comunişti – n. n.) [...] Norocul nostru este că Armata Roşie va mai sta o bună bucată de vreme aici”.15 În momentul când intrarea Armatei Roşii în România a oferit PCdR şansa nesperată de a lua puterea, el era un partid scheletic prin efective şi sectar în raport cu societatea românească. Belu Zilber a „inventariat” categoriile intrate în partid, în perioada interbelică: „Unguri şi bulgari care doreau despărţirea de România, muncitori care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziţi de antisemitism, şomeri fără profesiune definită sau profesionişti mediocri, politicieni nerealizaţi şi nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bovarizate, copii sătui de şcoală”.16 Acest nucleu al PCdR s-a aflat la originea „noii clase” despre care a scris Milovan Djilas. El observă corect că, spre deosebire de clasele din trecut, care, întâi se formau şi se dezvoltau pentru a ajunge la apoi putere „clasa cea nouă s-a format neîndoios doar după ce a ajuns la putere”.17 Ana Pauker avea dreptate când îi spunea industriaşului (şi agentului secret britanic), Rică Georgescu, care afirmase că PCdR cu ai săi 800 de membri nu va ajunge la putere: „Da, cu un partid de opt sute de membri care – în timp ce Armata Roşie se întremează în România – va creşte cu mii şi zeci de mii”.18
15

Stenogramele şedinţelor Conducerii PCR (23 septembrie 1944-26 martie 1945), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2003, p. 190-191. 16 Herbert (Belu) Zilber, Actor în procesul Pătrăşcanu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997, p. 25. 17 Milovan Djilas, Noua clasă. O analiză a sistemului comunist, New York, Rausen Bros. Publishers, 1958, p. 40. 18 Ivor Porter, op. cit., p. 290.

21

Fluxul de adeziuni la Partidul Comunist Român, devenit din 1948 Partidul Muncitoresc Român, a avut motivaţii diverse, de la convingerea sinceră şi dezinteresată că socialismul va asigura un progres substanţial României până la oportunismul cel mai josnic. În principiu, principalul obiectiv al regimurilor comuniste era industrializarea ţării, ca mijloc de scoatere a ei din starea de înapoiere19 (evident, gradul de înapoiere era diferit în ţările blocului sovietic). Industrializarea a fost principalul obiectiv al regimurilor comuniste, obiectiv căruia i s-au adăugat colectivizarea agriculturii, electrificarea şi alfabetizarea. În ansamblu, toate aceste direcţii de dezvoltare trebuiau să facă din România o ţară prosperă şi înaintată. Pentru ca ţelurile fixate să fie atinse era nevoie ca elita politică să dea dovadă de patriotism şi competenţă. Atât timp cât soarta României a fost hotărâtă la Moscova, iar liderii de la Bucureşti au fost simple marionete ale Kremlinului, patriotismul a fost covârşit de internaţionalismul proletar/socialist, care proclama: „Nu poţi fi patriot dacă nu iubeşti Uniunea Sovietică”. Pe măsură ce elita politică s-a consolidat şi nu a mai depins de sprijinul nemijlocit al URSS (aşa cum îl prezenta Ana Pauker!), ea a căutat să se racordeze la tradiţiile naţionale – evident, în măsura în care erau compatibile cu obiectivele regimului – şi a trecut de la comunismul internaţionalist la comunismul naţional. Tranziţia a debutat la începutul anilor ’60 (sfârşitul perioadei lui Gheorghiu-Dej) şi s-a intensificat după 1965 (instaurarea regimului Ceauşescu). Noua orientare a coincis – fără ca între ele să existe o legătură genetică – cu o schimbare în compoziţia noii clase. Pe măsura desfăşurării procesului de industrializare, o însemnată parte a populaţiei rurale a fost atrasă la oraş. Nu dispunem de date fiabile privind fluxul rural în mediul urban şi, mai ales, privind pătrunderea elementului ţărănesc în noua clasă a birocraţiei de partid şi de stat. Datele de care dispunem nu ne permit să ştim cu exactitate ponderea elementelor de origine ţărănească în organele de conducere ale Partidului şi statului, eventuale stagii premergătoare în industrie etc. În ce ne priveşte, credem că, din anii ’60, asistăm la o „ruralizare” masivă a aparatului de partid şi de stat, observabilă simbolic în trecerea puterii de la muncitorul Gheorghiu-Dej la ţăranul Nicolae Ceauşescu. Înainte de a continua argumentarea noastră, o observaţie se impune: nu
19

Milovan Djilas, op. cit., p. 44: „Fără industrie, noua clasă nu-şi poate întări nici poziţia, nici autoritatea”.

22

aderăm la orientarea actuală, care prezintă regimul Ceauşescu drept faza cea mai sumbră a regimului comunist. Oricine are cunoştinţe elementare de istorie contemporană a României, ştie că marile orori ale perioadei comuniste s-au petrecut în timpul lui Gheorghiu-Dej, cu precădere în perioada stalinistă. Nu discutăm aici cauzele demonizării lui Ceauşescu şi a trecerii sub tăcere a crimelor perioadei lui Gheorghiu-Dej. Ceea ce ne interesează în discuţia noastră este că, fie şi în absenţa statisticilor, se poate susţine că aparatul de partid şi de stat a cunoscut o puternică infuzie de element rural începând cu anii ’60. Dacă ţăranul român ar fi fost cel descris de sămănătorism sau poporanism, fenomenul s-ar fi putut dovedi, poate, benefic pentru socialism. În realitate, departe de a fi un virtuos mioritic, gata să se cunune cu moartea, în faţa adversităţilor, ţăranul a răspuns veacurilor de vicisitudini istorice, prin fuga de muncă („munca este duşmanul lor” notează călătorul Weismantel, în 1713)20 şi printr-o viclenie resemnată. Aceste trăsături ale psihicului social rural şi-au pus pecetea asupra birocraţiei de partid şi de stat şi a imprimat o notă de grotesc degenerării birocratice a socialismului în România. Formele luate de cultul personalităţii lui N. Ceauşescu nu ar fi fost posibile fără această bază de activişti inculţi şi obedienţi, fugind de muncă din satele lor şi acceptând cu şiretenie beneficiile noului statut de „activişti”. Sistemul socialist de tip sovietic era condamnat la prăbuşire, potrivit criteriilor de bază ale marxismului: el nu putuse să asigure o productivitate sporită a muncii în raport cu capitalismul. În confruntarea dintre cele două orânduiri, socialismul sovietic (repetăm, un pseudosocialism) a fost înfrânt. Eşecul lui a venit din incapacitatea de a găsi formele care să integreze cei doi stimuli de progres: cointeresarea şi concurenţa. Sistemul rigid de planificare excludea cele două surse de progres şi împrospătare. Socialismul de tip sovietic nu avea şanse de supravieţuire21 din punct de vedere economic. Mai devreme sau mai târziu, el urma să falimenteze. Impus ţărilor din sfera de hegemonie sovietică, acest socialism trebuia să cunoască aceeaşi soartă ca şi a celui din ţara-mamă. Respingerea de masă a orânduirii socialiste în ţările est-europene a făcut ca fenomenul să se petreacă însă mai întâi în „brâul de securitate” al URSS (1989) şi apoi în metropola sovietică (1991).
20 21

Firea românilor (coord. Daniel Barbu), Bucureşti, Ed. Nemira, 2000, p. 26. Inevitabilitatea prăbuşirii a fost convingător anunţată de Emmanuel Todd, La chute finale. Essai sur la décomposition de la sphère soviétique, Paris, R. Laffont, 1976.

23

Căderea a venit însă nu numai din cauzele economice, amintite mai sus, ci şi din raportul tensionat dintre „noua clasă” a birocraţiei de partid şi de stat şi restul populaţiei. Aroganţa şi privilegiile (denunţate de-a lungul existenţei socialismului de Rakovski, Troţki, Djilas, Vozlenski etc.) au făcut ca această clasă politică să atragă tot mai mult şi mai intens ostilitatea populaţiei, care a văzut în ea principalul adversar de înlăturat. Lupta de clasă, invocată de nomenclatură pentru a-şi justifica statutul şi represiunea, s-a întors ca un bumerang asupra ei şi a lichidat-o. Restaurarea neocapitalistă care a urmat în Europa de Est a adus o clasă de exploatatori, a cărei avuţie face ca nomenclatura răsturnată să apară aproape ca săracă.

24

BILANŢUL ECONOMIC AL REGIMULUI COMUNIST ÎN ROMÂNIA
Bogdan MURGESCU

Abstract: The Economic Balance Sheet of the Communist Rule
in Romania The article starts with an assessment of the rather secondary importance of the economic dimension in the Romanian post-communist debates regarding the nature and performance of the communist rule, and attempts to assess the economic balance sheet of communist Romania. Using the statistic data collected and analysed by economists after 1989, the author concludes that at the end of the communist rule Romania was on one of the last places in Europe with respect of most relevant economic indicators. For a synthetic assessment, the study focuses on macroeconomic indicators, and especially on the data regarding GDP per capita at Purchasing Power Parity (PPP) compiled by Angus Maddison. These data indicate a deterioration of the relative position of Romania in Europe during World War II and the Soviet occupation of the late 1940s, a significant improvement from the 1950s to the 1970s, and a severe deterioration in the 1980s, caused to a large extent by inadequate policies designed already in the 1970s. In the final section, the study formulates the hypothesis that the different strands of the historical memory of Romanian communism are largely founded on the different economic realities during the formative years of people from different generations. Key words: economic history, communism, Romania, economic growth, historical memory I. Problematica economică în cadrul dezbaterilor post-comuniste despre natura şi bilanţul regimului comunist1 din România În cadrul dezbaterilor de după 1989 despre natura şi bilanţul regimului comunist, problematica economică a avut mai mereu un rol secund,

Profesor universitar dr., Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România 1 În condiţiile în care chiar în cuprinsul acestui număr al revistei „Studii şi articole de istorie” există istorici care argumentează împotriva folosirii termenului „regim comunist” şi care au obţinut chiar folosirea unei denumiri alternative în titlul grupajului din care face parte acest articol, cred că este nevoie să argumentez de ce am optat totuşi pentru folosirea sa. Nu este

25

subordonat* mizelor politice şi ideologice ale acestor dezbateri. Sau, altfel spus, diviziunile politice grave care au dominat spaţiul public românesc începând din ianuarie 1990 au marcat şi raportarea societăţii româneşti la moştenirea economică a perioadei comuniste. În consecinţă, au apărut mai multe linii de interpretare diferite şi chiar divergente, atât la nivelul judecăţilor de ansamblu, cât şi la cel al strategiilor discursive. Un prim grup de interpretare a fost reprezentat de exponenţii puterii instituite după revoluţia din decembrie 1989. În mod firesc, aceştia au acuzat „greaua moştenire” economică lăsată de regimul Ceauşescu, „dezvoltarea haotică, neraţională a economiei, irosirea unor mari valori din avuţia naţională în investiţii costisitoare şi neeficiente, necorelări grave în diverse ramuri ale industriei şi ale economiei în ansamblu”, care „constituie surse de mari greutăţi şi premise obiective pentru instabilitate pe termen
*

în intenţia mea de a deschide aici un „război terminologic”. Cred însă că este nevoie ca cititorii revistei să fie avertizaţi asupra semnificaţiei opţiunilor terminologice. De regulă, opţiunea pentru folosirea unui termen porneşte fie de la existenţa deja a unei convenţii, fie de la ideea unei adecvări superioare a termenului respectiv la realitatea istorică pe care o denumeşte. Termenul „regim comunist” corespunde cerinţei de bază pentru utilizarea unei convenţii, în sensul că este larg folosit atât de specialişti, cât şi de publicul larg, şi nu dă naştere la confuzii inutile. Cuvântul „regim” se referă explicit la structura şi la exponenţii sistemului de conducere politică, evitând deci ca eventualele responsabilităţi negative să fie atribuite întregii ţări şi/sau populaţii supuse respectivului regim. Atributul „comunist” a fost larg folosit în epocă atât de membrii şi partizanii acestui regim – chiar şi atunci când au fost preferate oficial denumiri precum „regim de democraţie populară” sau „regim socialist”, obiectivul fundamental pe termen lung a rămas edificarea unei societăţi comuniste, iar adepţii regimului au continuat să se autodefinească drept „comunişti” – cât şi de adversarii săi, şi a continuat să fie utilizat şi în dezbaterile de după 1989. Cei care resping acest termen pornesc de la ideea că regimul politic care a existat în Uniunea Sovietică timp de peste 7 decenii, iar în alte ţări, inclusiv în România timp de mai mult de 4 decenii, nu a aplicat decât în mică măsură principiile teoriei comuniste formulate de Marx. Pe de altă parte însă, atâta timp cât nu poate fi adus în discuţie măcar un exemplu concret istoric de regim „cu adevărat comunist”, care să fie deosebit radical de cele existente în ţările „socialismului real”, încercarea de a impune constructe alternative alambicate precum „socialism totalitar” în locul folosirii termenului care s-a încetăţenit deja în uzul public este mai degrabă de natură să genereze confuzie decât să ajute la înţelegerea istorică. Cât despre eventuala dorinţă de a „salva simbolic” termenul „comunist” de conotaţiile negative generate de păcatele „socialismului real” şi de a păstra deschisă posibilitatea refolosirii sale ulterioare cu succes la public, aceasta ţine nu de ştiinţă, ci de ideologia politică. Într-o societate democratică, tolerantă cu pluralismul opiniilor, putem accepta dreptul oricărui individ de a susţine o asemenea opţiune, dar aceasta nu înseamnă că trebuie s-o şi împărtăşim. Tocmai din aceste motive am preferat termenul „regim comunist”.

26

îndelungat”2. Această retorică era cu atât mai persuasivă în primele luni de după revoluţie, cu cât ea făcea apel la nemulţumirile încă vii pe care populaţia le acumulase în anii 1980. Pe de altă parte, focalizarea criticii asupra rolului nociv al lui Nicolae Ceauşescu permitea exponenţilor acestui curent de interpretare să evite discuţia mai complicată cu privire la rolul regimului comunist în ansamblul său, şi mai ales contrazicerea memoriei mai degrabă pozitive pe care o aveau mulţi oameni despre situaţia economică din anii ’60-’70. O a doua direcţie de interpretare a venit de la adversarii politici ai noii puteri. Aceştia au acuzat pe Ion Iliescu şi pe adepţii săi că sunt „neocomunişti” şi că, negându-l doar pe Ceauşescu, încearcă de fapt să perpetueze cât mai mult din regimul comunist. În efortul lor de a blama regimul comunist în ansamblul său, ei s-au concentrat însă mult mai mult asupra laturii politice, asupra faptului că regimul comunist fusese impus cu forţa de către sovietici şi asupra represiunii de la sfârşitul anilor 1940 şi din anii 1950. În cadrul acestei argumentaţii, problematica economică a fost iniţial complet marginală; ulterior, criticile s-au concentrat asupra deteriorării situaţiei economice din perioada de după revoluţie, considerată o dovadă a gestiunii proaste a guvernelor post-decembriste3. În fine, dar nu în cele din urmă, eforturile de a valoriza perioada pre-comunistă ca o epocă de normalitate, spre ale cărei valori şi instituţii românii trebuiau să aspire să se întoarcă, a condus şi la un anumit efort de a considera perioada interbelică drept o „epocă de aur” economică, superioară comunismului.
2

Ion Iliescu, Momente de istorie. I – Documente, interviuri, comentarii. Decembrie 1989 – iunie 1990, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 59 (cuvântare ţinută la 7 ianuarie 1990). Având în vedere faptul că starea economică dezastruoasă a ţării şi „subminarea economiei naţionale” constituiseră capete de acuzare împotriva lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu, noua putere a alcătuit şi o comisie, intitulată Comisia pentru studierea şi evaluarea fenomenelor de subminare a economiei naţionale a României în perioada de dictatură, şi care şi-a focalizat criticile asupra ultimei perioade a regimului comunist (vezi sinteza constatărilor acestei comisii în Constantin Ionete, Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă, Bucureşti, Editura Expert, 1993). 3 Astfel, Corneliu Coposu era convins de faptul că „noi avem obligaţia de a schimba aproape integral, nu numai tehnologia noastră dar şi zestrea noastră industrială, pentru că cele mai multe maşini şi unelte cu care se lucrează în economia românească sunt de mult depăşite” (Corneliu Coposu: dialoguri cu Vartan Arachelian, Bucureşti, Editura Anastasia, 1993, p. 146), dar îşi concentra esenţialul criticilor pe neprofesionalismul guvernanţilor de după 1990, care, prin amatorismul şi lipsa lor de prevedere, ca şi prin judecata lor „limitată la concepţiile marxist-leniniste”, au provocat ţării şi populaţiei un traumatism economic ce „putea fi foarte bine evitat” (ibidem, p. 142).

27

Dezamăgirile faţă de evoluţiile din anii 1990 au alimentat un al treilea curent de interpretare, de nostalgie faţă de epoca comunistă. În cadrul acestui curent s-au regăsit variate categorii de nemulţumiţi ai tranziţiei postcomuniste, de la persoane care se maturizaseră/afirmaseră în perioada de relativă deschidere a regimului comunist şi care reacţionau polemic faţă de negările globale a ceea ce era o parte crucială a biografiei lor, până la membri ai sistemului de putere naţional-comunist. Adepţii acestui curent recunosc că în sistemul socialist existaseră şi unele disfuncţionalităţi, dar insistă pe faptul că bilanţul de ansamblu al perioadei comuniste a fost pozitiv şi pe critica virulentă a declinului din anii de după 19894. Aceste trei linii de interpretare, conturate încă de la începutul anilor 1990, s-au menţinut cu minime modificări până în primii ani ai mileniului III. Odată cu trecerea timpului, interesul social pentru bilanţul economic al regimului comunist tinde mai degrabă să scadă decât să sporească. Simptomatic, Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (cunoscut sub numele „Raportul Tismăneanu”), alcătuit în anul 2006 la solicitarea preşedintelui Traian Băsescu şi prezentat public Parlamentului de către acesta, acordă problematicii economice un rol cu totul marginal: astfel, proceselor economice (inclusiv colectivizării agriculturii şi aspectelor represive ale acesteia) le sunt alocate sub 60 din cele peste 800 de pagini ale versiunii tipărite5. Mai mult, deşi Raportul a stârnit numeroase controverse politico-ideologice, partea despre economie nu a provocat nici un fel de reacţie critică sau laudativă, trecând practic neobservată în tumult6. La fel de puţin sunt discutate problemele economice şi în sintezele de istorie a României care cuprind şi perioada comunistă. Desigur, aceste lucrări menţionează restructurarea comunistă a economiei (naţionalizarea şi cooperativizarea, eventual şi trecerea la dezvoltarea
4

Reprezentative pentru această linie de interpretare sunt lucrările coordonate de Aurelian Bondrea, de exemplu Starea naţiunii 1918-1996. Concluzii şi opţiuni pentru România de mâine, pentru viitorul poporului român. Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”, 1996. 5 Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România: raport final. Editori: Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile. Bucureşti, Humanitas, 2007. Capitolele dedicate strict economiei cuprind p. 213-257, la care se mai adaugă circa 3 pagini în prima parte a capitolului dedicat comunismului târziu. 6 O excepţie reprezintă din acest punct de vedere volumul Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Volum coordonat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu, Chişinău, Editura Cartier, 2008, unde unele dintre contribuţii (mai ales, dar nu numai, cele semnate de Adrian-Paul Iliescu şi Andrei State), aduc în atenţie şi nevoia de a cuprinde în analiză realizările regimului comunist pe linia modernizării forţate, a industrializării şi urbanizării societăţii româneşti.

28

planificată), dar apoi nu se mai referă la problematica economică decât cel mult atunci când discută cauzele prăbuşirii regimului la sfârşitul anilor 19807. La rândul lor, sintezele dedicate comunismului românesc evită şi ele analizele economice, şi îşi concentrează demersul asupra aspectelor politice şi ideologice8. Studiile analitice realizate de către economişti9 şi de către sociologi10 n-au fost cu adevărat receptate de către istorici sau de către publicul cultivat în afara cercului îngust al specialiştilor, şi uneori nici măcar în cadrul acestuia. II. Proba adevărului – datele statistice Deşi realitatea economică nu se reduce niciodată la dimensiunea ei cantitativă, nici un bilanţ economic al regimului comunist, la fel ca al oricărei epoci istorice, nu poate face abstracţie de indicatorii statistici. Credibilitatea statisticilor comuniste a fost deseori pusă sub semnul întrebării, şi nu fără îndreptăţire11; pe de altă parte, la începutul anului 1990 specialiştii Comisiei Naţionale de Statistică au făcut un efort substanţial de reconstituire a adevărului pe baza raportărilor primare şi au restabilit un set de date coerent, inclusiv cu elemente retrospective, care a fost publicat în „Anuarul Statistic al României” pe anul 199012.
7

Cf. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999, p. 490-492; Mihai Bărbulescu, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins, Dennis Deletant, Istoria României, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 434-436 (capitol de Dennis Deletant). Problematica economică este în mai mare măsură integrată naraţiunii de ansamblu în Istoria României. Compendiu, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, 2004, p. 617-675 (capitol de Cosmin Popa). 8 De exemplu Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Bucureşti, Curtea Veche, 2005 sau Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Polirom, 2005. 9 Constantin Ionete, op.cit.; Nicolae N. Constantinescu (coord.), Istoria economică a României. Vol.2. 1939-1989, Bucureşti, Editura Economică, 2000. 10 Pavel Câmpeanu, România: coada pentru hrană, un mod de viaţă, Bucureşti, Litera, 1994; idem, Societatea sincretică. 1980, Iaşi, Polirom, 2002; Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc, Iaşi, Polirom, 2006, mai ales p. 82-89. 11 S-a constatat astfel faptul că multe raportări au fost deformate la diverse niveluri şi că regimul a patronat comunicarea publică de date statistice false. Pentru o analiză critică a diferitelor tipuri de deformări ale datelor statistice din anii 1980, a se vedea Constantin Ionete, op. cit., p. 16-26. 12 „Anuarul Statistic al României”, 1990. Acest set de date a stat la baza primei analize retrospective a evoluţiei economiei româneşti în secolul XX, coordonată de Tudorel Postolache (Economia României – secolul XX – Noua tranziţie la economia de piaţă: premise istorice şi perspective, Bucureşti, Editura Academiei, 1991) şi a tuturor studiilor ulterioare, dintre care multe i-au verificat şi confirmat fiabilitatea.

29

Datele statistice referitoare la evoluţia economică a României socialiste au fost utilizate în diverse feluri. Cei doritori să vadă numai realizările comunismului au adus în discuţie mai ales creşterile producţiei şi îmbunătăţirile anumitor indicatori sociali. Câteva exemple13: în raport cu începutul perioadei comuniste, în 1989 România producea de 25 de ori mai multă energie electrică pe cap de locuitor (3276 kWh faţă de 130 kWh în 1950), de 18 ori mai mult oţel (623 kg pe cap de locuitor faţă de 34 kg în 1950), de 2,5 ori mai multe cereale (794 kg pe locuitor faţă de 316 kg pe locuitor în 1950), avea un număr sensibil mai mare de locuinţe cu dotări moderne, iar mortalitatea infantilă scăzuse de peste 4,3 ori (de la 116,7 copii decedaţi până la 1 an la 1000 de născuţi vii în 1950, la 26,9‰ în 1989). Pe de altă parte, dacă privim lucrurile în context comparatist, creşterea economică a României în perioada socialistă nu mai este la fel de spectaculoasă precum ar sugera cifrele din paragraful anterior. Astfel, un colectiv de economişti, care a cercetat sistematic poziţia relativă a României în context european la sfârşitul perioadei comuniste, a constatat că la majoritatea indicatorilor economici România se plasa pe unul dintre ultimele locuri din Europa, în urma nu numai a ţărilor capitaliste dezvoltate, ci şi a majorităţii statelor socialiste din Europa central-răsăriteană şi sud-estică. Din multitudinea datelor statistice strânse de acest colectiv, am selectat doar câţiva indicatori, suficient de diverşi însă pentru a oferi o imagine de ansamblu a locului relativ al României în Europa la sfârşitul perioadei comuniste. Nivelul economic al României în context european (1989)
Ţara Valoarea adăugată în industria prelucrătoare (USD/locuitor) Randamentul la cereale (kg/ha) Consumul Consumul mediu mediu zilnic zilnic de proteine de calorii de origine animală (kcal) (gr) Autoturisme la 1.000 locuitori

Albania Austria Bulgaria Cehoslovacia Danemarca Elveţia Franţa Germania (R.F.G.) Grecia Irlanda
13

258 3.793 ? ? 3.935 6.736 3.655 6.690 923 3.537

2.914 5.407 3.991 4.951 5.646 4.541 6.101 5.715 3.306 6.169

3.049 3.496 3.683 3.609 3.622 3.565 3.449 3.464 3.793 3.779

20,2 64,8 52,2 63,3 66,2 63,8 76,1 63,8 57,3 66.9

? 366 137 138 309 424 395 420 143 208

Datele sunt preluate din Tudorel Postolache (coord.), op. cit., p. 469-471.

30

Ţara

Valoarea adăugată în industria prelucrătoare (USD/locuitor)

Randamentul la cereale (kg/ha)

Consumul Consumul mediu mediu zilnic zilnic de proteine de calorii de origine animală (kcal) (gr)

Autoturisme la 1.000 locuitori

Italia 2.297 3.816 3.508 57,3 303 Iugoslavia 1.277 3.550 3.620 40,4 131 Polonia 836 3.136 3.464 56,1 119 Portugalia 839 1.659 3.414 49,9 202 Regatul Unit 4.048 5.792 3.181 53,9 349 România 778 3.109 3.252 42,9/38,314 50 Spania 1.857 2.669 3.567 59,1 276 Ungaria 672 (?) 4.772 3.668 55,5 169 U.R.S.S. 1.744 1.925 3.380 56,1 45 Media europeană 2.642 2.807 3.423 58,0 197 Locul României 22/24 19/24 19/24 22(23)/24 23/24 Sursa: Constantin Grigorescu (coord.), Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în context european, 1989, Bucureşti, Editura Expert, 1993, p. 64, 71-72, 175, 176, 187.

Trebuie remarcat faptul că poziţia relativă a României este ceva mai bună la indicatori precum consumul total de calorii (care, după atingerea unui anumit nivel de saturaţie cantitativă, încetează să mai fie un indicator al nivelului de trai), precum şi la randamentul la cereale, influenţat consistent de condiţiile naturale; în schimb, atât la valoarea producţiei industriei prelucrătoare, cât şi la indicatori clasici ai nivelului de trai (cum ar fi consumul de proteine animale), locul României este stabil în partea inferioară a clasamentului european, la niveluri între un sfert şi o treime din media continentală. În fine, dacă avem în vedere şi locul codaş al României la unii indicatori sociali, cum ar fi mortalitatea infantilă (în ciuda progreselor reale, România avea în 1989 mortalitatea infantilă cea mai ridicată din Europa după Albania15) şi speranţa medie de viaţă la naştere (cu 71 de ani în 1989 România se plasa pe locul 24 dintre 25 de ţări europene, în urma chiar şi a Albaniei, care ajunsese la o speranţă medie de viaţă de 72 de ani16), nu trebuie să ne mire faptul că la cel mai sintetic indicator – Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU) – România se afla pe ultimul loc între cele 25 de ţări analizate17.
14 15

Date recalculate în Anuarul Statistic al României, 1991. Constantin Grigorescu (coord.), op.cit., p. 245. 16 Ibidem, p. 248. 17 Ibidem, p. 266. România avea un indice de 0,733, fiind precedată în clasament de Albania – 0,791, Portugalia – 0,850, Iugoslavia – 0,857 şi Bulgaria – 0,865; pe primul loc se afla Norvegia cu indice 0,978.

31

Luarea în discuţie a indicatorilor sociali complică însă discuţia. Mai simplu este să ne bazăm în evaluare pe indicatorii macro-economici clasici, respectiv să comparăm produsul intern brut pe locuitor al României cu cel al altor ţări europene. În lucrările de referinţe găsim diverse seturi de date, dintre care unele au la bază produsul naţional brut calculat pe baza cursului de schimb, iar altele au la bază produsul intern brut calculat la paritatea puterii de cumpărare. Nivelul economic al unor ţări europene în 1989 conform indicatorilor economici sintetici
Ţara PNB pe baza cursului de schimb (USD) PIB la paritatea puterii de cumpărare (PPP)

Albania 900 4.270 Austria 17.360 13.063 Bulgaria 2.320 5.064 Cehoslovacia 5.000 7.420 Danemarca 20.510 13.751 Elveţia 30.270 18.590 Franţa 17.830 14.164 Germania (R.F.G.) 20.750 14.507 Grecia 5.340 6.764 Irlanda 8.500 7.481 Italia 15.150 13.608 Iugoslavia 2.490 5.095 Polonia 1.760 4.770 Portugalia 4.260 6.259 Regatul Unit 14.570 13.732 România 1.567 3.000 Spania 9.150 8.723 Ungaria 2.560 6.245 U.R.S.S. 1.732 6.270 Media europeană 8.298 9.207 Sursa: Constantin Grigorescu (coord.), op. cit., p. 29-31, 264.

Dincolo de diferenţele dintre cele două seturi de date şi de metodologiile de calcul deosebite care au stat la baza calculării lor18, concluzia este evidentă. În pofida progreselor realizate în perioada comunistă, la sfârşitul
18

Astfel, specialişti de la Comisia Naţională pentru Statistică au considerat că metodologia de calcul folosită de PNUD pentru calculul parităţii puterii de cumpărare a condus în cazul particular al României la subevaluarea produsului său intern brut (apud Constantin Grigorescu în Nicolae N. Constantinescu, coord., op. cit., p. 507).

32

acesteia România se afla în continuare pe unul dintre ultimele locuri ale Europei, la concurenţă cu Albania. Este evident faptul că în ciuda programelor sale ambiţioase, a eforturilor făcute de ansamblul societăţii româneşti şi a sacrificiilor impuse populaţiei, regimul comunist nu a reuşit să rezolve problema subdezvoltării relative a României în context european. Această concluzie nu este suficientă pentru a afirma că bilanţul economic al regimului comunist este per total negativ. Teoretic, ar fi posibil ca acest bilanţ să fie chiar pozitiv dacă performanţa economică a României în timpul regimului comunist ar fi fost mai bună decât cea a altor ţări în aceeaşi perioadă, altfel spus dacă în perioada comunistă decalajele faţă de restul Europei ar fi scăzut. Pentru o asemenea evaluare va trebui să comparăm decalajele din momentul prăbuşirii regimului comunist cu cele din momentul instaurării sale. O asemenea comparaţie nu are rost să fie făcută la nivelul valorilor absolute ale diverşilor indicatori – epoca postbelică a fost o perioadă de creştere economică rapidă la nivel mondial, astfel încât în termeni absoluţi decalajele dintre ţări au crescut. De aceea, mai potrivit este să comparăm decalajele în termeni relativi, deci să vedem cum se plasează România în raport cu media ţărilor europene în momentele iniţial şi final ale regimului comunist. În anii 1990 au fost publicate lucrările de referinţă care uşurează o asemenea comparaţie, şi care sunt deci lesne accesibile celor interesaţi. Astfel, pe lângă cartea coordonată de Constantin Grigorescu, şi care cuprinde comparaţii şi analize detaliate cu privire la situaţia din anul 1989, Gheorghe Dobre a publicat două volume cu comparaţii similare la nivel european pentru anii 1938 şi 1947. În 1938 România avea un venit naţional pe locuitor (calculat la rata de schimb a monedei naţionale) de 76 de dolari, faţă de o medie a 20 de state europene situată la 222 dolari, ceea ce înseamnă un raport de 1: 2,92, sau o plasare a României la 34% din media europeană19. În 1947 România avea un venit naţional pe locuitor de 54 de dolari, faţă de o medie a 20 de state europene de 176 dolari, ceea ce înseamnă un raport de 1: 3,26, sau o plasare a României la 30,7% din media europeană20. Dacă confruntăm aceste date cu cele referitoare la produsul naţional brut pe locuitor din anul 1989 calculat pe baza ratei de schimb – România avea 1567 dolari, faţă de o medie a 24 de state europene de 8298
19

Gheorghe Dobre, Economia României în context european – 1938, Bucureşti, Editura Fundaţiei Ştiinţifice “Memoria Oeconomica”, 1996, p. 138. 20 Idem, Economia României în context european – 1947, Bucureşti, Editura Fundaţiei Ştiinţifice “Memoria Oeconomica”, 1996, p. 136.

33

dolari21, ceea ce înseamnă un raport de 1: 5,30 sau o plasare a României la 18,9% din media europeană – atunci concluzia care se impune este aceea că decalajele relative în raport cu media europeană au fost mai mari la sfârşitul perioadei comuniste decât la începutul acestuia. Înainte de a trage ferm această concluzie, se impun un avertisment şi două observaţii metodologice. Avertismentul priveşte tentaţia de a compara valorile în dolari pentru 1938 şi 1947 cu cele pentru 1989 şi de a trage din aceasta concluzii asupra ratei de creştere a indicatorilor economici în intervalul de timp respectiv; or, valoarea dolarului s-a redus considerabil între 1938 (1947) şi 1989, ceea ce înseamnă că valorile din 1989, dacă ar fi fost calculate în dolari 1938, ar fi fost mult mai mici. Prima observaţie metodologică priveşte faptul că media europeană folosită de noi cuprinde 20 de state în 1938 şi 1947 şi 24 de state în 1989, deci nu este identică în aria ei de acoperire. Este posibil ca diferenţa de compunere a mediei să invalideze concluzia că situaţia relativă a României faţă de această medie a fost mai proastă în 1989 decât în 1947 sau 1938? Răspunsul este categoric NU. Ţările în plus în setul de date pentru 1989 sunt Albania, Portugalia, Spania şi Uniunea Sovietică; aceste ţări aveau în 1938 şi 1947 niveluri ale venitului naţional pe locuitor sigur sub media celorlalte ţări europene, astfel încât dacă printr-o întâmplare fericită am putea să le adăugăm datele pentru aceşti ani media europeană calculată pentru aceleaşi 24 de state ca în 1989 ar fi cu câteva procente mai mică decât cea prezentă în lucrările de referinţă ale lui Gheorghe Dobre, ceea ce înseamnă că situaţia României ar apărea ca puţin mai bună înainte de instaurarea regimului comunist iar performanţa economică din timpul acestui regim ar fi chiar mai proastă decât în prima comparaţie. A doua observaţie metodologică priveşte faptul că indicatorii folosiţi pentru cele două momente istorice nu sunt identici, respectiv pentru perioada de dinainte de instaurarea regimului comunist s-a folosit venitul naţional, calculat conform metodologiei Societăţii Naţiunilor, în timp ce pentru 1989 s-a folosit produsul naţional brut, a cărui arie de cuprindere este mai mare decât cea a venitului naţional. Observaţia este întemeiată, şi de aceea cele două seturi de date nu trebuie comparate direct. Ar fi deci preferabil să găsim un indicator comun. În literatura de specialitate din domeniul istoriei economice, principala contribuţie la reconstituirea istorică a evoluţiei cantitative a economiilor lumii aparţine lui Angus Maddison. Acesta a preferat ca indicator sintetic
21

Constantin Grigorescu, op. cit., p. 29-30.

34

produsul intern brut calculat la paritatea puterii de cumpărare folosind ca etalon dolarii internaţionali Geary-Khamis pe anul 1990. Această metodologie, mult mai laborioasă la nivelul calculelor, este incomparabil superioară celor folosite anterior, întrucât îngăduie o comparabilitate mai bună a datelor atât în plan diacronic (de-a lungul timpului, evitând deformările introduse de inflaţie), cât şi în plan sincronic (între diverse ţări la acelaşi moment; spre deosebire de comparaţiile simple efectuate prin convertirea monedelor naţionale la rata oficială de schimb, prin această metodă se evită influenţa diferenţelor dintre nivelurile preţurilor din diversele ţări). Pe baza datelor calculate de Angus Maddison (care includ şi state mici precum Andorra, Liechtenstein, San Marino etc.) putem compara fără obiecţii metodologice serioase situaţia României înainte de instaurarea regimului comunist, în mai multe momente de-a lungul existenţei acestui regim şi în momentul prăbuşirii sale. Performanţa economică a României postbelice în context european (PIB/locuitor, PPP, dolari Geary-Khamis 1990)
Anul România Media a 7 state est-europene Media a 36 state europene România în raport cu media europeană

1938 1.242 1.764 3.226 1 : 2,60 38,5% 1950 1,182 2.111 3.655 1 : 3,09 32,3% 1960 1,844 3.070 5.316 1 : 2,88 34,7% 1970 2,853 4.315 7.697 1 : 2,70 37,1% 1980 4,135 5.786 9.643 1 : 2,33 42,9% 1989 3,941 5.915 11.113 1 : 2,82 35,5% Sursa: Angus Maddison, The World Economy: Historical Statistics, Paris, Development Centre of the OECD, 2003, p. 44-45, 56-57, 68-69, 96-101. Calculele faţă de media europeană ne aparţin.

III. Concluzii: realităţi economice şi variaţii generaţionale în memoria comunismului românesc Datele de mai sus confirmă în mare măsură concluziile la care ajunsesem folosind lucrările de referinţe ale lui Constantin Grigorescu şi Gheorghe Dobre, dar totodată le şi nuanţează. Astfel, decalajele în termeni absoluţi au crescut în toată perioada postbelică, ceea ce era şi de aşteptat. În termeni relativi, România şi-a păstrat în toată perioada poziţia mult sub media europeană (de fapt, sub jumătate din media europeană), şi de asemenea sub media celorlalte ţări est-europene care au fost supuse regimului socialist. De aceea, per total regimul comunist a eşuat economic în raport cu ţelul autodeclarat de a scoate România din situaţia de
35

subdezvoltare relativă şi de a o ridica la nivelul ţărilor dezvoltate. Dacă alături de performanţa pe ansamblu mediocră introducem în ecuaţie şi nivelul ridicat al sacrificiilor impuse populaţiei, atât în ceea ce priveşte gradul de libertate cât şi în ceea ce priveşte nivelul de trai, atunci bilanţul economic al regimului comunist din România este indiscutabil negativ. Este însă corect să tratăm pauşal întreaga perioadă a regimului comunist? Dincolo de relativa stabilitate a poziţiei României în cadrul Europei pe ansamblul perioadei 1938-1989, datele lui Angus Maddison evidenţiază deosebirile dintre diferitele faze ale regimului comunist: astfel, România a suferit mai mult decât alte state europene efectele războiului şi mai ales pe cele ale ocupaţiei sovietice, a cunoscut apoi circa 3 decenii de creştere economică peste media europeană, şi a avut apoi un ultim deceniu de comunism absolut catastrofal din punct de vedere economic. Două observaţii se impun. Mai întâi, pe baza doar a acestor date statistice, cea mai bună performanţă a fost realizată în anii 1970, când România s-a apropiat cel mai mult de nivelul mediu european. În realitate, creşterea masivă şi prosperitatea relativă din anii 1970 au fost obţinute pe seama anilor 1980, atât prin acumularea de datorii externe, cât şi prin epuizarea unora dintre resursele naturale (exemplul clasic este cel al petrolului, a cărui extracţie a atins maximul în anii 1975-1977) şi prin orientarea investiţiilor spre sectoare energointensive (siderurgie, petrochimie etc.), care aveau să se dovedească o povară odată cu creşterea preţului petrolului din 1973 şi mai ales după 1979. De aceea, se poate spune că o parte dintre dificultăţile economice din anii 1980 îşi au originea în deciziile economice greşite de la începutul anilor 1970, adică exact atunci când Nicolae Ceauşescu îşi instaura controlul personal asupra întregii funcţionări a statului, punând capăt fazei în care gestiunea economiei fusese subordonată precumpănitor Consiliului de Miniştri condus de Ion Gheorghe Maurer. Cea de-a doua observaţie priveşte deosebirile generaţionale în ceea ce priveşte memoria comunismului. Datele lui Angus Maddison oferă un argument suplimentar celor care leagă percepţiile diferite ale diverselor grupe de vârstă ale societăţii româneşti de realităţile economice diferite din perioadele decisive pentru formarea intelectuală a indivizilor aparţinând respectivelor grupe de vârstă. Credem astfel că nu este întâmplător faptul că o mare parte dintre oamenii născuţi în anii 1920-1930 şi ajunşi la maturitate înainte sau în primii ani ai regimului comunist au privit acest regim ca o catastrofă politică şi economică, în timp ce generaţiile care s-au format în perioada de îmbunătăţire relativă a situaţiei economice (de la sfârşitul anilor
36

1950 până în anii 1970) au o memorie mult mai pozitivă asupra perioadei comuniste. La fel, indivizii născuţi în anii 1960 şi ajunşi la maturitate în ultimul deceniu al regimului comunist au o percepţie precumpănitor negativă asupra acestuia şi mai ales asupra rolului lui Nicolae Ceauşescu, în timp ce pentru tinerii născuţi în a doua parte a anilor 1970 şi în anii 1980 impresiile din timpul comunismului sunt mai puţin importante decât cele acumulate după 1990. Desigur, criteriul generaţional nu poate fi absolutizat, memoria fiind influenţată şi de o multitudine de alţi determinanţi, individuali sau de grup (social, etnic, religios etc.), şi rămâne ca cercetări empirice viitoare să aducă noi informaţii cu privire la factorii care au influenţat percepţia românilor despre regimul comunist. Până atunci însă, datele lui Angus Maddison cu privire la performanţa economică a diverselor ţări în epoca postbelică susţin ipoteza unei fundamentări real-economice a memoriei pe care o au diversele grupuri de oameni cu privire la regimul comunist din România.

BIBLIOGRAFIE „Anuarul Statistic al României”, 1990. Pavel Câmpeanu, România: coada pentru hrană, un mod de viaţă, Bucureşti, Litera, 1994. Felipe Garcia Casals [=Pavel Câmpeanu] Societatea sincretică. 1980, Iaşi, Polirom, 2002. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Bucureşti, Curtea Veche, 2005. Comisia prezidentială pentru analiza dictaturii comuniste din România: raport final. Editori: Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile. Bucureşti, Humanitas, 2007. Corneliu Coposu: dialoguri cu Vartan Arachelian, Bucureşti, Editura Anastasia, 1993. Nicolae N. Constantinescu (coord.), Istoria economică a României. Vol.2. 19391989, Bucureşti, Editura Economică, 2000. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999. Gheorghe Dobre, Economia României în context european – 1938, Bucureşti, Editura Fundaţiei Ştiinţifice “Memoria Oeconomica”, 1996. Gheorghe Dobre, Economia României în context european – 1947, Bucureşti, Editura Fundaţiei Ştiinţifice “Memoria Oeconomica”, 1996 37

Constantin Grigorescu (coord.), Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în context european, 1989, Bucureşti, Editura Expert, 1993. Ion Iliescu, Momente de istorie. I – Documente, interviuri, comentarii. Decembrie 1989 – iunie 1990, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995. Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Volum coordonat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu, Chişinău, Editura Cartier, 2008. Constantin Ionete, Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă, Bucureşti, Editura Expert, 1993 Janos Kornai, The Socialist System. The Political Economy of Communism, Oxford, Clarendon Press, 1992. Angus Maddison, The World Economy: Historical Statistics, Paris, Development Centre of the OECD, 2003. Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc, Iaşi, Polirom, 2006. Tudorel Postolache (coord.), Economia României – secolul XX – Noua tranziţie la economia de piaţă: premise istorice şi perspective, Bucureşti, Editura Academiei, 1991. Starea naţiunii 1918-1996. Concluzii şi opţiuni pentru România de mâine, pentru viitorul poporului român. Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”, 1996. Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Polirom, 2005.

38

UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA ÎN OBIECTIVUL SECURITĂŢII
Alexandru A. MAREŞ

Abstract: Writers Union of Romania as a task
of the Security Service Culture reprezented one of the carefully monitorized fields during the communist regime. The supervisory organizations’ attitude towards the artistic manifestations had many faces according to the stages of the communist regime. The old intellectual high-class was often offended and many scholars were sentenced blamed for different reasons (1945-1964). After an eventual liberalization of the artistic work, between ’70-’80 there followed the minicultural revolution, the compulsory orientation, the worshiping of the leaders, everything relying on the degradation of the population’s living standard. Many writers took action in different ways against the lowering status of the domestic conditions (during the sessions of the Writers’ Union, writing complains, or giving interviews for foreign radio-programmes). The most important way of protesting was “The Letter of the Six”, a mirror of the Romanian Society of the 1988 autumn. Keywords: Writers’ Union, Security, convicts; memoirs, protests, dissidents Cultura a reprezentat, fără dar şi poate, unul dintre domeniile atent monitorizate în perioada regimului comunist, constituindu-se într-un indispensabil instrument ideologic. Artiştii şi în special oamenii de litere urmau a fi folosiţi ca docile elemente propagandistice şi trebuia evitată posibilitatea transformării unora dintre ei în factorii de rezistenţă susceptibili de a cataliza atitudini contestatare. Atitudinea organelor de supraveghere faţă de fenomenul artistic, ideile promovate şi reprezentanţii acestora, a variat în funcţie de etapele regimului totalitar. În perioada anilor 1945-1964, un număr de 247 de scriitori, ziarişti, profesori universitari, compozitori, pictori şi regizori au avut de suferit

Profesor, Şcoala nr. 98, „Avram Iancu”, Bucureşti.

39

conform evidenţelor Securităţii. Crearea noii culturi, epurată de reprezentanţii burgheziei, a implicat trecerea în derizoriu a valorilor autentice şi promovarea altora noi, corespunzătoare obiectivelor proaspetei puteri instalate. Compromiterea elitei intelectuale a vechiului regim s-a desfăşurat în mod organizat, pe baza unui plan prestabilit, pornindu-se de la acuzaţii grave, care atrăgeau în cazul dovedirii lor, pedepse grele. Formulate în plină perioadă a „războiului rece”, acuzaţiile de o mare diversitate se refereau la agitaţie duşmănoasă, răspândire de publicaţii interzise, uneltire contra ordinii sociale, activitate legionară, trădare de patrie, crime contra păcii, instigare publică, crime de război, complicitate la uneltire, răspândire de scrisori anonime, spionaj şi complicitate la această activitate, omisiunea denunţării, crime de dezastrul ţării, crime contra umanităţii, articole şi versuri trimise în străinătate şi difuzate de „imperialişti” împotriva R.P.R., participare la împuşcarea cetăţenilor sovietici, huliganism politic, tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, precum şi dare de mită şi speculă. Printre cei 44 de scriitori vizaţi se aflau: Nicolae Balotă, Virgil Carianopol, Ion Caraion, Adriana Kisseleff, Ovidiu Densusianu, Constantin Tonegaru, Ion Negoiţescu, Păstorel Teodoreanu, Ştefan Augustin Doinaş, Radu Gyr, Vasile Voiculescu. Radu Gyr (pseudonimul lui Ştefan Demetrescu) s-a născut în anul 1905 la Câmpulung Muscel şi a fost arestat la 4 iunie 1945 pentru „crime de dezastrul ţării”. Condamnat de Tribunalul Poporului la 12 ani detenţiune riguroasă şi confiscarea averii, a fost eliberat în 1956 din ordinul lui Alexandru Drăghici. La 19 iulie 1958 a fost rearestat pentru activitate legionară, fiind condamnat la moarte prin sentinţa nr. 62/1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară. În anul 1960 pedeapsa a fost comutată în muncă silnică pe viaţă în urma decretului nr. 162/1960 al M.A.N. În 1963 prin Decretul lege nr. 5 lui Radu Gyr i s-a comutat pedeapsa la 25 de ani de muncă silnică, iar în acelaşi an la 25 mai a fost pus în libertate1. De un tratament aspru, abuziv, cu scopul înlăturării din viaţa socială au avut parte şi Ion Caraion, Ovidiu Densusianu, Păstorel Teodoreanu şi Virgil Carianopol. Detenţia acestora s-a întins până aproape de limita funcţionării închisorilor deţinuţilor politici, sănătatea fiindu-le grav zdruncinată. Născut în anul 1894 la Odorhei, Păstrel Teodoreanu a fost arestat „târziu”, la 3 octombrie 1959 pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi
1

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond documentar „Artă, cultură; creaţie literară”, Dosar nr. 7806, vol. XVIII, f. 58.

40

condamnat la 6 ani de închisoare corecţională. Pus în libertate în aprilie 1962, autorul celebrelor epigrame a decedat la 13 martie 19662. Sub aceeaşi acuzaţie şi în acelaşi an a fost arestat şi Ovidiu Densusianu. Condamnat la 24 de ani de muncă silnică a fost eliberat la 29 iulie 1964 prin Decretul nr. 411/19643. Ion Caraion (pseudonimul lui Stelian Diaconescu) s-a născut în anul 1923 la Rusevăţ, judeţul Buzău. Arestat pentru articole şi versuri defăimătoare a fost iniţial condamnat la 4 ani de închisoare corecţională şi pus în libertate la 20 septembrie 1955 prin expirarea pedepsei. Rearestat în 1958 pentru „crimă de înaltă trădare”, a fost condamnat de Tribunalul Militar la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii. În 1963 pedeapsa i-a fost comutată la 25 de ani de muncă silnică şi pus în libertate la 24 ianuarie acelaşi an prin decretul nr. 236/19634. În anul 1961, lui Virgil Carianopol, aflat la expirarea detenţiei de 5 ani pentru „uneltire contra ordinii sociale”, i-a fost impus loc de muncă obligatoriu pentru 24 de luni. A fost pus în libertate la 10 octombrie 1963 prin „expirarea termenului”5. Exemplele pot continua, noi rezumându-ne la enumerarea reprezentanţilor intelectualităţii, importanţi făuritori de atitudine civică, intraţi în dizgraţia regimului „democraţiei populare”. Pe lista celor persecutaţi de Securitate s-au aflat criticii literari Adrian Marino, Constantin Noica, Edgard Papu, Nicolae Carandino, Vladimir Străinu, publiciştii Acterian Arsavan, Gheorghe Cernea, Adrian Hamzea, Laur Preda, redactorul Ion Mercureanu şi ziariştii Nichifor Crainic (condamnat în 1945 la detenţie grea pe viaţă şi eliberat în anul 1962), Virgil Slăvescu, Zaharia Boilă, Gheorghe Ciripan, Romulus Dianu, Ion Lăzărnică, Ion Fătoiu, Nicolae Simionescu, Adrian Vintilescu. În evidenţele poliţiei politice pentru perioada regimului condus de Gh. Gheorghiu-Dej se mai aflau 37 de pictori, 8 sculptori, 12 artişti lirici, 8 artişti instrumentişti (3 pianişti, 2 compozitori, 3 dirijori), 14 actori, 4 regizori, 12 profesori universitari, 5 cercetători ştiinţifici. Închisorile nu au fost singurele locuri de detenţie şi „reeducare” a persoanelor indezirabile. În lagărele de muncă forţată denumite „colonii de muncă” şi în locurile de muncă obligatorii („L.M.”) şi-au găsit plasamentul scriitorul P.N.Ţ.-ist Nicolae Cadioschi pentru 36 de luni în perioada 19502 3

Ibidem, f. 57. Ibidem, f. 52. 4 Ibidem, f. 51. 5 Ibidem, f. 50.

41

19536, Yvonne Henriette Stahl condamnată la 72 de luni pentru „trădare de patrie”, sentinţă efectuată parţial în perioada 1960-1961, ziariştii Zaharia Marineasa, condamnat pentru activitate legionară la 36 de luni, sentinţă efectuată parţial în perioada 1963-19647, Gheorghe Giurgiu, membru P.N.Ţ., închis în perioada 1952-1954, Alexandru Coler, condamnat pentru activitate duşmănoasă la 60 de luni, din care a efectuat detenţie parţială în anii 1952-19548 ş.a. O dată cu închiderea centrelor de detenţie ale deţinuţilor politici (1963-1964) şi destinderea manifestată inclusiv pe plan artistic în primii ani ai regimului naţionalist-comunist al lui Nicolae Ceauşescu, se profilau condiţii mult mai favorabile pentru actul de cultură. A urmat o perioadă relativ scurtă de liberalizare, în care au fost reeditate titluri ale unor autori români şi străini până atunci interzişi, paralel cu posibilitatea abordării unor teme şi a exprimării aparent neîngrădite a propriilor gânduri şi sentimente. Aplicarea minirevoluţiei culturale, a cultului personalităţii dictatorului, în condiţiile acordării unor salarii nestimulative în domeniul creaţiei literare şi a înregistrării unor lipsuri materiale tot mai apăsătoare în anii ’80 au contribuit la formarea unui curent de opinie defavorabil regimului. Membrii Uniunii Scriitorilor se simţeau direcţionaţi spre teme nerealiste în actul de creaţie, ce trebuiau să răspundă unor comenzi politice, în timp ce propriile abordări îşi vedeau cu greu lumina tiparului, sub constrângerile crizei de hârtie, a cenzurii şi autocenzurii. Într-o notă „strict secret” a Securităţii din 11 decembrie 1981 se afirma că în rândul oamenilor de litere din Capitală continuă să se menţină o stare de nemulţumire, manifestată în şedinţele secţiilor de proză şi poezie din 3 decembrie, respectiv 9 decembrie, precum şi în discuţiile din diferite anturaje. La ultima şedinţă s-au ridicat probleme referitoare la plafonarea tirajelor, condiţiile materiale apreciate ca necorespunzătoare, necorelarea cu actualele preţuri a drepturilor de autor rămase la nivelul anului 1952, restrângerea spaţiului grafic, lipsa hârtiei de tipar. Totodată, s-au făcut „aprecieri necorespunzătoare” în legătură cu dispoziţiile Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste de revizuire a planurilor editoriale şi „arondarea” scriitorilor pe edituri în funcţie de domiciliile acestora. Dan Deşliu, Doru Tudoran, Ana Blandiana, Dan Cristea şi Nina Cassian s-au raliat opiniei că „situaţia precară a scriitorilor s-ar datora
6 7

Ibidem, f. 128. Ibidem, f. 123. 8 Ibidem, f. 126.

42

amestecului organelor de partid şi de stat în Uniune, încălcându-se astfel normele statutare”9. La rândul lor scriitorii Viorel Ştirban şi Petre Anghel au afirmat că „dacă oamenilor de litere tot nu li se acordă independenţă, fiind incluşi în rândul activiştilor de partid şi consideraţi anexe ale aparatului de propagandă, atunci cel puţin să fie plătiţi în consecinţă, ca aceştia”10. Eugen Jebeleanu şi Mircea Dinescu considerau conducerea Uniunii ca fiind „incapabilă”, incompetentă şi având o poziţie de ploconire în faţa organelor de partid. O atitudine nuanţată a avut-o poetul Ştefan Augustin Doinaş: „Mergem într-un continuu regres; cultura socialistă a trecut din salon în camera dosnică. Adevărata revoluţie culturală s-a produs doar în anii 19681970, iar toate propunerile şi negaţiile noastre de bună credinţă adresate forurilor superioare se pierd pe drum”11. Poziţia contestatară a scriitorilor Dorin Tudoran şi Dan Deşliu a fost evidentă şi în acelaşi timp riscantă, atunci când afirmau că situaţia din ţara noastră era „dezastruoasă”, comparând-o cu un „butoi cu pulbere gata să explodeze”. Ei îşi manifestau „încrederea” că şi la noi se „vor petrece aceleaşi lucruri ca şi în Polonia”12. Concluzia celor ce efectuau urmărirea era că Dan Deşliu ducea o campanie susţinută în rândul unor scriitori ce îl agrează cu scopul de a-i determina să „ia poziţia contestatară şi turbulentă în plen... pentru a influenţa conducerea Uniunii şi forurile superioare să accepte punctele lor de vedere”13. În consecinţă „organele noastre asigură în continuare măsuri pentru cunoaşterea, prevenirea şi neutralizarea eventualelor activităţi negative din partea unora dintre cei mai sus menţionaţi”14. Într-o notă informativă din noiembrie 1984 se descrie atmosfera lucrărilor Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor, consacrat analizei modului în care oamenii de litere întâmpinau apropiatul congres al P.C.R. După parcurgerea ordinii de zi s-au pus în discuţie „subiecte colaterale”. Alexandru Paleologu a apreciat cu mult curaj că „la primirea de noi membri în Uniune să nu-şi spună cuvântul Comitetul judeţean de partid. Nu putem accepta ca cineva să se pronunţe asupra noastră.... Simion Staicu a
9

C.N.S.A.S., Fond documentar „Artă, cultură; creaţie literară”, Dosar nr. 10966, vol. II, f. 114. 10 Ibidem. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem. 14 Ibidem, f. 115.

43

fost respins pentru că ar fi trimis o scrisoare Monicăi Lovinescu. Aţi auzit că a fost vizitat un coleg de-al nostru, Nicolae Steinhardt, de organe ale Securităţii de stat care i-au verificat un număr de cărţi şi un manuscris... Scriitorii sunt consideraţi de o serie de instituţii şi foruri ca nişte făcători de subversiune. Dacă se merge pe acest sistem de delaţiune şi suspiciune se ajunge ca acum 20 de ani când a fost condamnat Vasile Voiculecu pe care-l comemorăm astăzi. Este o mare primejdie dacă polemica şi critica devin delaţiune”15. Zigu Ornea s-a referit la aspecte de ordin material, dar şi de imagine: „Alarmant şi surprinzător este că singura categorie intelectuală care a fost exceptată [...] în ridicarea nivelului de trai sunt scriitorii. La noi nu numai că nu ni s-a mărit retribuţia, dar ea nu a fost nici măcar menţinută, ci alarmant diminuată, practic cu 30%. Condiţia scriitorului este foarte grea la ora actuală... Scriitorii nu pot trăi în aceste condiţii. Uniunea este şi un sindicat de breaslă care are datoria să apere interesele materiale ale membrilor săi. S-o spunem deschis, scriitorul nu mai este deloc stimat, ascultat, ni se vorbeşte mereu răstit, ni se dau dispoziţii de obicei stropşite şi nu o dată cu ameninţări...”16. În opinia lui Octavian Paler „lucruri foarte importante, probleme de prim ordin pentru creaţia literară, pentru producţia de carte, pentru destinele literaturii au fost înlăturate de pe ordinea de zi”17. Bujor Nedelcovici se pronunţa pentru o solidaritate a membrilor breslei în condiţiile dificile de atunci. „Acum, – afirma acesta – s-a format o coeziune scriitoricească şi nimeni, oricât de abil ar fi, nu o mai poate sfărâma. Trebuie văzută şi partea bună a lucrurilor, adică oricât de precară ar fi condiţia noastră, există şi un efect benefic tocmai în această coeziune care în vremuri bune nu s-ar fi realizat”18. Nota „strict secret” se încheia cu concluzia că mai mulţi participanţi au apreciat că dezbaterile s-au desfăşurat într-o atmosferă „sumbră”, consecinţă a nesatisfacerii de către reprezentanţii forurilor politice a promisiunilor făcute la şedinţele anterioare. În consecinţă supravegherea protestatarilor ce puteau deveni dizidenţi politici s-a intensificat. În aprilie 1985 Securitatea atrăgea atenţia în rapoartele sale asupra unor „atitudini contestatare” în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor. Din cei 95 de membri ai Consiliului, 16 aveau rude sau legături în exterior,
15 16

Ibidem, f. 32. Ibidem. 17 Ibidem, f. 32-33. 18 Ibidem, f. 33.

44

„inclusiv în rândul elementelor din emigraţia reacţionară”, iar 20 adoptau „o atitudine politică ostilă”, motiv pentru care 25% dintre ei erau atent monitorizaţi19. Culpa scriitorilor Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Dan Hăulică, Zigu Ornea, Mircea Zaciu, Domokos Geza, Bujor Nedelcovici, denumiţi în documente „elemente”, era legată de înscrierea lor pe o linie deviaţionistă. Ei erau acuzaţi că foloseau şedinţele biroului Consiliului sau ale juriilor de acordare a premiilor pentru a lansa idei interpretabile privind conducerea şi îndrumarea culturii de către partidul comunist, comentau negativ unele măsuri din domeniul creaţiei literare, minimalizau autorii lucrărilor cu un conţinut angajant, elogiind şi premiind pe cei ale căror opere „nu răspund comandamentelor politicii culturale a partidului nostru”20. Numărul celor care manifestau o opoziţie „pasivă” faţă de politica culturală era în creştere în special în rândul scriitorilor tineri. Responsabilii cenzurii erau tot mai alarmaţi de atitudinea de evitare a abordării tematicii oficiale precum „efortul creator al poporului nostru pentru edificarea socialismului şi comunismului”, respectiv „creionarea tipului eroului pozitiv”21, în paralel cu orientarea spre reliefarea abuzurilor, greşelilor şi altor aspecte negative, cărora li se dau „o tentă de generalitate”. Printre cei care aveau trimiteri critice la adresa unor realităţi socialpolitice se aflau Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ştefan Agopian, Dan Petrescu şi Bedros Horasangian. Direct sau indirect, reprezentanţii „noului val” refuzau să acorde interviuri de atitudine comandată, ori să prezintă spre publicare materiale omagiale dedicate unor evenimente şi personalităţi politice. Ei se alăturau astfel consacraţilor Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ovidiu Crohmălniceanu, Zigu Ornea, Valeriu Cristea „vinovaţi” de minimalizarea operei scriitorilor angajaţi cărora evitau să le publice recenziile, concomitent cu elogierea „unor scriitori marginali, fără valoare, pe care încearcă să-i atragă de partea lor”22. După ce criterii şi standarde stabileau valoarea literară diriguitorii culturii socialiste este lesne de înţeles. De la simplele critici din perioada anterioară, s-a ajuns înspre finalul regimului totalitar, ca unii scriitori să recurgă la acţiuni cu caracter protestatar mai bine organizate, cu un impact intern şi internaţional demn de luat în seamă. Ele s-au manifestat în a doua jumătate a anilor ’80 pe fondul
19 20

Ibidem, f. 17. Ibidem, f. 18. 21 Ibidem, f. 20. 22 Ibidem, f. 21.

45

înrăutăţirii condiţiilor economice, a încălcării unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, a lipsei unei perspective interne încurajatoare. Renunţarea la calitatea de membru de partid şi solicitarea plecării definitive din ţară, în absenţa unor rude în exterior, erau semne evidente de nemulţumire personală, acţiuni pe care autorităţile nu le făceau publice. Pentru soluţionarea cererilor de emigrare, conform documentelor organelor de supraveghere, Dan Deşliu, Mircea Săndulescu, Ana Blandiana, Nicolae Steinhardt, Dan Cristea şi Damian Ureche au acordat interviuri ziariştilor străini, au trimis memorii către foruri din ţară, dar şi unor posturi de radio din Occident, mergându-se până la ameninţări cu greva foamei23. Cu asumarea riscurilor de rigoare, s-a trecut la iniţierea unor acţiuni colective în scop revendicativ, precum memoriul semnat de 57 de scriitori prin care se solicita anularea deciziei de transfer a redactorei Georgeta Dimisianu de la „Cartea Românească” la editura „Ion Creangă”24. Acţiuni similare, dar de o mai mică amploare, au mai fost iniţiate şi în legătură cu suspendarea dreptului de semnătură a poetei Ana Blandiana după apariţia poeziilor sale în revista „Amfiteatru”, percheziţia făcut lui N. Steinhardt şi reţinerea unui manuscris privind aspecte din perioada detenţiei, sau în urma anulării premiului acordat lui Beke Gorky pentru „conţinutul necorespunzător” al cărţii în cauză25. De asemenea, în anul 1984 a existat dezacordul mai multor scriitori faţă de punerea în discuţie publică a romanului „Un om norocos” de Octavian Paler. Cei mai activi în asumarea unor astfel de acţiuni erau Mircea Dinescu, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Mircea Ciobanu, Daniela Crăsnaru, Nicolae Manolescu, Dan Deşliu, Mircea Iorgulescu şi Damian Necula. Cunoscut cu atitudine contestatară era şi Dorin Tudoran, solicitant al cererii de plecare definitivă din ţară. „În contextul intensificării acţiunilor sale provocatoare şi de protest”26, acesta se consulta cu Nicolae Manolescu, care îşi asumase rolul de mediator între cel în cauză şi Uniunea Scriitorilor. În ciuda măsurilor de izolare şi compromitere a lui Dorin Tudoran, scriitorul se bucura de încredere în rândul unor colegi de breaslă care îi aprobau atitudinea deschis sau tacit, sprijinindu-l material prin procurarea unor ajutoare, împrumuturi, foi de drum. Mai mult de atât, Dan Deşliu şi Mircea Dinescu au atras atenţia preşedintelui Uniunii Scriitorilor să nu pună în discuţia Consiliului de conducere excluderea lui Dorin Tudoran „pentru că
23 24

Ibidem, f. 18. Ibidem, f. 19. 25 Ibidem. 26 Ibidem, f. 20.

46

va avea surpriza ca propunerea să nu întrunească numărul necesar de voturi”27. Ştefan Augustin Doinaş şi Dan Deşliu au întocmit memorii prin care protestau în legătură cu măsurile privind sistematizarea localităţilor şi intenţionau să le depună la C.C. al P.C.R., iar în 1988 Aurel Dragoş Munteanu a făcut cunoscut că renunţă la calitatea de membru de partid28. Primii erau în evidenţa organelor de urmărire şi pentru faptul că împreună cu Alexandru Paleologu „sunt de acord cu acţiunile ostile întreprinse de Doina Cornea din Cluj-Napoca”29, ultimul considerând necesară susţinerea dizidentei de către scriitori prin trimiterea de scrisori. Totodată, un potenţial pericol pentru ascunderea realităţilor interne venea din partea lui Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Domokos Geza şi Aurel Dragoş Munteanu. Ei erau monitorizaţi pentru faptul că „întreţin frecvente legături cu diplomaţi străini, ori participă la acţiunile protocolare organizate de aceştia, fără a avea aprobările legale”30. Cea mai importantă acţiune de protest la adresa regimului comunist, acţiune ce a depăşit reacţiile mai mult spontane ale luărilor de atitudine de până atunci şi a beneficiat de un cadru de organizare superior, a fost aşa numita „Scrisoare a celor şase”. Conform evidenţei Securităţii scrisoarea „urma în mod sigur să fie semnată de Mircea Dinescu, Aurel Dragoş Munteanu, Mircea Iorgulescu, Octavian Paler, Dan Deşliu şi Gabriel Liiceanu”31, contându-se şi pe semnăturile Anei Blandiana, Gabrielei Adameşteanu, Geo Bogza, Mircea Papahagi, Augustin Buzura, Nicolae Steinhardt ş.a. De asemenea, Ana Blandiana urma să obţină confirmarea acordului pentru semnătură de la Eugen Simion. Memoriul reprezenta o radiografie a societăţii româneşti din toamna anului 1988, un apel echilibrat, dar ferm pentru urgente schimbări radicale necesare ieşirii României din „ipostaza de obiect al dezaprobării generale”. Scrisoarea urma să fie adresată organelor centrale de partid şi de stat, precum şi unor publicaţii din ţară „şi ar avea ca scop să facă cunoscut protestul scriitorilor români, care nu acceptă unele dintre actualele măsuri politico-administrative şi sociale”32.
27 28

Ibidem. Ibidem, f. 380. 29 Ibidem, f. 381. 30 Ibidem. 31 Ibidem, f. 380. 32 Ibidem, f. 379.

47

Publicarea textului protestului ar fi stârnit fără îndoială o agitaţie suplimentară într-o perioadă când Glasnost şi Perestroika erau în plină experimentare în celelalte ţări ale lagărului socialist. Acţiunea de difuzare a scrisorii „cu conţinut necorespunzător”33 a fost blocată de organele represive, purtându-se discuţii cu unii dintre scriitori în scopul intimidării lor. Redăm mai jos conţinutul integral al documentului: „Adânc preocupaţi de situaţia gravă a ţării noastre, considerăm că tăcerea este în acest moment un act de demisie morală. Deoarece în cadrul instituţional al breslei scriitoriceşti şi în presă orice formă de expresie este anulată printr-o suspendare a tuturor activităţilor fireşti, credem că absenţa dezbaterilor publice favorizează proliferarea răului şi permanentizarea lui. Societatea românească cunoaşte un moment de paralizie generală care pune în discuţie însuşi destinul naţional, capacitatea de supravieţuire a poporului român. Protestăm împotriva amplului program de distrugere a localităţilor săteşti, a coşmarului demolărilor lăcaşelor de cult şi a centrelor istorice, acte de vandalism capabile să arunce realitatea românească într-un neant istoric, să creeze disensiuni, punând în pericol buna înţelegere cu minorităţile naţionale, ameninţate la rândul lor cu pierderea identităţii şi a tradiţiilor. Condamnăm atentatele la mediul înconjurător, dislocarea omului din cadrul său natural, furia şi inconştienţa cu care sunt otrăvite pământul, aerul, apa, printr-o industrializare forţată, fără sens şi eficienţă economică. Suntem hotărâţi să apărăm dreptul de expresie liberă a conştiinţei artistice, protestând împotriva încălcării libertăţii de creaţie, a cenzurii reactivate în ultimii ani şi a mijloacelor de intimidare practicate pe scară largă în toate instituţiile culturale. Spectacolul jalnic al scrisului obedient, jurnalismul de serviciu şi de comandă, emisiunile penibile de televiziune care se derulează în dezinteresul general al marelui public ne repugnă şi ne fac să cerem revenirea la o presă liberă, conştientă de propriile responsabilităţi, în tradiţia societăţii româneşti. Întreruperea contactelor culturale atât cu ţările vecine, cât şi cu întreaga Europă, crează un fenomen de izolare vinovată a României, alienându-se de prietenii tradiţionale şi situându-ne în ipostaza de obiect al dezaprobării generale. A rămâne impasibili la spiritul de libertate care animă eforturile sociale, politice şi culturale din celelalte ţări socialiste înseamnă să ratăm o mare şansă pe care istoria ne-o oferă la acest sfârşit de secol.
33

Ibidem.

48

O schimbare de orientare este necesară şi în ţara noastră, fiind singura modalitate de a ne scoate din mizeria şi înfometarea care ameninţă prezentul şi viitorul României”34. În ciuda supravegherii permanente, a constrângerilor ideologice, uneori şi fizice, suportate de oamenii de litere români de-a lungul a patru decenii de regim totalitar postbelic, aceştia au reuşit să menţină vie dorinţa de libertate şi demnitate umană.

BIBLIOGRAFIE Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond documentar Artă, cultură; creaţie literară – dosar nr. 7806, vol. XVIII – dosar nr.10966, vol. II

34

Ibidem, f. 382-383.

49

BUCUREŞTI, 1978-1988. O ISTORIE PARŢIALĂ A CELOR MAI GRAVE DISTRUGERI
Alexandru BARNEA

Résumé: Bucarest, 1978-1988. Une histoire partielle des plus
graves destructions Pour faire place à l’ainsi-dite à l’époque « Maison du Peuple », un des plus grands bâtiments présidentiels du monde, et à ses voies d’accès, la dictature communiste a fait détruire une large superficie de l’ancienne ville, autour de deux km carrés. Plusieures églises, synagogues, monuments historiques, centaines de maisons ont disparu pour toujours. Les églises sauvées, par translation ou sur place, ont été cachées derrière les grands immeubles collectifs ou résidentiels érigés dans les mêmes années. Mots clé: démolition, monuments historiques, églises, maisons, «Maison du Peuple». Cutremurul din 4 martie 1977, împreună cu victimele umane numeroase dar oficial evaluate la minimum, cu măsura tipică pentru propaganda comunistă, a reprezentat un adevărat dezastru pentru Bucureşti. Ceea ce s-a petrecut însă în deceniul care a urmat a depăşit orice închipuire, iar victimele umane, chiar şi rămase în viaţă dar traumatizate, nu le-a mai numărat nimeni1. Unele încercări în acest sens au fost publicate, dar o situaţie generală clară încă nu este cunoscută. În mai multe conferinţe publice susţinute în instituţii de cultură, în mediul universitar sau în cel de cercetare ştiinţifică, semnatarul acestui articol a ţinut să prezinte cu documente vizuale explicite doar un segment final din distrugerea ca şi programată a Capitalei. Erau ultimii ani ai dictaturii comuniste care a demolat şi mutilat o mare parte a oraşului vechi

Profesor universitar dr., Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, prim vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România 1 O relatare dramatică privind o bătrână care se ţinea de o coloană a casei sale din zona Uranus (zonă pe care am avut-o în vedere cu câteva imagini) ca să-i oprească demolarea sau să plece odată cu ea, a apărut în ziarul «Naţional» din 13.02.2004 sub semnătura d-lui Tudor Octavian. Ea relua o povestire adevărată a pictorului Corneliu Baba. Ca şi sufletul acelei femei, nu ştim câte nu vor fi mai rămas distruse împreună cu casele lor.

50

împreună cu istoria acestuia. Sprijinindu-mă pe o serie de circa o sută de imagini fotografice realizate de subsemnatul în intervalul de timp notat de titlu, din păcate imposibil de reluat în această publicaţie, am încercat să arăt o parte din exterminarea fizică sistematică a oraşului făcând apel şi la memorie. Aceasta în lipsa, şi ea de completat dar pe care nu o aveam acum în vedere, a altor monumente şi case dispărute în primele decenii ale aşa numitei dictaturi a proletariatului implantate ca şi definitiv odată cu alungarea din ţară de către comunişti la 30 decembrie 1947 a regelui Mihai I. Recompunerea dictată de comunişti a centrului oraşului, extinsă de cele mai multe ori până la marginea lui şi chiar dincolo de ea, a dus la ştergerea, de obicei fără urmă, a unor amprente ale istoriei naşterii şi devenirii acestuia, încă dinaintea apariţiei lui ca oraş în evul mediu şi apoi trecând prin acesta până la epoca modernă şi contemporană. Legăturile acestea dintre epoci erau încă vizibile, inclusiv în structurile modernizate ale oraşului din perioada interbelică. Până la acumularea mai multor etape de transformări şi distrugeri, se mai păstrase, cu destul de puţine excepţii, câte ceva din respectul pentru memorie, indiferent de conotaţiile ei laice, confesionale, culturale sau văzute împreună. Din păcate, tendinţele manifestate şi chiar educate (sub aparenţa unui patriotism în realitate golit de sens) în deceniile comuniste au explodat sub forme aberante în epoca postcomunistă. Ne-a costat şi ne costă încă foarte scump populismul postdecembrist lansat de dragul puterii încă de la început. Pentru subiectul de faţă, vom nota efectele grave ale desfiinţării din primele zile de către noua putere a Legii Patrimoniului, fără a se pune ceva în loc pentru protecţia acestuia. Abia la sfârşitul anului 1999 s-a reparat într-o primă formă legislativă această absenţă foarte gravă. Mai trăiam încă, prin anii 70 ai secolului XX, într-un oraş pestriţ, cu multe identităţi deja schimbate prin politica dictaturii. Continuau să existe însă multe zone verzi şi multe case vechi, cu personalitate, monumentale sau discrete, multe tot mai prost întreţinute din cauza naţionalizării lor sau a sărăcirii ori plecării definitive a proprietarilor, încă multe biserici, majoritatea ortodoxe, sinagogi, unele în curs de abandonare prin emigrarea evreilor. În ciuda schimbărilor dictate, memoria colectivă a reuşit să mai păstreze, măcar în parte până în 1989 şi chiar ulterior, nume de pieţe şi străzi care fuseseră schimbate. Aşadar, memoria aceasta a fost mai puternică decât impunerea unor nume noi încă din prima etapă a dictaturii comuniste, cea de sovietizare a ţării. Pe această cale şi nu numai, în primii ani de la terminarea celui de al doilea război mondial, memoria oraşului începea să fie atacată violent.
51

Conducerea comunistă adusă şi sprijinită de Moscova schimba de la o zi la alta nume de străzi şi de pieţe, făcea să dispară definitiv sau să fie ascunse monumente şi statui. Aceeaşi putere punea să se ridice alte monumente, de obicei mai puţine la număr decât cele distruse. Am avut astfel sub ochi, până la câţiva ani după moartea din 1953 a lui Stalin, statuia colosală a sinistrului dictator la intrarea dinspre Bulevardul Aviatorilor a parcului Herăstrău, bulevardul, piaţa şi parcul purtând atunci numele aceluiaşi „generalissim” sovietic. Acelaşi nume era impus atunci oraşului Braşov şi Poienii de deasupra lui, unor bulevarde şi străzi principale din mai toate oraşele ţării. Piaţa a fost şi locul unde, mulţi ani la rând, s-a defilat cu mii de oameni în faţa tribunei oficiale care privea spre statuie, la 1 mai, 23 august, 7 noiembrie. Când s-a renunţat la statuie şi la 7 noiembrie, tribuna şi privirea oficialităţilor din ea au rămas orientate în aceeaşi direcţie până la ultima „demonstraţie a oamenilor muncii”. Direcţia rămânea aceeaşi, dacă vom aminti şi că, dincolo de lacul Herăstrău, în faţa „Casei Scânteii”, se putea zări statuia, din nou colosală, a lui Lenin. Marmura roşie de la soclul statuii demolate şi topite a lui Stalin se regăsea acolo, împreună cu simbolul comunismului victorios, replantat în faţa sediului organului central de presă al Partidului Comunist Român, ziarul „Scânteia”. Acesta s-a transformat la scurtă vreme după evenimentele din decembrie 1989 în... „Adevărul”. Revenind la sediul ziarului „Scânteia”, numit de la zidirea lui din anii 50 „Casa Scânteii”, acesta trebuise să imite modelul arhitectonic stalinist al Universităţii „Lomonosov” din Moscova. În consens cu numele ziarului, care traducea din rusă „Iskra”, numele primului ziar al marxiştilor lui Lenin, apărut între 1900-1905. În aceeaşi etapă „revoluţionară” era dărâmată statuia regală datorată sculptorului sârb Mestrovici din faţa Palatului Regal, botezat atunci „al Republicii”. Tot atunci erau şterse şi înlocuite toate numele regale de străzi, dispăreau statui şi monumente precum cel al lui Ion C. Brătianu din piaţa omonimă devenită până azi a Universităţii, al lui Take Ionescu dintre Piaţa Romană şi „Leonida” (cum, printr-o memorie colectivă remarcabilă i se mai spune şi azi locului), al lui Lascăr Catargiu din Piaţa Romană. Numele lui dat bulevardului până în Piaţa Victoriei a fost şters şi înlocuit cu Ana Ipătescu. Tot acolo, printr-o diversiune tipică regimului comunist, atât Piaţa Romană cât şi strada omonimă care ajungea la ea dinspre Calea Moşilor erau şterse spre a se pierde legătura cu Roma antică. În locul lor apărea (strada a rămas aşa până azi) numele marelui poet Mihai Eminescu. Se arăta astfel „grija” aceluiaşi regim pentru unul din marii „persecutaţi” ai „exploatatorilor”, aşa cum încercau comuniştii să-l prezinte poporului şi mai
52

ales tineretului. Şcolarii de atunci trebuiau să-l vadă ca pe un poet revoluţionar asociat realismului şi nu ca pe unul romantic, aşa cum el însuşi se definea („eu rămân ce-am fost, romantic”). A fost o pregătire masivă de ştergere şi de înlocuire a memoriei, susţinută prin sistemul de învăţământ, modificat radical din 1948, potrivit modelului sovietic. S-a adăugat dramatic naţionalizarea de la 11 iunie 1948, a cărei dată a înlocuit numele străzii Regina Maria din Bucureşti, dar şi al altora din Bucureşti şi din oraşele ţării. Deja sistemul totalitar comunist îşi permitea orice. Cu naţionalizarea – şi nu este singurul domeniu – totalitarismul comunist l-a întrecut pe cel nazist. De aici înainte, orice patrimoniu sau capital imobil (cel mobil a fost şi el atacat masiv) era supus oricărei decizii a puterii: de la utilizare abuzivă şi schimbare a destinaţiei până la demolare. Aşadar, toată această „pregătire”, sumar prezentată până aici, a dus, împreună cu „activitatea ideologică” specifică, şi care a lăsat urme negative până astăzi la nivelul mentalităţilor, la dezastrul distrugerilor din anii 70 şi mai ales 80 ai secolului XX. Atunci, în România în general şi la Bucureşti în special, ambiţiile absurde ale dictaturii comuniste au distrus o întreagă istorie. Mai multe documente fotografice personale, unele publicate iar altele inedite dar deja utilizate în conferinţe şi prelegeri publice, ilustrează aspecte dramatice ale acestui proces, încheiat cu mutilarea şi urâţirea oraşului. În cazul nostru, mai bine reprezentată prin imagini este zona unde s-a amplasat aşa-numita, atunci, „Casa Poporului”, actualul Parlament. Acolo, cum pot demonstra doar în parte prin ilustraţia personală realizată cu tot mai multă frică în acei ani, cartiere întregi împreună cu bisericile lor au fost sacrificate fără milă. Clerul în general, ca şi cel ortodox majoritar, era şi el, de mai mulţi ani, sub acelaşi control ca toată ţara. Urmărind pe harta Bucureştilor cele petrecute atunci, am constatat că suprafaţa demolată începând din 1978 dar cu cea mai mare amploare în anii 80 a fost de cca 2 kilometri pătraţi. Pentru o evaluare mai clară, este de amintit că suprafaţa totală a oraşului era, în timpul celui de al doilea război mondial, de peste 15 kmp., potrivit documentaţiei topografice existente. * Nenumăratele case cu curte, mici blocuri sau vile modeste, toate dispărute în acei ani, nu au fost încă inventariate. Doar ceea ce a văzut semnatarul acestor rânduri şi doar în parte a fotografiat este de ordinul sutelor. Mă voi opri doar, într-o ordine cronologică, la unele edificii istorice şi monumentale atunci dispărute.
53

1. 1978. Piaţa Naţiunii. Nume schimbat de comunişti în „Piaţa Unirii”. Într-o panoramare a zonei, încă se mai vedeau de la vest spre est Spitalul Brâncovenesc (1834) şi Aşezămintele Brâncoveneşti (1751), „Curtea Veche” şi biserica acesteia cu hramul sfântului Anton, mascate de blocurile ridicate deja pe bulevard. Se mai vedeau Halele (arhitectură „art nouveau”, 1872, oţel şi sticlă, demolate în anii 80 ai secolului XX), dintre Hanul lui Manuc şi Aşezămintele Brâncoveneşti. În această porţiune, cheiul Dâmboviţei era încă acoperit începând de la Sf. Elefterie (piaţa Operei), în urma sistematizărilor începute în timpul lui Carol I, până după Piaţa „Unirii”. Biserica Sf. Ioan zisă şi „Piaţă” (1756) încă mai era pe locul ei, vizibilă în bulevard. Câţiva ani mai târziu a fost translată în spatele aliniamentului blocurilor nou construite pe colţul intersecţiei de la ”Unirea” către Universitate pe partea dreaptă, adică cea de răsărit. Trebuia să nu se mai vadă din bulevard. 2. 1980. Dealul Mihai Vodă, Curtea Arsă, până la mânăstirea Antim. Într-un răstimp în care aflasem câte ceva din ceea ce urma să se întâmple spre a se face loc viitorului „centru civic”, deşi încă nu realizam dimensiunile apocaliptice ale distrugerilor abia începute, am încercat o înregistrare fotografică (diapozitive color) a zonei. Am căutat ceea ce consideram drept mai important şi deja evident ca periclitat sau chiar deja în curs de demolare în acel prezent şi în perspectivă apropiată. Am procedat cu economie din păcate, pentru că atunci se importau filme pentru diapozitive doar din Germania de Răsărit, comunistă (oficial, Republica Democrată Germană) şi în cantităţi limitate. Le obţineam pentru nevoile profesionale arheologice (Institutul de Arheologie, al cărui membru eram din 1968, nu putea să ne ajute) de la vânzători de încredere din comerţul socialist unic, cu preţ îmbunătăţit. Aşadar, am adunat imagini din zona „zero”, care începea să fie „modificată” rapid şi radical. În ordinea drumului parcurs, am urcat pe dealul Mihai Vodă şi către partea centrală a zonei ulterior total distruse. Dealul era una dintre cele câteva coline istorice ale Bucureştilor, situată pe malul drept al Dâmboviţei. Astăzi nu mai există. Se ridica, spre sud, în dreptul staţiei de metrou Izvor de curând puse în funcţiune. Aşezămintele foste mânăstireşti adăposteau încă Arhivele Statului, în curând evacuate. Se păstra în centrul incintei biserica, ctitorie a lui Mihai Viteazul, una dintre cele foarte vechi din Bucureşti (1594), monument istoric şi de artă. Dealul, ca şi celelalte coline ale Bucureştilor, păstra şi vestigii mult mai vechi, între care şi partea de jos a unei locuinţe getice din epoca Latène, conservată, în urma descoperirii, sub o acoperire cu sticlă. Aceasta se putea vedea la cca
54

20 m sud-vest de pridvorul bisericii. Ulterior, după dărâmarea unei mari părţi a clădirilor care înconjurau biserica, aceasta a fost translată în 1986 în aval pe malul Dâmboviţei, mult mai jos decât unde se afla şi la o distanţă de peste o sută de metri. Dintre cele 12 biserici mutate atunci, aceasta a fost translată la cea mai mare distanţă şi singura în pantă descendentă. Meritul îi aparţine, ca şi pentru celelalte 11 biserici mutate în acei ani în Bucureşti, inginerului dr. Eugeniu Iordăchescu. Revenind la biserica de pe dealul Mihai Vodă, aceasta, după translare, a fost înconjurată de blocuri (acum în spatele BCR – Izvor), ca să nu se mai vadă. Asemenea salvări au fost posibile sub presiunea forurilor internaţionale unde România era parte şi care erau informate de ceea ce se petrecea, a multor români din Apus şi, complementar, prin poziţiile unor intelectuali din ţară care au încercat, prin atitudinea lor oficială (cea publică era oricum interzisă) şi sperând la aportul european, să modifice măcar o parte din deciziile dictaturii autohtone. De la intrarea în incinta fostei mânăstiri către sud-vest, locul viran dinspre Dealul Spirii (colină astăzi aproape imposibil de identificat) mai păstra încă ruinele deja cercetate arheologic ale „Curţii Arse”, ale fostului palat domnesc al fanarioţilor. Era mărturia primei extinderi către sud, pe malul drept al Dâmboviţei, a oraşului. Tocmai atunci Bucureştii intrau în istoria modernă, dar vestigiile acelui moment istoric au fost complet distruse pentru acelaşi „centru civic” al Capitalei. Ceva mai spre vest se mai păstrau câteva dintre clădirile din strada Uranus urcând spre Arsenalul Armatei, cunoscut ca atare din secolul al XIX-lea. Cu stradă cu tot, toate au fost sacrificate în aceiaşi ani. Am realizat atunci un panoramic orientativ peste oraş, luat de pe acest deal care avea să nu mai existe. Am cuprins mai aproape cartierul condamnat să dispară. Era deja în curs de evacuare şi demolare dinspre centru spre exterior, în aşa fel încât bucureştenii neimplicaţi nu realizau ce se întâmplă. De la Curtea Arsă pe strada Bateriilor (ulterior ambele dispărute), am ajuns mai spre valea râului la biserica Albă Postăvari (cca 1565, sau ceva mai devreme), desigur biserica breslei al cărei cartier crescuse acolo şi care avea să dispară curând. După o serie de case încă întregi ca acelea din strada Bateriilor sau Cazărmii, altele în curs de demolare, m-am oprit la Schitul Maicilor (1727), ameninţat cu demolarea integrală, dar ulterior cu biserica translată aproape de Antim. De acolo, spre sud, se deschidea deja un vast spaţiu demolat, imagine ca dintr-un film de război. La mânăstirea Antim (1714), ulterior ascunsă de blocuri înalte, despre care ştiam că va rămâne prin biserică şi o parte din incintă, m-am oprit la câteva case vechi din
55

vecinătatea de nord-vest a mânăstirii, una dintre ele purtând în stucatura din ancadramentul superior al ferestrelor protome cu chipul lui Mihai Viteazul. Toate acele case au dispărut. Cum spuneam, mânăstirea a rămas, dar e ascunsă după blocuri, unele devenite rezidenţe de ministere actuale. 3. 1985, februarie. Şapte ani după primele imagini din Piaţa Naţiunii, încă rămasă în marginea uriaşei suprafeţe distruse sau încă de distrus, am înregistrat alte privelişti într-un moment în care începuseră deja construcţiile noi. Se observau deja ridicându-se „Casa Poporului” şi blocurile flancând bulevardul „Victoriei Socialismului” – „împotriva noastră”, cum i se spunea în şoaptă (azi Unirii) – toate în creştere. Începea, cum am surprins în imagini, distrugerea Aşezămintelor Brâncoveneşti, dintre care cel mai important din jurul bisericii era spitalul, fondat în 1834 de băneasa Safta Brâncovenu, printre cele mai vechi din Bucureşti, construit ca anexă a azilului întemeiat în 1751 de domniţa Bălaşa Brâncoveanu, ctitor, din acelaşi an, cu Marica şi Constantin, al bisericii care-i poartă numele până azi. După demolări, biserica a fost ascunsă împreună cu statuia delicată a Domniţei, după blocurile construite chiar începând din acel an. Revenind în amonte pe acelaşi mal drept al Dâmboviţei, la Izvor, dealul Mihai Vodă cu biserica omonimă şi zidirile înconjurătoare încă mai dominau zona. La sud, est şi vest se deschidea hăul nivelat al cartierelor de odinioară. La sud se ridica deja colosul de beton care se dorea a fi viitoarea reşedinţă a dictatorului. Pe cele trei direcţii cardinale şi până la piaţa Unirii şi dincolo de ea era o pădure de macarale. În piaţă se lucra la demolarea zidurilor groase ale spitalului Brâncovenesc. Nu am putut surprinde demontarea Halelor Centrale, aflate între Aşezăminte şi Hanul lui Manuc. Halele, al căror nume a luat mai târziu numele pieţei (Hala Unirii), erau o lucrare monumentală din zidărie, oţel şi sticlă a doi constructori francezi, încheiată în 1872 şi imitând Halele din Paris. Mai la vale, pe malul stâng al Dâmboviţei, se lucra la demolarea Institutului Medico-Legal Dr.Mina Minovici şi a capelei din curtea interioară. Rămânea Patriarhia care, treptat, nu mai avea spre ce privi. Până şi crucea din piatră a lui Brâncoveanu de la poalele dealului fusese sfărâmată de un camion al echipelor de lucru. Se putea distinge deja cum golul creat începea să fie umplut de blocuri de beton aliniate şi formând un culoar uriaş de la aşa zisa „Casa Poporului” până în dreptul Pieţei Vitan. 4. 1986, primăvara. Pe cheiul Dâmboviţei, între altele, o imagine luată cu teamă de la capătul străzii Schitu Măgureanu spre dealul Mihai Vodă, golit de construcţii, dar încă incomplet demontat. Dincolo de el se
56

vedea partea superioară a structurii centrale a „Casei” aproape terminată. Pe ea, o cupolă aproape semisferică din tablă de aramă lucind uşor, către apus. Aici e nevoie de o explicaţie. După cum se ştia deja, lucru confirmat de arhitecţi, dictatorul comunist (socialist ar fi mai greu de spus, cum s-a mai încercat) Nicolae Ceauşescu nu înţelegea machetele reduse la scară ale proiectelor de construcţii. Avea nevoie uneori de machete la scara 1/1, aşa cum foarte mulţi bucureşteni au putut vedea mai înainte la pregătirea modificării intrării monumentale de la Teatrul Naţional. Imaginea la care m-am referit de la „Casă” reprezintă o asemenea încercare: era o cupolă de probă construită din lemn şi tablă cât un sfert de sferă, dar la care ulterior comanditarul a renunţat. Nu credeam atunci să fi putut face publică o asemenea dimensiune a paranoiei totalitare comuniste. Nu „a întinat idealurile...”, cum spunea cineva la începuturile schimbărilor de la sfârşitul anului 1989. Nu. Ele aşa erau. 5. 1988. Înainte de a încheia, trebuie spus că mai mulţi compatrioţi au documentat demolarea Mânăstirii Văcăreşti cu imagini şi cu mult mai consistent decât am avut eu posibilitatea şi timpul să o fac. Am încheiat totuşi seria de imagini la care m-am referit cu câteva de la încheierea demolărilor de acolo. Este ca un epilog la cele de mai sus şi ca o completare a celor ilustrate de alţii (mai de mult Mihai Oroveanu, de pildă, şi, în 2004, în februarie, Eugen Ciocan2), cu imagini ale ultimelor segmente de temelie ale bisericii, din cărămizi legate cu mortar, în curs de evacuare în acel an. Încheiere. La acest repertoriu comentat ţin să adaug câteva consideraţii privind mentalitatea contemporană în materie de civilizaţie, istorie şi convieţuire urbană. Doresc să spun încă o dată, şi pe această cale, că nu mai putem rămâne indiferenţi la soarta, vizibilă sau nu, în primul rând identitar, a oraşului sau satului în care trăim. În această ordine de idei, dacă vrem să trăim firesc în spaţiul urban sau rural, nu mai putem rămâne inactivi, ca până în 1989, la tot ceea ce iese din limitele bunului simţ. Atunci nu aveam voie să ne manifestăm liber şi cu atât mai puţin să ne opunem. Nu
2

Expoziţia de imagini-document privind demolarea Mânăstirii Văcăreşti (1984-1987), datorată domnului Eugen Ciocan (februarie 2004; non vidi). Adaug doar, la excelentul comentariu al expoziţiei, însoţit de reproduceri expresive din „Observatorul Cultural” nr. 208 din 17-23.02.2004, că imaginile din 1988 pe care le deţin şi pe care le-am realizat cu ajutorul domnului Radu Ciuceanu, pe atunci arheolog la Muzeul Municipiului Bucureşti, aduc informaţii mai puţin cunoscute. Mai întâi, am fost martor că „lucrarea” se încheia în 1988 şi nu în 1987. Atunci, aşa cum rezultă din imaginile pe care le deţin, încă se extrăgeau sistematic fundaţiile bisericii, deci nu s-a turnat beton peste ele aşa cum se mai crede.

57

trebuie să mai rămânem doar simpli spectatori la schimbări ilogice de străzi, de pieţe etc., la păstrarea sau nu a unor edificii sau faţade tradiţionale sau de un anume stil reprezentând o epocă şi personalitatea localităţii şi, nu în ultimul rând, la estetica străzii şi a caselor care le populează de aici încolo.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ – – – – – – – Grigore Ionescu, Bucureşti, ghid istoric şi artistic, Bucureşti, 1938; Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Bucureşti, Editura Academiei, 1961; Dana Harhoiu, Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident, Bucureşti, 1997; Radu Olteanu, Bucureştii în date şi întâmplări, Bucureşti, Editura Paideia, 2002; Revue d’Anthtropologie du Musée du Paysan Roumain, nr.5, 2000, passim, în special articolele semnate de Radu Boruzescu şi Sorin Vasilescu; Alexandru Barnea, Nume de străzi şi pieţe din Bucureştii de până azi, în revista Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie, XV, 2001, p.163-167; Idem, Bucureştii sfârşitului de secol XX şi demolarea unei istorii, în volumul Deteriorarea tensiunii ideale în cultură şi artă, Bucureşti, Editura Paideia, 2004, p. 7-10, 125-130 şi fig. 1-13 (textul în versiune română şi italiană); Christian Levant, Palatul Summit-ului NATO, construit pe un „cimitir de biserici”, în Adevărul din 5 aprilie 2008, p. 21.

58

DECEMBRIE 1989 ÎN TIMIŞOARA. DE LA REVOLTĂ POPULARĂ LA REVOLUŢIE
Tomoni DUMITRU

Abstract: December 1989 in Timişoara.
From street riot to revolution The crisis of the communist regime, dramatically increased towards the end of the 20th century, led to the outburst of a street riot against Ceausescu’s communist regime, in December 1989. The protests of some of the protestant pastor Tőkés László’s parishioners, to whom other city dwellers irrespective of their beliefs adhered against the communist authorities’ decision to evacuate the pastor, which began on the 15th December, hundreds of people in the streets of Timisoara were shouting FREEDOM and DOWN CEAUSESCU, and were assaulting the PCR Committee of the Timis County, the symbol of the communist power. Repressive forces interfere brutally. Lots of people are wounded and more than 200 are arrested. On “bloody Sunday”, December 17, some of the demonstrators manage to head towards the local party headquarters attacking and devastating it. Ceausescu sets off the state of necessity in the county of Timis and orders the army to make use of fire weapons against demonstrators. 63 people are shot dead and 200 are wounded. The retaliation continues the next day, on December 18, when 5 more people are killed, three of them being shot while standing on the steps of the Cathedral. The general strike, the Elba workers began on December 19 was sided with by the most important factories in the city. At lunch time over 100 000 city dwellers were demonstrating downtown the city of Timisoara. A government delegation led by Prime Minister Constantin Dascalescu arrives in the city to negociate with the demonstrators. Unfortunately the negociations fail. The army troops retire in the barracks and Timisoara becomes thus the FIRST FREE TOWN in communist Romania. The Romanian Democratic Front (FDR) is set up representing the first democratic political structure during the streets riot which ends up in a revolution. The very next day people from Bucharest rise against

Profesor dr., Liceul Teoretic „Traian Vuia” din Făget, jud. Timiş.

59

Ceausescu’s dictatorship, as well as people from different places in Banat and Ardeal. The communist regime is put an end to on December 22nd. Keywords: Timisoara, street riot, revolution, communist dictatorship, opression. I. DE CE TIMIŞOARA? Criza sistemică a regimului comunist, accentuată dramatic la sfârşitul deceniului nouă, a determinat începutul unei revolte anticeauşiste în 16 decembrie 1989, la Timişoara, care, în 20 decembrie se extinde şi la Lugoj, iar în 21 decembrie, în Bucureşti şi în alte localităţi din Banat şi Ardeal. Una din întrebările puse de cei care s-au aplecat asupra evenimentelor decisive în alungarea lui Ceauşescu şi prăbuşirea regimului comunist din România a fost: de ce Timişoara? Ca multe alte întrebări legate de înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu şi consecinţa logică a prăbuşirii regimului comunist, pentru că Ceauşescu şi clanul său au fost exponenţii cei mai autorizaţi ai acestui regim, şi această întrebare va primi mai multe răspunsuri. Va pune prima dată această întrebare într-o lucrare mai amplă consacrată revoluţiei timişorene, Liviu Birăescu, în martie 1990, şi tot el va da un răspuns, validat de poziţionarea geografică, structura etnică şi evoluţia istorică a municipiului de pe Bega1. După 1980, criza regimului comunist se va resimţi din plin în judeţul Timiş şi în municipiul Timişoara, cuprinzând toate sectoarele de activitate cu implicaţii profunde în plan social2. Lipsa de materii prime pentru majoritatea întreprinderilor timişene – „Electromotor”, „Solventul”, Întreprinderea Textilă „1 iunie” din Timişoara etc. – calitatea slabă a produselor destinate exportului şi crearea de mărfuri nevandabile, a determinat conducerea partidului să dirijeze tot mai mult exportul spre produsele agricole. Această politică a dus la reducerea producţiei de bunuri agroalimentare destinate consumului populaţiei, la o gravă criză de alimente şi chiar la o stare de subnutriţie în numeroase familii. De aceea, potrivit unei Note informative a securităţii din 16 iulie 1981 la interminabilele cozi de la magazine se semnalau deseori „invective,
1

Traian Liviu Birăescu, De ce Timişoara? în Timişoara 16-22 decembrie 1989, Timişoara, Edit. Facla, 1990, p. 11-15. 2 Ioan Munteanu, Starea de spirit a populaţiei din Timişoara premergătoare Revoluţiei din Decembrie 1989 în „Clio”, an. IV, nr. 1/2008, Bucureşti, p. 69-70.

60

injurii adresate organelor locale şi centrale de partid şi de stat, factorilor responsabili de această situaţie”3. Aceleaşi Note semnalează o atitudine de simpatie a muncitorilor de la marile întreprinderi timişorene faţă de evenimentele din Polonia, unde sindicatul „Solidaritatea” a declanşat o viguroasă mişcare social-politică. Astfel, la Întreprinderea „Modern” muncitorii considerau că „acţiunile din Polonia sunt juste şi corecte”, dar că în România ei „nu se vor limita doar la grevă pentru a-şi dobândi drepturile”4. Aşa cum va mărturisi la Procesul de la Timişoara fostul prim-secretar al Comitetului Judeţean PCR Timiş, Radu Bălan, situaţia judeţului pe care trebuia să-l conducă începând cu 3 noiembrie 1989, era dificilă şi starea de spirit foarte agitată. În multe întreprinderi salariaţii primeau sub 80% din salariile cuvenite, iar salariaţii din agricultură nu-şi mai primiseră remuneraţiile din luna iulie5. Şi totuşi, în ciuda acestei realităţi, timişorenii nu trăiau mai rău decât majoritatea românilor. Dimpotrivă! De aceea, declanşarea revoluţiei din decembrie 1989 la Timişoara s-a datorat şi altor factori ce ţineau de tradiţia democratică şi europeană, structura etnică eterogenă, poziţionarea oraşului la graniţa de vest a României, experienţa „operaţiunii Bărăgan” şi a revoltelor studenţeşti din 1956 şi, nu în ultimul rând, unui plus de informaţie6. Datorită unei evoluţii istorice specifice7, Banatul, în general, iar Timişoara, în special, a constituit un model de interculturalitate activ, caracterizat în primul rând printr-o complementaritate civică8. Paralel cu dogmatismul culturnicilor, cu limbajul de lemn şi cu manifestările de masă desfăşurate sub egida „Daciadei” sau „Cântării României”, a existat în Timişoara, în toată perioada comunistă, şi un alt mod de gândire exprimat prin activitatea mai multor cercuri intelectuale şi artistice: Grupul artistic Sigma, Aktionsgruppe Banat al scriitorilor de expresie germană, cenaclurilor multilingve ale Uniunii Scriitorilor, reuniunile interconfesionale,
3

Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond Comitetul Judeţean Timiş al P.C.R., dosar 256/1981, f. 29 (în continuare: D.J.T.A.T.N….). 4 Ibidem, f. 12. 5 Procesul de la Timişoara, vol. III, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2005, p. 1414. 6 Dumitru Tomoni, Aspecte ale crizei economice şi deteriorarea condiţiilor de viaţă în Banat în „Caietele Revoluţiei”, nr. 5/2008, p. 16-18. 7 Gheorghe Jurma, Descoperirea Banatului, Reşiţa, Edit. Timpul, 1994; vezi şi Dumitru Tomoni, Regionala „Astra Bănăţeană”. Monografie istorică, Timişoara, Edit. Eurostampa, p. 14-56. 8 Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Micea Neagu, Ana Buzărnescu, Un model de interculturalitate activă. Banatul românesc, Timişoara, Edit. De Vest, 2004, p. 64.

61

cinematecile, Formaţia Phoenix etc.9 Interculturalitatea activă a Banatului realizată prin metisajul său interconfesional, interetnic, interlingvistic şi intercultural poate explica, în mare măsură, atât declanşarea revoluţiei din decembrie 1989 la Timişoara, cât şi primatul Timişoarei în transformarea post-revoluţionară a României. Expresia sintetică a acestor realităţi a reprezentat-o binecunoscuta lozincă: „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”, rostită cu acelaşi năduf atât în săptămâna patimilor oraşului de pe Bega, 16-22 decembrie 1989, cât şi după instaurarea noii puteri, „emanaţie a revoluţiei”. Fiind o regiune bogată, cu oameni gospodari şi înstăriţi, Banatul nu a fost tocmai un loc prielnic pentru implantarea comunismului. Sesizând acest lucru, regimul comunist a încercat mai repede decât în alte zone ale ţării să se impună prin forţă şi teroare, fără să-şi facă probleme de imagine sau percepţie. Pretextând vecinătatea cu Iugoslavia, al cărei lider comunist Iosif Broz Tito se declarase fără echivoc împotriva stalinismului, conducerea regimului comunist a pus la cale aşa-numita „operaţiune Bărăgan”, prin care, la 18 iunie 1951, peste 40 000 de români, sârbi, germani, bulgari etc. din Banat şi Mehedinţi au fost ridicaţi de la casele lor, urcaţi în vagoane de transportat animale şi deportaţi în Bărăgan10. Nu întâmplător, cele mai evidente acţiuni de protest şi de solidaritate cu revoluţia maghiară din anul 1956 s-au desfăşurat în Timişoara. Atunci, studenţii timişoreni au scandat cu toate riscurile „Jos comunismul!” şi „Afară cu ruşii din ţară!”11. Intervenţia forţelor represive nu s-a lăsat aşteptată, peste 800 de studenţi vor fi arestaţi, dintre care 29 vor fi judecaţi şi condamnaţi la închisoare. Mişcarea studenţească din zilele de 30-31 octombrie 1956, la care au participat peste 2000 de studenţi din toate instituţiile universitare timişorene, a avut un evident caracter anticomunist12. Indiscutabil, în izbucnirea revoluţiei de la Timişoara un rol important l-a avut şi plusul de informaţie. Programul televiziunilor de la Belgrad,
9

Victor Neumann, Civismul Timişoarei în anii naţional-comunismului în „Memorial 1989. Buletin ştiinţific şi de informare”, nr. 2/2007, Timişoara, p. 16. 10 Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Rusalii 51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Timişoara, Edit Marineasa, 1994; vezi şi: Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Valentin Sămânţă, Deportarea în Bărăgan, Timişoara, Edit. Mirton, 1996; Elena Spijavca, Munci şi zile în Bărăgan, Bucureşti, Edit. Fundaţiei Academia Civică, 2004. 11 Mihaela Sitaru, Oaza de libertate. Timişoara, 30 octombrie 1956, Iaşi, Edit. Polirom, 2004, p. 48. 12 Ioan Munteanu, Manifestarea anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în „Analele Sighet”, vol. VIII, Bucureşti, 2000, p. 635-656.

62

Novi-Sad şi Budapesta erau urmărite constant de către timişoreni, care aveau posibilitatea să vadă şi o altă realitate şi să fie informaţi despre acţiunile anticomuniste din celelalte ţări cu regim totalitar. Informaţia venea şi pe calea relaţiilor directe, mulţi timişoreni având rude, vecini sau prieteni stabiliţi în diferite ţări din Europa. Sintetizând cele spuse mai sus, putem concluziona că în decembrie 1989 exista un spirit al Timişoarei proocidental, democratic şi antitotalitar. De aceea, dincolo de criza economică evidentă, cu grave consecinţe sociale, acest spirit timişorean a declanşat, cu sau fără instigatori, într-un context internaţional favorabil, revoluţia din decembrie 1989. II. PRELUDII LA 16 DECEMBRIE 1989 Primele semnale se dau imediat după revolta braşovenilor din noiembrie 1987, când în Timişoara s-a încercat organizarea unei demonstraţii anticeauşiste în ziua de 3 ianuarie 1988, atât în Piaţa Unirii cât şi în Piaţa Operei. Strategia greşită şi teama de represiunea fără menajamente a unor autorităţi aflate în alertă au făcut ca mobilizarea să fie redusă şi doar verbală, printr-un discret şi timid îndemn: „Dacă eşti patriot, vino în 3 ianuarie în Piaţa Unirii!”13 Din cauza slabei organizări şi mobilizării discrete a miliţienilor şi securiştilor, acţiunea s-a rezumat la o întâmplătoare plimbare prin cele două pieţe, dar şi la un semnal dat unor autorităţi docile şi interesate în menţinerea unui regim anacronic. Un alt semnal vor da timişorenii în ziua de 15 noiembrie 1989, după meciul de fotbal România-Danemarca. Victoria echipei române şi calificarea la turneul final al campionatului de fotbal Italia 90, au scos în stradă mii de timişoreni şi, în special, studenţi. S-a cântat „Deşteaptă-te, române!” şi s-a scandat „România!”, dar şi... „Jos Ceauşescu!”14 Vestea s-a răspândit foarte repede, generând perplexitate şi curiozitate, astfel că, a doua zi, sute de timişoreni se revărsau pe străzile centrale ale oraşului pentru a se convinge de cele auzite şi a continua acţiunile. Din păcate, nu a existat un catalizator care să unească şi să canalizeze dorinţa de acţiune a grupurilor răzleţe de timişoreni. În zilele premergătoare datei de 19 noiembrie 1989, parcul din Complexul Studenţesc era plin de fluturaşi prin care tinerii erau îndemnaţi să vină în 19 noiembrie, la orele 16, în Piaţa Operei din Timişoara, la o
13

Timişoara 16-22 decembrie 1989, Timişoara, Edit. Facla, 1990, p. 86-87; vezi şi Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, Timişoara, Edit. Seicon, 1990, p. 6-7 (în continuare: Reportaj cu sufletul la gură...). 14 Ibidem, p. 7.

63

manifestaţie împotriva regimului. Fluturaşii, scrişi de mână cu carioca, folosindu-se patru culori, aveau următorul conţinut: „Tineri, veniţi cu toţii, duminică, 19 noiembrie 1989, orele 16, în Piaţa Operei, să manifestăm sub lozinca: Libertate, DEMNITATE!!! Jos MINCIUNA, TIRANIA, SĂRĂCIA ŞI HOŢIA!!!”15. La data şi ora stabilite erau grupuri răzleţe de oameni, dar nimeni nu a făcut nici un gest de protest, astfel că, după o vreme, oamenii s-au împrăştiat. La foarte scurt timp, un nou semnal de revoltă împotriva dictaturii lui Ceauşescu vor da muncitorii de la cea mai mare întreprindere din Timişoara, U. M. T. În ziua de 23 noiembrie, când la Bucureşti se desfăşurau lucrările Congresului al XIV-lea al P. C. R., un grup de muncitori de la U. M. T. Au încercat să mobilizeze oamenii din întreprindere pentru o demonstraţie împotriva realegerii lui Ceauşescu în funcţia de secretar general a P. C. R. În acest sens s-au contactat persoane de încredere de la alte întreprinderi, iar un grup de 3-400 de oameni s-au adunat în curtea întreprinderii scandând lozinca: „Români, veniţi cu noi!” şi s-au îndreptat spre poarta de ieşire. Din păcate pentru organizatori, la intervenţia demobilizatoare a unui şef de secţie, majoritatea muncitorilor n-au avut curajul să meargă mai departe, risipindu-se pe la secţiile lor. Bineînţeles, au urmat arestări şi ameninţări16. Nici de această dată nu se va întâmpla nimic grav pentru regimul lui Ceauşescu, dar... va veni decembrie 1989. III. REVOLTĂ SPONTANĂ SAU COMPLOT EXTERN? În ciuda acestor realităţi ce motivează şi justifică începutul revoltei timişorenilor, la scurt timp după înlăturarea lui Ceauşescu, ziarişti şi analişti dornici de senzaţional, sau legaţi prin interese sau trecut de fostul regim comunist, Securitate sau Armată, au lansat varianta complotului extern pus la cale de serviciile secrete sovietice şi americane pentru înlăturarea regimului dictatorial. O mai veche obsesie a lui Ceauşescu, vehiculată şi cu ocazia revoltei de la Braşov din 25 noiembrie 1987, prezenţa agenţilor străini destabilizatori încă din primele momente ale revoltei va fi îmbrăţişată, la început mai timid, dar odată cu trecerea timpului şi sporirea nemulţumirilor faţă de noua putere postdecembristă, tot mai zgomotos, devenind chiar o modă. În acest sens, excelează prin tenacitatea dovedită de-a lungul timpului Alex Mihai Stoenescu17, dar şi alţi exegeţi ai evenimentelor din
15 16

http://www.vestul.ro/stiri/485/indemn-la-revolutie-in-noiembrie-1989.htm, 09.01.2009. Ibidem, p. 8-9. 17 Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie, coordonator Bogdan Murgescu, Iaşi, 2008, p. 205-212.

64

decembrie 198918. În aceeaşi logică a rolului primordial jucat de agenţii străini în declanşarea şi organizarea revoltei timişorenilor, sunt prezentate evenimentele din Timişoara şi volumul colectiv intitulat „Armata română în Revoluţia din Decembrie 1989”, coordonat de Costache Codrescu şi apărut în două ediţii. Susţinătorii teoriei complotului extern orchestrat împotriva lui Ceauşescu de către ruşi şi americani, vorbesc de selecţionarea şi instruirea specială a unor transfugi români aflaţi în lagărele din Ungaria ce urmau să fie trimişi în special în zona Banatului şi Transilvaniei pentru a desfăşura acţiuni destabilizatoare. Aceştia trebuia ca „în momentul în care se semnala un conflict într-o localitate din zonă… să se deplaseze urgent acolo, să-l amplifice şi să-l direcţioneze.”19 Un alt grup diversionist era cel trimis de serviciile sovietice sub forma unor turişti aflaţi în tranzit spre Iugoslavia, cu autoturisme particulare, în medie de 80-100 de maşini pe zi. Tot în această perioadă s-a intensificat şi activitatea unor persoane „cunoscute ca agenţi sovietici care desfăşurau activităţi de propagandă asupra unor intelectuali filo-sovietici din Timişoara”20. Cine erau acei intelectuali filo-sovietici cu influenţă în mediul intelectual timişorean, nu ni se spune şi nici noi nu am putut afla până astăzi. Susţinătorii complotului străin i-au atribuit un anumit rol şi fostului consul general al Iugoslaviei la Timişoara, Marko Atanaschovici considerat a fi agent al serviciilor speciale ungare, care ar fi întreţinut relaţii strânse cu personalităţile locale şi care „circula frecvent între România şi Iugoslavia, uneori trecând frontiera de 2-3 ori pe zi.”21 Or, se ştie că atât revoluţionarii din Comitetul cetăţenesc constituit în sediul Comitetului Judeţean Timiş al P.C.R., cât şi cei din balconul Operei, au făcut eforturi repetate pentru ca lista de revendicări să ajungă la consulul iugoslav şi prin intermediul său să fie transmisă la ambasadă şi la agenţia Taniug22. Tot pe seama agenţilor străini a fost pusă şi prima manifestare din decembrie 1989 de ostilitate faţă de regimul dictatorial. În noaptea de
18

Filip TEODORESCU, Un risc asumat, Bucureşti, Edit. Viitorul Românesc, 1992; Sergiu Nicolaescu, Revoluţia. Începutul adevărului. Un raport personal, Bucureşti, Edit. Topaz Grup, 1995; Idem, Lupta pentru putere. Decembrie 89, Bucureşti, Edit. Bic All, 2005 (în continuare: Lupta pentru putere…); De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, Bucureşti, Edit. RAO, 2008 (în continuare: De la regimul comunist la regimul Iliescu…). 19 Filip Teodorescu, op.cit.., p. 49; vezi şi Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 52. 20 Ibidem, p. 52. 21 Ibidem, p. 53. 22 Titus Suciu, Reportaj..., pp. 229-231.

65

10/11 decembrie au fost împrăştiate pe străzile Timişoarei manifeste cu un conţinut exclusiv anticeauşist: „Jos dictatura!”, „Jos tirania ceauşistă!” şi „Moarte dictatorului!”. A doua zi, la primele ore ale dimineţii miliţienii au fost mobilizaţi pentru adunarea acestor manifeste. Pentru că nu au fost identificaţi autorii acestei acţiuni şi nimeni nu şi-a asumat această formă de protest, atât Alex Mihai Stoenescu23 cât şi Sergiu Nicolaescu24 consideră că agenţii străini au împrăştiat aceste manifeste pentru a provoca forţele represive şi a-i pregăti pe timişoreni. Aceiaşi agenţi străini ar fi acţionat în zilele de 15 şi 16 decembrie 1989 în jurul casei pastorului László Tőkés pentru a transforma o acţiune de solidarizare cu pastorul ce urma să fie evacuat în baza unei hotărâri judecătoreşti, într-o formă de protest faţă de regim. „Toţi aceştia – declara fostul şef al Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu – împreună cu alte grupări, aşa-zisele grupuri de turişti sovietici… în maşini Lada, tineri atletici, persoane care se mişcau întotdeauna grupat” i-ar fi instigat pe timişoreni la revoltă25. Potrivit lui Sergiu Nicolaescu, printre cei aflaţi în jurul casei lui Tőkés, organele de filaj au identificat „agenţi ai spionajului străin care încercau să îşi piardă urma în mulţime.”26 Nu numai că niciunul dintre miile de timişoreni ce s-au perindat atunci prin casa pastorului nu a văzut vreun străin, dar nici organele Securităţii locale nu au confirmat această supoziţie aşa cum vom vedea în paginile următoare. Nici condamnarea lui Tőkés nu ar fi fost întâmplătoare, el fiind „cel mai mare duşman al unităţii naţionale”27 şi în acelaşi timp „doar un pretext bine urmărit şi exploatat de forţele externe.”28 Dacă motivele acestei condamnări au fost elucidate de Marius Mioc29, în ceea ce priveşte rolul pastorului Tőkés în revoluţia din Timişoara, lucrurile sunt şi mai clare. Parafrazându-l pe Nicoale Bălcescu în încercarea de a stabili legătura dintre revoluţia paşoptistă europeană şi cea din Ţările Române, putem spune răspicat că încercarea de evacuare a pastorului reformat a fost doar ocazia şi nu cauza revoltei timişorenilor. Că lucrurile stau aşa şi nu altfel, o dovedesc atât apelurile repetate ale pastorului adresate în 16 decembrie celor adunaţi în
23

Alex Mihai STOENESCU, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 4 (I), Bucureşti, Edit. RAO, 2004, p. 325-326. 24 Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 54. 25 De la regimul comunist la regimul Iliescu…, p. 15. 26 Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 55. 27 De la regimul comunist la regimul Iliescu…, p. 169. 28 Radu TINU, Timişoara… no comment, Bucureşti, Edit. Paco, 2001, p. 19. 29 Marius MIOC, Revoluţia, fără mistere. Începutul revoluţiei române: cazul László Tőkés, Timişoara, Edit. „Almanahul Banatului”, 2002, passim.

66

faţa casei parohiale de a se împrăştia pentru a nu da ocazia unor incidente, cât şi faptul că în după-amiaza acelei zile acţiunea timişorenilor de solidarizare cu Tőkés se transformă în revoltă împotriva dictaturii lui Ceauşescu. Un alt moment controversat legat de începutul revoltei timişorenilor şi de posibila prezenţă a unor grupuri „de şoc” este cel al spargerii vitrinelor în zilele de 16 şi 17 decembrie. Dexteritatea cu care unii spărgeau vitrinele, calmul şi seninătatea afişată au atras atenţia unor martori oculari. Astfel, Vasile Andraş mărturisea că: „Se spărgeau vitrinele la librăria din colţ, la tutungerie. Treaba asta o făceau patru tineri tunşi zero, îmbrăcaţi în haine civile, având nişte bâte, zic eu speciale, lungi de 1,70-1,80 m prevăzute la capete cu verigi metalice. Ei spărgeau, dar nu luau nimic, aveau ceva parcă doar împotriva vitrinelor, lucru pe care de altfel îl executau într-adevăr cu plăcere.”30 „Cele mai multe vitrine – îşi aminteşte şi Sandu Hanuş – au fost sparte de un grup de şapte-opt persoane având nişte bastoane, – de unde?, cum de veniseră astfel pregătiţi? – ca şi sticle de băutură.”31 De aceea, unii exegeţi ai evenimentelor din Timişoara văd în aceste grupuri „mercenari străini în acţiuni de diversiune” sau pur şi simplu acţiuni de diversiune făcute de Securitate şi Armată pentru a justifica reprimarea demonstranţilor32. Marea majoritate a protestatarilor prezenţi în acele zile pe străzile oraşului nu împărtăşesc astfel de supoziţii considerând că spargerea vitrinelor era o formă de protest faţă de regim şi faţă de intervenţia dură a forţelor de represiune. Nu este exclusă nici prezenţa în aceste grupuri a unor indivizi certaţi cu legea sau pur şi simplu mânaţi de dorinţa de a fura. În unele situaţii, argumentele folosite pentru a justifica o intervenţie străină la Timişoara sunt exagerate dacă nu chiar hazlii. Astfel, comandantul U.M. 01185 relata că în dimineaţa zilei de 17 decembrie coloana de militari prezenţi la defilare în Piaţa Operei „a devenit un adevărat magnet, fiind înconjurată de persoane cu înfăţişare şi îmbrăcăminte ce nu arătau a fi din Timişoara (subl. n.).”33 Dacă ar fi fost vorba de un sat din zona Munţilor Apuseni s-ar fi putut vedea o diferenţă între portul localnicilor şi cel al străinilor, dar într-un oraş studenţesc şi multietnic cum este Timişoara greu se pot face astfel de diferenţieri. La fel de exagerată ni se pare şi afirmaţia că în aceeaşi zi „au început să apară câteva drapele cu însemnele de stat ale Ungariei.”34 Niciunul dintre miile de demonstranţi nu confirmă existenţa
30 31

Titus Suciu, Reportaj... p. 118. Ibidem, p. 71. 32 Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 58. 33 Ibidem, p. 62. 34 Ibidem

67

unor drapele maghiare, mai mult în acea stare de spirit era greu de presupus că cineva ar fi comis o asemenea imprudenţă. Indiscutabil că în acele zile au fost în Timişoara turişti străini, în special din Republica Moldova. Problema nu este legată de prezenţa lor ci de numărul şi implicarea efectivă în declanşarea şi catalizarea revoltei timişorenilor. Potrivit cercetărilor făcute de Asociaţia „17 decembrie” Timişoara, în hotelurile din oraş au fost cazaţi în luna decembrie 1989 un număr de 1638 de turişti străini, mai puţin decât în luna noiembrie când numărul acestora era de 219035. Posibilitatea cazării unor turişti străini în campingul din oraş era exclusă, deoarece pe timpul iernii acesta era închis. Dacă ar fi stat pe străzi în mijlocul demonstranţilor sau în maşini parcate în diferite locuri, cu siguranţă că ar fi fost identificaţi atât de către locuitorii oraşului care, în acele zile fierbinţi, pentru a evita eventuale arestări, au fost într-o continuă mişcare, şi, evident, de către forţele represive care erau în stare de alertă. Că nu au fost văzuţi străini în rândul demonstranţilor o spun sute de participanţi la acele evenimente. Consemnăm în acest sens mărturisirea fostului deţinut politic şi senator, Tănase Tăvală: „Părerea mea personală, ca un om care am parcurs în timpul revoluţiei Timişoara şi ziua şi noaptea, foarte multe puncte, este că nu au existat terorişti… Nu am constatat existenţa străinilor sau a cetăţenilor români înarmaţi care să circule printre manifestanţi.”36 Acelaşi lucru îl va spune şi Dan Voinea, după o cercetare de mai bine de un deceniu a Revoluţiei din 1989: „în rândul victimelor din toată România, nu avem cetăţeni străini, decât câţiva jurnalişti… Declanşarea revoluţiei în România aparţine timişorenilor şi ei ar fi văzut în rândul lor un cetăţean străin, că era ungur, că era neamţ, că era american, că era rus, care instiga. Ei nu au fost conduşi de nimeni, au fost conduşi de propria lor nemulţumire faţă de regim.”37 „Noi nu am identificat până în prezent cetăţeni străini în rândul victimelor sau în rândul trăgătorilor” declara fostul şef al Parchetelor Militare la Timişoara. În perioada 16-19 decembrie au fost arestate peste 900 de persoane, participante sau nu la demonstraţii, luate de-a valma de pe stradă, din gară, din parcări sau alte locuri, dar între ele nu era nici un cetăţean străin. La fel stăteau lucrurile şi în privinţa celor 73 de morţi înregistraţi până în 22 decembrie 1989 şi a celor 296 de răniţi.
35

Marius MIOC, Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional, Timişoara, Edit. Marineasa, 2005, p. 13 (în continuare: Revoluţia din 1989...). 36 Întrebări cu şi fără răspuns. Decembrie 1989, Timişoara, Edit Mirton, 2001, p. 154 (în continuare: Întrebări cu şi fără răspuns...). 37 Ibidem, p. 139.

68

Argumentele cele mai puternice ce infirmă rolul agenţilor străini în declanşarea revoltei timişorenilor vin din partea rapoartelor oficiale ale securităţii şi a declaraţiilor făcute de lucrătorii acestei instituţii sau cei ai Ministerului de Interne. Astfel, Radu Tinu, adjunctul şefului Securităţii judeţene, prezent pe străzile oraşului împreună cu subalternii săi încă din primele momente ale revoltei, declară la Procesul de la Timişoara că, în urma datelor culese în acele zile „nu a fost nici un element din afară, care să provoace aceste tulburări.”38 Întrebat fiind de procuror dacă în urma muncii informative pe care a desfăşurat-o a depistat vreun instigator, răspunsul lui Tinu a fost atunci, fără echivoc: „Nu.”39 Pe o poziţie similară s-a situat la Procesul de la Timişoara şi col. Filip Teodorescu, adjunct al şefului Contraspionajului Român, trimis în noaptea de 16 decembrie la Timişoara împreună cu un grup format din 14 ofiţeri din diferite direcţii ale departamentului Securităţii Statului, pentru a identifica agenţii străini veniţi cu sarcina de a destabiliza situaţia din România, „dotaţi cu armament şi materiale de propagandă anticomunistă şi antiromânească.”40 În prima informare – în acele zile a trimis trei informări la Bucureşti – trimisă în 19 decembrie generalului Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, Filip Teodorescu spunea că nu au fost identificaţi conducători şi că „acţiunea este absolut spontană, generată de nemulţumirea generală specifică (sic!) nu numai Timişoarei, ci poate altor judeţe din ţară”41. La proces revine asupra caracterului spontan al evenimentelor începute în 16 decembrie precizând că „datele comunicate de noi la Bucureşti menţionau că manifestaţiile au fost şi sunt spontane şi nu se datoresc unei organizări prealabile sau vreunor agenţi străini.”42 Tot la proces, Filip Teodorescu declara fără nici o rezervă că, „pe întreaga perioadă a evenimentelor de la Timişoara, cu toate eforturile depuse, nu am reuşit să obţinem informaţii din care să rezulte că agenţi ai spionajului străin s-ar fi infiltrat în judeţul Timiş, în scop de a destabiliza situaţia.”43 Din păcate pentru probitatea morală a celor doi reprezentanţi ai Securităţii, peste ani, ei şi-au schimbat punctul de vedere asupra evenimentelor de la Timişoara, astăzi fiind, şi cu complicitatea mass-media dornice de senzaţional, unii
38

Procesul de la Timişoara, vol. I, Ediţie îngrijită de Miodrag MILIN, Timişoara, Fundaţia Academia Civică, 2004, p. 444. 39 Ibidem, vol. II, p. 459. 40 Ibidem, vol. I, p. 280. 41 Ibidem, p. 301. 42 Ibidem, p. 315. 43 Ibidem, p. 292.

69

dintre cei mai vocali susţinători ai complotului organizat la Timişoara în decembrie 1989 de serviciile străine împotriva lui Ceauşescu. Nici generalul maior Emil Macri, şeful Direcţiei de Contrainformaţii Economice din departamentul Securităţii Statului şi nici lt. col. Gabriel Anastasiu, locţiitorul şefului Direcţiei I Informaţii Interne, trimişi la Timişoara în acelaşi grup de ofiţeri, pentru a identifica „instigatori şi, mai ales, persoane străine strecurate”, nu vor confirma existenţa agenţilor străini. Astfel, Emil Macri îl informa pe Ion Coman în 18 decembrie că nu „a identificat nici un agent străin”, iar pe Iulian Vlad că nu deţine „informaţii din care să rezulte instigatori şi persoane care au venit cu scop de destabilizare.”44 Gabriel Anastasiu declara la proces că „s-a văzut clar că nu era vorba de instigare, de elemente din acestea transfuge, fugare, ci că era vorba de nişte activităţi la care participau oamenii muncii…” Un alt ofiţer de securitate, lt. Col. Gheorghe Caraşcă va ajunge la aceleaşi concluzii: „Misiunea pe care am primit-o de la generalul Emil Macri a fost aceea de a stabili prin cercetări cine sunt capii evenimentelor din Timişoara şi dacă sunt legături cu elementele ostile din afară. Ofiţerii de securitate au efectuat cercetări pe linia problemelor menţionate mai sus… Menţionez că din cercetările efectuate, care au avut loc în Penitenciarul Timişoara, nu au rezultat aspecte care să intereseze organul de securitate.”45 Rapoartele şi declaraţiile de mai sus merită o atenţie specială. Toţi aceşti ofiţeri superiori, cu funcţii de răspundere în Securitate, au fost trimişi la Timişoara cu o misiune specială: de a identifica atât pe conducătorii revoltei cât şi pe agenţii străini care i-au instigat pe timişoreni. Aceştia, împreună cu organele judeţene ale Securităţii, beneficiau de întreaga logistică, aveau oameni în toate zonele fierbinţi ale oraşului şi, mai ales, erau mai mult decât motivaţi pentru a satisface dorinţa superiorilor de a eluda cauzele reale ale revoltei şi a pune totul în seama agenţilor străini destabilizanţi şi instigatori. Dacă nu au putut fi identificaţi agenţi străini instigatori înseamnă, mai mult ca sigur, că nu au fost, sau nu au avut nici un rol în declanşarea evenimentelor de la Timişoara. Că, între timp, cei care atunci căutau cu disperare agenţi străini, dar fără nici un rezultat, sunt astăzi cei mai aprigi susţinători ai complotului extern pus la cale la Timişoara, este doar o problemă ce ţine de nostalgia vremilor apuse şi de o explicabilă dorinţă de mediatizare. Cercetarea istorică nu poate fi făcută pe impresii, ci pe documente, iar cele cunoscute până acum converg spre ideea că pe un
44 45

Ibidem, p. 37. Apud Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 485.

70

fond extern favorabil şi chiar încurajator revolta timişorenilor a fost declanşată de criza fără precedent a unui regim anacronic şi detestat de marea majoritate a românilor. Cu sau fără prezenţa agenţilor străini, protestul timişorenilor a fost hotărât, dramatic şi chiar eroic, lucru recunoscut chiar şi de către susţinătorii complotului extern împotriva lui Ceauşescu. Astfel, într-un interviu acordat lui John Simpson, redactorul-şef pentru ştiri externe ale BBC, Virgil Măgureanu declara despre rolul agenţilor străini că „această influenţă din afară a existat la Timişoara, inclusiv amestecul unor grupuri care au fost anterior pregătite în afară pentru a interveni într-o eventuală revoltă”, dar „nu datorită lor s-a produs revolta populaţiei din Timişoara, ei au facilitat numai o anumită organizare, eventual au dirijat-o… dar în nici un caz nu aceştia au fost oamenii care au determinat cursul evenimentelor din Timişoara şi amploarea lor.”46 În aceiaşi termeni se exprimă şi Sergiu Nicolaescu, afirmând că „atât cursul evenimentelor de la Timişoara, clar anticomuniste, cât şi deznodământul lor, au fost determinate în mod fundamental de populaţia Timişoarei.”47 IV. TIMIŞOARA SE REVOLTĂ 16-20 DECEMBRIE Într-adevăr, săptămâna 16-22 decembrie 1989 a fost cea mai dramatică din istoria municipiului Timişoara. Începutul revoltei timişorenilor s-a produs în după-amiaza zilei de 16 decembrie în Piaţa Maria, în apropierea casei pastorului László Tőkés. În jurul orelor 19 s-au oprit tramvaiele şi s-a strigat pentru prima dată „Jos Ceauşescu”, lozincă incendiară ce a marcat trecerea de la o acţiune de solidarizare cu pastorul Tőkés, expresie a unui civism recunoscut timişorenilor, la o revoltă anticeauşistă, expresie a răbufnirii nemulţumirilor faţă de un regim agresiv şi dictatorial. Atunci s-a aprins scânteia revoltei şi tot atunci a încetat rolul jucat de pastorul Tőkés în derularea evenimentelor din Timişoara. Or, cei care au aprins această scânteie oprind tramvaiele şi strigând lozinca cea mai dragă românilor în decembrie 1989, nu au fost agenţi străini, ci Ion Monoran şi Daniel Zăgănescu48. Sămânţa revoltei a fost aruncată într-un sol fertil, pentru că altfel, chiar dacă toate serviciile secrete din lume şi-ar fi dat mâna cu o parte a Securităţii trădătoare pentru a-l înlătura pe Ceauşescu, timişorenii nu-şi riscau viaţa şi libertatea doar pentru a fi pe placul unor complotişti străini
46 47

Întrebări cu şi fără răspuns…, p. 45-46. Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 51. 48 Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond Ion Monoran; vezi şi Daniel VIGHI, Mono a oprit tramvaiele… în „Orizont”, Timişoara, nr. 1 din 23 ianuarie 2006, p. 22.

71

sau autohtoni. Că nu erau timişorenii românii cei mai naivi şi mai uşor de manipulat, au dovedit-o cu prisosinţă după anii 90, prin lansarea Proclamaţiei de la Timişoara, organizarea numeroaselor manifestări de protest faţă de politica noilor guvernanţi şi, de ce nu, prin votul exprimat de-a lungul anilor. Într-adevăr, după ora 19, în Piaţa Maria situaţia era scăpată de sub control, circulaţia era oprită, numărul demonstranţilor era în continuă creştere (peste 2000), iar atitudinea lor era fără echivoc potrivnică regimului ceauşist. Fiind confruntate cu o situaţie fără precedent, autorităţile intervin în forţă, fiind trimis un pluton de intervenţie şi maşini de pompieri. Protestatarii rezistă cu îndârjire, astfel că încercarea forţelor represive de a-i împrăştia şi de a restabili ordinea eşuează, în ciuda faptului că Ceauşescu i-a cerut primului-secretar al Comitetului Judeţean P.C.R. Timiş, Radu Bălan, să rezolve situaţia într-o oră49. Prinzând curaj, o coloană de demonstranţi s-a îndreptat spre Comitetul Judeţean de Partid, trecând podul Michelangelo şi deplasându-se pe lângă Banca de Stat, Poştă şi apoi pe Bulevardul 23 August. Depăşit de evenimente, Radu Bălan nu a avut curajul să încerce un dialog cu cei aproape 2000 de demonstranţi, deşi ştia că se bucura de simpatia timişorenilor. În aceste condiţii, demonstranţii atacă sediul, sparg geamurile şi încearcă să smulgă însemnele comunismului. Văzând că forţele de care dispunea la acea oră nu făceau faţă mulţimii, primul secretar solicită Inspectoratului Judeţean Timiş al Ministerului de Interne să trimită noi forţe. Pentru apărarea sediului şi împrăştierea demonstranţilor este trimis un pluton din subunitatea antiteroristă (U.S.L.A.) echipaţi cu salopete, scuturi, bastoane şi căşti, care folosind inclusiv fiole lacrimogene au reuşit să restabilească ordinea50. La ora 20,45, primul secretar i-a cerut locotenent-colonelului Constantin Zeca, înlocuitorul comandantului Marii Unităţi Mecanizate, să scoată trupe şi tehnică de luptă pentru a participa, împreună cu organele Ministerului de Interne, la restabilirea ordinii în oraş. În urma ordinului dat de generalul Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, vor fi scoase în oraş 24 de patrule a câte 10 militari fiecare, înarmaţi, dar fără muniţie51. Între timp, demonstranţii s-au regrupat în Piaţa Maria şi de acolo au pornit, peste pod, la Catedrală, după orele 23, la îndemnul lui Sorin Oprea,
49 50

Procesul de la Timişoara, vol. III, p. 1429. Ibidem, p. 1433. 51 Neculai DAMIAN, Scânteia vine din văzduh, Timişoara, Editura Eurostampa, 1999, p. 41-42.

72

mecanic la Electrometal Timişoara52. Realizând că numărul celor adunaţi era prea mic, demonstranţii au hotărât să pornească spre Complexul Studenţesc pentru a solicita participarea studenţilor. Între timp, o altă coloană venea de pe Calea Buziaşului şi Girocului, spre căminele studenţeşti. După ce s-au unit cele două coloane, Sorin Oprea urcat pe un bloc transformator, le cerea demonstranţilor să meargă la Catedrală pentru a solicita sprijinul mitropolitului în vederea unui dialog cu autorităţile53. În drum spre Catedrală, toate panourile cu lozincile ceauşiste erau spulberate. Ajunşi după miezul nopţii în faţa Catedralei, cei aproape 10000 de manifestanţi au cântat „Hora Unirii” şi „Deşteaptă-te, române!” şi au scandat, la îndemnul lui Sorin Oprea, pentru prima dată „Jos comunismul!”54 De aici, demonstranţii au hotărât să se deplaseze spre cartierele dens populate – Circumvalaţiunii, Calea Aradului şi Calea Lipovei – pentru a face o demonstraţie de forţă şi curaj, a-i chema şi pe alţi timişoreni să li se alăture şi apoi, cu efective sporite să se reîntoarcă la Catedrală. Din păcate, nici autorităţile comuniste nu s-au lăsat provocate, dimpotrivă, au reacţionat pe măsură. După mai multe convorbiri cu Ceauşescu, Radu Bălan se va implica fără rezerve în reprimarea demonstranţilor, menţinând o permanentă legătură cu Ion Popescu, inspector şef al inspectoratului Judeţean Timiş al Ministerului de Interne, trimis direct de la mină la Şcoala de Ofiţeri, Academia Militară şi apoi la Academia „Ştefan Gheorghiu”, şi cu Traian Sima, şeful Securităţii judeţului Timiş, primind informaţii despre evenimentele din stradă şi dând dispoziţii pentru restabilirea ordinii55. Deoarece coloanele de demonstranţi mărşăluiau pe străzile oraşului trecând prin cele mai importante zone, în jurul orei 3, Bălan a ordonat „să se intervină cu toate forţele pentru a-i dispersa pe manifestanţi şi apoi să fie arestaţi cei ce vor fi găsiţi umblând prin oraş.” Într-adevăr, în urma intervenţiei forţelor represive, demonstranţii au fost împrăştiaţi, operându-se până spre dimineaţă peste 200 de arestări56. La primele ore ale zilei de duminică, Timişoara arăta ca un oraş asediat şi devastat. Se înlocuiau geamurile de la vitrinele sparte, iar timişorenii
52

Armata română în Revoluţia din decembrie, 1989, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Militară, 1998, p. 56 (în continuare: Armata română…). 53 Miodrag MILIN, Timişoara 15-21 decembrie 89, Timişoara, 1990, p. 36 (în continuare: Timişoara 15-21 decembrie…); vezi şi Timişoara 16-22 decembrie 1989..., p. 60. 54 Marius Mioc, Revoluţia din 1989, p. 109. 55 „Caietele Revoluţiei”, Bucureşti, nr. 2/2007, p. 16. 56 „Timişoara”, an. I, nr. 144 din 13 decembrie 1990 şi nr. 147 din 18 decembrie 1990.

73

colindau oraşul, ocolind barajele forţelor postate în stradă în diverse locuri, comentând, în grupuri, evenimentele petrecute în ziua precedentă. Liniştea restabilită în dimineaţa zilei de 17 decembrie va fi tulburată de o defilare a subunităţilor militare, cu fanfară, drapel de luptă şi armament fără muniţie – ordonată de Ceauşescu –, defilare ce se dorea a fi o demonstraţie de forţă pentru a descuraja orice acţiune protestatară57. În vederea sprijinirii organizării şi desfăşurării acestei defilări, în dimineaţa zilei de 17 decembrie soseşte la Timişoara o grupă de ofiţeri din Marele Stat Major, Consiliul Politic Superior al Armatei şi Inspectoratul Muzicilor Militare58. În realitate, defilarea a oferit timişorenilor pretextul de a se aduna din nou şi a-şi exprima protestul faţă de regim. Pe la orele prânzului, Ceauşescu l-a sunat de mai multe ori pe Bălan pentru a se informa atât de modul în care a decurs defilarea armatei, cât şi de comportamentul timişorenilor adunaţi în Piaţa Operei. Deşi l-a informat că totul a decurs normal şi situaţia era sub control, la scurt timp Bălan avea să vadă mii de timişoreni ce se îndreptau spre sediul Judeţenei de partid. Oficialităţile locale, nu numai că nu acceptă dialogul cu demonstranţii, în marea lor majoritate paşnici, dar şi ordonă ca mulţimea să fie împrăştiată cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă din două autocisterne. În această situaţie, o parte dintre demonstranţi atacă sediul cu pietre şi sticle incendiare, pătrund în interior şi devastează birourile de la parter. După alungarea demonstranţilor din sediu şi din faţa Comitetului Judeţean de Partid, Bălan revine la sediu, fiind informat că a fost căutat de Ceauşescu. De aceea, pentru a putea lua legătura cu dictator va merge la Inspectoratul Ministerului de Interne. Aflând că sediul judeţenei de partid a fost devastat, Ceauşescu i-a ordonat să reocupe sediul, să mobilizeze întregul activ de partid şi să-l aştepte pe Ion Coman, care va veni cu un grup de 7 generali şi 3 colonei de la M. Ap. N. şi M.A.I., pentru a restabili ordinea59. Înainte de a fi trimis la Timişoara, Coman a fost informat de Ceauşescu despre situaţia municipiului de pe Bega: „Un grup de vandali, de derbedei, vânduţi străinătăţii, încearcă să destabilizeze România. Au spart magazine, au incendiat unităţi militare, au incendiat Comitetul Judeţean de Partid, au încercat să ia drapelul de luptă al unităţii. În această situaţie am
57

Nicolae DURAC, Neliniştea generalilor, Timişoara, Editura M. P. S., 1991, p. 5; vezi şi Armata română în revoluţia din decembrie 1989, Ed. a II-a, Bucureşti, Editura Militară, 1998, p. 56 (în continuare: Armata română în revoluţia din decembrie 1989); Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere. Decembrie 89, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2005, p. 61. 58 Armata română în revoluţia din decembrie 1989..., p. 56. 59 Procesul de la Timişoara, vol. III…, p. 1448.

74

hotărât stare de necesitate în municipiul Timişoara şi am ordonat lui Milea şi celor de la Interne să trimită un grup de generali de răspundere şi să execute aceste ordine.”60 Cât de falsă era percepţia dictatorului o dovedeşte cronica evenimentelor derulate în prima parte a zilei de 17 decembrie: în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid erau peste 20.000 de timişoreni, iar grupuri de protestatari mărşăluiau în toate cartierele importante ale oraşului. Între timp, Vasile Milea comunica pentru toată armata: „Situaţia în Timişoara s-a agravat. Este ordin să intervină armata: Armata intră în stare de luptă.”61 La scurt timp, Milea ordonă, prin telefon, comandanţilor celor două mari unităţi din Timişoara să trimită noi efective la cele mai importante obiective din oraş: Judeţeana de Partid, hotelul „Continental”, Poşta, Banca şi depozitul de armament al gărzilor patriotice. Pentru că numărul demonstranţilor era în creştere, Milea revine cu noi ordine cerând ca 7 T.A.B.-uri şi 10 tancuri de instrucţie să fie trimise la Comitetul Judeţean de Partid şi la comandamentul Marii Unităţi. Apariţia tancurilor pe străzile oraşului a scos şi mai multă lume din casă şi i-a determinat pe mulţi timişoreni să intervină pentru a opri represiunea. Câteva tancuri au fost blocate, legate cu lanţurile de şinele de tramvai şi vizoarele conductorilor acoperite cu vopsea, iar altora li s-au spart butoaiele cu motorină62. Pentru a identifica rapid direcţiile de deplasare ale coloanelor de demonstranţi vor fi trimise două elicoptere de la U.M. 01875 Caransebeş, iar în jurul orei 15, comandantul Marii Unităţi Mecanizate a fost înştiinţat că spre Timişoara se îndreaptă efective din U.M. 01233 Buziaş, 01140 Lugoj şi 01380 Arad63. După această concentrare de forţe nu este greu de bănuit ce li se pregătea timişorenilor protestatari. În jurul orei 17, după sosirea lui Ion Coman la Timişoara şi a grupei operative conduse de generalul Ştefan Guşă, a început teleconferinţa organizată de Nicolae Ceauşescu, unde s-a aflat că s-a dat ordin să se tragă în demonstranţi. În timpul teleconferinţei, Ceauşescu l-a întrebat pe Ion Coman despre situaţia de la Timişoara, iar acesta a răspuns: „Am ordonat să se tragă foc!”64
60

Procesele revoluţiei din Timişoara (1989), adunate şi comentate de Marius Mioc, Timişoara, Editura Artpress, 2004, p. 26. 61 Apud Alesandru DUŢU, Revoluţia din 1989. Cronologie, Bucureşti, Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006, p. 108. 62 Armata română…, p. 58. 63 Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 65. 64 Ioan SCURTU, Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 187-188; vezi şi Constantin SAVA, Constantin MONAC, Revoluţia Română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi măturii,

75

Din păcate, în jurul orelor 16 se aud primele focuri de armă în Timişoara, iar peste o oră se vor înregistra şi primele victime. După ora 18, generalul Ştefan Guşe a preluat în întregime conducerea forţelor militare aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, aflate deja în oraş ordonând distribuirea unei unităţi de foc până la soldat şi executarea focului de avertisment, mai întâi în plan vertical şi apoi, la nesupunere, la picioare65. Confruntarea demonstranţilor cu forţele represive a fost dramatică, numai în centrul oraşului, în jurul Catedralei şi în Piaţa Operei, înregistrându-se 21 de morţi şi aproape 100 de răniţi66. La Catedrală s-a tras asupra demonstranţilor după ora 19, când deja se terminaseră acţiunile de devastare a magazinelor situate în zonă şi chiar incendiile fuseseră stinse, iar demonstranţii începuseră să se retragă. Nici o instituţie importantă a regimului nu era atacată şi nici un militar al armatei române nu era ameninţat şi totuşi s-a tras. La început au fost focuri de avertisment, fără prea mult efect asupra mulţimii, care căuta să se îmbărbăteze scandând lozinci: „Nu fugiţi!”, „Nu fiţi laşi!”, „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Soldaţi, nu trageţi în fraţii voştri!”, „Şi voi sunteţi copiii noştri!”. După câteva minute s-a tras direct asupra mulţimii cu muniţie de război67. Confruntări similare s-au înregistrat şi în alte cartiere ale oraşului: Calea Lipovei, Calea Aradului, Piaţa Traian, Băile Neptun, Calea Girocului şi zona Buziaşului până spre orele 368. De aceea, ziua de 17 decembrie 1989 a fost considerată, cu deplin temei, „cea mai cumplită zi din istoria oraşului Timişoara”69, sau „ziua celor opt bătălii ale timişorenilor cu dictatura”70. Preţul plătit de timişoreni pentru curajul de a înfrunta regimul lui Ceauşescu a fost înfricoşător şi fără precedent în istoria contemporană a României: peste 60 de morţi şi peste 200 de răniţi71.
Bucureşti, Editura Axioma, 2001, pp 146-151; Camelia MORARU, Constantin MORARU, Stenograma teleconferinţei lui Nicolae Ceauşescu din 17 decembrie 1989 în „Clio 1989”, Bucureşti, an. I, nr. 1-2/2005, p. 189-193. 65 Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 69. 66 Peter SIANI-DAVIES, Revoluţa română din decembrie 1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, p. 102. 67 Dumitru TOMONI, Catedrala mitropolitană ortodoxă din Timişoara în „Clio 1989”, an. IV, nr. 1/2008, p. 158-160. 68 Florin MeDELET, Mihai ZIMAN, O cronică a Revoluţiei din Timişoara 16-22 decembrie 1989, Timişoara, 1990, p. 12-14; vezi şi Costel BALINT, 1989 – Legiunea Revoluţiei, Timişoara, Editura Brumar, 2005, p. 174-175. 69 Miodrag Milin, Timişoara 15-21 decembrie…, p. 67. 70 Florin Medeleţ, Mihai Ziman, op.cit., p. 10. 71 Marius Mioc, Revoluţia din 1989…, p. 112-115; vezi şi Costel Balint, op.cit., p. 179-218.

76

În dimineaţa zilei de 18 decembrie, oraşul „arăta groaznic, totul era devastat. Aerul avea miros de vulcan aprins. Piaţa era ocupată de cordoane de militari şi securişti în civil, înarmaţi, pe care trecătorii îi priveau cu ură, scârbă şi dispreţ. Pe străzi, în faţa magazinelor devastate şi incendiate, se făcea curăţenie.”72 Liniştea era doar aparentă pentru că starea de spirit a timişorenilor era mai mult decât tensionată, ca urmare a masacrului din ziua precedentă şi a celor peste 800 de arestaţi. În ciuda stării de necesitate ce interzicea circulaţia în grupuri pe străzi, la fiecare pas întâlneai oameni disperaţi care îşi căutau copiii sau rudele dispăruţi sau arestaţi. În jurul orei 9, a început la sediul municipal de partid o şedinţă de analiză şi informare cu directorii şi secretarii de partid din întreprinderile şi instituţiile oraşului, care trebuiau să aducă şi situaţia cu prezenţa oamenilor la lucru73. Vorbitorii, primul secretar Radu Bălan şi foştii prim secretari Ilie Matei şi Cornel Pacoste, au înfierat acţiunile zilei precedente punându-le pe seama unor „huligani” şi „derbedei” care au atras de partea lor copii şi femei, pe care i-au îmbătat şi i-au drogat. Fiind stare de necesitate în Timişoara era interzisă deplasarea în grup, spectacolele erau sistate, salariaţii trebuiau împiedicaţi să iasă în stradă, iar fiecare organizaţie de partid trebuia să-i convoace nominal pe cei care lipseau de la lucru, să organizeze şedinţe la fiecare întreprindere şi să transmită acelaşi mesaj. În ciuda eforturilor depuse, mesajul nu a avut credibilitate, muncitorii aşteptând cu nerăbdare încheierea programului pentru a ieşi în stradă şi a continua protestul. Între timp, coloneii Traian Sima şi Filip Teodorescu, din dorinţa de a identifica conducătorii revoltei, îl informează pe directorul Spitalului Judeţean – vărul lui Sima – că trebuie interogaţi răniţii prin împuşcare. În acest sens, sunt trimişi la spital ofiţeri de securitate şi miliţieni, veniţi din alte judeţe, la ordinul generalului Vlad Iulian. În ciuda supliciului la care erau supuşi răniţii, unii fiind aduşi pe targă chiar din sălile de operaţie, şi a ameninţărilor cu pierderea libertăţii, securiştii nu află nimic despre identitatea conducătorilor pentru că, de fapt, aceştia nu existau, revolta fiind spontană. După ora 15, grupuri de tineri venind dinspre Spitalul de Copii s-au oprit pe platoul din faţa Catedralei. În scurt timp, treptele Catedralei erau pline de tineri cu lumânări aprinse, care au început să strige lozinci
72 73

Ibidem, p. 44. Procesul de la Timişoara, vol. IV, Ediţie îngrijită de Miodrag MILIN şi Traian ORBAN, Timişoara, 2006, p. 1970.

77

anticeauşiste. Informată de Ion Coman despre acest protest, Elena Ceauşescu, într-o evidentă criză de nebunie, va da un ordin aberant: „Trageţi cu tunul în Catedrală, să terminaţi odată cu ea!”74 Nu s-a tras cu tunul, dar s-a tras asupra tinerilor, fiind ucis Sorin Leia, care flutura un drapel cu stema decupată, şi încă 2 tineri, iar alţi 4 fiind răniţi. Demonstranţii s-au împrăştiat, încercând să se pună la adăpost din calea gloanţelor, dar în scurt timp s-au regrupat în zona centrală a oraşului huiduind armata şi scandând lozinci. Cu ajutorul gazelor lacrimogene şi a focurilor de armă vor fi din nou împrăştiaţi. În jurul orei 23, la sediul Inspectoratului Ministerului de Interne a sosit o autoizotermă de la Autobaza COMTIM. De aici, a fost trimisă la Spitalul Judeţean, unde 6 ofiţeri de miliţie au încărcat 40 de cadavre de la morga spitalului. În jurul orei 5, autoizoterma, conform planului stabilit, a plecat spre Bucureşti, unde cadavrele au fost incinerate la Crematoriul „Cenuşa”. Se încerca astfel, din dispoziţia Elenei Ceauşescu, să se ascundă urmele masacrului din 17 decembrie, familiile victimelor urmând a fi informate că acestea fugiseră peste graniţă75. În dimineaţa zilei de 19 decembrie la fabrica „Electromotor” muncitorii de la secţia de sculările refuză să lucreze atâta timp cât blindatele şi militarii se mai aflau în stradă. Abia după lungi tratative cu conducerea fabricii şi după promisiunea că se va lua legătura cu cei de la judeţ pentru satisfacerea cererilor, muncitorii vor relua activitatea76. Nu acelaşi lucru se va întâmpla la Întreprinderea ELBA, unde, fără să se declare oficial grevă generală, ea va începe în aceeaşi dimineaţă şi va continua până după înlăturarea lui Ceauşescu. La solicitarea muncitorilor, Bălan s-a deplasat în întreprindere pentru a intra în dialog cu ei. Ajungând acolo, împreună cu primarul Petru Moţ, Bălan este informat că muncitorii aflaţi în curtea întreprinderii încetaseră lucrul şi cereau îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi scoaterea Armatei din întreprinderi şi din oraş. De pe o platformă, un grup de 10-15 muncitori, învingându-şi frica, scandau: „Jos Ceauşescu!”, astfel că primul secretar conştientizează că se afla la o manifestaţie cu „un pronunţat caracter politic şi anticeauşist”77. Protestul muncitorilor îi pune, pentru prima dată, serioase semne de întrebare şi generalului Ştefan Guşă, care venind în fabrică, vede că „protestatarii nu
74 75

Procesul de la Timişoara, vol. III, p. 1352. Titus Suciu, Reportaj..., p. 151-154. 76 Costel Balint, op. cit., p 57. 77 Procesul de la Timişoara, vol. III…, p. 1472.

78

erau huligani, ci oameni serioşi.”78 Într-adevăr, revolta timişoreană intră în 19 decembrie într-o nouă fază, muncitorii având rolul esenţial, iar acţiunile fiind mult mai bine organizate şi fără manifestări violente, punând astfel forţele represive în imposibilitatea de a reacţiona. A doua zi, la solicitarea a peste 2 500 de muncitori de la UMT, aflaţi în grevă şi adunaţi în curtea celei mai mari întreprinderi din oraş, Bălan se va deplasa acolo în jurul orelor 10, fiind urmat de Cornel Pacoste şi ministrul construcţiilor de maşini, Eugen Rădulescu, fost cadru de conducere la această uzină. Muncitorii aveau atât revendicări sociale, cât şi politice, solicitând îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi înlăturarea lui Ceauşescu79. Dacă în raportul trimis conducerii centrale a partidului în ziua precedentă, Bălan era convins că prin „măsurile politico-organizatorice luate de organele şi organizaţiile de partid şi organismele democraţiei muncitoreşti-revoluţionare în toată această perioadă, activitatea în toate unităţile economico-sociale ale municipiului şi învăţământului mediu şi superior”80 se desfăşura în condiţii absolut normale, după întâlnirile cu muncitorii de la ELBA şi mai ales de la UMT îşi va schimba opinia. Bălan nu mai identifică opozanţii regimului ceauşist doar cu grupurile de „vandali” sau „iredentişti” ci cu sute şi chiar mii de muncitori, care cu doar câteva zile în urmă constituiau temelia acestui regim. El vedea cum oamenii muncii şi-au învins teama şi în plină zi strigau cu toată convingerea „Jos Ceauşescu!” şi „Libertate!”. Era mult prea inteligent Radu Bălan ca să nu realizeze că Timişoara nu mai putea fi Braşovul anului 1987. De aceea, comportamentul său se va schimba, sigur în limitele permise de cultura politică şi funcţiile pe care le avea. Din acest moment, Bălan nu va mai evita contactul cu protestatarii sau cu reprezentanţii acestora, dimpotrivă, va căuta până în momentul arestării să-şi nuanţeze poziţia şi chiar sa dea impresia că ar dori să fie în tabăra lor. V. DE LA REVOLTĂ POPULARĂ LA REVOLUŢIE În 20 decembrie, starea de spirit a oraşului revoltat s-a schimbat radical, „Toată lumea ştia că aveau să iasă marile întreprinderi”, mărturisea Claudiu Iordache81. Semnalul l-au dat muncitorii de pe platforma industrială
78 79

Apud Peter Siani-Davies, op. cit., p. 109. Ibidem, p. 1479. 80 Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Raport privind evenimentele care au avut în municipiul Timişoara în perioada 15-18 decembrie 1989, f. 4. 81 Titus SUCIU, Lumea bună a balconului, Timişoara, Editura Helicon, 1996, p. 26 (în continuare: Lumea bună…).

79

din Calea Buziaşului, de la A.E.M. şi Electrotimiş care vor porni spre ELBA, la solicitarea muncitorilor de la această întreprindere aflaţi în a doua zi de grevă generală. Ajunşi la gară, află că cei de la ELBA nu i-au mai aşteptat şi au plecat împreună cu muncitorii de la Solventul şi Electromotor spre Piaţa Operei, cu vreo jumătate de oră înaintea venirii lor82. Nu puteau rămâne pasivi nici muncitorii de la cea mai puternică întreprindere timişoreană, U.M.T., care se vor îndrepta spre Judeţeana de partid Autorităţile comuniste nu se mai confruntă cu „huligani” şi „derbedei” vânduţi „agenturilor străine”, ci cu însăşi clasa muncitoare, atunci cu adevărat revoluţionară. Zecile de mii de muncitori încolonaţi şi disciplinaţi, dar hotărâţi şi mai siguri ca niciodată că nu mai pot da înapoi, paralizează reacţia autorităţilor comuniste şi determină fraternizarea multor militari cu demonstranţii. Din aceste considerente şi pentru a se evita incidente cu consecinţe nebănuite, Ştefan Guşă a ordonat retragerea tuturor efectivelor şi tehnicii militare aflate în oraş în cazărmi şi trecerea lor la apărarea circulară a acestora, măsură aprobată şi de ministrul Milea. Trebuie precizat că nu este vorba de o fraternizare generală a armatei din stradă cu demonstranţii. Fraternizarea a avut loc numai la nivelul soldaţilor şi a gradelor inferioare pentru că marea majoritate a comandanţilor îndoctrinaţi şi temători de consecinţe continuau să rămână obedienţi clanului Ceauşescu. La orele prânzului aproape toată Timişoara era în stradă, în Piaţa Operei sau în faţa Judeţenei de partid, unde în 20 decembrie se vor constitui cele două nuclee de conducere a revoltei timişorenilor. În jurul orei 13, din iniţiativa lui Lorin Fortuna, un grup de revoluţionari urcă la balconul Operei, unde iau hotărârea de a constitui un comitet de coordonare şi conducere. În acest scop, Fortuna invită câte 2-3 reprezentanţi ai întreprinderilor ai căror reprezentanţi se aflau în piaţă, să urce alături de grupul de iniţiativă83. Comitetul constituit în foaier a formulat un program de revendicări minimale, pe baza căruia să poarte tratative cu reprezentanţii puterii comuniste şi a ales un birou permanent format din Lorin Fortuna (preşedinte), Claudiu Iordache (vicepreşedinte), Maria Trăistaru (secretară), precum şi Ioan Chiş şi Nicolae Bădilescu, ca membri. Astfel, în jurul orei 14, Lorin Fortuna anunţa în faţa a peste 50 000 de demonstranţi constituirea primei formaţiuni politice libere, Frontul Democrat Român ce-şi
82 83

Costel Balint, op. cit., p. 62-64. Lorin FORTUNA, Semnificaţia zilei de 20 decembrie 1989 în „Caietele Revoluţiei”, nr. 5/2006, p. 29-32.

80

va schimba în scurt timp denumirea în Frontul Democratic Român84. În după-masa zilei de 20 decembrie, Timişoara devenea primul oraş liber din România, iar liderii Frontului Democratic Român au lansat un apel către toate oraşele ţării de a urma exemplul Timişoarei, apel căruia oraşul Lugoj i-a dat curs în aceeaşi zi, iar Aradul, Clujul şi Bucureştiul în ziua următoare. La ora 14,30, soseşte la Timişoara, cu un avion special, Constantin Dăscălescu, primul ministru, însoţit de Emil Bobu şi de trei miniştri, fiind aşteptaţi la Judeţeana de partid de reprezentanţii puterii locale, de Ion Coman, dar şi de zeci de mii de timişoreni, care scandau lozinci împotriva regimului dictatorial. La scurt timp după sosire, la presiunea demonstranţilor, Dăscălescu începe „negocierile” cu o delegaţie a celor din stradă formată din 13 revoluţionari85. Aceştia se vor constitui într-un Comitet cetăţenesc, ce va reprezenta al doilea nucleu de conducere a revoltei timişorenilor. După schimburi dure de replici între primul ministru şi revoluţionarii Ioan Savu, Ioan Marcu, Sorin Oprea, Petre Petrişor, Mircea Mureşanu etc., de neimaginat cu doar o săptămână în urmă, se structurează un set de revendicări: abdicarea dictatorului, demisia guvernului, eliberarea arestaţilor, restituirea morţilor familiilor pentru a fi îngropaţi creştineşte, alegeri libere etc.86 Revendicările, transcrise de Ioan Savu, vor fi prezentate mulţimii de către Petre Petrişor şi vor fi comunicate, împreună cu numele liderilor, Consulatului iugoslav pentru a fi difuzate în exterior. În jurul orei 18, o delegaţie a F.D.R., formată din Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu, Mihaela Munteanu etc. vine în sediul Judeţenei de partid pentru a participa la tratativele cu reprezentanţii guvernului. Revendicările lor erau aproape similare cu cele transcrise de Savu, cea mai importantă fiind demiterea lui Ceauşescu87. Evident că Dăscălescu nu a avut curajul să-i comunice dictatorului dorinţa cea mai fierbinte a timişorenilor, astfel că negocierile cu reprezentanţii guvernului au eşuat. Singurele revendicări acceptate au fost cele referitoare la eliberarea celor
84

Marinela Veronica ŢARIUC, Frontul Democratic Român (FDR) în Ibidem, p. 10-28; vezi şi Titus SUCIU, Lumea bună…, p. 26; Milin MIODRAG, Timişoara în revoluţie şi după, Timişoara, Editura Marineasa, 1997, p. 110-111 (în continuare: Timişoara în revoluţie…); Idem, Semnificaţia zilei de 20 decembrie 1989 pentru Revoluţia Română în „Caietele Revoluţiei”, nr. 1/2006, p. 15-18. 85 Ioan SAVU, Ioan MARCU, Petre BOROŞOIU, Sorin OPREA, Virgil SOCACIU, Mircea MUREŞAN, Petre PETRIŞOR, Dan CARP, Nicolae VARTAN, Mihai BĂDELE, Adela SĂBĂILĂ, Corneliu POP şi Valentin VITNER – „Caietele Revoluţiei”, nr. 2/2005, p. 10. 86 Ibidem, p. 9. 87 Milin Miodrag, Timişoara în revoluţie…, p. 113-114.

81

arestaţi – o parte dintre ei vor veni în cursul serii în Piaţa Operei – şi restituirea morţilor. Pe toată durata aşa-ziselor negocieri, mulţimea a scandat lozinci anticeauşiste: „Jos Ceauşescu!”, „Jos analfabeta!”, „Ceauşescu şi soţia nu au loc în România!”, „Până la Crăciun să scăpăm de acest nebun!” etc.88 După eşuarea negocierilor, delegaţia F.D.R. pleacă spre Operă, însoţită de peste 2000 de demonstranţi. În scurt timp, cea mai mare parte a protestatarilor vor pleca spre Piaţa Operei, Judeţeana de partid nemaireprezentând interes, fiind doar sediul unei puteri decorative fără nici o influenţă în oraşul de pe Bega. Piaţa Operei şi instituţia în care îşi avea sediul F.D.R., devin zona de speranţă şi forţă a timişorenilor liberi. În cursul serii, Ceauşescu rosteşte la Radio şi Televiziune o cuvântare prin care înfierează Timişoara, apoi declară Stare de Necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş şi îl desemnează pe generalul Victor Stănculescu în funcţia de comandant militar al Timişoarei. Erau măsuri disperate şi fără efect deoarece în acel moment Timişoara era primul oraş liber din România. Comitetul Frontului Democratic Român, în componenţa căruia intraseră şi reprezentanţi din Comitetul cetăţenesc, avea deja un proiect politic şi reprezentanţi din toate marile întreprinderi timişorene care, a doua zi urmau să intre în grevă generală. În aceste condiţii revolta populară intră într-o nouă fază, transformându-se în revoluţie. În mod explicit se cerea înlăturarea lui Ceauşescu, dar implicit şi înlăturarea regimului comunist, pentru că atunci timişorenii puneau semnul egalităţii între Ceauşescu şi regimul comunist. Toate neajunsurile şi nemulţumirile erau puse pe seama lui Ceauşescu, nu mai era timp şi nici răbdare să se facă o analiză a regimului comunist şi să se vadă că Ceauşescu era creaţia sistemului şi că acest sistem nu se reducea la Ceauşescu şi clanul său. În noaptea de 20/21 decembrie se constituie o comisie de redactare a unui program oficial de acţiune a F.D.R.89, program finalizat în jurul orei 3. Platforma-program intitulată Proclamaţia Frontului Democratic Român a constituit primul document programatic al revoluţiei române din decembrie 1989, confirmând trecerea de la revoltă populară la revoluţie. Proclamaţia consfinţea existenţa unei noi forţe politice şi propunea Guvernului realizarea unui dialog prin acceptarea unor revendicări: alegeri libere, libertatea cuvântului, presei, radioului şi televiziunii, deschiderea graniţelor, eliberarea deţinuţilor şi dizidenţilor politici, reforma învăţământului, pedepsirea celor
88 89

Alesandru Duţu, op. cit., p. 145. Din comisie făceau parte: Lorin FORTUNA, Nicolae BĂDILESCU, Claudiu IORDACHE, Luminiţa MILUTIN, Petre BOROŞOIU şi Mihaela MUNTEANU. (Milin Miodrag, Timişoara în revoluţie…, p. 123).

82

care au dat ordin să se tragă în demonstranţi, restituirea morţilor familiilor, recunoaşterea noii structuri politice etc. În final, se făcea un apel către toate localităţile ţării de a urma exemplul Timişoarei şi de a intra în grevă generală începând din 21 decembrie, până la victoria finală90. În dimineaţa zilei de 21 decembrie, la ora 9, Lorin Fortuna a citit pentru prima dată Proclamaţia în faţa a peste 100.000 de timişoreni aflaţi în grevă generală, bucurându-se de o primire entuziastă, cu urale şi ovaţii. Chiar dacă Timişoara se declarase oraş liber şi majoritatea timişorenilor erau în stradă, Ceauşescu nu se împăca cu această situaţia şi de aceea, paralel cu mitingul organizat la Bucureşti, va ordona o ultimă încercare de recuperare a oraşului răzvrătit din mâna demonstranţilor. Se pare că generalii aflaţi la Timişoara au întocmit un plan complex, intitulat „Tunetul şi Fulgerul”, ce prevedea atacarea demonstranţilor din Piaţa Operei, cu unităţi de TAB-uri şi 2 elicoptere dinspre Catedrală şi 50 de tancuri dinspre hotelul „Continental”. Unităţile militare din cazarma Oituz trebuiau să înconjoare circular zona pentru a împiedica pătrunderea altor protestatari. Demonstranţii aflaţi în Piaţa Operei urmau să fie dispersaţi şi arestaţi, iar în locul lor, în piaţă urmau să intre două coloane de muncitori aduşi de către activiştii de partid de pe platforma industrială din Calea Buziaşului, urmaţi de militari M.Ap.N. şi 22 000 de gărzi patriotice din Oltenia. În etapa a doua, echipe ale securităţii în cooperare cu militari D.I.A. şi paraşutiştii din Caracal urmau să ia cu asalt balconul Operei pentru a-i aresta pe membrii F.D.R., a captura armamentul aflat în posesia revoluţionarilor şi a confisca staţia de amplificare prin care se făcea propagandă ostilă şi se incita la grevă generală. Datorită mitingului de la Bucureşti, protestelor din alte oraşe şi a unor disfuncţionalităţi, planul nu s-a aplicat. Având în vedere gravitatea acţiunii – se estimau 2000 de morţi, răniţi şi arestaţi din rândul demonstranţilor – documentele au fost distruse ulterior, inclusiv file din Jurnalul de luptă al Diviziei 18 Mecanizate Timişoara91. Documentele accesibile cercetării susţin parţial acest plan, dar cu certitudine forţele represive nu s-au resemnat începând cu 20 decembrie, odată cu pierderea controlului asupra oraşului de pe Bega. În noaptea de 20/21 decembrie, Ioan Corpodeanu, împreună cu alţi ofiţeri superiori de miliţie au fost trimişi de generalul Mihalcea la sediul Diviziei din Piaţa Libertăţii, unde li s-au cerut cadre militare înarmate pentru a colabora cu
90 91

„Caietele Revoluţiei”, nr. 2/2005, p. 12-13. Iosif COSTINAŞ, M-am întors, Timişoara, Editura Marineasa, 2003, p. 51-60; vezi şi Marinela Veronica Tariuc, op. cit., p. 17.

83

armata la un plan aflat în lucru92. Şi alţi ofiţeri superiori au declarat la proces că în acea noapte au fost chemaţi la sediul Diviziei, unde li s-au cerut să pună la dispoziţie militari şi tancuri93. În dimineaţa zilei de 21 decembrie, Radu Bălan a chemat mai mulţi activişti de partid, comunicându-le că din dispoziţia lui Coman urmau să organizeze o contrademonstraţie muncitorească în Piaţa Operei. În acest sens, trebuiau formate două coloane, una care să plece de pe platforma industrială din Calea Buziaşului, iar cealaltă, din zona întreprinderilor ELBA, Electromotor, 6 Martie etc. Coloanele trebuiau să aibă 200 de militari, 200-400 membri ai gărzilor patriotice şi aproximativ 1000 de muncitori. În ciuda încercărilor făcute şi a deplasării militarilor în zona întreprinderilor menţionate, intenţia nu s-a putut finaliza, muncitorii fiind, majoritatea, în Piaţa Operei. Şi mai răsunător a fost eşecul acţiunii de „tip mineriadă”, prin care unităţi de gărzi patriotice din judeţele Mehedinţi, Dolj şi Olt, echipate cu uniforme specifice, înarmate cu ciomege special confecţionate, şi dirijate de către securişti au fost trimise cu trenuri speciale la Timişoara, pentru a acţiona împotriva unor forţe de invazie ungureşti şi iugoslave, care încercau să ocupe Banatul şi cărora li s-au alăturat „huligani” şi „beţivi” din Timişoara94. Aflând din timp de sosirea trenurilor speciale, cu ajutorul angajaţilor centralei telefonice C.F.R., conducerea F.D.R. a putut să intervină şi să zădărnicească aceste acţiuni. Unele trenuri au fost oprite pe parcurs şi întoarse spre Oltenia, iar muncitorii ajunşi în Timişoara s-au convins rapid că pe străzile oraşului nu erau duşmani străini, ci confraţi decişi să înlăture regimul lui Ceauşescu. De aceea, vor fraterniza cu timişorenii, punând capăt ultimei tentative a dictatorului de a prelua controlul asupra oraşului răzvrătit. În dimineaţa de 22 decembrie, din dispoziţia lui Coman, primarul Moţ i-a contactat pe liderii F.D.R., solicitându-le să cedeze staţia de amplificare, întrucât mai mulţi cetăţeni s-ar fi declarat nemulţumiţi de tulburarea liniştii. Aceştia au refuzat şi i-au înmânat primarului Proclamaţia frontului pentru a fi cunoscută şi de către Coman. Încă de dimineaţă, peste 150.000 de timişoreni se aflau în Piaţa Operei, scandând lozinci împotriva regimului ceauşist şi aplaudând discursurile celor de la balcon, printre care s-a numărat şi maiorul Viorel Oancea, primul ofiţer al armatei române care a trecut de
92 93

Procesul de la Timişoara, vol. II…, p 567-568. Iosif Costinaş, op. cit., p. 57-59. 94 Lorin Fortuna, op. cit., p. 32.

84

partea revoluţiei95. De aceea, vestea că dictatorul a fugit, a produs un entuziasm greu de descris, alinând în parte şi durerea acelora care abia îşi îngropaseră morţii sau încă sperau să-i găsească. Solidarizarea altor oraşe, şi în special a Bucureştiului, cu revolta timişorenilor, începută în 16 decembrie şi transformată în revoluţie în 20 decembrie, a dus la înlăturarea regimului politic condus de Ceauşescu şi clanul său, şi a marcat intrarea României într-o nouă etapă istorică ce întruchipează elementele esenţiale ale unui regim democratic.

BIBLIOGRAFIE I. IZVOARE 1. ARHIVE – Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara: Fond documentar – Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor naţionale. Fond Comitetul Judeţean Timiş al PCR 2. DOCUMENTE PUBLICATE – Procesul de la Timişoara, vol. I-II, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin, Fundaţia Academia Civică, 2004; – Procesul de la Timişoara, vol. III, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, Editura Mirton, 2005 – Procesul de la Timişoara, vol. IV, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, Editura Mirton, 2006 3. PRESA – „Caietele Revoluţiei”, Bucureşti, 2005-2008 – „Orizont”, Timişoara, 2006 – „Timişoara”, 1990 II. LUCRĂRI PUBLICATE – *** Armata română în Revoluţia din decembrie, 1989, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Militară, 1998 – Balint, Costel, 1989 – Legiunea Revoluţiei, Timişoara, Editura Brumar, 2005 – Birăescu, Traian Liviu, De ce Timişoara? în Timişoara 16-22 decembrie 1989, Timişoara, Editura Facla, 1990 – Buzărnescu, Ştefan; Pribac, Sorin; Neagu, Mircea; Buzărnescu, Ana, Un model de interculturalitate activă. Banatul românesc, Timişoara, Editura De Vest, 2004 – Costinaş, Iosif, M-am întors, Timişoara, Editura Marineasa, 2003
95

„Caietele Revoluţiei”, nr. 3/2006, p. 36-37

85

– Damian, Neculai, Scânteia vine din văzduh, Timişoara, Editura Eurostampa, 1999 – *** De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, Bucureşti, Edit. RAO, 2008 – Durac, Nicolae, Neliniştea generalilor, Timişoara, Editura M. P. S., 1991 – Duţu, Alesandru, Revoluţia din 1989. Cronologie, Bucureşti, Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006 – Fortuna, Lorin, Semnificaţia zilei de 20 decembrie 1989 în „Caietele Revoluţiei”, nr. 5/2006 – Întrebări cu şi fără răspuns. Decembrie 1989, Timişoara, Edit Mirton, 2001 – Jurma, Gheorghe, Descoperirea Banatului, Reşiţa, Edit. Timpul, 1994; – Marineasa, Viorel; Vighi, Daniel, Rusalii 51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Timişoara, Edit Marineasa, 1994; – Marineasa, Viorel; Vighi, Daniel; Sămânţă, Valentin, Deportarea în Bărăgan, Timişoara, Editura Mirton, 1996; – Medeleţ, Florin; Ziman, Mihai, O cronică a Revoluţiei din Timişoara 16-22 decembrie 1989, Timişoara, 1990 – Milin, Miodrag, Timişoara în revoluţie şi după, Timişoara, Editura Marineasa, 1997 – Milin, Miodrag, Timişoara 15-21 decembrie 89, Timişoara, 1990 – Mioc, Marius, Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional, Timişoara, Edit. Marineasa, 2005 – Mioc, Marius, Revoluţia, fără mistere. Începutul revoluţiei române: cazul László Tőkés, Timişoara, Editura „Almanahul Banatului”, 2002 – Moraru, Camelia; Moraru, Constantin, Stenograma teleconferinţei lui Nicolae Ceauşescu din 17 decembrie 1989 în „Clio 1989”, Bucureşti, an. I, nr. 1-2/2005 – Munteanu, Ioan, Manifestarea anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în „Analele Sighet”, vol. VIII, Bucureşti, 2000 – Munteanu, Ioan, Starea de spirit a populaţiei din Timişoara premergătoare Revoluţiei din Decembrie 1989 în „Clio”, an. IV, nr. 1/2008, Bucureşti, – Neumann, Victor, Civismul Timişoarei în anii naţional-comunismului în „Memorial 1989. Buletin ştiinţific şi de informare”, nr. 2/2007, Timişoara – Nicolaescu, Sergiu, Lupta pentru putere. Decembrie 89, Bucureşti, Editura Bic All, 2005 – Nicolaescu, Sergiu, Revoluţia. Începutul adevărului. Un raport personal, Bucureşti, Edit. Topaz Grup, 1995; – *** Procesele revoluţiei din Timişoara (1989), adunate şi comentate de Marius Mioc, Timişoara, Editura Artpress, 2004 – *** Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie, coordonator Bogdan Murgescu, Iaşi, 2008 – Sava, Constantin; Monac, Constantin, Revoluţia Română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi măturii, Bucureşti, Editura Axioma, 2001 86

– Scurtu, Ioan Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006 – Siani-Davies, Peter, Revoluţia română din decembrie 1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006 – Sitaru, Mihaela, Oaza de libertate. Timişoara, 30 octombrie 1956, Iaşi, Editura Polirom, 2004 – Spijavca, Elena, Munci şi zile în Bărăgan, Bucureşti, Editura Fundaţiei Academia Civică, 2004 – Stoenescu, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 4 (I), Bucureşti, Editura RAO, 2004 – Suciu, Titus, Lumea bună a balconului, Timişoara, Editura Helicon, 1996 – Suciu, Titus, Reportaj cu sufletul la gură, Timişoara, Editura Seicon, 1990 – Teodorescu, Filip, Un risc asumat, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1992 – *** Timişoara 16-22 decembrie 1989, Timişoara, Editura Facla, 1990 – Tinu, Radu, Timişoara… no comment, Bucureşti, Editura Paco, 2001 – Tomoni, Dumitru, Catedrala mitropolitană ortodoxă din Timişoara în „Clio 1989”, an. IV, nr. 1/2008 – Tomoni, Dumitru, Regionala „Astra Bănăţeană”. Monografie istorică, Timişoara, Editura Eurostampa

87

EVENIMENTELE DIN 22 DECEMBRIE 1989 ÎN BUCUREŞTI
Mihail M. ANDREESCU

Abstract: The events on December 22, 1989 in Bucharest
About the events from 21 and 22 December 1989 from Bucharest, it was a lot written. All these studies, reports, books and researches based on official documents, participants’ testifies lights up or mission to present and to interpret the facts. The bottom of line in analyzing all this is that only the wisdom of the Revolution’s actors stopped the transformation of the fiction into a bloody nightmare reality. Keywords: Revolution, Bucharest, Communist Party, Security, Romanian Army Despre evenimentele din decembrie 1989 – de fapt Revoluţia română din decembrie – şi, în special despre cele petrecute în Bucureşti, – este vorba de cele începute în 21 şi, cu precădere din 22 – s-a scris mult, atât în afară cât şi în ţară1, realizându-se de către o Comisie specială a Senatului

Conferenţiar universitar dr., Facultatea de Istorie a Universităţii „Spiru Haret”, Bucureşti, vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România 1 Dintre sutele de titluri apărute în ţară şi în străinătate, referitoare la Revoluţia Română din Decembrie 1989, la evenimentele din Bucureşti începând cu 21 decembrie 1989 şi la urmările acestora, menţionăm câteva titluri fără pretenţia de sistematizare ori de epuizare a lor: ***, Armata română în revoluţia din decembrie 1989. Studiu documentar, ed. a 2-a, coordonator general(r) Costache CODRESCU, Editura Militară, Bucureşti, 1998; Romulus CRISTEA, Revoluţia 1989, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2006; Ion CRISTOIU, Punct şi de la capăt, Editura Publishing House ELF, Bucureşti, 1991; Iosif DUMITRAŞCU, V. RICHIŢEANU, Adela STAN, Nicu Ceauşescu – o viaţă cu cortina trasă, Editura Felix-Film, Bucureşti, 1992; Alesandru DUŢU, Revoluţia din decembrie 1989. Cronologie, Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2006; ***, Echipa de sacrificiu. Din culisele guvernării postrevoluţionare. 5 ianuarie 1990 – 5 februarie 1991, coordonator Octavian ŞTIREANU, vol. Editat de „România Azi”, Bucureşti, 1992; Ion ILIESCU, Revoluţia română, Editura Presa Naţională, Bucureşti, 2001; Sergiu NICOLAESCU, Revoluţia. Începutul adevărului. Un raport personal, Editura Topaz, Bucureşti, 1995; Idem, Un senator acuză, ed. a 3-a, Editura PRO, Bucureşti, 1996; ***, Revoluţia Română în direct, I, coordonator Mihai TATULICI, Televiziunea Română,

88

României o cercetare amănunţită şi două rapoarte „complete” dar controversate, prezentate la date diferite2. Toate aceste studii, lucrări şi luări de poziţii, bazate pe documente oficiale şi mărturii ale participanţilor, ne uşurează sarcina prezentării şi interpretării faptelor, motiv pentru care nu vom mai stărui asupra unor aspecte deja cunoscute. În dimineaţa zilei de 21 decembrie, premergătoare mitingului de sprijin convocat de Ceauşescu3, „întregul aparat de opresiune se afla în stradă. Armata era în stare de alarmă”4. Acest miting, potrivit afirmaţiilor
Bucureşti, 1990; ***, Revoluţiile din 1989. între trecut şi viitor, volum coordonat de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, Iaşi, 2005; Constantin SAVA, Constantin MONAC, Revoluţia din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, Editura Axioma Edit, Bucureşti, 2000; Idem, Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, Editura Axioma Edit, Bucureşti, 2001; Ioan SCURTU, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Editura enciclopedică şi Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2006; Alex Mihai STOENESCU, Interviuri despre revoluţie, Editura RAO, Bucureşti, 2004; Idem, Istoria loviturilor de stat în România. IV/2. „Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, Editura RAO, Bucureşti, 2005; Idem, Din culisele luptei pentru putere 19891990. Prima guvernare Petre Roman, Editura RAO, Bucureşti, 2006. 2 Comisia Senatorială privind cercetarea şi studierea evenimentelor din decembrie 1989 şi-a desfăşurat activitatea până în 1996 şi a produs două rapoarte, fiind condusă succesiv de Sergiu Nicolaescu şi Valentin Gabrielescu, de unde şi numele celor două rapoarte: Raportul „Sergiu Nicolaescu”(1992) şi Raportul „Valentin Gabrielescu” (1996), ambele nepublicate şi care au stârnit reacţii pro şi contra privind evenimentele revoluţiei şi caracterul acesteia. 3 Constantin SAVA, Constantin MONAC, Revoluţia din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, p. 270. În depoziţia făcută în faţa Senatului României generalul Iulian Vlad a spus despre mitingul din 21 decembrie că fusese „de mai multe ori contramandat”, ceea ce probează deruta, nesiguranţa şi lipsa de orientare a conducerii superioare a partidului comunist în acele momente. 4 Sergiu NICOLAESCU, Revoluţia. Începutul adevărului, p. 41. Afirmaţiile sale contrazic mărturia lui Iulian Vlad: Constantin SAVA, Constantin MONAC, Revoluţia din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, p. 271: „De organizarea mitingului nu răspundea nici o direcţie, dar pentru securitatea lui Ceauşescu era Direcţia a V-a. Pentru măsurile generale de securitate, de pază, era constituit acel comandament Pro clano palmierul, nu ştiu dacă era bine, care data dinainte de plecarea lui Ceauşescu la Moscova. Şeful acelui comandament era gen. Nufă, care era plecat la Timişoara, următorul era gen. Bucurescu, lui i s-a dat dispoziţie să se ocupe de măsurile generale privind acest miting. Dar nu au fost măsuri deosebite de alte situaţii, poate este paradoxal, dar aşa a fost. Pentru mitinguri, ca oriunde în lume, poliţia era alertată, nu numai poliţia în uniformă ci şi siguranţa statului în prunul rând, în zona unde se organiza mitingul erau aduse forţe, ca să se intervină dacă se produce dezordine. }n rândul din faţă erau „aplaudatorii”, erau şi ofiţeri de securitate, dar erau şi activişti de partid. Au fost aduse două companii de trupe de securitate, între care şi nefericiţii de la Câmpina,/.../. Ei au fost aduşi pentru măsuri de ordine în capitală în dimineaţa din 21 decembrie”.

89

şefului Direcţiei Securităţii Statului, a fost declanşatorul evenimentelor de la Bucureşti5. Din acest moment – al ţinerii şi eşuării mitingului din 21 decembrie la prânz – revoluţia română a luat amploare depăşind zona Banatului şi, după cum aprecia Sergiu Nicolaescu, „începând de acum, revoluţia română avea să-şi mute sediul la Bucureşti, oraş în care, după câteva zile, după o perioadă de orori şi eroisme, se va constitui victoria revoluţiei”6. În timpul mitingului din Piaţa Palatului, transmis de Televiziunea Română în direct (orele 11,59-12,52) fără a se consemna evenimentele petrecute acolo7, se pare că s-au scandat lozinci anti Ceauşescu şi pro Timişoara8, dar forţele de ordine, deşi numeroase, s-au abţinut să intervină până târziu după-amiază, dând posibilitatea grupurilor de manifestanţi să întocmească liste ale unui posibil nou guvern9. Evenimentele de până atunci, deşi grave, nu par să-l fi demoralizat pe Nicolae Ceauşescu. După ce va da ordine de restabilire a ordinii el va convoca o teleconferinţă, la orele 18,00, solicitând primilor secretari de judeţe să ia măsuri severe împotriva „oricăror manifestări din rândul tineretului”, insistând asupra faptului că, „nu trebuie să se ajungă la folosirea armelor” dar „Detaşamentele de luptă trebuie să fie detaşamente dotate cu tot ce este necesar pentru a impune ordinea şi disciplina”10.
5 6

1bidem, p. 269. Sergiu NICOLAESCU, Un senator acuză, p. 81. 7 Revoluţia română în direct, I, p. 9. 8 Singurele informaţii de acest fel apar în vol. Armata română în revoluţia din decembrie 1989, p. 111. Alesandru DUŢU, Cronologia, p. 164-165, nu aminteşte de clamarea unor lozinci ostile regimului decât după încheierea mitingului, adică începând cu orele 13.0014.00. 9 Sergiu NICOLAESCU, Începutul adevărului, p. 42-43. „În primele ore, când atmosfera nu era încă fierbinte, în aceste locuri s-au întocmit şi citit liste ale unui posibil nou guvern, care în esenţă cuprindeau cam aceleaşi nume şi în principal semnatarii scrisorii celor şase (în primul rând Corneliu Mănescu), precum şi disidenţii cunoscuţi(Doina Cornea, Dumitru Mazilu). În listă apăreau numele unor comunişti, aparţinând unei perioade precedente totalitarismului ceauşist. Consider că aceste liste sunt o dovadă a manipulării manifestanţilor, având ca scop realizarea unei lovituri de stat şi înlocuirea conducerii ceauşiste cu „comunişti mai omenoşi”, acceptaţi de Gorbaciov (vezi întâlnirea Brucan – Gorbaciov de la Moscova), capabili să impună doctrina perestroikăi şi în ţara noastră. În toate aceste trei locuri, în capul listei era Corneliu Mănescu”. Sergiu Nicolaescu aduce în sprijinul afirmaţiilor sale şi alte probe, sugerând, între altele, că chiar Ceauşescu ar fi fost la curent cu asemenea planuri, întocmite, evident, la Moscova. 10 Constantin SAVA, Constantin MONAC, Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, p. 199-200. Textul integral al teleconferinţei este publicat la paginile 197-201.

90

Într-o lucrare publicată în urmă cu mai mulţi ani, încercând să explicăm cauzele interne ale revoluţiei şi semnificaţia evenimentelor din decembrie 1989, constatam că între acestea se numărau nepăsarea faţă de problemele reale ale oamenilor, formalismul, oportunismul corupţia şi tendinţele de îmbogăţire în rândurile activiştilor de partid şi de stat, ale unor cadre din miliţie, armată şi securitate, concluzionând că deşi toate acestea erau cunoscute până în cele mai înalte cercuri ale puterii, nimeni nu era dispus să le pună în discuţie ori să adopte măsuri de prevenire a nemulţumirilor sociale. Referindu-mă la evenimentele din 21-22 decembrie 1989 de la Bucureşti, fără a avea acces la surse, scriam: „Să se fi împăcat guvernanţii de atunci cu gândul că soarta lor fusese deja hotărâtă şi să fi avut ei ştiinţă despre evenimentele care se pregăteau şi care nu mai puteau fi oprite? Sau a fost vorba despre acea „orbire fatală”, boala celor ajunşi la putere, care întotdeauna de-alungul istoriei s-au crezut nişte dumnezei?”11. Cel puţin pentru cuplul Ceauşescu aceste afirmaţii rămân valabile. Dacă prezenţa forţelor de ordine – trupe de securitate şi de miliţie în uniformă şi civil – era normală în acele momente12, chiar dacă Securitatea se delimitase ori începuse să se delimiteze deja de regimul lui Ceauşescu13,
11

Mihail M. ANDREESCU, Adevărata Securitate din România. (încercare de analiză asupra stării societăţii româneşti înainte şi după decembrie 1989), Editura „Curtea Veche”, Bucureşti, 1999, p. 76. 12 Constantin SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia română din decembrie 1989, percepută prin documente, p. 271. Iată care era dispunerea trupelor de miliţie şi securitate după încheierea mitingului din 21 decembrie, potrivit mărturiei depuse de generalul Iulian Vlad : „Cum mitingul s-a transformat în ceea ce ştiţi că a fost – trupele deja existente – nu au mai putut pleca şi au întărit măsurile în acest perimetru în care erau forţe de valoarea unei brigăzi: între hotel Negoiu, intrarea în str. 13 Decembrie, intrarea in Bd. Bălcescu, intrarea în str. Oneşti, Ateneul Român, str. Ştirbei Vodă, pe lângă Magazinul Adam. Acestea erau forţe în afara celor aduse de ministrul apărării naţionale, care erau considerabil mai mari. Mai erau securitatea şi miliţia capitalei, care aveau responsabilităţile lor, iar direcţia de securitate şi gardă asigura perimetrul apropiat, adică sediul C.C, intrările în sediu şi zona clădirii”. 13 Sergiu NICOLAESCU, începutul adevărului, p. 40-41, unde afirmă: „Avem unele declaraţii potrivit cărora cei din conducerea Securităţii ar fi ţinut în luna noiembrie 1989 o şedinţă, cu toţi şefii Securităţii din judeţe, în care li s-a atras atenţia asupra faptului că Securitatea nu trebuie să se implice direct în acţiuni de stradă, mulţumindu-se doar cu munca de informaţii. Este evident că unii şefi din D.S.S. erau convinşi că eliminarea lui Ceauşescu era iminentă, dar nu au avut curajul să se implice”. Constantin SAVA, Constantin MONAC, Revoluţia română din decembrie 1989 percepută prin documente, p. 248-249, în care se prezintă depoziţia generalului Iulian Vlad, care susţine că încă din data de 17 decembrie a dat ordin ca trupele de securitate să nu tragă şi aceasta să nu se implice decât în activităţi informative.

91

surprinde prezenţa „gărzilor patriotice” şi a unităţilor militare, atât la Timişoara14, cât mai ales la Bucureşti15, numărul militarilor scoşi împotriva demonstranţilor fiind apreciat la câteva mii în toată ţara, pentru perioada 16-22 decembrie, orele 10,4516. Pare surprinzător faptul că o lucrare menită să lămurească rolul armatei în revoluţie, referindu-se la evenimentele din perioada 21.12. orele 12.00-22.12 orele 7.00, nu arată clar ce ordine a îndeplinit armata, ci spune că ea a executat nişte manevre fără a provoca victime, acestea fiind puse pe seama altora17. Potrivit afirmaţiilor oficiale ale reprezentanţilor Armatei, aceasta s-a aflat pe străzile Capitalei „din întâmplare” şi cam acelaşi lucru s-a petrecut şi la Timişoara, vinovaţi fiind membrii Comitetului Politic Executiv care au dat ordine pe care militarii le-au executat18. Ce s-a întâmplat la Bucureşti, începând din 21.12 la prânz şi până pe 22.12 în jurul orelor 10.00, seamănă din multe ipostaze cu un teatru tragicomic al absurdului şi, dacă nu ar fi fost numărul morţilor şi al răniţilor, tirurile de mitraliere şi arme automate, zgomotul maşinilor de luptă,
14

Valerian STAN, Armata română în revoluţia din decembrie 1989 – nevoia de adevăr, p. 197, în „O enigmă care împlineşte şapte ani. TIMIŞOARA 1989-1996”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 193-199, acuză comandanţii militari de implicarea armatei în evenimentele din 1989, afirmând: „Comandanţii armatei, cei mai importanţi comandanţi militari – generalii Milea, Ceauşescu, Guşe, Stănculescu şi ceilalţi – ştiau însă că alarma pe care o dădea Comandantul Suprem era falsă [...]. Generalii au consimţit, aşadar, să-şi dezinformeze trupele şi să le implice în represiuni”. 15 Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia română din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, p. 146-150, oferă date asupra efectivelor şi tehnicii de luptă care au acţionat în centrul Capitalei din 21.12. orele 12.00 până în 22.12. orele 7.00. în total au acţionat 2500 militari, 8 autocamioane, 55 T.A.B.-uri şi 14 tancuri. 16 Remus MACOVEI, Represiunea armată în decembrie 1989, p. 33-34, în „Caietele Revoluţiei”, nr. 3(10)/2007, p. 33-37, afirmă următoarele: „Mii de militari, uzitând de armament uşor de infanterie, dar şi de mitraliere de pe tancuri şi TAB-uri – împreună cu forţele aparţinând trupelor de securitate, grăniceri, miliţie şi gărzilor patriotice – vor desfăşura acţiuni de apărare a unor obiective politico-administrative, de interzicere a accesului demonstranţilor spre aceste obiective, dar şi acţiuni ofensive pentru împrăştierea grupurilor de manifestanţi sau pentru recuperarea tehnicii de luptă capturate de grupurile violente. În urma confruntărilor s-au înregistrat 162 de morţi şi 1101 răniţi Participarea armatei la represiune va înceta la 22 decembrie ora 10,45, când militarii din garnizoana Bucureşti primesc ordin de la generalul Victor Athanasie Stănculescu să se desprindă din mulţime şi să se retragă în cazărmi. Se încheie astfel una din paginile cele mai ruşinoase din istoria armatei române". 17 Armata română în revoluţia din decembrie 1989, p. 112 şi 115-119. 18 Ibidem, p. 55-78.

92

strigătele manifestanţilor, mişcarea aparent haotică a unor mase de oameni în după-amiaza zilei de 21 decembrie, afluirea coloanelor de muncitori către sediul C.C. în dimineaţa zilei de 22 decembrie, conduse de artişti, regizori, gazetari, scriitori etc, unităţi militare înarmate până-n dinţi dar total dezorientate, alte unităţi aflate în derută şi lipsite de armament, haosul general de pe străzi şi în instituţii, miliţieni şi securişti abandonându-şi armamentul şi uniformele, urmele de sânge în zona Pieţei Universităţii, ai fi fost tentat să crezi – ca martor ocular la evenimente – că asişti la turnarea unui film bazat pe un scenariu absurd. Toate aceste scene – multe de groază şi oroare – capătă cu totul alt sens în faţa mărturiilor acuzatoare venite chiar din partea militarilor19. Evenimentele care se vor petrece în Bucureşti în dimineaţa zilei de 22 decembrie apar şi ele ca lipsite de logică. În timp ce coloanele de manifestanţi se apropie de centrul Capitalei, Ceauşescu îi cere imperativ generalului Milea să deschidă focul şi să treacă la împrăştierea manifestanţilor20, dar generalul Milea, marcat de cele întâmplate în timpul nopţii, când dăduse dovadă de inconsecvenţă21, temându-se de Ceauşescu şi de faptul că va fi
19

Remus MACOVEI, Represiunea armată în decembrie 1989, p. 35-36, unde se fac incriminări nominale ale unor generali. „Următorii generali au primit, emis şi transmis ordine privind executarea represiunii şi au aprobat marilor unităţi şi unităţilor din subordine să participe efectiv la astfel de acţiuni: gen. Ştefan Guşă, şef al Marelui Stat Major; gen. Victor Athanasie Stănculescu, prim-adjunct al Ministrului Apărării Naţionale; gen. Mihai Chiţac, comandant al Comandamentului Trupelor Chimice; gen. Iosif Rus, comandant al Comandamentului Aviaţiei Militare; gen. Mocanu Mircea, comandant al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului; gen. Ion Hortopan, comandant al Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor; contraamiral Constantin Iordache, înlocuitorul comandantului Comandamentului Marinei Militare; viceamiral Ştefan Dinu, şeful Direcţiei Informaţii a Armatei; gen. Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I; gen. Ion Dândăreanu, comandantul Armatei a 2-a; gen. Dumitru Roşu, comandantul Armatei a 3-a; gen. Iulian Topliceanu, comandantul Armatei a 4-a; gen. Gheorghe Logofătu, comandantul Academiei Militare. Unii generali s-au implicat personal în executarea acţiunilor represive: gen. Mihai Chiţac, la Catedrala din Timişoara, în ziua de 18 decembrie; gen. Vasile Milea şi gen. Ion Hortopan, la distrugerea „baricadei” de la Intercontinental, în ziua de 21 decembrie 1989; gen. Gheorghe Logofătu a instalat un grup de ofiţeri elevi din Academia Militară la intersecţia străzii Răzoare pentru a împiedica deplasarea demonstranţilor spre centrul capitalei, în ziua de 22 decembrie”. Acuzaţiile sunt cu atât mai grave cu cât vin din partea unui ofiţer activ în acele momente, comandantul unui regiment mecanizat. 20 Alesandru DUŢU, Cronologia, p. 183-184. 21 Constantin SAVA, Constantin MONAC, Revoluţia din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, p. 156-157.

93

înlocuit cu generalul Stănculescu22, s-a sinucis fiind declarat trădător de către Ceauşescu23. La orele 9.45 are loc ultima şedinţă a Comitetului Politic Executiv, prilej cu care, aşa cum s-a observat, „Ceauşescu nu mai era stăpân pe situaţie”24. Între timp trupele care controlau Piaţa Palatului şi păzeau sediul Comitetului Central nu mai opun rezistenţă şi coloanele de manifestanţi pătrund în piaţă25. În disperare de cauză Nicolae Ceauşescu iese la balcon încercând să obţină sprijinul maselor, dar apariţia sa provoacă furia manifestanţilor, dictatorul retrăgându-se speriat şi dezorientat26. La orele 10.45 generalul Victor Stănculescu ordona unităţilor militare din Bucureşti să se retragă în cazărmi27 dar, în timp ce coloanele de autocamioane militare şi transportoare blindate se îndreptau spre cazărmi, demonstranţii au cerut militarilor să vină cu ei la televiziune: „Dacă nu veniţi cu noi, tot ce am realizat noi până acum poate fi pierdut”28. Este vorba despre aceiaşi demonstranţi şi aceiaşi soldaţi care se înfruntaseră în seara zilei de 21 şi în noaptea de 21/22 decembrie, rezultând de aici morţi, răniţi şi arestaţi. În disperare de cauză Nicolae Ceauşescu va emite un decret de instituire a stării de necesitate pe întreg teritoriul României, preluând
22

Sergiu NICOLAESCU, Începutul adevărului, p. 41-42. Citându-1 pe Ioan Coman, autorul lucrării afirmă: „În ziua de 21 dimineaţa, întregul aparat de opresiune se afla în stradă. Armata era în stare de alarmă. Telefonic, Ceauşescu anunţă la Timişoara ca Victor Stănculescu să se prezinte la Bucureşti, pentru a-l înlocui pe generalul Milea. (Declaraţia lui Ion Coman)”. În lucrarea „Un senator acuză”, p. 81-82, Sergiu Nicolaescu explică acest moment: „După-amiază – este vorba de 21 decembrie -, Victor Stănculescu cere generalului Milea să-i permită să vină la Bucureşti. Acesta îi răspunde: «... rămâi acolo... ». În seara zilei de 21.12, Ceauşescu, în convorbirea telefonică cu Ion Coman, era nemulţumit de activitatea ministrului Milea şi îi comunică lui Ion Coman că vrea să-l pună ministru pe V. Stănculescu. Ion Coman îl înştiinţează de acest lucru pe V. Stănculescu, care, în jurul orelor 02.00(22.12.1989), va pleca spre Bucureşti. Totuşi V. Stănculescu mai are o convorbire şi cu gen. Milea care îi aprobă venirea la Bucureşti. Ştia generalul Milea că va fi schimbat cu V. Stănculescu?”. Este singurul autor care oferă asemenea informaţii privind planul de înlocuirea a lui Milea încă din ziua de 21 decembrie. 23 Alesandru DUŢU, Cronologia, p. 185; Armata română în revoluţia din decembrie 1989, p. 128-129. 24 Ioan SCURTU, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, 2006, p.228-229. 25 Alesandru DUŢU, Revoluţia din 1989. Cronologie, p. 185. 26 Constantin SAVA, Constantin MONAC, Adevăr despre decembrie 1989. Conspiraţie. Diversiune. Revoluţie..., Editura Forum, Bucureşti, 1989, p. 103, descriu cum Ceauşescu este huiduit de mulţime. 27 Ibidem. Autorii afirmă că la acea oră Victor Stănculescu nu se întorsese de la Timişoara, afirmaţie eronată infirmată chiar de general 28 Ziarul Armata poporului, din 17.01.1990.

94

comanda tuturor structurilor militare, decret care va fi prezentat la televiziune de trei ori între orele 11.02-11.4129. Accesul manifestanţilor în Piaţa Palatului şi în sediul Comitetului Central devine liber. Trupele de securitate abandonează armamentul iar clădirea este invadată de mulţime30. La sugestia şi cu sprijinul lui Victor Stănculescu Nicolae şi Elena Ceauşescu hotărăsc să părăsească sediul C.C. cu elicopterul. De pe terasa clădirii, la orele 12.06 cuplul Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu fug cu elicopterul scăpând de furia mulţimii31. Acest moment a marcat prăbuşirea
29

Revoluţia română în direct, p. 11 şi 19-20. Se prezintă programul din ziua de 22 şi textul Decretului, cu următorul conţinut: „Decret prezidenţial cu privire la instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării. Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti, în temeiul ort. 75, pct. 14 din Constituţia Republicii Socialiste România, preşedintele Republicii Socialiste România decretează: Art. 1. Se instituie starea de necesitate pe întreg teritoriul ţării. Toate unităţile armatei, ministerul de interne şi formaţiunile gărzilor patriotice sunt puse în stare de alarmă. Art. 2. Pe timpul stării de necesitate se interzic orice întruniri publice precum şi circulaţia în grupuri mai mari de 5 persoane. Se interzice circulaţia pe timpul nopţii începând cu ora 23.00, cu excepţia persoanelor care lucrează în schimburi de noapte. Art. 3. Toate unităţile socialiste sunt obligate să ia măsuri imediate de desfăşurare normală a proceselor de producţie, pentru paza bunurilor obşteşti şi pentru respectarea strictă a ordinii, disciplinei şi a programelor de lucru. Art. 4. Consiliile populare municipale, orăşeneşti şi comunale sunt obligate să asigure respectarea strictă a ordinii publice, paza bunurilor şi proprietatea socialistă de stat şi cooperatistă, aprovizionarea în condiţii bune a populaţiei, desfăşurarea normală a transporturilor, organizarea şi desfăşurarea în bune condiţii a întregii activităţi economice şi sociale. Art. 5. Întreaga populaţie a ţării este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale. Decretul este semnat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România. În Bucureşti şi în întreaga ţară muncitorii să apere tot ceea ce s-a realizat, suveranitatea şi independenţa ţării. Informăm că Ministrul forţelor armate a acţionat ca trădător împotriva independenţei şi suveranităţii României şi dându-şi seama că este descoperit s-a sinucis. Facem apel către toţi cei care-şi iubesc ţara şi poporul să acţioneze cu cea mai mare fermitate împotriva oricărui trădător. Toate zvonurile şi minciunile au fost dirijate în strânsă legătură cu trădătorii de ţară şi cu cercurile imperialiste de trădătorul Milea, care a organizat aceste provocări, a spus minciuni şi a informat fals în legătură cu situaţia din ţară. Apelăm la clasa muncitoare, ţărănime şi intelectualitate, la întregul popor, de a acţiona cu înaltă răspundere pentru a întări ordinea şi liniştea. Problemele noastre să le rezolvăm în strânsă unitate, fără nici un amestec din afară. Să facem totul pentru a apăra suveranitatea, independenţa şi integritatea României socialiste”. 30 Constantin SAVA, Constantin MONAC, Revoluţia română din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, p. 160-161. 31 Armata română în revoluţia din decembrie 1989, p. 113-114. Despre fuga lui Ceauşescu şi despre rolul jucat de Victor Stănculescu vezi pe larg interviul acordat de acesta ziarului Ziua, din 3 şi 5 iulie 1997.

95

regimului socialist-totalitar32. Deja nu mai existau, din acest moment, structuri de comandă şi ordine legal constituite dar totuşi evenimentele se derulau. La orele 19.30 generalul Ilie Ceauşescu, adjunct al ministrului apărării naţionale, solicita o întâlnire la sediul M.Ap.N. cu ataşaţii militari sovietic şi chinez. Se va produce doar întâlnirea cu ataşatul militar sovietic G. A. Mihailov, de la ora 12.00, fiind întreruptă de mai multe ori din cauza chemării la telefon a lui Ilie Ceauşescu. Deşi cunoştea despre fuga fratelui său generalul nu va comunica ştirea ataşatului sovietic şi nu va lua nici o măsură. După ce a transmis două note telefonice prin care cerea tuturor trupelor să revină în cazărmi, generalul Victor Stănculescu va sosi la orele 13.10 la Ministerul Apărării Naţionale, ordonând reţinerea lui Ilie Ceauşescu 33. Deruta în rândurile membrilor fostului regim este evidentă, ca şi confuzia manifestată în rândurile opozanţilor. După fuga lui Nicolae Ceauşescu evenimentele se derulează la fel de haotic, în prim plan aflându-se acum „revoluţionarii”. La 12.30 din balconul sediului C.C. Petre Roman se va adresa mulţimii cu apelativul „Compatrioţi!”, care făcea trimitere la Revoluţia Franceză34. Tot atunci apar la TVR actorul Ion Caramitru şi poetul Mircea Dinescu lansând mesaje şi proclamaţii către popor35. Sergiu Nicolaescu va face un apel către armată, interne şi securitate din Studioul 4 al TVR36. Cu acest prilej se va vorbi despre organizaţia Frontului Unit Muncitoresc, inexistentă în realitate. La TVR continuă să apară diverse personaje şi personalităţi: revoluţionari, artişti, scriitori, ofiţeri şi generali, miniştri ai fostului regim37. La orele 14.15 Petre Roma citeşte la TVR „Declaraţia Poporului”, cerând manifestanţilor şi armatei să înceteze luptele (se dădeau lupte la Sibiu şi în alte oraşe), păstrarea ordinii în Bucureşti38. Belu Zingher va da şi el citire unui „Appel” al Mişcării Democratice Române39, o altă formaţiune democratică nouă. Existenţa unor asemenea structuri denotă lipsa unei
32 33

Ioan SCURTU, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, p. 234. Constantin SAVA, Constantin MONAC, Adevăr despre decembrie 1989, p. 114-115. 34 Alex Mihai STOENESCU, Istoria loviturilor de stat în România, IV/2, p. 397. 35 Alesandru DUŢU, Cronologia, p. 199-200. 36 Revoluţia română în direct, I, p. 27. 37 Ibidem, p.30-40. Acum apar la televizor generalii Militaru şi Guşă, ambii cu apeluri către populaţie, armată, miliţie şi securitate. 38 Alesandru DUŢU, Cronologia, p. 200. 39 Teodor BRATEŞ, Trilogia Revoluţiei Române în direct. Câteva zile dintr-o viaţă. 22-24 decembrie 1989, I, Bucureşti, 2004, p. 161. În lucrarea Revoluţia română în direct, I, p. 36, apare sub forma Boris Zingher.

96

opinii generale privind organizarea postrevoluţionară a României şi, dacă se poate vorbi de influenţe externe acestea erau disparate. La 13.45 apare la TVR Ion Iliescu. După ce înfierează regimul Ceauşescu el vorbeşte despre restructurarea P.C.R. – era vizat în acel moment doar regimul Ceauşescu, nu şi partidul în ansamblul său –, făcând apel la „toţi cei responsabili” să vină la CC. La ora 17.00, acolo unde erau „reprezentanţii populaţiei”40. În legătură cu acest moment s-a apreciat că „încă de la prima sa apariţie publică, Ion Iliescu s-a comportat ca un lider politic, hotărât să-şi asume răspunderea organizării României pe baze democratice”41. Cam în acelaşi timp apare la TVR şi controversatul nomenclaturist, opozant şi „revoluţionar” Silviu Brucan42. El se va referi la probleme generale, insistând pe nevoile social-economice de moment, deoarece se apropia Crăciunul şi oamenii duceau lipsă de multe bunuri43, intervenţie care denotă o gândire lucidă, versată, obişnuită să propună şi să adopte măsuri adecvate în situaţii deosebite. El va deveni, până la moarte, un soi de eminenţă cenuşie şi critic al noului regim şi al societăţii româneşti postrevoluţionare. După ora 15.00 grupul de lideri de la TV s-a divizat. Sergiu Nicolaescu, Siviu Brucan, Ion Caramitru, Mircea Diaconu ş. a. au plecat la sediul C.C, ocupând balconul şi adresându-se mulţimii sau, pentru a organiza masele din clădire. Grupul format din Ion Iliescu, Gelu VoicanVoiculescu, Petre Roman şi generalul Nicolae Militaru au plecat la sediul M. Ap. N., unde s-au întâlnit cu generalul Victor Stănculescu, ceea ce sugerează preocuparea acestora în privinţa preluării puterii şi instaurării ordinii. Sergiu Nicolaescu va spune mai târziu că „acest prim contact între civili şi generali la ei acasă dă «avantaj» grupului Iliescu faţă de grupul activiştilor din sediul CC.”44. Şi Ion Iliescu va recunoaşte că „singura instituţie pe care ne puteam sprijini în condiţiile acelea era armata”, fără a preciza dacă se mai dorea şi menţinerea P.C.R.45. Între timp revoluţionarul Florin Filipoiu anunţă constituirea grupării Dreptatea Socială, având un program social-economic imediat care viza
40 41

Revoluţia română în direct, I, p. 44. Ioan SCURTU, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, p. 244. 42 Silviu BRUCAN, O biografie între două revoluţii: De la capitalism la socialism şi retur, ediţie îngrijită de Alexandru Singer, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 216-217. 43 Revoluţia română în direct, I, p. 45-46. 44 Sergiu NICOLAESCU, Lupta pentru putere. Decembrie 1989, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 2005, p. 173. 45 Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Editura Presa Naţională, Bucureşti, 2004, p. 188.

97

pluripartitismul şi eliminarea sintagmei „socialism”46. Căpitanul Mihai Lupoi transmitea ştiri din partea unui Comitet al Apărării Naţionale47, iar crainicul Petre Popescu vorbea de un Comitet de Salvare Naţională48, ceea ce întăreşte ideea că reprezentanţii diferitelor grupări şi influenţe externe şi interne nu aveau o strategie clară cu privire la viitorul politic al României. La sediul C.C. al P.C.R. un grup de revoluţionari, avându-l ca lider pe generalul Nicolae Militaru, discută asupra numelui noului organism politic: Partidul Poporului, Partidul Democrat, Partidul Revoluţiei, Frontul Renaşterii Naţionale, Acţiunea Democrată-România49. La fel ca şi în cazul Partidului Comunist Român care, din 1945 şi până în 1989, înglobase, sub cele mai variate forme, ideologii aparţinând altor forţe politice, devenind astfel „Partidul întregului popor, centrul vital al întregii naţiuni”, credem că acum se încerca, sub diverse forme şi denumiri, salvarea, de către unii revoluţionari, a P.C.R. şi a valorilor sale, evident reformate şi modernizate. După ce unii revoluţionari l-au apostrofat pe Ion Iliescu pentru utilizarea apelativului „tovarăşi”, în balconul sediului CC. al P.C.R. a apărut Dumitru Mazilu, fost raportor al O.N.U. Şi devenit o figură emblematică a disidenţei româneşti şi a revoluţiei. El a prezentat o Proclamaţie în 10 puncte, având ca model Forumul Cetăţenesc German şi sugerând constituirea unui asemenea Forum Cetăţenesc şi în România50. Aşa cum se ştie, această Proclamaţie a stat la baza comunicatului Frontului Salvării Naţionale. Dumitru Mazilu a acceptat o asemenea formulă sperând, probabil, că va deveni preşedintele Frontului, dar nu a fost aşa. Rezistenţa lui Dumitru Mazilu faţă de impunerea lui Ion Iliescu la conducerea Frontului Salvării Naţionale a fost repede anihilată de Silviu Brucan, potrivit chiar afirmaţiilor lui Dumitru Mazilu. „Cel care m-a luat în primire a fost tot dl. Silviu Brucan. «Unde umbli domnule? Noi avem nevoie de Platforma-Program iar dumneata nu eşti de găsit…». Şi, mai mult smulgându-mi-o din mână, o luă şi-i adăugă o nouă pagină pe care scrise: «Preşedintele Consiliului este Ion Iliescu...». «Bine, dar Ion Iliescu n-a fost ales nici măcar membru în noul organ. Cum poate fi dânsul preşedinte?» – am comentat eu. «Ei asta-i bună. E revoluţie... Cine mai ştie pe cine a ales. Şi, în definitiv, noi îl considerăm pe Ion Iliescu cel mai
46 47

Alesandru DUŢU, Cronologia, p. 208-209. Ibidem, p. 212. 48 Ibidem, p. 213. 49 Ibidem, p. 214. 50 Revoluţia română în direct, I, p. 87-89.

98

indicat să fie preşedinte. El este deja noul conducător. Acesta este un lucru indiscutabil!...»51. Chiar şi Silviu Brucan va recunoaşte că şi-a însuşit Declaraţia Forumului Cetăţenesc, operând unele modificări şi prezentând-o apoi ca Declaraţia F.S.N.52. În felul acesta s-a născut noua putere care s-a numit mai întâi Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naţionale, transformat în ianuarie-februarie 1990 în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.), care va îngloba pe lângă F.S.N. multe alte formaţiuni politice vechi şi noi. Şi primul organism şi al doilea vor îngloba reprezentanţi ai tuturor ideologiilor politice europene, fie că aceşti reprezentanţi proveneau din vechiul P.C.R. şi din ţară, fie că veneau din emigraţie şi reprezentau şi alte interese politice53. Dar alături de „grupările” Iliescu şi Mazilu – cele mai importante şi proeminente –, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, în Bucureşti, la fostul sediu al Comitetului Central ori la Televiziune, s-au vehiculat diverse nume ale unor personalităţi politice dispuse ori invitate să preia puterea. Între acestea se numărau: Ilie Verdeţ, Constantin Dăscălescu, Corneliu Mănescu, Corneliu Coposu, Gheorghe Apostol ş.a.54. În timp ce se derulau evenimentele menţionate, în diverse locuri din Bucureşti – Piaţa Palatului şi sediul Comitetului Central, Radio, Televiziune, Palatul Telefoanelor, Aeroportul Otopeni ş.a. – începuse să se tragă. Nimeni nu ştia cine şi de unde trage, în cine se trage. De cele mai multe ori se trăgea la întâmplare, legăturile şi comunicaţiile dintre diferitele arme şi comandamente militare ale armatei fiind ca şi inexistente. Nimeni nu ştia nimic şi toţi se bazau pe zvonuri, evident, false55. S-a spus despre unii dintre aceştia că sunt „terorişti”, dar nimeni nu a reuşit să-i arate şi să-i prezinte oamenilor. Au existat zvonuri dintre cele mai fanteziste cu consecinţe dintre cele mai tragice. De pe urma acestor zvonuri şi „confruntări” absurde, din după-amiaza zilei de 22 decembrie şi până la 31 decembrie 1989 au rezultat numeroase victime56. Au existat dezinformări şi simulări. Toate au dus la tragedii şi haos, un haos dorit de anumite persoane care urmăreau astfel confirmarea unor teorii şi zvonuri57. De aici întrebări,
51

Dumitru MAZILU, Revoluţia furată. Memoriu pentru ţara mea, I, Editura Cozia & Co. Iordache & Armbruster, Bucureşti, 1991, p. 58. 52 Silviu BRUCAN, De la capitalism la socialism şi retur, p. 218. 53 Alex Mihai STOENESCU, Istoria loviturilor de stat în România, IV/2, p. 528. 54 Petre ROMAN, Libertatea ca datorie, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 1994, p. 120. 55 Sergiu NICOLAESCU, Începutul adevărului, p. 212-218. 56 Ibidem. 57 Armata română în revoluţia din 1989, p. 158-192.

99

îndoieli, nedumeriri, suspiciuni, acuze şi adversităţi, multă neîncredere, pe termen lung, în mass-media scrisă şi vorbită58. Unele ştiri şi imagini prezentate de televiziuni, inclusiv de TVR, în acele zile, cu morţi desfiguraţi, lupte şi „terorişti” au fost demontate ulterior recunoscându-se că erau false. Chiar la începutul anului 1990 ziaristul Ignacio Ramonet de la revista „Le Monde Diplomatique” va evidenţia falsitatea ştirilor privind „crimele” din România, ca şi pe cei 60.000-70.000 de morţi concluzionând: „Era nevoie deci de imagini tragice. Pe tot parcursul trimestrului ultim al anului 1989, prăbuşirea comunismului fusese însoţită de bucurie (imagini festive la Berlin, imagini vesele ale cehilor în Piaţa Veceslav...). Dar ceea ce fusese o «tragedie» pentru milioane de oameni nu se putea termina cu imagini euforice. „Era teribil de absurd, scrie de exemplu un editorialist, ca comunismul să se dizolve fără zgomot şi fără scandal, doar cu renegarea actorilor săi. Comunismul, acest intens vis al umanităţii, s-ar fi putut el prăbuşi fără vuiet, care să amintească de monstruoasa lui putere?”. E o logică în stare să te facă să accepţi măcelul de la Timişoara. Acest măcel venea în sfârşit, să confirme analogia pe care mulţi o aveau în minte. „Voi fi văzut şi asta”, exclama un ziarist în faţa imaginilor măcelului, „sfârşitul nazismului, iar azi sfârşitul comunismului”. Imagini necesare întrucâtva. Nici un scepticism, nici un simţ critic nu le putea recuza: cădeau bine şi soseau la timp. Încheiau războiul rece şi condamnau pe veci comunismul în mintea oamenilor, aşa cum imaginile lagărelor de exterminare condamnaseră, în 1945, definitiv, nazismul. Deşi mincinoase aceste imagini erau totuşi logice. Şi veneau să ratifice funcţia televiziunii într-o lume în care tinde să se înlocuiască realitatea prin regizarea ei“59. În faţa unor asemenea recunoaşteri venite din partea, probabil, a unui susţinător al scenariului absurdului despre care vorbeam la început, concluzia la care ajungem, pe moment, este aceea că scenele tragi-comice de teatru absurd din timpul Revoluţiei s-au dorit, de anumiţi politicieni ai momentului, o realitate şi numai înţelepciunea actorilor Revoluţiei Române, dar nu a tuturor, a împiedicat transformarea ficţiunii într-o realitate sângeroasă de coşmar.

58

O enigmă care împlineşte şapte ani, p. 37-44, 45-51,193-199,265-268; Romulus CRISTEA, Revoluţia... 1989, passim; Dumitru MAZILU, Revoluţia furată, p. 139-295. 59 Ignacio RAMONET, Mituri şi delire ale mass mediei, în «Le Monde Diplomatique», martie, 1990, adică atunci când ecourile Revoluţiei încă nu se stinseseră şi care a dus, alături de alte fapte, la discreditarea României.

100

II. DIDACTICĂ ŞI METODICĂ
REPRESIUNE ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (PROIECT PENTRU CURS OPŢIONAL LA CLASELE XI-XII)
Nicolae IONESCU 

Resumé: Répression et dissidence anticomuniste en Roumanie
Ce cours optionnel fait part des disciplines de l’aire curriculaire «Homme et Société». On propose l’étude de cette discipline une heure par semaine aux classes de sciences sociale et philologie ou au cadre du club d’histoire. On considére nécessaire l’existence d’un tel cours optionnel pour le profile humaniste dans le contexte de l’adoption du nouveau programme intégré de l’enseignement de l’histoire, qui a comme pilon principal l’harmonisation de l’histoire nationale avec celle européenne et universelle. On va se concentrer aussi sur les réalités locales, percues en proche connexion avec les événements apparus au niveau national et universel. Mots clè : dictature, dissident, camp de travail, rééducation, répression. Comunismul s-a pretins a fi o nouă civilizaţie superioară celei capitaliste pe care a negat-o, forţând sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis, represiv şi umilitor. La nivelul teoretic, comunismul se dorea a fi o societate în care să dispară distincţiile de clasă în care oamenii ar putea trăi într-o deplină libertate. Libertatea era definită potrivit concepţiei marxiste ca o necesitate înţeleasă, iar Partidul comunist era deţinătorul adevărului universal. Comunismul a fost o concepţie utopică care condamna proprietatea privată şi transforma individul într-o simplă rotiţă din imensa maşinărie a despotismului partidului unic. Ceea ce nu înseamnă că această strategie a reuşit pe deplin. Dimpotrivă chiar, oamenii

Profesor dr., Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”, Vaslui, preşedinte al Filialei Vaslui a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.

101

au rezistat în diferite feluri, existând diferite grade de opoziţie, dar şi diverse forme de complicitate. Trebuie astfel să onorăm memoria celor care şi-au dat vieţile rezistând sistemului, de la cei care au murit în închisoare, la cei încarceraţi şi bătuţi sau urmăriţi de securitate. Aceşti oameni nu au fost transformaţi cum ar fi dorit potentaţii comunişti.1 Desigur, comunismul a fost un mod de viaţă şi o lume rece în numele căruia au murit oameni în care s-a irosit sudoarea părinţilor voştri, iar studiul sistemului se află încă la început. Vreme îndelungată, cercetarea ştiinţifică a fost stânjenită nu doar de obstacolele ideologice, ci şi de regimul extrem de restrictiv al accesului la surse. Schimbarea regimului în 1989 a deschis calea cercetărilor de arhivă pe diferite subiecte. În acelaşi timp, istoria orală, altfel spus istoria cu martori, esenţială pentru înţelegerea istoriei recente, constituie o sursă importantă pentru tineri, creându-se astfel premisele pentru o abordare mai complexă a istoriei regimului comunist, atât la nivel naţional, cât şi la diferite niveluri locale şi regionale. Pe baza examinării documentelor, luând în considerare existenţa unei vaste literaturi analitice şi de mărturii care probează natura antidemocratică a dictaturii comuniste, putem afirma că regimul comunist din România a fost nelegitim şi criminal. Acest lucru este cu atât mai important cu cât există tentaţia de a idealiza perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, uitându-se faptul că aceasta a fost de fapt baza pe care s-a edificat dictatura lui Nicolae Ceauşescu, şi, pe de altă parte, tendinţa de a scuza ororile epocii Ceauşescu în numele pretinsului ataş ament faţă de valorile naţionale.2 Ca urmare a politicii dictatoriale a regimului comunist, au fost deţinute în închisori şi lagăre, deportate/strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători se situează între 500.000-2.000.000 de victime. Prin urmare, de-a lungul întregii sale existenţe, regimul a urmărit să suprime orice expresie veritabilă a libertăţii de gândire. De aceea, prezentarea adevărului despre perioada comunistă în şcoli şi universităţi este mai mult decât necesară. Dau mai jos un model de redactare pentru un astfel de curs la decizia şcolii:

1

Vladimir TISMĂNEANU (coord.), Raport final asupra comunismului, Bucureşti, 2006, p. 9. 2 Ibidem, p. 626.

102

Inspectoratul Şcolar Judeţean Vaslui Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”, Vaslui

PROIECT PENTRU CURS OPŢIONAL LA CLASELE XI-XII

Titlu cursului opţional:

REPRESIUNE ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA

Propunător: Prof.dr. Nicolae Ionescu

NOTĂ DE PREZENTARE
Programa şcolară pentru cursul opţional DE ISTORIE este structurată astfel:  Argument  Competenţe specifice  Conţinuturi ( asociate competenţelor)  Valori şi atitudini  Sugestii metodologice ( inclusiv modalităţi de evaluare) Conţinuturile asociate competenţelor specifice se subsumează domeniilor de cunoştinţe existente în programa de istorie pentru clasele XI-XII şi anume: 1. Popoare şi spaţii istorice 2. Oamenii şi societatea ideilor 3. Statul şi politica 4. Relaţiile internaţionale 5. Religia şi viaţa religioasă
103

ARGUMENT De ce un curs opţional REPRESIUNE ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA la clasele de liceu ? În sprijinul acestei opţiuni, un prim argument îl constituie faptul că elementele de istorie locală şi naţională, integrate cu pricepere în cadrul predării istoriei, au o deosebită valoare educativă. Ele oferă dovezi asupra trecutului, aduc mărturii, sugerează, îi ajută pe elevi să înţeleagă, „să pipăie” trecutul, fără care acesta ar rămâne abstract şi verbal. Curiozitatea, interesul pe care-l trezesc dovezile istorice locale şi informaţiile inedite din arhive, muzee, biblioteci, interviuri cu disidenţi şi emoţia pe care o provoacă este o condiţie favorabilă pentru studierea cu succes a acestei discipline. De asemenea, expunând un material faptic foarte bogat, desfăşurat în timp, analizând momente şi aspecte caracteristice ale comunismului şi represiunii din această epocă, acţionează puternic, direct asupra gândirii şi sentimentelor elevilor. În configuraţia actuală, România, inclusiv judeţul Vaslui, conservă numeroase informaţii şi mărturii ale represiunii anticomuniste din diferite localităţi, unele inedite, aceasta fiind o temă „tabu”înainte de 1989. De aceea, opţionalul „REPRESIUNE ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA ” se doreşte a fi un auxiliar util pentru elevii care studiază Istoria la clasele liceale şi nu numai. El îşi propune să încurajeze pe elevi să cerceteze această disciplină, deoarece experienţa didactică demonstrează că mulţi elevi îşi amintesc uşor ceea ce au descoperit singuri. …”O cortină de fier a căzut peste continent. În spatele acestei linii se găsesc toate (ori aici ori la ţări !)capitalele tuturor ţărilor orientale: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Bucureşti şi Sofia. Toate aceste oraşe celebre, toate aceste naţiuni se găsesc în sfera sovietică…” (Discursul lui W. Churchill de la Universitatea din Fulton, martie1946) Divizarea Europei şi intrarea ţării în sfera de influenţă sovietică au dus la instituirea unui sistem concentraţionar românesc infernal, în care zeci de mii de români au avut de suferit în detenţiile comuniste. Dintre aceştia amintim pe Valeriu Gafencu care printr-o viaţă spirituală curată, fără compromisuri şi politicianisme a fost supranumit de părintele Nicolae Steinhardt «Sfântul închisorilor»3.
3

Monahul Moise, Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p.6.

104

Desigur, acest opţional face parte din disciplinele ariei curriculare Om şi societate. Propunem studierea acestei discipline o oră pe săptămână la clasele de ştiinţe sociale şi filologie sau în cadrul cercului de istorie, care poartă numele patronului spiritual al liceului, marele om politic, M. Kogălniceanu. Considerăm necesară existenţa unui astfel de curs opţional pentru profilul umanist în contextul adoptării noii programe integrate de predare a istoriei care are în vedere racordarea istoriei naţionale la istoria europeană şi universală. De asemenea, ne vom îndrepta atenţia asupra realităţilor locale în strânsă legătură cu evenimentele petrecute la nivel naţional şi universal. Cursul îşi propune să contribuie la:  Formarea şi dezvoltarea competenţelor de utilizare a surselor istorice, a istoriei orale şi a lucrărilor de specialitate.  Formarea şi dezvoltarea competenţelor de identificare a caracteristicilor unei surse istorice.  Identificarea şi compararea faptelor istorice similare prezentate în surse diferite.  Dezvoltarea capacităţilor empatice, de înţelegere a rolului unor evenimente locale/zonale în desfăşurarea unui fapt sau proces istoric, de apreciere a contextului istoric în care au acţionat.  Identificarea modului în care au fost percepute evenimentele istorice şi acţiunea unor personalităţi în diferite spaţii istorice.  Dezvoltarea limbajului de specialitate şi utilizarea acestuia într-o comunicare adecvată şi în redactarea unui eseu sau a unei lucrări de specialitate. I. Competenţe generale: 1. Utilizarea eficientă a comunicării şi a limbajului de specialitate 2. Exersarea demersurilor şi acţiunilor civice şi democratice 3. Aplicarea principiilor şi metodelor adecvate în abordarea surselor istorice. 4. Cunoaşterea şi folosirea surselor istorice locale 5. Investigarea, interpretarea faptelor şi a proceselor istorice

II. Competenţe specifice şi exemple de activităţi de învăţare 1. Perceperea, înţelegerea şi reprezentarea timpului şi spaţiului istoric:
105

Competenţe specifice 1.Să localizeze corect în timp elemente ale disidenţei şi represiunii comuniste Să ordoneze cronologic mărturiile şi documentele din muzee şi arhive Să cunoască termeni-cheie: regim concentraţionar, disidenţă, lagăr, represiune, regim totalitar, torţionar etc.

2.Cunoaşterea şi folosirea surselor istorice Obiective de referinţă 2.1.Să descrie prin enunţuri simple elemente ale represiunii 2.2.Să ordoneze obiecte folosind criteriul „mai vechi/mai nou” 2.3 Să descrie un fapt istoric pe baza unor materiale de presă şi de arhivă 2.4.Să identifice şi să folosească informaţii provenite din surse istorice 2.5.Să observe şi să compare fapte istorice

3.Investigarea şi interpretarea faptelor şi a proceselor istorice Obiective de referinţă 3.1.Să descrie un fapt istoric folosind surse istorice locale 3.2.Să observe şi să compare fapte istorice pe baza materialelor din teren, a celor arhivistice, şi muzeistice, punând în evidenţă schimbările survenite.

Activităţi de învăţare – activităţi de localizare şi orientare pe harta României şi judeţului; – expoziţii cu obiecte, documente, mărturii aparţinând deţinuţilor politici din localitatea/ judeţul; – exerciţii de identificare a unor disidenţi şi a metodelor represive; – interviuri cu deţinuţi din judeţ şi extrase din memoriile publicate ale deţinuţilor politici – observarea şi comentarea unor imagini, texte, obiecte; – activităţi de observare din închisorile comuniste şi din Memorialul Durerii; – completarea unor fişe de observare a materialelor; – colecţionarea de documente şi mărturii ale represiunii comuniste – organizarea unor colecţii personale; – vizitarea locurilor istorice, a închisorilor aflate pe cuprinsul judeţului şi ţării; – studierea şi prelucrarea materialului adunat; – cunoaşterea legendelor şi tradiţiilor locale despre rezistenţa anticomunistă; – realizarea unor fişe despre izvoarele scrise şi nescrise; – realizarea unor portofolii după o temă dată; – vizitarea unor foşti deţinuţi politici şi luarea de interviuri; – alcătuirea de schiţe, portofolii, grafice; – realizarea de eseuri, de monografii; – dezbateri pe baza unor izvoare istorice; – formele represiunii, ale dezumanizării, spălării creierelor;

106

3.3.Să interpreteze imagini, documente – descrierea torţionarilor şi a metoşi diferite obiecte ale represiunii. delor acestora 3.4.Să înţeleagă faptul că permanent – cunoaşterea închisorilor comuniste: deţinuţii politici erau urmăriţi de Sighet, Jilava, Aiud, Piteşti, Gherla, securitate şi dosarele lor erau spre Râmnicu –Sărat, Mislea etc „păstrare socialistă”, fiind restricţii – munca forţată la canalul Dunăreîn promovarea profesională şi Marea Neagră, la alte ”edificii socială socialiste” – colaborarea cu AFDPR din judeţ – realizarea unui film/reportaj al disidenţei şi represiunii anticomuniste; 4. Înţelegerea şi utilizarea unui limbaj – redactarea unor compuneri,eseuri; specific istoriei – realizarea unor afişe, scrisori, Obiective de referinţă reclame, filme, reportaje; 4.1.Să construiască enunţuri simple – consultarea dicţionarului; despre fenomene şi fapte istorice. – exerciţii de completare a unor 4.2.Să cunoască şi să utilizeze corect enunţuri lacunare şi rebusuri pe termenii istorici teme istorice; 4.3.Să exprime judecăţi de valoare asupra evenimentelor şi proceselor istorice studiate

II. CONŢINUTURILE ÎNVĂŢĂRII
Competenţe specifice 1.1.Utilizarea surselor istorice şi a lucrărilor de specialitate 1.2.Identificarea caracteristicilor unei surse istorice 1.3.Compararea surselor istorice în vederea stabilirii credibilităţii şi a validităţii informaţiei conţinută de acestea 1.4.Evidenţierea activităţii unor personalităţi 1.5.Analiza memorialisticii represiunii comuniste Domenii de conţinut /Conţinuturi POPOARE SI SPAŢII ISTORICE – A. PCR – între preluarea şi menţinerea puterii în România – 1. Mecanismele preluării puterii de PCR.; a. Acţiuni diplomatice b. Prezenţa Armatei Roşii în România c. Folosirea PCR ca element esenţial în politica lui Stalin d. Manipularea opiniei publice e. Înlăturarea ultimelor instituţii ale regimului democratic 2. Mecanismele PCR de menţinere a puterii – înregimentarea României la blocul sovietic

107

2.1.Analizarea rolului personalităţilor în desfăşurarea unui proces istoric şi aprecierea contextului politic în care au conţinut 2.2.Utilizarea surselor istorice şi a lucrărilor de specialitate 2.3.Integrarea cunoştinţelor obţinute în mediii non-formale de învăţare în analiza personalităţilor istorice studiate

3.1.Identificarea şi compararea faptelor similare prezentate în surse istorice diferite. 3.2.Analizarea rolului personalităţilor şi aprecierea contextului istoric în care au acţionat 3.3.Utilizarea surselor istorice şi a lucrărilor de specialitate

– formarea partidului unic condus de DEJ – adoptarea Constituţiei RPR-aprilie 1948 – crearea Securităţii, Miliţiei şi noii Armate populare – regimul lui Gh. Gheorghiu Dej – epoca Ceauşescu OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR B. Impactul regimului comunist asupra societăţii Impactul regimului comunist asupra economiei a. naţionalizarea economiei b. industrializarea forţată c. colectivizarea agriculturii Impactul regimului comunist asupra culturii – controlul PCR prin activiştii săi a tuturor sferelor societăţii – campania de rusificare culturală în anii 50 – proletcultismul – comunismul naţional – cultul personalităţii – pervertirea valorilor – arestarea unor intelectuali de prestigiu: Mircea Vulcănescu, C. Noica, P. Ţuţea, Constantin C. Giurescu, P.P.Panaitescu, Gh.Zane, Al.Zub etc. STATUL ŞI POLITICA – Impactul regimului comunist asupra vieţii private şi a valorilor umane – Disidenţa anticomunistă – Deportări şi dislocări de populaţii – Rezistenţa în munţi: Haiducii Muscelului condus de Toma Arnăuţoiu şi Gh. Arsenescu, Grupul din Munţii Făgăraşului condus de Ion Gavrilă Ogăranu, – Rezistenţa din Munţii Apuseni şi Bucovina

108

– Elisabeta Rizea – Disidenţa anticomunistă: – emigrarea intelectualilor: Paul Goma, Petru Dumitriu, Gh.Calciu – Dumitreasa, Vlad Georgescu – mişcarea disidenţilor: Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Gabriel Andreescu – Dicatatorii României comuniste – Gh.Gheorghiu-Dej, Nicoale Ceauşescu – Arestarea şi lichidarea liderilor politici: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gh. Brătianu – Disidenţa din interiorul nomenclaturii: --- „Scrisoarea celor şase” 4.1Analizarea rolului personalităţilor şi RELAŢIILE INTERNAŢIONALE aprecierea contextului istoric în care – Dictatori celebri-Stalin şi Hitler au acţionat – Carol al II-lea şi Antonescu – Acordurile de la Moscova, Yalta şi 4.2.Utilizarea limbajului de specialitate Potsdam în comunicarea scrisă şi orală – Criza Berlinului, a rachetelor – Primăvara de la Praga – Conferinţa pentru securitate şi cooperare de la Helsinki – Activitatea emigraţiei române: – Grigore Gafencu, N. Rădescu şi Ion Raţiu – Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – Sindicatul Solidaritatea – Prăbuşirea comunismului 5.1.Aprecierea valorilor trecutului prin RELIGIA ŞI VIAŢA RELIGIOASĂ raportarea la prezent – Mănăstirile şi bisericile – oază de 5.2.Integrarea şi compararea faptelor spirtualitate ortodoxă şi de rezissimilare prezentate în surse istorice tenţă anticomunistă diferite. – Asaltul comunist asupra Bisericii Arestarea lui Dumitru Stăniloaie, Arsenie Papacioc, N. Steinhardt, arhimandritul Mina Dobzeu, Gh.Calciu – Dumitreasa, Arsenie Boca 109

– Valeriu Gafencu-Sfântul închisorilor – Desfiinţarea Bisericii-greco-catolice – Opoziţia unor ierarhi ai Bisericii – mitropolitul Nicolae Bălan, Bartolomeu Anania, patriarhul Iustinian – Papa Ioan Paul al II-lea şi lumea religioasă la cumpăna dintre milenii.

VALORI ŞI ATITUDINI        Coerenţă, rigoare în gândire şi acţiune Gândire critică şi flexibilă Dezvoltarea capacităţii empatice, de toleranţă etnică, religioasă, politică, culturală Atitudine pozitivă faţă de rolul personalităţilor istorice Respectarea valorilor naţionale şi universale Rezolvarea pe cale non-violentă a conflictelor Dezvoltarea capacităţilor proprii de investigare TERMENI ISTORICI-CHEIE4 dictature, dissident, camp de travail, rééducation, répression. – Dictatură – (în perioada modernă) exercitare fără nici o limită legală a puterii de către o persoană sau un grup de persoane – Disident – persoană cu opinii diferite, opuse colectivităţii din care face parte – Lagăr de muncă – loc unde sun închişi deţinuţii politici sau de drept comun – Reeducare – experiment comunist efectuat în închisoarea Piteşti între anii 1948-1952 prin care deţinuţii, în special cei politici, erau torturaţi până când acceptau ideologia comunistă – Represiune – reprimare prin violenţă a unei acţiuni de opoziţie, de revoltă – Tortură – a supune pe cineva pe cineva la chinuri fizice violente, a schingiui etc.
4

A se vedea lucrarea lui Stephane COURTOIS (coordonator) – Dicţionarul comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 2008.

110

SUGESTII METODICE Programa opţionalului Represiune şi disidenţă anticomunistă extinde şi completează competenţele specifice pe care le formulează programele şcolare de istorie integrată şi religie pentru liceu. De aceea, sugerăm ca în parcurgerea conţinuturilor, activitatea didactică să urmărească îndeosebi însuşirea de elevi a competenţelor ţintă şi nu neapărat, de exemplu, memorarea mecanică a biografiei personalităţilor studiate. Problemele abordate în acest curs sunt cu precădere de istorie locală sau naţională, cuprinzând şi teme ale lumii contemporane. Se recomandă pentru însuşirea corectă a cunoştinţelor să se insiste pe noţiuni, personalităţi şi repere cronologice prezentate în mişcarea lor în spaţiu şi timp. Trebuie relevat faptul că soarta României, ca şi a lumii, a fost hotărâtă prin acordurile secrete ale marilor puteri care şi-au împărţit zonele de influenţă. Prezenţa Armatei Roşii şi comportarea ei ca o armată de ocupaţie a avut un rol determinant în instaurarea regimului comunist, prin presiuni, abuzuri, violenţe asupra populaţiei civile şi îndepărtarea unor lideri anticomunişti. Regimul comunist până în 1965 a fost patronat de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a adoptat măsuri dure de represiune, fiind de sorginte stalinistă. S-a adoptat în 1948 o Constituţie inspirată după cea sovietică. Formele rezistenţei anticomuniste au fost variate în deceniile V-VI ale secolului XX. Astfel, mai bine de un deceniu, grupuri înarmate formate din foşti ofiţeri, legionari, intelectuali, membri ai partidelor istorice, ţărani s-au opus regimului, sperând că „vin americanii”. Aceste grupuri au fost sprijinite de populaţie cu alimente şi îmbrăcăminte. Cei care luptau în munţi cereau românilor să-şi păstreze încrederea în victoria democraţiei. S-a acreditat, pe nedrept teza după 1989, că nimeni şi nimic nu a scăpat Securităţii şi că nu se poate vorbi de o rezistenţă reală împotriva comunismului. Pentru a dovedi că aceasta reprezintă un neadevăr în ultimii 18 ani au apărut numeroase materiale inedite, interzise de comunişti, care să scoată în evidenţă atât metodele de represiune, cât şi formele rezistenţei naţionale anticomuniste. În acest sens, a apărut Muzeul Rezistenţei, în 1993 la Bucureşti, strada Dem Dobrescu din Piaţa Revoluţiei chiar în sediul fostei Securităţi-Direcţia V, cât şi „Cartea Prigonită”. O dârză rezistenţă a opus ţărănimea faţă de colectivizarea forţată, în numeroase localităţi având loc adevărate răscoale. Peste 80.000 de ţărani au fost arestaţi iar 30. 000 au fost judecaţi în procese publice. Un rol important l-a avut emigraţia care a folosit diverse forme de luptă împotriva dictaturii: articole de presă, demersuri pe lângă cercurile diplomatice occidentale
111

pentru implementarea planului Marshall şi în răsăritul Europei, constituirea în SUA a Comitetului Naţional Român (1949-1975), considerat ca un guvern în emigraţie. Pentru menţinerea regimului totalitar a fost creat un aparat de represiune politică bine organizat. Prin folosirea mijloacelor de învăţământ adecvate (imagini, postere, lucrări de specialitate şi memorialistice, filme, hărţi etc.) şi metode activ – participative (demonstraţia, problematizarea, modelarea, conversaţia etc.) se relevă faptul că regimul comunist în România a fost un regim plin de privaţiuni. Lichidarea presei libere, interzicerea operelor contrare regimului, controlul activităţii ziariştilor, scriitorilor şi artiştilor, epurarea armatei, a învăţământului şi justiţiei au fost măsuri prin care regimul s-a impus. Securitatea statului a reuşit în timp să-şi organizeze o reţea de informatori, mulţi oameni nevinovaţi suferind pe nedrept. Un val de teroare a fost iniţiat în anii 1948-1952. Peste 400.000 de oameni au luat drumul închisorilor şi lagărelor de muncă, peste 50.000 de familii au fost deportate şi multe au primit domiciliu obligatoriu. În Epoca Ceauşescu, populaţia a fost supusă la mari privaţiuni (raţionalizarea căldurii, a alimentelor, a curentului electric etc.). S-au restrâns libertăţile cetăţeneşti, trecându-se la demolarea şi sistematizarea satelor. În aceste împrejurări s-au manifestat tot mai multe nemulţumiri, apărând noi forme de rezistenţă. S-a format o disidenţă care a îmbrăcat forme diverse: critici aluzive sau deschise la adresa regimului comunist (Paul Goma, Doina Cornea, Mihai Botez), acţiuni greviste de proporţii precum cele din Valea Jiului (1877), Braşov (1987), emisiuni în limba română la posturi de radio străine („Europa Liberă”, „Vocea Americii”) care criticau dur regimul totalitar şi-i îndemnau pe români la rezistenţă. Concluzii Disidenţa anticomunistă a avut o contribuţie determinantă la canalizarea nemulţumirii populaţiei împotriva regimului ceauşist care a culminat cu răsturnarea acestui regim, în decembrie 1989, şi revenirea la democraţie. Este necesar să le inoculăm elevilor faptul că acest regim a fost impus, iar abuzurile acestuia au dus la crime inimaginabile şi la îngrădirea drepturilor omului. De aceea, prin cunoaşterea istoriei, în general, şi a comunismului, în special, elevii trebuie să afle Adevărul – sine ira et studio, întrucât cine uită nu merită Unele probleme pot fi tratate diacronic, în manieră interdisciplinară şi la alte activităţi extraşcolare cum ar fi Sesiunile de referate ale elevilor sau cercul de istorie. Se impune ca noile informaţii să fie integrate în sistemul de
112

achiziţii, priceperi şi deprinderi dobândite anterior, iar acestea să fie însuşite în cea mai mare parte din clasă sau din cercetările de arhivă/teren. Trebuie să dezvoltăm elevilor spiritul moral-civic, de analiză şi sinteză asupra evenimentelor şi proceselor, întrucât istoria – Magister vitae – deşi studiază trecutul, ne oferă numeroase exemple pentru prezent şi viitor. În acest sens, credem, că acest opţional se pretează foarte bine la clasele terminale ale liceului datorită informaţiilor primite pe parcursul şcolii, iar eroii rezistenţei comuniste să constituie modele pentru elevi. În ceea ce priveşte modalităţile de evaluare propunem utilizarea următoarelor forme: - evaluarea orală - comunicări ştiinţifice - referate şi informări de specialitate - eseuri/compuneri /monografii - simpozioane - reportaje,expuneri - portofolii pe teme date etc.

BIBLIOGRAFIE I. Documente publicate: – Buzatu Gheorghe, Mircea Chiriţoiu, eds. Agresiunea comunismului în România: Documente din arhivele secrete, vol. I, II (1944-1989), Bucureşti, Editura Paideia, 1998 II. Lucrări generale: – Acad. Berindei Dan (coord.) – Istoria Românilor, vol. IX, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003 – Courtois Stephane (coordonator) – Dicţionarul comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 2008. – Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Fundaţia Academia Civică, 1997. – Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, 3 vol., Editura ALL Educaţional, Bucureşti, 2003 – Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti, 1994 – Scurtu, Ioan, Buzatu, Gh., Istoria Românilor în secolul XX, Editura Paideia, 1999. 113

– Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României,(1918-2005), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005 – Tismăneanu Vladimir (coord.), Raport final asupra comunismului, Bucureşti, 2006 – XXX – Dicţionare, enciclopedii, biografii, cronologii etc. III. Lucrări speciale: – XXX – Analele Sighet, vol. 6-9 Fundaţia Academia Civică, Bucureşti,1998-2007 – Calestru, Vasile, Martiraj în Bărăgan. Lăteşti, Editura Demiurg, Iaşi, 2006 – Carandino, Nicolae, Nopţi albe şi zile negre: Memorii, Editura Eminescu, Bucureşti,1992 – Gafencu, Valeriu – Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007 – Ionescu, Nicolae, Moldova în anii 1944-1947, Editura Kolos, Iaşi, 2005 – Markham, Reuben, România sub jugul sovietic, Bucureşti, Academia Civică, 1996 – Sănătescu, Constantin – Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti,1993 – Stamatescu, Mihai ş.a., O istorie a comunismului din România, manual pentru liceu, Editura Polirom, Iaşi, 2008 – Steinhardt, Nicolae, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997 etc.

114

METODE ŞI TEHNICI MODERNE DE ÎNVĂŢARE. ORGANIZAREA INFORMAŢIEI PRIN DIAGRAMA VENN, ŞI TABELUL CONCEPTELOR
Cristina – Iulia GÎLĂ

Abstract: Modern methods and techniques of learning.
Organizing information by Venne diagram and the Table of the concepts The teaching – learning of History means knowing how to formulate answer questions, it pressupposes interpreting, a differential approach, activities based on historic sources, ensuring an education for democratic citizenship, the European dimension of teaching History in school. Modernizing the didactic methods represents a process which contributes to increasing the efficiency of the educational act, using traditional teaching methods and critical thinking. Among the methods and techniques which contribute to developing critical thinking, there are: brainstorming, SINELG, the jigsaw puzzle, the cube, galery tour, the value – line, the horoscope, STAD, TGT. Some of the methods of active learning, which can be used in History classes, are: the cluster method, Let`s discover the mystery, The tabel of concepts, the T tabel, the Venn`s diagram, The project method. Modern methods were presented in this article: the Venn diagram, the cube method, the tabel of concepts. The article includes examples for each of the three methods: the cube method, 10 th grade, the lesson „The American Revolution”, the tabel of concepts, 7 th grade, the lesson „ The Union of Italy, Germany and the Roumanian Principates”, the Venn diagram, 12 th grade, the lesson „ Fascism and nazism”. It can be considered that combining the traditional methods with the active ones and those specific to increasing critical thinking can lead to making teaching more efficient, focusing on the capacity to analyze and synthetize the information, on interpreting historic documents and analizing images. In new didactic accepts the coexistence of several models as alternative or complementary solutions. Keywords: historic sources, teaching methods, complementary solutions, Venne diagram, Table of the concepts

Profesor, Colegiul Naţional Pedagogic „Constantin Brătescu”, Constanţa.

115

Noile politici educaţionale şi didactica modernă solicită cadrelor didactice o serie de competenţe manageriale. Astăzi, predarea-învăţarea istoriei înseamnă să şti să formulezi şi să răspunzi la întrebări, înseamnă interpretare, abordare diferenţiată, activitatea cu sursele istorice, asigurarea educaţiei pentru cetăţenie democratică, dimensiunea europeană /universală a predării istoriei în şcoală. Istoria are un rol esenţial în formarea personalităţii elevului. Didactica modernă se pronunţă în favoarea abordării pluraliste, a coexistenţei mai multor modele de instruire, deoarece „nu există un singur mod în care elevii învaţă şi cu atât mai puţin există un singur mod în care aceştia să fie învăţaţi”1. Procesul instructiv-educativ desfăşurat de cadrul didactic în clasă „implică o puternică înrâurire managerială, atât sub raportul funcţiilor manageriale fundamentale, cât şi din perspectiva managementului organizaţional implicat de structura clasei de elevi ca organizaţie”2. Se apreciază că astăzi, în activitatea curentă a profesorului de istorie se pot identifica următoarele roluri: creator de curriculum, consilier, moderator, partener educaţional, evaluator, model pentru elevi3. Modernizarea metodelor didactice (pornind de la cele tradiţionale până la I.A.C. şi navigarea pe Internet) constituie un proces ce contribuie la creşterea eficienţei actului educaţional. Învăţământul modern promovează principiul îmbinării raţionale a efortului colectiv, cu cel individual şi de echipă, pentru îmbunătăţirea actului didactic. Pe lângă metodele de învăţământ tradiţionale cunoscute: conversaţia, explicaţia, exerciţiul, demonstraţia, etc. în ultimul timp câştigă tot mai mult teren de manifestare şi gândirea critică. Gândirea critică este „un proces complex, care începe cu asimilarea de cunoştinţe, cu dobândirea unor operaţii şi procedee mintale de procesare a informaţiilor, continuă cu formarea unor credinţe şi convingeri care fundamentează adoptarea unor decizii şi se finalizează prin manifestarea unor comportamente adaptative adecvate şi eficiente”.4 Dezvoltarea gândirii
1

Robert STRADLING – Să înţelegem istoria secolului XX, Bucureşti, Editura Sigma, 2002, p.11. 2 Romiţă B. IUCU – Managementul şi gestiunea clasei de elevi. Fundamente teoreticometodologice, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 17. 3 *** – Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de istorie, clasele a IV-a – a VIII-a, Bucureşti, Editura Aramis, 2001, p. 26, *** – Ghid metodologic pentru aplicarea programelor şcolare din aria curriculară Om şi societate, învăţământul liceal, Bucureşti, Editura Aramis, 2001, p. 31. 4 Ion Al. DUMITRU – Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Timişoara, Editura de Vest, 2000, p. 37.

116

critice se realizează prin folosirea „cu precădere a unor strategii activparticipative”. Printre metodele şi tehnicile de predare-învăţare, mai puţin cunoscute, care contribuie la dezvoltarea gândirii critice, se enumeră: brainstorming-ul, SINELG (Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii şi a Gândirii), ştiu-vreau să ştiu – am învăţat, mozaicul, stabilirea succesiunii evenimentelor, cubul, turul galeriei, linia valorilor, horoscopul, STAD (Student Team Achievement Divisions), turneul între echipe –T.G.T.(Team /Games/ Tournaments). Aceste metode şi tehnici pot fi utilizate, respectându-se particularităţile elevilor şi nivelul clasei, la toate lecţiile de istorie, la toate clasele, indiferent de vârstă. Prin introducerea atentă şi treptată a metodelor şi tehnicilor noi, profesorul oferă elevilor posibilitatea de a-şi însuşi abilităţi ale investigaţiei istorice, de a-şi afirma gândirea critică.5 Activizarea predării-învăţării „necesită folosirea unor metode, tehnici şi procedee care să-l implice pe elev în procesul de învăţare, urmărindu-se dezvoltarea gândirii, stimularea creativităţii, dezvoltarea interesului pentru învăţare, în sensul formării lui ca participant activ la procesul de educare. Astfel, elevul este ajutat să înţeleagă lumea în care trăieşte şi să aplice în diferite situaţii de învăţare ceea ce a învăţat”.6 Metodele de învăţare activă, care contribuie la dezvoltarea gândirii critice sunt folosite din ce în ce mai mult în practica educaţională alături de cele tradiţionale ori în combinaţie cu acestea7. Dintre metodele de învăţare activă care se pot utiliza în orele de istorie amintim: metoda ciorchinelui, „Să dezlegăm misterul”, „Tabelul conceptelor”, „Tabelul T”, „Diagrama Venn”, Fişele de lucru, analiza de text, analiza de imagine, „Eşti... şi motivează-ţi convingerile”, „Motivează-ţi decizia”, „Convinge-ţi auditoriul/ publicul că eşti...”, „Citeşte-scrie şi tu!”, metoda proiectului, interviul.8 În continuare vom prezenta metode moderne ce pot fi aplicate, în orele de istorie la clasă: diagrama Venn, metoda cubului şi tabelul conceptelor, exemplele având un caracter activ-participativ-interactiv.

5

Constantin VITANOS – Orientări metodologice contemporane, în „Studii şi articole de istorie”, Bucureşti, Editura Publistar, LXVIII, 2003, p. 85. 6 Lucia GLIGA, Jodi SPIRO (coord.) – Învăţarea activă. Ghid pentru formatori şi cadre didactice, Bucureşti, 2001, p. 24. 7 Constantin VITANOS – Metode şi tehnici interactive, în „Studii şi articole de istorie”, Bucureşti, Editura Publistar, LXIX, 2004, p. 55. 8 Gheorghe IUTIŞ, Argentina PÂNZARIU, Valerica IRICIUC, Istorie. Ghid metodic pentru studenţi şi profesori debutanţi, Iaşi, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2005, p. 37-71.

117

Diagrama propusă de John Venn reprezintă un silogism vizual. Aceasta este o metodă grafică pentru a compara procese, evenimente, personalităţi, evidenţiază contrastele dintre anumite seturi de informaţii. Poate fi utilizată în activităţile de învăţare sau la fixarea cunoştinţelor, ca temă pentru acasă. Este eficientă în formarea capacităţilor elevilor de a compara două evenimente, procese, noţiuni istorice şi de a selecta asemănările dintre acestea. O asemenea perspectivă sprijină învăţarea prin focalizarea pe atributele rezultate din compararea elementelor de similaritate şi a diferenţelor.9 Diagrama este formată din două cercuri care se suprapun. Elevii pot lucra individual, în perechi sau în echipă (învaţă prin colaborare). 1. Fiecare elev completează cercurile cu informaţiile referitoare la problemele de comparat; în zona suprapusă notează asemănările (în clasă – activitate de învăţare; acasă activitate de fixare). 2. În perechi – fiecare elev completează un cerc, cu câte una din problemele de comparat; apoi le „suprapun” şi realizează „diagrama perechii”, completând asemănările. 3. Se prezintă mai multe produse – se afişează – se analizează (se apreciază, se completează, se corectează). Profesorul poate realiza o „diagramă a clasei” pe tablă. 4. Dacă se lucrează pe grupe, se afişează produsele grupelor care se analizează. 5. Se realizează o evaluare formativă: o Sunt lăudate cele mai complete şi mai „frumoase” produse şi colaborarea cu partenerul (dacă este cazul); o Elevii sunt atraşi de ideea de a desena la Istorie şi de a-şi prezenta rezultatele echipelor în faţa clasei.10 Exemple de teme unde poate fi utilizată diagrama Venn: Clasa a V-a la tema Sparta şi Atena; clasa a VI-a – Personalităţi iluministe, clasa a VII-a – Monarhia absolutistă şi monarhia parlamentară, clasa a VIII-a – Obiectivele revoluţiei europene şi ale revoluţiei române de la 1848-1849, clasa a IX-a – Iudaismul şi budhismul, clasa a X-a – Revoluţia engleză şi revoluţia americană, clasa a XI-a – State centralizate (unitare) – state federative, clasa a XII-a – Fascism şi nazism, Constituţiile României 1866 şi 1923.
9

Ion NEGREŢ-DOBRIDOR, Ion Ovidiu PÂNIŞOARĂ, Ştiinţa învăţării. De la teorie la practică, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 197. 10 Gheorghe IUTIŞ, Argentina PÂNZARIU, Valerica IRICIUC, op. cit., p. 54.

118

Diagramele Venn sunt grozave pentru notiţele elevilor. Ele mai sunt folositoare dacă sunt afişate şi create pe tablă sau pe flip-chart, sau cu postit-uri, cartonaşe, table magnetice; sau cu casete de text pe computer sau afişaj interactiv pe white-board. Codarea pe culori ajută de multe ori, propoziţiile pot fi cu albastru, întrebările cu roşu, etc. Diagramele Venn mai pot fi folosite ca bază pentru un joc de învăţare. Elevilor li se dau cartonaşe, post-it-uri sau casete de text cu propoziţii, diagrame şi întrebări despre temă şi trebuie să lucreze în pereche pentru a le plasa înăuntrul sau în afara chenarului, după cum este corect. Clasificarea cu diagramele Venn Dezvoltarea conceptelor poate fi ajutată cerând elevilor să clasifice cu diagramele Venn, sau doar în coloane. Să presupunem ca un profesor doreşte să dezvolte conceptele de monarhie absolutistă şi monarhie parlamentară. Elevilor li se pot da propoziţii pe care ei trebuie să le plaseze în coloana sau poziţia corectă pe o diagramă Venn. Aceste propoziţii pot fi pur şi simplu scrise, sau, ca joc, ele pot fi scrise pe cartonaşe şi mutate în locul corect. Non-exemplele sunt foarte importante pentru dezvoltarea conceptelor, căci elevii pot include prea mult sau prea puţin.
„Tabelul conceptelor”

Este o metodă grafică foarte utilă pentru a compara mai multe procese sau evenimente. Tabelul trebuie astfel elaborat încât să reflecte aspecte comparabile şi să poată duce uşor la concluzii. El poate fi utilizat în anumite momente ale lecţiei, pentru activităţile de învăţare sau ca strategie pe baza căreia se construieşte lecţia de învăţare sau lecţia de evaluare. Tabelul conceptelor poate fi folosit în munca individuală, în echipă, sau în activitatea frontală. Tabelul a fost utilizat în activitatea de învăţare. A fost realizat pe o coală mare, afişată pe tablă. 1. Profesorul explică paşii de urmat. 2. Elevii realizează tabelul pe caiete, după model. 3. Profesorul indică fragmentele de lecţie şi sursele care sunt citite individual de elevi. 4. Elevii completează în tabelul individual 5. Cu ajutorul elevilor, profesorul completează tabelul de pe tablă. 6. Elevii corectează eventualele greşeli. 7. În final, se face comparaţie între evenimente, având în vedere caracterul şi urmările mişcărilor revoluţionare.
119

Această metodă îi pune pe elevi să îşi exerseze capacităţile cognitive: selectarea informaţiei, analiza, comparaţia, sinteza, concluzionarea. Exemplu: clasa a VII-a unitatea de învăţare: Stat şi naţiune în a doua jumătate a secolului al XIX-lea lecţia Unificarea Italiei, Germaniei şi Principatelor Române.
ASPECTE PRINCIPATELE ROMÂNE  Obiectivele revoluţiei  Experienţa  1849 Convenţia de Premise ale de la 1848 Parlamentului de la la Balta Limanunificării  Mişcarea populară Frankfurt din 1848 autonomia Principentru unificare:  Uniunea vamală a patelor era restrânsă Risorgimento statelor germane:  Acţiunea emigraţiei  Politica liberală a Zollverein româneşti în Apusul Piemontului  Dezvoltarea Europei, ce militează economică şi militară a pentru unire Prusiei  Împrejurări externe favorabile: războiul Crimeii, Congresul de la Paris 1856 Nucleul statal Piemont Prusia Moldova şi Ţara Românească Alexandru Ioan Cuza Personalităţi Victor Emanuel al II-lea Otto von Bismarck – – regele Piemontului cancelarul de fier Contele Alexandru implicate Walewski – ministru în unificare Camillo Cavour – primministrul Piemontului de externe francez Giuseppe Garibaldi – revoluţionar Căi de război război diplomaţie realizare a revoluţie unificării diplomaţie 1. 1859 – război cu 1. 1864 – război cu 1. 1856 – Congresul Etape ale Austria – nordul Italiei şi Danemarca – se obţin dela Paris – garanţia unificării late teritorii se unesc cu trei teritorii colectivă a celor 7 Piemontul 2. 1866 – război cu mari puteri 2. 1860 – „marşul celor Austria – înfrântă şi 2. 1857 Adunările 1000”, condusă de eliminată din confede- Ad-hoc – se pronunţă Giuseppe Garibaldi – raţia Germană de Nord pentru unire eliberează Sicilia şi 3. 1870-1871 – război 3. 1858 Conferinţa de sudul Italiei, cu Franţa– înfrântă – la Paris – adoptă în 1866 – Veneţia regele Prusiei este pro- Convenţia– unire în 1870 – Statul Papal clamat împărat al formală se unesc cu Italia în Imperiului German la 4. 1859 dubla alegere urma demersurilor Versailles – 18 ianuarie a lui Al. I. Cuza – diplomatice 1871 5 ian. Iaşi şi 24 ian Bucureşti ITALIA GERMANIA

120

ASPECTE Consecinţele unificării

ITALIA Stat naţional unitar Constituirea Statului papal la Vatican

GERMANIA Stat naţional unitar Beneficiul adus de pacea încheiată cu Franţa: două teritorii bogate în resurse, Alsacia şi Lorena, despăgubiri 5 miliarde franci aur

PRINCIPATELE ROMÂNE Crearea statului naţional modern Recunoaşterea dublei alegeri de către Marile Puteri Măsuri pentru înfăptuirea unirii şi aplicarea marilor reforme Realizarea unirii depline Creşterea prestigiului noului stat

În concluzie, se poate aprecia că îmbinarea metodelor tradiţionale cu metodele active şi cele specifice dezvoltării gândirii critice poate duce la o eficientizare a actului didactic, punându-se mai puţin accentul pe memorarea reproductivă şi mai mult pe capacitatea de analiză şi sinteză a informaţiei, pe interpretarea documentelor istorice şi analiza imaginilor. Noua didactică acceptă coexistenţa mai multor modele, ca soluţii alternative sau complementare, „are darul să plaseze practicile şcolare într-un univers ştiinţific şi socio-cultural propriu acestui început de mileniu”11.

11

Ioan CERGHIT – Sisteme alternative şi complementare de instruire, în Emil PĂUN, Dan POTOLEA, Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 162.

121

PLANIFICAREA MANAGERIALĂ A LECŢIEI (aspecte teoretice şi practice)
Viorica NEGREI

Abstract: The Managerial Planning of the Lesson
The managerial planning of the lesson supposes the elaboration of working objectives that determines the purposes of the instructive process that must be realized by pupils during the lesson. The working objectives determines the selection of the contents and didactical strategies, that have to be adjusted to the two basic elements: the pupil versus the teacher. Evaluation is considered to be the final step of the managerial planning of the lesson and it supposes the wording of some judgements about the accomplishing of the planned objectives, the learnt objectives and the used didactical strategies. The application of those four steps of the managerial planning of the lesson (of the objectives, of the contents, of methodolody and of the evaluation) is proved in the scenario of the model lesson. Keywords: lesson; objectives; contents; methodology; evaluation. Planificarea managerială a lecţiei presupune proiectarea acesteia ca activitate didactică menită să asigure interdependenţa dintre predareînvăţare-evaluare. Planificarea managerială a lecţiei include un sistem de activităţi didactice realizate în dependenţă de performanţele elevilor şi de perspectivele de dezvoltare ale acestora, ce pot fi cunoscute prin utilizarea diverselor metode de diagnoză şi prognoză. Unul din scopurile planificării curriculare a lecţiei este asigurarea unui management calitativ al lecţiei ce poate fi asigurat prin parcurgerea unor etape pedagogice obligatorii în perspectiva realizării optime şi eficiente a activităţii didactice. Proiectarea lecţiei presupune câteva etape consecutive1: 1. planificarea managerială a obiectivelor;

Profesor, inspector de istorie, Direcţia Generală Educaţie, Tineret şi Sport, Municipiul Chişinău, Republica Moldova. 1 Gabriela C. CRISTEA, Managementul lecţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003, p. 142.

122

2. planificarea managerială a conţinuturilor; 3. planificarea managerială a metodologiei; 4. planificarea managerială a evaluării. Planificarea managerială a obiectivelor lecţiei reprezintă o activitate obligatorie la toate treptele de şcolarizare. Formularea obiectivelor operaţionale este primul pas al profesorului în întocmirea proiectului didactic, care trebuie să asigure reuşita procesului instructiv şi a dirijării manageriale a acesteia. În procesul planificării lecţiei de istorie trebuie de pornit de la identificarea obligatorie a obiectivelor cadru şi a celor de referinţă, conţinute în curriculum-ul la istorie2. Prin operaţionalizarea acestora obţinem obiectivele concrete (operaţionale) ale lecţiei, care dau sens şi orientare întregii activităţi prin determinarea modului de organizare şi realizare a conţinutului (determină tipul lecţiei); prin alegerea metodelor şi a mijloacelor de învăţământ; prin stabilirea criteriilor şi tehnicilor de evaluare. Operaţionalizarea corectă a obiectivelor de referinţă este o condiţie obligatorie a managementului lecţiei. Operaţionalizarea unui obiectiv presupune transformarea acestuia din obiectiv de nivel general sau intermediar în obiectiv concret, proces ce presupune construirea unei finalităţi ce însumă un comportament observabil, măsurabil şi este formulat într-un limbaj corespunzător. În formularea obiectivelor operaţionale devin obligatorii câteva exigenţe: ~ obiectivul nu descrie activitatea educatorului, ci schimbarea care se aşteaptă a se produce în urma desfăşurării procesului de învăţământ; ~ obiectivul se formulează în termeni comportamentali expliciţi, prin utilizarea unor verbe de acţiune: a identifica; a defini; a enumera; a efectua etc.; ~ obiectivul trebuie să vizeze o singură operaţie, pentru a asigura măsurarea şi evaluarea acestuia; ~ obiectivul trebuie să fie elaborat în cât mai puţine cuvinte; ~ obiectivul trebuie să fie integrabil şi derivabil logic. Procedura cea mai utilizată pentru operaţionalizarea obiectivelor aparţine lui R. F. Mager3. Ea include trei componente: 1. descrierea comportamentului final al elevului: să identifice;
2

Maia DOBZEU, Galina GAVRILIŢA, Tatiana NAGNIBEDA-TVERDOHLEB, Lucia GAIBU, Istorie: Ghid de implementare a curriculumului modernizat în învăţământul liceal, Î.E.P. „Ştiinţa”, Chişinău, 2007, pp. 18-19. 3 Gheorghe TĂNASĂ, Metodica predării-învăţării istoriei în şcoală, Editura „Spiru Haret”, Iaşi, 1996, p. 43.

123

2. determinarea condiţiilor în care se va realiza comportamentul: caracterul regimului politic din Republica Moldova; 3. stabilirea criteriului performanţei acceptabile: în baza constituţiei statului; Să identifice caracterul regimului politic din Republica Moldova în baza constituţiei statului. G. de Landsheere propune un alt procedeu de operaţionalizare a obiectivelor, format din 5 parametri4: 1. cine va produce comportamentul dorit: elevul; 2. care este comportamentul observabil achiziţionat: să analizeze; 3. care este produsul (performanţa): cauzele războaielor daco-romane purtate în timpul lui Decebal; 4. în ce condiţii va avea loc comportamentul: pornind de la textul dat; 5. care este criteriul reuşitei: corect. Elevul să analizeze corect cauzele războaielor daco-romane purtate în timpul lui Decebal pornind de la textul dat. Obiectivele operaţionale asigură scheletul lecţiei în contextul proiectării pedagogice în spirit curricular şi managerial. Exemplu: Clasa: a XII-a Disciplina: Istorie Tema: Societăţi democratice şi regimuri totalitare în epoca contemporană Tipul lecţiei: de consolidare şi sistematizare Obiective operaţionale: Elevii vor fi capabili pe parcursul lecţiei O1 – să definească noţiunile „democraţie” şi „dictat”, conform explicaţiilor din dicţionarele de profil; O2 – să aprecieze rolul regimurilor politice în cadrul societăţii contemporane; O3 – să analizeze societăţile democratice şi regimurile totalitare în contextul relaţiilor om-stat; O4 – să-şi exprime propriile sentimente şi idei legate de regimurile politice din epoca contemporană; O5 – să demonstreze interes pentru lecţie manifestat prin participare activă.
4

Ştefan PĂUN, Didactica istoriei, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005, p. 47.

124

Planificarea managerială a conţinutului lecţiei porneşte de la selectarea de către profesor a cunoştinţelor, deprinderilor, abilităţilor etc., prevăzute de curruculum-ul şcolar, necesare de format la elevi5. Cunoştinţele, deprinderile, abilităţile etc. trebuie să fie corelate cu obiectivele operaţionale. În scopul realizării acestora, conţinuturile lecţiei se planifică managerial, în trei etape: a. selectarea informaţiei; b. organizarea informaţiei; c. prelucrarea informaţiei. Selectarea informaţiei se face sub aspect cantitativ şi calitativ, în raport cu vârsta elevilor, cu specificul disciplinei, cu profilul de studii şi cu treapta de şcolarizare. Organizarea informaţiei în contextul planificării manageriale a conţinutului lecţiei presupune stabilirea volumului optim de cunoştinţe şi deprinderi ce trebuie însuşit de către elevi. Prelucrarea informaţiei presupune intervenţia profesorului în transformarea informaţiei cu scopul formării elementelor pedagogice cu caracter formativ. În cele mai dese cazuri, sursele de bază în planificarea managerială a conţinuturilor lecţiei sunt manualele şcolare. În proiectarea lecţiei propuse ca exemplu s-a utilizat informaţia din manualele: Ioan Scurtu, Ion Şişcanu, Marian Curculescu, Constantin Dinca, Aurel Constantin Soare, Istoria românilor (epoca contemporană), manual pentru clasa a XII-a, editat de Asociaţia Istoricilor din R. Moldova, Chişinău, 2007 şi Chiper Ioan, Petrencu Anatol, Istoria universală (epoca contemporană), manual pentru clasa a XII-a, editat de Asociaţia Istoricilor din R. Moldova, Chişinău, 2007. Planificarea managerială a metodologiei lecţiei se constituie din selectarea strategiilor didactice ce reprezintă un ansamblu coerent de metode, procedee, mijloace şi forme prin intermediul cărora profesorul va atinge obiectivele propuse, dezvoltând la elevi competenţe specifice. În procesul de identificare a strategiilor didactice necesare lecţiei, profesorul trebuie să ţină cont de funcţiile acestora pentru elevi, care pot fi:
5

Constantin CUCOŞ (coordonator), Bogdan BĂLAN, Ştefan BONCU, Andrei COSMOVICI, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice: curs elaborat în tehnologia învăţământului la distanţă, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 213.

125

- funcţia cognitivă; - funcţia formativ-educativă; - funcţia normativă; - funcţia motivaţională; - funcţia instrumentală (intermedierea realizării obiectivelor pedagogice)6. Metodologia lecţiei constituie partea cea mai dinamică a procesului didactic. Competenţa profesorului în selectarea componentelor didactice – metode, procedee, mijloace, forme de organizare a instruirii – determină parametrii care contribuie la atingerea obiectivelor concrete ale lecţiei şi la asimilarea conţinuturilor prevăzute de curriculum-ul şcolar. În procesul selectării strategiilor didactice, profesorul devine un manager, un moderator, organizator al învăţării şi nu un simplu transmiţător al conţinuturilor. Planificarea riguroasă a metodologiei lecţiei constituie o etapă decisivă în cadrul managementului procesului de învăţământ, chemată să asigure învăţarea eficientă pentru elevi. De mare importanţă în proiectarea lecţiei este asigurarea concordanţei dintre metodele didactice selectate şi formele de organizare sau de integrare a metodelor, mijloacelor, procedeelor, stilurilor educaţionale etc. precum şi respectarea concordanţei: obiectiv operaţional-metodă-formă/instrument de evaluare. În proiectarea lecţiei propuse ca exemplu s-au selectat următoarele strategii didactice: Strategii didactice:
Metode şi procedee: M1 – Joc didactic M2 – Exerciţiu M3 – Friză cronologică M4 – Graficul T M5 – Conversaţie Mijloace didactice: m1 – poster m2 – manual m3 – caiet m4 – harta Forme de activitate: F1 – grup F2 – individual F3 – frontal

Planificarea managerială a evaluării lecţiei este unul din elementele esenţiale în asigurarea calităţii procesului instructiv. Analiza managerială a lecţiei reliefează relaţia pedagogică dintre toate componentele activităţii didactice. Evaluarea lecţiei trebuie să pună în evidenţă corelaţia dintre obiectivele operaţionale şi strategiile didactice utilizate în scopul realizării
6

Gheorghe IUTEŞ, Elena COZMA, Iuliana ASĂVOAIE, Elemente de didactica istoriei, Editura Graphys, Iaşi, 2008, pp. 51-52.

126

acestora. Astfel managementul evaluării lecţiei este direcţionat spre cele două componente: a) evaluarea nivelului realizării obiectivelor de către elevi şi b) analiza (autoanaliza) activităţii profesorului. Evaluarea rezultatelor elevilor este parte componentă a activităţii didactice expusă în proiectul didactic al lecţiei prin intermediul metodelor de evaluare. Instrumentele de evaluare utilizate în acest context au ca scop identificarea rezultatelor elevilor direct şi a profesorului indirect7. Aceste rezultate pot fi determinate prin diferite circuite de conexiune inversă. Modelele de evaluare trebuie corelate cu acţiunile de predareînvăţare-evaluare din cadrul procesului didactic. În literatura de specialitate metodele de evaluare sunt clasificate în: 1. metode tradiţionale (conversaţia, compunerea, chestionarul, exerciţiul, lucrări practice etc.); 2. metode complementare (proiectul, portofoliul, autoevaluarea, testul docimologic). Strategiile de evaluare integrează şi structura lor mai multe procedee şi metode de evaluare şi sunt clasificate în baza a două criterii: a) funcţia pedagogică şi b) timpul sau momentul lecţiei în care se aplică. Pornind de la criteriile menţionate pot fi identificate trei tipuri de strategii de evaluare: 1) evaluarea iniţială (se desfăşoară la începutul procesului didactic cu scop de identificare a volumului de cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi a elevilor necesare lecţiei); 2) evaluarea continuă/formativă (se desfăşoară pe parcursul întregii lecţii cu scop de consolidare a cunoştinţelor prin completări şi corectări. Se aplică pe segmente mici ale lecţiei. Ca formă de organizare se axează pe activitatea în grup, individual sau frontal). 3) evaluarea sumativă/finală (se desfăşoară la sfârşitul lecţiei în scop de apreciere a elevilor prin recomandări, note sau calificative). În acest context trebuie de menţionat că de cele trei tipuri de strategii trebuie să reprezinte un întreg ce urmăreşte asigurarea calităţii procesului de învăţământ8. Evaluarea obiectivă a lecţiei valorifică toate strategiile de evaluare care asigură măsurarea-aprecierea-decizia la începutul, pe parcursul şi la sfârşitul lecţiei. Gabriela C. Cristea consemnează aceste corelaţii într-un tabel conceput în spiritul planificării manageriale a evaluării activităţii didactice în cadrul lecţiei9.
7

Ioan CERGHIT (coordonator), Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 211. 8 Idem, Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii, Editura Aramis, Bucureşti, 2002, p. 307-310. 9 Gabriela C. CRISTEA, op. cit., p. 170-171.

127

Planificarea evaluării lecţiei – un model managerial Funcţia Strategia Metodele Rezultatele pedagogică de evaluare de evaluare folosite şcolare evaluate specifică adoptată prioritar prioritar Diagnostică – Iniţială Testul diagnostic, Cunoştinţe, capacităţi prognostică predictivă interviul, dobândite anterior conform chestionarul, scopului lecţiei, ca premisă lucrările scrise, necesară pentru lecţia care lucrări practice urmează să fie predatăînvăţată-evaluată Pe tot Formativă – Continuă – Testul de capacitate, Cunoştinţe-capacităţi parcursul formatoare formatoare conversaţia, obser- proiectate conform obieclecţiei vaţia, descoperirea, tivelor concrete, la nivel de modelarea produs şi de proces La sfârşitul Sumativă – Finală – Testul de succes Cunoştinţe-capacităţi lecţiei cumulativă de bilanţ educaţional, învăţate, evaluate conform explicaţia, obiectivelor concrete, demonstraţia cumulare pe parcursul lecţiei şi/sau unui „sistem de lecţii” Perioada de timp implicată Începutul lecţiei

Evaluarea obiectivă a lecţiei determină şi activitatea de autoevaluare a profesorului. Mecanismul ce asigură activitatea de autoevaluare a profesorului este conexiunea inversă/feed back-ul. Ca rezultat a acestui mecanism profesorul poate interveni în proiectarea şi desfăşurarea lecţiei. Autoevaluarea motivează perfecţionarea continuă a actului didactic şi autoperfecţionarea cadrului didactic. Ca rezultat a aplicării principiilor manageriale a metodologiei şi a evaluării lecţiei, în scopul realizării obiectivelor concrete prin intermediul strategiilor didactice selectate pentru demersul didactic propus ca model, s-a realizat următorul scenariu al lecţiei:
Scenariul lecţiei:
Nr. Etapele lecţiei; Obiective ord. dozarea timpului Activitatea profesorului Activitatea elevului Strategii didactice

1

Captarea atenţiei (2 min.) Moment organizatoric (1 min.)

O1

Propune joc de cuvinte (fişa 1)

2

Asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea orei de istorie

Din cuvintele propuse, formulează explicaţia noţiunilor „democraţie”, „dictat”. Verifică prezenţa celor necesare pentru lecţia de istorie

M1 F1 m1

128

Nr. Etapele lecţiei; Obiective ord. dozarea timpului

Activitatea profesorului

Activitatea elevului

Strategii didactice

3

4

Anunţarea temei noi şi a obiectivelor (1 min.) Obţinerea O2 performanţelor O4 (7 min.)

Este anunţată tema lecţiei, tipul lecţiei şi obiectivele lecţiei 1. Se propune să se reprezinte printr-un simbol/caricatură/citat: I gr. – societatea democratică în cadrul monarhiei; II gr. – societatea democratică în cadrul republicii; III gr. – regimul totalitar de stânga; IV gr. – regimul totalitar de dreapta. 2. Se propune de realizat/expus: I gr. – Friza cronologică „Instaurarea regimurilor totalitare în perioada interbelică” II gr. – Friza cronologică „Instaurarea regimurilor totalitare în perioada postbelică” III gr. – Expunerea punctelor forte şi a punctelor slabe ale regimurilor democratice IV gr. – Expunerea punctelor forte şi a punctelor slabe ale regimurilor totalitare 3. De descris regimul politic din perspectiva: n.1 – cetăţeanului sovietic; n.2 – cetăţeanului german din Germania (1933-1945); n.3 – evreului din Germania (1933-1945); n.4 – cetăţeanului SUA; n.5 – cetăţeanului RSSM; n.6 – cetăţeanului Franţei Reprezintă şi argumentează (fişa 2) M2 F1 m1 m2 m4

(11 min.)

O2

Realizează frizele cronologice din fişa nr. 3

F1 m1 m2 M3 M5

O3

Analizează punctele forte şi punctele slabe a regimurilor politice din epoca contemporană

M4

(8 min.)

O3

Se numără de la 1 la 6. Expun analiza conform sarcinilor individuale Se realizează principiul multiperspectivităţii

F2 M2 m3 m4

129

Nr. Etapele lecţiei; Obiective ord. dozarea timpului

Activitatea profesorului

Activitatea elevului

Strategii didactice

5 Evaluare (6 min.)

O3 O4

(5 min.)

O2 O4

(1 min.) (2 min.) 6 Tema pentru acasă (1 min.)

1. Analiza imaginii Expunerea atitudinilor „Basarabence deportate (pe fişe individuale) în Siberia” (p. 117) faţă de imaginea propusă 2. De plasat pe linia Realizarea liniei valorilor propriile valorilor concluzii referitoare la regimurile politice din epoca contemporană ____________________ negative pozitive Analiza realizării obiectivelor 4. Notarea elevilor Realizaţi un eseu de două pagini de caiet la tema:„Influenţa regimului politic asupra modului de viaţă”

F2 M2 m2 m4 F2 M2 m3

F3

Anexe la scenariul lecţiei: Fişa 1. Ordonaţi cuvintele în aşa fel încât să obţineţi explicaţia a două noţiuni istorice: 1. popor de este către democraţia poporului guvernarea 2. presiunii cu constrângere – şi dictat economice ajutorul politice Fişa 2. gr. I. Reprezentaţi printr-un simbol/caricatură/citat societatea democratică în cadrul monarhiei Fişa 2. gr. II. Reprezentaţi printr-un simbol/caricatură/citat societatea democratică în cadrul republicii Fişa 2. gr. III. Reprezentaţi printr-un simbol/caricatură/citat regimul totalitar de stânga Fişa 2. gr. IV. Reprezentaţi printr-un simbol/caricatură/citat regimul totalitar de dreapta Fişa 3. gr. I. Realizaţi friza cronologică „Instaurarea regimurilor totalitare în perioada interbelică”
Cronologie Spaţiu Consecinţe 130

Fişa 3. gr. II.
Cronologie Spaţiu Consecinţe

Realizaţi friza cronologică „Instaurarea totalitare în perioada postbelică”

regimurilor

Fişa 3. gr. III. Expuneţi punctele forte şi punctele slabe ale regimurilor democratice
Puncte forte Puncte slabe

Fişa 3. gr. IV. Expuneţi punctele forte şi punctele slabe ale regimurilor totalitare
Puncte forte Puncte slabe

Aşadar, aplicarea celor patru etape a planificării manageriale a lecţiei (planificarea managerială a obiectivelor, planificarea managerială a conţinuturilor, planificarea managerială a metodologiei, planificarea managerială a evaluării) asigură calitatea actului didactic.
BIBLIOGRAFIE 1. Cerghit, Ioan (coordonator), Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. 2. Cerghit, Ioan, Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii, Editura Aramis, Bucureşti, 2002. 3. Cristea, Gabriela, C., Managementul lecţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003. 4. Cucoş, Constantin, (coord.) Balan, Bogdan, Boncu, Ştefan, Cosmovici, Andrei, Psihologie pentru examenele de definitivare şi grade didactice: curs elaborat în tehnologia învăţământului la distanţă, Iaşi, Editura Polirom, 1998. 5. Gherguţ, Alois, Managementul general şi strategic în educaţie. Ghid practic, Editura Polirom, Bucureşti, 2007. 6. Iucu, Romiţă, B., Managementul şi gestiunea clasei de elevi. Fundamente teoretico-metodologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000. 7. Iuteş, Gheorghe; Cozma, Elena; Asăvoaie, Iuliana, Elemente de didactica istoriei, Editura Graphys, Iaşi, 2008. 8. Joiţa, Elena, Management educaţional. Profesorul-manager, roluri şi metodologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000. 9. Păun, Ştefan, Didactica istoriei, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005. 10. Tanasă, Gheorghe, Metodica predării-învăţării istoriei în şcoală, Editura „Spiru Haret”, Iaşi, 1996. 131

III. ANIVERSĂRI ISTORICE
ORIGINEA LUI AL. I. CUZA, DOMNUL UNIRII DIN 1859. CONTROVERSE ISTORICE
Oltea RĂŞCANU GRĂMĂTICU

Abstract: The origin of Al. I. Cuza, the 1859 Union creator.
Historical controversies In time, there have been many controversies regarding the date of birth and the birthplace of Al. I. Cuza, the first ruler of the united Romanian principalities, Moldavia and Valachia. In his highschool graduation Diploma, the date of birth is 12th of September 1818. Most historians (I.G. Valentineanu, A.D Xenopol, C.C. Giurescu, Dan Berindei, D. Ivănescu) consider that the real date of birth is the 20th of march 1820, this date being written in the Death Certificate written down at Heidelberg (Germany) on! 15th of may 1873, in the Almanac from Gotha and on the funeral monument at Ruginoasa. Three places fought over the honour of being the birthplace of Cuza. I.G. Valentineanu was in favour for Galaţi, Lucia Borş for Huşi. The most famous historians (A.D Xenopol, C.C. Giurescu, T.W. Riker, Dan Berindei, Gh. Platon, D. Ivănescu ş.a) pointed towards Bârlad as the birthplace, based on the following arguments: the highschool graduation Diploma, released by the University of Paris in 1835; the Almanac from Gotha; the funeral monument at Ruginoasa, built at the demand of Elena Cuza, the ruler’s wife; the Death Certificate written by the City Hall of Heidelberg (Germany), where the correction asked by Elena Cuza (she asked that instead of Bucharest, wrongfully put as birthplace by dr. Gustav Dobelmann, they should write Bârlad) was made; the telegram of Elena Cuza in response to the message of sympathy sent by a deputation from Bârlad at Cuza’s funeral. Starting from 1981, „The Al. I. Cuza Days” are celebrated year after at Bârlad, between the 18th and 20th of march. Great romanian historians take part each year at this celebration. An obelisk bult in 1990 by the City

Profesor, Liceul Pedagogic, Bârlad.

132

Hall of Bârlad marks the place where the Cuza House once stead. Cuza’s name was given to several important streets, Iasi University and school units; busts of the ruler were placed in different places in the town, and, very recently, in the historical centre of the town an impressive statue was risen, work of art of the sculptor Paul Vasilescu, in order to mark the local origin of the ruler of the modern Romania. Keywords: Al. I. Cuza, The united Romanian principalities, birth, birthplace, Bârlad, Ruginoasa, Death Certificate. Printre numeroasele probleme controversate ale istoriografiei româneşti, de peste un secol, se numără şi cea legată de originea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Abdicarea silită din 11 februarie 1866, exilul de şapte ani prin diferite state occidentale, moartea neaşteptată a lui Cuza, survenită la Heidelberg (Germania), la 15 mai 1873, aducerea prinţului străin, după o perioadă de tergiversări diplomatice, în persoana lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, pe tronul României (10 mai 1866), de către foştii conjuraţi, necesitatea consolidării noului regim politic, unele animozităţi interne, conjunctura internaţională deosebit de tensionată au constituit unii din factorii pentru care personalitatea marelui dispărut să intre într-un con de umbră1. Nu putem trece cu vederea nici faptul că D. A. Sturdza, unul dintre principalii organizatori ai loviturii de stat din 11 februarie 1866, a sechestrat în mod abuziv Arhiva Cuza, pe care a restituit-o Academiei Române după 46 de ani, adică în 1912, dar abia în 1928 a putut fi cercetată de specialişti2. Au existat şi unele proiecte din partea foştilor colaboratori ai domnitorului (Vasile Alecsandri, Alexandru Papadopol Callimah, Dimitrie Bolintineanu, Baligot de Bayne) de a întocmi o monografie despre viaţa şi activitatea acestuia. Dar evenimentele au luat un alt curs pentru unii dintre aceştia, intrând treptat în sfera de influenţă a noii guvernări, şi doar Dimitrie Bolintineanu a publicat în 1868 un studiu monografic intitulat Viaţa lui Cuza Vodă3. S-au scurs trei decenii (exceptând unele texte aparţinând lui Ion Creangă, M. Schwarzfeld şi Dimitrie Bolintineanu), până când, la sfârşitul
1

Constantin C. GIURESCU, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 5-6; Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 210. 2 Ibidem. 3 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 8.

133

secolului al XIX-lea, I. G. Valentineanu tipărea lucrarea memorialistică Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă, 1859, 1866, 1873. Pornind de la unele legături ale familiei Cuza cu ţinutul Covurlui şi oraşul Galaţi (proprietăţi, funcţii deţinute, colaboratori), I. G. Valentineanu lansează, primul, ipoteza naşterii viitorului domnitor în această localitate, deosebit de importantă a Moldovei Meridionale4. Aşa se declanşa mărul discordiei, între trei oraşe care şi-au disputat întâietatea privind originea domnitorului Cuza la Galaţi, Bârlad, Huşi. O parte dintre lucrările apărute la începutul secolului al XX-lea, în ţară (cunoscuta colecţie Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, editate de G. Petrescu, D. A. Strurdza şi D. C. Sturdza, 19001909, în 10 volume) şi străinătate (Frederic Damé, Histoire de la Roumanie contemporaine, 1900, cu traducerea în limba română în 1901) nu cuprind date legate de naşterea şi copilăria domnitorului5. În acest context, apariţia unei lucrări de referinţă Domnia lui Cuza Vodă, 1859-1866, în două volume, cu ocazia comemorării a trei decenii de la moartea domnitorului Unirii Principatelor (1903), elaborată de cunoscutul istoric A. D. Xenopol6 a reprezentat un moment de cotitură în istoriografia românească, datorită modului de abordare a perioadei analizate pe baza numeroaselor surse documentare provenind din Colecţia Doamnei Elena Cuza (1027 documente originale). Eruditul istoric fixează Bârladul drept locul naşterii lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel intra în cursa dezbaterilor cel de-al doilea oraş, cu şansele cele mai mari de credibilitate. Semicentenarul Unirii (1909) a oferit posibilitatea istoricilor de a se apleca mai atent asupra vieţii şi operei lui Alexandru Ioan Cuza, a Doamnei Elena Cuza, şi a colaboratorilor. Nicolae Iorga a publicat importante lucrări, dar nu a avut în vedere decât problemele majore ale Unirii Principatelor şi ale domniei lui Cuza7. În 1912, istoricul Gheorghe Ghibănescu, bun cunoscător al zonei, a tipărit în cunoscuta Colecţie Surete şi Izvoade, volumul VII,
4

I. G. VALENTINEANU, Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă.1859, 1866, 1873, Bucureşti, 1898, p. 25. 5 Frederic DAME, Istoria României contemporane, Bucureşti, 1901 (cuprinde referiri numai la perioada 1828-1866). 6 A. D. XENOPOL, Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866, Iaşi, 1903; idem, Istoria Românilor din Dacia Traiană, ediţia a III-a, vol. XIII, Bucureşti, p. 10. 7 Nicolae IORGA, Unirea Principatelor (1859) povestită românilor cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la întemeierea statului român, Vălenii de Munte, 1909, 120 p.; publicaţia Unirea Principatelor, tipărite în amintirea semicentenarului din 1909, Bucureşti, 1910, 104 p.

134

intitulat Cuzeştii, cu referii interesante despre genealogia acestui important neam moldovenesc, încă din secolul al XVI-lea. În perioada interbelică s-au elaborat noi studii legate de domnia lui Alexandru Ioan Cuza, semnate de Radu Bossy, Victor Slăvescu, Ioan Hudiţă, Gheorghe Brătianu, Nicolae Iorga, Andrei Oţetea, Alexandru Lepedatu, Emil Vârtosu, Ion Lupaş, P. P. Panaintescu, Constantin C. Giurescu8 ş.a. În anul 1940, apărea ediţia a III-a, a interesantei monografii dedicată Doamnei Elena Cuza, semnată de Lucia Borş9. Pe baza, mai ales, a tradiţii locale, autoarea introduce în circuitul localităţilor legate de naşterea domnitorului Cuza, oraşul Huşi, idee agreată şi de Nicolae Iorga. În perioada postbelică s-au tipărit numeroase volume de documente privind istoria României, inclusiv referitoare la Epoca Unirii şi a domniei lui Alexandru Ioan Cuza: Discursuri parlamentare din epoca Unirii, 29 septembrie – 14 decembrie 1861 (Bucureşti, 1959), Documente privind Unirea Principatelor (Bucureşti, 1961-1984), Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori (Iaşi, 1973), Românii la 1859 (Bucureşti, 1984), Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza, 1859-1861 (Bucureşti, 2000), Principele Alexandru Ioan Cuza. Scrisori din exil 1866-1873 (Iaşi, 2007) ş. a. De asemenea, au fost elaborate importante studii care au aprofundat această perioadă fundamentală pentru făurirea României moderne, semnate de istorici români şi străini(Andrei Oţetea, P. P. Panaintescu, Gheorghe Platon, Nechita Adăniloaie, Cornelia Bodea, Nicolae Corivan, Dan Berindei, Leonid Boicu, Dumitru Vitcu, Constantin C. Giurescu, Dumitru Ivănescu, Nicolae Ceachir, Gerald J. Bobango, Barbara Jelavich, Paul
8

Radu BOSSY, Agenţia diplomatică a României la Paris şi legăturile politice francoromâne sub Cuza Vodă, Bucureşti, 1931; idem, Agenţia diplomatică a României la Belgrad şi legăturile politice româno-sârbe sub Cuza Vodă, Bucureşti, 1934; Victor Slăvescu, Domnitorul Cuza şi Victor Place, Bucureşti, 1942; Ioan Hudiţă, Franţa şi Cuza Vodă. Lovitura de stat proiectată în 1863. După documente inedite, Bucureşti, 1941; Gh. Brătianu, Politica externă a lui Cuza Vodă şi dezvoltarea ideii de unitate naţională, în „Revista istorică română”, II (1932), p. 113-163; N. Iorga, Un memoriu politic către Cuza Vodă, în „Analele Academiei Române”, Memorii, Secţia Istorie, s. 3, t. XIX (1937), p. 227236; idem, Istoria Românilor, vol. IX, Unificatorii, Bucureşti, 1938; Andrei Oţetea, Marile Puteri şi Unirea Principatelor Române, în Omagiul lui Ion Lupaş, Bucureşti, 1943; Al. Lapedatu, Viaţa politică internă, în Alexandru Ioan Cuza 1859-1866, Bucureşti, 1930, p. 1-32; Emil Vârtosu, Romanatul. Moneda lui Cuza Vodă, 1859-1864. Documente inedite, Bucureşti, 1941; Ion Lupaş, Istoria Unirii Românilor, Bucureşti, 1937; P. P. Panaintescu, Cuza Vodă şi unitatea naţională a Românilor, în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”,VIII(1929), pp. 559-569; C. C. Giurescu, Istoria Românilor, Bucureşti, 1942, etc. 9 Lucia BORŞ, Doamna Elena Cuza, ediţia a III-a, Bucureşti, 1940, p. 28.

135

Michelson ş.a.). Cu ocazia Centenarului morţii domnitorului Cuza, s-a elaborat la Iaşi un amplu volum omagial Alexandru Ioan Cuza. În memoriam, înserând noi interpretări privind rolul personalităţii domnitorului Alexandru Ioan Cuza în realizarea Unirii Principatelor şi a marilor reforme menite să modernizeze structura învechită feudală şi să o alinieze Europei moderne, capitaliste, cu contribuţia unor prestigioşi istorici români. În atenţia specialiştilor s-au impus studiile publicate de Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1966; Dan Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti, 1979; Gheorghe Platon, 1859. L’union des Principautés Roumaines, Bucureşti, 1979; Leonid Boicu, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei Unirii, 1856-1859, Iaşi, 1978; Gheorghe Cliveti, România şi puterile garante, 1856-1878, Iaşi, 1998; Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţi, Iaşi, 2001 ş. a. Revenind la problema originii bârlădene a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, după A. D. Xenopol, istoricul american T. W. Riker reia această ipoteză în lucrarea Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale, 1856-1866, tipărită la Bucureşti în 194010. Câteva decenii mai târziu, istoricul Constantin C. Giurescu, pe baza cercetărilor îndelungate şi minuţioase a documentelor din Arhiva Cuza (59 de volume) şi a investigaţiilor din Arhiva Primăriei din Heidelberg, în studiul monografic Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, ediţia a II, din 1970, introduce în circuitul de specialitate, două documente de o valoare indubitabilă: Diploma de Bacalaureat şi Actul de Deces11. Diploma de Bacalaureat, emisă de Universitatea din Paris, precizează locul naşterii lui Alexandru Ioan Cuza la Bârlad, dar data menţionată este de 12 septembrie 181812. Majoritatea istoricilor (I. G. Valentineanu, Alexandru Xenopol, Mihai Savel, Constantin C. Giurescu, Dan Berindei, Dumitru Ivănescu) s-au pronunţat pentru 20 martie 1820, aşa cum apare în Almanahul de la Gotha, în Actul de deces de la Heidelberg, pe monumentul funerar de la Ruginoasa. Data „se află nu numai pe monumentul funerar al lui Cuza aşezat de Doamna Elena pe fostul mormânt de la Ruginoasa, din
10

T.W.RIKER, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale, 18561866, Bucureşti, 1940, pp. 250-251. 11 Biblioteca Academiei Române, Arhiva Cuza, mapa XLVI, doc.67 şi 69; Constantin C. GIURESCU, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 63-64. 12 N. CORIVAN, Precizări cu privire la funcţiile publice ocupate de Alexandru Ioan Cuza până la alegerea lui ca domn, în Omagiul lui P. Constantinescu – Iaşi, Bucureşti, 1965, p. 481.

136

afara bisericii – şi, desigur, soţia ştia bine data naşterii soţului ei, – şi în Calendarul de Gotha, căruia-i fusese trimisă – la cerere – de însuşi cabinetul lui Cuza prin intermediul Ministerului de Afaceri Străine român” – comenta Constantin C. Giurescu13. Acelaşi ilustru istoric subliniază, în continuare: „Data din diploma de bacalaureat – 12 septembrie 1818 – cred că este o eroare intenţionată; Cuza s-a declarat – sau a fost declarat – mai mare decât era în realitate, pentru a corespunde, probabil, unei dispoziţii regulamentare cu privire la minimum de vârstă cerut candidaţilor la bacalaureat. Cât despre locul naşterii, el este Bârladul; nu era nici o raţiune să se declare un alt oraş decât cel real în amintita diplomă de bacalaureat”14. Dumitru Ivănescu mai introduce o sursă documentară pentru a susţine data de 20 martie 1820, cu prilejul editării în 1973 a volumului Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori. „Este vorba de o cerere adresată Secretariatului de Stat al Moldovei de către Alexandru Ioan Cuza, la 16 mai 1854, prin care solicita eliberarea paşapoartelor necesare deplasării la Karlsband. Scrisă în întregime de viitorul domnitor, ea cuprinde semnalmentele sale şi ale soţiei şi, lucru foarte important, vârsta celor doi”15. Decesul lui Alexandru Ioan Cuza a fost înregistrat la 15 mai 1873 la Starea Civilă a Primăriei din Heidelberg de către medicul său curant, chirurgul Gustav Dobelmann. În documentul menţionat se preciza că domnitorul este născut la Bucureşti. Dându-şi seama de greşeala făcută de Dobelmann, privind locul naşterii lui Cuza, Doamna Elena Cuza a reuşit să intervină pe lângă autorităţile germane din cadrul Primăriei din Heidelberg, şi să obţină rectificarea necesară: „Cu aprobarea Judecătoriei Ducale din Heidelberg din douăzeci şi trei mai una mie opt sute şaptezeci şi trei, anexa 32, se înştiinţează necesitatea înscrierii în loc de Bucureşti se va citi Bârlad şi că în loc de Contesa Rosetti, numai Rosetti”16. Studii elaborate de cercetătorii „Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»” din Iaşi au adus noi date privind familia viitorului
13

A. D. Xenopol, op. cit., p. 10; I. G. Valentineanu, op. cit., p. 25; M. Savel, Domnia marelui domnitor român Alexandru Ioan Cuza, Bacău, 1909, p. 3; Constantin C. Giurescu, op. cit, p. 64; Dumitru Ivănescu, op. cit., p. 20-22. 14 Constantin C.Giurescu, op. cit., p. 64. 15 D. Ivănescu, Virginia Isac, Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, Editura Junimea, Iaşi, 1973, p. 286-288; D. Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, p. 21. 16 „La aceeaşi concluzie ajungem – preciza Constantin C. Giurescu referindu-se la oraşul Bârlad ca locul naşterii lui Al. I. Cuza – de altfel şi pe temeiul actului de deces al lui Cuza; o adnotare marginală oficială a acestui act arată că locul de naştere a celui decedat nu este Bucureşti aşa cum greşit se trecuse potrivit declaraţiei medicului curant G. E. Dobelmann care anunţase decesul, ci Bârlad” (ibidem); Dumitru Ivănescu, op. cit., pp. 21-22.

137

domnitor, a cărei prezenţă este semnalată la moşia Bărboşi de Fălciu, dar şi la Galaţi şi Bârlad. Tatăl, Ioan Cuza, născut la Bărboşi (Fălciu) în 178417, era un om cultivat, competent, cu multă autoritate, fapt ce explică numeroasele funcţii pe care le-a îndeplinit, de-a lungul anilor: sameş în ţinutul Fălciu şi Tutova, ispravnic în ţinuturile Fălciu, Tutova18, Vaslui, pârcălab de Covurlui (1831-1836), acordarea rangului de postelnic (1828), deputat în Obşteasca Adunare din partea ţinutului Fălciu (1832-1837, 1838-1843), preşedinte la Judecătoria Covurlui (1837-1838). Când a fost numit pârcălab de Covurlui, în 1831, Ioan Cuza stăpânea moşia Bărboşi (Fălciu) pe care o moştenise de la tatăl său, şi o va lăsa apoi fiului său, Alexandru, alături de o casă în Galaţi, „cinci magazale şi alte binale (case) la Iaşi”19. Despre prezenţa caselor familiei Cuza în cartierul Podeni, „în mahalaua mijlocului din târgul Bârladului”, în perioada în care Ion Cuza, tatăl viitorului domnitor, îndeplinea funcţiile de ispravnic de Tutova, Fălciu şi Vaslui, face referiri interesante Dumitru Ivănescu şi Virginia Isac într-un studiu, publicat în „Revista Arhivelor”, nr.4/1971, pe baza analizei catagrafiei din 1828, fiind „ştiut că într-un asemenea recensământ nu putea fi trecut cineva care nu avea domiciliul stabil în localitatea respectivă”20. Trebuie avut în vedere şi tradiţia locului, transmisă din generaţie în generaţie despre casele părinţilor domnitorului pe care le-au avut la Bârlad până în jurul anilor 1830, când părăseşte această zonă, ţinând cont de noua funcţie pe care o va deţine în continuare de pârcălab de Covurlui, cu sediul la Galaţi. Vasile Palade, directorul Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad, a reluat argumentele istoricului Constantin C. Giurescu şi ale cercetătorilor ieşeni în articolul Alexandru Ioan Cuza – fiu al Bârladului21, publicat în presa locală în 1972: „Graţie acestor documente şi în primul rând profesorului Constantin C. Giurescu, astăzi se cunoaşte cu precizie că domnitorul Alexandru Ioan Cuza este fiu al Bârladului”21. Monografia Municipiului
17

D. Ivănescu, Virginia Isac, Date noi privind viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza până la alegerea sa ca domnitor al Principatelor Unite, în „Revista arhivelor”, nr.4/1971, p. 525; ibidem, Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, Editura Junimea, Iaşi, 1973, f. 20-21. 18 Ibidem, Date noi..., p. 526. 19 Paul Păltănea, Casele lui Cuza Vodă de la Galaţi, 1968, p. 1. Vezi şi Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 62; D. Ivănescu, op. cit., p. 18. 20 D. Ivănescu, Virginia Isac, Date noi..., p. 525. 21 V. PALADE, Alexandru Ioan Cuza – fiu al Bârladului, în „Vremea nouă”, 15 iulie 1972, p. 4.

138

Bârlad (1974), deschide capitolul Personalităţi politice şi cultural-ştiinţifice, cu Alexandru Ioan Cuza despre care se precizează: „Născut la 20 martie 1820 la Bârlad, Cuza şi-a petrecut o bună parte din copilărie pe moşia tatălui său la Bărboşi-Huşi”22. Într-un alt studiu, editat în volumul Bârladul odinioară şi astăzi (1980), Vasile Palade, pornind de la faptul că unii „se află la nivelul incertitudinilor de altă dată cu privire la locul de naştere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza”, „şi aceasta din simplul motiv că nu le-au căzut în mâini nici una dintre sursele de informaţie care pun capăt îndoielilor”23, înserează cele două documente de bază pentru demonstrarea originii bârlădene a lui Cuza: Diploma de bacalaureat în limba franceză şi Actul de deces în limba germană, cu traducerile aferente şi un document local: Telegrama Doamnei Elena Cuza la mesajul de condoleanţe transmis de o delegaţie bârlădeană, la funerariile domnitorului Unirii. În partea finală a telegramei, publicată în ziarul „Semănătorul”, nr.24 din 17 iunie 1873, Doamna Elena Cuza îşi exprima gratitudinea „pentru suvenirele oraşului Bârlad, patria neuitată a mult iubitului meu soţ”24. Telegrama a fost reprodusă, în acelaşi volum, şi în articolul Începuturile presei bârlădene – ziarul „Semănătorul”, semnat de Oltea Răşcanu – Gramaticu25. Începând cu 20 martie 1981, din iniţiativa Societăţii de Ştiinţe Istorice, filiala Bârlad şi a Muzeului „Vasile Pârvan”, cu sprijinul autorităţilor municipale, au fost iniţiate „Zilele Alexandru Ioan. Cuza”, între 18-20 martie, în semn de omagiu adus domnitorului născut pe plaiuri bârlădene. La dezbaterile ştiinţifice, pe parcursul celor 27 de ediţii, au participat ilustre personalităţi ale istoriografiei româneşti: Dan Berindei, Dinu C. Giurescu, Gheorghe Platon, Alexandru Zub, Gheorghe Buzatu, Dumitru Ivănescu, Leonid Boicu, Nichita Adăniloaie, Vasile Cristian, Mihai Timofte, Gheorghe Cliveti, Mihai Cojocariu, Ioan Scurtu ş.a. care au analizat diferite faţete ale personalităţii domnitorului Alexandru Ioan Cuza în context intern şi internaţional26.
22 23

Monografia Municipiului Bârlad, 1974, p. 91. V.PALADE, Alexandru Ioan Cuza – fiu al Bârladului, în Bârladul odinioară şi astăzi, Miscelaneu, vol. I, Bucureşti, 1980, p. 21-27. 24 Ibidem, p. 24. 25 Oltea Răşcanu-Gramaticu, Începuturile presei bârlădene, ziarul „Semănătorul”, în Bârladul odinioară şi astăzi, vol. I, p. 160. 26 175 de ani de la naşterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în „Păreri Tutovene”, nr. 152, 17 martie 1995; Simona Mihăilă, Pelerinajul bârlădenilor la Casa Cuza, în „Monitorul de Vaslui”, 16 mai 1998; Istoria Bârladului, vol.II, îngrijit şi coordonat de Oltea Răşcanu-Gramaticu,1998, p. 253; ibidem, ediţia a II-a, Editura Sfera, Bârlad, 2002,

139

Originea bârlădeană a lui Alexandru Ioan Cuza, legăturile sale cu unioniştii din această parte a Moldovei Meridionale, atât în perioada luptei pentru realizarea acestui deziderat, cât şi în timpul domniei, sunt amplu tratate în cele două ediţii ale Istoriei Bârladului (ediţia I 1998, ediţia a II-a 2002)27, „o reuşită de prestigiu a istoricilor şi muzeografilor bârlădeni”, după cum aprecia istoricul Gheorghe Buzatu28. Într-un studiu, mai recent, generalul de brigadă(r) dr. Constantin Ucrain, face referiri la activitatea militară şi contribuţia adusă în acest domeniu de colonelul bârlădean Alexandru Ioan Cuza, ctitorul României moderne: „Istoria ţării noastre a hărăzit bârlădenilor de a avea mândria că din rândurile lor, ale vrednicilor lor înaintaşi, s-a ridicat una dintre cele mai proeminente personalităţi politico-militare ale secolului trecut, în persoana revoluţionarului paşoptist şi luptătorului unionist colonelul de roşiori(cavalerie) Alexandru Ioan Cuza”29. Tradiţia legată de personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, manifestată şi prin ridicarea primului monument al acestuia în satul Griviţa, în apropierea Bârladului, în anul 1904, la sugestia cunoscutului om de cultură şi ctitor, profesorul Stroe S. Belloescu, a fost reluată în ultimele decenii30. Din iniţiativa Primăriei municipiului Bârlad, s-a ridicat un obelisc, în martie 1990, în faţa Casei unde se presupune că ar fi existat vechea locaţie
pp. 278-281; Larenţiu Chiriac, Unirea – gând şi faptă, în „Păreri Tutovene”, nr. 340, 29 ian – 1 feb.1999; idem, Imaginea lui Cuza Vodă şi percepţia sa bârlădeană, în „Păreri Tutovene”, 23 martie 2000, p. 10; Oltea Răşcanu-Gramaticu, Zilele Al.I. Cuza. 18-20 martie, în „Păreri Tutovene”, nr. 453, 17-29 martie 2000; ibidem, nr. 542, 13-19 martie 2001; Laurenţiu Chiriac, Al.I.Cuza în conştiinţa bârlădeană a posterităţii, în „Păreri Tutovene”, nr. 603, 22-25 martie 2002; idem, Simpozionul „Al. I. Cuza – personalitate europeană”, în „Păreri Tutovene”, nr. 699/28-31 martie 2003; Oltea Răşcanu-Gramaticu, Zilele Alexandru Ioan Cuza. 18-20 martie 2004, Ediţia XXIII, în „Bârladul”, nr.10/11-17 martie 2004; „Bârladul” săptămânal de opinie, informaţie şi cultură, număr special, 20 martie 2005; Laurenţiu Chiriac, Zilele „Al.I. Cuza” la Bârlad, în „Bârladul”, nr. 63/24-30 martie 2005; Oltea Răşcanu-Gramaticu, Zilele Alexandru Ioan Cuza.18-20 martie. Ediţia a XXV-a, în „Bârladul”, nr. 116/30 martie – 5 aprilie 2006. 27 Istoria Bârladului, volum îngrijit şi coordonat de Oltea Răşcanu Gramaticu, ediţia I, vol.I, Tipografia Odeon, Vaslui, 1998, p. 265-283; Istoria Bârladului, editată de Oltea Răşcanu Gramaticu, ediţia a II-a, vol. I, Editura Sfera, Bârlad, 2002, p. 234-250. 28 Ibidem, ed. a II-a, 2002, p. 7-8. 29 C. UCRAIN, Bârlad. Personalităţi militare, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2005, p. 20-27. 30 Gh. CLAPA, Primul monument ridicat lui Alexandru Ioan Cuza, în „Clepsidra”, nr. 24, martie 1999, p. 2-4.

140

de acum circa două secolele, iar străzii din cartierul Podeni i s-a dat numele de Al. I. Cuza, Grupul Şcolar Industrial a primit numele domnitorului Cuza (1997) şi un bust a fost instalat la intrarea în liceu (2000), în faţa Cercului Militar Bârlad31, pe un frumos soclu s-a montat un alt bust al lui Cuza (2003), unde de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor şi de 20 martie, în cadrul „Zilelor Alexandru Ioan Cuza” se organizează ample manifestaţii şi depuneri de coroane. Ridicarea unei statui a domnitorului României moderne era o doleanţă mai veche a bârlădenilor, care acum s-a finalizat în mod excepţional prin amplasarea în centrul civic a unei impunătoare statui, de circa trei metri înălţime, opera sculptorului Paul Vasilescu, o replică prestigioasă a celei de la poalele dealului Patriarhiei Române din Bucureşti32. Intervievat cu ocazia unei vizite la Bârlad, în vederea stabilirii amplasamentului statuii, în zona centrală a oraşului, de către mass media locală, maestrul Paul Vasilescu a menţionat legătura între opera de artă executată şi reverberaţia istorică: „Lucrările mele doar atrag atenţia, pentru a confirma că există o legătură strânsă între aceea personalitate prezentată şi locul respectiv(...), sper ca
31

Vezi Valentin Negre, Bârlad, 15 noiembrie 2003: Cuza s-a întors acasă, în „Păreri Tutovene”, nr. 741/18-22 noiembrie, pp. 1-2. Bustul a fost realizat de profesorul Dorinel Filichi de la Liceul Pedagogic „Al. Vlahuţă” din Bârlad. 32 După cunoscutul grup statuar din Piaţa Unirii din Iaşi, opera remarcabilă a sculptorului Romanelli, dezvelit în 1912, şi replica de la Craiova, s-au scurs opt decenii până când o altă impunătoare statuie a domnitorului Al. I. Cuza a fost ridicată în Bucureşti, la poalele Dealului Patriarhiei Române (de şase metri înălţime), de către sculptorul Paul Vasilescu. Cea de la Bârlad, aparţinând aceluiaşi artist, ar fi deci a patra statuie a lui Cuza, pe plan naţional, de proporţii mai mici (trei metri), dar având aceiaşi mare valoare artistică şi istorică. Paul Vasilescu are un impresionant palmares, operele sale fiind expuse de-a lungul anilor la numeroase expoziţii de artă românească deschise peste hotare: Praga, Roma, Milano, Varşovia, Vilnius, Moscova, Sofia, Bagdad, Berlin, Budapesta; la expoziţii internaţionale: ”Danteasca” Ravenna (Premiul pentru cea mai bună participare internaţională), 1974; Expoziţia „Plastic und blummen” Berlin, 197; Trienala internaţională New Delhi,1979; Expoziţia Casa Americii Latine, 1993; expoziţii personale: 1995, Luxemburg, Galeria Art 8 Passion; 1997, Bucureşti; 1998, Chişinău ş.a. Distins cu Premiul pentru sculptură al Uniunii Artiştilor Plastici din România (1966); Premiul Ion Andreescu al Academiei Române (1971); Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1971); Marele Premiu al U.A.P., secretar al Uniunii Artiştilor Plastici. Activează ca profesor la catedra de sculptură a Institutului „N. Grigorescu”. Dintre statuile dedicate unor personalităţi istorice de către maestrul Paul Vasilescu se numără: Petru Muşat I (Suceava), Basarab I (Curtea de Argeş), Nicolae Bălcescu şi Andrei Şaguna (Blaj), Nicolae Bălcescu (Academia Română din Roma),Iancu de Hunedoara (Hunedoara), Al. I. Cuza (Bucureşti) ş.a. Vezi articolul Sculptorul Paul Vasilescu a vizitat Bârladul, în „Bârladul”, nr. 167/22-28 martie 2007, pp. 8-9.

141

această lucrare a lui Cuza pentru Bârlad să-şi găsească locul şi să se bucure de aprecierea şi simpatia locuitorilor şi a altor persoane din ţară şi de peste hotare care vor călca pe aceste meleaguri”33. Fără să ţină cont de documentele publicate în ultimele decenii, din arhivele interne şi externe, de studiile monografice semnate de cunoscuţi istorici, prevalând tradiţia familiei Cuza în zona Bărboşi – Huşi, originea huşeană a domnitorului a fost reluată în două lucrări: Istoria Huşilor34 (1995) şi Cuza şi Huşii de Gheorghe Melinte (1998)35. După ce în Istoria Huşilor, la capitolul Dicţionarul personalităţilor huşene, în dreptul numelui lui Alexandru Ioan Cuza se spune că „locul de naştere al lui Cuza (şi chiar data naşterii) este controversat” şi se menţionează opiniile legate de cele trei oraşe pretendente, se ia, apoi, drept categoric punctul de vedere al istoricului Ion Lupaşcu care „într-un studiu publicat în Convorbiri literare, 1939, dovedeşte că Huşul este locul de naştere, în casa de pe strada I. G. Duca, nr.58”. În sprijinul acestei idei se argumentează cu faptul că Nicolae Iorga, „aflat în fruntea Comisiei pentru Monumente Istorice, a luat măsuri ca, prin decret regal (1940), casa respectivă să fie declarată monument istoric”36. Gheorghe Melinte a elaborat în 1973, cu ocazia Centenarului morţii lui Alexandru Ioan Cuza, o lucrare intitulată Amintiri. 100 de ani de la moartea lui Alexandru Ioan Cuza, fiu al neamului românesc. Titlul a fost modificat de îngrijitorul acestei ediţii Constantin D. Donose, imprimându-se o nouă orientare, după 24 de ani de la moartea autorului37. Lucrarea debutează cu o serie de date privind arborele genealogic al familiei Cuza, preluate din volumul Cuzeştii (1912) al lui Gheorghe Ghibănescu. Apoi se comentează unele mărturii făcute de Ioan Lupaşcu, directorul „Convorbirilor literare”, de Nicolae Iorga, preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice, tradiţia locală (Pădurea Cuzoaiei, Groapa Cuzei ş.a.), se anexează fotocopii ale deciziilor Comisiei Monumentelor Istorice, ale Prefecturii Fălciu şi Primăriei Huşi, ale planurilor casei din strada I. Gh. Duca nr.58 (astăzi str. Al. I. Cuza), ale Decretului regal din 15 martie 1940, semnat de Carol al II-lea
33

Istoria Huşilor, volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu, Editura Porto – Franco, Galaţi, 1995, p. 269. 34 Gh.Melinte, Cuza şi Huşii, ediţie îngrijită, schiţă bio- biblografică, note şi addenda de Constantin D. Donose, Editura Timpul, Iaşi, 1998. 35 Istoria Huşilor, p. 269. 36 Gh.Melinte, op. cit., pp. 13-14, 27-29, 33-34, 39-41, 53-69. 37 Ibidem, p. 27-29. Testamentul întocmit de Al. I. Cuza în anul 1872-1873, la Florenţa, prevedea ca o parte din avere să servească „pentru creiaţiunea şi întreţinerea unui azil de copii orfani şi găsiţi în oraşul Huşi care va purta numele de Azilul Cuza”.

142

şi de Ion Nistor, ministrul Cultelor şi Artelor, testamentul domnitorului Alexandru Ioan Cuza38. Imobilul din strada I. Gh. Duca nr.58 „nu numai că nu a devenit un centru muzeistic naţional, dar a şi fost dărâmat, cu toată iresponsabilitatea, în anii socialismului”39. Vasile Iancu într-un articol, publicat în „România liberă” din 28 noiembrie 1998, se arată entuziasmat de „datele” furnizate de lucrarea tipărită, Cuza şi Huşii40, în timp ce Theodor Pracsiu, mai circumspect, lasă să plutească nota de ironie: „Gheorghe Melinte aglomerează probe diverse într-o devălmăşie pitorească care naşte o scriitură fatalmente necizelată, dar captivantă (să nu uităm că avem de-a face cu un manuscris postum, asupra căruia autorul dispărut intempestiv şi tragic, n-a mai avut posibilitatea să intervină) pentru a demonstra că Alexandru Ioan Cuza este fiu al Huşilor”41. Pe o poziţie consecventă se situează Costin Clit, care pe baza unor documente din Arhiva Episcopiei Huşilor încearcă să demonstreze omiprezenţa familiei Cuza la moşia Bărboşi şi legăturile strânse cu oraşul Huşi, reşedinţa de atunci a judeţului Fălciu: „Legăturile cu oraşul Huşi sunt demonstrate şi de casa deţinută de familia Cuza în Huşi, pe strada I. G. Duca, nr.58, testamentul domnitorului în care îşi arată dorinţa de-a se construi un azil «Cuza» la Huşi, corespondenţa marelui istoric Nicolae Iorga cu autorităţile huşene şi atenţia acordată de urmaşi. În 1886 este atestată documentar strada Cuza Vodă. În 1918, Gimnaziul «Atanasie Panu» este transformat în Liceul «Cuza Vodă» iar în 1919, ca un omagiu adus fostei Doamne ia fiinţă Liceul de fete «Elena Doamna»”42. Pentru a contracara interpretarea datelor furnizate de catagrafia din 1828, favorabile domiciliului la Bârlad a familiei postelnicului Ioan Cuza, Costin Clit invocă acea vidomostie din 27 decembrie 1829, întocmită de tatăl viitorului domnitor, în judeţul Fălciu, la cererea autorităţilor militare ruse (Pavel Kisselev şi Feodor Mircovici), unde se consemna pentru persoana sa: „Ioan Cuza, postelnic, familie veche, neam de 200 ani, născut în satul Bărboşi de 46 ani, locuieşte în satul Bărboşi”43. Costin Clit atrage
38 39

Ibidem p. 7. Vasile Iancu, Controversa asupra locului naşterii domnului Cuza nu s-a încheiat, în „România liberă”, din 28 noiembrie 1998. 40 „Păreri Tutovene”, nr. 339/26-28 ianuarie 1999. 41 Costin Clit, Date inedite privind familia Cuzeştilor, în „Clepsidra”, nr. 24, martie, 1999, p. 3. 42 Vezi Alexandru V. Perietzeanu – Buzău, Vidomostie de boierii Moldovei aflaţi în ţară la 1829, în „Arhiva Genealogică”, I (VI), 1994, nr. 3-4, pp. 290-303. 43 Vezi C. Clit, Cuza şi Huşii, în „Jurnalul Vasluian”, nr. 261, 262, din 1999.

143

atenţia că „în această vidomostie sunt prezentaţi boieri născuţi în Bârlad cu domiciliul şi moşiile în alte aşezări”44. Replica a dat-o cu fermitate Valentin Negre, cu ocazia dezvelirii bustului domnitorului Cuza în faţa Cercului Militar Bârlad, în noiembrie 2003:„Chiar dacă din catagrafiile (recensămintele) vremii rezultă că tatăl viitorului domnitor era din Huşi, chiar dacă tatăl lui avea casa în Huşi, precum şi casă şi moşie în Bărboşi (de Fălciu), Alexandru Ioan s-a născut la Bârlad, în casa fratelui tatălui său, din cartierul Podeni (numită azi Casa Cuza). În anul naşterii viitorului domnitor, tatăl său a locuit în această casă din Bârlad pentru că fusese numit ispravnic al ţinutului Tutova”45. Costin Clit se agaţă, însă, în continuare, de orice element, mai mult s-au mai puţin important, pentru a menţine în atenţia mass mediei impresia că acele controverse, începute cu mai multe decenii, privind locul naşterii domnitorului Alexandru Ioan Cuza continuă şi că problema nu este încheiată. La această ambiguitate se adaugă şi faptul că unele publicaţii europene, de prestigiu, fără a mai verifica stadiul cercetării istoriografice pe o anumită problemă, reiau automat informaţii mai vechi, care nu mai corespund adevărului istoric, făcând astfel un mare de serviciu imaginii ţării. Astfel Enciclopedia Britanica (1993)46 înscrie oraşul Huşi ca locul naşterii lui
44

Valentin Negre, Bârlad, 15 noiembrie 2003: Cuza s-a întors acasă, în „Păreri Tutovene”, nr. 741/18-22 noiembrie 2003, pp. 1-2. 45 Monu Diaconu Elena, Alexandru Ioan Cuza – fiu al Bârladului, în „Cuvântul liber bârlădean”, anul II, nr. 6/16 martie 1990; C. Niţuc, Să nu îl dăm pe Cuza cu chirie, în „Păreri Tutovene”, nr. 195, 26 ianuarie 1996; Oltea Gramaticu, Alexandru Ioan Cuza – ctitorul României moderne, în „Păreri Tutovene”, nr.203, anul VI, serie nouă, 22 martie 1996; idem, Alexandru Ioan Cuza, fiu al Bârladului, în „Păreri Tutovene”, nr. 302/14-20 mai 1998; idem, Al.I. Cuza s-a născut la Bârlad şi nu în altă parte !, în „Păreri Tutovene”, nr. 307/18-24 iunie 1998; idem, Originea bârlădeană a lui Al. I.Cuza – o certitudine”, în „Păreri Tutovene”, nr. 308, 25-30 iunie 1998; idem, Alexandru Ioan Cuza şi Bârladul, în „Clepsidra”, nr. 24, martie 1999; idem, Al. I. Cuza şi posteritatea, în „Florile dalbe”, nr. 3(26), martie – aprilie 1999; idem, 180 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza, în „Păreri Tutovene”, nr. 453/ 17-20 martie 2000; Ioan Bălănescu, Bârladul şi Unirea, în „Păreri Tutovene”, nr. 535, 2001; Oltea Răşcanu – Gramaticu, Al. I. Cuza şi posteritatea, în „Păreri Tutovene”, nr. 543/20-26 martie 2001; idem, Controverse ale istoriei, Alexandru Ioan Cuza, în „Pagini medicale bârlădene”, anul VI, nr. 58, ianuarie 2003; idem, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii Principatelor, în „Bârladul”, nr. 10/11-17 martie 2004; idem, Controversele privind originea lui Al. I. Cuza nu se mai justifică, în „Bârladul”, nr.10/1117 martie 2004; Oltea Răşcanu-Gramaticu, Mărul discordiei, în „Bârladul”, nr. special, 20 martie 2005. 46 The New – Encyclopaedia Britannica, vol. 3, Micropaedia, Chicago, 1993, p. 816.

144

Alexandru Ioan Cuza, iar Le Petit Larousse (1993) oraşul Galaţi47. Unele confuzii se perpetuează în mass media, în manualele şcolare, dicţionare, studii ş. a. Istoricii bârlădeni au reluat cu diferite ocazii, în cadrul reuniunilor ştiinţifice, oferite, mai ales, de ediţiile „Zilelor Alexandru Ioan Cuza” 18-20 martie, în presă, la emisiunile de radio şi televiziune, argumentele deosebit de clare şi viabile ale paternităţii domnitorului Unirii Principatelor. Începutul Mileniului III a fost marcat de publicarea studiului monografic Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii de către istoricul ieşean Dumitru Ivănescu, rezultat al unor investigaţii de durată în fondul documentar arhivistic din ţară şi străinătate. Înscriindu-se pe linia deschisă de iluştri înaintaşi (A. D. Xenopol, Constantin C. Giurescu, Dan Berindei), Dumitru Ivănescu susţine cu argumente mai vechi şi mai noi originea bârlădeană a domnitorului Alexandru Ioan Cuza: „În privinţa locului şi a anului naşterii sale au existat, de-a lungul timpului, mai multe opinii, dar s-a impus cea precizată de noi mai sus. Cu toate acestea, chiar în zilele noastre, persoane mai puţin familiarizate cu rigorile cercetării ştiinţifice şi invocând argumente fanteziste, cred că au dreptul să exprime un punct de vedere”48. Nu se poate nega rolul pe care cele trei oraşe l-au avut în viaţa şi activitatea domnitorului, dar în momente diferite: naşterea la Bârlad, copilăria la moşia Bărboşi, de lângă Huşi, tinereţea şi ascensiunea profesională la Galaţi. Privit din acest punct de vedere mărul discordiei poate dispare, ceea ce este şi cazul după atâtea efemere „lupte” ale paternităţii! Pe drept cuvânt, aprecia istoricul Gheorghe Platon, unul dintre participanţii la cele mai multe ediţii ale „Zilelor Alexandru Ioan Cuza”: „Ne facem o datorie faţă de acest fiu al Bârladului, care, devenit unul dintre marii noştri eroi naţionali, se bucură şi astăzi de stimă, respect şi admiraţie, reprezentând unul din miturile care dau expresie valorilor pozitive, creatoare, ale istoriei româneşti”49.

47 48

Le Petit Larousse, Dictionnaire encyclopedique, 1993, p. 1271. D. Ivănescu, op. cit., p. 19. 49 Gh. Platon, Gând despre Alexandru Ioan Cuza, în „Bârladul”, nr. special, 20 martie 2005.

145

SĂRBĂTORIREA ZILEI DE 24 IANUARIE LA BUCUREŞTI ÎN EPOCA LUI CUZA VODĂ
Iulia Cristina BULACU

Abstract: Celebrating of 24 of January in Bucharest,
during the age of Prince Cuza Alexandru Ioan Cuza’s epoch makes us think at the moment when the Romanian Principalities were united, a moment which represented the first step into making the The National United State of Romania. Celebrating this event with grandour represents a normal fact and the people’s participation, both affectively and pecuniarly, is explained by the importance of the date of 24th January. The glamour of this celebration during Cuza’s reign is shown by: Bucharest’s illumination with street lampions, abundent meals offered to the citizens, theater representations and the dinner held at the palace for officials and territorial representatives. The traders supported both pecuniarly and by public manifestations of affinity these events, considering this an honorable obligation which honored them and their corporations(brotherhoods). Keywords: Bucureşti, holiday, union, 1859, national, merchant, food. Anul 1859 a rămas în istorie ca prima etapă a formării Statului modern român, prin dubla alegere de la 24 ianuarie a principelui Cuza. Evenimentul respectiv este aniversat şi în prezent de la cel mai simplu cetăţean până la mai marii statului. Astăzi momentul cheie al manifestaţiei îl reprezintă hora, care a devenit în timp elementul simbol unde „cei cu inima română”, indiferent: de vârstă, funcţie, pregătire profesională, religie, orientare politică intră rememorând clipele minunate trăite de înaintaşii noştri, în acea zi. O tradiţie transmisă din generaţie în generaţie indiferent de regimul politic aflat la conducerea poporului român. Scopul acestui articol este redarea cat mai fidelă a atmosferei sărbătoririi zilei Unirii Principatelor în toată perioada,

Profesor drd., Grup Şcolar de Chimie „Costin Neniţescu”, Bucureşti.

146

principelui unirii, spre aducere aminte generaţiilor tinere, care azi retrăiesc evenimentul. Prima sărbătorire a acesteia a constat într-o manifestare spontană la care semnalul a fost dat chiar „în seara zilei de 24 Genuarie cîndu s’a dusu populaţia pe Dealu Mitropoliei.......cu lampioane şi focuri”1. Actul din acea zi s-a datorat mobilizării maselor orăşeneşti şi ţărăneşti, puse în mişcare de „..membrii aripii radicale ai partidei naţionale în frunte cu C. A. Rosetti, Cezar Bolliac, D. Bolintineanu...”2, care au agitat „mahalalele şi au scos din ateliere şi prăvălii pe meşteşugari şi negustori, chemându-i în Dealul Mitropoliei şi pe câmpia Filaretului să manifesteze pentru unire”3. O participare masivă la manifestaţie au avut-o meseriaşii şi negustorii4, veniţi în număr mare. Conform statisticii, existau în capitală 6.826 meşteşugari5, cu prăvălii sau ateliere proprii, din care mai mult de jumătate s-au aflat pe străzile capitalei alături de ceilalţi manifestanţi. Lumina făcliilor cu siguranţă (a produs un efect vizual deosebit în acea noapte) împletindu-se în cel mai fericit mod cu bucuria generalizată din Bucureşti – o formă de manifestare a victoriei prin iluminarea simbolică a oraşului. Acest mod de a sărbători se va repeta devenind element distinctiv al viitoarelor zile de 24 ianuarie, când autorităţile au încercat recrearea momentului unic din 1859. A doua zi s-a organizat „un banketu ca o manifestare organizată din partea... Municipalităţii nóstre pentru alegerea Domnitorului Principatelor Unite, avea luminaţie şi banketŭ costându lei 2282”6. Oficialii s-au manifestat cu întârziere faţă de populaţie, care a simţit din primul moment importanţa dublei alegeri: atât pe plan intern cât şi pentru afirmarea naţiei pe scena politică europeană prin politica „faptului împlinit” şi au venit prin manifestaţiile lor publice de bucurie să sprijine: fizic şi moral actul politic înfăptuit. Primirea „noului ales de către bucureşteni, la 8/20 februarie, într-o duminică după-masă, a luat caracterul unei manifestaţii extraordinare cum nu se mai văzuse niciodată. Tot poporul îl aştepta; se înşirase de o parte şi de alta a drumului cu 15 kilometri înainte de intrarea în oraş: Podul Mogoşoaiei
1

Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Municipiului Bucureşti, Fond Primăria Municipiului Bucureşti, dosar 63/1859, f. 29. 2 Florian GEORGESCU, Dan BERINDEI etc, Istoria Oraşului Bucureşti, vol. I, Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1965, p. 287. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 „Revista Carpaţilor”, 1860, nr. I, p. 71. 6 Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Municipiului Bucureşti, Fond Primăria Municipiului Bucureşti, dosar 63/1859, f. 56.

147

gemea de lume: pînă şi acoperişurile caselor erau pline. În sunetele muzicii, ale clopotelor tuturor bisericilor şi în strigătele entuziaste şi necontenite ale mulţimii a străbătut Cuza oraşul pînă la Mitropolie, unde a depus jurământul legiuit. Îşi dădeau seama cu toţii că începe o nouă eră, mai bună, în dezvoltarea statului şi poporului nostru. Cei mai mulţi înţelegeau că se pun temeliile unui viitor strălucit, că Bucureştii vor deveni capitala-unică a ţării unite, cu toate avantajele de tot felul ce decurgeau din noua ipostază”7. Încă din ajun istoricul Mihail Kogălniceanu, viitorul ministru de externe ce rămăsese să-l aştepte pe principe îi scria acestuia: „Situaţia este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. Încă de azi oraşul e în sărbătoare. Toată lumea a ieşit în stradă. Veţi primi o ovaţie cum n-a primit niciodată vreun domn în Principate, ce spun eu, cum n-au avut nici suveranii marelor state”8. Datorită contextului şi a mizei evenimentului putem înţelege exaltarea tuturor, în deplin acord cu manifestările de bucurie ale populaţiei, care părea de necontrolat în acel moment al exuberanţei. Cetăţenii capitalei s-au mobilizat din proprie dorinţă întâmpinându-l pe domnul, ce realizase un vis care părea irealizabil. Spontaneitatea a fost în acele zile cuvântul de ordine al manifestărilor populare, în timp ce oficialităţilor le-a revenit doar sarcina păstrării siguranţei şi ordinei în starea de euforie generală ce a caracterizat momentul. Comportamentul participanţilor indică faptul că principele era perceput de contemporani, ca fiind persoana capabilă să reformeze din temelii societatea românească. Pe balconul central al „Teatrului Mare era un tablou al domnitorului, înconjurat de imaginile personificate de Justiţie, Abundenţei şi Gloriei....iar populaţia scandează Principele! Principele! Politicianul Ion C. Brătianu întărea această imagine prin cuvintele adresate domnului „Măria Ta, cinci milioane de români te-au ridicat...au simbolizat în Măria Ta independenţa naţională........Prin iubirea tuturor românilor, Măria Ta eşti unul din suveranii cei mai tari”9. Aşteptările mai mari sau mai mici explică de ce bucureştenii l-au primit pe Cuza ca pe un „trimis”, ce urma să izbăvească neamul, să-i ofere o direcţie, speranţe de mai bine. Viitorului i se oferea o şansă şi un sens, de aceea nici-un efort nu părea prea mare sau inutil pentru a dovedi solidaritatea prin fapte nu doar prin vorbe sau aclamaţii.
7

Constantin C. GIURESCU, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, Editura Sport – Turism, 1979, p. 127. 8 Idem, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Chişinău, Editura Universitas, 1992, p. 77. 9 Radu OLTEANU, Bucureştii în date şi întâmplări, Bucureşti, Editura Paideia, 2002, p. 179.

148

Aşa pot fi explicate toate cheltuielile suportate de simpli particulari pentru a primi „în mod demn”10, pe acela ce ridicase „naţiunea română” în rândul celorlalte naţii europene, fără a avea alte merite deosebite în acele clipe decât acela de a fi fost omul potrivit la locul potrivit, liderul providenţial al momentului. Cuza reuşise să propulseze problematica românească în prim planul politicii europene şi asta în plin secol al naţiunilor. Toate manifestările, au avut un profund caracter patriotic şi cetăţenesc, iar participanţii şi-au manifestat din plin adeziunea. Actul istoric al Unirii a fost privit ca o mare victorie a neamului. Simbolic autorităţile au construit „un arc de triumf [...] ridicat la intrarea în oraş; altele jalonau parcursul din loc în loc”11. I-au făcut domnului Unirii o primire aşa cum numai soldaţilor li se cuvenea în urma unor mari victorii ca semn al recunoştinţei, faţă de un cetăţean al „cetăţii”. „Podul Mogoşoaiei era înţesat de lume; toate casele împodobite cu covoare şi verdeaţă la balcoane şi ferestre, oamenii stăteau şi pe acoperişuri. Corporaţiile de meşteşugari erau toate de faţă, fiecare staroste cu steagul în mână şi încins cu eşarfa tricoloră. Sunau clopotele celor 130 de biserici şi alaiul lui Vodă trecea spre Mitropolie petrecut de uralele necontenite şi de strigătele de bucurie ale mulţimii”12. Observăm din ambele descrieri, un tablou complet al zilei plin de pitoresc caracterizat şi prin dorinţa tuturor: de a participa, de a vedea tot şi de a simţi fiecare clipă trăind momentul, bucuria de a fi contemporani cu domnul Alexandru Ioan Cuza şi măreaţa realizare. Serbările anului 1859, au continuat dar nu spontane ci organizate, după modelul primei festivităţi. Cel mai bun exemplu este cea prilejuită de ziua onomastică a principelui din 30 august, aşa cum reiese din mai multe însemnări (găsite în documentele publice) contemporane cu evenimentul, precum adresa oficială elaborată de Partea Administrativă a Membrilor Consiliului Municipal, trimisă oficial către deputaţii din Bucureşti13. „Domnule Deputat Suirea înaltului nostru domnitor A.I.I. pe tronurile întrunite ale acestor Principate a fost triumful chiar allu (sic!) naşionalităţii române, ori-ce(sic!) dar manifestare în favoarea Domnitorului nostru este, tot-dodată şi o manifestare naşională care ne întăreşte în sentimentele noastre de Român. Şi ne ridică în opinia Europei ce ne este atât de favorabilă de la memorabilile(sic!) noastre akte din 9 Oktombrie şi 24 Ianuarie.
10

Constantin C. GIURESCU, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Chişinău, Editura Universitas, 1992, p. 77. 11 Ibidem, p. 78. 12 Ibidem. 13 Deputaţii erau aleşi câte unul de mahala şi la acel moment erau în număr de 98.

149

Iată, d-le Deputat de ce Consiliul Municipal invită prin d-ta pe cetăţenii acellei colloare, ca la 30 August corent, aniversarea numelui înălţatului nostru Domnitor Aleksandru, să ilumineze locuinţele Dumnealor, ca astfel împreună cu iluminiţiile ce va face Municipalitatea, să se dea Capitalei noastre aspectul ce trebue să aibă într-o zi de sărbătoare naţională. Suntem încredinţaţi, d-le Deputat, că toţi cetăţenii în unanimitate vor răspunde la acest apel al nostru, şi vom dovedi astfel cu toţii, încă odată, devotamentul nostru unanim şi neclintit pentru Allesul nostru de la 24 ianuarie. Primiţi d-le Deputat, încredinţarea despre stima şi consideraţiunea noastră”14. Faţă de prima dată, acum se pregătesc pentru asigurarea unui climat de voie bună, care să asigure atmosfera de sărbătoare şi premisele cele mai favorabile pentru participarea afectivă a populaţiei din Bucureşti. Reprezentanţii urbei au „.. mai angajatu şi căteva bande de lăutari spre a cânta pe la câte-va din localurile autorităţiloru publice, unde va fi luminaţie.....să se dea capitalei nostre aspectele ce trebuie a ave într-o zi serbătore naţională.... Câtu pentru palatulu Măriei Sale însă găsindu-se mai cuviinciosu a se pune o musică, subsemnatu vă rógă, Domnule Ministru, să bine-voiţi a invita pe cine se cuvine ca în zisa ziua...să se afle acolo şi să cânte mai cu osebire Cântece naţionale de la zece ore pînă la medulu nopţei de se va pute”15. Întradevăr dacă ne bazăm pe informaţiile găsite în dosare unde numărul mare de şedinţe destinate modalităţii de iluminare a oraşului şi numeroasele dosare ce conţin: contractele de licitaţii, numărul de lampioane, modalitatea de alimentare a lampioanelor, sumele datorate caştigătorii licitaţiilor pentru iluminat, putem afirma că ele demonstrează importanţa acordată acestui aspect. Din informaţiile găsite în cele mai multe statistici, majoritatea fac referire la numărul de lampioane montate şi aprinse în seara de 24 ianuarie. Majoritatea au fost plasate astfel: la Mitropolie 1300 lampioane, la Teatru 1000, Cazarma dorobanţilor 500, Municipalitate 1500, Şcoala Militară 600, Palatul 250016 etc. (aproximativ 30 de clădiri au avut peste 300 lampioane din ceară pe suporţi de lemn şi abajururi colorate deasupra). La acestea s-au adăugat casele particularilor din centru şi ale celor de pe străduţele mai lăturalnice, toate împodobite cu lampioane sau făclii. Oraşul a fost luminat feeric, pe măsura importanţei acordate de către autorităţi evenimentului şi au fost aprinse sute sau mii de lampioane frumos
14

Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Municipiului Bucureşti, fond. Primăria Municipiului Bucureşti, Dosar 63/1859, f. 63. 15 Ibidem, f. 69. 16 Ibidem, f. 76.

150

decorate la principalele clădiri. Eforturilor municipalităţii li s-au adăugat importante contribuţii materiale şi pecuniare ale unor negustori cunoscuţi. Specializaţi în diferite sectoare din domeniul alimentar ei au contribuit cu bani pentru asigurarea iluminării propriilor imobile sau a celorlalte instituţii publice din vecinătate considerate de interes general sau foarte cunoscute bucureştenilor, şcoli importante, restaurante, grădini, pieţe publice şi monumente. Indiferent de numărul lampioanelor, străzile erau luminate „a giorno”, ca-n marile capitale europene „acompaniate” de muzică asigurată de Municipalitate cu „bande de lăutari”, impropriu numite aşa deoarece vorbim de trupe profesioniste cu muzicieni pregătiţi, cum ar fi: cele de la „Ministerul d ‘Înăuntru, cea de la Teatrul naţional şi de la Otelul Municipalităţii”17. Aceşti trubaduri moderni au fost coordonaţi de Starostele Marin Ioan (care a primit suma de 472 lei), ce i-a îndrumat pe un traseu dinainte stabilit şi convenit cu oficialităţile, prin tot oraşul. Au traversat capitala toată noaptea, la pas sau cu trăsurile, au străbătut principalele artere, unde au staţionat mai ales la localurile publice ori particulare unde se găseau din belşug mititei, friptură, vin şi alte bunătăţi chiar şi-n pieţele publice. An după an aceste serbări s-au perpetuat şi procesul organizatoric s-a perfecţionat. Toate detaliile erau supuse spre discutare şi aprobare în cadrul şedinţelor de la sfârşitul fiecărui an, în care erau stabilite: sumele alocate, materialele necesare, cantităţile de produse, numele negustorilor parteneri, modalităţile şi locaţiile pentru licitaţii, condiţiile de acordare a ajutoarelor alimentare şi financiare, etc. Actele, rapoartele şi procesele-verbale încheiate cu ocazia pregătirilor pentru serbarea „naţională” din anul 1862 susţin foarte bine afirmaţiile de mai sus şi importanţa acordată festivităţii. În dosarul cu documentele aferente modalităţii de desfăşurare a evenimentului din acea zi există menţiuni precum: „Diua de 24 ianuarie, fiind adoptată ca una din cele mai însemnate dile de serbare Naţională a Românii (sic!), urmeză să aibă anul acesta şi o mai mare însemnătate, fiindcă este hotărâtă şi pentru întrunirea adunărilor legislative”18, în consecinţă se recomanda „celebrarea acestei dile cu totă splendoarea”19. Bucureştiul devenise oficial capitala celor două principate şi o motivaţie a alegerii acestuia o putem regăsi în discursul ţinut de marele
17 18

Ibidem, f. 95. Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Municipiului Bucureşti, fond. Primăria Municipiului Bucureşti, Dosar 59/1861, f. 2. 19 Ibidem, f. 8.

151

om politic Mihail Kogălniceanu în cadrul Comisiei Centrale când s-a pus problema fixării capitalei. Cu această ocazie el afirma: „Oraşul Bucureşti este de seculi făcut ca să fie capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogăţiei Principatelor unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populaţiune numeroasă, compactă şi eminamente românească, Bucureştii este apoi singurul oraş care are elementul cel mai puternic al unei ţări-clasa sau starea de mijloc.”20 Oratorul surprindea esenţa oraşului şi făcea referire la importanţa acestuia ca nod comercial şi sugera că banii sunt cei ce pun în mişcare politicul, socialul şi alte segmente ce ne afectează viaţa cotidiană, inclusiv momentele de mare bucurie când retrăim evenimente ce ne-au marcat istoria şi au făcut posibil prezentul. Pentru a sublinia importanţa dublei sărbătoriri din 1862, responsabilii cu bunul mers al tuturor acţiunilor din ziua unirii au hotărât organizarea unui banchet asemenea celui dintâi, cu diferenţa că la acesta urmau să participe cele mai importante personalităţi în număr fix de 400 persoane şi să aibă ca locaţie sala Teatrului, datorită mărimii şi aspectului grandios al acesteia, şi care era patronat chiar de conducătorul „statului”. Dată fiind dubla semnificaţie totul a fost pus la punct în cel mai mic detaliu, pornindu-se de la: fixarea meniului, stabilirea muzicii, modalitatea de iluminare şi lista persoanelor ce urmau să fie invitate. Aceasta a fost aprobată de membrii cancelariei capitalei şi semnată de domn. Principalii invitaţi erau: „Prea-Sfinţia Sa Părintele Mitropolit, D. D. Deputaţi Reprezintanţi ai Romanie, D. D. Deputaţi Reprezintanţi ai Puterilor garante, Câte doi delegaţi ai diferitelor Municipalităţi de oraşe, D. D. Miniştrii, din Domnii D. Notabili ai Capitalei; comercianţi, instrucţiune şi Medici, din D. D. Oficeri ai Obştei ”21. Intrarea era condiţionată de nominalizarea pe listele oficiale şi de primirea invitaţiilor. Alături de lista generală se regăsesc şi anexele unde sunt trecuţi reprezentanţii din fiecare categorie menţionată. În tabelul cu cei din domeniul comercial se regăsesc „numele Dlor staroşti de la Corporaţiile din Capitală”,22 printre care şi cei ce aveau ca
20

Dan Berindei, Modernitate şi trezire naţională, Bucureşti, Editura Fundaţiei-Pro, 2003, p. 147. 21 Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Municipiului Bucureşti, fond. Primăria Municipiului Bucureşti, Dosar 59/1861, f. 2. 22 Regăsim nominalizaţi în domeniul comerţului cu produse alimentare pe: Enache Pancu /marchitani, Dumitru Ştefan-rachieri, Zane Rolovici-băcani, Vasile Stoeanovici-cafegii, Marin Ene-precupeţi, Radu Petre-morari, Kristea Nicolau-brutari, Tănase Ene-pescari, Costache Săvulescu-simigii „Ghiţă Petculescu-măcelari, Anastase Ioan-bragagii. Detalii vezi în ibidem, f. 36.

152

sector de activitate aprovizionarea cu produse alimentare a Bucureştiului şi desfacerea acestora către populaţie. Pentru aceştia o astfel de invitaţie echivala cu o recunoaştere oficială a statutului lor economic şi social în structura erarhică a capitalei, precum şi o premisă a înfloririi afacerilor, prin creşterea credibilităţii în raporturile cu străinii mai ales. O situaţie asemănătoare regăsim peste ani în legătură cu balul dat de curtea regală în ziua de 1 ianuarie, la care toţi cei ce aveau o stare materială peste medie se luptau să obţină o invitaţie ca să rămână în elita urbei. Comercianţii din domeniul mai sus amintit pe lângă rolul de invitaţi oficiali la masa selectă a mărimilor contribuiau şi la masa celor săraci prin asigurarea unei părţi a alimentelor necesare, pentru bucatele oferite de municipalitate acestora, de multe ori fiind furnizori şi plătitori în acelaşi timp. În actele oficiale se stabilea că Primăria suporta din buget: trei ospeţe în trei pieţe publice, pentru cei sărmani, unde urma să ofere „mâncare şi băutură la clasa scăpătată”23, ca să trăiască şi să simtă şi ei acea zi ca pe una de sărbătoare, alături de toată suflarea bucureşteană. Locaţiile arondate acestor bufete în aer liber erau pieţele: 24 Ianuarie, Sf. Vineri şi Amza. De teama unor disfuncţionalităţi la nivelul organizării lor şi în scopul evitării unor posibile fraude, a fost întocmit cu mare atenţie şi în detaliu un tabel cu cele necesare. Erau trecute produsele şi cantităţile care urmau să fie cumpărate, preparate şi oferite celor cu situaţie precară din punct de vedere economic după cum urmează: „600 jimble de câte o oca una, 300 ocale pesce crapu sau somnu din care jumătate săratu şi jumătate prospătu, 100 ocale orezu, 25 ocale unt de lemnu, 100 vedre vinu bunu …”24 specificându-se ca cel sărat să fie gătit în „pilafu cu orezu”25. Sunt trecute şi preţurile estimative, pentru care se lua în calcul procesul-verbal cu preţurile curente din principalele pieţe, variaţia acestora fiind foarte mică. Aceste mese publice au început să fie oferite în capitală din anul 1860, dar şi-n celelalte oraşe s-a hotărât ca „în fiecare oraşu să se împartă din fondurile municipale pâine şi carne la dece pînă la cinci deci familii din cele mai scăpătate”26. O schimbare la meniu regăsim în actele anului 1866, prin înlocuirea peştelui un aliment relativ ieftin, accesibil şi celor cu o stare materială precară, cu „300 ocalle carne de vacă f. bună qualitate făcută friptură”27. Schimbarea este semnificativă dacă luăm în calcul că se măreşte
23 24

Ibidem. Ibidem. 25 Ibidem. 26 Ibidem, dosar 66/1860, f. 11. 27 Ibidem, dosar 7/1866, f. 31.

153

considerabil suma alocată, deoarece carnea de vacă era unul dintre cele mai scumpe produse alimentare şi cea de calitate superioară greu de procurat, considerată de lux ca preţ. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării şi pe lângă meniul oferit populaţiei cu venituri modeste era specificată şi modalitatea de servire a mâncării, pentru a evita unele conflicte între participanţi. Astfel bucatele urmau să fie „date pe mese de scânduri, aşezate înadins pe picioare bătute în pământ şi aşternute cu pânză curată pe deasupra”28 şi servite „pe talere de pământ, pe quari le va pune friptura, şi băutura în celule de pământ de quate uă litră”29. Se evita astfel aglomeraţia şi posibilitatea ca cineva să fie avantajat cu o porţie mai mare în defavoarea altcuiva. Se adăugau ajutoarele date familiilor cu probleme sau persoanelor aflate în incapacitatea de a se întreţine. Până în 1866 s-au donat alimente, apoi sume de bani, celor aflaţi în situaţii speciale semnalate de comisarii mahalalelor. Listele cu numele sărmanilor vizaţi să primească ajutoarele erau fixate şi predate de către deputaţii din suburbii sub forma unor tabele ce cuprindeau: numele, domiciliul şi sumele acordate. Tot în anul la care facem referire s-a renunţat la banchetul obişnuit din cauza decesului mamei domnului Cuza, care a declarat că nu se afla în dispoziţia necesară de a petrece. Chiar a donat o sumă de bani pentru mesele publice şi le-a cerut reprezentanţilor primăriei să depună toate eforturile astfel încât ceilalţi să nu fie însă privaţi de ziua lor şi să se bucure „după obiceiul tradiţional al nostru, printr-o ilumaţiune în oraşu şi prin împărţirea de ajutoare şi bani”30. În 1860 apar primele programe oficiale ale evenimentului, care anunţau din timp populaţia capitalei asupra momentelor importante ale serbărei începând de la primele ore până la încheiere, afişate în pieţele oraşului sau pe stâlpii din oraş. Din acest program aflăm şi că „24 ianuarie fiind cea mai mare serbare naţională se va celebra în totă Ţera”31 În mare cuprindea următoarele precizări: - la 6 ½ ore dimineaţa se va anunţa serbarea cu 21 tunuri de pe delul Curţei Mihaiu Vodă - la 10 ore de dimineaţă, oştirea de tote armele, în plină uniformă va fi asedatî în curtea şi pe delul Mitropolie - la aceeşi oră se voru aduna în curtea Metropoliei D. D. Starosti ao psebiteloru corporaţinuni din Capitală cu drapelurile loru
28 29

Ibidem. Ibidem. 30 Ibidem. 31 Ibidem.

154

- pe când se va cânta Te-Demul, se vor da 101 tunuri - Prefecţii Districtelor, la 12 ore vor primi felicitaţii în numele guvernului. - Sera tote oraşele vor fi iluminate (sic!)”32. Modelul s-a menţinut în timp şi îl regăsim aproape identic la 1909, când schimbările sunt minore. Banchetul este mutat în seara de 23 Ianuarie la orele 9 când urma să aibă loc „o retragere cu facle şi muzică, la care vor lua parte trupele din garnizoană”33, în loc de 24 seara cum era în perioada lui Cuza când toţi petreceau deodată chiar dacă în locaţii diferite. Criteriile de nominalizare a invitaţilor oficali erau aceleaşi. Dimineaţa zilei de 24 ianuarie era rezervată festivităţii oficiale publice la care participau Principele Ferdinand al României, înconjurat „de Curţile Regală şi Princiară”34, alături de alţi reprezentanţi ai societăţii civile şi militare, în semn de preţuire, acordând importanţa cuvenită simbolisticii acelei date în memoria colectivă a românilor. La fel ca la 1859 edificiile publice urmau să fie decorate şi iluminate iar seara să fie continuată cu reprezentaţiuni populare şi gratuite la teatrele naţionale. Se impunea prin ordin expres că „Ziua Unirii se va sărbători, în toate şcoalele, după programe anume, cari se vor face în fiecare localitate prin iniţiativa ministerului cultelor şi instrucţiunii35. Luminile ca la Paris, muzica de calitate, teatrele, cafenelele, birturile şi restaurantele au asigurat atmosfera unei zile de sărbătoare, la care au participat reprezentanţi din toate categoriile sociale. Gratis sau pe bază de invitaţie se ţineau reprezentaţii „în ambe teatrele naţionale sub direcţiunea Millo şi Pascaly” 36. Prin comparaţie observăm că indiferent de perioadă elementele de bază ale acestei serbări au fost: iluminarea a giorno a oraşului, asigurarea unui program muzical, dansul, mâncarea pentru toţi şi o festivitate oficială patronată de şeful statului, adecvată momentului. Astăzi sărbătorim această zi cu mai puţin fast şi cheltuială pentru cetăţenii obişnuiţi. În loc de bucate din carne de cea mai bună calitate, servim fasole cu cârnaţi sau mititei, dejun urmat de o horă mai mult sau mai puţin spontană. Sponsorii degustării sunt armata cu iahnia, uneori se implică şi primăria locală, sau anumite partide, mai ales dacă se află în ajun de campanie electorală.
32 33

Ibidem. Ibidem, dosar 30/1909, f. 5. 34 Ibidem. 35 Ibidem. 36 Ibidem, dosar 7/1866, f. 65.

155

Urmează inevitabil defilarea personalităţilor politice, care ţin discursuri patriotice, în timp ce istoria ca disciplină de învăţământ a devenit cenuşăreasa programei de învăţământ. Istoria devine brusc importantă la zile cu semnificaţie pentru popor şi naţiune, după care intră din nou într-un con de umbră deşi ar putea mai mult ca oricând prin exemplele sale să ridice naţiunea română la un nivel de conştiinţă propice revitalizării sale.

BIBLIOGRAFIE - Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Municipiului Bucureşti, fond. Primăria Municipiului Bucureşti, Dosare: 63/1859, 66/1860, 59/1861, 7/1866. - Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Municipiului Constanţa, fond. Primăria Municipiului Constanţa, Ds 30/190. - Dan Berindei, Modernitate şi trezire naţională, Bucureşti, Editura Fundaţiei-Pro, 2003. - Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, Editura Sport – Turism, 1979. - Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă Chişinău „Editura Universitas, 1992. - Florian Georgescu, Dan Berindei etc, Istoria Oraşului Bucureşti, vol.I, Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1965. - Radu Olteanu, Bucureştii în date şi întâmplări, Bucureşti, Editura Paideia, 2002, p.179. - „Revista Carpaţilor”, 1860, nr. I.

156

ROMÂNIA ŞI RĂZBOIUL (1939-1945): ISTORIE ŞI ISTORIOGRAFIE
Gheorghe BUZATU

Abstract: Romania and the war (1939-1945):
history and historiography A synthesis of foreign and Romanian historiography devoted to the Second World War as a whole and, in context, the role and place of Romania during the conflict of 1939-1945. The study has in attention bibliographies, dictionaries and encyclopedias, chronologies, archives and collections of documents, biographies, memoirs, general and special works etc. For inquiries, detach attention of foreign historians on the developments in Romania in 1939-1945. However, it is surprising qualities and advantages of the contributions of Romanian historians, especially those published after 1989-1990. Keywords: War, Historiography, German Army, Eastern Front, Hitler-Stalin Pact of 1939, Mass-media. După 70 de ani de la debutul ostilităţilor, Războiul Mondial din 19391945, incontestabil cel mai mare conflict armat din istorie în privinţa proporţiilor şi a consecinţelor sale, directe şi indirecte, apropiate ori îndepărtate, se înscrie deja ca un eveniment fără egal în toată evoluţia umanităţii, el instalându-se deja detaşat în preferinţele şi preocupările istoricilor, şi nu numai ale acestora, rezultatele concretizându-se, de mai multe decenii, într-o bibliografie uriaşă la nivel naţional şi internaţional1. Cititorul va admite, desigur, că în ecuaţie nu numai proporţiile contează, ci, deopotrivă, calitatea şi varietatea producţiei istoriografice, însumând de-acum aproximativ 1,5 milioane titluri cărţi şi studii reprezentative, în discuţie trebuind să fie luate în consideraţie şi predispoziţiile – le-am denumi „specifice” – ale specialiştilor
 1

Profesor universitar dr., Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi. În anul 1981, valorificând o bibliografie incluzând 3 003 titluri cărţi pe tema prezenţei României în conflagraţia din 1939-1945, am relevat că, pe plan mondial, ritmul apariţiilor înregistrase deja proporţii remarcabile – în jur de 15 000 – 20 000 lucrări pe an (cf. Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, România şi al doilea război mondial. O bibliografie, Iaşi, Editura Academiei, 1981, p. XXXIX).

157

de pretutindeni de-a investiga în continuare perioada 1939-1945, mai ales în condiţiile ultimilor 10-15 ani ale deschiderii arhivelor2, pe toate meridianele. Un alt avantaj remarcabil, propriu studiilor de istorie a celui de-al doilea război mondial, priveşte adevărurile descoperite şi afirmate, peste toate îngrădirile de moment, în ciuda tentativelor disperate dar ridicole ale unor sociologi şi istorici de duzină, în fond activişti foşti sau prezenţi kominternişti, de-a impune tot felul de stavile şi modele discutabile, de-a introduce false principii, precum cel al aşa-numitei corectitudini politice, în abordarea şi rezolvarea unor probleme ţinând de epoca războiului general şi total din 1939-1945. Respingerea unor atare tentative sinucigaşe survine fără întârziere şi decisiv pretutindeni, mai ales că specialiştilor nu le lipsesc probele exemplare, dimpotrivă, acestea abundă, după cum şi replicile programatice, precum, de dată recentă, faimosul Apel al unor reputaţi istorici francezi, intitulat Libertate pentru istorie. Este necesar a reţine principiile avansate în decembrie 2005 de Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza, René Rémond şi colegii lor, care au surprins elementele definitorii, permanenţele scrisului istoric modern, şi anume că: „Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii judiciare. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”3. Nu este de fel o noutate, afirmând că, în prezent, controversele pe tema celei mai mari conflagraţii din istorie, devenite în cursul în decursul
2

Vezi Gh. BUZATU, Actul de la 23 august 1944: Bilanţ, noi interpretări şi perspective, în „Academica”, nr. 30/2004, Bucureşti, p. 10-18; idem, Actul de la 23 august 1944 în perspectiva unor noi documente, în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 10-12; Jacques de Launay, Ettore Anchieri, Henri Michel, Jean-Marie d’Hoop, Les Deux Guerres mondiales. Bibliographie sélective, Bruxelles – Paris, Éditions Brepols, 1964. 3 „L´Histoire”, Paris, no. 306/Janvier 2006.

158

ultimelor decenii „tradiţionale”, departe de-a se fi atenuat, ele, dimpotrivă, chiar s-au amplificat. Există şi serioase temeiuri, de vreme ce în 2005 în dezbaterea problemelor, de exemplu, s-a implicat însuşi preşedintele SUA, cu o declaraţie categorică de blamare şi repudiere a nefastului Pact HitlerStalin din 23 august 1939, iar, la aniversarea încheierii ostilităţilor în Europa, în mai 1945, unele capitale, Moscova în rândul întâi, s-au angajat în organizarea unor serbări care s-au dovedit mai mult decât... galante. Ceea ce, în fond, a redeschis marile dosare ale conflagraţiei, sub toate aspectele – origini, declanşare şi desfăşurare, consecinţe etc. Era şi normal să fie astfel, dat fiind că, de ani buni, după „deschiderea arhivelor” în urma prăbuşirii sistemului comunist în ţările Europei Est-Centrale în 1989-1991, numeroase şi grave chestiuni ale trecutului apar într-o lumină total diferită, de natură să impună rediscutarea cazurilor majore, şi nu numai. A intervenit, în context, şi decizia din 5 decembrie 2006 a Curţii de Apel din Bucureşti privind anularea parţială, în temeiul existenţei articolului 3 al protocolului secret al Pactului Hitler-Stalin, a hotărârii din 17 mai 1946 a „Tribunalului Poporului” de condamnare a Mareşalului I. Antonescu şi a colaboratorilor săi pentru „premeditarea agresiunii” de la 22 iunie 19414. Dar, în primul rând, istoricii, respectând tradiţiile şi liniile directoare ale domeniului, s-au dovedit credincioşi principiului potrivit căruia cercetările trebuie, cu orice preţ, aprofundate, problemele redezbătute şi circumstanţiate, elemente esenţial de care depinde progresul însuşi al disciplinei. Cu satisfacţie trebuie să considerăm că în marea dezbatere internaţională pe tema conflictului din 1939-1945 s-au implicat şi istoricii români, în primul rând prin studiile, sintezele şi volumele de documente publicate. Fapt surprinzător şi binefăcător, mai ales pentru ţările care au cunoscut sistemul brutalităţilor şi al cenzurii comuniste după 1944-1945, nu numai rostul Pactului Hitler-Stalin dar şi restul problemelor ţinând de istoria ultimei conflagraţii au fost şi sunt redezbătute, tendinţa generală manifestându-se prin respingerea canoanelor şi tiparelor, până de curând de neclintit. Aşa, de exemplu, cine ar fi crezut că aveau să fie puse cumva în discuţie efectele 100%... „pozitive” ale Marii Victorii de la 8-9 Mai 1945? Şi, totuşi, interpretarea faptelor trecutului, în temeiul documentelor descoperite şi al noului „spirit al veacului”, îl determină pe istoricul de astăzi să reţină câteva elemente indiscutabile, şi anume că triumful militar al Naţiunilor Unite în mai 1945 asupra Reichului hitlerist a fost unul total şi necondiţionat, după cum şi capitularea semnată de delegaţii armatei germane. O victorie istorică, cu vaste
4

Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului. 1939-1945, Bucureşti, Editura RAO, 2007, p. 247.

159

şi profunde consecinţe, afectând pe termen lung nu numai destinul tuturor ţărilor beligerante, al bătrânului continent în ansamblu, ci, mai mult, al planetei. Tocmai sub acest aspect însă survin, necesarmente, semne de întrebare şi controverse, contestări şi abjurări, nuanţe, care, în mod normal, nu ar trebui să mai deranjeze pe cineva, mai ales dacă cunoaştem istoria celui de-al doilea război mondial, cu luminile şi umbrele ei, cu episoadele ei cunoscute sau, îndeosebi, întunecate ori chiar interzise, care au oscilat între admirabil şi penibil, între extaz şi crimă. În consecinţă, victoria din 1945 a Aliaţilor în Europa, totală şi globală, cum a fost, a avut, totuşi, culorile ei. Nu se poate neglija, de pildă, că una a însemnat capitularea Germaniei pentru URSS, altceva … pentru SUA, Marea Britanie sau Franţa. La fel, şi pentru România, care, în 1941-1944, angajată pe Frontul de Răsărit, pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, contribuise efectiv la prelungirea efortului de război al Germaniei, pentru ca, după întoarcerea armelor, la 23 august 1944, să se fi înrolat efectiv în tabăra Naţiunilor Unite, ajungând a deţine locul 4 în efortul militar antinazist după URSS, SUA şi Marea Britanie, dar, la ceasul triumfului comun, n-a mai fost acceptată în „clubul învingătorilor”. S-a prăbuşit nazismul în 1945 – este perfect adevărat –, dar, în Europa Est-Centrală, şi nu numai, a triumfat sistemul antinazist de factură comunistă al lui I. V. Stalin, acesta din urmă, de fel mai puţin, un monstru al istoriei, indiscutabil „superior” lui Adolf Hitler? Se poate neglija, de pildă, că în cercurile politico-diplomatice bucureştene, anterior lui 23 august 1944, Stalin nu era perceput în vreun fel decât ca „un alt Hitler”5?!... După cum este cunoscut, conflagraţia mondială din 1939-1945 s-a declanşat în contextul în care Hitler, având garanţia evitării unui război pe două fronturi, a atacat Polonia, care, la rândul ei, a fost agresată, cvasi-concomitent, la 1 şi 17 septembrie 1939, dinspre Vest şi Est de Germania şi, respectiv, de URSS. Aceasta era consecinţa imediată şi directă a semnării la Moscova a Pactului Hitler-Stalin de la 23 august 1939, iar după 22 iunie 1941 războiul a avut ca obiectiv (predominant, în viziunea lui I. V. Stalin) atât respingerea agresiunii hitleriste, dar şi, în caz de succes, care avea să devină real, aplicarea întocmai a condiţiilor Pactului, care, după 8-9 mai 1945, a fost repus integral în vigoare, chiar extins în baza acordurilor Churchill-Stalin de la Kremlin din octombrie 1944, prin înţelegerile de la Yalta şi Potsdam din februarie şi, respectiv, din iulie-august 1945. În ceea ce o priveşte, România, ţintă din prima clipă a Pactului Molotov-Ribbentrop, din moment ce Basarabia a fost nominalizată şi tranzacţionată prin articolul 3 al protocolului adiţional secret al
5

Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor. Sub patru regi, Bucureşti, 2002, p. 316.

160

abominabilului document6, cel mai catastrofal pentru întreaga istorie a veacului al XX-lea7, după cum s-au pronunţat specialiştii8, a redevenit obiectiv al înţelegerilor secrete între Marile Puteri şi după victoria asupra Germaniei în 1945! Iar, în situaţia României, s-au aflat toate statele Europei Est-Centrale, cedate – după 1944-1945 printr-un nou pact, dar între URSS şi Occident – în „sfera de interese” a Kremlinului9, ele fiind practic supuse unei bolşevizări barbare, cu nimic superioară dominaţiei naziste. În atare împrejurări, iată de ce nu putem discuta despre o veritabilă „victorie a popoarelor” în mai 1945, când Marii Învingători (SUA, URSS, Marea Britanie), dar Rusia lui Stalin în primul rând, şi-au rezervat asupra Europei Est-Centrale „drepturi speciale” în afară de orice măsură, statele şi naţiunile mici şi mijlocii din zonă fiind plasate dincoace de „Cortina de Fier”, potrivit procentelor în privinţa cărora „Führerul roşu” căzuse la înţelegere cu W. S. Churchill, la Kremlin, în octombrie 194410. În acest fel, se poate afirma, că pentru aria geopolitică est-europeană grozăviile epocii naziste au fost în fond – sub alte pretexte şi etichete, forme şi conţinut – amplificate, prin „victoria” de moment a socialismului de factură stalinistă care a însoţit triumful militar din mai 1945. S-a adăugat faptul că Marii Învingători, după ce au reuşit să distrugă Reichul lui Hitler, nu au ştiut să câştige şi să instaureze pacea mult aşteptată de popoare. Mai
6

J. A. S. Grenville, The Major International Treaties 1914-1973. A History and Guide with Texts, London, Methuen and Co. Ltd., 1974, p. 196; Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1981, p. 22; idem, România sub Imperiul Haosului, p. 119-120. 7 Marc Ferro şi colaboratori, Comprendre les faits du XX-e siècle, Paris, Marabout Université, 1977, p. 139-140; René Rémond, Introduction à l´histoire de notre temps, III, Le XX-e siècle. De 1914 à nos jours, Paris, Édtions du Seuil, 1980, p. 159-160; JeanBaptiste Duroselle, Tout Empire périra. Théorie des relations internationales, Paris, A. Colin, 1992, p. 304. 8 Potrivit istoricilor Michel Heller şi A. M. Nekrici, Stalin, semnând Pactul la 23 august 1939, a deschis pentru Hitler „poarta” agresiunii împotriva Poloniei şi, deci, drumul războiului din 1939-1945 (cf. L´Utopie au pouvoir. Histoire de l´URSS de 1917 à nos jours, II, Paris, Calmann-Lévy, 1982, p. 284). Vezi, de asemenea, Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 225-238; N. V. Zagladin, Istoriia uspehov i neudaci sovestkoi diplomatii, Moskva, Izd. MO, 1990, p. 110 şi urm.; Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Europa în balanţa forţelor. 1919-1939, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2007, passim. 9 Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 305-327; idem, România sub Imperiul Haosului, p. 214-216, 388-442; Maria G. Brătianu, Acordul Churchill-Stalin din 1944, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 52-57. 10 Gh. Buzatu, Din istoria secretă, I, p. 305 şi urm.; idem, România sub Imperiul Haosului, p. 388 şi urm.

161

mult, a doua zi după victorie, dacă nu cumva mai devreme, a debutat conflictul dintre Învingători, Marii Aliaţi din ajun, şi care s-a transformat inevitabil într-un „război rece” de lungă durată între cele două sisteme comunist şi capitalist, un fel de „pace armată”, care mai bântuie şi azi pe alocuri sau din când în când, mai aproape ori mai departe de noi, de vreme ce pacea pierdută în 1939 n-a fost reinstalată după victoria Naţiunilor Unite din 194511. Dar se putea altfel, din moment ce înainte de orice, în Europa, unde Învingătorul nr. 1 s-a numit I. V. Stalin? Nimeni altul decât acela care, după cum s-a menţionat, în materie de crime politice şi genocid, şi-a depăşit de la distanţă predecesorul, ex-aliatul, inamicul, pe Adolf Hitler, Führerul celui de-al III-lea Reich. Ce n-a putut face unul, pierzând războiul şi ruinând Reichul Brun, promis supuşilor săi pentru o mie de ani, a desăvârşit celălalt, deşi nu i-a supravieţuit, cu toate că învingător în război, nici opt ani, suficienţi însă pentru a pune bazele unui alt Reich, unul Roşu, planificat, şi acesta, pe veşnicie. Întrucât, cine ar fi cutezat, la vremea respectivă, să argumenteze că socialismul sovietic, exportat, închiriat ori, mai degrabă, impus după 19441945 statelor şi naţiunilor subjugate, funcţiona cumva pe termen redus? Cine îndrăznea să prevadă cumva dezastrul din decembrie 1991, când s-a consumat eşecul URSS12. Marele istoric britanic Sir Alan Bullock, autorul magistralei „biografii paralele” Hitler-Stalin, în care a demonstrat că, după dispariţia liderului nazist în 1945 şi după prăbuşirea în 1989-1991 a imperiului stalinist, acesta din urmă beneficiar de prim rang al succesului militar din 1945, un întreg eşafodaj s-a năruit, astfel încât perspectiva din care urmează să considerăm epoca celui de-al doilea război mondial trebuie revizuită. La urma urmelor, singurul unghi din care putem accesa perioadele lui Hitler sau Stalin nu ne mai îngăduie să ignorăm că, în timpul şi datorită celor doi dictatori, au funcţionat din plin doar abatoarele istoriei13. * ** Orice investigaţie, oricât de vastă, profundă şi sistematică, a istoriografiei celui de-al doilea război mondial nu poate, prin forţa lucrurilor, să fie decât incompletă, parţială. Şi aceasta în ciuda faptului că, astăzi, istoricul beneficiind la maximum de avantajele proslăvitei „ere informaţionale”, totuşi nu poate depăşi imposibilul decât cu aproximaţiile de
11 12

Cf. Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales, VIII/2, p. 314 şi urm. Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Chişinău, Civitas, 2005, p. 661 şi urm. (cap. XIX – Funeraliile URSS). 13 Alan Bullock, Hitler et Staline. Vies parallèles, Paris, Albin Michel/Robert Laffont, 1994, p. 441-452.

162

rigoare. Mai precis, avem în vedere, în primul rând, un element decisiv. Faptul că, după cum s-a constatat adeseori în ultimul sfert de secol, conflagraţia mondială din 1939-1945 în ansamblu sau în detaliu reprezintă, incontestabil, epoca sau problema cel mai intens studiată în istoriografia contemporană universală, comparativ cu oricare alte perioade sau aspecte ale trecutului umanităţii. În consecinţă, bibliografia generală a istoriei războiului (origini, declanşarea, desfăşurare, final şi consecinţe, la proporţiile planetei ori la nivelul tuturor statelor, naţiunilor şi etniilor, sub cele mai diverse aspecte – militar, politico-diplomatic, economic, social, tehnic, religios, demografic etc.) a înregistrat demult – după cum s-a subliniat deja – proporţii impresionante. Este inutil, fără îndoială, să mai insistăm asupra faptului că am avea în vedere doar elementele cantitative ale problemei, cititorul intuind, mai mult decât sigur, că nu trebuie neglijate sau subestimate, dimpotrivă, aspectele calitative ale imensei literaturi istoriografice cumulată la nivel mondial despre anii 1939-1945. În context, se înţelege, evoluţiile României în timpul celui de-al doilea război mondial, în speţă în aria conflictului din 1941-1944 dintre Germania, România şi URSS, din perspectiva intervenţiei trio-ului Hitler – Stalin – Antonescu, s-au aflat în atenţia istoricilor (şi nu numai a lor!), bibliografia existentă în acest moment prezentând, ca şi pe plan general, aceleaşi avantaje şi dezavantaje, acestea din urmă predominând ori afectând profund produsele perioadei 1944-1989 marcate de intervenţia cenzurii comuniste. Au existat, în aceleaşi condiţii, preferinţe netăgăduite, ignobile sau doctrinare, pentru anumite teme (istoria PCR-ului, rolul mişcării antifasciste în determinarea faptelor politice, pregătirea, desfăşurarea şi urmările actului istoric de la 23 august 1944, proclamat pe rând „eliberare” a României de către Armata Roşie, „insurecţie” ori chiar „revoluţie naţională de eliberare, antifascistă şi antiimperialistă”), în detrimentul altora (inclusiv, în rândul întâi, desfăşurarea ostilităţilor în Est). Studiile de specialitate valorificate după 1989, ediţiile de documente şi volumele memorialistice apărute au acoperit însă rapid multe dintre „punctele albe” constatate, astfel că volumele VIII şi IX ale Tratatului Academiei Române privind Istoria Românilor, stăruind chiar asupra epocii celui de-al doilea război mondial (1939-1947), au relevat convingător această situaţie14. În rândul întâi, reţinem ca aspect fundamental faptul că bibliografia temei generale România în epoca celui de-al doilea război mondial bene14

Academia Română, Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. XVII-LIII; idem, Istoria Românilor, IX, 1940-1947, coordonator acad. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII-LXX.

163

ficiază de contribuţii majore15, datorate istoricilor români sau străini, acoperind deja toate compartimentele specifice, mai precis: dicţionare/enciclopedii; cronologii; bibliografii/istoriografie; ghiduri de arhive; volume şi colecţii de documente, dezbateri parlamentare, discursuri; memorialistică; lucrări generale şi speciale; sinteze; monografii; biografii; studii pe domenii şi direcţii; albume, atlase, filme; reviste de specialitate etc. Din categoria instrumentelor de lucru, relevăm că, parţial, domeniul este bine reprezentat. Iar aceasta prin mai multe lucrări temeinice, în primul rând prin Enciclopedia României în patru volume, coordonate de D. Gusti şi colaboratorii, apărute chiar în ajunul sau în cursul războiului16 şi de o valoare documentară excepţională pentru cunoaşterea epocii, îndeosebi sub raporturile organizării statului, complexului economiei naţionale, al politicilor preconizate şi promovate. Deopotrivă, informaţii preţioase se pot afla în diversele enciclopedii şi dicţionare17, Who’s Who-uri18 şi cronologii19,
15

Vezi 333 cărţi de şi despre Mareşalul Ion Antonescu, despre România în epoca celui de-al doilea război mondial, în Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008, p. 21-38. 16 Dimitrie Gusti, C. Orghidan, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, eds., Enciclopedia României, I-IV, Bucureşti, 1938-1943: vol. I, Statul, 1938; vol. II, Ţara Românească, 1939; vol. III, Economia naţională. Cadre şi producţie, 1939; vol. IV, Economia naţională. Circulaţie, distribuţie, consum, 1943. 17 Vezi Michel Mourre, Dictionnaire encyclopédique d’histoire, I-VIII, Paris, Larousse, 1993; idem, Le petit Mourre – Dictionnaire d’histoire, Paris, Larousse, 2001; Trevor N. Dupuy, The Harper Encyclopedia of Military Biography, Edison, Castle Books, 1993; Jan Palmowski, A Dictionnary of Twentieth-Century World History, Oxford, 1998; Marcel D. Popa, ed., Dicţionar enciclopedic, I-VI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993-2006; Constantin Scorpan, Istoria României. Enciclopedie, Bucureşti, Editura Nemira, 1997; Ioan Scurtu şi colaboratori, Enciclopedia de istorie a României, I-II, Bucureşti, Editura Meronia, 2001-2003; Thomas Parrish, ed., The Simon and Schuster Encyclopedia of World War II, New York, Simon and Schuster, 1978; John Keegan, ed., The Rand McNally Encyclopedia of World War II, Chicago – New York – San Francisco, A Bison Books, 1978; Marcel Baudot şi colaboratori, The Historical Encyclopedia of World War II, New York, Greenwich House, 1984; M. M. Kozlov, ed., Velikaia Otečestvennaia Voina. 1941-1945. Enţikolpediia, Moskva, Sovetskaia Enţiklopediia, 1985; Ian V. Hogg, Dicţionarul celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, Editura Niculescu, 2007 (traducere); Jipa Rotaru şi colaboratori, Armata Română în al doilea război mondial/Romanian Army in World War II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995; Cornel I. Scafeş şi colaboratori, Armata Română. 1941-1945, Bucureşti, Editura RAI, 1996. 18 Vezi John Keegan Who Was Who in World War II, New York, A Bison Book, 1978; Şerban N. Ionescu, Who Was Who in Twentieth Century Romania, Boulder/New York, 1994 (vezi, mai ales, ediţia în limba română – Dicţionarul panoramic al personalităţilor din România. Secolul XX, Bucureşti, Editura Victor Frunză. 2006); Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice. Destine în 1 222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii, Bucureşti, 2002; Alesandru Duţu, Florica Dobre, Armata Română în al doilea război mondial. 1941-1945. Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999;

164

publicate în ultimele decenii în ţară şi mai ales în străinătate, dar la care, evident, nu am făcut decât unele trimiteri exemplificatoare. Pentru o abordare sistematică a istoriei României în război, consultarea bibliografiilor generale20 şi speciale21 se impune cu prioritate22,
Leonida Loghin şi colaboratori, Bărbaţi ai datoriei. 23 august 1944 – 12 mai 1945. Mic dicţionar, Bucureşti, Editura Militară, 1985; Gh. Buzatu, România, 1939-1945: Who’s Who, în România şi al doilea război mondial, Iaşi, 1995, p. 279-327; Vasile Novac, Generali argeşeni, I-II, Piteşti, Editura Nova Internaţional, 2006; Stelian Neagoe, Oamenii politici români. Enciclopedie, Bucureşti, Editura Machavelli, 2007; Stan Stoica, coordonator, Dicţionar biografic de istorie a României, Bucureşti, Editura Meronia, 2008. 19 Vezi Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002; Roger Céré, Charles Rousseau, Chronologie du conflit mondial. 1939-1944, Paris, Éditions du Seuil, 1945; Cesare Salmaggi, Alfredo Palavisini, 2 194 Days of War. An Illustrated Chronology of the Second World War, New York, Mayflower Books, 1979; Sir Michael Armitage, World War II Day by Day, LondonMunich, 2001; Leonida Loghin, Al doilea război mondial. Acţiuni militare, politice şi diplomatice. Cronologie, Bucureşti, Editura Politică, 1984; idem, Mari conferinţe internaţionale (1939-1945), Bucureşti, Editura Politică, 1989; Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi (1859) până în zilele noastre (1995), Bucureşti, 1995; Dinu C. Giurescu şi colaboratori, Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003; Ion Calafeteanu şi colaboratori, Istoria politicii externe româneşti în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003; Alesandru Duţu, Mihai Retegan, România în război. 1421 zile de încleştare. Eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (22 iunie – 26 iulie 1941), Bucureşti, Editura Globus, 1993; Florin Constantiniu, Mihail E. Ionescu, August 19444. Repere istorice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984; Gh. Buzatu şi colaboratori, Din istoria unei zile. Contribuţii la cronologia insurecţiei române din august 1944, Iaşi, 1979 (extras); Vasile Liveanu şi colaboratori, Din cronica unor zile istorice (1 mai 1944 – 6 martie 1945), Bucureşti, Editura Academiei, 1971; Gh. Romanescu, Leonida Loghin, Cronica participării Armatei Române la războiul antihitlerist, Bucureşti, Editura Militară, 1971. 20 Vezi, în acest sens, Henri Michel şi colaboratori, Les Deux Guerres mondiales. Bibliographie sélective /The Two World Wars. Selective Bibliography, Bruxelles-Paris, Brepols/Oxford-London-New York, Pergamon Press, 1964; Janet Ziegler, World War II: Books in English, 1945-65, Stanford, Hoover Institution Press, 1971. 21 Referitor la România, cf. îndeosebi Ştefan Pascu, Gh. Hristodol, editori, Bibliografia istorică a României, volumele I, IV-XI, Bucureşti – Cluj-Napoca, Editura Academiei, 1970-2007; Marius Andone şi colaboratori., Bibliografia militară românească, I-III, Bucureşti, Biblioteca Centrală a Ministerului Apărării Naţionale, 1975; Petre Ilie, Gh. Stoean, România în războiul antihitlerist. Contribuţii bibliografice, Bucureşti, Editura Militară, 1971; Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, Al doilea război mondial şi România. O bibliografie (ediţia citată, 3 003 poziţii); Gh. Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Iaşi, CICE, 1995, p. 69-110; bibliografii selective privind România în epoca celui de-al doilea război mondial, în Academia Română, Istoria Românilor, VIII şi IX, coordonatori Ioan Scurtu şi, respectiv, Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003-2008. A se consulta, de asemenea, studiile şi bibliografiile găzduite în paginile prestigioasei „Revue Internationale d'Histoire Militaire” (începând cu nr. 1-2/Paris, 1939, serie în continuare, cu numere încredinţate comisiilor naţionale – franceză, italiană, germană, niponă, rusă, română etc.).

165

precum, nu mai puţin, a lucrărilor de istoriografie23, extrem de utile pentru a aprecia stadiul real, valoarea şi semnificaţia contribuţiilor publicate pe marginea temei studiate. Este lipsit de îndoială însă că, pentru aprofundarea temei şi pentru garantarea originalităţii cercetărilor întreprinse, studiul temeinic şi extins al izvoarelor constituie o condiţie esenţială şi, deci, obligatorie. Sub acest aspect, nu poate fi decât pe deplin îmbucurător faptul că, în deceniul din urmă cu precădere, investigarea izvoarelor inedite, a documentelor găzduite în reputatele şi bogatele fonduri arhivistice interne şi externe24, a înregistrat
22

Ne referim, în mod special, la aşa-numitele „bibliografii ascunse”, de proporţii mai reduse dar, totuşi, semnificative, sistematice, de regulă incluse ori anexate unor lucrări de specialitate, precum: Istoriia Velikoi Otecestvennoi voinî Sovetskogo Soiuza. 1941-1945 gg., vol. VI, Moskva, 1965, p. 557-604; Enzo Collotti, Germania nazistă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 341-393; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paideia, 1999, p. 593-663; Gh. Buzatu, România în epoca celui de-al doilea război mondial. O bibliografie, în vol. România şi al doilea război mondial, ediţia citată, p. 69110 (579 poziţii); Keith Hitchins, România. 1866-1947, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Humanitas, 2004, p. 647-648. A se vedea, de asemenea, bibliografiile privind conflictele mondiale din 1914-1918 şi 1939-1945, editate de Florin Şperlea, „Document”, buletin al Arhivelor Militare Române, nr. 1-4/2006 şi, respectiv, nr. 2-3/2005. 23 Vezi, de exemplu, Frederick Kellogg, O istorie a istoriografiei române, Iaşi, Institutul European, 1996; Keith Hitchins, Historiography of the Countries of Eastern Europe: Romania, în „The American Historical Review”, vol. 97, no. 4/october 1992; idem, România. 1866-1947, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 617-649 (Eseul bibliografic); Andreas Hillgruber, Südost-Europa im zweiten Weltkrieg. Literatur-bericht und Bibliographie, Frankfurt am Main, Bernard und Graefe Verlag für Wehrwesen, 1962; A. V. Heistver, Burjuaznaia istoriografiia F.R.G. ob uciastii Rumînii vo vtoroi mirovoi voine. Kriticesckii ocerk, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1986; Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, Craiova, Editura Helios, 2002 (studiul introductiv); Anton Moraru, Ştiinţa istorică în contextul intereselor politice, Chişinău, Pontos, 2003, p. 109-120 (despre al doilea război mondial); Traian Udrea, 23 august 1944 – Controverse istorico-politice. Studiu istoriografic, Bucureşti, Editura AlelAlex&Leti Pres, 2004. 24 Facem trimitere specială la Arhivele Naţionale ale României. Arhivele Istorice Centrele, Bucureşti; Arhivele Ministerului de Externe al României, Bucureşti; Arhivele Militare Române, Bucureşti – Piteşti; Biblioteca Academiei Române, Bucureşti; Biblioteca Naţională a României, Bucureşti; Arhiv Vneşnei Politiki Rossiiskoi Imperii, Moskva; Gosudarstvennîi Arhiv Rossiiskoi Fereraţii, Moskva; Ossobîi Arhiv, Moskva; Ţentr Hraneniia Sovremennoi Dokumentaţii, Moskva; Ţentralnîi Gosudarstvennîi Arhiv Sovetskoi Armii, Moskva; Rossiiskii Ţentr Hraneniia I Izuceniia Dokumentov po Noveişei Istorii, Moskva; Hoover Institution on War, Revolution and Peace. Hoover Institution Archives, Stanford, California, USA; The National Archives of the USA, Washington, DC; The Library of Congress, Manuscript Division, Washington, DC; F. D. Roosevelt Library, Hyde Park, New York; Great Britain – Public Record Office, London – Kew Gardens; France – Archives du Ministere des Affaires Etrangeres, Paris – Nantes; Deutschland – Militärische Bundesarchiv, Koblenz. Unele ghiduri pentru arhivele şi documentele epocii războiului din 1939-1945: Arhivele

166

progrese remarcabile, ceea ce s-a reflectat nemijlocit asupra originalităţii, varietăţii şi calităţii demersurilor istoriografice. În acelaşi timp, specialiştii români nu au pierdut din vedere izvoarele editate25, mai ales că volumele de documente apărute s-au concentrat de regulă asupra problemelor cruciale ale conflagraţiei26, iar în privinţa altora, mai precis colecţiile oficiale de acte
Naţionale ale României, Îndrumător în Arhivele Centrale, diverse volume, Bucureşti, 1971 ~; American Historical Association, Guides to German Records Microfilmed at Alexandria, 66 vols., Washington, 1958-1972; Patricia Kennedy Grimsted, Archives and Manuscripts in the USSR. Moscow and Leningrad, Princeton, 1972; George D. Kent, ed., A Catalogue of Files and Microfilms of the German Foreign Ministry Archives, 1920-1945, 4 vols., Stanford, Hoover Institution, 1962-1966; John D. Cantwell, The Second World War. A Guide to Documents in the Public Record Office, London, HMSO, 1993; James F. Vivian, Materials in the National Archives Relating Rumania, Washington, DC, 1970; Gh. Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996. 25 Detalii în Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, Al doilea război mondial şi România. O bibliografie, p. 25 şi urm. Dintre apariţii, vezi îndeosebi: Andreas Hillgruber, eds., Staatsmänner und Diplomaten bei Hitler, I, 1939-1941; II, 1942-1944, Frankfurt am Main, Bernard und Graefe Verlag für Wehrwesen, 1966-1970; Ion Calafeteanu, ed., Români la Hitler, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999; Vasile Arimia şi colaboratori, eds., 23 August 1944. Documente, I-IV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984-1985; Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august în context internaţional. Studii şi documente, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984; Marcel-Dumitru Ciucă, ed., Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, I-X, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 1997-2007; idem, ed., Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I-III, Bucureşti, Editura Saeculum I.O. – Editura Europa Nova, 1995-1998; Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii, I, 23 august 1944 – 30 august 1948, coordonator Mihai Pelin, Bucureşti, 1997; Cristian Ionescu şi colaboratori, eds., Relaţiile româno-sovietice. Documente, II, 1935-1941, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003; V. F. Dobrinescu şi colaboratori, eds., Relaţii militare românogermane. 1939-1944. Documente, I-II, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2000-2004; Gh. Buzatu, Dana Beldiman, eds., 23 august 1939-1944. România şi proba bumerangului, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2003. 26 A se examina, în context, volumele cuprinzând Jurnalul de război al Comandamentului Suprem German (O.K.W.), directivele de război ale lui Adolf Hitler, I. V. Stalin sau Ion Antonescu, rapoartele lui D. D. Eisenhower, Sir M. Wilson şi B. L. Montgomery asupra campaniei aliate din Vest (1944-1945): Percy Ernst Schramm şi colaboratori, eds., Kriegstagebuch des Oberkommandos der Wehrmacht (Wehrmachführungsstab). 19401945, I-VIII, ediţia a II-a, München, Bernard und Graefe Verlag, 1982; Dwight D. Eisenhower, Sir Maitland Wilson, B. L. Montgomery, Les operations en Europe du Corp Expeditionnaire Allié, Paris, Éditions Berger-Levrault, 1947; Adolf Hitler, Directive de război, traducere, ediţie H. R. Trevor-Roper, Bucureşti, Editura Elit, 1999; P. A. Jilin şi colaboratori, eds., Osvoboditelnaia missiia Sovetskih Voorujennîh Sil v Evrope vo vtoroi mirovoi voine. Dokumentî i materialî, Moskva, Voennoe Izdateltstvo, 1985; A. Russell Buchanan, ed., The United States and World War II: Military and Diplomatic Documents, Columbia, University of South Carolina Press, 1972; Maria Georgescu, Mihai Retegan, SSI-SOE. Jurnal politic.1941-1946, Bucureşti, Editura RAO, 2007; directivele de război

167

diplomatice27 ale foştilor beligeranţi de calibru, cercetarea lor a fost resimţită cu obligativitate, date fiind coordonatele şi implicaţiile politicii internaţionale a tuturor Marilor Puteri din 1939-1945 – Marea Britanie, Franţa, Germania, URSS, Italia, SUA, Japonia şi China28. Un compartiment distinct extrem de frecventat al istoriografiei războiului, bine reprezentat în cazul României precum şi în general, îl reprezintă memorialistica. Din motive lesne de bănuit, mai precis având cu predilecţie în vedere exactitatea, promptitudinea şi credibilitatea informaţiilor, nu trebuie explicat de ce preferăm, în ordine, jurnalele, memoriile, amintirile şi mărturiile, respectiv depoziţiile. Este o ordine firească, reflectând gradual valoarea „surselor” pentru istoric. Fără a intra în detalii, ne vom limita să evidenţiem că, în mod concret, majoritatea „actorilor” de primă mărime ai scenei politico-diplomatice, militare şi cultural-ştiinţifice româneşti din 1939-1945 ne-au lăsat probe şi relatări asupra evenimentelor la care au participat ori au fost doar martori; relatări relevante şi de
(1941-1944) al lui I. Antonescu – Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, Craiova, Editura Helios, 2002, iar, de dată recentă, Jurnalul de război (19401944) al fostului Mareşal şi Conducător al Statului – Gh. Buzatu, Corneliu Bichineţ, eds., Arhive secrete, secretele arhivelor, I, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Mileniul III, 2005; Gh. Buzatu, George Rotaru, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rottarymond, 2007 (ediţia completă a Jurnalului, în trei volume, sub tipar, Iaşi, Editura Demiurg, 2008~). De neînlocuit sunt, de asemenea, volumele cuprinzând corespondenţa diplomatică şi militară purtată între liderii Naţiunilor Unite (I. V. Stalin, W. S. Churchill, F. D. Roosevelt, Harry S. Truman şi Clement R. Attlee), între Ion Antonescu şi Adolf Hitler în cursul conflictului: MAE al URSS, Corespondenţa Preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS cu preşedinţii SUA şi cu primii miniştri ai Marii Britanii în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, 1941-1945, I-II, traducere, Bucureşti, 1958; Warren F. Kimball, ed., Churchill and Roosevelt. The Complete Correspondence, I-III, Princeton, 1987; Vasile Arimia şi colaboratori, eds., AntonescuHitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), I-II, Bucureşti, Editura Cozia, 1991. Vezi şi corespondenţa Ion Antonescu, Regele Carol II, Iuliu Maniu, C. I. C. Brătianu – Mihai Pelin, ed., Epistolarul Infernului, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1993; Ion Ardeleanu, ed., C. I. C. Brătianu, Carol II, Ion Antonescu: Amintiri, documente, corespondenţă, Bucureşti, Editura Forum, 1992; Ion Calafeteanu, ed., Iuliu Maniu – Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice. 1940-1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994. 27 Vezi detalii despre colecţiile oficiale de documente diplomatice relativ la epoca celui deal doilea război mondial, editate cu începere din 1946 în Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, SUA, Rusia ş.a. (unele serii nu s-au încheiat), în Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, op. cit., p. 27-36. La Bucureşti, din seria proiectată în 1991, sub egida MAE al României, încă nu a apărut vreun un volum de documente diplomatice referitoare la epoca ultimei conflagraţii mondiale. 28 Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, passim.

168

incontestabilă calitate (Regele Carol II29, Ion Antonescu30, Constantin Argetoianu31, iar, dintre diplomaţi, Grigore Gafencu, N. Petrescu-Comnen, V. V. Tilea, Raoul Bossy, Gheorghe Barbul sau George I. Duca), iar altele de o valoare aproximativă (D. Dămăceanu, cu vreo zece variante, Emilian Ionescu, Constantin Sănătescu, dintre militari), ca să nu ignorăm şi mărturisirile tardive, benevole, fortuite sau forţate, unele afectate profund de trecerea timpului ori, pur şi simplu, de aşternerea vălului uitării, ca şi de o rea-credinţă evidentă şi indisciplină categorică a spiritului (precum în cazul depoziţiilor din detenţie şi al notelor aşternute prin 1962-1963 de Ion de Mocsonyi-Styrcea la ieşirea din închisoare)32. O constatare este absolut necesară, şi anume că, în decursul epocii comuniste, lucrările apărute în ţară, trecând prin foarfecele cenzurii, îndeosebi până la 1977, au trebuit să respecte – pentru a nu deranja... „Vecinul” sau pentru a nu încălca... dogmele – un profil obiectivist, declarativ şi simplist, în vreme ce stindardul domeniului de referinţă a trebuie să fie – şi a fost! – purtat cu brio în emigraţie, mai ales de către reputaţii noştri diplomaţi (Grigore Gafencu, N. Petrescu-Comnen, Gheorghe Barbul) ori de către jurnalistul de excepţie care a fost Pamfil Şeicaru, cu toţii deţinând, cel puţin în primele două decenii postbelice, cele dintâi locuri pentru România în toate bibliografiile universale privind conflagraţia veacului XX. Situaţia nici nu putea fi alta, cât timp, mai ales în perioada iniţială a comunizării ţării, faimoasele instrucţiuni ale Ministerului Informaţiilor din Bucureşti dintre 1945 şi 1948 stabileau ca fiind „interzise în principiu” orice cărţi semnate de Ion şi Mihai Antonescu, A. C. Cuza, Nichifor Crainic, Armand Călinescu, Octavian Goga, M. Manoilescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru, Al. Vaida-Voevod, I. Hudiţă, Gh. Zane sau Mircea Vulcănescu33. Situaţia s-a redresat după 1989, dar numai parţial, întrucât nu s-au aflat raţiunile, mijloacele şi condiţiile pentru editarea integrală a notelor zilnice ale lui Raoul Bossy, pentru traducerea lui N. Petrescu-Comnen şi Viorel Virgil Tilea, dar, în chip special, pentru valorificarea masivului Jurnal al lui
29

Cf. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, editori Marcel-Dumitru Ciucă şi colaboratorii, I-VI, Bucureşti, 1995-2002 (pentru anii 1904, 1914, 1916, 1918, 1930 şi 1937-1951). 30 Ion Antonescu, 23 august 1944: Însemnări din celulă, în Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 289-293. 31 Cf. Însemnări zilnice, I-IX, ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 19982008. 32 Gh. Neacşu, ed., 23 august 1944 în arhivele comuniste, Bucureşti, Editura Majadahonda, 2000. 33 Ministerul Informaţiilor, Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948, Bucureşti, 1948, p. 14; idem, Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 iunie 1946, ediţia a II-a, Alba Iulia, Fronde, 1994; Paul Caravia, coordonator, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 55-57 (pentru Ion şi Mihai Antonescu).

169

Grigore Gafencu pentru anii 1940-195734. Ceea ce contrastează îmbucurător cu eforturile şi reuşitele colectivului patronat de istoricul George G. Potra de-a pune în valoare opera strălucitului Nicolae Titulescu35, sub egida Fundaţiei Europene care-i poartă numele. Cum este şi natural, cel mai bine reprezentat domeniu istoriografic al epocii 1939-1945 îl constituie cel cuprinzând sintezele, lucrările generale şi speciale, monografiile şi biografiile. În raport cu numărul şi varietatea contribuţiilor existente, reţinerea lor, fie şi selectiv sau vizând exclusiv cărţile, este netăgăduit imposibilă. Cu atât mai puţin, am putea avea în vedere studiile şi articolele de specialitate, găzduite de preferinţă în „Anuarele” Institutelor de Istorie din Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca, în „Analele” Universităţilor, în „Revista de istorie” şi „Studii şi materiale de istorie contemporană” (cele două serii)36, în „Revue Roumaine d’Histoire”, „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie” şi „Nouvelles Études d’Histoire”37, în „Revista Arhivelor”38, în „Romanian Civilization” (Iaşi) şi în „Transylvanian Review” (Cluj-Napoca)39, în „Europa XXI”40, în „Arhivele Totalitarismului”41, în buletinul „Document”42 sau în „Revista de Istorie Militară”43, în „Revue d’histoire de la Deuxième Guerre mondiale”44, în „Voenno-istoriceskii jurnal”45 ş.a., precum şi în publicaţiile de mai largă
34

Din cele aproximativ 50 volume în manuscris aflate în păstrare la ANR s-a întocmit, selectiv, un volum din Jurnal, I, editori Ion Ardeleanu şi Vasile Arimia, Bucureşti, Editura Globus, 1994. Vezi, ulterior, ediţiile îngrijite de Laurenţiu Constantiniu şi I. Calafeteanu: Grigore Gafencu, Jurnal, I, Bucureşti, 1 iunie 1940 – Moscova, 31 august 1942, ediţie Laurenţiu Constantiniu, Bucureşti, Editura Pro Historia, 2006 → 35 Vezi N. Titulescu, Opera politico-diplomatică. Iulie 1927 – iulie 1928, I-II, Bucureşti, 2003; ibidem, 1937, I-III, Bucureşti, 2008; idem, Corespondenţa (1921-1931), I-II, Bucureşti, 2004. 36 Publicaţie sub egida Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti. 37 Publicaţie sub egida Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologiei a Academiei Române. 38 Publicaţie sub egida Direcţiei Generale a Arhivelor Naţionale ale României. 39 Publicaţie sub egida Centrelor de Studii Româneşti. 40 Publicaţie sub egida Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană din cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române. 41 Publicaţie sub egida Institutului pentru Studiul Totalitarismului în România al Academiei Române, Bucureşti. 42 Publicaţie sub egida Arhivelor Militare Române din Bucureşti. 43 Publicaţie sub egida Institutului de Istorie Militară pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din Bucureşti. 44 A apărut la Paris, sub egida Comitetului francez pentru studiul istoriei celui de-al doilea război mondial (preşedinte – prestigiosul istoric Henri Michel, autorul unei sinteze clasice – La Seconde Guerre mondiale, I-II, Paris, Presses Universitaires de France, 1968-1969), publicând numeroase materiale şi un număr special consacrat României în război. 45 Apare din 1939 la Moscova, sub coordonarea unor istorici militari ruşi.

170

adresabilitate („Magazin Istoric”, „Historia” şi, până nu demult, „Dosarele Istoriei” ş.a.). Precizările precedente la anume consideraţii. Astfel, în primul rând, toate raportările istoriografice la România anilor 1939-1945 privesc, deopotrivă şi succesiv, pe Regele Carol II pentru anii 1939-1940, pe generalul (apoi, Mareşalul) Ion Antonescu pentru anii 1940-1944 şi, pentru perioada care a succedat lui 23 august 1944, pe Regele Mihai I. Din punct de vedere cantitativ, cărţile şi studiile referitoare la perioada şi personalitatea lui Ion Antonescu domină copios ansamblul. Situaţia este întrutotul de înţeles, chiar justificată, dacă avem în vedere că perioada 1940-1944, una de preferinţă şi de referinţă indiscutabilă pentru majoritatea istoricilor români şi străini, cuprinde însuşi „miezul” epocii războiului, inclusiv faptul că evenimentele de atunci au excelat ca aglomerare, problemele acumulate, abordate şi decise au fost multiple şi grave, iar, în plus, controversele, în ciuda scurgerii anilor, persistă. Acestei problematici complexe şi întinse i-au fost consacrate de-a lungul anilor numeroase lucrări generale46.
46

Un bilanţ, prin forţa lucrurilor parţial, include mai ales: Grigore Gafencu, Préliminaires de la Guerre à l’Est. De l’Accord de Moscou (21 août 1939) aux hostilités en Russie (22 juin 1941) (1944); Petre Mihail Mihăilescu, România în calea imperialismului rus. Rusia, România şi Marea Neagră (1944); Armata 1 Română în Campania din Vest. 23 august 1944 – 9 mai 1945 (1945; 1999); Constantin I. Kiriţescu, România în al doilea război mondial, I-II (1995), redactată la mijlocul anilor ´50; N. I. Lebedev, Rumîniia v godî vtoroi mirovoi voinî (1961); General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941-23 august 1944 (1998); V. Anescu şi colaboratori, România în războiul antihitlerist. 23 august 1944 – 9 mai 1945 (1966); Hermann Weber, Die Bukowina im Zweiten Weltkrieg (1972); I. E. Levit, Uciastiie faşistskoi Rumînii v agressii protiv SSSR, I-II (1981-1983); Ilie Ceauşescu şi colaboratori, ed., România în anii celui de-al doilea război mondial, I-III (1989); Ion Şuţa, România la cumpăna istoriei. August ’44 (1991); V. F. Dobrinescu, Emigraţia română din lumea anglosaxonă. 1939-1945 (1993); Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României. 1939-1947. Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial (1994); V. F. Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial (1939-1947) (1995); Gh. Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945 (1995); Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, România în război, 1941-1945. Un destin în istorie (1995); Florin Constantiniu, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului (1941). O decizie controversată (1995); Alesandru Duţu, Mihai Retegan coordonatori, Armata Română în al doilea război mondial, I, Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei (22 iunie – 26 iulie 1941) (1996); Keith Hitchins, România. 1866-1947, ediţia citată (ediţia I în limba română – 1996); Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX. 1918-1948 (1999); Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial (1939-1945) (1999); Alesandru Duţu, coordonator, L’Armée Roumaine dans la Deuxième Guerre mondiale (1939-1945) (1999); Alesandru Duţu, Mihai Retegan, coordonatori, Eliberarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei (22 iunie – 26 iulie 1941)

171

În contextul în care în istoriografia universală contemporană se observă, cum s-a remarcat47, un interes excepţional pentru epoca conflagraţiei mondiale din 1939-1945, reflectat printr-o producţie de cărţi şi materiale enormă, nemaicunoscută altcândva pentru vreo altă problemă a trecutului, în istoriografia generală contemporană nu poate fi neglijată frecvenţa biografiilor de toate genurile (speciale, paralele, generale), cu realizări remarcabile, mai ales că genul în cauză beneficiază şi de un interes aparte din partea cititorului. Deja în perioada dintre cele două războaie mondiale (1919-1939), nu întâmplător, considerăm, pieţele europeană şi americană ale cărţii au fost literalmente inundate de o multitudine de biografii consacrate marilor figuri ale scenei istorice din toate timpurile, dar cu deosebire acelora care aveau să se „remarce” în războiul din 1939-194548. În timpul şi mai ales
(1999); Alesandru Duţu, Petre Otu, coordonatori, Pe ţărmul nord pontic (17 iulie 1941-4 iulie 1942) (1999); Alesandru Duţu, coordonator, Golgota Estului (iulie 1944 – martie 1944) (2000); Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice (1941-1945) (2000); Gh. Buzatu, V. F. Dobrinescu, Horia Dumitrescu, coordonatori, România şi al doilea război mondial (2000); Vasile Bărboi şi colaboratori, The Romanian Army in the Whirl of War (1941-1945) (2001); Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial. 1940-1944 (1997); D. Şandru, Mişcări de populaţie în România (1940-1948) (2003); Mihai-Aurelian Căruntu, Bucovina în al doilea război mondial (2004); Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, I-VII (1999-2007). De remarcat, după cum s-a evidenţiat deja (cf. Ion Şişcanu, Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940, Chişinău, Civitas, 2007; Ion Ţurcanu, Istoricitatea istoriografiei. Observaţii asupra scrisului istoric basarabean, Chişinău, Editura ARC, 2004) contribuţiile consistente ale colegilor noştri de la Chişinău (Alexandru Moşanu, Anton Moraru, Anatol Petrencu, Ion Ţurcanu, Ion Şişcanu, Vitalie Văratec, Pavel Moraru, Elena Şişcanu ş.a.) în abordarea şi elucidarea problemelor istoriei celui de-al doilea război mondial, în general, ale Basarabiei şi Bucovinei, în special. 47 Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, Al doilea război mondial şi România. O bibliografie, passim. 48 Că era o întâmplare sau o premoniţie, tot ce era posibil, dar cert lucru este preţuirea de care s-au bucurat, la noi şi în alte părţi, Emil Ludwig, Genii şi caractere (Iaşi, 1929) şi Conducătorii Europei (Bucureşti, f.a., ediţia originală 1934); Jacques Bainville, Les dictateurs (Paris, 1935); Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici (diverse ediţii) şi Eroii revoluţiei ruse. Lenin, Trotski, Stalin (Bucureşti, f.a.); N. N. Matheescu, URSS. Istoricul revoluţiei ruseşti. Lenin – Trotzchy – Stalin. Planul cincinal (Bucureşti, 1934); Dr. Ygrec, Revoluţia rusă. Rasputin, Ţarina, Lenin (Bucureşti, f.a.); Petre Ghiaţă, Dictatorii (Bucureşti, 1938); Th. Martinescu-Asău, Lenin – Benito Mussolini – Mustafa Kema (Bucureşti, f.a.); Lev Troţki, Stalin (Biografia politică) (diverse ediţii); Curzio Malaparte, Tehnica loviturii de stat (ed. originală – Paris, 1931); Konrad Heiden, Adolf Hitler (diverse ediţii); J. Arraras, Le Général Franco /Paris, 1937); Amiral Castex, De Ginghis-Khan à Staline (Paris, 1935); Jean Thouvenin, Avec Petain (Paris, 1940); Luigi Alini, Il Duce (Firenze, 1930); M. Manoilescu, Portugalia lui Salazar (Bucureşti, 1936); M. Missiroli, Cât îi datorează Italia lui Mussolini (Milano, 1935); E. Susmel, Mussolini – omul (Bucureşti, 1927); Hermann Rauschning, Hitler m’a dit (Paris, 1939). Unele opinii exprimate sunt demne de atenţia specială a cititorului. Astfel, Troţki despre Stalin: „... Pe

172

după război, cu atât mai mult, se înţelege, liderii politici şi militari ai anilor 1939-1945 au populat în bună măsură literatura generală de informare istorică. Exemplificările, oricât ar fi de bogate, rămân departe de a fi complete49.
ansamblu, Stalin rămâne o mediocritate. Mintea lui nu este lipsită doar de strălucire şi avânt, ci chiar şi de capacitatea gândirii logice”; Sterie Diamandi, fiind de acord cu Troţki, în sensul că Stalin reprezenta „cea mai eminentă mediocritate a partidului”, a adăugat: „... Nu cunoaşte decât o singură pasiune: politica [...] Iubeşte şi doreşte puterea din toate fibrele fiinţei sale, e un îndrăgostit fanatic al puterii [...] E o dragoste de o virilitate sălbatică care vrea să posede puterea în chip exclusiv şi absolut”; Konrad Heiden: „Hitler nu este un fenomen specific german, ci un fenomen al secolului XX, valabil pentru Europa Întreagă”; Ştefan Ionescu: „... statul bolşevic nu este altceva decât dictatura proletariatului”, care emană de la Stalin, „ţarul roşu” al Imperiului moscovit; Emil Ludwig: „Totul e greoi la acest bărbat [Stalin]: mersul său, privirea sa, voinţa sa şi chiar când râde (ceea ce-i face plăcere) râsul său e închis, înăbuşit, încet, pentru el însuşi, izvorând din acel dispreţ general pe care îl au toţi dictatorii faţă de bestia omenească” (Emil Ludwig, Conducătorii Europei, traducere Eugen Relgis, Bucureşti, f.a., p. 315). 49 Vezi, în acest sens, Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului (traducere, Bucureşti, 1999); A. M. Pankratova, Marele popor rus (traducere, Bucureşti, 1953); acad. Constantin I. Parhon, URSS faţă de România (Bucureşti, 1946); Felix Aderca, Oameni excepţionali. Jurnal intim (Bucureşti, 1995); Davy Winter, Tragedia Europei: Adolf Hitler (traducere, Bucureşti, 1945); Simion Oeriu, Omul sovietic (Bucureşti, 1946); Petre Pandrea, Portrete şi controverse, vol. I (Bucureşti, f.a.); Nikita S. Hruşciov, Crimele lui Stalin (traducere, Bucureşti, 1998); Richard Nixon, Leaders (New York, 1982); Vladimir Volkoff, Treimea răului: Lenin, Troţki şi Stalin (traducere, Bucureşti, 1996); E. Samoilov, Hitler, Stalin, Mao Tse-Dun (Analiză psihică comparată) (Obnins, 1991); Roy Medvedv, Le Stalinisme. Origines, histoire, conséquences (Paris, 1972), Oamenii lui Stalin (traducere, Bucureşti, 1993), Despre Stalin şi stalinism. Consemnări istorice (traducere, Bucureşti, 1991); Johan von Leers, Uniunea Sovietică o primejdie mondială (traducere, Bucureşti, 1943); Paul Ştefănescu, Lumea văzută de medici (Mari bolnavi, mari conducători de stat) (Bucureşti, 1991); Pierre Accoce, Pierre Rentchwick, Aceşti bolnavi care ne guvernează (traducere, Craiov, 1993); Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin (traducere, Craiova, 1990); G. Hallgarten, Histoire des dictatures de l’Antiquité à nos jours (Paris, 1961); Mircea Eliade, Salazar (diverse ediţii); A. Avtorchanov, Imperiia Kremlia (Vilnius, 1990) şi Staline assassiné (Paris, 1980); Lilly Marcou, Stalin. Viaţa privată (traducere, Bucureşti, 1998); Florin Mătrescu, Holocaustul roşu (ediţia a II-a, Bucureşti, 1998); Dr. Petru Groza, Reconstrucţia României (Bucureşti, 1946) sau, în sfârşit, cu ediţia oficială I. V. Stalin. Scurtă biografie (traducere, Bucureşti, 1947), în ediţie critică şi adnotată (cf. Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, Stalin cenzurat/necenzurat, Bucureşti, 1999). Spre edificarea cititorului, unele fragmente se dovedesc ilustrative: „Cine vorbeşte cu Generalissimul Stalin ştie ce-i rămâne de făcut pentru cel puţin un an” (dr. P. Groza); „Mareşalul Stalin a unit teoria cu faptele şi a ajutat la creaţiunea istorică” (Petre Pandrea); „Ca şi Lenin, Stalin este o astfel de expresie reprezentativă a voinţei de viaţă, de progres social, economic şi cultural, de umanitate largă a popoarelor sovietice” (S. Oeriu); „... Nimeni nu se îndoieşte de faptul că acest tiran a dus la pieire, în mod direct sau indirect, mai multe persoane decât oricine altcineva. Hitler? Un simplu cârpaci pe lângă el” sau: „Stalin e cel care l-a ucis pe Hitler” (Vladimir Volkoff); „Istoria nu cunoaşte un despot atât de brutal şi cinic cum a fost Stalin. El este mai metodic, mai cuprinzător şi mai total ca criminal decât Hitler” (Milan Djias);

173

Ajungem, în acest fel, la literatura de specialitate de factură biografică privind epoca celui de-al doilea război mondial. Din investigaţiile personale în unele din marile bibliotecii ale lumii (din Iaşi şi Bucureşti, Moscova şi Sankt Petersburg, München şi Freiburg im Breisgau, Roma, Paris şi Strasbourg, Londra şi Oxford, New York, Princeton, Houston, Washington şi Palo Alto/Stanford University) am desprins că, sub raporturile calitativ şi cantitativ, predomină, în ordine, biografiile50 închinate lui Adolf Hitler, I. V. Stalin, Franklin Delano Roosevelt, Winston S. Churchill, Benito Mussolini, Dwight D. Eisenhower, Charles de Gaulle, Harry Truman sau Ion Antonescu51. Fără a intenţiona un bilanţ exhaustiv, unele se impun cu obligativitate atenţiei52.
„După cel de-al doilea război mondial, când URSS şi-a asigurat – în baza unor acorduri secrete cu SUA şi Marea Britanie – recunoaşterea unor «sfere de interese» în zone întregi din Europa şi Asia, sistemul comunist moscovit a fost exportat şi implantat în ţările din regiunile respective, astfel că Holocaustul roşu s-a extins pretutindeni în această arie (inclusiv în restul României). Ca origini şi consecinţe, Holocaustul roşu a depăşit de departe Holocaustul nazist, iar kremlinologii, respingând ab initio orice acuză de aritmetică macabră ori de ierarhizare a cruzimii, au cutezat totuşi studii comparative între URSS şi Germania” (Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu); „În orice caz, adevărata dimensiune a holocaustului lui Stalin nu mai poate fi pusă acum la îndoială” (Robert Conquest); „Stalin a suferit de ceea ce se cheamă narcisism malign [...] Această maladie psihică a caracterizat comportamentul nu numai al lui Stalin, ci şi al altor personaje: Hitler, Mao, Ceauşescu şi, mai nou, dictatorul irakian Saddam Hussein [...] Amestec insolit de paranoia, megalomanie şi isterie, bolnavul este susceptibil la orice, se consideră atotştiutor şi nu admite nici cea mai mică observaţie, crezându-se ţinta unor atacuri şi conspiraţii. Ia hotărâri aberante, neţinând seama de consecinţe şi trăieşte într-o lume imaginară. Total amoral, se înconjoară de persoane docile şi fidele, pe care le copleşeşte cu debitul verbal. Fapt caracteristic, ideea dominantă care pune stăpânire pe bolnavul de narcisism, alături de autoadulare, o constituie dorinţa de putere ca scop suprem şi nu ca un mijloc pentru satisfacerea altor ţeluri. Individul fuge de colectivitate şi, în acelaşi timp, se simte bine când în preajma sa se află nu câţiva oameni, ci mari mulţimi [...] Maladia progresează până la forme aberante” (Paul Ştefănescu). 50 Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, România şi al doilea război mondial. O bibliografie, p. 124131, pentru bilanţul anterior anului 1975. Pentru perioada ulterioară, vezi Gh. Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, p. 69-110. 51 Despre cazul Antonescu, mai jos. 52 Vezi Alan Bullock, Hitler: A Study in Tyranny (New York, 1967) (traducere: Adolf Hitler, Bucureşti, Editura Elit, f.a., 704 p.); Joachim Fest, Hitler, I-II (Paris, 1973); Walter C. Langer, ed., The Mind of Adolf Hitler. The Secret Wartime Report (New York – London, 1972); Robert Payne, The Life and Death of Adolf Hitler (New York, 1973); H. R. TrevorRoper, The Last Days of Hitler (diverse ediţii, inclusiv în limba română); William L. Shirer, Le Troisième Reich des origines à la chutte (Paris, 1967); Sebastian Haffner, Un certain Adolf Hitler (Paris, 2979); Gert Buchheit, Hitler, chef de guerre, I-II (Paris, 1961); David Irving, Hitler’s War (London, 1977); Lev Besymenski, The Death of Adolf Hitler (New York, 1968); Ian Kershaw, Hitler (1936-1945) (Paris, 2000); E. Jäckel, Hitlers Weltanschauung (Stuttgart, 1983); Andreas Hillgruber, Hitlers Strategie. Politik und Kriegführung 19401941 (München, 1982); Rolf-Dieter Müller, Gerd Ueberschächt, Hitlers Krieg im Osten

174

Lista biografiilor paralele ori colective este nu mai puţin bogată şi reprezentativă, fiind imposibil de-a o prezenta în integralitatea sa53.
(Darmstadt, 2000); Philippe Burrin, Hitler et les Juifs: Genèse d’un génocide (Paris, 1989); Edouard Husson, Comprendre Hitler et la Shoah (Paris, 2000); Omer Bartov, L’armée de Hitler. La Wehrmacht, les nazis et la guerre (Paris, 1999); Robert Gellately, Il popolo di Hitler (Milano, 2004); Ulrich Völklein, Bunker. Le ultime ore di Hitler, Padova, Piemme Pocket, 2002; I. F. Pogonii, ed., Agoniia i smert Adolfa Ghitlera, Moskva, Izd. Zvonniţa, 2000; Kardel [Heinnecke], Adolf Ghitler – osnovatel Izrailia, Moskva, Russkii Vestnik, 2002; V. M. Juhrai, Rokovoi prosciot Ghitlera. Krah bliţkriga (1939-1941), Moskva, Vece, 2000; Lev Bezîmenski, Celovek za spinoi Ghitlera: Martin Bormann i ego dnevnik, Moskva, Vece, 2000; Louis Kilzer, Predavşii Ghitlera: Martin Bormann i padenie Tretiego Reiha, Moskva, Eksmo, 2002; Isaac Deutscher, Stalin. A Political Biography (London – Oxford, 1967); Adam B. Ulam, Stalin: The Man and His Era (London, 1989); D. Volkogonv, Staline: Triomphe et tragédie (Paris, 1991)52; John A. Erickson, The Road to Stalingrad: Stalin’s War with Germanz (London, 1975); idem, The Road to Berlin: Stalin’s War with Germany (London, 1983); Robert Ivanov, Stalin i soiuzniki 1941-1945 gg, Smolensk, Rusici, 2000; B. S. Ilizarov, Tainaia jizn Stalina. Po materialam ego biblioteki i arhiva. K istoriosofii stalinizma, Moskva, Vece, 2002; M. I. Meltiuhov, Upuşcenîi şans Stalina. Sovetskii Soiuz i borba za Evropu 1939-1941 gg (Dokumentî, faktî, sujdeniia), Moskva, Vece, 2002; Iuri Rubţov, Alter ego Stalina, Moskva, Zvonniţa, 1999; Felix Ciuev, Molotov. Poluderjavnîi vlastelin, Moskva, Olma-Press, 2002; Adrian Grigoropol, Călău şi diplomat: Vîşinski – pumnul lui Stalin în România (Bucureşti, 1997); D. Volkogonov, Lenin. O nouă biografie (traducere, Bucureşti, 1997); idem, Troţki, eternul radical (traducere, Bucureşti, 1998); H. Carrère d’Encausse, L’ordre par la terreur (Paris, 1979); Michael Lynch, Stalin şi Hruşciov: URSS, 1924-1964 (traducere, Bucureşti, 1998); Vojtech Mastny, Il dittatore insicuro: Stalin e la guerre freda (Milano, 2003); Daniel RancourdLeferrière, The Mind of Stalin (Ann Arbor, 1988); David Irving, Churchill’s War (New York, 1991); James MacGregor Burns, Roosevelt: The Soldier of Freedom 1940-1945 (London, 1971); Elisabeth Barker, Churchill and Eden at War (London, 1978); Warren F. Kimball, Naked Reverse Right: Roosevelt, Churchill and Eastern Europe from «Tolstoy» to Yalta – and A Little Beyond, în „Diplomatic History”, vol. 9, no. 1/1985; Albert Resis, The Churchill-Stalin Secret «Percentages» Agreement on the Balkans, Moskow, October, 1944, în „The American Historical Review”, no. 2/1978; Lilly Marcou, Sub Stalin şi Dej. Jurnalul unui om de stânga (traducere, Bucureşti, 1998). 53 Vezi Alan Bullock, Hitler et Staline. Vies parallèles, I-II (Paris, 1994); S. Bialer, ed., Stalin and His Generals (New York, 1966); Harry C. Deutsch, Hitler and His Generals (Minneapolis, 1974); Herbert Feis, Churchill – Roosevelt – Stalin. The War They Waged and the Peace They Thought (Princeton, 1957); Robin Edmonds, The Big Three: Churchill, Roosevelt and Stalin in Peace and War (New York, 1991); J. W. Brügel, ed., Stalin und Hitler: Paktgegen Europa (Wien, 1973); Philipp W. Fabry, Der Hitler-Stalin Pakt, 1939-1941 (Darmstadt, 1962); Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin: România şi Pactul RibbentropMolotov (Bucureşti, 1991); G. L. Rozanov, Stalin-Ghitler (Moskva, 1991); Mario D. Fenyo, Hitler, Horthy and Hungary. German-Hungarian Relations, 1941-1944 (New Haven, 1972); James McSherry, Stalin, Hitler, and Europe, I-II (New York, 1968.1970); Elizabeth Wiskemann, L’Axe Rome-Berlin. Histoire des relations entre Hitler et Mussolini (1934-1945) (Paris, 1950); E. V. Samoilov, Fiurerî. Obşciaia teoriia faşizma, I-II (Obninsk, 1992)53; Lev Bezîmenski, Ghermanskiie gheneralî s Ghitlerom i bez nego (Moskva, 1961)53; idem, Ghitler i Stalin pered shvatskoi (Moskva, 2002); B. H. Liddell Hart, The Other Side of the Hill

175

Dintre capitolele marcante ale epocii 1939-1945 în ansamblu s-au aflat în atenţia istoricilor români şi străini: originile şi izbucnirea războiului în Europa la 1 septembrie 193954, rolul şi locul României în context, neutralitatea României în conflict (1939-1940), rostul şi semnificaţia Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939, extinderea ostilităţilor în Europa, relaţiile României cu Marile Puteri, în prima ordine cu liderii Axei55 sau cu sateliţii acesteia56, prăbuşirea României Mari şi a regimului Regelui Carol II, instaurarea regimului legionaro-antonescian, caracterul regimului, rebeliunea legionară din ianuarie 1941, regimul lui Ion Antonescu (1941-1944) – trăsături şi esenţă, evoluţia constituţională a României, intrarea României în sistemul Axei Berlin-Roma-Tokio, premisele şi declanşarea războiului din Est, eliberarea Ţinutului Herţa, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord57,
(London – Sydney, 1978); Samuel W. Mitcham, Gene Mueller, Komandirî Tretiego Reiha, Smolensk, Rusici, 1997; Andrew Christopher, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor externe de la Lenin la Gorbaciov (traducere, Bucureşti, 1994); Arkadi Vaksberg, Hotel Lux (traducere, Bucureşti, 1998); Vladimir Nikolaev, Stalin, Ghitler i mî, Moskva, Izd. Prava Celoveka, 2002; Wolfgang Leonhard, Der Schock des Hitler-StalinPaktes, Freiburg-Basel-Wien, Herder, 1986; I. M. Muhin, Ubiistvo Stalina i Beriia, Moskva, Forum, 2002; M. Ilînskii, Jizn i smert Benito Mussolini, Moskva, Vece, 2000; Walter Rauscher, Hitler e Mussolini. Vita, poterre, guerra e terrore (Roma, 2004); Stéphane Courtois, Une si longue nuit. L’apogée des régimes totalitaires an Europe. 1935-1953 (Paris, 2003); Ernst Nolte, La guerre civile européenne. 1917-1945 (Paris, 2000; traducere în limba română. 2006); E. N. Dzelepy, Franco, Hitler et les Alliés (Bruxelles, 1961); Alexander Dallin, F. I. Firsov, eds., Dimitrov and Stalin 1934-1943. Letters from the Soviet Archives, New Haven – London, Yale University Press, 2000; N. S. Lebedeva, M. N. Narinskii, eds., Komintern i vtoraia mirovaia voina, I-II, Moskva, P.I.M., 1994; T. V. Volokitina, ed., Sovetskii faktor v vostocinoi Evrope 1944-1953, I-II, Rosspen, 1999-2002; Henrik Eberle, Matthias Uhl, Dosarul Hitler, Bucureşti, Editura Meditaţii, 2007 (traducere). 54 Dintre lucrările, apreciate „clasice”, pe această temă, supunem atenţiei cititorului Maurice Baumont, La Faillite de la Paix (1918-1939), I-II, Paris, Presses Universitaires de France, 1960-1961; idem, Les origines de la Deuxième Guerre mondiale, Paris, Payot, 1969; A. J. P. Taylor, The Origins of the Second World War, London, H. Hamilton, 1961 (tradusă şi în limba română). 55 Un domeniu în care excelează, încă din 1954, de la prima ediţie, cartea celebrului istoric german Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1944), traducere, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994 (reeditare – 2007); Mihai Pelin, ed., Diplomaţie de război: România-Italia, 1939-1945, Bucureşti, Editura Elion, 2005. 56 Ana-Maria Stan, Relaţiile franco-române în timpul regimului de la Vichy, 1940-1944, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006. 57 Cf. V. F. Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia (1918-1940), Iaşi, Editura Junimea, 1991; V. F. Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Iaşi, Institutul European, 1995; Ion Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995; Nicolae I. Arnăutu, 12 invazii ruseşti în România, Bucureşti, Editura Saeculum/Editura Vestala, 1996 (ediţia

176

desfăşurările militare în URSS şi prezenţa trupelor României, istoria economiei naţionale, rolul factorului petrol, problemele demografice şi de graniţă, rolul serviciilor secrete, istoria culturii, iniţiativele infructuoase ale României antonesciene pentru desprinderea de Axă (1942-1944)58, propaganda de război59 rezistenţa anti-antonesciană, rolul partidelor politice, pregătirea, înfăptuirea şi consecinţele loviturii de stat din 23 august 1944, efectele internaţionale, ocuparea ţării de către forţele armate ale URSS, România pe frontul antihitlerist (1944-1945), Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite şi efectele ei catastrofale, pregătiri pentru Conferinţa de Pace, Congresul Păcii de la Paris (iulie – octombrie 1946), semnarea şi urmările Tratatului de Pace din 10 februarie 194760, evoluţiile politice interne, comunizarea ţării, România – abandonată în „sfera de interese” a URSS etc. În prezent, spre deosebire de perioada „zorilor” epocii comuniste, când s-a lansat faimosul şi detestabilul „manual unic” al lui M. Roller intitulat Istoria R.P.R. (1948), plin de absurdităţi şi denaturări, dar care, poate tocmai de aceea avea să facă … epocă (?!), influenţând pe zeci de ani destinele istoriografiei naţionale până la cota de avarie, vecină cu nimic altceva decât un veritabil autodafé, toate problemele istoriei româneşti în răstimpul 19391945 îşi află abordări şi soluţionări corespunzătoare, în temeiul unui dialog ştiinţific fructuos, decent, raţional şi liber. În mod concret, nu mai există nici o problemă atât de „delicată” sau de „secretă” încât să nu-şi afle studioşi temerari şi calificaţi, cenzurarea opiniilor exprimate ţinând cu adevărat de domeniul trecutului. Într-un atare climat, nu mai constituie un sacrilegiu recunoaşterea faptului că războiul României a fost, de la un capăt la altul (1941-1945), unul drept, pentru eliberarea şi apărarea teritoriului naţional, chiar dacă sub Ion Antonescu efortul militar s-a desfăşurat în cadrul Axei fasciste Berlin-Roma-Tokio. Rezultatele conflictului pentru România au fost dezastruoase în toate privinţele (teritorial, militar, politico-diplomatic, demografic, economic şi financiar, psihologic şi, în premieră absolută, pe
originală – Buenos Aires, 1956); Mihai-Aurelian Căruntu, Bucovina în al doilea război mondial, Iaşi, Editura Junimea, 2004; Anatol Petrencu, Basarabia în timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2006; Pavel Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944), I-II, Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2005-2007; Şerban Alexianu, Gheorghe Alexianu: Transnistria, un capitol în istoria omeniei româneşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2007. 58 Un domeniu în care trimitem la o altă carte de referinţă – Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979. 59 Mioara Anton, Propaganda de război. Campania din Est. 1941-1944, Bucureşti, Editura Tritonic, 2007; Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Bucureşti, Editura Nemira, 2002. 60 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, La Roumanie et la Conférence de la Paix de Paris (1946), Bucureşti, Editura Academiei, 1987; V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelică a lumii (1945-1947), Bucureşti, Editura Academiei, 1988.

177

planul menţinerii regimului social-politic existent)61 şi pe lungă durată, multiple consecinţe fiind încă de strictă actualitate. Totul a fost posibil, în situaţia în care – după cum am menţionat – România, ca şi restul statelor Europei Est-Centrale, fiind mai întâi ocupată de Armata Roşie, a fost apoi rapid cedată, cu acte în regulă, de către Marii Aliaţii din Vest în „sfera de interese” a URSS, fiind chiar ameninţată la un moment dat să devină o gubernie a Moscovei sau o republică socialistă a Imperiului Roşu. Deja în 1946, Cortina de Fier trasată de Marile Puteri echivala cu alungarea României în zona sovietică de dominaţie62, iar condiţiile nu aveau să se schimbe decisiv decât o dată cu prăbuşirea URSS în decembrie 1991 şi, o dată cu aceasta, cu sfârşitul „Războiului Rece” angajat între Est şi Vest prin 19441945, pentru Polonia, România, Cehoslovacia sau Germania, în cazul în care Marii Aliaţi învingători la 1945 în faţa Axei ce reunea Germania, Italia şi Japonia au dovedit elocvent că, dacă ştiuseră să obţină o victorie istorică asupra Reichului lui Adolf Hitler, atunci ei nu reuşiră să câştige pacea şi să reinstaureze liniştea pe bătrânul continent şi pe planetă. Din punctul de vedere examinat, relevante se dovedesc realităţile surprinse de istoricul francez JeanMarie Le Breton: „Prăbuşirea Germaniei hitleriste, instaurarea Armatei Roşii la Berlin şi la Viena, cu, drept corolar, prezenţa ei la Varşovia, Budapesta, Bucureşti şi Sofie, distrugerea structurilor burgheze ale vechilor sateliţi ai Reichului, îndepărtarea polonezilor de la Londra şi a iugoslavilor lui Petru II şi ai lui Mihailovici, absenţa în Europa Occidentală a unei contra-puteri serioase care să facă faţă Uniunii Sovietice, toţi aceşti factori s-au conjugat pentru a deschide calea celei mai mari zguduiri care afectase vreodată ansamblul lanţului de ţări ce se întindea de la Marea Baltică la Marea Neagră şi la Marea Adriatică, la est de Germania. Evenimentele, mai mult decât un plan prestabilit, au favorizat Uniunea Sovietică şi i-au permis să instaureze în această regiune regimuri nu numai calchiate după ea, dar şi întrutotul obediente faţă de Moscova”63.
61

După 23 august 1944, o dată cu „eliberarea” României de către trupele sovietice, URSS, devenind pe moment putere ocupantă pentru cel puţin 15 ani (1944-1958), a înfăptuit prin forţă, cu concursul comuniştilor indigeni, sovietizarea ţării, potrivit voinţei exprimate de liderul de la Kremlin, I. V. Stalin faţă de Milovan Djilas, în sensul că, „acolo unde înaintează tancurile sovietice, se extinde şi sistemul socialist”. 62 Dinu C. Giurescu, Imposibila încercare. Greva regală – 1945. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 15 şi urm. In acelaşi sens, Jean-François Soulet vorbea despre „puternicul val de expansiune a comunismului sovietic controlat în totalitate de Moscova” (cf. Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 73). 63 Jean-Marie Le Breton, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990, Bucureşti, 1996, p. 79-80.

178

IV. ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
SCURTĂ ISTORIE A ŞCOLII DIN DOMNEŞTI, JUDEŢUL ARGEŞ
George BACIU

Abstract: A short Domneşti School history, Argeş County
Domnisan learning from XVIII century to the XX century relating the following aspects: a) the quality of instructive and educative process; b) the continuity of educational process even in the war or revolution time; c) the involving of the teachers in all fields of the community life as a guide; d) the involving of the parents in order to build schools and to achieve the didactic materials; e) the diversification of the objects school adequate to the professional requests of the country areas. Keywords: educative process, teachers, schools, didactic materials, professional requests „Fiii unui sat sunt atâţia şi pot ajunge atât de departe, printr-o singură minune, şcoala şi un singur făcător de minuni, învăţătorul”, spunea Cezar Petrescu într-un articol din ziarul „Curentul”, din 4 septembrie 1930. Astfel gândind ne-am propus a scrie aceste câteva însemnări despre dascălii cei vechi ai plaiului domnesc, ca să se păstreze cît de puţin din viaţa care s-a desfăşurat odinioară în şcoala domnişană. Ştim că biografiile lor nu sunt complete, pentru că ele nu cuprind zbuciumul, bucuriile sau tristeţile de care au avut parte. Apoi, fiecare dascăl a lucrat în tăcere, fără a se lăuda, căci modestia şi bunul simţ erau valorile fundamentale puse în firea românului încă din vremea naşterii sale etnice. Popa Ion, decedat pe la 1724, fără îndoială, va fi fost printre primii dascăli care a învăţat pe domneşteni să citească şi să semneze, cel puţin, numele lor. Nu exista o şcoală organizată la sate, ci urmarea unei tradiţii ca slujitorii bisericii să înveţe enoriaşii, măcar a citi. Domneştenii au învăţat carte de la preoţi. Nici nu se putea concepe altfel, căci proprietara moşiei Domneşti era Mânăstirea Argeş, care se îngrijise ca în satele de pe moşia ei să existe preoţi, biserici şi puţină ştiinţă de carte.

Profesor, Grup Şcolar Domneşti, Argeş

179

Zorii organizării învăţământului în Domneştii Muscelului par a se ivi, aşa cum arată Petre Ionescu-Muscel, aproape de mijlocul veacului XIX.1 Învăţământul acesta era condus de cântăreţii bisericilor, ceea ce explică faptul că aceştia ajunseseră la un minimum de cultură, pentru că altfel nu ar fi putut învăţa carte pe copiii enoriaşilor. Că acest învăţământ ar fi fost obligatoriu, ar explica-o şi faptul că bisericile dădeau explicaţie organelor tutelare despre mersul lui, aspect confirmat de corespondenţa bisericilor din Domneşti. Cât priveşte pe învăţătorul copiilor, Nicolae Domnescu, cântăreţ la biserica Domneştii de Jos, acesta era un om pregătit, cum reiese din memoriul întocmit de preotul Nicolae Ionescu în anul 1906: „Domnescu Nicolae, zis şi Samoilescu, candidat la învăţător din satul Domneşti, urmând în şcoala normală din oraşul Câmpulung, judeţul Muscel, de la 1838-1843, s-a deprins la învăţăturile ce i se cere a şti pentru această slujbă, adică la cetire şi scriere slobodă, la Catihismul legii creştineşti, la cântările bisericeşti şi la începuturile de aritmetică şi fiindcă în cursul învăţăturii sale, numitul s-a arătat cu purtare bună, i se dă la mână acest înscris cu pecetia Eforiei Şcoalelor, spre a fi învăţător la şcoala din satul Domneşti şi subervizor în Plasa Râurile”.2 Conducerea spirituală a satului, în care biserica îşi va fi avut atunci un rol covârşitor, sub Popa Pavel şi Nicolae Domnescu, a ajutat la înfiinţarea şcolii chiar în grădina bisericii. Paralel cu şcolile lui Nicolae Domnescu şi Bucur Andreiaş, Popa Niţă – una din figurile reprezentative ale Domneştilor, a mai făcut o şcoală neoficială pentru adulţi şi copii. Cum nu erau pe atunci table de scris, locul lor era ţinut de un strat de nisip aşezat pe o masă. Pe acest strat de nisip preotul făcea schema literelor, învăţându-şi elevii să citească. Mai târziu, la această şcoală, scrierea se făcea cu cărbune pe o tablă din lemn bine lustruit. Despre şcoala sa se dusese vestea şi la ea veneau să înveţe şi locuitorii din satele vecine.
1

În „Revista istorică a comunei Domneşti”, anul I-II, nr. 2-4, 1941, pag. 72, se precizează că într-o corespondenţă a bisericilor din Domneşti este scris: I. La data de 15 noiembrie 1845, în Parohia Domneştii de Jos, erau 85 de enoriaşi (...) II. Se mai arată că la această biserică se aflau atunci: preot Popa Pavel sin Popa Zafiu, iar învăţător al copiilor din această enorie, Nicolae Domnescu, cântăreţul bisericii. III. În ceea ce priveşte biserica din Domneştii de Sus, se arată că acolo erau 86 de enoriaşi (...) IV. Preot la biserica de Sus era Popa Nicolae Rizea, iar învăţător al copiilor era Bucur Andreiaş”. 2 Ibidem, pp. 184-185 – Acest act cu nr. 30/decembrie 1843 a fost semnat de I. Brezoianu, în calitate de profesor al Şcolii Normale. Documentul a fost expus de preotul Nicolae Ionescu în Memoriu asupra bisericilor parohiale din comuna Domneşti, judeţul Muscel.

180

După moartea lui Popa Niţă, în 1882, şcoala n-a mai funcţionat. Învăţământul intrase deja într-un proces de organizare datorită legii instrucţiunii adoptată în 1864. Totuşi, ceva avea să rămână de la această şcoală: un produs spiritual numit bătrânul Serafim, cântăreţul lui Popa Niţă. „Pe acest bătrân, în orice sărbătoare, după ieşirea de la biserică, îl găseai pe sala vreunei case din sat, unde strângea fete şi flăcăi şi le explica din rosturile vieţii. Ţinea aceste cursuri prin toate casele, unde dovedea lume strânsă. Şi-l ascultau cei tineri. Cei mai în etate, le spuneau ascultătorilor: – Cu mare băgare de seamă, să-l cinstiţi pe bătrânul Serafim. El este dintre aceia care a lucrat cu Popa Niţă! Şi când spunea Popa Niţă, vorbitorul se şi ridica de pe scaun în semn de respect”.3 Cu Popa Niţă, destinele comunei au ajuns pe culmi de legendă şi în jalea satului, după moartea lui, se arătau orizonturile noi ale viitorului, prin grupul de şapte tineri, din Domneşti, care se reîntorseseră de la învăţătură, de la şcoli normale şi seminarii. Între aceştia, doi erau chiar fiii lui Popa Niţă: preotul Nicolae Ionescu şi învăţătorul Luca Paul. Lângă ei, ceilalţi cinci: preotul Ion Moisescu, preotul N. N. Rizescu, înv. Moise Moisescu, înv. Nicolae Hănescu şi înv. Ion Stăncioiu.4 Prin ei, spiritul creator al duhovnicului Ion Sin Popa Pavel (Popa Niţă) a mers mai departe, făcând din satul cu ecou de sărut domnesc, o localitate civilizată cu oameni destupaţi la minte, orgolioşi şi mândri că trăiesc pe pământul în care s-au topit în linişte osemintele marelui Popa Niţă. S-au petrecut de atunci încoace multe evenimente ce-au marcat istoria de peste 500 de ani a Domneştilor, pe care, povestindu-le azi, după atâtea schimbări, ar trebui să începi ca-n basme... A fost odată, ca niciodată...a fost odată un sat sărac şi uitat de toţi...Şi în sat Dumnezeu a trimis un făcător de minuni... dascălul! 1. În multe sate din fostul judeţ Muscel au funcţionat şcoli înainte de înfiinţarea lor din iniţiativa statului. Astfel, în Domneşti, după ridicarea
3 4

Ibidem, pag. 107. Moise Moisescu va demisiona din învăţământ spre a candida la alegerile parlamentare; va deveni deputat, apoi senator. Luca Paul, demisionează şi el din învăţământ pentru a deveni inspector general în cooperaţie. Preoţii Nicolae Ionescu şi Ion Moisescu, în afară de grija ce-o vor purta bisericilor lor, vor participa efectiv la acţiunile sociale ce marcau dezvoltarea comunei. Nicolae Hănescu şi Ion Stăncioiu se vor remarca în operele cu caracter social din comună şi în corpul didactic al învăţătorilor din judeţ. Preotul Nicolae Rizescu (Popa Culici) va sta mai departe de frîmântările fireşti ale vieţii active publice şi se va ocupa numai de probleme legate de biserica sa.

181

bisericii „Buna Vestire”, la 1777, se pare că aici se desfăşurau cursuri cu cei care doreau să înveţe carte. Căci chiar mai înainte, pe la 1730, domnul Constantin Mavrocordat dăduse un ordin prin care obliga pe Mitropolitul şi episcopii în eparhiile lor, să aşeze pe la sate mari preoţi de ispravă, să înveţe copiii. Pentru înfiinţarea şcolilor publice săteşti, Departamentul Trebilor din Lăuntru (în continuare: Departamentul) poruncea, la 14 ianuarie 1838, ocârmuirilor judeţene, să ia măsuri pentru deschiderea lor.5 La 20 ianuarie 1838, Ocârmuirea Judeţului Muscel raporta Departamentului că va lua măsurile ce se cuvin pentru înfiinţarea acestor şcoli.6 O primă condiţie pentru deschiderea şcolilor publice săteşti a fost alegerea cadrelor şi pregătirea lor în vederea desfăşurării muncii didactice. Recrutaţi dintre fiii de preoţi şi ţârcovnici sau din tinerii care ştiau carte, candidaţii la învăţători au fost trimişi la pregătire la Şcoala Naţională din Câmpulung, cursurile începând în jurul datei de 1 octombrie 1838 şi terminându-se la 20 decembrie 18387. Întorşi în satele lor, după cursurile urmate la Câmpulung, tinerii au deschis şcolile după sărbătorile din iarna anului 1838/1839, data fiind lăsată la latitudinea fiecărui sat. Printre cele 88 de şcoli care, la 2 aprilie 1839, funcţionau în Muscel, se numără şi cea de la Domneşti, care la acea dată era frecventată de 74 de elevi8. Pentru Domneşti, tânărul care a participat la cursurile de la Câmpulung şi care a deschis şcoala, se numea Nicolae Domnescu. Fiu de sătean, Nicolae Domnescu fusese ales candidat la 5 septembrie 1838, iar la 15 decembrie 1843, de când se păstrează o listă de candidaţi, avea 28 de ani şi era însurat.9 Candidaţii la învăţători erau obligaţi ca timp de 3-4 ani, între 26 aprilie – 1 iunie şi 15 august – 26 octombrie, să participe la cursurile de pregătire de la Şcoala Naţională din Câmpulung, iar în urma unui examen public, dacă dovedeau că posedă cunoştinţele necesare, primeau atestatul de învăţător. La 1 noiembrie 1844, Ioan Brezoianu, profesorul Şcolii Naţionale din Câmpulung înainta Eforiei Şcolilor Naţionale (în continuare: Eforia) lista celor 40 de tineri ce avea dreptul să primească atestatele de învăţător, cinci dintre ei urmând să îndeplinească funcţia de revizori ai plăşilor şi plaiurilor din Muscel. Printre aceştia se număra şi Nicolae Domnescu, ce
5

Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Vornicia din Lăuntru (continuare: Vornicia), dos. 5390 I. A/1838, f. 3. 6 Ibidem, f.11. 7 Ibidem, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (în continuare: M.C.I.P.), dos. 6699/1837, f. 94. 8 Ibidem, fond Vornicia, dos. 5390, I., Bucureşti/1838, f. 170-172. 9 Ibidem, fond M.C.I.P., dos. 3392/1940, f. 198-199.

182

urma să fie revizor în plasa Râurilor, iar la şcoala din Domneşti este trecut Bucur Domnescu10. Dintr-o listă a învăţătorilor şi candidaţilor din Muscel, din ianuarie 1845, aflăm că Bucur Domnescu, fiu de sătean din Domneşti (18 ani, necăsătorit) fusese ales candidat la 10 septembrie 184311. Probabil că în locul lui Domnescu Nicolae, ce urma să fie revizor, a fost ales Domnescu Bucur, ca un înlocuitor al său. În listele din septembrie 184512 şi 184613, ca învăţător la Domneşti, figurează însă tot Domnescu Nicolae. Proasta salarizare, ca şi alte motive au făcut ca mulţi candidaţi şi învăţători să-şi părăsească posturile pentru a deveni preoţi, epistaţi sau pentru a-şi relua vechile îndeletniciri. Printre aceştia se numără şi cei doi domnişani, Nicolae Domnescu şi Bucur Domnescu, care, în 1847, au optat pentru funcţia de preot. La 5 mai 1847, Ioan Brezoianu, profesorul Şcolii Naţionale din Câmpulung, cerea Eforiei numirea definitivă a lui Mihale Nicolae din Negeşti, pe care l-a instalat temporar ca revizor al plăşii Râurilor în locul lui Nicolae Domnescu, deoarece la 1 aprilie 1847 acesta s-a făcut preot, cerere care i se aprobă.14 În septembrie 1847, Ioan Brezoianu raporta Eforiei că Bucur Domnescu din Domneşti şi Ioan Catrinu din Dragoslavele „amândoi juni cu capacitate, s-au dus la seminarul din Bucureşti pentru a-şi face studiul trebuincios preoţiei, fără voia şcoalei de aici”.15 În locul lui Domnescu Bucur, Ioan Brezoianu recomandă, la 17 octombrie 1847, pe „Luca Pavel de ani 20, fiu de preot, flăcău şi născut într-acest sat Domneşti”, propunere pe care Eforia o aprobă, urmând să i se dea salariul cu 1 octombrie 1847.16 Pe trimestrul ianuarie 1848 – Luca Pavel trebuia să primească 66 lei şi 24 parale de la cele 148 familii din Domneşti care aveau copii la şcoală.17 Închise în urma Revoluţiei de la 1848-1849, şcolile publice săteşti din Ţara Românească s-au redeschis în anul 1857. La Domneşti însă, şcoala a funcţionat în continuare, căci într-o monografie a comunei sunt trecuţi ca învăţători Pavel Luca – între 1847 şi 1854 şi Nicolae Rizescu – între 1854185718.
10 11

Ibidem, dos.1778/1844, f. 80-81. Ibidem, dos. 1708/1845, f. 24, 39. 12 Ibidem, f.101, 110. 13 Ibidem, f.141, 150-152. 14 Ibidem, dos. 1288/1847, f. 22. 15 Ibidem, f. 56 16 Ibidem, f. 75. 17 Ibidem, dos. 2581/1849, f. 46-47. 18 Elisei Avram, Luca I. Ionescu, G. Boşcănici, M. Mitulescu, Domneşti – Argeş. Staţiune climaterică, Ed. Caligraf-Activ, Piteşti, 1998, p. 54.

183

Pentru redeschiderea lor, ca şi în 1838, au fost recrutaţi tineri şi trimişi pentru pregătire la Şcoala din Câmpulung. La 30 mai 1857, Procopie Constandinescu, profesorul acestei şcoli, înainta Eforiei lista cu rezultatul examinării candidaţilor de învăţători. Candidatul din Domneşti, Nicolae Hănescu (20 de ani), fusese notat: citire – bine, scriere – bine, catehismul – bine, patru lucrări de aritmetică – binişor.19 Cu ocazia inspecţiilor făcute în şcolile din Muscel în trimestrul I al anului şcolar 1858-1859, revizorul Marin Florentin nota cu „bine-progresul şcolarilor” şi „datoriile învăţătorului” Nicolae Hănescu din Domneşti şi menţiona că „lipseau mai multe din obiectele necesarii”20. La 18 februarie 1860 şcoala din Domneşti era frecventată de 40 şcolari, iar Nicolae Hănescu era apreciat cu „bine”, atât la „datoriile învăţătorilor”, cât şi la „progresul şcolarilor”.21 Acelaşi calificativ îl primea de la inspectorul I. D. Petrescu, în urma reviziilor pe lunile noiembrie-decembrie 1860 şi ianuarie 1861, iar despre „starea materială a şcoalelor” se acorda calificativul „bună”, menţionând însă că-i lipsesc „tablele lancasteriene”22. Tot I. D. Petrescu, făcând revizia şcolilor săteşti din Muscel în 1861-1862, aprecia cu „bine” „progresul elevilor” şi datoriile lui Nicolae Hănescu. În privinţa frecventării şcolii, se menţiona că numai 50 de băieţi şi 2 fete au urmat cursurile, în timp ce 70 de băieţi şi 62 de fete nu le frecventaseră 23. La 20 octombrie 1862, profesorul Procopie Constandinescu trimitea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice catalogul învăţătorilor din Muscel cu rezultatul examenului de la începutul lui octombrie, conform ordinului ministrului,15711, comisia de examinare fiind alcătuită din N. Rucăreanu – preşedintele Comitetului, Procopie Constandinescu – institutor superior şi I.D. Petrescu, inspector al şcolilor comunale. Din cei 63 de învăţători care se aflau la 20 octombrie în 1862 în activitate în Muscel, 40 meritau a li se da numirea definitivă, printre aceştia aflându-se şi N. Hănescu 24. În perioada 1838-1864, în afară de plata candidaţilor şi a învăţătorilor, sătenilor le-a revenit şi sarcina de a construi localurile de şcoală. Până la construirea lor, cursurile s-au ţinut în casele de sfat, ale sătenilor, ale
19 20

Ibidem, dos. 3831/1857, f. 38, 39. Ibidem, f. 231-233, 244-245. 21 Ibidem, dos. 305/1860, f. 2-7. 22 Ibidem, f. 121-128. 23 Ibidem, f. 281-285. 24 Ibidem, dos. 429/1862, f. 28-29, 32-33.

184

candidaţilor sau proprietarilor. Sătenii n-au construit localurile potrivit planului elaborat de Eforie25, ci după posibilităţile lor materiale. La Domneşti, se pare că şcoala a funcţionat la început într-un local aflat în curtea bisericii parohiale26, pentru că într-o situaţie a şcolilor din judeţ, din 9 mai 1842, la Domneşti sunt consemnate două localuri, unul „săvârşit” şi altul „început şi nesăvîrşit”.27 Această clădire s-a folosit până în 1857, când Popa Niţă, cu sprijinul locuitorilor, construieşte un local de şcoală din bârne de lemn şi lipit cu pământ. Aceasta ar fi a treia şcoală din Domneşti şi a durat până în 1863, când a devenit neîncăpătoare şi a început să se ruineze. Dintre cele 87 localuri care la 18 noiembrie 1842 erau construite în Muscel, 14 erau din bârne, 26 din gard, 16 din nuiele şi numai una, cea din Domneşti, din cărămidă.28 În privinţa mobilierului şcolii, la 22 septembrie 1844, acesta era constituit din şase bănci şi şase semicercuri, un scaun, o masă, o tablă, toate în stare bună, 2 table ce trebuiau meremitisite (reparate n. n.), mai trebuiau să fie confecţionate patru bănci.29 Construit din cărămidă, localul de şcoală din Domneşti, ce dispunea de trei camere, avea lungimea de 6 stânjeni şi 7 palme şi lăţimea de 3 stânjeni şi 6 palme (cca. 13 m x 7 m). La 10 februarie 1844,şcoala era frecventată de 138 de elevi, iar învăţătorul locuia departe de şcoală.30 În intervalul 1848-1857, când şcolile publice săteşti din Ţara Românească au fost închise, după cum afirmă autorii monografiei citate, şcoala a funcţionat desigur în localul care la 18 noiembrie 1842 era construit din cărămidă. La 16 februarie 1859, când Procopie Constandinescu înainta Eforiei raportul lui Marin Florentie privitor la starea şcolilor, localul din Domneşti se găsea într-o stare bună, menţionându-se însă că „lipsescu mai multe din obiectele necesarii”31, iar la 28 septembrie 1859 se consemna: „Şcoala are clădire bună. Şi trebuie puţină reparaţie, învăţător are”.32 Deşi greul l-au dus sătenii care au construit şi dotat şcolile şi care au plătit pe învăţători, deschiderea şcolii publice din Domneşti, la începutul anilor 1839 a fost privită de cei mai mulţi domnişani ca un factor important
25 26

Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Vornicia, dos. 5390 I A/ 1838, f. 124. Elisei Avram..., op. cit., p. 58 27 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Vornicia, 5390/1838 III A, f. 101-104. 28 Ibidem, fond M.C.I.P., 3392/1840, f.126. 29 Ibidem, fond Vornicia, 5390/1838 IV B, f. 626-631. 30 Ibidem, fond M.C.I.P., 1778/1844, f. 5 şi 12. 31 Ibidem, 3831/1857, f. 231-233, 244-245. 32 Ibidem, 2766/1859, f. 51, 65.

185

în educarea şi instruirea copiilor lor.33 Cei care nu şi-au trimis copiii la şcoală, au făcut-o, fie că n-au înţeles menirea acesteia, fie că n-au avut posibilităţile materiale cerute de întreţinerea în şcoală. În 1883 s-a construit un nou local de şcoală, mai spaţios, cu etaj. Avea şi locuinţă pentru învăţătorul diriginte.34 Procesul instructiv-educativ, în şcolile săteşti, în perioada 1838-1882, se reducea la scris, citit şi socotit şi avea caracter religios. Predarea scrierii şi citirii se făcea cu ajutorul tablelor mari cu litere şi silabe, atârnate pe pereţii din faţa băncilor, care erau despărţite de elevii clasei prin semicercuri de fier. Sub conducerea unui dascăl, erau două clase de elevi (…) Lecţiile se făceau alternativ. La capătul băncii stăteau monitorii, care citeau cu glas tare lecţia sau tabla înmulţirii şi elevii repetau după ei, în cor. Această metodă pedagogică lancasteriană s-a folosit multă vreme35. Ca obiecte de învăţământ, erau: a) Despărţirea I (grupa-clasa)36: citirea, scrierea, numeraţia (calculul aritmetic), rugăciunea (religia) şi conduita. b) Despărţirea a II-a şi a III-a (diviziunea): citirea, scrierea, istoria sacră, geografia, catehismul, gramatica, calculul şi conduita, istoria României (1870-1878). Printre cărţile didactice ale perioadei de început, amintim: abecedarul lui C. Pleşoianu, tabelele lancasteriene, abecedarul lui D. Jianu, tipărit la
33

Informaţiile despre învăţământul din perioada 1838-1864 au fost luate despre şcolile publice săteşti din judeţul Muscel în perioada 1838-1864, vezi: Gh. Pârnuţă, I.T. Radu, Ion Lupu, Învăţământul din Muscel în secolele XVII-XIX, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968; Spiridon Cristocea, Contribuţii la cunoaşterea învăţământului public sătesc în judeţul Muscel între anii 1938 şi 1948, în „Studii şi comunicări”, Muzeul Piteşti, V, 1980; Gh. D. Iscru, Contribuţii privind învăţământul la sate în Ţara Românească până la jumătatea secolului al XIX-lea, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975; Spiridon Cristocea, Ştefan Trâmbaciu, Aspecte ale învăţământului public sătesc în fostul judeţ Muscel între anii 1857-1864, în „Studii şi comunicări”, Muzeul Câmpulung, 1981, pag. 101-200; Gh. Pârnuţă, Violeta Bărboi, Învăţământul şi cultura în fostele judeţe istorice Argeş şi Muscel, vol. I (sec.XIII – 1864), Ed. Hardiscom, Piteşti, 1996; Gh. Pârnuţă, Ştefan Trâmbaciu – Mărturii şi documente şcolare muscelene 1215-1918, Ed. Semne, Bucureşti, 1997. 34 Acest local avea 5 săli săli de clasă şi cancelarie; îl găsim până în 1903, când se construieşte alt local – şcoala de băieţi (Elisei Avram, Luca I. Ionescu, G. Boşcănici, M. Mitulesc, op. cit., p. 59). 35 Ibidem, p. 57. 36 În 1875 se spunea, în loc de clasă, diviziune sau despărţire.

186

Sibiu în 1836 (purta titlul Mentor sau abecedar pentru folosul tinerilor care se îndeletnicesc cu învăţătura)37. 2. După 45 de ani de învăţământ, urmează perioada consolidării (1883-1918). Popa Niţă făcuse din traiul în Domneşti o poveste plină de moralitate şi înţelepciune. Acum vine la şcoala sătească un grup de tineri bine educaţi la şcolile normale şi la seminarii. Între aceşti tineri38, doi erau chiar copiii lui Popa Niţă, prezumpţie că doctrina care hrănise generaţia veche, a străpuns adânc inima şi mintea noilor conducători ai comunei. Învăţătorul Luca Paul pune bazele cooperaţiei în Domneşti, înfiinţând banca populară Înfrăţirea şi preconizează foloasele întovărăşirilor agricole pentru ţărani, motivând că numai astfel se poate scăpa de sărăcie. Moise Moisescu demisionează din învăţământ, ajunge deputat independent al ţăranilor, apoi senator, cerând drepturi pentru ţărani – vot universal, scutiri de impozite, izlazuri pentru vite etc. Învăţătorii Nicolae Hănescu şi Ion Stăncioiu vor fi prezenţi permanent la realizările sociale din comună şi se vor remarca în corpul didactic al învăţătorilor din judeţ. Grupaţi în jurul lui Luca Paul, învăţătorii din Domneşti şi din comunele vecine pun bazele, în 1887, primei societăţi culturale din regiune, numită Şcoala Nouă, care avea ca scop răspândirea culturii în rândul ţăranilor şi difuzarea de cărţi de la biblioteca societăţii. În 1897, apare primul cerc cultural al învăţătorilor – Râul Doamnei, care va înlocui Şcoala Nouă. Tot din iniţiativa învăţătorilor de aici, în 1896, când se discuta proiectul legii învăţământului primar, se alcătuieşte un memoriu cu revendicările învăţătorilor ce va influenţa pozitiv întocmirea reformei învăţământului. Alte realizări ale învăţătorilor Luca Paul, Nicolae Hănescu şi Ion Stăncioiu sunt: corul religios pe trei voci, înfiinţat în 1890, şcoala de adulţi, o bibliotecă populară pe lângă şcoală, cu 1000 volume. Apoi, un local de şcoală cu patru săli de clasă, sală pentru muzeu şi cancelarie, la inaugurarea căruia, în 1904, participă Spiru Haret, pe atunci ministrul instrucţiunii publice. În 1904, şcoala de tip rural din Domneşti este transformată în şcoală de tip urban, ca în 1914, la 1 decembrie, să ia fiinţă şcoala de fete.39 3. În perioada de după primul război mondial, învăţământul domneştean îşi face un prestigiu prin calitatea actului didactic şi social-cultural. Acum,
37

Gh. Pârnuţă, Ion T. Radu, Ion Lupu, Învăţământul din Muscel în sec. XVII-XIX, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968. 38 Preotul Nicolae Ionescu şi învăţătorul Luca Paul. 39 Primele învăţătoare din Domneşti au fost Maria D. Hera (Ionescu) – directoare şi Maria P. Hianu (Ticulescu)

187

foarte mulţi absolvenţi ai şcolii din Domneşti intră prin concurs la licee, şcoli normale, şcoli profesionale şi de meserii, fapt concretizat prin existenţa în comună a multor intelectuali, în special învăţători. Ca să fim mai realişti în privinţa interesului pentru educarea şcolarului, putem spune că din prima serie de absolvenţi ai şcolii primare de după război, din cei 28 de elevi ai învăţătorului Gheorghe Şuşală, 15 au reuşit la şcolile secundare, majoritatea – la şcoala normală pentru învăţători. Se înfiinţează în această vreme, la şcoală, Muzeul de ştiinţe naturale (păsări, animale împăiate, roci diverse, ierbare etc.); ia fiinţă o pepinieră (I. Grigorescu şi Gh. Petrică), un atelier şcolar de tâmplărie (maistru, Anton Achim), cooperativă şcolară, condusă de elevi (Nicolae Ion40. Vremea anilor 1918-1948 este marcată de o activitate educativă, la cota marilor reguli morale şi tradiţionale româneşti, practicată de o echipă de învăţători şcoliţi la rigoarea exigenţelor reformei învăţământului înfăptuită de acel celebru ministru-intelectual al României, Spiru Haret: Gheorghe Ionescu (preot), Victor Hănescu (1924) Gheorghe N. Şuşală, Ionel I. Grigorescu, Gheorghe If. Petrică, Elisei Avram (1934), Ion N. Bărboiu (1941), Gheorghe Andreiaş (1941), Luca Ionescu (1941), Gheorghe Chirvasiu, Nicolae N. Ionescu, Nicolae Mihalache (profesor, 1944), Ion Răvescu (profesor) la şcoala primară de băieţi iar la şcoala primară de fete: Elena I Stăncioiu (1923), Sofia P. Petrică, Elvira I. Grigorescu, Iustina M. Ionescu, Maria Purnichescu (fostă Şuşelescu). 4. În timpul celui de-al doilea război mondial, au mai funcţionat ca utilizaţi la şcolile din Domneşti, următoarele cadre didactice: Adela Grini, Şuşală I. Elena, Şuşală I. Ion, Silvia V. Stăncioiu, Vasile Stăncioiu, Florea Stanciu, Elisaveta Stanciu41. Anii 1943-1945 au adus la Domneşti personalul Institutului Geografic al Armatei, la insistenţele căruia Ministerul înfiinţează liceul complet, aici, în localul şcolii de fete. Director al acestui liceu avea să fie Lavinia Ionescu-Muscel.42 La începutul anului şcolar 1945-1946 s-au înfiinţat gimnaziile unice, care pregăteau trecerea la şcoala generală de 7 ani. La Domneşti, gimnaziul a început cu un număr de 57 de elevi din comunele limitrofe.43
40 41

Elisei Avram, Luca Ionescu, G. Boşcănici, M. Mitulescu, op. cit., p. 63-64. Ibidem, p. 64. 42 La acest liceu, care s-a desfiinţat după război, au învăţat copiii familiilor aflate dispersate în comunele vecine (Ibidem, pag. 64). 43 Profesorii din anii 1945-1948 au fost: Gh. N. Şuşală, Eliseiu Avram, Gh. Petrică, pr. Gh. Ionescu, dr. Ilie Grigoriu, pr. Ion Radomirescu, Victor Moisescu, Luca I. Ionescu, Gh. Chirvasiu, Elena Gh. Chirvasiu, Alfons Popescu, C. Comăneanu, pr. Grigore Ionescu.

188

5. În urma reformei învăţământului din 1948, gimnaziile unice se desfiinţează şi apar şcolile generale de 7 ani, ca în 1961-1962 să se treacă la realizarea treptată a şcolarităţii obligatorii de 8 ani. Datorită creşterii numărului copiilor, mulţi venind din comunele vecine să înveţe la Şcoala Generală Domneşti, în 1971 vechiului local de şcoală i s-au adăugat încă 4 săli de clasă. Şcoala Generală va funcţiona din 1961 în cadrul liceului, până în 1977, când va deveni unitate şcolară independentă. 6. La 1 septembrie 1961 a luat fiinţă Liceul Teoretic din Domneşti.44 Ca director, Elisei Avram se va ocupa de asigurarea bazei materiale a noii unităţi de învăţământ. Prin urmare, va lua cele 3 săli de clasă de la fosta şcoală de fete din centru, dându-le liceului pentru anul I (clasa a VIII-a). Va lua legătură cu Petre Preda şi Elisabeta Gh. Ardei – proprietarii a două imobile din centrul comunei – cu care va încheia contracte de închiriere pe 5 ani. Localul lui Petre Preda va fi transformat în internat pentru fete, iar cel al Elisabetei Ardei, în internat pentru băieţi (la etaj). Parterul va fi destinat cantinei şi magaziei pentru alimente. În 1963 a început construcţia actualului local al liceului. La stabilirea locului unde să fie amplasat liceul, au fost discuţii contradictorii: unii susţineau să se facă în centrul comunei, pe terenul unde au fost casele lui Luca Paul, alţii pledau pentru locul unde s-a construit ulterior ocolul silvic, iar cei mai mulţi au susţinut ca noua clădire a liceului să se construiască pe terenul actual, pe care era hotărât încă din 1941 să se construiască un grup şcolar care să cuprindă toate şcolile din comună şi o şcoală de agricultură45, aşa cum prevedea testamentul proprietarului moşiei Domneşti, Iancu Negulici. El a lăsat toată moşia, 26 ha, Casei Şcoalelor. Pentru construcţia acestui grup şcolar s-a dat decizia ministerială nr.61075 din 1942 şi dacă n-ar fi venit războiul, s-ar fi construit. Terenul pe care s-a construit liceul – 3 ha – a fost luat de la ferma de stat, căreia i s-a dat în schimb aceeaşi suprafaţă, la Ureanu.46 Localul a fost dat în funcţiune la 1 septembrie 1965, dotarea cu
44

Au fost admişi în anul I (clasa a VIII-a) 47 de elevi, din care 19 domneşteni, restul fiind din comunele vecine. Comisia de examinare a fost formată din Eliseiu Avram – preşedinte, Elisabeta Rădulescu – profesor de limba română la Curtea de Argeş, Gabriela Marinescu – profesor de matematică la Curtea de Argeş (din Acte şi documente, înv. Eliseiu Avram). 45 Iniţiatorul construcţiei grupului şcolar a fost Petre Ionescu-Muscel, ctitorul Domneştiului modern. 46 Elisei Avram şi Ştefan Mudri, fost primar, au mers la şeful fermei, ing. I. Rădulescu pentru a-l convinge să cedeze terenul necesar construcţiei liceului. Întrucât acesta a refuzat, pe motiv că aici ar vrea să amplaseze grajdurile fermei şi alte adăposturi pentru animale, primarul Nicolae Donoiu – primarul de-atunci – şi organele sanitare au intervenit abil, făcându-l pe şeful fermei să cedeze terenul la schimb (din Acte şi documente, înv. Eliseiu Avram).

189

mobilierul necesar, provenit de la Raionul Curtea de Argeş, intrând în atribuţiile destoinicului administrator Victor Hirică. Profesorii din această perioadă erau de primă mână, respectaţi şi consultaţi în orice problemă şcolară, familială sau comunitară. În 1977, Liceul Teoretic din Domneşti devine liceu industrial cu profil mecanic, separându-se de şcoala generală. Septembrie 1990 avea să aducă pe frontispiciul liceului din Domneşti vechea denumire de liceu teoretic şi, odată cu ea, alte cerinţe sociale, conform noilor schimbări, alţi parametri educaţionali, dar aceeaşi morală tradiţională românească. Tradiţia liceului a biruit şi valorile educaţionale promovate s-au sedimentat, reînflorind în noile generaţii alterate, uneori, de fiorii tranziţiei spre democraţie. 7. Pe lângă şcoala generală, grădiniţă, liceu, iată că în anul 1982, ia fiinţă în comună o şcoală profesională necesară acestei zone cu pronunţat profil forestier, mai ales că în sat exista o fabrică de cherestea. Înainte de aceasta, a funcţionat aici, din 1965, un Centru de calificare a muncitorilor forestieri în meseriile: fasonator mecanic, operator la fabricarea cherestelei, funicularist, tractorist forestier, mecanic utilaje terasiere şi ifronist. În 1999 această şcoală este absorbită de liceu şi se naşte astfel Grupul Şcolar Domneşti. Ce-am putea să mai spunem la sfârşitul acestor rânduri? Ferice de satul care are asemenea dascăli!

190

SITUAŢIA ÎNVĂŢĂTORILOR „DE LIMBĂ TURCĂ” DIN JUDEŢUL CONSTANŢA, ÎN LUMINA DOCUMENTELOR ARHIVISTICE (1940)
Stoica LASCU

Abstract: The situation of „Turkish language” teachers from
Constanţa district existing in archives documents(1940) Turkish language teachers – particularly within the general state schools from Romania (Constanţa district) – between the periods of two world wars, they had been absolvent of Muslim Seminar from Dobrogea, without exception. This forum was seen by the seminarians as “forming the most indicated and competent about discerning Muslim from Dobrogea problems”. In the 1940, M.H. Fazâl a well known intellectual from Dobrogea, Muslim with tartar ethic origin, has written in a daily newspaper from Constanţa: “Today, thanks to the Romanian large generosity and admirable state politics, Muslims from Dobrogea have over 40 intellectuals, lawyers, engineers, judges, superior public functionaries, all these had graduated Romanian schools. There are over 80 students and pupils in the universities, high-schools and other schools from the country where these Muslims sons teach for free and they study for their rising cultural level of the population”. In material is presented the situation from the year 1940, of the Turkish language teachers from Constanţa (they are 38 teachers), existing in some novelty archives documents. Keywords: Dobrogea, Turkish language teachers, Muslim Seminar, tartar, cultural level Învăţătorii de „limba turcă” – respectiv în cadrul şcolilor primare de stat – erau, aproape fără excepţii, în perioada interbelică1, absolvenţi ai

Conferenţiar univ. dr., Universitatea „Ovidius”, Constanţa, preşedinte al Filialei Constanţa a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România 1 Pentru perioada de până la Primul Război Mondial, nu s-au păstrat, în general, la Direcţia Judeţeană Constanţa a Arhivelor Naţionale, fonduri referitoare la învăţământ; nici presa vremii nu acordă, la rândul ei, decât sporadic atenţie problematicii „învăţătorilor de limbă turcă”. Mai multe mărturii sunt referitoare la Seminarul Musulman de la Medgidia – dar problematica acestuia nu face, prioritar, obiectul studiului documentar de faţă.

191

Seminarului Musulman din Dobrogea. Acesta era socotit, de către seminarişti, ca „formând forul cel mai indicat şi competent cu deslegarea chestiunilor musulmane din Dobrogea” – aşa cum se arată într-un memoriu al conducerii Asociaţiunei Absolvenţilor Seminarului Musulman (datat 28 februarie 1938), adresat prefectului jud. Constanţa2. În anul 1940, un cunoscut intelectual dobrogean, musulman (de etnie tătară) scria într-un cotidian constănţean: „Astăzi, datorită largei generozităţi şi minunatei politici de stat a românilor, musulmanii din Dobrogea au peste 40 de intelectuali, avocaţi, ingineri, judecători, funcţionari superiori, toţi ieşiţi din şcolile româneşti. Sunt peste 80 de studenţi şi elevi la universităţi, licee şi alte şcoli din ţară, unde aceşti fii de musulmani învaţă în mod gratuit şi se pregătesc pentru ridicarea nivelului cultural al populaţiunei lor”3. În toamna anului 1940, organul şcolar regional („Ţinutul Marea”) al Ministerului Educaţiunii Naţionale trimite Inspectoratului Şcolar Judeţean Constanţa adresa nr. 19.197/1940, cu data de 14.XI.1940, prin care se aprobă „completarea posturilor de limba turcă” în judeţ, iar persoanele în cauză „se numesc învăţători de limba turcă în comunele” respective. Documentul este următorul4: ROMÂNIA MINISTERUL EDUCAŢIUNII NAŢIONALE

INSPECTORATUL ŞCOLAR AL ŢINUTULUI MAREA
REŞEDINŢA CONSTANŢA Inspectoratului şcolar judeţean Constanţa

Data 14.XI.1940

Avem onoare a vă aduce la cunoştinţă că aprobăm propunerea Dvs. pentru completarea posturilor de limba turcă din judeţul Constanţa. Persoanele trecute în alăturatul tablou, se numesc învăţători de limba turcă în comunele trecute în dreptul fiecăruia.
2

Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Constanţa. Fond Prefectura jud. Constanţa, dos. 18/1938, f. 165. 3 M.H. Fazâl, România şi învăţământul turcesc din Dobrogea, în „Dobrogea jună”, XXXVI, nr. 18, 23 februarie 1940, p. 1. 4 Direcţia Judeţeană Constanţa a Arhivelor Naţionale. Fond Inspectoratul Şcolar al Judeţului Constanţa, dos. 15/1940, f. 1.

192

Odată cu tabloul de numiri vă restituim toate cererile pentru a fi păstrate la Dvs. Întrucât aţi propus să se facă numiri în localităţi fără un număr apreciabil de elevi şi cei numiţi urmează să fie trecuţi în altă parte cu post cu tot, veţi face urgent propuneri. Binevoiţi a comunica celor în drept urmând ca învăţătorii suplinitori numiţi să fie plătiţi dela data prezentării la post. p. INSPECTOR GENERAL ŞEF Georgescu Mircea (ss) (ştampilă) Şeful Secţiei, Hriţiu Petre (ss)

Din cercetarea conţinutului cererilor respective5, coroborate şi cu alte informaţii, rezultă următoarea imagine a situaţiei învăţătorilor (suplinitori) – ordonaţi, în studiul documentar de faţă, alfabetic – constănţeni de limba turcă, pentru anul şcolar 1940/1941: 1. Mujdaba ABDURRAHMAN, refugiat din Dobrogea de Sud, „fost muftiu al jud. Caliacra”, solicită suplinire în com. Independenţa, „deoarece sunt nevoiaş, având şease copiii”6: DOMNULE INSPECTOR, Subsemnatul Mujdaba Abdurrahman, preot musulman refugiat din jud. Caliacra, fost muftiu al jud. Caliacra, domiciliat actualmente în com. Independenţa, jud. Constanţa, cu onoare vă supun următoarele: În urma emigrării în Turcia a D-lui Aşim Isleam Nebi, învăţător de limbă turcă pe lângă şcoala primară din com. Independenţa, jud. Constanţa, acest post a rămas vacant. Vă rog să binevoiţi a dispune numirea subsemnatului în acel post, deoarece sunt nevoiaş, având şease copii, iar puţinul meu avut fiind rămas în Cadrilaterul cedat şi nu am nici un fel de salariu. Cu respect, (ss) Mujdaba Abduraman DOMNIEI-SALE DOMNULUI INSPECTOR ŞCOLAR AL JUDEŢULUI CONSTANŢA
5 6

Loc. cit. (dosarul conţine 130 file), passim. Loc. cit., f. 46. Cererea, dactilografiată, nu este datată; este înregistrată la instituţia destinatară la 13 noiembrie 1940.

193

2. Iunus ABDUL-REŞID. Absolvent al Seminarului Musulman din Medgidia; învăţător de limbă turcă din 1925; în anul şcolar 1939/1940 a fost suplinitor la Şcoala Primară nr. 1 din Medgidia. 3. Tenfic I. ABDULAH. Absolvent al Seminarului în anul 1933; ofiţer în rezervă („concentrat” de un an), doreşte continuarea suplinirii la Şcoala Primară din satul Grănicerul. 4. Nurat Iusuf ABIBULA. Absolvent al Seminarului în anul 1929; solicită prelungirea suplinirii la Şcoala Primară Mixtă din com. Voevodul Mihai „şi pentru anul şcolar 1940/1941”. 5. Tevfuk Z. ABLETZI. Absolvent al Seminarului în anul 1930, doreşte suplinire „pentru anul şcolar 1940-1941 tot în această comună (Topraisar – n.n.). 6. Rasim ACTEM. Absolvent al Seminarului în anul 1928 (media 8,84), doreşte suplinire la Şcoala Primară din satul Lungeni (com. Mereni); specifică faptul că este „înscris pentru inspecţia specială pentru a fi definitivat în învăţământul primar”. 7. Ferat H. ALI. Scrie în solicitarea sa că este „învăţător de limbă turcă din satul Şiriu, comuna Horia”, şi doreşte ca „şi anul acesta /să fiu/ tot la postul de limbă turcă pe lângă şcoala din sus zisul sat”. 8. Mustafa ALI (cu domiciliul în com. Tudor Vladimirescu). Absolvent a 6 clase la Seminarul Musulman din Silistra, „şi fost învăţător de limba turcă în postul de limba turcă depe lângă şcoala primară din comuna Tudor Vladimirescu, judeţul Constanţa în anii 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1935, 1936, 1937, 1938, 1939, 1940” – solicită prelungirea suplinirii. 9. Hatauba AMET. Doreşte continuarea suplinirii la Şcoala primară din satul Cadiul (com. Tudor Vladimirescu), „unde funcţionează de 10 ani neîntrerupt”. 10. Nasurla AMET (născut la 25 septembrie 1911, în Valu lui Traian), absolvent al Seminarului în 1934 (media generală 6,30); este „fiu de invalid de război”, doreşte să fie suplinitor la Şcoala Primară din satul Dulceşti (com. Domniţa Elena). 11. Zeidula APSELAM (născut în 1912, în com. Tatlageac). Absolvent al Seminarului în anul 1933 (media 8,02); doreşte suplinire la Dulceşti, „unde am funcţionat şi anii trecuţi”. 12. Anis Fetisleam AZIS. Absolvent al Seminarului; doreşte să suplineze în satul Lanurile, „unde am funcţionat şi în anii precedenţi”. 13. Salim BEITULA (născut la 20 aprilie 1913; domiciliul în satul Pelinu /com. Amzacea/). Absolvent al Seminarului în anul 1935 (media
194

6,33); doreşte suplinire la Şcoala Primară din Cotu Văii, exprimând „rugămintea de a fi preferat întrucât nu mai am nici o funcţiune plătită de Stat”. 14. Cairula BOŞNAC. Absolvent al Seminarului în anul 1931 (media 6,86); doreşte suplinire tot la Valea Dacilor, „unde am funcţionat timp de nouă ani. Solicit acest post pentru faptul că este satul meu natal unde am familie, părinţi bătrâni şi o mică gospodărie, cărora le potfi un sprijin la nevoie”. 15. Velula BOŞNAC (născut la 28 septembrie 1911). Absolvent al Seminarului în anul 1935 (media 8,06); doreşte suplinire la Ciocârlia de Sus, „unde am funcţionat patru ani efectiv, cu postul de limbă turcă detaşată dela şcoala din comuna Ovidiu”. 16. Halil CADÂR. Absolvent al Seminarului în anul 1915; este din oraşul Techirghiol; doreşte suplinire la Şcoala Primară din acest oraş, având şi calitatea de hatip7, Domnule Inspector, Subsemnatul Halil Cadâr din oraşul Techirghiol, jud. Constanţa, absolvent al Sem. Musulman cu diplomă de capacitate No. 23/1915, cu onoare vă rog să binevoiţi a dispune să fiu numit şi anul acesta, ca şi anii precedenţi, învăţător suplinitor de limba turcă în postul vacant depe lângă şcoala primară din oraşul Techirghiol, ca unul care am funcţionat timp de mai mulţi ani, urmând să fiu titularizat conform ultimelor dispoziţiuni ale Ministerului Educaţiei Naţionale din anul trecut, pentru învăţătorii de limba turcă din Dobrogea. Munca şi activitatea mea şcolară şi extraşcolară se poate constata prin aceia că iau parte activă, în mod sincer (subl.n.), la toate manifestările naţionale şi culturale româneşti. Cunoscute şi apreciate fiind serviciile şi sentimentele mele curate, de organele competente, am fost decorat prin Înaltul Decret Regal cu „Ordinul Coroana României în gradul de Cavaler” şi cu „Răsplata muncii pentru construcţiuni şcolare cl. I”. Deaceia, Domnule Inspector, vă rog cu tot respectul să binevoiţi a lua în consideraţiune această cerere, ca să-mi reiau postul de limba turcă dela şcoala Techirghiol, mai ales că locuesc aci, am casă proprie, sunt hatip al
7

Loc. cit., f. 18 f/v. Cererea nu este datată; la Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa este înregistrată în ziua de 31 august 1940.

195

geamiei, având cinci copii mici, cel mai mare elev în cl. a IV-a la Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti; odată cu această numire, voi putea continua şi mai departe, cu acelaş având alături cu toate organele şcolare şi publice, la munca sortită să schimbe faţa satelor şi oraşelor noastre. Primiţi, vă rog Domnule Inspector, asigurarea deosebitelor mele consideraţiuni. Hatip, (ss) H. Cadâr Domniei Sale Domnului Inspector şcolar al judeţului Constanţa 17. Ibrahim CADRI. Este refugiat, din jud. Durostor, „ca învăţător suplinitor de limbă turcă la Medgidia în locul Zahit M. Boztuna, dânsul fiind şi (sic!) controlul învăţământului lb. turca” din jud. Constanţa. 18. Iusuf DUAGI. Absolvent al Seminarului în anul 1931; a fost, după absolvire, învăţător de limba turcă la şcoala din Biruinţa; în perioada 19 decembrie 1937-10 ianuarie 1938 a fost numit – pe motive politice, se pare – învăţător la şcoala din Moşneni, la Biruinţa revenind din 15 februarie 1938; în anul şcolar 1938/1939 va suplini la Moşneni (era, aici, şi hatip la Geamie), suplinire solicitată şi în toamna anului 1940; este înscris, în 1940, şi la inspecţia specială. Într-o suplică (dactilografiată), deficitară sub raport stilistic, nedatată – înregistrată la Prefectura jud. Constanţa la 12 martie 1938 –, acest învăţător îşi expune doleanţele8, ce capătă, câteva zile mai târziu, un răspuns şi circumstanţiază mai exact chestiunea reclamată9:
8 9

Loc. cit., f. 120. Răspunsul în cauză este următorul:

DOMNULE PREFECT, La adresa Dvs. Nr. 3553/938, avem onoarea a vă comunica următoarele: 1.-Învăţătorul de l. turcă suplinitor, Iusuf Duagi, a fost numit la data de 15 Octombrie 1937, potrivit dispoziţiunilor Onor. Minister al Educ. Naţionale, la şcoala din comuna Biruinţa; la această şcoală a funcţionat şi în anii anteriori.2.-În intervalul de la 19 Decembrie 1937 la 10 Ianuarie 1938, a fost numit la şcoala din comuna Moşneni.3.-Pe baza deciziei Onor. M.E.N. nr. 25555 din 15 Februarie 1938, a trecut la postul în care a funcţionat.-

196

DOMNULE P R E F E C T, Subsemnatul IUSUF DUAGI, absolvent al Seminarului Musulman din Medgedia, mă văd astăzi înlocuit dela postul meu de învăţător suplinitor de limba turcă depe lângă Şcoala Primară din comuna Moşneni Jud. Constanţa, de către un analfabet Idris Calivet care nu are nici o clasă de seminar şi care în baza cărui drept nuştiu a fost numit în locul meu, iar eu am fost mutat, din ce cauză sunt condamnat că sunt numit în alte sate şi sunt pus pe drumuri pe când el cu nici un drept să stea acasă în postul care mi se cuvine.Pentru ca legea să nu sufere şi eu să nu fiu lezat, în drepturile mele, după ce am muncit pe băncile şcoalei timp de 13 ani, cu cel mai profund respect vă rog să binevoiţi a dispune ca să fiu lăsat la postul meu din comuna Moşneni, iar Idris Calivet să fie scos din învăţământ ca unul ce nu are nici o clasă de seminar pe când alţii absolvenţi ai seminarului mor de foame, îngroşind rândurile somerilor intelectuali.Vă mai rog a mai interveni locului în drept ca noi acei cari am muncit si cheltuit, părinţii noştri ştie cum, să ni se dea dreptul la care avem. Cazul
4.-Învăţătorul suplinitor de l. turcă, Idris Calivet, care a fost numit la începutul acestui an şcolar la Moşneni, tot pe baza deciziei mai sus menţionată, şi-a reluat postul.5.-Învăţătorul Idris Calivet a funcţionat în comuna Moşneni în următorii ani: 1920, 1925, 1927, 1928, 1929, 1930 şi 1931; în anul 1931 a fost numit pe baza examenului depus la revizoratul şcolar chemat cu ord. Nr. 4990 din 4 Septembrie 1931.După această dată a mai funcţionat în anii 1934, 1935, 1936 şi 1937/1938.6.-Învăţătorii de l.turcă, chiar dacă sunt absolvenţi ai seminarului musulman dela Medgidia, sunt suplinitori şi trebue să facă cereri de numire în fiecare an. Învăţătorul în cauză va face cerere la epoca legală – decizia Onor. Minister nu cere a se face revizuirea numirilor.7.-Această situaţie s’a comunicat şi învăţătorului suplinitor de l. turcă, Iusuf Duagi, care a înaintat revizoratului şcolar o întâmpinare.REVIZOR ŞCOLAR, (ss) N. Perţache DOMNULUI PREFECT AL JUDEŢULUI CONSTANŢA Răspunsul respectiv (datat 22 martie 1938) este adresat, cum se vede, prefectului jud. Constanţa; rezoluţia (ss Indescifrabil) aduce un spor de lămurire: Se va comunica reclamantului că întrucât la data de 15 Octombrie 1938 a fost numit la şcoala din Biruinţa, de unde graţie unor anumite cauze asupra cărora nu insistăm (subl.n) (ele trebuie puse, credem, în legătură cu schimbarea guvernului, din decembrie 1937 – n.n.) a fost trecut pe timpul de la 19 Dec. 937-10 Ianuarie 1938 la şcoala din Moşneni, în mod legal a fost retrecut la vechiul post, în conf. cu Decizia M. Educ. naţionale nº25.555/938. Învăţătorul Idris Calivet, pentru acelaşi motiv funcţionează la postul din Com. Moşneni.

197

nostru al tuturora se poate aduce fie prin D-vs., fie prin asociaţia noastră la cunoştinţa Onor Minister al Educaţiei Naţionale, până atunci în aşteptarea răspunsului D-vs., vă salut cu tot respectul.(ss) Iusuf Duagi DOMNIEI SALE DOMNULUI PREFECT AL JUDEŢULUI C O N S T A N Ţ A 19. Sadâc DUAGI (născut la 11 martie 1907, la Chiragi). Absolvent al Seminarului în anul 1929 (media 8,77); doreşte suplinire la şcoli din Medgidia sau satul Mireasa, argumentând: „am funcţionat dela anul absolvirii până’n prezent în mod efectiv, în învăţământ, pe lângă diferite şcoli din jud. Constanţa, fiind aprobat şi la Inspecţia Specială”. 20. Cadâr ENAN (născut la 16 decembrie 1916). Absolvent al Seminarului în anul 1939 (media 6,58), „fost învăţător de limba turcă din com. Nisipari”, doreşte suplinire la Şcoala Primară din Miriştea. 21. Mehmet FEHMI. Este unul dintre profesorii cu cea mai mare vechime în învăţământ (din anul 1910), fost profesor de limbă turcă la Liceul de Băieţi din Silistra; solicită suplinire la Şcoala Primară Turcă din Medgidia10: Domnule Inspector General, Subsemnatul Mehmet Fehmi, fost profesor de lb. turcă la Liceul de Băeţi Silistra, actualmente refugiat în or. Constanţa, str. Mercur, no. 1, în jud. Constanţa nefiind post secundar de lb. turcă, cu deosebit respect vă rog să binevoiţi a dispune utilizarea mea, cu salariul dela catedra mea de Profesor, la şcoala Primară Particulară Turcă din oraşul Medgidia, în care şcoală urmează să se utilizeze posturi de lb. turcă din cuprinsul jud. Constanţa, unde sunt copii puţini. Totodată vă fac cunoscut că în cariera de învăţământ am intrat cu începere dela anul 1910 unde am funcţionat până în prezent, iar dela 1911 încoace toţi anii de funcţionare sunt recunoscute de Stat. Cu respect, (ss) M. Fehmi D-niei Sale Domnului Inspector Gral Şcolar al Insp. Regional Constanţa
10

Loc. cit., f. 45. Cererea, olografă, nu este datată; la 4 noiembrie 1940 este aplicată rezoluţia „La dosarul sublinitorilor (sic!) de L. turcă” (ss) Indescifrabil.

198

22. Feizula A. GAFAR (născut în Techirghiol, la 30 septembrie 1908). Absolvent al Seminarului în anul 1929 (media 6,36); doreşte suplinire la Şcola Primară din Agigea, unde a funcţionat din anul1930. 23. Reşat Zulchefil GALIP (născut în mai 1911 la Valu lui Traian). Absolvent al Seminarului din 1933 (media 6,81); doreşte suplinire la Şcoala Primară de aici, „fiindcă am funcţionat în calitate de învăţător între anii 1933-1934-1938, 1938-1939”. 24. Bectemir S. GEAHID (născut la 3 aprilie 1916, în com. Ferdinand I). Absolvent al Seminarului în 1938 (media generală 6,26); doreşte a fi menţinut ca suplinitor la Şcoala Primară din com. Ferdinand I şi în anul şcolar 1940/1941. 25. Nazif A. GEANNACAI (născut în 1913 în localitatea Duiungi). Absolvent al Seminarului (media 8,83); doreşte suplinire la Şcoala primară din Grădina, „unde am funcţionat 6 ani fără întrerupere”; şi al „aşteaptă inspecţia specială cuvenită pentru titularizare în învăţământ”. 26. Fuat R. GEANTEMIR (născut la 10 noiembrie 1914, la Osmancea). Absolvent al Seminarului în anul 1937 (media 7,70); doreşte suplinire în localitatea natală, unde „am funcţionat consecutiv timp de doi ani”. 27. Ecrem HAGI SUNA. Absolvent al Seminarului în anul 1936; doreşte suplinire la Şcoala Primară din Curcani. 28. Regep I. HASAN. Absolvent al Seminarului în anul 1937; doreşte suplinire la Amzacea, unde „am funcţionat trei ani”. 29. Habib HILMI. „Fost învăţător de limbă turcă în Durostor, actualmente refugiat în oraşul Constanţa, str. General Petain No 20 şi fără nici o altă leafă, am onoarea să vă rog să binevoiţi a mă numi ca învăţător la limba turcă la una (sic!) din posturile vacante din judeţul Constanţa”. 30. Suleiman IBRAIM (născut la 6 februarie 1912, la Medgidia). Absolvent al Seminarului în anul 1935 (media 8,11); doreşte continuarea suplinirii, începută în 1935, la Şcoala Primară de Băeţi No. 1 din „Megidia”, explicitând, mai pe larg, motivaţia, de natură familială, a respectivei solicitări11:
11

Loc. cit., f. 96. În septembrie 1942, învăţătorul în cauză solicită prefectului jud. Constanţa a i se „da ieşire la paşaportul meu pentru a putea călători în Turcia”; potrivit referatului şefului Biroului Paşapoarte, datat 1942 Sept. 7, „Paşaportul de emigrare 84982 din 11 August a.c. este în regulă;-se poate aplica viza de eşire din ţară” (Loc. cit. Fond Prefectura jud. Constanţa, dos. 42/1942, f. 139 f/v.).

199

Domnule Inspector, Subsemnatul, Suleiman Ibraim, domiciliat în com. Megidia jud. Constanţa, str. Dumbrava Roşie, Nº. 10 şi absolvent al Seminarului Musulman din Megidia, seria 1935, solicit unul din posturile vacante de limba turcă de pe lângă şcoala primară de băeţi Nº 1 din Megidia, menţionând că am mai funcţionat în această şcoală şi în anii şcolari: 19351936, 1936-1937, 1937-1938, 1938-1939. Iar în anul şcolar 1939-1940, cu toate că am făcut datoria de învăţător în mod conştiincios şi fiind un colaborator al colegilor luând parte la orice manifestare extra şcolară ca şezători, serbări naţionale etc., am fost îndepărtat cu fără nici un motiv din acest post. Rămânând disponibil, am fost nevoit să solicit un post de l. turcă din jud. Tulcea, oraşul Măcin, departe de părinţii bătrâni al cărui singur fiu sunt, unde am şi funcţionat în acest an şcolar. Solicit acest post din următoarele motive: 1. Părinţii neavând avere şi fiind bătrâni au absolută nevoie de spijinul meu material, precum şi moral. 2. Lăsăm la voia soartei o familie lipsită de alt sprijin şi funcţionând în alte localităţi decât la Megidia, este o eroare (sic!) inadmisibilă. Pentru aceste motive, am onoarea a face un apel călduros la conştiinţa Domniei Voastre să interveniţi locului în drept pentru aprobare. 1 August 1940 Cu profund respect, (ss) S. Ibraim

Domniei Sale Domnului Inspector şcolar al jud. Constanţa

În susţinerea argumentaţiei sale, petiţionarul anexează şi următorul document, emis de Primăria urbei Medgidia12

12

Loc. cit. Fond Inspectoratul Şcolar al Judeţului Constanţa, dos. 15/1940, f. 97.

200

Primăria Medgidia Jud. Constanţa No. 3291 1940 Luna august Ziua 8

CERTIFICAT
Noi, Primarul oraşului Medgidia din judeţul ConstanţaÎn urma cererii înregistrată la Nr. 3291/940 şi pe baza referinţelor date de către Percepţia MedgidiaCERTIFICĂM Că dl. Suleiman Ibraim Saledin, cu domiciliul stabil în acest oraş, are sub a sa îngrijire pe părinţii săi bătrâni, şi că tatăl său Ibraim Saledin, în afară de casa de locuit situată în acest oraş pe strada Dumbrava Roşie, nr. 10, nu mai posedă altă avere producătoare de venitPentru care am eliberat acest certificatPrimar, (ştampilă) (ss) Indescifrabil Secretar, (ss) Indescifrabil 31. Nasibula ILIAS (născut la 7 aprilie 1918, la Biulbiul). Absolvent al Seminarului în anul 1940 (media 7,75); „solicit acest post (la Ciocârlia de Sus – n.n.) întrucât în această comună am casă şi averea rămasă în urma defunctului meu bunic Bari Hagi Iaia având sub îngrijirea mea şi pe bătrâna mea bunică”. 32. Chiazim Seit ISLAM. Absolvent al Seminarului în 1927; din 1928 este suplinitor la şcola din Cobadin. 33. Chemal ISLEAM (domicilat în Hârşova). Solicită a fi „numit ca învăţător de limba Turcă în postul dela şcoala primară (băeţi şi fete) din suszisa comună, unde funcţionez şi în prezent”, cerere avizată de către directorul Şcolii Primare de Băieţi din Hârşova, „fiind un element bun”13. În acelaşi sens, pleda şi preşedintele Comunităţii Musulmane din Hârşova14:
13 14

Loc. cit., f. 80. Loc. cit., f. 81.

201

COMUNITATEA MUSULMANĂ Com. Hârşova Jud. Constanţa No. 28 9 August 1940 DOMNULE INSPECTOR, Cu onoare vă rugăm să binevoiţi a ne mulţumi şi în acest an şcolar 1940-1941, numindu-l ca învăţător de limba Turcă, pe lângă şcoala primară din com. Hârşova, jud. Constanţa, pe D-l Kemal Isleam, D-sa fiind un foarte bun element, foarte activ şi are o purtare exemplară. De trei ani de zile de când funcţionează în această calitate, toţi enoriaşii musulmani au rămas mulţumiţi. Credem că şi D-sa a făcut cerere în acest sens. Preşedintele Comunităţii Musulmane, (ss) Indescifrabil Domniei-Sale Domnului Inspector Şcolar Judeţean Constanţa Constanţa 34. Izet ISMAIL (născut la 6 august 1912, la Mulciova). Absolvent al Seminarului în anul 1934 (media 7,19); doreşte suplinire, „ca Învăţător de limba turcă la una (sic!) din posturile vacante din acest oraş (Medgidia – n.n.)”15. 35. Geafer IUSUF. Absolvent al Seminarului în 1929, doreşte suplinire în com. Nuntaşi, „unde am funcţionat 8 ani de zile, fără întrerupere”16: Domnule Inspector, Subsemnatul Geafer Iusuf, absolvent cu diplomă al Sem. Musulman din Megidia, seria 1929, înv. l. turcă pe lângă şcoala primară din Com. Nuntaşi-jud. Constanţa, până în prezent – cu deosebită stimă vă rog să
15

Loc. cit., f. 106. Cererea este adresată Domniei sale Domnului Inspector şcolar al judeţului Caliacra; este înregistrată la această instituţie la 3 august 1940; cu creionul, sunt inscripţionate 3.8.940 La tablou de supliniri l.t. (ss) Indescifrabil, respectiv Medgidia. 16 Lcc. cit., f. 23. Cererea nu este datată; este înregistrată la instituţia destinatară la 8 august 1940.

202

binevoiţi a dispune numirea mea la postul vacant de limbă turcă de pa lângă şc. prim. din Com. Nuntaşi-Constanţa unde am funcţionat 8 ani fără întrerupere şi mai adaug că sunt trecut pe tabloul învăţătorilor de l. turcă cărora li se va face inspecţia cuvenită pentru titularizarea în învăţământ.Cu stimă, (ss) Geafer Iusuf Nuntaşi 1940 August 6. Domniei Sale Domnului Inspector şcolar al jud. Constanţa

36. Irsmambet IUSUF. aAbsolvent al Seminarului în anul 1927; domiciliat în satul Aidânbei (com. Prisăcani, jud. Caliacra). „unde am funcţionat fără întrerupere dela 1928 până la 1940 inclusiv”, solicită mutarea postului în com. Tătaru, unde sunt „peste 120 copii mahomedani”17: Domnule Inspector, Subsemnatul Irsmambet Iusuf, absolvent al Seminarului Musulman din Medgidia, fost învăţător de limba turcă în satul Aidânbei, jud. Caliacra, refugiat în com. Tătarul, jud. Constanţa Cu onoare vă rog să binevoiţi a dispune mutarea postului de limba turcă din satul Grăniceri, com. Dărăbani din acest judeţ, ca postul II de limba turcă în com. Tătarul, jud. Constanţa, în această comună fiind peste 120 copii mahomedani cu fregvenţi regulaţi18 şi primul post existent fiind cerut de colegul Eşref Z. Amurzac. Cu deosebit respect, (ss) I. Iusuf Domniei-Sale Domnului Inspector şcolar al Judeţului Constanţa
17

Loc. cit., f. 44. Documentul nu este datat; este înregistrat la instituţia destinatară la 11 noiembrie 1940. 18 sic!

203

37. Şefchet IUSUF (născut în anul 1917, în com. Prisăcani, jud. Caliacra). Absolvent al Seminarului în anul 1939 (media 6,91); doreşte suplinire la Şcoala Primară din Topraisar, unde mai fusese în anul şcolar precedent, motivînd, în plus, „unde am şi interes familial”. Cererea sa este însoţită şi de o copie a Diplomei de absolvire a Seminarului19: COPIE MINISTERUL CULTELOR ŞI ARTELOR DIPLOMA de ABSOLVIRE A SEMINARULUI MUSULMAN DIN DOBROGEA Noi Ministru, Secretar de Stat la Departamentul Cultelor şi Artelor, atestăm prin aceasta, că D-l ŞEFCHET IUSUF, născut în comuna Prisăcani, judeţul Caliacra, la anul 1917, luna – (ziua – n.n.) –, terminând cu bună purtare cursurile Seminarului Musulman din Dobrogea /Medgidia/, a susţinut examenul de absolvire în sesiunea din IUNIE 1939, conform art. 14, 15 şi 16 din Regulamentul Seminarului, dobândind media generală 691 /şase 91%/.Drept care i s’a eliberat Diploma de faţă, cu drepturile ce-i conferă Art. 17 şi 18 din Regulament.p. MINISTRU (ss) St. Brădişteanu Director General al Cultelor, (ss) A. Peppa Directorul Seminarului, /ss/ Mircea Dragomirescu Absolvent, (ss) Şefchet Iusuf No. 63 Bucureşti, Astă-zi 1/7/1939.__________________________ România Muftiatul judeţului Constanţa Prezenta copie este conform cu originalul prezentat nouă M U F T I U, ştampilă; timbru fiscal; (ss) M. Ahmed
19

Loc. cit., f. 92.

204

38. Ecrem MAMUT. Solicită continuarea suplinirii la Şcoala Primară Mixtă din Ciocârlia de Jos: „pentru că am funcţionat din anul şcolar 1936-37 până în prezent, având familie şi mamă bătrână, văduvă de război”. 39. Abdulaziz MEGID (din satul Brebeni). Absolvent al Seminarului în 1920 (media 6,78); cadiu în comuna Tudor Vladimirescu; doreşte suplinirea, „prin faptul că am interese personale în acel sat, fiind numit şi în clerul Musulman de la acea geamie”. 40. Ali Seit MEMET. Absolvent al Seminarului în 1933 (media 7,22); fost învăţător la Şcoala Primară nr. 1 de Băieţi din Medgidia, doreşte suplinire în satul Abrud. 41. Amet MEMET. Absolvent al Seminarului în anul 1923; doreşte suplinire la Şcoala Primară din oraşul Cernavodă, unde a funcţionat „încă din 1934”. 42. Sait H. MEMET (născut în 1911, la Mulciova). Absolvent al Seminarului în anul 1935 (media 7,61); doreşte suplinire aici, „unde am funcţionat fără întrerupere de la data de 1 septembrie 1933”. 43. Ilias M. MENSEIT (cu domiciliul în com. Domniţa Elena). Absolvent al Seminarului în anul 1936; solicită suplinire în localitatea natală20: Domnule Inspector, Subsemnatul Ilias M. Menseit, absolvent al Sem. Musulman din Medgidia, seria 1936, încorporat vol. cu Ctg. 1940 liberat la data de 1 XI 940, urmează a mă fi încadrat în rândurile of. de rezervă, cu domiciliul în com. Domniţa-Elena, jud. Constanţa, cu onoare vă rog să bine voiţi a mă numi în postul de l. Turcă depe lângă şcoala primară din satul Dulceşti, com. Domniţa-Elena. Tr. Leg şi Căpitanul21 (ss) Ilias M. Menseit Domniei Sale Domnului Insp. sc. al jud. Constanţa

20

Loc. cit., f. 42. Solicitarea nu este datată; este înregistrată la Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa la 10 noiembrie 1940; formula din final nu apare decât pe această cerere. 21 sic!

205

44. Rifat MITAT. Absolvent al Seminarului în anul 1913; solicită suplinire la Şcoala Primară din com. Cotu Văii; aşteaptă inspecţia specială. 45. Enan Curt MOLA (născut la 15 martie 1896, la Mulciova). Absolvent al Seminarului în anul 1921 (media 7,33); doreşte suplinire la Şcoala Primară din Abrud, „unde am funcţionat 12 ani de zile, şi fiind cu greutăţi familiale cu trei copii”. 46. Fetisleam MURAT (din com. Cotu Văii). Absolvent al Seminarului în anul 1931; este înscris pentru inspecţia specială şi solicită „şi pentru anuş şcolar 1940-1941” suplinire în localitatea natală. 47. Cadri I. MURATCEA (născut la Negru Vodă, la 27 august 1913). Absolvent al Seminarului în anul 1935 (media 6,47); doreşte suplinire în satul Vârtop, „care din lipsă de copii este trecut la şcoala primară din comuna Negru Vodă”. În fapt, postul va funcţiona la Şcoala Primară din Negru Vodă, aşa cum rezultă din motivarea conducerii Comunităţii Musulmane din CaraOmer (numele vechi al localităţii este în continuare inscripţionat, şi în anul 1940, pe ştampila respectivă)22: DOMNULE INSPECTOR, Noi, Comunitatea Musulmană din comuna Negru-Vodă, judeţul Constanţa, cu onoare venim a vă aduce la cunoştinţă următoarele: În localitate având un număr suficient de copii musulmani, care urmează cursurile primare dar până în anule precedent ne fiind prevăzut un post de limba turcă, copii noştri rămân în suferinţă, deşi avem local propriu de şcoală cu tot mobilierul necesar, local higienic, luminos şi călduros. Din fericire această eroare a fost îndreptăţită. La raportul Dvs. No. 9726/939, Inspectoratul general al Ţinutului Marea, a aprobat cu ordinul No. 17907/939, numirea D-lui Cadri I. Muratcea, absolvent al Seminarului Musulman din Medgidia, ca învăţător de limba turcă în Postul din Satul Vârtop, care din lipsă de populaţie, este trecut la şcoala primară din Comuna Negru-Vodă, judeţul Constanţa. Locuitorii noştri musulmani, fiind o populaţie săracă nu-şi poate plăti întreţinerea învăţătorului, deaceia ca şi în trecut, vă rugăm să bine voiţi a ne aproba şi de data aceasta utilizarea postului de limba turcă din Vârtop,
22

Loc. cit., f. 89. Documentul, dactilografiat, nu este datat; este primit la Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa la 15 august 1940.

206

unde sunt numai 18 copii înscrişi (după raportul şcoalei primare Vârtop către Onor. Inspectoratul Judeţean Constanţa), pe lângă şcoala primară din Comuna Negru-Vodă unde sunt 47 copii care urmează regulat cursurile primare. Mulţumindu-vă Domnule Inspector vă rugăm să bine voiţi a primi încredinţarea deosebitului nostru respect. Sănătate! PREŞEDINTE (ss) C. Cageacai SECRETAR, (ss) R. Penfie /?/

D-SALE DOMNULUI INSPECTOR ŞCOLAR AL JUDEŢULUI CONSTANŢA 48. Aşim Isleam NEBY. Absolvent al Seminarului în anul 1931; doreşte suplinire „la postul de limba turcă, pe lângă şcoala primară din comuna Independenţa sau satul Asgilar”. 49. Ramazan NURAT. Absolvent al Seminarului în anul 1928; este hoge la Geamia din Hârşova şi solicită suplinire la Şcoala Primară de Stat din Hârşova, argumentând: „Subsemnatul a mai funcţionat ca învăţător de limba turcă la şcoala primară din Isaccea jud. Tulcea în anii 1929-1930-1931 şi 1932”. 50. Amdi OMER. Imam la Geamia din com. Dobromir Vale; solicită a se „înfiinţa un post de limba turcă pe lângă şcoala primară din com. Dobromir Vale şi a mă numi ca învăţător de limba turcă în care sunt peste 40 de copii enoriaşi musulmani”. 51. Şefchet OMER (născut la 22 martie 1914). Absolvent al Seminarului în anul 1937 (media 6,61); doreşte suplinire la Siliştea, unde „Am funcţionat trei ani în acest post”. 52. Eşref Z. OMURZAC (născut în octombrie 1915, în com. Comana). Absolvent al Seminarului în anul 1937 (media 7,61); doreşte suplinire com. Tătarul, „unde am funcţionat şi în anul trecut”; este „pentru al 4-lea an în învăţământ” şi mai aduce argumentul, în motivarea cererii, că „Am doi fraţi minori şi o mamă bătrână”. 53. Seit Veli OSMAN (născut în iulie 1905, în com. Tatlageac). Absolvent al Seminarului în anul 1927 (media 7,80); „reînnoi numirea mea tot la postul de limbă turcă din sus zisa comuna (Pecineaga – n.n.).
207

54. Musinu REŞID. Fost suplinitor în satul Hagieni, solicită continuarea suplinirii tot aici, „întrucât am 8 ani de funcţionare în învăţământ, am depus actele pentru titularizare în vederea inspecţiei speciale”. 55. Nuri ROMAN (născut în anul 1911, la Osmancea). Absolvent al Seminarului în anul 1936 (media 7,35); doreşte suplinire în satul natal, „unde am interese familiare. În caz contrar de nu se poate aproba numirea la şcoala primară din Osmancea, vă rog să bine voiţi a se dispune a fi numit la şcoala Primară din satul Miriştea, comuna Amzacea, unde am funcţionat şi în anul şcolar 1939/1940)”. 56. Refic SETTAR. Absolvent al Seminarului în 1928; doreşte continuarea suplinirii în satul Valea Seacă (com. Valu lui Traian). 57. Nazim SULEIMAN (născut în satul Petroşani, la 3 februarie 1915). Absolvent al Seminarului (media 7,90); doreşte suplinire în satul Vânători (com. Pecineaga), „unde am funcţionat ca învăţător de limbă turcă şi în anii 19139-1940 şi nu am alte ocupaţiuni salariat de către Stat, judeţ sau comună”. Solicitarea sa este susţinută 18 cetăţeni din satul Vânători23: Domnule Inspector, Subsemnaţii locuitori din satul Vânători, Comuna Pecineaga, plasa Mangalia, jud. Constanţa, cu respect vă rugăm să binevoiţi a dispune ca Dl. Nazim Suleiman, învăţător de l. turcă la satul Vânători, unde a funcţionat în anii 1939/40, în calitate de învăţător de l. turcă, să rămână în acelaş post şi în anii 1940/41, fiind un element foarte activ în funcţiunea ce ocupă fără nici un fel de viciu. Sănătate. (ss) /18 persoane/ Memet Mujdaba Iusuf Abdula Sadăc Mujdaba Eiup Abdula Achif Mujdaba ş.a. /cu caractere arabe/ D-Sale Domnului Inspector şcolar, jud. Constanţa
23

Loc. cit., f. 22. Documentul nu este datat; la Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa este înregistrat la 8 august 1940; în aceeaşi zi este pusă rezoluţia: Se va avea în vedere la numirile de suplinitori de L. Turcă pe 1940-1941. Insp. şc. (ss) (Indescifrabil).

208

58. Achif Duagi VUATAGEN. Absolvent al Seminarului în anul 1927 (dar, nota bene, nu a terminat decât cele patru clase – media 7,35 –, fără a susţine şi examenul de absolvire; de aceea, nu i se eliberează (de către Direcţiunea Seminarului Musulman din Medgidia) decât un Certificat, şi nu o Diplomă de absolvire (eliberată de către Ministerul Cultelor şi al Artelor); „fost învăţător de limbă turcă la şcolile din comunele Vârtop şi Albeşti”, doreşte suplinire în satul Vârtop (com. Chiragi). Certificatul este următorul24: Direcţiunea Seminarului Musulman din Megidia Nº 54 1927 Luna Oct. ziua 8.

Certificat
Subsemnatul, certificăm prin aceasta că tânărul Achif Duagi Vuatgean, fiul D-lui Duagi Vuatgean din com. Chiragi, jud. Constanţa, a terminat cursurile clasei a IVª (a patra) la acest seminar în seziunea Iunie 1927, obţinând media glă la studii 735 şi la purtare „foarte bine”. Director (ss.) C. Arsenescu

24

Loc. cit., f. 95.

209

V. FILE DE VIAŢĂ COTIDIANĂ
EFECTELE PRELUĂRII DOBROGEI SUB ADMINISTRAŢIE ROMÂNEASCĂ ASUPRA VIEŢII POLITICE ŞI COTIDIENE Studiu istoric de impact
Ion BULEI Paul DOMINTE

Abstract: Impact of taking Dobrugea Over by Romanian
Administration on Political and Daily Life Dobrugea came under Romanian Administration in 1878 in some conditions. The Treaty in Berlin gave Romania the territory between Danube and the Black Sea following the border line leading from the east of Silistra to the south of Mangalia. The frontier crossed a land which had no natural demarcation, that is why an European Commision was needed to decide the limits between Romania and the newly created Bulgarian Principate. This led to disconnect caused by decision of Russia to mediate between the two countries, a role Romania did not agree to. The Russian meddling kept in Dobrugea a state of tension and disorganizing and the Romanian state had to use all diplomatic and administrative means to keep the situation under control. With this study the authors endeavoured to identify the impact of this situation on the inhabitants’ daily life taking into consideration the multitude of ethnic and confessional range in the region as well as its location of transit to the territories beyond the Danube. To interpret the events we used mostly archives sources and also a less known document, a report of an Italian commission found in Archives of the Peninsula. Keywords: peace treaty, frontier, Arab-Tabia, smugglers, report of the Italian mission, Bulgarians, Muslims



Profesor universitar dr., Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti Profesor drd., Liceul Teoretic „Decebal”, Constanţa

210

Intrarea Dobrogei în stăpânirea României în anul 1878 nu s-a realizat uşor, în special din cauza Rusiei, deranjată de poziţia de „frondă” a românilor în chestiunea sudului Basarabiei. Pe de altă parte, Imperiul ţarist era interesat să-şi atragă politic proaspătul creat principat al Bulgariei, pilon important în promovarea panslavismului în Balcani, şi eventual, crearea unei situaţii privilegiate în Dobrogea, impunând României obligaţia de a accepta tranzitarea acestui teritoriu de către armatele ruseşti către capul de pod din sudul Dunării. Interferenţa intereselor marilor puteri; raporturile tensionate dintre bulgari şi musulmanii din Dobrogea, mai ales turci; deruta monarhului român, înrudit cu împăratul german, generată de poziţia inflexibilă a cancelarului Bismarck în aplicarea strictă a Tratatului de la Berlin; opoziţia clasei politice româneşti la cedarea Basarabiei şi îndeplinirea clauzelor tratatului..., iată câteva dintre elementele care au făcut din preluarea Dobrogei o problemă dificil de rezolvat1. După izbucnirea răscoalelor antiotomane din Balcani din anii 18751876, iminenţa intervenţiei ruseşti în favoarea răsculaţilor creştini a determinat Poarta să organizeze militar Dobrogea, dar şi să încerce a convinge populaţia creştină din Silistra, Constanţa şi Medgidia în legătură cu bunele intenţii turceşti privind un program de reforme în regiune2. Lipsa de reacţie a localnicilor i-a determinat pe otomani să dea ordinul de retragere a populaţiei musulmane la sud de Valul lui Traian, dar şi pe acela de a pustii teritoriul din calea ruşilor, în cazul unei invazii. Cel mai mult a avut de suferit populaţia bulgară, considerată răsculată, datorită
1

Vezi pentru detalii în istoriografia italiană: Angelo Tamborra, Europa centro-orientale nei secoli 19-20, Milano, 1971, Fr. Guida, Nascita di uno stato balcanico: La Bulgaria di Alessandro Battenberg nel contesto internazionale, în Francesco Guida, Armando Pitassio, Rita Tolomeo, Nascita di uno stato balcanico. La Bulgaria di Allesandro Battenberg nella corrispondenza diplomatica italiana (1879-1886), Napoli, 1988. Mario Cervi, Indro Montanelli, Due secoli di guerre-Le guerre imperialistiche, Milano, 1982, De Benedetti, La delimitazione della frontiera bulgaro-romena nel 1878-1879 e il generale Orero, Roma, 1913, F. M. Biagini, Momenti di storia balcanica 1878-1914. Aspetti militari, Roma, 1981 i mai ales A. Basciani, La frontiera tra Bulgaria e Romania nel Basso Danubio dalla pace di San Stefano alle guerre balcaniche, 1878-1913 şi cartea aceluia i, Un conflitto balcanico. La contesa fra Bulgaria e Romania in Dobrugea del Sud. 1918-1940, Cosenza, 2001, teza sa de doctorat, cartea cea mai bună despre Dobrogea în anii interbelici scrisă de un istoric străin de zonă. 2 Apelurile otomanilor n-au avut nici un fel de rezonanţă în rândul localnicilor, aceştia rămânând în faţa manifestaţiilor de fidelitate faţă de Poartă la nivelul de „simpli spectatori” – vezi: Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă, I, partea a II-a, p. 551, apud Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998, p. 330.

211

acţiunilor desfăşurate de insurgenţii conaţionali din Peninsula Balcanică3. Izbucnirea războiului ruso-turc în 1877 a schimbat raporturile de forţă în Dobrogea. În iunie 1877 armatele ţariste conduse de Generalul Zimmermann, superioare numeric şi logistic celor otomane, au atacat şi cucerit înălţimile de la Măcin. Turcii s-au repliat spre Babadag, Hârşova şi Tulcea, Constanţa, iar apoi spre Varna pe mare4. Cum era de aşteptat, răzbunările bulgarilor împotriva populaţiei turceşti nu au întârziat să apară, raporturile interetnice în Dobrogea degradându-se. Aceasta explică de ce luarea în stăpânire de către români a acestor teritorii a fost privită, mai ales de către musulmani, cu speranţă, ca o reintrare în normalitate. Mai mulţi români din dreapta Dunării au participat direct sau indirect la ostilităţile desfăşurate împotriva Imperiului otoman. Ei au primit cu mare bucurie veştile victoriilor de pe frontul din Bulgaria şi s-au grăbit să redacteze liste cu subscrieri, pentru a cere unirea cu România, doleanţă discutată în şedinţa Senatului României din 26 noiembrie 1877. Potrivit unor informaţii din cercurile politice de la Bucureşti, o lună mai târziu a circulat o petiţie în rândul românilor, prin care se cerea alipirea Dobrogei la România. Este de înţeles de ce hotărârile păcilor de la San Stefano şi Berlin, care prevedeau cedarea teritoriului dintre Dunăre şi mare României, au trezit în rândul conaţionalilior de aici sentimente de satisfacţie şi bucurie. Într-un mod asemănător fruntaşii celorlalte etnii dobrogene: musulmanii, grecii, armenii, şi evreii (nu însă şi bulgarii) se pronunţau şi ei pentru o unire cu România, protestând împotriva unei eventuale încorporări a litoralului la noul stat bulgar, proaspăt creat în sudul Dunării5. În ciuda reuşitelor pe câmpul de luptă, a contribuţiei la obţinerea victoriei împotriva Imperiului otoman, situaţia politico-militară, socială şi
3

Forţele revoluţionare bulgăreşti includeau voluntari emigraţi din România, Serbia şi Rusia, la care se adăugau nativi de la sudul Dunării, iar printr-o decizie a comandamentului forţelor ruseşti din 20 octombrie 1876, brigadierul Mihail STOLETOV „lider ce dispunea de o solidă pregătire militară” era desemnat comandant al miliţiilor bulgare. Nu doar organizarea dar şi susţinerea logistică a insurgenţilor bulgari s-a realizat de către Rusia, ceea arată fără putinţă de tăgadă intenţiile acesteia de a se amesteca în conflictul dintre Poartă şi răsculaţi încă din toamna lui 1876 – vezi Sevdalina DIMITROVNA, Daniel MONOLOV, Historical and Economic Research of Logistics – class II of the Bulgarian Army from 1877 to 1910, în “The knowledge-based organisation”, The 14-th international conference, vol. I – Military science, Nicolae Bălcescu Land Force Academy Publishing House, Sibiu, 2008, p. 8. 4 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 332-334. 5 Ana Maria DIANA, Cecilia PAŞCA, Reunirea Dobrogei cu România – eveniment major în istoria românilor, în „Analele Dobrogei”, Serie Nouă, an V, nr. 1, Constanţa, 1999, p. 65-66.

212

diplomatică a României la sfârşitul Războiului de Independenţă nu era dătătoare de speranţe. Diplomatic, Rusia trata România aproape ca pe un stat învins, iar jocul complicat al marilor puteri occidentale l-a pus pe domnitorul Carol I în cele mai neaşteptate posturi, creând totodată mari nemulţumiri în rândul factorilor politici de la Bucureşti. Perplexitatea era şi mai mare pentru restul românilor care nu înţelegeau, şi nici nu era de înţeles, cum poate faptul recunoaşterii independenţei de către „Europa” să devină un sacrificiu mai mare decât chiar victoria scump plătită pe câmpul de luptă. După cum se ştie Tratatul de la Berlin a impus României cedarea către Rusia a celor 3 judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, (judeţe pe care tot marile puteri le retrocedaseră Moldovei prin tratatul de pace de la Paris din 1856) şi atribuirea către România a Dobrogei. Retrocedarea acesteia din urmă era stabilită prin articolul 46 al Tratatului de la Berlin, după cum urmează: „Insulele formate de Delta Dunării, precum şi insula Şerpilor, sandgiacul Tulcei, coprindênd districtele (cazac) Chilia, Sulina, Mahmudie, Isaccea, Tulcea, Bababdag, Hârşova, Kiustenge, Medgidie, se vor uni cu România. Principatul mai primeşce apoi ţinutul coprins, la sudul Dobrogei, de uă linie care începe de la Silistra şi se termină la sud de Mangalia, pe Marea Négră. Linia graniţelor se va fixa de comisiunea europénă instituită pentru delimitatrea Bulgariei”6. După cum se poate observa tratatul nu peciza cărei părţi, române sau bulgare, urma să-i revină Silistra7, cetate fortificată în apropierea Dunării, de o mare importanţă strategică pentru ambele ţări, prin poziţia sa faţă de fluviu. Un document descoperit în arhivele italiene, pe care îl vom numi Raportul misiunii italiene8, (cu trimitere la titlul documentului), ne
6

Tratatul de la Berlin şi Dobrogea urmat de protocoalele Congresului, Traducţiunea Ministerului Afacerilor Străine, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1878 apud Valentin CIORBEA (coordonator), Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008, p. 784. 7 De problema viciului de redactare a tratatului precum şi al trasării frontierei de sud din Dobrogea s-a mai ocupat căpitanul comandor Ion Ionescu – vezi: Ion IONESCU (căpitancomandor), Scurtă analiză istorico-juridică privind modul de soluţionare a diferendului de frontieră din sudul Dobrogei, urmare a viciului de formulare a articolului 46 din Tratatul de la Berlin – 1878, în Analele Dobrogei”, Serie Nouă, an IV, nr. 1, Constanţa, 1998 şi idem, Dificultăţile trasării frontierei dunărene între România şi Bulgaria, efect al viciilor de text, redactare şi procedură în urma Tratatului de la Berlin, în Analele Dobrogei”, Serie Nouă, an V, nr. 1, Constanţa, 1999. 8 Stato Maggiore dell'Esercito, Raporto Ufficio Storico, Relazioni Rumeni, S.P. 74/6 (fără filă). Documentul, găsit de Ion Bulei în arhiva Statului Major Italian, nu are file numerotate. Din această cauză vom indica numărul de pagină [în continuare se va citi Raportul misiunii italiene, n.n.]

213

furnizează date interesante referitoare la preluarea Dobrogei de către români, date confirmate şi de unele documente păstrate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, precum cele din fondurile familiale Brătianu sau Fălcoianu. În octombrie 1878 „guvernul român, pentru a face aranjamentele necesare [cedării Dobrogei, n.n.] cu Rusia, a trimis dincolo de Dunăre o comisie militară condusă de şeful Statului Major Român, col. Ştefan Fălcoianu, în care a fost admis şi un italian, cavaler Bertolani, căpitan de marină, fost inspector la Poşta şi telegraful otoman, rezident în Tulcea. Mulţumită d-lui viceconsul din Bucureşti am avut ocazia [scria în mai 1879 col. A. Napi, autorul memoriului, n.n.] să îl cunosc pe d-nul Bertolani de la care am primit mai multe informaţii asupra Dobrogei, chiar şi un fel de raport pe care-l anexez în original. Acesta din urmă constituie DOCUMENTUL A”. Deşi colonelul mai sus citat recunoştea: „Trebuie să subliniez că, termenul şi durata misiunii fiind scurte, n-am putut să fiu prezent în localităţi, deci constatările nu sunt perfecte”9, trebuie remarcat că Raportul transmite informaţii valoroase cu privire la condiţiile „topografice, sanitare, statistice şi industriale despre regiune”10, cât şi despre starea de spirit locală, toate privite, în fond, prin ochii unui străin. Prin studiul de faţă autorii îşi propun o reeditare a situaţiei din Dobrogea, din prisma efectelor pe care le-au avut evenimentele ce au precedat şi succedat preluării provinciei de către autorităţile de la Bucureşti asupra vieţii cotidiene de aici, prin coroborarea datelor revelate de Raportul misiunii italiene cu izvoarele interne din epocă. O primă informaţie pe care ne-o transmite colonelul italian: „Comisia militară română, primită şi ajutată peste tot de autorităţile militare ruse din Dobrogea, a rămas în acea provincie 16-18 zile, perioadă în care a făcut o sumară recunoaştere militară”11. Textul face trimitere la misiunea colonelului Fălcoianu, Şeful Statului Major General amintit, „de a proceda la nisce studii technice şi de a culege observaţiuni asupra Dobrogei, conform cu ordinele ce le aveţi din partea Guvernului” şi, continuă textul „am onórea a ve insciinţa că Excelenţa Sa Domnul General Drenteln a primit inalte ordine de a face ca autorităţile ruse sé vé asigure tóte inlesnirile necesare”. Referitor la conţinutul misiunii, Mihail Kogălniceanu, semnatarul ordinului, ministrul român de externe la acea dată, preciza „Veţi binevoi a esamina mai cu sémă şi a studia în raporturile ce le veţi adresa Guvernului punctele următoare: Situaţiunea geografiei şi etnografică, starea şi posiţiunea fiecăria
9

Ibidem, p. 3-4. Ibidem, p. 2 11 Ibidem, p. 4.
10

214

din populaţiunile regnicole, forma administraţiunii, modul perceperii veniturilor şi a rĕmăşiţelor, instituirea de biurouri vamale pe fruntaria despre Bulgaria, lucrările publice de mai nemerită trebuinţă, şcóle publice de infiinţat, puncturile de trecere între ambele ţermuri ale Dunării, in fine tóte desluşirile necesare pentru desăvîrşita cunóscere a Dobrogei. Avem nevoie de tóte aceste sciri spre a le supune Camerilor la ântâia lor convocare. Domnul Stoianovici, delegat român la Tulcea, este insărcinat de a ve da tot concursul ce ve póte fi de folos prin indelungata cunoscinţă ce o are a localităţilor şi a locuitorilor şi prin relaţiunile de care se bucură”12(sic). Rezultatele misiunii colonelului Fălcoianu care au fost cuprinse într-un raport, dovedesc că „recunoaşterea” nu a fost de loc sumară13 şi este meritul acestui militar de a fi pus la îndemâna autorităţilor române un instrument de lucru eficient, în combaterea vocilor din parlament ce blamau preluarea de către România a unui teritoriu de dincolo de Dunăre14. Interesant este şi faptul că atitudinea „binevoitoare” a autorităţilor ruseşti faţă de comisia de informare a fost iniţial reală15. Lucrurile s-au schimbat după preluarea efectivă a Dobrogei de către Bucureşti, în condiţiile refuzului României de a le acorda un culoar de liberă trecere spre Balcani. Armata rusă procedase la ocuparea şi administrarea Dobrogei începând cu luna iunie a anului 1877, când a demarat ofensiva militară efectivă, înlocuind aici autorităţile otomane. Printr-un decret al ţarului s-au creat 8 regiuni corespunzătoare fostelor sangeacuri otomane16, iar Marele
12

Arhivele Naţionale Istorice Centrale [infra A.N.I.C.], Fond Familia Fălcoianu, dosar nr. 6, f. 1. 13 Istoricii Gheorghe Dumitraşcu şi Lavinia-Dacia Gheorghe au publicat de curând textul integral al celui mai complet raport Fălcoianu (se pare că există patru astfel de variante, după cum ne atenţionează editorii), cel ce se găseşte în copie la Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie din Constanţa, şi care împreună cu anexele existente „într-un număr impresionant” s-ar fi putut constitui împreună „într-o carte” – vezi Gheorghe DUMITRAŞCU, Lavinia-Dacia GHEORGHE, Trei documente privind situaţia Dobrogei la 1878, în Valentin CIORBEA (coordonator), loc. cit, p. 232. 14 Trebuie spus că raportul Fălcoianu este mai exact decât cel al cavalerului Bertolani – ibidem p. 234-250, passim. 15 „În ceea ce priveşte concursul autorităţilor locale atât militare cât şi civile găsesc de datoria mea, Domnule Ministru a vă arăta, chiar de la început, că nu am avut decât să mă felicit de politeţea şi grăbirea cu care mi s-a acordat toate sciinţele şi toate înlesnirile ce am cerut” (sic), sublinia col. Fălcoianu, arătând în continuare că fost chiar însoţit în misiunea sa de către autorităţile ruseşti, fapt pentru care considera necesar ca guvernul să le exprime ruşilor mulţumiri – vezi ibidem, p. 234. 16 La rândul său în Raportul misiunii italiene se menţiona că „Teritoriul Dobrogei era împărţit în districte, adică Tulcea, Babadag, Constanţa, Sulina şi 3 cantoane: Chilia, Isaccea

215

duce Nicolae a numit guvernator pe Beloţercovici, fostul consul ţarist de la Tulcea. Ruşii au organizat administraţia şi regimul fiscal, după cum urmează: comunele erau conduse de Consilii comunale compuse din 12 persoane, a căror listă notabilii aşezării o înaintau guvernatorului. Primarul (numit ciorbagiu, ca şi sub otomani) era desemnat tot de către ruşi, ca şi şefii districtelor şi consilierii acestora. Ciorbagiul înregistra producţia, fixa dijma pentru fiecare familie şi rezolva micile conflicte locale. Ruşii au introdus bancnota şi moneda rusească; în schimb au neglijat căile de transport, canalele Dunării fiind blocate de epavele vaselor otomane, iar linia ferată Constanţa-Cernavodă fiind întreruptă în mai multe locuri17. Starea jalnică a comunicaţiilor din provincie este abordată şi în Raportul misiunii italiene: „În afară de marea arteră care parcurge în lung zona, adică linia de la Isaccea la Babadag şi Medgidia care se îndreaptă spre Silistra şi Bazarcic, celelalte linii de comunicaţii sunt străzi nepracticabile, pline de noroi, mocirloase (s.n.). Numai o singură cale ferată traversează zona, cea din portul Constanţa spre Medgidia şi se termină la Dunăre cu Cernavodă”18. Efectele asupra vieţii cotidiene a localnicilor sunt lesne de înţeles, iar această situaţie probabil că a contribuit la imaginea apocaliptică pe care şi-au format-o unii parlamentari români despre Dobrogea19. Carol I, mult mai realist, aprecia că noua provincie poate avea un viitor strălucit: „Recunoaşterea măririi noastre dincolo de Dunăre trebuie să o acceptăm – deşi aici un partid [conservator, n.ed.] se străduie împotrivă – ca să avem ieşire la Mare, sigura cale pentru a impulsiona comerţul nostru. Aceste noi judeţe au un mare viitor, numai că trebuie să le scoatem din starea jalnică în care le-au lăsat turcii şi trebuiesc construite imediat şosele şi şcoli. Dobrogea are o reputaţie mai proastă decât merită, dar ţara este fertilă
şi Mahmudia. Localităţile mai populate dau numele judeţelor şi districtelor mai sus numite”. Raportul este oarecum ambiguu în legătură cu această împărţire, dovadă că ceva mai sus, în acelaşi document, la aceeaşi pagină sunt menţionate 5 districte: Babadag, Hârşova, Măcin, Constanţa şi Sulina vezi – Raportul misiunii italiene, p. 9. 17 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 344-346. 18 Raportul misiunii italiene, p. 10. 19 Constantin C. GIURESCU, Din istoria nouă a Dobrogei, în Dobrogea patru conferinţe ale Universităţii Libere, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1928, p. 66. Reputatul istoric amintea alocuţiunea unui deputat, Locusteanu, care susţinea într-o broşură, la 1878, nici mai mult nici mai puţin decât că Dobrogea este: „O ţară mlăştinoasă în partea de jos (?), fără apă în partea de, sus(?), insalubră, incultă, costisitoare, impracticabilă, locuită de păstori de nomazi şi de tâlhari [s.n.], dupe cele ce ne spun scriitori iluştri şi organele oficioase: aceasta este Dobrogea. Partizani ai anexiunei, iată-vă achiziţiunea!. Noi nu vă felicităm şi poporul nu vă va binecuvânta” (sic).

216

şi pământurile micului Balcan, pe care le cunosc, sunt foarte frumoase”20. O poziţie asemănătoare au avut şi italienii atunci când, referindu-se la situaţia agriculturii din Dobrogea, subliniau: „Terenul dacă ar fi fost drenat şi tratat cu inteligenţă ar fi fost şi mai rentabil. Cea mai mare problemă e apa potabilă, au trebuit să fie făcute fântâni adânci care funcţionau cu ajutorul cailor. Industria nu este dezvoltată dar Domnul Bertolani este convins că are perspective de viitor” şi continua „Ascultând raportul Comisiei române şi părerile verbale şi scrise de domnul Bertolani, condiţiile sanitare ale provinciei nu ar fi chiar aşa de rele, [şi]se pot îmbunătăţi fără prea multe greutăţi”21. După încheierea tratatelor de pace ce atribuiau Dobrogea României, Bucureştiul a luat măsuri „pentru ca autorităţile dependinte să evite orice conflict cu autorităţile militare ruse în ceea ce priveşte comunicarea lor prin Dobrogea”22(sic). Înţelegerile între statul român şi imperiul ţarilor stipulau că armata rusă nu poate ocupa localuri de spitale, infirmerii, decât prin închiriere, dar ruşii ajunseseră să staţioneze nu doar în magazii, ci şi în casele particulare gratuit, fără să plătească nici-o despăgubire sau chirie. Aceasta a creat tensiuni în activitatea de preluare a Dobrogei de la ruşi. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 6 noiembrie 1878 s-a hotărât constituirea unei comisii formate din cinci delegaţi şi un secretar care era însărcinată să preia noua provincie din dreapta Dunării. Comisia trebuia să activeze „întocmai ca aceea ce fusese însărcinată a remite delegaţilor ruşi archivele, caselor publice cu bani şi edificiurile din Basarabia, să fie constituită a procede la luarea în posesiune a Dobrugei şi la instalarea autorităţilor nóstre militare şi civile în acéstă provincie”23 (sic). La 7 noiembrie 1878 Ministerul Afacerilor Străine trimitea o înştiinţare Ministerului de Interne în care solicita „a lua disposiţiuni pentru ca delegatul acelui Minister să procédă imediat, împreună cu cei-l-aţi delegaţi, la esecutarea mandatului ce i se dă. Voi adăuga tot odată că întrunirea Comisiunii va avé loc la Tulcea, mâne la 8 Noembre; ér instalarea autorităţilor nóstre în Dobrugea urmésă a se face între 8 şi 12 ale curentei”24 (sic). După cum se ştie deşi intrarea trupelor româneşti în Dobrogea fusese
20

Sorin Cristescu (editor), Carol I, Corespondenţă personală (1878-1912), Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 52 – scrisoare din Cotroceni, la 6/18 iulie 1878, către Maria de Flandra. 21 Raportul misiunii italiene, p. 10-11. 22 Adresa prefectului către ministrul de interne este din 27 noiembrie 1878, intrată la Minister în 4 decembrie – A.N.I.C., Fond Diviziunea Administrativă [infra F.D.A.], dosar 226/1878, f. 28. 23 Ibidem, dosar 223/1878, f. 5 şi f. 5v. 24 Ibidem, f. 1.

217

programată cu câteva zile mai devreme, evenimentul a avut loc la 14 noiembrie 1878, iar cu această ocazie monarhul Carol I a dat citire unei proclamaţii, prin care făcea cunoscute scopurile civilizatorii de care era animat statul român în administrarea Dobrogei: „Soldaţi! Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche posesiune a Principilor noştri de mai înainte. Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc. Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci ca amici, ca fraţi ai locuitorilor care de azi înainte sunt concetăţenii noştri. Ostaşi! În noua Românie voi veţi găsi o populaţiune, în cea mai mare parte română! Dar veţi găsi şi locuitori de alt neam, de altă religiune. Toţi aceştia, devenind membri ai statului român, au drept de opotrivă la protecţiunea, la iubirea voastră.” 25 (sic). Interesant este modul în care reflectau italienii evenimentul: „În ceea ce priveşte ocuparea noii provincii au fost folosiţi 10.000 de oameni, din care un întreg regiment de artilerie şi comisia a propus distribuirea cavaleriei şi artileriei între Medgidia şi Babadag, cu garnizoane întărite la Constanţa si Tulcea. Nu stau să mă pierd în descrierea chestiunilor controversate şi a modalităţii în care s-a făcut trecerea trupelor prin Dobrogea. Pe de o parte era necesar să se menţină calmul, [pentru că, n.n.] opinia publică era indignată de retrocedarea Basarabiei, pe de alta, trupele ruse aveau nevoie de libera trecere dinspre Bulgaria, cea mai sigură [pentru această operaţiune, n.n.], mai ales iarna, fiind marea. După zile de preocupări serioase şi tratative prinţul României anunţă că trupele sale vor trece Dunărea prin Brăila şi se vor lua în stăpânire noile teritorii.”26 Iniţial Dobrogea a fost împărţită în trei Judeţe: Tulcea, Constanţa şi Silistra Nouă. La 20 martie 1879 Judeţul Silistra Nouă se desfiinţa prin Decret Domnesc, iar cea mai mare parte a sa, inclusiv oraşul Medgidia, a intrat în componenţa Jud. Constanţa27. Odată luată în stăpânire Dobrogea s-au ivit şi primele complicaţii generate de faptul că trupele ţariste nu se dădeau duse din provincie, ceea ce a creat o supraaglomerare cu militari, mai ales în oraşele garnizoană. Aceasta punea autorităţile româneşti într-o lumină nefavorabilă. Iniţial nu
25

Vasile M. KOGĂLNICEANU, Dobrogea 1879-1900. Drepturi politice fără libertăţi, Editura Librăriei Socec & C-ie, Bucureşti, 1910, p. 330-332. Autorul a reprodus textul original al proclamaţiei citite de Carol I. Ulterior, în memoriile regelui, textul a fost ajustat, atât pentru a elimina unele cacofonii, cât şi pentru a da un sens mai exact, mai pe placul regelui, care să elimine orice echivoc în interpretarea intenţiilor de care a fost animat principele în momentul redactării acestei proclamaţii – vezi Memoriile regelui Carol I …, p. 185-186. 26 Raportul misiunii italiene, p. 6-7. 27 F.D.A., dosar 236, f. 81.

218

doar românii, dar şi grecii, turcii, tătarii manifestau bucurie „că Dobrogea şi Mangalia s-au dat României […] Am aflat că la Cavarna, la Varna şi chiar la Constanipoli stau gata sute de familii turce şi tătare să se întoarcă în Dobrogea la casele lor, îndată ce vor veni românii”, raporta locotenentcolonelul Ion Murgescu, trimis să inspecteze porturile dobrogene28. După luarea oficială în stăpânire a Dobrogei, prezenţa în continuare a trupelor ţariste a început să creeze nedorite probleme de imagine a administraţiei româneşti în faţa opiniei publice: „Intrarea nóstră în posesiune nu a modificat de locŭ disposiţiunile armatei Imperiale [ruse, n.n.]. Populaţiunea sufere fórte mult şi manifestă neîntrerupt gravele şi justele sélle nemulţumiri. Acéstă ocupaţiune militară străină ne împedică instalarea justiţiei şi şcólei şi simtŭ că ne ia cu încetŭ simpatia populaţiuni[i] căci nu am venitŭ ca eliberatori dupe cum ne anunţam. Tot ce se póte înkipui am făcut şi fac eu [Remus Opreanu, prefectul de Constanţa, n.n.] şi funcţionarii noştri spre împăcarea spiritelor dar me credu dator a încunoşciinţa Onor ministru din timpu şi a afirma cu convineţie că ocuparea militară rusă a Kustendji [Constanţei, n.n.] vatămă cele mai vitale interese politice şi naţionale ale nóstre”29 (sic). Izbucnirea unor conflicte era inevitabilă. În Constanţa, de pildă, garnizoana rusească număra aproximativ 4.500 de militari [conform spuselor prefectului, n.n.]30, iar oraşul avea la acea dată cam 4.000 de locuitori. De aceea este lesne de înţeles care a fost reacţia populaţiei în momentul în care trupelor ţariste li s-au adăugat şi cele româneşti. La 4 decembrie un raport al prefectului către Ministrul de Externe evidenţia dificultăţile „ce esistă d’a se puté cuartirui trupa română, din cauza aglomerărei armatei russe în oraşul Chiustenge”31 (sic). S-au adăugat şi alte neajunsuri create populaţiei locale. De pildă la 20 decembrie 1878 „proprietarii” reclamau Primăriei că „soldaţii ruşi le strică grădinile şi viile”32. În cele din urmă tensiunile dintre ruşi şi localnici au degenerat în bătăi. La începutul lunii decembrie 1878: „Cu câteva zile înainte de plecare,
28

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, R.S., Secţia II Informaţii, dosar 2/1882, f. 168-170, apud Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., Constanţa, 1998, p. 346. 29 Telegramă „confidenţială, urgent” adresată ministrului de interne de către prefectul Remus Opreanu, din „Constanţia” – F.D.A., dosar 226/1878, f. 108. 30 Mai realistă pare a fi cifra de 3.000 de soldaţi ruşi de artilerie ce staţionau în oraş, cifră transmisă de George Auneanu, unul dintre primii funcţionari români sosiţi în Dobrogea după alipire – citat în: Aurelia LĂPUŞAN, Ştefan LĂPUŞAN, Constanţa. Memoria oraşului, volumul I, 1878 – 1940, ediţia a II-a, Editura „Muntenia, Constanţa, 1987, p. 9. 31 F.D.A., dosar 226/1878, f. 27. 32 Direcţia Judeţeană Constanţa a Arhivelor Naţionale [infra D.J.C.A.N], dosar, 1/1878, f. 2.

219

într-o duminică seara, în localul Cabaret de pe strada Ovidiu […] un grup de comercianţi greci, între care şi fraţii căpitanului Macri, măcelarul Mihailidi şi alţii, au bătut la sânge un grup de artilerişti ruşi. Agresorii au fot arestaţi de patrula română, dar plecând ruşii din Dobrogea, după câteva zile, li s-a dat drumul, fără nici-o consecinţă”33. Conflicte asemănătoare au cuprins în Dobrogea şi alte oraşe, de pildă Sulina. Garnizoana românească din localitate a fost atacată de soldaţi artilerişti, infanterişti şi marinari ruşi [aproximativ 80, după mărturia lui C. Maiorescu, revizorul vămii din Sulina, n.n.] în chiar ziua de crăciun a anului 1878, cu pietre, căngi, vâsle (lopeţi) şi chiar cu baioneta. Santinela şi mai mulţi soldaţi de-ai noştri au fost răniţi şi internaţi în urma altercaţiei34. Vinovaţi de evenimente păreau a fi ofiţerii ruşi: „După spiritul mai multor oficeri ruşi cu care am vorbit séra asupra acestei desordini şi rebeliuni, de putere armată asupra ordinei publice şi militare, am putut fi convinsŭ că tótă istoria s[-]a provocat de capi şi şefi şi nici de cum de nişte soldaţi ruşi”35 (sic), declara la 29 decembrie 1878 C. Maiorescu, revizorul vămii din Sulina, martor ocular la o parte din evenimente. Sergentul de oraş, Hristache, la rândul său, a fost şi el bruscat de un ofiţer rus: „făcându[-]mă moldovean parşivu”, iar un „domnu oficer russu a început a scuipa pe d-nu administrator şi a[-]i da brîngi şi îmjuându[-]l”36 (sic). La Mangalia primirea autorităţilor româneşti s-a făcut „cu escesivă mulţumire şi entusiasm din partea populaţiei Mahomedane şi Elene de acolo”. După aceea însă s-au înregistrat dificultăţi legate de predarea actelor oficiale, a arhivelor şi imobilelor publice, deoarece „prefectul” Districtului Mangalia [Tchekmareff, căpitan în garda imperială rusă, n.n.]: „declară că nu póte subscrie şi preda avândŭ primite ordine se mai întârzie”. Ca atare prefectul Remus Opreanu s-a văzut nevoit să ceară sprijin diplomatic autorităţilor centrale „pentru ca obstacule în administraţie să nu mai fie la deplina nóstra instalare”37 (sic). La rândul ei populaţia bulgară care suferise maltratări din partea otomanilor în timpul înaintării ruşilor prin Dobrogea, pentru a-i obliga să se retragă odată cu armata turcă, se dedau ei înşişi acum la „tâlhării asupra
33 34

Aurelia Lăpuşan, Ştefan Lăpuşan, op. cit., p. 12. Soldaţii români au fost consultaţi de medicul de batalion, clasa a II-a, dr. D. Kercea, care a întocmit a doua zi, 26 decembrie 1878 procesul verbal – F.D.A., dosar 226/1878, f. 130. 35 Ibidem, f. 131. 36 Ibidem, f. 133. 37 Telegramă trimisă ministrului de interne de către prefectul judeţului Constanţa, Remus Opreanu, intrată la minister la 29 noiembrie 1878 – Ibidem, dosar 223/1878, f. 7.

220

străinilor de naţionalitatea lor”, transformându-se din oprimaţi în opresori38. Această situaţie a generat o mobilitatea accentuată a acestor populaţii în zonele de frontieră. Un raport al Prefecturii Judeţului Vlaşca către Ministerul de Interne sublinia că prin punctul Giurgiu în zilele de 6-7 februarie 1878 pătrunseseră mai mulţi bulgari, fără paşapoarte în ţară, motivaţia lipsei de acte fiind „că în Rusciug nu este până acum nici-o autoritate înfiinţată, care să le libereze asemenea acte”39. Exista şi situaţia în care chiar unii turci prinşi de evenimente preferau să se refugieze în România, din cauza răului tratament aplicat de ruşi într-o Bulgarie aflată în vid de autoritate40. Pe acest fundament raporturile României cu vecinii de la sud s-au degradat rapid pe tema delimitării frontierei cu Bulgaria, ceea ce a provocat tensiuni pe termen lung cu aceştia şi-n acelaşi timp incertitudine pentru populaţia locală. Ruşii sprijiniseră ideea unei Bulgarii autonome încă de la începutul războiului cu otomanii. La 16/28 iunie 1877, Carol I arăta că: „Împăratul Alexandru, îndată ce a pus piciorul pe malul bulgar, a dat (astăzi după amiază, n.a.) o proclamaţie, invitând bulgarii să se alăture pe lângă trupele ruse şi le făgăduieşte o administraţie proprie”41. Marea putere de la răsărit a adoptat o atitudine ostilă României după Congresul de Pace de la Berlin, scopul fiind acela de a permite admiterea ei ca arbitru pe viitor între bulgari şi români: „Dacă nu greşesc Tratatul de la Berlin stabilea ca limită între cele două state mai sus numite o linie convenţională care pornind din sudul Mangaliei se termină la est de Silistra. Urmărind în mare aceste indicaţii, sau îndepărtându-se numai în parte, erau 3 puncte de discutat, care sunt semnalate pe harta Dobrogei aici anexată (Documentul B). Părerea generală în toamna anului trecut era că linia preferată ar fi fost prima, în timp ce românii pretindeau că, dacă nu până la a 3a linie la care li se părea că au drepturi de altă natură, măcar de la a 2a să fie împinsă graniţa. Comisia militară română făcea cunoscut guvernului său că prima linie era favorabilă Bulgariei, că graniţa nemarcată din punct de
38 39

Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 346. F.D.A., dosar 58/1878, f. 24. 40 Este cazul lui Mahomet Asan Otman prins de un pichet de grăniceri români de la Dunăre, care declara că „Din causa reului tratament alŭ ruşilorŭ din Vidin s’a refugiaru în ţérra Românească şi nu voeşte ase mai înturna în patria s’a” (sic) – ibidem, f. 57. 41 Stelian Neagoe (Editor), Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, volumul III, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 174. – Jurnalul lui Carol I a fost publicat mai târziu, dar datarea foarte exactă a evenimentelor, scrisorile adresate rudelor din Germania, mai ales tatălui Carol Anton, evidenţiază că acesta a fost refăcut pe baza unor însemnări anterioare şi a arhivei personale de chiar monarhul român.

221

vedere topografic, greu de fixat, oferea avantaje apărării, în timp ce la sud de linie regiunea Kusgun, foarte importantă în raport cu Rasova, cât şi din punct de vedere tactic, dacă ar fi aparţinut României ar fi ameliorat condiţiile de apărare a frontierei. În baza acestor consideraţii ale comisiei, România insista să-i fie concesionată a 2-a linie. Dorinţa guvernului era de a anexa Silistra şi golful Balcik din nordul Varnei. […] Din păcate partea de coastă nu era în bune condiţii, portul Constanţa era mic iar cel din Mangalia părea o plajă. Golful Balcik însă este un refugiu pentru vase, are calităţi tehnice şi ar putea fi transformat într-un port excelent, asemănător celui din Varna şi Odessa. Importanţa Silistrei nu are nevoie de explicaţii. Pentru aceste motive Comisia militară [română, n.n.] cerea a 3-a linie dar nu fu ascultată”42. Ambiguitatea tratatului de la Berlin care trasa o graniţă artificială cu Bulgaria, „de la est de Silistra, la sud de Mangalia”, fără o informare prealabilă în teren, a încins spiritele. După cum se poate observa România dorea să împingă graniţa spre sud, raţiunile sale fiind mai ales de natură strategică. Vreme de câteva luni, la sfârşitul anului 1878 şi începutul lui 1879, chestiunea apartenenţei Silistrei, dar mai ales a înălţimii Arab Tabia, situată la mică distanţă de aceasta şi care domina bătrânul fluviu prin poziţia sa colinară, a răscolit pasiunile politice în cel mai înalt grad, ducând până la rechemarea baronului Stuart, reprezentantul diplomatic al Rusiei la Bucureşti, ceea ce practic semnifica ruperea relaţiilor diplomatice cu Imperiul ţarist43. Evenimentele au fost relatate cu o „precizie nemţească” de către domnitorul Carol, proaspăt ridicat la rangul de „Alteţă regală”, în jurnalul său, afirmaţiile sale fiind confirmate de rapoartele consulului general al Angliei la Bucureşti, W. A. White, către şeful său de la Forign Office, marchizul Salisbury44. Politica de discordie între români şi bulgari sădită de ruşi avea în fond ca obiect un teritoriu minuscul: înălţimile din faţa Silistrei, dealul DeyrmenTabia, sau Arab Tabia, cum se întâlneşte cel mai des în însemnările oamenilor politici din epocă. Dealul, situat la aproximativ 800 de metri nord-est de Silistra, fusese atribuit României de către comisia Europeană stabilită de congresul de la Berlin pentru a delimita graniţa cu Bulgaria, încă de la 16 decembrie 1878. Pentru români era foarte important să capete Arab42 43

Raportul misiunii italiene, p. 4-5. Ion IONESCU (căpitan-comandor), Scurtă analiză..., p. 69. 44 A.N.I.C., col. Microfilme Anglia, r. 120-124, passim; Foarte documentat pe tema conflictului româno-rus în legătură cu delimitarea frontierei cu Bulgaria – vezi şi Andrei Alexandru CĂPUŞAN, Evoluţia relaţiior româno-britanice, vol. I, 1876-1880, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, p. 335-369.

222

Tabia împreună cu împrejurimile, inclusiv Kerim-Tabia, unde exista un teren sigur pentru construirea unui pod peste Dunăre de la Călăraşi45. Singurii care au refuzat să semneze documentul au fost ruşii. Aceasta a creat în sudul Dobrogei o stare de conflict permanent şi, de fapt, o autoritate mai mult formală a Bucureştiului în aceste teritorii, ceea ce leza României dorinţa de a-şi exprima suveranitatea asupra acestui spaţiu. La mai bine de o lună de la luarea în stăpânire a Dobrogei situaţia nu se schimbase aproape cu nimic. Imperiul ţarist continua să menţină aici armatele a IV-a şi a XII-a, iar Carol I se plângea în jurnalul său că trebuie să vegheze ca o „santinelă la post”, conflictele zilnice cu ruşii fiind o realitate. La 14/27 decembrie 1878 domnitorul român îl interpela pe gen. Feldmann, comandantul trupelor ruseşti din Dobrogea, în legătură cu instrucţiunile primite cu privire la evacuare. La răspunsul acestuia că misiunea sa consta în a „priveghea trecerea trupelor noastre”, monarhul român a insistat pe termenul „trecere”46, lăsând să se înţeleagă că nu va mai accepta dezordini din partea armatei imperiale. Lipsa unei delimitări precise a frontierei sudice a Dobrogei a generat o stare de anarhie în provincie, cu efecte grave asupra vieţii de zi cu zi a locuitorilor, iar inexistenţa unei poliţii organizate a acutizat starea de insecuritate, jafurile şi tâlhăriile proliferând în voie. În judeţul Constanţa locuitorii din zonele rurale, ruinaţi de război, erau „reduşi a deveni muritori de fóme”47, iar: „Populaţiunea întrégă este desarmată, numai făcătorii de rele sunt armaţi” (sic). Pentru a stopa tâlhăriile şi mai ales furturile de vite prefectul Constanţei a recurs la măsuri extreme, militarizate. Într-un raport către Minsterul de Interne el arăta că a dispus formarea de patrule înarmate pe ambele maluri ale Dunării şi solicita „o şalupă cu aburi care să parcurgă în totŭ tempul Dunărea de la Silistra la Brăila şi să oprească vasele cu oameni sau lucruri suspecte”, propunând totodată şi înarmarea comunelor cu câte 5 arme „ca în restul ţării” 48. O situaţie similară era raportată şi de prefectul judeţului Tulcea, George M. Ghica: „De la tóte punctele de a lungului Dunărei se atrage atenţiunea asupra lipsei totale de pasă [pază, n.n.] astfel că nici o stavilă nu se află în contra contrabandei şi strecurării
45

După o primă delimitare, zona rămânând în litigiu, în cele din urmă românii vor obţine Arab-Tabia, dar nu şi Kerim Tabia, ceea ce a condus la eşecul ideii de a construi podul pe la Călăraşi – vezi Ion BULEI, Lumea românească la 1900, Editura Fundţiei PRO, Bucureşti, 2004, p. 118. 46 Memoriile regelui Carol I …, p. 198. 47 F.D.A., dosar 226/1878, f. 29, f. 30. 48 Ibidem, f. 31.

223

făcătorilor de rele[....] Organizarea unui serviciu militar pentru supravegherea ţărmurilor Dunării şi a Cóstelor Mării se impune ca o necesitate de primă mână”49(sic). În faţa acestei situaţii autorităţile române opuneau servicii de ordine şi pază cu personal insuficient, acesta reducându-se în Constanţa la: doi comisari, doi subcomisari, un ofiţer de sergenţi, doi sergenţi majori, 8 sergenţi călări, 5 sergenţi de zi şi 25 de noapte. Prefectul Remus Opreanu cerea pentru a remedia situaţia ca aceste efective să fie suplinite rapid cu oameni din personalul Poliţiei Bucureşti sau: „Reservişti liberaţi de sub arme”50, ceea ce s-a şi făcut. La 29 decembrie 1878 Ministerul de Interne a solicitat un document oficial cu privire la frontieră. Ministerul Afacerilor Streine a răspuns la 9 ianuarie 1879, prin adresa nr. 19354, înaintând în copie „un extras din rapportul Domnului Colonel Fălcoianu, Comisar plenipotenţiar însărcinat pe lângă Comisia Europeană pentru delimitarea frontierei între Bulgaria şi Dobrogea, împreună cu doue hărţi în care sunt însemnate cu puncte roşii satele ce au fost lăsate României”. Primirea acestei înştiinţări a ajuns însă la Interne abia la 10 mai 1879 [data la care este înregistrată intrarea documentului, n.n.]. Nu este de mirare că unele conflicte de frontieră au persistat, ele fiind perpetuate şi de lipsa unui act oficial care să consemneze în mod expres locul pe unde trecea graniţa dintre cele două state 51. În acest context bulgarii au continuat să perceapă taxe din satele ce cădeau „în zona nóstră [de ocupaţie, n.n.]”, fapt de natură a crea confuzie în legătură cu stăpânirea românească în sudul Dobrogei. Pentru a calma populaţia autorităţile române au „cetit şi împrăştiat proclamaţiunea Domnitorului, căci era singurul mijlocu de a lua act de posesiune [....] căci vexaţiunile sunt mari acum din partea autorităţilor bulgare”52 (sic). Spre deosebire de aceste pretenţii partea română a căutat, sau cel puţin aşa reiese din documente, să dea dovadă de mai multă corectitudine în raporturile cu vecinii de la sud. În procesul verbal de luare în posesie a Plasei Mangalia de către autorităţile române este consemnată predarea de ruşi cu această ocazie a unui registru cu impozitele încasate de la „una octombre până la Două zeci şi patru octombre, inclusiv de sumele ce s-a încasatŭ, până în acéstă din urmă zi, şi de cele ce a remas asse mai încassa, atât pentru partea cuvenită guvernului Bulgar [s.n.] cât şi ceia ce se cuvine oraşului Mangalia”53 (sic).
49 50

Ibidem, f. 78. Ibidem, dosar 227/1878, f. 1-2. 51 Ibidem, dosar 226/1878, f. 103. 52 Ibidem, f. 7 53 Ibidem, f. 16v.

224

Exasperat de situaţia ambiguă guvernul de la Bucureşti a hotărât ocuparea înălţimii Arab – Tabia, la 14/26 ianuarie 187954. Deşi unităţile româneşti s-au retras de pe colină trei săptămâni mai târziu, acesta a fost momentul de maximă tensiune cu ruşii55, care, nici mai mult, nici mai puţin, au rupt relaţiile cu România, la începutul anului 187956. Criza militaro-diplomatică a dezorganizat viaţa de zi cu zi a celor din zona de frontieră: „De la evacuarea Arab-Tabiei şi de la retragerea armatei noastre din acel punct, frontiera cu Bulgaria a rămas iar nedecisă şi din acéstă cauză se produc multe ne-înţelegeri şi conflicte […] nu se mai póte pune temeiu nici pe arătările locuitorilor nici pe acele ale comandanţilor de punctŭ, linia frontierei nefiind bine definită”57(sic). În timpul crizei nu puţine au fost provocările ruşilor pe ambele maluri ale Dunării. Aceştia, la un moment dat, au demontat pur şi simplu un pod de vase românesc la Olteniţa, deci în stânga Dunării, încălcând carantina impusă de ciuma izbucnită în Astrahan58. La Galaţi, în ziua de 17 ianuarie 1879, circa 100 de soldaţi ruşi conduşi de doi sergenţi majori, „dintre care unul cu sabia scoasă”, au atacat localul poliţiei ziua în amiaza mare şi au maltratat agenţii şi ofiţerii, aceştia fiind cu greu scoşi din mâinile agresorilor de către „publicul indignatu”, în timp ce erau târâţi prin piaţa oraşului spre cazarma trupelor ţariste. Care era vina poliţailor români?. Încercaseră să stopeze contrabanda cu tutun organizată de un soldat rus din batalionul 48, staţionat în oraş59. Deşi documentele mai sus citate nu fac o legătură directă cu ceea ce se întâmpla la Arab-Tabia, unde ruşii au fost la un pas de a se încăiera cu
54 55

Memoriile lui Carol I…, p. 212-213 „Russia continues her system of intimidation here” („Rusia continuă sistemul său de intimidere aici”, în traducere din lb. engl., n.n.), Relata W. A. Wite, reprezentantul Londrei la Bucureşti, vezi A.N.I.C., fond M.A., rola 122, P.R.O., F.O., 104 PE 6, F. 170-171. 56 Ion IONESCU (căpitan-comandor), Scurtă analiză..., p. 70. 57 F.D.A., dosar 61/1879, f.1. 58 Soldaţii şi ofiţerii ruşi „ameninţând cu armele pe soldaţii [români, n.n.] ce păzea[u] podul, a[u] debarcat pe mal, l[-]a[u] deslegat şi luat cu vaporul călcând regulamentul carantinei”, raporta la 5 martie 1879 Ministerului de Interne prefectul de Ilfov – ibidem, dosar 71/1879, f. 9. Epidemia de ciumă din Astrahan este invocată de domnitorul Carol I drept motiv pentru ocuparea graniţei de sud a Dobrogei, nesecurizată. Deşi prima reacţie a istoricului obiectiv este de a gândi că aceasta nu este decât o scuză pentru a masca trimiterea trupelor pe frontieră, deci o acţiune în forţă ce viza rezolvarea diferendului în legătură cu Arab-Tabia în favoarea românilor, studierea dosarelor de arhivă dovedeşte că măsuri de carantină au fost luate pe toată lina Dunării, inclusiv în oraşele porturi maritime – vezi ibidem, dosarul 73/1879 „Relativ la Mesurele luate pentru combaterea ciumei din Russia”. 59 Ibidem, f. 1 şi 12.

225

trupele româneşti, escaladarea violenţei în raporturile armatei marii puteri de la răsărit cu autorităţile româneşti (cele din urmă exercitau în fond o autoritate legală în teritoriu, n.n.), demonstra cât de necesară era soluţionarea cât mai rapidă problemelor de frontieră. Violenţele au continuat la Galaţi şi în luna februarie 1879, când circa 80-100 de soldaţi ruşi au atacat cu „tesace” de baionetă şi drugi de fier, într-o suburbie a oraşului, mai mulţi cârciumari, au maltratat patroni de prăvălii ori simpli cetăţeni surprinşi de evenimente, precum şi 2 femei (probabil agresate sexual, cum lasă să întrevadă documentul prin expresia: „căutate de acei soldaţi”), au violat domicilii.60 Situaţia incertă de la frontierele Dobrogei a amplificat starea de nesiguranţă pe parcursul anului 1879. La Ostrov, în Judeţul Silistra Nouă, în iulie 1879 prefectul Eleuterescu reclama pentru „călătorii din Bulgaria se nu mai treacă în mare parte (s.n.) peste graniţa care este puţin asigurată”61. Se adăuga faptul că „bastimetele” ce tranzitau porturile dobrogene debarcau zilnic clandestini „fără mijlóce de hrană[,] fără nici un meşteşug[,] fără paşapórte şi cari nici odată nu au fost stabiliţi nici domiciliaţi în Dobrogea. Această stare de lucruri face ca garanţia ordinei şi siguranţei publice să nu fie perfectă şi mesuri de priveghere contra lor se se facă continu”62(sic). În august, acelaşi an, refuzul a doi luntraşi şi 6 turci de a prezenta paşapoartele pichetului de grăniceri situat între Silistra şi Ostrov, în sudul Dobrogei, s-a soldat cu împuşcarea mortală a unuia dintre contrabandişti63. La 9 mai 1879 un subofiţer, trei soldaţi ruşi şi un bulgar au trecut graniţa în plasa Mangalia şi au agresat soldaţii unui post românesc, sub pretextul căutării uni cal64. La 30 iulie 1879, o circulară a Ministerului de Interne avertiza 6 prefecturi, printre care şi cele din Brăila, Tulcea şi Constanţa: „Avem informaţiuni că mulţime de vagbondi sosescu în acel[e] district[e] şi că autorităţile locale nu iau mesurile prevedute de lege”65(sic); iar exemplele pot continua. Imaginea din zonele de frontieră dobrogeană ce se desprinde din documente am putea zice că este de „sat fără câini”. Menţinerea unei situaţii ambigue a continuat aşadar şi după prima delimitare a frontierei. Tensiunile cu populaţia bulgărească, întreţinute de noile autorităţi de la Sofia, nu s-au aplanat nici ele fără dificultăţi de tot
60 61

Ibidem, f. 6 şi 11. Ibidem, dosar 62/1879, f. 10. 62 Ibidem, dosar 223/1879, f. 118. 63 Ibidem, dosar 43/1879, f. 49. 64 Ibidem, dosar 31/1879, f. 7. 65 Ibidem, dosar 95/1879, f. 10.

226

felul66. Referitor la atitudinea diferită a locuitorilor dobrogeni faţă de luarea în stăpânire a provinciei de către români, Raportul misinii italiene sublinia: „Această populaţie în majoritatea română nu este contrară noilor hotărâri [ale Congresului de la Berlin, n.n.], doar bulgarii care sunt de un număr ridicat pot crea ceva probleme noului guvern”67. Aceştia din urmă se bazau aşadar pe numărul lor relativ mare68, dar şi pe o situaţie militară oarecum privilegiată. În timpul războiului, „cât timp a ocupat Dobrogea autoritatea rusă a recrutat soldaţi în satele bulgare pentru miliţia Principatului Bulgariei”. Aceştia erau înarmaţi şi au constituit un potenţial pericol pentru autorităţile române în cursul anului 1879, mai ales că au fost îndemnaţi să presteze în continuare serviciu militar la unităţile bulgăreşti „sub pretecst că satele lor vor fi anexate în curând la Bulgaria”(sic)69. Starea de nesiguranţă de la frontieră i-a afectat în cele din urmă şi pe bulgari şi a condus la perpetuarea conflictelor lor cu turcii. În 20 iunie 1879 o bandă de tâlhari, circa 50 de persoane, a atacat, punând grănicerii bulgari pe fugă, ucigând unul dinte ei şi împrăştiindu-i pe ceilalţi patru, dintre care doi s-au refugiat pe teritoriul românesc. A fost nevoie de intervenţia trupelor române pentru ca situaţia să fie readusă sub control. Din raportul căpitanului Georgescu aflăm: „în timpul de faţă când spiritele turcilor sunt atât de agitate contra bulgarilor şi când deja turcii se forméză în bande de hoţi, ar fi trebuit ca graniţa să fie mai bine asigurată”. Ofiţerul român acuza faptul că pichetele de 3-4 soldaţi situate la o distanţă de 7-8 Km unul de altul erau total insuficiente pentru o bună supraveghere70. Venise timpul reconcilierii. În cele din urmă problema delimitării graniţei Dobrogei de Sud a fost tranşată oarecum în favoarea României, dar îndârjirea de care a dat dovadă Rusia într-o chestiune minoră, târguielile şi jocurile de culise, manevrele neloiale ale diplomaţiei ţariste, ce se adăugau încălcării flagrante a Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877 prin anexarea de către Imperiul de la răsărit a Basarabiei, a condus la o stare de totală neîncredere în foştii noştri aliaţi din timpul războiului de independenţă. Viaţa publică a fost
66

Raportul misiunii italiene evidenţia „deciziile Congresului de la Berlin referitor la raporturile dintre Bulgaria şi România care nu erau prea clare” – vezi pagina 4 din Raportul misiunii italiene. 67 Ibidem, p. 9. 68 Raportul misiunii italiene arăta existenţa a 4741 de case bulgăreşti în Dobrogea, inferioare totuşi ca număr celor 5542 de case româneşti – vezi ibidem, p. 8. 69 Prefectul Constanţei, Remus Opreanu, – autorul memoriului datat 30 mai 1879 – arată starea de turbulenţă întreţinută la acea dată în rândul bulgarilor de agenţi provocatori, amplificată „prin nesiguranţa liniei de frontieră” – F.D.A., dosar 236/1879, f. 102. 70 Ibidem, dosar 31/1879, f. 24.

227

perturbată de excesele trupei ruseşti, care s-a comportat adesea ca o armată de ocupaţie, nu ca una aliată, dând apă la moară vocilor din parlament ce vedeau teritoriul de dincolo de Dunăre numai ca o sursă de necazuri. Mai lucizi păreau să fie la 1878 cei din afara evenimentelor. În raportul lor, de pildă, italienii arătau că: „Obţinerea Dobrogei a dat principatului [României, n.n.] ieşirea la mare, l-a pus în legătură directă cu alte ţări, alte idei, alte speranţe”71. Cu musulmanii lucrurile au mers mult mai bine şi aceştia au devenit repede fideli noii stăpâniri. Turcii şi tătarii vedeau în statul român un element de necesitate în menţinerea ordinii, în condiţiile în care mulţi refugiaţi din timpul războiului şi-au găsit la întoarcere gospodăriile ocupate de creştini. Situaţia putea uşor degenera în violenţe cu populaţia bulgărească, având în vedere raporturile tensionate între cele două comunităţi din timpul conflictului armat cu Poarta. Rezolvarea situaţiei a fost gestionată la început de către ruşi, încă din timpul ocupaţiei militare. Într-o circulară a guvernatorului Sangeacului Tulcea se arăta că: „Bulgarii a cărora case au fost derâmate au ocupatŭ casele turcilor care potŭ se se intórcă şi potŭ se cere curăţiria şi repararia imobililor lor”(sic). Guvernatorul hotăra că turcilor nu li se pot înapoia casele decât „după ce musulmanii vor fi plătit bulgarilor tóte cheltuelile de reparaţie şi alte[le]”72(sic). Dar majoritatea turcilor s-au întors abia după preluarea provinciei de către români. De aceea în iarna anului 1879 noile autorităţi au trebuit să improvizeze pentru a rezolva situaţia, cea mai nimerită soluţie fiind aceea de a-i adăposti pentru moment pe toţi, şi creştini şi musulmani, la un loc, în aceleaşi case. Cum anotimpul era rece, oamenii au acceptat situaţia: „Acéstă intervenire conciliantă [a statului român, n.n.] a reuşit mai în tóte comunele şi Musulmani şi Creştini au petrecut acéstă iarnă împărţindŭ între dânşi[i] diferitele locuinţe”(sic). Soluţia găsită de autorităţi a fost una salutară, anume de a-i stabili pe creştini „pe pământurile abandonate de cerchezi”, mai ales că aceştia arseseră aproape în totalitate satele în retragere 73. Nu se mai punea problema întoarcerii cerchezilor74, trupe neregulate caucaziene, de confesiune islamică, un soi de cazaci musulmani, folosite de drept avangardă sau ariergardă, după
71 72

Raportul misiunii italiene, p. 5. F.D.A., dosar 236/1879, f. 19v. 73 Ibidem, f. 10-11. 74 „Circazienii turci şi ruşi, dăunători ţinutului şi populaţiei au fost expulzaţi” – vezi pagina 9 din Raportul misiunii italiene, informaţie confirmată şi de sursele interne: „Nu póte fi chestiune de reîntórcerea Cerchesilor” sublinia un raport către Ministrul de Interne al prfectului jud. Tulcea, din 13 februarie 1879 – ibidem, f. 11.

228

caz, şi forţă de represiune de către otomani. Mai rămânea un singur motiv de îngrijorare pentru musulmanii dobrogeni şi anume, teama de recrutare. Nu era vorba atât de serviciul militar în slujba noii stăpâniri, ci de faptul că fii turcilor şi tătarilor ar fi putut să servească „supt un stindard care are crucea pe dânsul”. „Părinţilor le este frică ca fii lor mergând mahomedani la armată se nu se întórcă creştini acasă”75(sic). După ce s-au asigurat de toleranţa religioasă de care era animat statul român raporturile cu musulmanii au devenit excelente76. Din acest punct de vedere statul român a dat dovadă de o mare abilitate, permiţând încorporarea numai la cerere pentru membrii cultului musulman. O urmare a situaţiei de criză provocată de raporturile tensionate cu ruşii în legătură cu Dobrogea a fost că oraşul Constanţa, aflat aproape la mijlocul distanţei între cele două fruntarii, cu Bulgaria, la sud şi cu Rusia, la nord, şi legat de Dunăre prin calea ferată până la Cernavodă, construită de englezi, a cunoscut o rapidă ascensiune, spre nemulţumirea generală a celorlalte oraşe maritime şi dunărene. Printr-o petiţie adresată domnitorului Carol I, locuitorii oraşului Cernavodă protestau împotriva desfiinţării Judeţului Silistra Nouă, a cărui capitală era, şi alipirea la Judeţul Constanţa, fapt pe care petiţionarii, majoritatea greci sau musulmani, îl considerau „a da o lovitură de mórte atât comerciului nostru cât şi intereselor sătenilor”77. În martie 1879 comercianţii din Mangalia se plângeau că vasele companiei Loyd şi cele de mesagerie ocoleau oraşul oprindu-se direct la Constanţa, iar afacerile din oraş trecuseră pe linie moartă78. Apoi Hârşova79 şi Ostrov80 au început şi ele să fie ocolite de rutele comerciale şi exemplele pot continua. Constanţa a profitat din plin de poziţia sa geografică în cadrul statului român. Oraşul a absorbit rapid fondurile dirijate spre port, şi-a construit o reţea de hoteluri, stabilimente turistice şi instalaţii industriale de invidiat pentru acele vremuri şi a ajuns rapid să devină prima poartă maritimă a ţării.
75 76

Ibidem, f. 99. „De când patria noastă Dobrogea a trecut subt stăpânirea şi guvernarea A. S. Regale, ne am simţit şi suntem foarte mulţumiţi şi liniştiţi de starea noastră şi nu suntem în stare a mulţumi nici la a zecea parte din paternele şi mărinimoasele binefaceri ce revarsă asupra noastră”(sic), suna o adresă de mulţumire a cultului musulman, înaintată prefectului Constanţei la 30 iunie 1879 – ibidem, f. 129-130. 77 Ibidem, dosar 236/1879, f. 86. 78 Agentul Mesageriei Maritime din Franţia răspundea însă că „în vederea puţinei importanţei a traficului şi a situaţiunei actuală a disei localităţi” nu putea pentru moment să satisfacă dorinţele comercianţilor din localitate – ibidem, dosar 62/1879, f. 1. 79 Ibidem, f. 6. 80 Ibidem, f. 10.

229

Cu timpul România a depăşit necazurile din primele luni de guvernare şi a început să vadă în Dobrogea o oportunitate, de care nu fuseseră conştienţi iniţial. Marile conflicte aducătoare de distrugeri, vremurile tulburi, au avut şi o parte pozitivă în epoca industrială: reconstrucţia. Ideea modernizării rapide a provinciei de peste Dunăre a pus stăpânire pe Carol I încă de la începutul reintegrării: „Voiu iubi Dobrogea cum iubescu România din care face acum parte, ambiţiunea mea[,] stăruinţele mele vor fi de a da acestei ţări desvoltarea morală şi materială la care’i dă tot dreptul admirabila sa poziţiune”81(sic), anunţa domnitorul la Tulcea, în timpul primei sale vizite în Dobrogea din 1879. Cu Constanţa suveranul şi-a văzut visul cu ochii. Nu vom încheia înainte de a adresa cuvenite de mulţumire doamnei Ranete Florica, cetăţean italian de origine română, care ne-a acordat sprijin în traducerea Raportului misiunii italiene, act redactat într-o italiană presărată cu arhaisme, al căror înţelesuri exacte ar fi putut să ne scape.

BIBLIOGRAFIE I. IZVOARE 1. Inedite: – Arhivele Naţionale Centrale, Bucureşti [infra A.N.I.C.] – Fond Ministerul de Interne: Divisiunea Administrativă [infra F.D.A.], dosarele: 58, 223, 226, 227/1878; 31, 43, 61, 62, 71,73, 88, 95, 223, 236/1879 – Fond Familia Fălcoianu, dosarul nr. 6 – col. Microfilme Anglia, r. 122 – Direcţia Judeţeană Constanţa a Arhivelor Naţionale, Constanţa, fond Primăria Constanţa, [infra F.P.C.], dosarul: 1/1878 – Stato Maggiore dell'Esercito, Riparto Ufficio storico, Relazioni Rumeni, S.P. 74/6 (fără filă), [infra Raportul misiunii italiene] 2. Memorii: – Cristescu Sorin (editor), Carol I, corespondenţa personală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005. – Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, volumul III, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994.
81

Ibidem, dosar 88/1879, f. 47.

230

II. LUCRĂRI 1. Lucrări generale – Bulei Ion, Lumea românească la 1900, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2004. – Rădulescu Adrian, Bitoleanu Ion, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998. – Ciorbea Valentin, (coordonator), Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008. 2. Lucrări speciale – Diana Ana Maria, Paşca Cecilia, Reunirea Dobrogei cu România – eveniment major în istoria românilor, în „Analele Dobrogei”, Serie Nouă, an V, nr. 1, Constanţa, 1999 – Dimitrovna Sevdalina, Monolov Daniel, Historical and Economic Research of Logistics – class II of the Bulgarian Army from 1877 to 1910, în “The knowledge-based organisation”, The 14-th international conference, vol. I – Military science, Nicolae Bălcescu Land Force Academy Publishing House, Sibiu, 2008. – Dumitraşcu Gheorghe, Gheorghe Lavinia-Dacia, Trei documente privind situaţia Dobrogei la 1878, în Valentin CIORBEA (coordonator) Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008. – Giurescu Constantin C., Din istoria nouă a Dobrogei, în Dobrogea patru conferinţe ale Universităţii Libere, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1928. – Ionescu Ion (căpitan-comandor), Scurtă analiză istorico-juridică privind modul de soluţionare a diferendului de frontieră din sudul Dobrogei, urmare a viciului de formulare a articolului 46 din Tratatul de la Berlin – 1878, în Analele Dobrogei”, Serie Nouă, an IV, nr. 1, Constanţa, 1998. – Idem, Dificultăţile trasării frontierei dunărene între România şi Bulgaria, efect al viciilor de text, redactare şi procedură în urma Tratatului de la Berlin, în Analele Dobrogei”, Serie Nouă, an V, nr. 1, Constanţa, 1999. – Kogălniceanu Vasile M., Dobrogea 1879-1900. Drepturi politice fără libertăţi, Editura Librăriei Socec & C-ie, Bucureşti, 1910 – Lăpuşan Aurelia, Lăpuşan Ştefan, Constanţa-memoria oraşului (1878-1940), vol. I, Editura Muntenia, Constanţa, 1997.

231

1918. UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA REFLECTATĂ ÎN MENTALITATEA COLECTIVĂ
Marian CURCULESCU

Résumé: 1918 – L’unification de la Transilvanie avec la Roumanie
reflétée dans la mentalité collective Pendant l’année 1918, grâce à la défaite des Pouvoirs Centrales par l’Entente dans la Première Guerre Mondiale, s’est déroulé le processus historique d’unification de la Bassarabie, de la Bucovine et de la Transylvanie avec la Roumanie. En Transylvanie, l’unification a été appuyée par de vastes catégories de la population: des intellectuels, des étudiants, des paysans, des ouvriers, des militaires roumains de l’ancienne armée austro-hongroise, des Roumains de l’étranger et ceux du «pays-mère». C’était un état d’esprit qui s’était créé, basé sur l’espoir et sur la confiance que le chemin vers l’unification était inévitable. Le 1 décembre 1918, à Alba-Iulia, la Résolution de l’unification votée par l’Assemblée Nationale a été acclamée autant par environ 100.000 Transylvains venus dans la ville, que par l’entier peuple roumain. On organisait des réunions qui saluaient cet événement, on tenait des messes, on scandait le slogan «Vive la Grande Roumanie!», on arborait le drapeau à trois couleurs, on chantait des chansons patriotiques, les gens se serraient dans les bras. Il y avait la mentalité que le peuple s’était affranchi et que c’était un nouveau chemin qui s’ouvrait, celui de la dignité et des accomplissements. Mots clé: La Grande Unification, mentalité collective, L’Assemblée Nationale, Le Conseil National Roumain Central, «pays-mère».
MOTTO: „Toate neamurile din preajma noastră şi-au determinat viitorul prin rezoluţiuni în conformitate cu sufletul lor naţional. E rândul nostru acum”
(Ziarul „Românul”, 21 noiembrie 1918)

Marea Unire din 1918 a avut un puternic ecou în mentalitatea colectivă. În Transilvania, populaţia, după trecătoarea bucurie din vara anului 1916 determinată de acţiunea eliberatoare a armatei române, a cunoscut o

Profesor dr., Colegiul Naţional „Constantin Cantacuzino”, Târgovişte

232

perioadă grea în urma succeselor militare ale Puterilor Centrale. Autorităţile maghiare au luat măsuri severe împotriva românilor: arestări, internări în lagăre, deplasări de populaţie, munca forţată, confiscări ale unor averi, destituiri din funcţii, intensificarea deznaţionalizării, suspendarea presei1 etc. Toate aceste măsuri nu au putut anula speranţa de unire cu România, ci dimpotrivă, „ideea unei uniri posibile cu fraţii de dincolo de Carpaţi a pătruns în satele cele mai îndepărtate ale Transilvaniei”2. Credinţa populaţiei că Ardealul se va uni cu patria-mamă a devenit tot mai puternică în anii 1917-1918, fiind susţinută de mai mulţi factori: înfrângerile suferite pe front de Puterile Centrale, afirmarea principiilor wilsoniene, faptul că românii „fuseseră prea multă vreme rău trataţi” de Ungaria ceea ce făcea imposibilă o rămânere în graniţele acestei ţări3, evenimentele din Basarabia şi Bucovina (finalizate prin unirea cu România) care însemnau pentru ardeleni „un izvor de nouă nădejde şi tărie în biruinţa cauzei româneşti”4, solidaritatea şi sprijinul României, lupta pentru drepturi naţionale a popoarelor din Austro-Ungaria. În octombrie-noiembrie 1918, pe fondul prăbuşirii Austro-Ungariei, când – nota I. Clopoţel – „totul era la voia întâmplării”5, lupta maselor din Transilvania a cunoscut cote înalte, fiind susţinută de diverse categorii sociale: militari, intelectuali, ţărani, muncitori, studenţi.6 Forţele sociale s-au adunat în jurul Partidului Naţional Român, care la 12 noiembrie 1918 (stil nou) proclama independenţa naţiunii române. Un rol important l-a avut şi Partidul Social Democrat. Încercarea împăratului Carol de Habsburg de a-şi salva imperiul austro-ungar prin propunerea de federalizare, formulată în manifestul „Către popoarele mele credincioase”, din 16 octombrie 1918 (stil nou), nu a avut ecou în Ardeal.7 Mai mult, în numele ardelenilor, la 18 octombrie 1918, deputatul Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania: „Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei
1 2

D. Preda (coord.), În apărarea României Mari, Buc., Ed. Enciclopedică, 1994, p. 82. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. III, Buc., Ed. Enciclopedică, 1986, p. 28. 3 Nicolas Nagy Talavera, Fascismul în Ungaria şi România, Buc., Ed. Hasefer, 1996, p. 47. 4 Republica Basarabia, f.a., în „România Mare”, I, nr. 18 din 16 noiembrie 1917, p. 2. 5 I. Clopoţel, Amintiri şi portrete, Timişoara, Ed. Facla, 1973, p. 53. 6 Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. III, Buc., Ed. Enciclopedică, 1986, p. XV. 7 Tiron Albani, Memorii, Buc., Ed. ştiinţifică, 1969, p. 47.

233

nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională.”8 Lupta pentru unire cu România intra în linie dreaptă. În frunte s-au aflat politicieni ca Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, George Pop de Băseşti, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop.9 Aşa de pildă, Ion Clopoţel, reliefând influenţa acestor personalităţi asupra mentalităţii populaţiei, nota despre V. Goldiş: „În acele zile revoluţionare a captat conştiinţele şi a galvanizat toate energiile maselor ţărăneşti, muncitoare şi ale păturii intelectuale.”10 La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, care a devenit organul central al luptei românilor pentru unire. În jurul său s-au grupat şi s-au organizat largi categorii sociale, de la cei cu multă ştiinţă de carte şi până la simpli ţărani, cu gândul şi cu speranţa de unire cu patria-mamă. Un sprijin important l-a dat intelectualitatea (profesori, învăţători, avocaţi, medici, ziarişti, scriitori, preoţi ş.a.) care, prin diferite modalităţi (întruniri, articole în presă, deplasări la sate11, contribuţii la constituirea şi conducerea consiliilor şi a gărzilor naţionale etc.), a mobilizat şi a organizat populaţia pentru exprimarea în forme democratice, plebiscitare, a voinţei de unire.12 La sate, păstrând şi întărind speranţa ţăranilor de unire cu patria-mamă, învăţătorii organizau coruri şi îi învăţau pe localnici cântece naţionale13, iar preoţii introduceau în slujbele religioase rugăciuni pentru unitatea tuturor românilor.14 Astfel, învăţătorii şi preoţii au avut un important rol în „glorioasa sarcină de a organiza poporul de la sate”15. Între intelectualii de seamă ai Ardealului s-au remarcat Amos Frâncu, Andrei Bârseanu, N. Bălan, Eugen Goga, Silviu Dragomir, Tiberiu Brediceanu, Gheorghe Dima, Valeriu Branişte ş.a.16 Îndemnurile lor, gândurile lor, au ajuns până în cele mai îndepărtate localităţi, atât prin întâlnirile cu localnicii, cât şi prin intermediul presei:
8

C. Căzănişteanu (coord.), Documente ale unirii (1600-1918), Buc, Ed. Militară, 1984, p. 369; vezi şi „Gazeta poporului”, I, nr. 43 din 27 octombrie 1918, p. 1. 9 M. Muşat, I. Ardeleanu, Viaţa politică în România (1918-1921), Ed. II, Buc., Ed. pol, 1976, p. 21. 10 I. Clopoţel, op. cit., p. 21. 11 Ion Iacoş, Intelectualitatea – componentă organică a mişcării naţional-populare pentru unire, în „Anale de istorie”, nr. 5/1988, p. 57. 12 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Consiliul Dirigent, dos. 48/1918, p. 55. 13 M. Constantinescu, Şt. Pascu (coord.), Desăvârşirea unificării statului naţional român, Buc., Ed. Acad., 1968, p. 265. 14 Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol. II, Buc., Ed. Acad., 1983, p. 150; vezi şi „Drapelul”, XVIII, nr. 122 din 15/28 noiembrie 1918, p. 1. 15 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Consiliul Dirigent, dos. 48/1918, p. 55. 16 Ion Iacoş, loc. cit., p. 64.

234

„Românul”, „Unirea”, „Telegraful român”, „Libertatea”, „Glasul vremii”, „Gazeta poporului” etc.17 Intelectualitatea a avut un rol important în promovarea toleranţei faţă de minorităţi şi în special faţă de minoritarii bogaţi, susţinând că obiectivul prioritar nu era răzbunarea, ci concentrarea efortului în scopul înfăptuirii principalului obiectiv: unirea cu România. „Intelectualii români – nota un document al Consiliului Dirigent – îndeplinind o operă uriaşă, au alergat în cursul revoluţiei din sat în sat, pentru ca să lumineze poporul şi să-l îndemne a cruţa viaţa proprietarilor unguri şi evrei, în care ţăranul român vedea pe adevăratul lui exploatator feudal.”18 Studenţii ardeleni s-au integrat în efortul pentru unire, promiţând „să aducă orice jertfă pentru binele neamului din care fac parte”19. Cercurile studenţeşti româneşti din Cluj, Târgu Mureş, Oradea, au alcătuit manifeste care pledau pentru unitate şi au desfăşurat la sate o intensă activitate mobilizând masele şi explicându-le modalităţile democratice de exprimare a voinţei de unire. Acţiunea lor era încurajată de solidaritatea pe care o exprimau studenţii din Bucureşti20, Iaşi21, Budapesta, Viena22. Tineretul de la sate şi-a exprimat speranţa de unire prin diferite forme: a participat la constituirea gărzilor naţionale şi a consiliilor locale, a arborat tricolorul, a învăţat şi a intonat cântece patriotice etc.23 Un rol mobilizator l-au avut miile de soldaţi români din Ardeal care, în toamna anului 1918, se întorceau de pe front „cu o vădită nerăbdare” de a ajunge acasă. 24 În anii grei ai războiului, ei au înţeles inutilitatea luptei în numele împăratului, după cum au înţeles necesitatea jertfei în numele idealului naţional românesc. De aceea, unii au dezertat din armata austroungară formând aşa-zisele detaşamente ale „cadrelor verzi” care sprijineau cauza naţională luptând în munţii şi în pădurile din Ardeal25; alţii au trecut munţii şi s-au înrolat în armata română. Prizonierii ardeleni din Rusia au
17 18

Ibidem. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. V, Buc., Ed. Enciclopedică, 1986, p. 406. 19 „Românul”, VII, nr. 4 din 31 octombrie/13 noiembrie 1918, p. 3. 20 Ştefan Pascu, op. cit., vol. II, p. 133. 21 Ion Iacoş, loc. cit., p. 63. 22 „Românul”, VII, nr. 4 din 31 octombrie/13 noiembrie 1918, p. 3. 23 M. Constantinescu, Şt. Pascu (coord.), op. cit., p. 241. 24 Ion Bordea, Amintiri din zile mari, în Marea Unire a românilor în izvoare narative, Buc., Ed. Eminescu, 1984, p. 153. 25 Clara Cuşmir Mihailovici, Fl. Dragne, Gh. Unc, Mişcarea muncitorească din România. Făurirea P.C.R., Buc., Ed. pol., 1982, p. 85.

235

format unităţi de voluntari care-au luptat împotriva Puterilor Centrale. În octombrie-noiembrie 1918, când imperiul austro-ungar era în agonie26, mii de militari români, inclusiv marinarii de la bazele din Marea Adriatică, s-au alăturat luptei naţionale.27 Un martor ocular relata: „Strigăte de libertate sunau din sute de mii de piepturi: «Jos stelele», «Jos ruja» [emblema], «Toată lumea să meargă acasă», «Gata războiul».”28 Ziarul „Românul”, evidenţiind această realitate, scria: „Bâjbâie străzile de lume liberă, soldaţi care fără şovăială îşi rup rozetele de pe chipiuri, îşi aruncă puştile, îşi rup suliţele, resturile sclaviei şi a măcelului în care au fost purtaţi pentru stăpâni. Jurământul dat împăratului este nesocotit într-o clipă spontană şi înlocuit cu cel mai sublim şi puternic instinct de om: libertate.”29 La Viena, în noiembrie 1918, s-a format Senatul central al ofiţerilor şi soldaţilor români din fosta armată austro-ungară, având ca scop încurajarea idealului naţional, a „cauzei sfinte a naţiunii române”30. Militarii care au revenit acasă au contribuit la instaurarea administraţiei româneşti în Ardeal, la alegerea şi funcţionalitatea gărzilor naţionale şi a consiliilor locale.31 Mulţi dintre ei au mers prin sate susţinând ideea unirii, s-au ocupat de confecţionarea şi distribuirea drapelului naţional şi, în semn de rupere cu trecutul, au aruncat insignele şi rozetele imperiale înlocuindu-le cu însemne tricolore.32 Ţărănimea, care forma majoritatea populaţiei, împletind revendicările sociale cu cele naţionale, a trecut la înlăturarea vechilor autorităţi şi la împărţirea pământurilor, a cerealelor, a lemnelor etc., alungându-i pe jandarmi şi pe moşieri. „Lumea săraca – nota I. Clopoţel – a crezut că a sosit ceasul să se răzbune pe aceia care i-au supt seva sângelui secole de-a rândul, să spargă grânările, să împartă moşiile, fabricile, cirezile de vite ale marilor domenii.”33 Pentru pământ acţionau şi ţărani din rândul minorităţilor: maghiari, saşi, secui, sârbi.34 În entuziasmul lor, sătenii arborau tricolorul, cântau marşuri patriotice, purtau panglici tricolore, înlăturau inscripţiile în
26 27

Tiron Albani, op. cit, p. 46. „Românul”, VII, nr. 4 din 31 octombrie/13 noiembrie 1918, p. 3. 28 apud. M. Constantinescu, Şt. Pascu (coord.), op. cit., p. 238. 29 apud. A. Deac, Contribuţia clasei muncitoare la formarea statului naţional unitar român, Buc., Ed. pol., 1986, p. 88. 30 C. Gh. Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Galaţi, Ed. Porto-Franco, 1993, p. 325; vezi şi M. Ionniţiu, Amintiri şi reflecţii, Buc., Ed. enc., 1993, p. 171. 31 D. Preda (coord.), op. cit., p. 91. 32 Ştefan Pascu, op. cit., p. 75. 33 I. Clopoţel, Revoluţia din 1918. Unirea Ardealului cu România, Cluj, 1926, p. 51. 34 M. Constantinescu, Şt. Pascu (coord.), op. cit., p. 251.

236

limba maghiară, strigau „Trăiască România”, „Trăiască revoluţia”35, aruncau însemnele imperiului austro-ungar. Aveau loc entuziaste întruniri unde se striga: „Jos cu împăratul”, „Trăiască unirea tuturor românilor”, „Trăiască România Mare”36; în acelaşi timp, participanţii declarau cu hotărâre că „noi de acuma suntem ai României pe veci”37. La sate se dădeau semnale prin tulnice, prin clopote, vestind apropierea unirii.38 În Maramureş, localnicii cutreierau satele ducând apeluri pentru unire, iar în Munţii Apuseni moţii făceau călătorii cu alai vestind din goarnă că a sosit libertatea.’39 Ţăranii au participat cu bucurie şi cu responsabilitate la adunările de constituire a consiliilor locale şi a gărzilor naţionale, organisme reprezentative ale administraţiei româneşti. La aceste adunări se cântau „Deşteaptă-te române”, „Pe-al nostru steag”, iar oamenii, îmbrăcaţi de sărbătoare, purtau panglici tricolore şi steaguri.40 Avocatul Simeon Cheţian din Agnita scria că „însufleţirea în popor pentru unirea cu România este mare până la exaltaţie”41. În multe localităţi, sătenii nu mai aşteptau instrucţiuni de la Consiliul Naţional Român Central, ci se organizau singuri. Acelaşi avocat Cheţian relata: „Oamenii cereau neîncetat ca să facem ceva şi aici după ce în toate părţile se fac paşi pentru organizare”.42 Evidenţiind atmosfera de sărbătoare şi de responsabilitate în care sătenii participau la adunările locale, ziarul „Românul” scria, referindu-se la localitatea Vidra (satul unde s-a născut Avram Iancu): „Se aud cântările şi strigătele de bucurie ale poporului; porţi de triumf, flori şi mulţime de steaguri[...]. În inimile celor peste 2000 de moţi prezenţi, simţămintele cele mai sublime. Cu toţii înţeleg însemnătatea zilelor istorice de acum. Hainele lor de sărbătoare sunt decorate cu tricolor, flori şi brad, din ochi străluceşte bucuria şi însufleţirea.”43 Toate aceste adunări se încheiau cu jurământul participanţilor de a lupta pentru unirea cu România şi cu strigătul „Să trăiască România Mare”.44
35

C. Corbu, Contribuţia ţărănimii la făurirea României Mari din 1918, în „Anale de istorie”, nr. 5/1988, p. 44. 36 I. Bordea, op. cit., p. 154. 37 Ştefan Pascu, op. cit., p. 82. 38 M. Ştirban, Din istoria României (1918-1921). Probleme ale vieţii politice, economice şi sociale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1987, p. 53. 39 M. Constantinescu, Şt. Pascu (coord.), op. cit., p. 265. 40 „Românul”, VII, nr. 2 din 28 octombrie/10 noiembrie 1918, p. 4. 41 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Consiliul Dirigent, dos. 48/1918, p. 63. 42 Ibidem. 43 „Românul”, VII, nr. 21 din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, p. 1. 44 „România nouă”, II, nr. 211 din 8 noiembrie 1918, p. 1.

237

Între cei care au luptat şi au sperat pentru înfăptuirea revendicărilor de ordin naţional şi social s-au aflat şi muncitorii. Acţiunile lor s-au amplificat în perioada septembrie-noiembrie 1918, concretizându-se în: înlăturarea autorităţilor austro-ungare, greve, demonstraţii, întruniri unde se arăta că „naţiunea independentă română trebuie să-şi croiască singură soarta”45 şi unde se striga „Jos războiul”, „Vrem pace şi pâine”, „Drepturi pentru popor”46, înlăturarea însemnelor care aminteau de Imperiul austro-ungar (distrugerea unor statui care-i reprezentau pe generalii austrieci), alegerea consiliilor muncitoreşti şi a gărzilor muncitoreşti47 care sprijineau instaurarea administraţiei româneşti etc. Erau organizate mari manifestaţii sub lozinca „Unirea cu România”, exprimându-se încrederea în Consiliul Naţional Român Central şi în „dezrobirea naţională a neamului românesc”48. Ziarul „Adevărul”, care a militat pentru unire, scria: „Sunt în curgere tocmai acum nenumărate adunări poporale la care muncitorimea română declară că se alătură cu trup şi suflet la Consiliul Naţional Român Central şi aşteaptă ca acest consiliu să fie la înălţimea chemării, lucrând atât pentru dezrobirea naţională a neamului românesc din Ungaria şi Transilvania, cât şi pentru ridicarea la o treaptă socială mai bună a poporului muncitor român şi a ţărănimii române.”49 Muncitorimii române din Ardeal i s-au alăturat unii maghiari (mai ales din zona Văii Jiului),50 precum şi muncitorii români de la Csepel (Ungaria).51 Lupta pentru unirea Ardealului cu patria-mamă a fost sprijinită şi de liceeni (care doreau să facă parte din gărzile naţionale)52, de femei53, de ardelenii (intelectuali, militari, voluntari) aflaţi în Basarabia54, de diferite organizaţii politice şi culturale. Această luptă a fost încurajată de solidaritatea exprimată de populaţia din celelalte teritorii româneşti, prin variate modalităţi: întruniri55, articole de presă56, articole sau comentarii ale unor
45 46

„Drapelul”, XVIII, nr. 117 din 1/14 noiembrie 1918, p. 1. William Marin, Unirea din 1918 şi poziţia şvabilor bănăţeni, Timişoara, Ed. Facla, 1978, p. 53. 47 Şt. Pascu, op. cit., p. 74. 48 C. Căzănişteanu (coord.), op. cit., p. 380. 49 „Adevărul”, XIV, nr. 43 din 28 octombrie/10 noiembrie 1918, p. 1. 50 A. Deac, op. cit., p. 103. 51 Şt. Pascu, op. cit., p. 55. 52 Ibidem, p. 110. 53 „Românul”, VII, Nr. 19 din 16 noiembrie 1918, p.2. 54 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 17/1918, p. 44. 55 „Românul”, VII, nr. 10 din 7/20 noiembrie 1918, p. 3. 56 C.Gh. Marinescu, op. cit., p. 335.

238

personalităţi culturale (Delavrancea, Sadoveanu, N. Iorga, I. Cantacuzino etc.)57, îndemnuri din partea guvernului de la Iaşi (ex: scrisoarea lui Ionel Brătianu din 5/18 noiembrie 1918)58 şi a Asociaţiei pentru drepturile civile şi politice a femeilor59 etc. Unirea a fost susţinută şi de românii care acţionau în străinătate (Franţa, Italia, Anglia, SUA) prin diferite forme: conferinţe, presă, memorii, unităţi de voluntari.60 După eşuarea tratativelor de la Arad (13-15 noiembrie 1918) dintre reprezentanţii Consiliului Naţional Central şi cei ai guvernului Tisza, starea de nelinişte a populaţiei româneşti a crescut din cauza acţiunilor violente ale ungurilor. 61 În acest context a fost convocată Adunarea naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, unde cei 1228 de delegaţi ce urmau a fi aleşi sau desemnaţi trebuiau să exprime voinţa populaţiei privind unirea cu România. Ziarul „Românul” scria: „Toate neamurile din preajma noastră şi-au determinat viitorul prin rezoluţiuni în conformitate cu sufletul lor naţional. E rândul nostru acum.”62 Adunările pentru alegerea acestor delegaţi au avut un caracter democratic, plebiscitar, căci erau prezente toate categoriile sociale. Au fost desemnaţi ca delegaţi ţărani, muncitori, avocaţi, învăţători, medici, preoţi, studenţi63, care erau împuterniciţi prin procese-verbale şi credenţionale semnate de sute şi mii de oameni, să voteze unirea. Semnificativ pentru starea de spirit de atunci este credenţionalul locuitorilor din comuna Holdea (Comitatul Hunedoara), în care se preciza: „Obştea poporului românesc din comuna Holdea (Comitatul Hunedoara), din îndemn propriu şi fără nici-o silă sau ademenire din vreo parte, dă la iveală dorinţa fierbinte ce însufleţeşte inima fiecărui român şi declară că voinţa noastră nestrămutată este: voim să fim alăturaţi, împreună cu teritoriile româneşti din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş la România. În această hotărâre a noastră aşternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi, cei de faţă şi tot ce va înălţa pururea pe fiii noştri şi pe nepoţii noştri.”64
57 58

Ion Iacoş, art.cit., p. 63. I. Scurtu, Alba Iulia. 1 Decembrie 1918, Buc., Ed. Sport-Turism, 1988, p. 55. 59 „România nouă”, II, nr. 212 din 10 noiembrie 1918, p. 2. 60 Marcel Ştirban, op. cit., p. 51. 61 D. Preda (coord.), op. cit., p. 125. 62 „Românul”, VII, nr. 11 din 8/21 noiembrie 1918, p. 1. 63 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Consiliul Dirigent, dos. 48/1918, p. 74. 64 apud. A. Deac, Caracterul plebiscitar al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, în Contribuţii la studierea istoriei contemporane a României, vol. I, Buc., Ed. pol., 1980, p. 20.

239

Desemnarea delegaţilor a fost un prilej pentru populaţie de afirmare a voinţei de unire cu România. Se cântau cântece naţionale, se striga: „Vrem unirea cu România”, „Trăiască România Mare”, „Trăiască neamul românesc”.65 În istorica zi de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia au venit peste o sută de mii de oameni din toată Transilvania, pentru a fi alături de Adunarea naţională şi a susţine unirea cu patria-mamă. Toţi erau entuziasmaţi de marea idee a dezrobirii66 şi sperau ca aceasta să se împlinească în „cetatea suferinţei lui Horea iobagul”67. Redând atmosfera acelei zile, studentul Eugen Hulea scria: „Când au început să pătrundă satele, micul orăşel a fost pur şi simplu năpădit, străzile stăteau parcă să plesnească sub presiunea şuvoiului omenesc; în piaţă nu se mai putea arunca un vârf de ac pe locul liber, dezlănţuirea entuziasmului, sub toate formele lui consacrate, avea ceva elementar.”68 Participanţii au venit îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore, cu tarafuri de lăutari; ei cântau cântece patriotice şi strigau: „Trăiască Unirea”, „Trăiască România Mare”. Fanfarele cântau „Deşteaptă-te române” şi „Marseilleza”69. Entuziasmul era mare iar lumea – nota Laurenţiu Oanea – „era înflăcărată în cel mai justificat patriotism”70, încât Alba Iulia avea „înfăţişarea unui mare plebiscit popular”71. Toţi erau în aşteptarea hotărârii pe care urma să o ia Adunarea naţională (1228 de delegaţi aleşi), întrunită în Sala Cazinoului militar. Delegaţii, în unanimitate, prin aclamaţii, au votat unirea Ardealului cu România.72 Bucuria era enormă. Ioan Bordea scria: „Ochii tuturor erau înrouraţi de lacrimi [...] «Unirea fără condiţii», repetau miile de glasuri din sală, şi, ca un ecou din depărtare, «fără condiţii», se auzeau zecile de mii de glasuri care manifestau în afară de sală. Se făcea că trăim pe altă lume şi nu ne mai
65 66

C. Căzănişteanu (coord.), op. cit., p. 390. I. Clopoţel, Lupta pentru democraţie în România de la actul unirii încoace, Braşov, Tip. „Gazeta Transilvaniei”, 1921, p. 5. 67 Gh. Tulbure, Praznicul unirii neamului, Oradea Mare, 1919, p. 6. 68 apud. Şt. Pascu, op. cit., p. 185. 69 „România Mare” II, Nr. 26 din 7 ianuarie 1919, p. 4. 70 Laurenţiu Oanea, Memorii. Am semnat pergamentul Unirii, în „Magazin istoric” XXXII, Nr. 12/ 1988, p.17. 71 C. Kiriţescu, O viaţă, o lume, o epocă, Buc., Ed. Sport-Turism, 1979, p. 230; vezi şi George Sofronie, Voinţa hotărâtă de unire, în „Magazin istoric”, XXXI, nr. 12/1997, p. 4. 72 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 19/1919, p. 33.

240

puteam da bine seama dacă e vis sau realitate.”73 Vestea unirii a fost primită cu emoţie şi cu entuziasm de cei peste o sută de mii de oameni sosiţi la Alba Iulia cu scopul de a fi „bine informaţi în legătură cu ceea ce s-a hotărât în Sala festivă”.74 Emil Pop relata că la auzul Hotărârii de unire „un tunet prelung, izbucnit din o sută de mii de piepturi a cutremurat văzduhul, tunetul unanimităţii, al bucuriei, al istoriei descătuşate”75. Lumea era cuprinsă de o mare satisfacţie şi striga: „Trăiască România Mare”. Se „aclama cu pălării şi căciuli, doamnele fluturau în aer cu batistele, plânsete şi hohote de bucurie, un entuziasm indescriptibil”76, „tunete de urale despicau văzduhul”77. În ochii tuturor erau lacrimi de bucurie78, oamenii se îmbrăţişau. Emil Isac nota: „Un lanţ s-a sudat între inimi. El nu mai poate fi sfărâmat. Ceea ce a urmat mi se pare un vis. Ştafetele călări duc ştirea. Răsună trâmbiţele orchestrelor, este difuzat imnul român şi masa porneşte acum în jos. S-a înfăptuit. Un popor s-a eliberat.”79 Vestea unirii a fost primită cu bucurie de toată populaţia Ardealului. În sate şi în oraşe aveau loc slujbe religioase, se cânta „Deşteaptă-te române”, erau trase clopotele bisericilor. Pe 1 Decembrie 1918 şi în zilele următoare, au fost organizate adunări locale, considerate „mici Albe Iulii”, în care populaţia saluta acest mare eveniment.80 În biserici, preoţii aduceau la cunoştinţă că prin unire s-a realizat „învierea neamului şi împlinirea vremurilor”81. Relatând starea de spirit a ardelenilor, I. Bordea scria: „Praznice se făceau în toate satele. Codrii răsunau de cântece de bucurie, câmpiile păreau că au îmbrăcat haina albă de sărbătoare. Copiii alergau în toate părţile strigând «Trăiască România Mare». Ţăranii şi intelectualii se salutau cu aceste trei cuvinte, fetele şi femeile la fel. Ceva feeric se petrecea în întreg Ardealul.”82
73

Ion Bordea, Amintiri din zile mari, în Marea Unire a românilor în izvoare narative, Buc., Ed. Eminescu, 1984, p. 160. 74 Tiron Albani, Memorii, Buc., Ed. Ştiinţifică, 1969, p. 98. 75 apud. I. Scurtu, op. cit, p. 150. 76 G. Cazacliu, Prin Bucovina şi Ardeal, în „Sfatul Ţării”, I, nr. 202 din 13/26 decembrie 1918, p. 1. 77 Cum a fost la Alba Iulia, f.a., în „Românul”, VII, nr. 39 din 14/27 dec 1918, p. 2. 78 „Neamul românesc”, XIII, nr. 325 din 24 noiembrie 1918, p. 4. 79 apud. Marcel Ştirban, op. cit., p. 79. 80 „Românul”, VII, Nr. 41 din 16/ 29 decembrie 1918, p. 3. 81 Şt.Pascu, op.cit., p. 214. 82 I. Bordea, Din acele măreţe zile ale neamului. Unirea cu Ardealul, Buc., 1919, p. 25.

241

Entuziasmul unirii se regăsea şi în fostul Regat, în Bucovina, în Basarabia83, precum şi în toate ţările unde se aflau emigranţi sau soldaţi români.84 La Alba Iulia şi la Sibiu, pe adresa Consiliului Dirigent soseau mii de scrisori şi telegrame de felicitare, din diferite locuri şi de la oameni de diverse profesii.85 La Iaşi şi la Bucureşti, studenţii86, profesorii, presa, Academia română87, evidenţiau împlinirea marelui vis al românilor. Personalităţi ale culturii lăudau înţelepciunea poporului român (Al. Vlahuţă, Al. Brătescu-Voineşti, I. Agârbiceanu, O. Goga etc.). Aveau loc întruniri care salutau unirea, iar lumea discuta cu bucurie despre acest mare eveniment. În Bucureşti – scria Gheorghe Pătăceanu – „nu auzeam decât cuvinte de laudă şi însufleţire pentru Adunarea naţională. Domnişoare drăguţe cu cocarde naţionale în piept, dame, tineri, bătrâni, toţi vorbeau despre Alba Iulia ca despre locul celei mai frumoase manifestări naţionale şi regretau că nu au putut să ia parte şi să fie în mijlocul ardelenilor iubiţi.”88 Regina Maria şi regele Ferdinand, în telegrame trimise ardelenilor, i-au felicitat pentru împlinirea gândului de unire: „Precum am fost părtaşi cu voi în suferinţe, părtaşi suntem şi la bucuria voastră, care e bucuria tuturor românilor. Trăiască România Mare, una şi nedespărţită.”89 Era bucuria firească a faptului că, după atâtea suferinţe, românii îşi vedeau visul împlinit: România Mare. Acest vis trăise în mintea şi în inima atâtor generaţii şi, în ciuda vitregiilor istoriei, „puterea sentimentelor noastre a păstrat totdeauna impulsurile sale suverane”90. Decretul regal din 18 decembrie 1918 a ratificat unirea Ardealului cu România. Minorităţile, cu unele excepţii, au înţeles mersul istoriei şi au avut o atitudine constructivă. Hotărârile adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia au fost şi rămân sinonime cu valoarea unor acte plebiscitare ale unanimităţii locuitorilor din vatra străbună a Daciei.

83 84

„România nouă”, II, nr. 220 din 20 noiembrie/1 decembrie 1918, p. 2. M. Ştirban, op. cit., p. 90. 85 C. Gh. Marinescu, op. cit., p. 341. 86 C. Petculescu, Istoria mişcării revoluţionare şi democratice de tineret din România, Buc., Ed. pol., 1987, p. 59. 87 I. Bodunescu, Diplomaţia românească în slujba independenţei, vol. II, Iaşi, Ed. Junimea, 1982, p. 124; vezi şi „Românul”, VII, nr. 28 din 30 noiembrie/13 decembrie 1918, p. 1. 88 Gh. Pătăceanu, În Bucureşti, în „Românul”, VII, nr. 33 din 6/19 decembrie 1918, p. 2. 89 „România Mare”, II, nr. 26 din 7 ianuarie 1919, p. 4. 90 O. Goga, Ne învaţă Mărăşeştii, Iaşi, Ed. Junimea, 1983, p. 182.

242

BIBLIOGRAFIE - Tiron Albani, Memorii, Buc., Ed. Ştiinţifică, 1969 - M. Muşat, I. Ardeleanu, Viaţa politică în România (1918-1921), Ed. II, Buc., Ed. pol, 1976. - Ion Bordea, Amintiri din zile mari, în Marea Unire a românilor în izvoare narative, Buc., Ed. Eminescu, 1984. - Idem, Din acele măreţe zile ale neamului. Unirea cu Ardealul, Buc., 1919. - I. Clopoţel, Revoluţia din 1918. Unirea Ardealului cu România, Cluj, 1926. - Idem, Amintiri şi portrete, Timişoara, Ed. Facla, 1973 - C. Căzănişteanu (coord.), Documente ale unirii (1600-1918), Buc, Ed. Militară, 1984 - M. Constantinescu, Şt. Pascu (coord.), Desăvârşirea unificării statului naţional român, Buc., Ed. Acad., 1968 - A. Deac, Contribuţia clasei muncitoare la formarea statului naţional unitar român, Buc., Ed. pol., 1986 - Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. III, Buc., Ed. Enc., 1986 - O. Goga, Ne învaţă Mărăşeştii, Iaşi, Ed. Junimea, 1983 - C. Kiriţescu, O viaţă, o lume, o epocă, Buc., Ed. Sport-Turism, 1979 - William Marin, Unirea din 1918 şi poziţia şvabilor bănăţeni, Timişoara, Ed. Facla, 1978 - C. Gh. Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Galaţi, Ed. Porto-Franco, 1993 - D. Preda (coord.), În apărarea României Mari, Buc. Ed. Enc., 1994 - I. Scurtu, Alba Iulia. 1 Decembrie 1918, Buc., Ed. Sport-Turism, 1988 - Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol. II, Buc., Ed. Acad., 1983 - M. Ştirban, Din istoria României (1918-1921). Probleme ale vieţii politice, economice şi sociale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1987 - Gh. Tulbure, Praznicul unirii neamului, Oradea Mare, 1919

243

FEMEIA DIN MEDIUL URBAN ÎN ROMÂNIA (1918-1928). MODĂ, OBICEIURI, AMBIENTAL
Emilena Irinela TATU

Resumè: La femme dans le milieu urbain en Roumanie1918-1928.
La mode, les coutumes, l'ambiant La fin de la première guerre mondiale a permis à la société roumaine de suivre son cours naturel; pour oublier des haines de la guerre une vraie tempête des plaisirs a été nécessaire. On va parler plutôt de la femme du milieu urbain des années 1918-1928 et son attitude envers la mode, les coutumes et l'ambient. La mode était plus diverse dans la ville parce que la stratification de la population était plus prononcée. Le trait essentiel de la mode était le confort et une plus grande adaptation à toutes les situations. Dans la vie professionnelle, beaucoup de rêves se sont accomplis pour les femmes. Si le costume masculin n'a pas souffert presque aucun changement, l'attitude des femmes s'est dirigée vers un chemin moderne, en suivant son émancipation. Elles commencent à fumer, à pratiquer le même sport que les hommes, en s'exposant les jambes et les bras. Dans l'ensemble général de la société, et avec la modernisation d’après 1918 de la société roumaine, la vie quotidienne s’est beaucoup changé du poind de vue quantitatif et qualitatif. Les influences européennes se sont imposées dans la mode, et dans la manière de penser de la population aussi. Donc le désir de rompre avec le passé était énergiquement exprimé. Elles voulaient quelque chose de nouveau sans savoir comment pourraient y arriver. Parfois, la femme a aussi fait même des excès, ou des choses sans sens dans l'ambiance, dans les coutumes, dans la mode. La recherche se porte aussi intense sur sa manière de passer le temps libre. L'esprit de la population, la mentalité collective ont changé de tableau. Dans la première décennie après la grande guerre, la société roumaine a beaucoup évolué du traditionnel vers le moderne. Mots clé: la grande guerre, ville, société roumaine, femme, coutume, mode, changements.

Profesor de istorie

244

Starea de spirit a constituit un factor important pentru dezvoltarea statului naţional unitar român. Marea Unire a fost rodul acţiunii tuturor claselor şi categoriilor sociale, al tuturor partidelor politice, astfel era pe deplin firesc ca dorinţa de consolidare a statului naţional unitar să reprezinte obiectivul fundamental al întregului popor. După 1918 exista sentimentul general că România Mare trebuie să fie o Românie Nouă, iar cadrul în care se dezvoltase atunci părea strâmt, sufocant, incompatibil cu noile realităţi. Exista o adevărată frenezie a căutărilor, care şi-a găsit reflectarea în toate domeniile 1. Exista, după 1918, conştiinţa clară că vechile stări de lucruri nu se mai puteau întoarce şi că România trebuie clădită pe baze noi. Evident, nu era vorba de o societate autarhică, ci de una racordată la fluxul civilizaţiei europene. În 1918 C. Rădulescu Motru scria „idealurile noastre nu pot fi altele decât ale Europei”. Cadrul nou creat după 1918 a devenit o însemnată forţă motrice pentru dezvoltarea ulterioară, pentru progres economic şi social. Până în 1921 nici una din ramurile economiei naţionale nu a reuşit să atingă nivelul anului 1913. Ca urmare a eforturilor, a punerii în valoare a bogăţiilor ţării, refacerea economica s-a încheiat în linii mari în 1923. Anul a fost considerat „cornul abundenţei”. Erau vremuri frumoase când pâinea era 30 bani, zahărul 2 lei kg, când existau de toate şi puteai cumpăra orice doreai. Va urma apoi o perioadă de consolidare, de dezvoltare accentuata a forţelor de producţie. Primii ani după război au fost ani de adaptare, de trecere spre perioada de pace. Ideea unei păci lungi domina gândurile tuturor. Greutăţile, suferinţele, pierderile fuseseră destul de mari, iar lumea avea nevoie de linişte, de redresare. Mulţi văzuseră moartea cu ochii şi ajunseseră la concluzia că a trăi e fericirea supremă. Refacerea economică a permis sporirea numărului distracţiilor şi diversificarea vieţii cotidiene, prin apariţia unor noi modalităţi de petrecere a timpului liber. Sfârşitul primului război mondial a permis societăţii româneşti să-şi urmeze cursul ei firesc. Primele semne ale normalizării vieţii s-au reflectat în ceremonii, campanii electorale, întruniri publice, călătorii, înmulţirea ştirilor,reluarea spectacolelor. Cinematografele, teatrele, viaţa muzicală, expoziţiile îşi prezintă ultimele noutăţi. Pământul, cerul, marea au devenit oamenilor mai dragi ca niciodată. Pentru a uita de ororile războiului s-a ajuns la un adevărat vârtej al plăcerilor.
1

Ioan, Scurtu, Mentalul colectiv după Marea Unire din 1918, în Pagini de istorie, vol. I, Bucureşti, 1990, p. 182.

245

Reconstrucţia a beneficiat din plin de noile elemente de modernitate ce se făceau simţite peste hotare. Imitări, prelucrări, adoptări toate s-au simţit din plin în viaţa femeii. Războiul făcuse ca femeia să participe ca asistentă, să vadă de aproape ororile lui, să cunoască noi ipostaze ale vieţii, ale realităţii. Pentru unii îmbrăcămintea răspundea unei necesităţi fizice, pentru alţii era un etalon al bogăţiei şi modernităţii. La ţară costumele naţionale erau purtate cu mândrie, mai ales de femeile în vârstă. Renunţarea la portul tradiţional în beneficiul hainelor de la oraş punea în evidenţă procesul de modernizare din lumea rurală, adaptarea ţărănimii, la un nou ritm de viaţă din societate. La oraş moda era mult mai diversă, deoarece şi stratificarea populaţiei era mai accentuată. Viaţa modernă, cu ritmul ei tot mai alert, a impus simplificarea modei şi diversificarea ei. Caracteristica esenţială a modei a fost tendinţa de a deveni mai comodă şi de a permite o mai mare adaptabilitate la diferitele situaţii. Moda feminină era complicată şi adeseori capricioasă. Ca urmare a noilor modificări, se remarca după 1918 o tendinţă spre practic, în defavoarea vechii concepţii „femeia-bibelou”. Moda a reflectat toate aceste transformări, modificări ale mentalului, adaptări, prelucrări. Revista „Veselia” în „Pagina bărbatului” din septembrie 1923 prezenta şi cronica modei feminine motivând : „Fiindcă şi femeia se amestecă în treaba bărbatului, nu numai viceversa ne gândim că putem uşor publica în „Pagina bărbatului”, moda femeii. Mai ales moda. Că cine plăteşte moda decât bărbatul”2. Fără a intra într-o polemică feminină, e destul să amintim că prosperitatea unui soţ se vedea după rochia soţiei. Dacă la 1900 răsărea timid primul corset, după 1911 femeia elegantă era aceea gen „umbrelă” cu fuste strâmte şi lungi. La 1913 s-a încercat reintroducerea crinolinei, dar noile condiţii: un alt mediu, vârtejuri de muncă, sporturi, plimbări i-au găsit sfârşitul. E perioada când moda devine mai tolerantă, mai adaptabilă la viaţa de zi cu zi. „Revista Modei” publica sfaturi pentru femeile de diverse condiţii. Se aprecia că „o femeie din clasa mai bună” trebuie şi poate să dispună de o serie întreagă de toalete de seară, noapte, zi, dimineaţă, în vreme ce gospodinele ce se ocupau cu bucătăria trebuiau să ofere privitorului „un tablou relativ plăcut”3. În general, moda se adresează tuturor femeilor, dar numai unele îşi pot permite să se îmbrace în pas cu ea. Cele tinere erau în pas cu moda occidentală, mai ales cu cea de la Paris. Discrepanţa între femeile bogate şi cele sărace era evidentă. Iată ce
2 3

„Veselia” din 13 septembrie 1923. „Revista Modei”, anul IV din 1 aprilie 1914.

246

trebuia să conţină un trusou de mireasă: o rochie simplă de stradă, una de mătase pentru vizitele de introducere, o mantilă de mătase, o bluză de tul alb, o rochie elegantă de bal, trei capoate. Pentru trusoul de lenjerie erau necesare: 30 cămăşi de zi foarte scurte, 12 cămăşi de noapte, 12 perechi de ciorapi negri ; Se mai adăugau 4 cuverturi, 8 garnituri de masă, prosoape etc4. Influenţele în modă au fost în special cele pariziene, iar în Transilvania şi Banat şi cele de la Viena. Bucureştencele adoptau pe rând cu iuţeală telegrafică toate nimicurile, toate detaliile modei pariziene. În 1925 în revista „Moda” exista o rubrică permanentă „Ecouri Paris-Bucureşti” cu ultimele noutăţi apărute la Paris5. După război, noile condiţii vor duce la adoptarea modei la noile realităţi. Nevoia de supravieţuire, fuga dintr-un loc într-altul, făcuseră ca femeia să simtă nevoia unei simplităţi, lejerităţi a hainelor. Şi tendinţa pariziană era spre simplitate şi lipsă de jenă. La 1914 moda era cea a bolerourilor cu garnituri de bieuri înguste pe blană, ce se asortau cu manşonul. Ecossezul era folosit atât pentru vizite, cât şi pentru stradă. Bluzele „ecossaise” se purtau cu fuste uni. Parisul centrul cel mai important al modei adusese fustele moderne umflate la spate sau cu aranjamente în părţi ce umpleau fusta pe şolduri. Rochiile după 1918 au devenit mai scurte, „trei sferturi” ori până la genunchi. Talia era căzută spre a se evidenţia corpul. Uneori se folosea material transparent, mai ales pentru bluze. Dacă era o vreme când era imoral pentru o femeie să i se vadă piciorul, în preajma războiului se purtau ghete-negre, apoi se va trece la pantofi răscroiţi, care nu mai sunt purtaţi numai la bal, ci şi pe stradă. Se purta lac negru cu piele de căprioară albă sau gri, legături cu funde sau şnururi6. Pielea fiind o raritate se confecţionau pantofi din postav, catifea, tafta. De regulă pantofii aveau tocuri de 4-5 cm, barete şi decoraţii. Tinerele au început să poarte sandale, cu ciorapi scurţi sau picioarele goale. De la pantofii galbeni sau ghete uşoare cu nasturi pentru vară ori pantofi de dans din lac, mătase, s-a trecut în 1926 la sanda. Sandalele aveau cuvântul major, dar se mai purtau şi pantofii decoltaţi din mătase şi lame, atlas cu broderii de perle, catarame. Cei mai moderni pantofi erau cei având model parizian. Era necesar ca pălăria să fie armonizată cu restul hainelor. Moda cerea ca la cumpărături să se poarte o toaletă simplă, la vizite una elegantă şi costisitoare. Pentru baluri, restaurante, întruniri ale societăţilor, toaleta nu
4 5

Ibidem din 15 februarie 1913. „Moda”, nr. 2 din 1 mai 1925. 6 „Revista Modei” din 1 mai 1914.

247

îngăduia extravaganţe. Pălăriile puteau fi deci cu borul de pai şi calote de tul sau gen tocă cu volane de dantelă, cu panglici de catifea şi mănunchiuri de floricele. Originalitatea era dată de bordul în trei colţuri sau pălării garnisite cu pene, aripi, egrete, flori. Voaleta era foarte modernă având desene, panglici, funde. Poşetele erau din creton cu motive din mătase asortate sau cu şnur auriu, cu o varietate de mânere, lanţuri duble, şnururi, încheietori de metal. Marea modă la finele perioadei 1918-1928 o constituie rochia de seară cu garnitură de dantelă, cu fir aurit sau argintiu, eşarfe de tull şi floricele de catifea. Se lansează noi modele: rochia bluzată, cazaca, gen Bolero, manşonul înlocuieşte taioarele pentru stradă7. Bijuteriile purtate erau în general perlele, dar nu neapărat veritabile ci şi artificiale. Se purtau mărgele lungi de 40-50 cm, butoni mici de perle în alb, roz, fumuriu, iar seara rubine, smaralde montate în metal nobil. Pălăriile erau înalte în formă cloş, tocă, beretă, cu garnituri de agrafe, flori, piele, strassuri. Pentru toaletele de seară se purta casca de fetru neagră încrustată cu arabescuri largi de aur8. Ziarele, almanahurile erau pline de reclame ale marilor magazine de modă. În martie 1919 doamna Aurica Beşlegeanu Briol pleca la Paris pentru a aduce ultimele creaţii de modă. Domnişoara Sergol din Paris a adus la Bucureşti modele de rochii, costume, corsete, voalete de la casele de modă franceze Paquin, Doucet Francis. Agenţiile franceze ofereau publicaţii de modă celor interesaţi. Magazinul „Au monde elegant” din strada Lipscani nr. 9 oferea în permanenţă ultimele noutăţi în mătăsuri şi materiale de rochii: gabardin „crepe martele”, „peau de singe” etc9. Moda nouă a trezit şi reacţii negative. „Revista funcţionarilor public” scria în 1927; „Păpuşile vopsite şi împopoţonate ce întâlnim zilnic cu rochii străvezii care nu mai tăinuiesc nimic, decoltate până la mijloc şi scurte deasupra genunchiului, cu ciorapi de culoarea pielii, cu pulpele goale purtând şosete spre a ispiti şi a atrage mai mult, fără cea mai mica jenă, privirile trecătorilor, cu obrazul grimat şi buzele şi unghiile roşite, cu părul – care e cea mai frumoasă podoabă a femeii-tuns. Ele fac parte din nenorocire din toate clasele sociale.” Pe aceeaşi linie C.F.R.-ul a interzis în martie 1928, angajatelor feminine, la serviciu şi în afara lui, fardurile strigătoare, coafurile extravagante, toaletele decoltate sau prea scurte.
7 8

„Saison” din octombrie 1926. „Universul” din 4 ianuarie 1928. 9 „Almanachul financiar” pe 1920-1921, p. 370.

248

Coafurile cele mai moderne erau cele simple, doar din când în când se observa o coafura înaltă cu părul mult buclat în faţă. Cozile aranjate în cocuri pe urechi dispar, moda „garconne” descoperind urechile şi ceafa. Se mai purtau onduleuri, părul strâns la spate în bucle graţioase10. Cea mai purtată tunsoare era aceea cu cărare pe mijloc, părul fiind până la urechi. Unii străini spuneau că o modă noua pătrunde în România târziu, se adaptează complet şi cade foarte repede. Ei explicau acest fapt prin aceea că femeile românce nu aşteaptă de la moda filtrul salvator şi talismanul, ci au în ele convingerea că sănătatea şi frumuseţea lor înnobilează oarecum moda. Ca în orice domeniu şi in Franţa, Germania, Marea Britanie, SUA costumul popular românesc ajunsese o adevărată modă la baluri, curse, reuniuni sportive, ceremonii oficiale; în România el devenise la oraş din ce în ce mai rar11. Doar la serbările câmpeneşti, la acţiuni ale organizaţiilor feminine se mai purtau. Regina Maria şi principesa Ileana în vizitele lor prin ţară mai purtau costume populare. La balurile noastre se îmbrăcau costume populare din India, Germania, dar mai rar cele româneşti. Nu era însă numai o trăsătura exclusivă a ţării noastre, preferându-se în general la baluri, costumele originale, necunoscute altora. Portul popular românesc, deşi intrat într-un declin rapid după 1918, a fost o realitate vie a epocii. La noi a fost purtat la nunţi şi în viaţa de zi cu zi cu mândrie, mai ales de femeile în vârstă. Avem de-a face cu o unitate în diversitate. Fiecare femeie a ţinut să aibă, de sărbători, îndeosebi la hramul bisericii din sat, ceva deosebit. În linii generale, se purta batic/broboadă; mărgele sau bani în şirag/ie sau cămaşă/pieptar sau sfetar/ poală sau fotă; ciorapi; opinci/sandale/pantofi. Odată cu înaintarea în vârstă, culorile devin mai închise, totuşi albul e mereu prezent. Ca să fii elegantă şi modern îmbrăcată trebuia să ai şi o siluetă frumoasă. Regimul recomandat pentru aceasta era „mâncare-mişcare” sau „regimul-regimurilor”. Pentru bărbaţi mişcarea însemna drumul cu tramvaiul, cu automobilul, mersul la restaurant. Cele mai importante moduri de a face mişcare erau pentru doamne plimbările la coafor, manichiura, croitoreasa, prietene, la poker, ceai. Pentru tineret se recomanda cultura fizică, plimbări pe calea Victoriei între Palat şi Bulevard pentru „cultura fizionomistă”, dejunuri. Mişcarea recomandată bărbaţilor consta în tot ceea se putea imagina în arta aperitivelor, delicateselor, într-un cuvânt totul. Doamnelor li se propunea regim şi iar regim: dimineaţa cafea cu lapte sau ceai, la prânz un ou, la cină ceai12.
10 11

„Revista coaforilor şi a modei”, anul I, nr. 1, din 15 mai 1931. „ Saison” din noiembrie 1926. 12 Ibidem, din decembrie 1926.

249

Pentru femeile cu venituri modeste recomandate din punct de vedere economic erau legumele, iar din punct de vedere al vitaminelor laptele era considerat ca dând cea mai mare vigoare. Iată un meniu de duminică într-o casă bogată; pentru dejun, ouă cu pâine prăjită, bibilici gătite, cotlete de purcel fripte, cremă de alune. Perioada 1918-1928 e plină de manuale de bucătărie cu diverse reţete. În general, ele se adresau femeilor bogate, multe dintre ele prezentând chiar şi cele mai noi aparate folosite în bucătărie13. Aproape majoritatea cărţilor de bucătărie făceau comparaţii între masa bogatului şi cea a săracului. Supa era considerată un aliment universal. Prazul crud mâncat de cei nevoiaşi era considerat indigest. Modul cel mai delicios, uşor, delicat de a prepara cartoful consta în coacere, presărare cu sare, apoi puteau fi mâncaţi14. O doamnă ce făcuse studii de menaj la Paris publica în 1917 „101 reţete pentru gătirea cartofilor”. Se adresa femeilor cu mulţi copii ce din puţine produse, trebuiau să sature întreaga familie. Iată ce reţete erau propuse: cartofi pai, cartofi cu zeamă, cu aguridă, cu izmă, cu mărar, prăjiţi, cu lapte cu orez, cu ouă, cu mure, cu zahăr, cu jumări15. Conform manualelor de bucătărie, muncitoarele puteau trăi fără carne, hrănindu-se cu legume: fasole, mazăre, linte uscată. Legumele cu jumări erau considerate mâncarea de rezistenţă ce convenea muncitoarelor de minune, mai ales că aveau o compoziţie asemănătoare cu a cărnii. Adevărata economie alimentară consta în mai puţine feluri de mâncare şi mai simple. Dar trebuiau avute în vedere şi preţurile produselor alimentare. În dese rânduri mai multe gospodine au trimis ziarelor apeluri în care cereau renunţarea la scumpetea extraordinară. Ele arătau că pentru cei săraci, zahărul, ceaiul, laptele, carnea au devenit obiecte de lux16. În martie 1918 un grup de femei s-au prezentat la primăria din Ploieşti unde s-au plâns de preţul ridicat al pâinii şi de raţia mică. Li s-a promis un kilogram pentru patru persoane, iar o dată pe săptămână un plus de o jumătate de kilogram17. La nivelul gospodinei cu mulţi copii, la sate exista şi o altă mentalitate. Se considera carnea un aliment ce se consuma doar la finele săptămânii. Mersul la biserica şi iertarea păcatelor, ţinerea zilelor de post
13

Aurelia şi Henrieta Sachelarie, Manual de bucătărie economică şi practică, Bucureşti, Editura Cugetarea, 1924, p. 11. 14 Ibidem, p. 91. 15 Doamna Maria, 101 reţeţe pentru gătirea cartofilor, Bucureşti, Editura „Librăria Nouă”, 1917, p. 48. 16 Arh.N.I.C., Fond Meissner, dosar XI/ 1918-1937, f. 58. 17 „Universul” din 13 martie 1919.

250

erau urmate de consumul de carne. Sărbătoarea duminicii era considerată ca atare şi deci se pregăteau alte bucate, mai bune decât cele consumate în săptămână. Desăvârşirea unităţii naţionale a contribuit la avântul creaţiei ştiinţifice, tehnice, literare, artistice, la dezvoltarea învăţământului de toate gradele, a artelor, culturii. A crescut potenţialul industriei naţionale, s-au dezvoltat agricultura, transporturile, construcţiile, comerţul, băncile, circulaţia monetară etc. Ca urmare a eforturilor făcute şi punerii în valoare a bogăţiilor ţării, refacerea economică s-a încheiat în linii mari în 1923, după care a urmat dezvoltarea accentuată a forţelor de producţie. În 1929 producţia industrială era de 2, 3 ori mai mare decât în 1913. Balanţa comercială externă s-a echilibrat în 1922, după care a cunoscut excedente apreciabile. Accelerarea din economie s-a reflectat în modernizarea societăţii. În 1909, pe 8 aprilie se constituie Societatea comunală pentru construirea şi exploatarea tramvaielor în oraşul Bucureşti-S.T.B. Deja în 1912 pe principalele artere ale Capitalei, tramvaiele electrice ale noii societăţi funcţionau. Ele vor circula în acelaşi timp cu tramvaiele cu cai, desfiinţate la începutul lui 192918. În 1920 era decretată legea pentru înfiinţarea şi exploatarea liniilor de navigaţie aeriană în România. La numai un an de la inaugurarea pe plan mondial a primei curse de pasageri cu avioane-Paris-Londra 1919, a fost amenajat la Băneasa primul aeroport de pasageri din ţara noastră. S-a construit Compania de navigaţie franco-română pentru curse aeriene Bucureşti-Paris. Cursa inaugurală a avut loc în noiembrie 1922. În 1921 între postul de radiotelegrafie de la Herastrău şi Şcoala Politehnică din Bucureşti se realiza prima emisiune experimentală de radiodifuziune din România, la numai un an după primă emisiune oficială pe plan mondial, în SUA. Inginerul Aurel Rusu realiza în 1923 primul automobil cu forme aerodinamice corecte, brevetat în Germania. Începutul automatizării telefoniei a fost marcat prin centrala telefonică automată Dacia din Bucureşti, în 1927. Având 3000 numere de abonaţi ea fusese precedată de centrale automate la Arad, Brăila, Craiova, Timişoara începând din 1920. În martie 1928 Societatea de difuziune radiotelefonică din România, înfiinţată în decembrie 1927 începea construirea staţiei de radio Băneasa. Începe în 1928-1929 utilizarea pentru prima dată în România a gazelor pentru consumul casnic şi încălzirea locuinţelor în oraşele Câmpina şi Ploieşti 19.
18

Ştefan Bălan, Nicolae Şt. Mihăilescu, Istoria ştiinţei şi tehnicii în România. Date cronologice, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1986, p. 252. 19 Ibidem, p. 284.

251

Modernizarea societăţii s-a reflectat şi în viaţa cotidiană a oamenilor. Trecuţi printr-un greu război, ei simţeau acum nevoia unei eliberări, unor schimbări, doreau să-şi trăiască din plin viaţa. Apar acum multiple şi variate posibilităţi de petrecere a timpului liber: baluri, curse de cai sau automobilistice, călătorii peste hotare. Pentru doamnele din înalta societate balurile reprezentau locul de întâlnire, de prezentare a celei mai noi toalete, de discuţii, de cunoaştere. Balurile la Palatul Regal erau fastuoase, iar atunci când regina Maria însoţită de copii pleca în vizită prin ţară, ea dădea baluri, ceaiuri dansante şi în acele oraşe. Cu acest prilej erau invitate personalităţile de seamă ale oraşului respectiv. Imediat după terminarea războiului balurile au fost reluate in marea lor splendoare. Până în 1920-1921 cele mai fastuoase baluri, banchete se ţineau în Bucureşti la Teatrul Naţional. Ele erau date cu cele mai diverse prilejuri: în folosul orfanilor de război, al lehuzelor, pentru şcoli de gospodărie şi industrie casnică. Aproape toate categoriile sociale organizau baluri: ale presei, ale asociaţiilor feminine, ale învăţătorilor etc. Puteau fi baluri simple sau mascate, ţinuta era însă strict de rigoare. În cadrul lor se organizau licitaţii de picturi, se vindeau flori, programe, se invitau mari personalităţi ale vieţii culturale. Se acordau premii pentru cel mai frumos costum, masca cea mai de haz, se organizau tombole cu surprize. De multe ori era nevoie de ajutorarea celor nevoiaşi şi atunci se organizau tombole în cadrul unor banchete. Casa Regala a donat bani pentru tombolele organizate de diverse societăţi, pentru parohii, Societatea Mărăşeşti, pentru fondul de ajutorare şi pensii, pentru combaterea tuberculozei. Cu ocazia unor sărbători religioase erau ajutaţi cei orfani, nevoiaşii, dar şi cei ambiţioşi. Domnişoara Mărăcineanu Ştefania, doctor în ştiinţe fizice ce lucra la Marie Curie a primit de la suverani 3000 franci spre a-şi continua activitatea. Cele mai luxoase banchete aveau loc la Capşa şi Bulevard. Conform codului manierelor elegante din perioadă, balurile începeau târziu în înalta societate, iar o doamnă sau o domnişoară nu trebuia să fie invitată de un partener mai mult de trei ori. De asemenea, nu era voie să refuzi pe nimeni, iar o domnişoară nu trebuia să se reazeme prea mult pe umărul cavalerului20. Războiul făcuse ca oamenii să preţuiască mai mult viaţa, să dorească petrecerea din plin a timpului liber. Era şi o încercare de a uita ororile războiului, de a se avânta într-un vârtej al petrecerilor, manifestându-şi
20

„Almanachul Modei Noui Ilustrate”, pe 1907, p. 75.

252

astfel bucuria că au supravieţuit. Regina Maria sublinia: „Am văzut prăbuşindu-se instituţii, căzând ceea ce credeam aşezat pe temelii neclintite şi am văzut dispreţuindu-se tradiţii vechi, şi vechi credinţe luate în râs… Lumea a devenit mai gălăgioasă mai vulgară; fiecare are mai multe drepturi sau crede că le are”21. În iulie 1919 au început în parcul Oteteleşanu sub patronajul reginei Maria mari serbări în folosul orfanilor de război, tuberculoşilor. Doamnele, domnişoarele din înalta societate au vândut la diferite chioşcuri. Au participat: Irina Procopiu şi Simona Lahovary, doamne de onoare ale reginei, doamnele Cantacuzino, Odobescu, principesa Brâncoveanu etc. Pentru tombola au fost aduse din Ardeal vagoane de alimente trimise de Consiliul Dirigent. În parc s-au desfăşurat reprezentaţii teatrale, concursuri de frumuseţe, se lua masa, se asculta orchestra. Intrarea în parc costa 20 lei, iar masa în grădina 30 lei22. Erau însă accesibile doar celor bogaţi, având în vedere că un kilogram de carne costa 14 lei, iar în aceea perioada situaţia economică era încă destul de grea. Era perioada când în jurul brutăriilor cozi imense se formau, ajungându-se chiar la „lupte”23. Renumitele bătăi cu flori aveau loc pe şoseaua Kiselleff în acordurile muzicii militare. Unii se plimbau cu trăsura, alţii cu automobilul, iar de pe margine se aruncau petale sau buchete. Tinerii îşi exprimau simpatiile aruncând flori fetelor frumoase. Se organizau expoziţii florale, doamnele şi domnişoarele îşi împodobeau trăsura sau maşina cu flori. O plimbare de o oră la şosea costa în 1923, 80 lei dacă foloseau o trăsura cu un cal, 100 lei pentru o trăsura cu doi cai. Puteau folosi şi taximetrul pentru care preţul varia între 100-150 lei ora24. Timpul va schimba unele obiceiuri din lumea mondenă. Dacă iniţial ceaiurile erau foarte exteriorizate, în 1926 se manifestă o puternică năzuinţă de reîntoarcere la căldura confortului familial. Schimbarea se datora exclusivistului „charleston”, ce neîngăduind dansul prea multor perechi, găsea careul parchetului unui salon familial mai intim. De obicei, ceaiurile dansante aveau loc într-o sală mare de marmură, în care se aranjau pe margine mese cu diferite băuturi. Orchestra cânta într-un colţ al sălii. Se putea sta şi la mese, dar cei mai mulţi stăteau în picioare. Se dansa, inclusiv la baluri, atât dansuri naţionale româneşti: hora, sârba, bătuta, dar şi ultimele apariţii. Ceea ce se dansa depindea şi de participanţi, de clasa din care
21 22

Regina Maria, Dinainte şi după război, 1925, p. 18. „Adevărul” din 5 iulie 1919. 23 Ibidem, din 26 iulie 1919. 24 „İndreptarea” din 12 iulie 1923.

253

proveneau. La 1923 se dansa vals, tango-vals, dans slovac, în 1926 se ajunge la vals-boston, tango-ţigănesc, fox-trott 25. Blues, twist, slow-fox, vals englez, teragona, charleston, boston, banana slid erau la modă în 1927. Şcoli speciale de dans te învăţau în timp record orice noutăţi. Existau posibilităţi multiple de petrecere a clipelor libere. La 1924 au fost puse bazele „Clubului Amatorilor de Dans Bucureşti”, ce pentru uşurinţa membrilor s-a numit apoi „A.B.C.D. ”. Statutul său avea în vedere cultivarea graţiei şi frumosului. Iniţial, datorită numărului mare de participanţi se dansa într-o înghesuială deosebită. Ulterior aceste întruniri au avut loc în sala „Boulevard”. Ele erau prilej de cunoaştere şi distracţii pentru tineri. Ministrul plenipotenţiar Plesnilă a pus în 1925 bazele unui Golf-Club la Piatra Arsă. A apărut la început un pavilion svelt, în jurul căruia toate mărcile rafinate de automobile: Pakard, Citroen poposeau. Gramofonul cânta charleston, iar toaletele uşoare ale femeilor îţi luau ochii. Comitetul „Country Club” a organizat Campionatul României la golf în noiembrie 1926. Campionatul femeilor a dat posibilitatea unei partide viu disputate între doamnele J. Filipescu şi Patterson26. În viziunea femeilor vremii arta de a fi frumoasă consta în a face sport, a-ţi petrece cât mai mult timp din viaţă în aer liber, a ieşi şi a circula pretudindeni, a avea părul scurt şi pielea arsă de soare, a renunţa la rochiile lungi. Patinajul întrunea toate aceste condiţii. Tinerele fete puteau pluti în voie pe luciul gheţii, puteau discuta libere. În 1927 în Bucureşti nu exista decât un singur patinoar, lacul Cişmigiu, dar el era foarte solicitat. Cei mai mulţi mergeau o dată pe săptămână, dar alţii se duceau regulat câte 2h/zi27. Era un bun prilej de a face noi cunoştinţe. Dacă toate noile apariţii de peste hotare erau preluate imediat în modă, dans, de către elită, asistăm şi la o renunţare, pierdere treptată a tradiţiilor româneşti. S-a ajuns ca în Bucureşti datina slujbei Mitropoliei de Crăciun să treacă neobservată uneori şi să ţină mai mult de Monitorul Oficial. Lumea lua cu asalt magazinele, dar „slujba cea mare” şi toaletele cele mai frumoase se întâlneau la Elysee, Athenee Palace şi nu în biserici. Pentru lumea mondenă o adevărată sărbătoare erau cursele de cai. La hipodrom se întâlneau toalete superbe, micile grupuri ale elitei protestau contra îmbogăţiţilor de război.
25 26

„Jurnalul oficial şi special”, Braşov din octombrie 1923. „Saison” din noiembrie 1926. 27 Ibidem, din ianuarie 1927.

254

În general celor ce trăiau în oraşe mari cu viaţă culturală intensă ideea micilor oraşe nu le surâdea. Maria Dobre din R-Vâlcea vorbea despre faptul că după terminarea şcolii pedagogice şi repartizarea ei, la început, într-un sat, viaţa ei şi-a schimbat total cursul – „Vorbeam mai sus de viaţa banală de aici; într-adevăr, orice fel de activitate lâncezeşte, oricât am încercat să stimulez pe cei din jurul meu în realizarea vreunui scop mai ideal, m-am izbit de aceeaşi indiferenţă totdeauna…”28. Pentru a completa lipsurile de a se distra frecventa doar un cerc de prietene. Nefiind pregătită sufleteşte pentru această schimbare bruscă, considera că toată tinereţea ei a fost îngropată. Multe dintre tinerele învăţătoare confruntate cu astfel de probleme au încercat să umple golul vieţii singuratice prin studiu continuu, căutând mângâierea în muncă 29. Toată această strădanie, entuziasmul iniţial s-au transformat apoi într-o mare epuizare şi deziluzie. Un mod universal de petrecere a timpului liber pentru toate femeile, indiferent cât de bogate erau, a fost citirea presei şi implicit, participarea la premiile gratuite ale ziarelor. Premiile „Dimineţii” datau încă din 1905, cu o întrerupere între 1912-1922. Se realizase deja o tradiţie a participării. Strângând 180 de cupoane cititorii ziarului aveau dreptul la câte 10 bonuri de participare la tragerea premiilor. Comisia de tragere din 30 septembrie 1923 alcătuită din 10 membri cuprindea şi trei femei: Izabela Sadoveanu, scriitoare, preşedinta „Asociaţiei pentru drepturile femei”, Calypso Botez, preşedinta Consiliului Femeii Române şi Elena Georgescu aleasă de public. În ziua tragerii ce a avut loc la grădina Alhambra, doamnele din comisie au întârziat şi din cauza mulţimii ce era afară, n-au mai putut intra. În ciuda popularităţii masive a premiilor, ele variau între o bucată de şifon şi o casă. Din cele zece premii acordate, trei au fost câştigate de femei şi au constat în bucata de şifon, bicicletă, maşină de cusut 30. Era totuşi o diversificare a cotidianului. Ziarele, în special cele mai importante, erau pline de reclame pe care diverse magazine le făceau propriilor articole. În preajma Anului Nou se făceau reduceri de preţuri, ca şi atunci când magazinele doreau să epuizeze vechiul stoc. Era un bun prilej pentru gospodine de a-şi cumpăra cele necesare la un preţ mai mic. Numeroase reclame se făceau la pânză, mergând de la cea românească, care în 1919 costa 35 lei metrul, la cea mai fina. Şi în 1928 tot materialelor se făceau cea mai mare publicitate, preţurile
28 29

Arh.N.I.C., Fond Meissner, dosar XII/ 6 pe 1904-1938, f. 24. Ibidem, dosar XII/ 10 pe 1904-1934, f. 8. 30 „Almanachul Adevărul şi Dimineaţa”, pe 1924, p. 209.

255

variind între 27 lei metrul de sifon şi 325 lei olanda veritabilă. Preţurile se adresau atât femeilor cu mulţi copii, dar şi celor bogate. O pereche de pantofi din mătase pură costa 600 lei, galoşii cu limbă 240 lei perechea. Citind ziarele puteai afla ultimele noutăţi ale magazinelor, dar şi noile reduceri de preţuri, majorările. Teatrele, opera, expoziţiile au fost alte modalităţi de petrecere a timpului liber. Exista de pildă, un public pentru expoziţiile de pictură, sculptură, dar el era mai puţin numeros decât cel din străinătate31. Reducerea numărului de spectatori la teatre, operă se explică însă şi prin creşterea posibilităţilor de petrecere a sfârşitului de săptămână. Apariţia noilor preocupări, fuga după noutăţi, după inedit, original s-au numărat printre cauzele acestei reduceri. Însă atunci când spectacolele erau foarte bune, când actriţele venite din străinătate făceau roluri deosebite, când jucau Marioara Ventura, Maria Filotti, Agatha Bârsescu se ajungea şi la dublarea preţului unui bilet, luarea cu asalt a teatrelor. În cadrul bugetului de cheltuieli al unei familii cu venituri modeste alcătuită din cinci membri, comparativ 1914-1927, suma alocată teatrelor, cinematografelor, cărţilor, ziarelor, impozitelor a crescut de la 20 la 1000 lei32. Uneori pentru a înlesni accesul la spectacole şi a celor mai săraci se dădeau reprezentaţii cu preţuri populare, mai ales în preajma sărbătorilor. Se venea la teatru sau la concert îmbrăcat elegant; pentru femei era un bun prilej de a-şi etala cele mai moderne haine croite la case de modă renumite. Atheneele populare, în special cel de la Obor s-au bucurat de un număr foarte mare de participanţi. Alexandrina Cantacuzino cerea ca „ele să nu fie numai nişte simple săli de spectacole fără răsunet în sufletul cetăţenilor, ci centre adevărate de autocritică, tribune de unde să pornească curente de idei, discuţii interesante asupra problemelor zilei…”33. Pe 3 mai 1925 a vorbit domnişoara Odobescu despre „Drepturile femeii”, s-a citit din Creangă, s-au interpretat cântece religioase şi naţionale. Participau muncitoarele din Obor, alte femei, slujitoare din cartier. Au avut loc contacte ale cărturarilor cu cetăţenii din cartierele Pantelimon, Tei, încercându-se schimbarea periferiilor, petrecerea timpului liber34.
31 32

Ibidem, p. 153. „Almanachul Argus”, pe 1928, p. 67. 33 Alexandrina Gr.Cantacuzino, Politica culturală, Bucureşti, Tipografia românească, 1928, p. 15. 34 Arh.N.I.C., Fond S.O.N.F.R., dosar 49/ 1925, f. 53.

256

N.Iorga spunea: „…Este o adevărată plăcere să vorbeşti înaintea unui auditoriu român. Atunci, faţă de un popor aşa de inteligent şi doritor de a şti, care la cumpărarea cărţilor se îmbulzeşte mai puţin, dar la ascultarea conferinţelor pentru că este şi ceva mai plăcut, amestecându-se cu vizibilul cu calităţile şi defectele personalităţilor aceluia care vorbeşte, se adună în număr aşa de mare…”35. „Casele Naţionale” organizau în 1920 conferinţe pentru „a se uita deosebirile dintre oameni”. Casa era considerată centru de preocupări, iar familia prima ieşire din cercul egoismului. Tiţeica a vorbit despre familie, doctorul Minovici despre existenţă, cerşetorie, curăţenie36. Institutul Social Român, condus de D.Gusti avea şi o secţie de studii feminine. S-a alcătuit un plan pentru studiul copilului: moştenire biologică, psihologică, dar şi al femeii. În 19 iunie 1927 doamna Pogoneanu a făcut o dare de seamă cu privire la „Congresul de educaţie morală de la Roma”, iar Alice Voinescu a vorbit despre şcolile secundare 37. Consiliul Naţional al Femeilor Române va înfiinţa la finele perioadei „Casa femeii”, un loc pentru ca acestea să se întâlnească după orele de serviciu, să se cunoască mai bine38. Asociaţiile feminine şi în special „Asociaţia Creştină a Femeilor” au organizat excursii şi tabere pentru tinerele fete. În coloniile de vară de la Bran, Sărata-Scorei, Balcic, tinere eleve, studente, funcţionare au petrecut zile deosebit de frumoase. Se organizau plimbări cu căruţa, cu barca, întreceri sportive39. S-a reuşit ca prin aceste colonii ori case de odihnă tinerele să viziteze alte oraşe, să se distreze. Staţiunile româneşti: Govora, Călimăneşti, Căciulata beneficiind de ape minerale reuşeau să adune multă lume. Majoritatea elitei prefera locurile mai puţin aglomerate de la munte. Pe aceste şosele femeia la volan putea din plin să se manifeste. Preţurile erau foarte ridicate; în 1923 o camera pe zi la Herculane costa 7000 lei, în condiţiile în care salariul mediu era de 1200 lei pe lună40. În concepţia Alexandrinei Cantacuzino „partea cea mai importantă a educaţiei este călătoria. Am învăţat din călătorii mai mult decât din
35

N.Iorga, Politica culturei în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”, anul VII, nr. 3-4, 1928, p. 473. 36 „Neamul românesc” din 27 februarie 1926. 37 „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”, anul VII, nr. 3-4, 1928, p. 660. 38 „Dimineaţa” din 15 decembrie 1926. 39 Arh.N.I.C., Fond Cantacuzino, dosar 297/ 1929, f. 24. 40 „İndreptarea” din 10 iulie 1923.

257

cursurile celor mai distinşi profesori din Occident”41. Ea a avut posibilitatea de a călători ajungând la Geneva, în SUA. Multe din vizitele efectuate s-au datorat faptului că era o personalitate a organizaţiilor feminine din România, dar şi situaţiei materiale. Călătoriile unei femei sărace puteau fi cele la părinţi, la socrii. De numeroasă participare se bucurau bâlciurile. Erau bâlciuri specifice fiecărei zone, fiecărei luni. Aşa erau cele de la Neamţu, Trifeşti, Drăgaica-Buzău, Buda etc42. Căsătoria era momentul întemeierii familiei. Românii erau recunoscuţi drept familişti, căsătoria începând de la 12-13 ani la fete şi de la 17-18 ani la băieţi. Deşi romanul de dragoste avea cea mai mare căutare, în fapt căsătoria era mai curând o afacere a părinţilor decât a tinerilor. Fetele citeau cu nesaţ asemenea cărţi, visând la o căsătorie fericită, bazată pe dragoste. Căsătoria se încheia în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin avere, statut social, studii. Deosebirile de condiţie socială puteau genera uneori adevărate drame, mergând până la sinucidere. Între 1918-1928 dota a fost absolut necesară pentru ca o fată să se căsătorească. Gluma obişnuită era „mă însor cu 20000 lei şi o femeie”. Se considera că zestrea era suma de bani cu care fetele mituiesc pe bărbaţi. Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite. Un ordin al ministrului de război din 1927, stabilea că ofiţerii se putea căsători numai cu fete care aveau o dotă de peste un milion de lei. La rubricile matrimoniale ale marilor ziare se cerea expres ca femeile să arate şi ce avere posedă. Un moşier proprietar în apropiere de Bucureşti, căuta mariaj cu o domnişoară drăguţă, dotă corespunzătoare43. O văduvă de militar în vârstă de 32 ani cu 40000 dotă şi 150000 venit dorea căsătorie cu ofiţer. Prin căsătorie bărbatul trebuia să-şi păstreze condiţia socială cel puţin, dacă nu şi-o îmbunătăţea. O femeie putea să reuşească foarte mult numai în măsura în care avea mai multă trecere. Aceasta însemna un soţ care să aibă un rol într-un partid politic important sau să fie dintr-o familie foarte cunoscută. Pierderea soţului însemna pierderea succesului, deşi capacităţile şi însuşirile ei rămâneau aceleaşi. O femeie fără avere se putea căsători, de pildă, cu un invalid de mâna stângă44. Un comerciant, se putea „cobori” şi deci căsători cu o femeie care
41 42

Alex. Cantacuzino, op. cit., p. 23. „Almnachul Argus” pe 1928, p. 42. 43 „Universul” din 6 ianuarie 1928. 44 Ibidem, din 1 ianuarie 1928.

258

să aibă dota cel puţin jumătate din cât are el. Soţul reprezenta în ce măsura cei din jur, oamenii, te respectau. Puteai fi domnişoara Deleanu Ana, daca erai nemăritată ori dacă deja te afirmase-şi şi pe plan profesional sau puteai fi Clotilda Mareşal Averescu, când prestigiul şi popularitatea soţului te copleşeau. În mai 1919 se publica în Monitorul Oficial dota pe care Mariem Liba Avram Marcu Leib din comuna Paşcani, judeţul Suceava o avea în vederea căsătoriei cu Moti Oizer Haham. Viitorului soţ urmau să i se dea 8000 lei, la care se adăugau trusoul în valoare de 11480 lei, două garderobe, o masă, o canapea, argintărie etc; în total dota era de 19480 lei45. Chiar dacă tinerii căsătoriţi erau evrei, dota rămâne foarte mare. La sate, primul pas spre căsătorie era peţitul; peţitoarea prezenta situaţia materială a băiatului. Aceste discuţii despre zestre între părinţi însemnau şi logodna. După o săptămână tinerii mergeau la ofiţerul stării civile, cerându-i să facă publicaţiile legale. Ele constau într-un afiş pus pe uşa primăriei în care se anunţa căsătoria. Dacă cineva avea obiecţii, trebuia să le aducă la cunoştinţă până la căsătorie, ce se oficia după 3-4 săptămâni. Nunta dura 2-3 zile în funcţie de zonă, de tradiţii, de situaţia materială. De multe ori, mai ales la sate, se cerea dispensă de căsătorie din partea regelui, în virtutea atribuţiilor ce-i reveneau din codul civil. Predominau căsătoriile între veri primari, cumnaţi ori rude de gradul trei. Astfel în 1924 mama adoptivă a Iulianei Pupăza, o fată de 14 ani, dorea ca fiica să i se căsătorească motivând că ginerele ar putea să o ajute în gospodărie. Ghe. Orozanca din comuna Rastu, judeţul Dolj, după moartea soţiei a trăit cu sora acesteia. Ar fi vrut să se căsătorească cu ea, mai ales că aveau şi doi copii. Episcopul Râmnicului şi al Severinului a refuzat căsătoria religioasă. În sferele înalte, poziţia socială era determinantă, multe căsătorii realizându-se din interes. O situaţie specială o aveau membrii Casei regale, care nu se puteau căsători decât tot cu membri ai unor familii domnitoare. După ce principele Carol s-a căsătorit cu Zizi Lambrino în 1918, această interdicţie a fost înscrisă în Statutul Casei Regale. Regina Maria a depus mari pentru a-şi căsători copiii potrivit rangului lor. Căsătoria principelui Carol şi cea a principesei Elisabeta s-au desfăşurat în aceeaşi zi, una la Atena şi cealaltă la Bucureşti. Întrebată cu câteva săptămâni înainte asupra darului de nuntă, principesa a cerut bijuterii şi pietre preţioase. După căsătorie urmau inevitabil copii, grijile casei, necesitatea educării copiilor. La sate femeile năşteau câţi copii dădea Dumnezeu.
45

„Monitorul Oficial” nr. 29 din 24 mai 1919, p. 1605.

259

Primul copil venea după un an de la nuntă, apoi ceilalţi, la intervale de 1-2 ani. Nu erau puţine situaţiile în care o femeie năştea 12-14 copii. Multe năşteau cu moaşe sau fără asistenţă medicală. Din această cauză se iveau complicaţii, ce se sfârşeau prin moartea mamei, a copilului ori a celor doi. Femeile din lumea bună erau atent supravegheate, în ţară sau în străinătate. În familiile bogate creşterea copilului era făcută de personal angajat şi specializat. Bunul renume al unei familii cerea ca şi personalul să fie riguros selectat. Calităţile ce trebuiau îndeplinite de personal erau să fie cinstit, curat, muncitor, iar pentru femei să fie nemăritate. O condiţie esenţială în a fi angajată ca bucătăreasă, femeie în casă, menajeră, servitoare era aceea de a fi nemăritată, fără copii. În funcţie de cel ce angaja, în unele cazuri erau căutate femei tinere, în alte cazuri în vârstă. Cele mai căutate erau servitoarele serioase, bune la toate. Iată un exemplu, cu ce trebuia să se ocupe o menajeră, considerată un fel de stăpână a casei: supravegherea ceruirii parchetului, spălarea geamurilor, îngrijirea bolnavilor, diversificarea meniurilor, aranjarea locuinţei46. Se considera că fericirea unei familii depindea de zelul şi veselia menajerelor. Daca tot acest personal avea un rol de nelipsită importanţă pentru casele mari, aceasta nu se reflecta şi la nivelul salariilor. În general munca femeilor era, în acest domeniu, mai slab plătită decât cea a bărbaţilor. Cu toate că multe tinere abia ieşite de pe băncile şcolilor, doreau să predea la domiciliu lecţii de canto, pian, limbi străine, nu erau preferate. În locul lor erau angajate femei venite de peste hotare, considerându-se că sunt mai renumite, mai pricepute. În 1919 o bucătăreasă putea caştiga 75-100 lei, în vreme ce o guvernantă franceză primea 200 lei pe luna, iar un vizitiu 350 lei47. O femeie în casă vrednică la toate primea în 1928, 1200 lei pe lună, în timp ce un tânăr vânzător sau magazioner lua 7000 lei48. Mediul în care locuieşte cineva, modul cum îşi are aranjează camera defineşte personalitatea lui. La 1925 un interior modern consta într-o aranjare cât mai simplă a unei somiere cu saltea în locul paturilor monumentale. Cretonul cu flori şi volane îmbrăca patul. Pernele originale cu volănaş plisat, apoi fotolii, oglindă mare erau nelipsite dintr-o cameră modernă49. Într-un fel arăta interiorul casei din Bucureşti a Alexandrinei Cantacuzino şi altfel camera unei menajere. Fiind prinţesă te aşteptai la ceva
46 47

„Administraţia şi higiena casnică”, Giurgiu, din august 1911. „Universul” din 5 ianuarie 1919. 48 Ibidem, din 10 ianuarie 1928. 49 „Moda” nr. 8 din 1 august 1925.

260

luxos, dar chiar în salon, covorul lipseşte: avea însă parchet. În primul rând avea, lucruri mai rar întâlnite pentru o femeie, propriul ei birou, chiar mai mare decât al soţului. Dacă biroul soţului era strict un birou, pe un hol de trecere, biroul Alexandrinei era cât o cameră, foarte încărcat cu tablouri, amintiri de familie. Avea şi o canapea, dar nu avea bibliotecă50. Fidelitatea soţilor era considerată o virtute, căsătoria fiind privită o instituţie sacră, mai ales la sate. Infidelitatea femeilor îmbrăca forme multiple şi adeseori spectaculoase. O femeie renumită a fost Măriuca Cantacuzino, ce a avut atât soţi, cât şi amanţi celebri. Nichifor Crainic preciza că 3 bărbaţi o vizitau zilnic, într-o ordine prestabilită. De multe ori infidelitatea era o necesitate, alteori o curiozitate. În familiile „bune” asemenea atitudini erau cunoscute şi tolerate, din diverse motive; onorabilitate, vârstă, sarcini de serviciu, lipsa altor soluţii. Şi la Curtea regală au fost cazuri de amanţi şi amante. Regina Maria l-a abandonat pe Barbu Ştirbei şi s-a aruncat cu pasiune în braţele colonelului canadian Joe Boyle, aventura ce s-a prelungit până la finele lui 1920. Principesa Elena a divorţat în iulie 1928 de prinţul Carol, care făcuse din aventurile sale o adevărată problemă de stat. Căsătorite, preocupate de problemele casei, copiilor, în dese cazuri femeile ajungeau şi la rupturi. Între 1918-1927 procentul căsătoriilor în mediul urban s-a menţinut la 16% din total51. Numărul căsătoriilor a crescut de la 107.475 în 1918 la 171.934 în 1927, deci o creştere de 64.459 căsătorii în nouă ani. Dacă în 1918 divorţurile au fost doar în număr de 3016, în 1927 ajung la 7798, din care 33% în oraşe. Se observă însă reducerea numărului de divorţuri în oraşe, în 1919 procentul fiind de 45%52. Explicaţia constă şi în deplasarea crescândă a populaţiei rurale spre oraş, diferenţa de mentalităţi privind importanţa căsătoriei între sat-oraş, dar şi faptul că în cele mai multe cazuri de divorţ femeia rămânea fără avere. Uneori bărbatul considera soţia ca pe un bun personal. Motivele de divorţ erau din cele mai variate; părăsire de domiciliu, violenţe, adulter, gelozie. Existau şi cereri de divorţ fanteziste; soţia a fost la opera fără soţ, soţul a venit acasă cu un pachet de prăjituri, din plictiseală sau agrement. Într-o căsătorie femeia trebuia să-i îndeplinească toate dorinţele soţului, să-i ghicească chiar şi gândurile cele mai ascunse. Pentru femeile aflate în pragul divorţului se dădeau numeroase sfaturi. Astfel, o femeie nu trebuia să aibă ochii roşii de plâns, trebuia să-i arate mereu tandreţe soţului,
50 51

Arh.N.I.C., Fond Cantacuzino, dosar 280/ 1913-1925, f. 3. „Anuarul statistic al României” 1928, p. 32. 52 Ibidem, p. 33.

261

să aibă grijă ca masa să fie frumos aranjată53. Florile proaspete trebuiau să fie nelipsite de la masă, nimic să nu fie uitat, totul să fie frumos aranjat. Se considera că femeia măritată avea o situaţie inferioară celei de dinaintea căsătoriei. Pentru a exercita comerţul femeia nemăritată nu avea nevoie de nici o autorizaţie, în acest caz ea fiind pusă pe picior de egalitate cu bărbatul. Căsătorită fiind avea nevoie de autorizaţia soţului54. Primul război mondial a avut consecinţe diverse, inclusiv în viaţa femeilor. Astfel moda pariziană, dar şi cea vieneză, influenţele de aici s-au făcut simţite în lumea feminină. Pentru prima data în istorie fustele s-au scurtat cu adevărat. Toaletele stil taior s-au impus în mod natural, fără a avea caracter provocator sau revendicativ. Este costumul femeii emancipate şi nu al femeii „păpuşă de salon”. S-a impus rochia scurtă, care pentru tinerele fete era un mod de a atrage atenţia bărbaţilor. Intrarea femeii în viaţa profesională a permis multe fantezii. Dacă costumul masculin nu a suferit aproape nici o schimbare, atitudinea femeilor s-a îndreptat spre un stil modern, urmărind emanciparea lor. Ele încep să fumeze, să practice aceleaşi sporturi ca şi bărbaţii, să-şi expună picioarele şi braţele. Parisul a fost modelul tuturor acestor preluări. Vedetele de cinema, exemple de eleganţă, propuneau modele de coafuri, de machiaje, de îmbrăcăminte. E perioada în care femeia fuma folosind port-ţigarete de un cot, dansa isteric, ca să pară voluptuoasă, bea cocteiluri ca să se spună că e snoaba şi practica sporturi pentru a fi considerată elegantă. Către 1928 moda a început să se schimbe din nou. Băietană, acum măritată şi mamă de familie a acceptat alungirea rochiilor şi diversificarea modei, ce se adresa acum tuturor categoriilor sociale. În acest clişeu general s-au încadrat şi femeile din România, în funcţie de situaţia materială, de raportul sat-oraş. Stratificările existente în rândul femeilor se întâlneau şi la celelalte categorii sociale. Încadrându-se în ansamblul general al societăţii, beneficiind de modernizarea societăţii româneşti după 1918, viaţa cotidiană a realizat noi mutaţii atât pe plan cantitativ, cât şi calitativ. Influenţele europene şi-au pus amprenta din plin nu numai în modă, dar şi în modul de a gândi al oamenilor. Dorinţa de rupere cu trecutul era astfel exprimată cu energie. Se dorea ceva nou fără însă a şti cum se poate ajunge la schimbarea dorită. Uneori s-a ajuns şi la excese, la preluări fără rost în ambiental, obiceiuri, modă. Frenezia intensă a căutărilor s-a evidenţiat din plin şi în modul de petrecere al timpului liber de către femei. Starea de spirit a poporului,
53 54

„Moda”, nr.2 din mai 1925. „Drepturile femeii” anul X, nr.1, din 24 septembrie 1924.

262

mentalul colectiv au creat noul cadru propice. Societatea românească în primul deceniu interbelic a evoluat în linii mari dinspre tradiţionalism spre modernitate.

BIBLIOGRAFIE I. IZVOARE A. ARHIVE – Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond – Cantacuzino 1918-1928 – Meissner1918-1928 – S.O.N.F.R. 1918-1928 B. DOCUMENTE PUBLICATE – „Anuarul statistic al României”, 1928 – „Monitorul Oficial’’ nr. 29 din 24 mai 1919 C. PRESA – „Adeverul”, 1919 – „Administraţia şi higiena casnică”, Giurgiu, 1911 – „Almanachul „Adeverul şi Dimineaţa”, 1924 – „Almanachul Argus”, 1928 – „Almanachul financiar, industrial şi comercial al României pe 1920-1921” – „Almanachul Modei Noui Ilustrate” 1907 – „Dimineaţa” 1926 – „Drepturile femeii”, 1924. – „Îndreptarea”, 1923 – „Jurnalul oficial şi special”, Braşov, 1923 – „Moda”, 1925 – „Neamul românesc” 1926 – „Revista coaforilor şi a modei”, 1931 – „Revista Modei”, 1914 – „Saison”, 1926 – „Universul” 1919, 1928 – „Veselia” 1923 D. MEMORII – Regina Maria, Dinainte şi după răsboi, 1925 263

II. LUCRĂRI ŞI STUDII – Bălan, Ştefan, Mihăilescu, Şt.Nicolae, Istoria ştiinţei şi tehnicii în România. Date cronologice, Bucureşti, Academia R.S. R., 1985 – Cantacuzino, Gr. Alexandrina, Politica culturală, Bucureşti, Tipografia românească, 1928 – Caragea, Cecilia, Istoria vestimentaţiei europene, Bucureşti, Teora, 1999 – Iorga, Nicolae, Politica culturei, în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”, anul VII, nr.3-4, 1928 – Maria, 101 reţete pentru gătirea cartofilor, Bucureşti, Editura Librăria Nouă, 1917, – Sachelarie, Aurelia şi Henrieta, Manual de bucătărie economică şi practică, Bucureşti, Editura Cugetarea, 1924 – Scurtu, Ion, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Editura RAO, 2001.

264

VI. MISCELLANEA
BOIERIMEA MUNTEANĂ ÎNTRE NAŢIUNEA MEDIEVALĂ ŞI PREMISELE FORMĂRII NAŢIUNII MODERNE ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA
Ştefan AFTODOR

Abstract: The Boyars from Wallachia between medieval ”nation”
and premises of formation modern nation in the first half of the seventeenth century This article is meant to debate the following issue. How can we categorize the boyar’s attitudes concerning the most important matters and not only when about their reaction to the foreign domination? The examples here presented, very well-known by historians have revealed xenophobe reactions against the Greeks and other religions. More than making us understand the full context, the hatred for foreign people, and the sustained actions against them have prefigured a new kind of feeling which has individualized and has paved the way for the modern concept of national identity. Keywords: Greeks, prenational reactions. Wallachia, boyars, seventeenth century,

În rândurile următoare nu ne propunem să analizăm evoluţia conceptului de naţiune în istoriografia românească pentru perioada medievală sau modernă1, ci doar să prezentăm raporturile dintre „greci” şi societatea muntenească ca o realitate complexă, ce reflectă intrarea românilor într-o nouă etapă a evoluţiei lor, şi care se apropie de ideea modernă de naţiune. Pentru acest proces prima jumătate a secolului al XVII-lea a avut o
 1

Profesor drd., Societatea de Ştiinţe Istorice Brăila; Pentru o analiză pertinentă a conceptului de naţiune, dar şi de etnie, etnicitate şi naţionalism vezi Dinu Bălan, Etnie, Etnicitate, naţiune şi naţionalism. Câteva precizări terminologice, în „Codrii Cosminului”, nr. 12, 2006, p. 93-115.

265

importanţă majoră, căci evenimentele istorice de atunci au generat coordonatele în care s-a desfăşurat un tip de acţiune pe care-l putem categorisi drept prenaţional, ca element de legătură între naţiunea medievală şi cea modernă. Totuşi, câteva observaţii privind ideea de naţiune se impun. De precizat că cercetările şi dezbaterile privind evoluţia naţiunilor au reprezentat preocupări constante mai ales din secolul XIX2, şi nu au fost legate doar de câmpul istoriografic. Interpretările privind aspectele care ţin de istoria conceptului de naţiune încearcă să delimiteze între realitatea pe care aceasta o reprezenta în evul mediu şi, ulterior, în epoca modernă. Linia tradiţională combate ideea existenţei naţiunii române în evul mediu3, acceptându-se doar manifestarea unei conştiinţe etnice a poporului român4, adică, românii erau conştienţi de originea lor comună şi de faptul că erau un singur popor. Însă conştiinţa unităţii de neam nu era decât o formă primară, rudimentară a conştiinţei naţionale, căci nu putem cataloga poporul şi naţiunea drept concepte diferite, fără legătură între ele. Dacă ţinem cont de abordările perenialiste şi primordialiste5, care-l au drept părinte pe I. Herder, naţiunea română era o realitate încă din evul mediu(ce-i drept într-un stadiu incipient), căci avea trăsături comune etno-culturale şi chiar un mod de viaţă şi psihologie asemănătoare. Naţiunea nu este un produs cultural sau rezultatul unor infuzii moderne de modele politice, ideologice şi mai ales economice impuse de epoca industrializării. Naţiunea reprezintă o comunitate de indivizi care are câteva dominante, precum conştiinţa unui trecut şi a unei istorii comune, conştiinţa aceleiaşi origini, aceeaşi limbă şi valori social-politice. De altfel, în acord cu această tendinţă, Ioan Aurel Pop a cercetat pentru Transilvania modul de manifestare a naţiunii medievale, în secolele XIII-XVI, concluzia fiind aceea că faţă de naţiunea modernă „deosebirile nu ţin de esenţă ci de
2

G. Em. Marica, Repere ale sociologiei naţiunii la scriitorii români din secolul al XIX-lea, în Şt. Ştefănescu(coordonator), Naţiunea română. Geneză, Afirmare. Orizont contemporan, Bucureşti, 1994, p. 446-476; A.D.Xenopol, Naţiunea română, ed. C. Schifirneţ, Bucureşti, 1999, p. 324-348. 3 Această poziţie este fidel reprezentată de autorii tratatului de istorie a românilor. Vezi Istoria Românilor, vol.VI, Românii între Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Bucureşti, 2003, p. 937-945. 4 I. Rebedeu, Conştiinţa naţională şi conştiinţa etnică, în vol Naţiunea şi Contemporaneitatea, Bucureşti, 1971, p. 273-326. 5 Anthony D. Smith, Naţionalism şi modernism. Un studiu critic al teoriile recente cu privire la naţiune şi naţionalism,traducere din engleză de D. Stanciu, Chişinău, 2002.

266

gradul de manifestare”.6 Pentru Alexandru Madgearu naţiunea modernă se deosebeşte de cea medievală prin structura ei, „căci naţiunea medievală era organizată ca o piramidă de stări privilegiate şi neprivilegiate”.7 Referitor la ideea de naţiune nu putem trece peste accepţiunea lui Lucian Boia privind acest concept. Astfel, pentru cunoscutul istoric al imaginarului naţiunea este o „comunitate complexă dar simplificată şi omogenizată în imaginar”. Mai mult, pentru constituirea unei naţiuni cea mai importantă era voinţa de a fi, în timp ce limba, religia, sau istoria au un rol secundar8. La polul opus se afla concepţia lui G.D.Iscru, care, pe lângă continuitatea elementelor de civilizaţie, limbă şi spiritualitate, ca factori determinanţi în procesul de formare a naţiunii române, coboară originile până la geto-daci, văzuţi drept ”naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubo-balcanic” şi având „rolul major în formarea naţiunii române”.9 O altă problemă este strâns legată de raportul naţiune-conştiinţă naţională şi ideologie naţională. Pot coborî rădăcinile acestei conştiinţe naţionale până în secolul al XVII-lea, în condiţiile în care abia secolele XVIII-XIX au adus în prim planul manifestării politice şi sociale ideea de naţiune şi conştiinţă naţională? După M. Seton-Watson în state precum Franţa, Anglia, Spania, Rusia, Polonia se poate accepta o conştiinţă naţională înaintea unei doctrine naţionale.10 Conform aceluiaşi autor, în 1789, anul Marii Revoluţii Franceze11, populaţia din majoritatea ţărilor lumii nu posedau o conştiinţă naţională, relevând şi importanţa factorului religios în mişcările naţionale ale grecilor, sârbilor, românilor şi bulgarilor.12
6

I. A. Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne(secolele XIII-XVI), Bucureşti,1998, p.17-18.De acelaşi autor Naţiunea română medievală, Bucureşti, 1998; Câteva consideraţii despre naţiunea medievală, în Identitate Naţională şi spirit european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani, Bucureşti, 2003, p. 55-63. 7 Vezi Studiul introductiv semnat de istoricul menţionat la P. Geary, Mitul Naţiunii. Originile medievale ale Europei, traducere Al. Madgearu, Târgovişte, 2007, p. 10. 8 L. Boia, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, 1999, p. 11-15. 9 G. D. Iscru, GETO-DACII, naţiunea matcă din Spaţiul Carpato-Danubo-Balcanic, Bucureşti, 1995, p.15. Autorul îşi dezvoltă abordarea aparent hazardată şi în Formarea Naţiunii Române, Bucureşti, 1995. 10 M. Seton-Watson, Le développement de la conscience nationale en Europe Orientale,în Colloque de la Commission internationale des Etudes slaves du Comité international des Sciences historiques, Paris, 1968, p. 12. 11 După Marea Revoluţie Franceză conceptul de naţiune a primit chiar o abordare dihotomică (naţiunea etnoculturală şi naţiunea politică) Vezi E. Renan, Ce este o naţiune? În R. Girardet, Naţionalisme şi naţiune, traducere de Patricia Enea, Iaşi, p. 125-126; Guy Hermet, op. cit., p. 160. 12 M. Seton-Watson, Le développement de la conscience nationale en Europe Orientale, p. 14.

267

Nicolae Iorga considera, pe bună dreptate, că în epoca modernă au apărut condiţiile constituirii naţiunilor.13 Pe de altă parte, mişcările naţionale urmăresc trei scopuri: unitatea naţională, independenţa naţională şi crearea unui sentiment naţional, pentru acesta din urmă aparatul de stat având rolul central. Din această perspectivă orice discuţie despre manifestarea unui sentiment naţional în Ţara Românească în perioada amintită nu-şi are sens. Dar, făcând abstracţie de perioadă şi de teritoriu, în toate situaţiile elita a jucat un rol decisiv. Cu certitudine în prima parte a secolului al XVII-lea nu existau condiţiile dezvoltării unei ideologii naţionale14, elita nu era capabilă de un program naţional în sens modern, limba naţională încă nu triumfase în cultură(în doua a secolului menţionat parte s-a impus în Biserică), iar conştiinţa naţională încă nu atinsese acel grad de activism, care să permită transformarea identităţii românilor în identitate naţională. Abia din a doua jumătate a secolului al XVII-lea Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce (atitudinea acestuia are chiar o altă dimensiune)15 au reliefat romanitatea românilor, originea şi limba comună.16 Identitatea naţională nu se manifesta printr-o vie luptă culturală de valorificare a creaţiilor populare,
13

N.Iorga, Origine et développement de l’idee nationale sourtout dans le Monde Orient, Bucureşti, 1934, p. 22-23. 14 Despre formarea naţiunii române vezi şi Şt. Pascu, Formarea Naţiunii Române, Bucureşti, 1976; D. Hurezeanu, Formarea naţiunii române, în „Revista de Istorie” (în continuare RdI), XV, 1975, nr. 7, p. 1021-1027. 15 În accepţiunea lui Ion Neculce grecii erau „vinovaţi de toate relele care s-au abătut asupra Moldovei....Aşia socotesc eu cu firea mea: când a vrea Dumnezeu să facă să nu fie rugină pe fier, şi lupii …să nu mînînce oile în lume, atuncea poate nu vor fi nici grecii în Moldova şi în Ţara Muntenească, nici ar fi boiari, nici ar putea mînca aceste două ţări, cum le mînîncă….Focul îl stingi, apa o ezăşti şi o abaţi pe altă parte, vântul când bate te dai în lături….soarele intră în nori, noaptea cu întunericul trece şi se face lumină, iar la grec milă sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, nici unele de acestea nu sunt, sau frica lui Dumnezeu”. Vezi Ion Neculce, Opere.Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ed. G. Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 301. 16 Nu doar la cronicari regăsim ideea romanităţii şi a originii comune a românilor ci şi la învăţaţii Bisericii. Mitropolitul Varlaam nota în Cazania (1643): „către toată săminţia românească, pretutindeni unde se află pravoslavnici întru această limbă”. Despre conştiinţa romanităţii românilor în evul mediu: Ş.Papacostea, Les Romains et la consciens de leur romanite au Moyen Age, în “Revue Roumaine d’Histoire”, IV, 1965, nr.1, p.17-24; Adolf Armbruster, Romanitatea Românilor,Bucureşti, 1972, passim. Despre rolul epocii luminilor vezi Les Lumieres et la formation de la conscience nationale chez les peuples de Sud-Est européen. În „Actes du Colloque international organisé par la Comission de l’Aisee pour l’histoire des idées sans l’auspice et avec le concours financier de l’UNESCO”, Paris, 1968, Bucarest, 1970.

268

acest fenomen având loc abia în secolul XIX.17 Aşadar, fără ideologie naţională, fără un program naţional (doctrină) promovat de o conştiinţă naţională în plină efervescenţă, se poate vorbi de o manifestare a sentimentului naţional ? Identitatea naţională se manifesta însă în alt plan, unul primar. Întreaga luptă naţională a reprezentanţilor Şcolii Ardelene din secolul al XVIII-lea18 sau a generaţiei paşoptiste din Principate nu putea apărea din neant, ci era o redimensionare şi dezvoltare a unor realităţi naţionale aflate într-un proces evolutiv intensificat de impactul occidentalizării, industrializare şi impulsurile culturale europene, naţiunea fiind o structură proteică, reprezentarea unei sinteze istorice cu fenomene de transformare şi continuitate. Boierimea a reprezentat fără îndoială elita societăţii valahe pentru o perioadă de timp care transcede în mod cert prima jumătate a secolului al XVII-lea.19 Dar, acest interval cronologic este decisiv pentru procesul care ne interesează. În Ţara Românească, pentru această perioadă, boierimea a jucat un rol oarecum ambivalent: pe de o parte, boierii au desfăşurat o multitudine de acţiuni care demonstrau mentalitatea de stare privilegiată a societăţii, în sens cât se poate de feudal, dar, pe de altă parte, au manifestat şi unele reacţii în care răzbat atitudini prenaţionale, şi care anunţă un spirit nou, cât se poate de modern. În conflictul pe care l-a avut cu duşmanii externi fie ei turci sau „greci”, boierimea a găsit un punct de convergenţă cu celelalte categorii sociale, cei mai activi fiind slujitorii. Aceştia erau într-o mare măsură rezultatul dezvoltării aparatului de stat, semn al timpurilor moderne. Identitatea de interese dintre boierimea mare şi slujitori a asigurat succesul final al unei linii ce-şi propunea apărarea poziţiilor politice şi social-economice.
17

Pentru Europa Occidentală acest fenomen s-a desfăşurat un secol mai devreme şi a avut loc în spaţiul britanic şi germanic ca reacţie „naţională” la dominaţia culturală franceză. Vezi A.M.Thiessen, Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX, traducere de A.P. Corescu, C. Capverde şi G. Sfichi, Bucureşti, 2000. 18 Despre rolul iluminismului în procesul de constituire a naţiunii Vezi V. Cândea, Les Lumieres et la naissance la consciense nationale chez les Roumains, în Les Lumieres et la formation de la conscience nationale chez les peuples du Sud-Est Europeen, Bucureşti, 1970, p. 83-95; D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, 1984. 19 După Veniamin Ciobanu noţiunea de elită în diplomaţia românească a secolului al XVII-lea poate fi aplicată unui grup restrâns de persoane, de regulă marii boierimi, prin naştere, sau intrată în această categorie prin diverse căi. Vezi V. Ciobanu, Elite şi diplomaţia românească în secolul al XVII-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol”, t. 35,1998, p. 19-36, p. 19.

269

Revenind la primul aspect, conceptul de stare privilegiată se dovedeşte prin caracterul aristocratic al boierimii româneşti, prin conştiinţă de sine, manifestată atât prin raportare la celelalte categorii sociale, cât şi prin formele exterioare de reprezentare. Folosirea însemnelor heraldice de către marile familii, primirea indigenatului polon (ce-i drept pentru familii moldovene cu precădere) sau inscripţiile pompoase denotă acest fapt.20 Oligarhie, aristocraţie, nobilime fiecare din aceste realităţi au trăsături care se regăsesc indubitabil în accepţiunea noţiunii de boierime, ca dominantă socială complexă, ce se materializează în primul rând prin conştiinţa apartenenţei la acelaşi statut, care se bucura de aceleaşi privilegii, dar şi prin împărtăşirea aceloraşi valori, sau prin identitatea de limba, religie şi obiceiuri. Boierimea munteană poate fi încadrată în definiţia de mai sus, iar identitatea s-a manifestat, mai ales în interiorul societăţii româneşti, prin raportare la celelalte stări sociale. Ameninţările la adresa acestui statut, venite din exterior, au determinat trăsături noi ale boierimii, care vor anunţa realităţile naţionale de mai târziu. Deşi referirile următoare vor fi mai cu seamă pentru secolul XVII, aprecierile sunt valabile pentru evul mediu în ansamblul său. Din această ultimă perspectivă, reacţia boierimii a fost una xenofobă, prezentă în două forme. Mai întâi o atitudine ideologică, religioasă, exprimată mai cu seamă în relaţie cu turcii, tătarii şi chiar evreii(numiţi jidani).21 Apoi, la un nivel aproape la fel de profund şi durabil, s-a manifestat conflictul dintre boierimea munteană şi „grecii striini”. Întradevăr, religia nu mai putea fi invocată, ca un catalizator al individualizării boierimii muntene, dar valorizarea prin raportarea „la celălalt” se impunea cu necesitate. Dacă sentimentul de individualizare prenaţională raportată la turci se explică mai ales prin efortul boierimii muntene de a evita stăpânirea otomană, şi implicit de a revendica autonomia politică22, atitudinea faţă de
20

D. Cernovodeanu, Evouţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în zilele noastre (secolele XIII-XX), Brăila, 2005, p. 280-300. De exemplu, „stema lui Udrişte Năsturel reprezintă un leu care ameninţă cu crucea un şarpe gata să-i sară asupra-i”. Vezi P. Năsturel, Întregiri la „Genealogia Năstureilor” şi la biografia lui Udrişte Năsturel, în “Al VI-lea Simpozion de Studii Genealogice”, Iaşi, 1995, p. 25. 21 Făcând referire la acest aspect Guy Hermet scria că o formă de manifestare a conştiinţei naţionale ruse în evul mediu a luat “expresia unei afirmări religioase şi entice în raport cu orientalii musulmani, cât şi cu creştinii occidentali”.Vezi Guy Hermet, op. cit, p. 40-44. Pentru boierii munteni vezi scrisoarea din Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV, partea I, 1600-1649, Bucureşti, 1882,doc. CCCXLVIII, p. 405. 22 În Polonia, aristocraţia a contestat încă din secolul XVII originea slavă, militând pentru „teza originii sarmate”, în acelaşi scop al individualizării. Vezi J.Michalski, Le sarmatisme et le problème d’européisation de la Pologne, în La Pologne et la Hongrie aux XVIe-XVIIe siècles, Budapest, 1976, p. 113-120.

270

greci decurge dintr-un pericol cel puţin la fel de mare: pierderea poziţiilor politice şi social-economice şi firesc statutul de „naţiune” privilegiată. Miza confruntărilor era reprezentată de marile dregătorii, sursele de putere şi influenţă. 23 Se poate accepta că atât denumirile de „păgâni”, „pierzători ai creştinătăţii”, cât şi cele de „striinii”24 reprezentau manifestări ale identităţii românilor, nu doar la nivelul unei elite ce urmărea astfel să-şi conserve un anumit statut intern şi internaţional, ci cuprindeau ansamblul structurilor sociale româneşti. Deşi pătrunderea elementelor levantine în societatea românească a început în mod semnificativ din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, domnia lui Mircea Ciobanul (1545-1554 şi 1558-1559)25 fiind un reper important, această afluire de străini avea să cunoască amploarea unui fenomen abia în secolul al XVII-lea26, chiar dacă programul antigrecesc a reieşit încă din 1595, când prin tratatul de la Alba Iulia, dintre reprezentanţii lui Mihai Viteazul şi Sigismund Bathory, marea boierime munteană a cerut ca în sfatul de 12 boieri să nu intre greci şi nici să obţină vreo slujbă.27 În ceea ce priveşte evoluţia organică de la naţiunea medievală la cea modernă,
23

De aici şi poziţia exagerată a lui E.Stănescu, care considera că “ideologia “antigrecească” împărtăşită de întreaga mare boierime…reprezenta încercarea de a restrânge responsabilitatea <situaţiei politice> la un grup restrâns de boieri”. Vezi Cronica Istoriile domnilor Ţării Româneşti şi locul ei în istoriografia medievală românească, prefaţă în Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româeşti, ed. C.Grecescu, Bucureşti, 1963, p. XIV. 24 Chiar domnul Matei Basarab îl numea aşa pe un Iane căpitan (probabil grec), care-l trădase. Vezi Documenta Romaniae Historicae, B. Ţara Românească (în continuare DRH,B.), vol. XXX, Bucureşti, 2001, p. XV. 25 Olga Cicanci, Dregătorii greci în ţările romîne în veacul al XVII-lea, în volumul Faţetele Istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu, volum îngrijit de Tudor Teoteoi, Bogdan Murgescu, Şarolta Solcan, Bucureşti, 2000, p. 199. 26 Creditorilor greci domnii le concesionau strângerea unor impozite, precum gorştina oilor, sau dijma din miere şi ceară. Vezi C.C.Giurescu, Istoria românilor,vol. III, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocii fanariote (1601-1821), ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2007, p. 25. Totodată se manifestă şi solidaritatea boierimii („convingere de grup”) ca reacţie la pătrunderea elementelor levantine, consemnate sub numele de ”greci”, în aparatul de stat. A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVIXVIII, Bucureşti, 2001, p.168. După Gh. I Brătianu fenomenul „grecizării” a determinat reacţia xenofobă a boierimii muntene în secolul al XVII-lea, dar și manifestarea unui sentiment de unitate între cele două state româneşti extracarpatice, adică apariţia unui adevărat spirit naţional. Vezi, Gh. I. Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în principatele române, Bucureşti, 1995, p. 33. 27 Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Bucureşti, 1882, vol. III-1, Apendice, doc. XL, p. 475.

271

Ioan Aurel Pop consideră momentul reprezentat de Mihai Viteazul drept crucial. Într-adevăr unirea de la 1600 a fost începutul unui drum în care identitatea de grup a românilor se transformă, mai ales din secolul XVIII în acţiune naţională.28 Însă unirea din 1600 nu a avut niciun efect asupra reacţiilor prenaţionale ale boierimii muntene din secolul al XVII-lea. Dacă în privinţa tratatului de la Alba Iulia reacţia contra grecilor a ţinut mai degrabă de atitudinea strictă a marii boierimi ca stare politică, altfel stau lucrurile cu mişcările din deceniile doi şi trei ale secolului al XVII-lea, apogeul fiind reprezentat de revolta organizată în anii 1630-1631 de marii boieri Aslan, Matei din Brâncoveni şi Gorgan spătar. Pentru a surprinde mai bine semnificaţiile acelor acţiuni este necesară o succintă prezentare a fenomenului grecizării aparatului de stat muntenesc. Chiar dacă în timpul domniilor lui Simion Movilă (oct.1600-iulie 1601 şi oct.1601-iulie1602) şi Radu Şerban (1602-1611) sunt atestaţi sigur doar 3 mari dregători greci: Dumitrache Chiriţă Paleologul, mare postelnic, Pană, mare vistier şi Iordache mare spătar29, sub domnia lui Radu Mihnea (mai exact cu cea din 1611-1616) boierimea pământeană pierde locuri importante în aparatul dregătoresc al ţării.30 Astfel, această domnie a reprezentat un moment de cotitură prin amploarea fenomenului fără precedent, consecinţele fiind semnificative. Favoriţii greci ai domnului s-au impus relativ uşor, fără a accepta opinia că elita autohtonă era ”în criză de personalităţi”!31 De altfel, Radu Mihnea, format în Pera din Constantinopol şi căsătorit cu Arghira Minetti, s-a înconjurat de o elită străină căreia i-a încredinţat o mare parte din dregătorii. Cu siguranţă însă, cei mai importanţi dregători erau de origine greacă. Câteva exemple din timpul domniei sale, dar şi a urmaşilor săi, sunt elocvente: Cârstea Ghenovici (căsătorit cu Maria Corbeanu), mare spătar între 1611-1613, mare vornic între 1614-1615 şi 1616-1617, Pană fost mare vistier (1611-1613), Necula din Ianina (aceeaşi dregătorie, ocupată în 1616 şi 1628-1629), Fota, mare postelnic (16111613), Ienache Catargi, mare ban între 1613-1616, Trufanda32 mare postelnic, între 17 sept.1620-8 oct.1623 şi mare vistier, cu întreruperi, între
28 29

I. A. Pop, Naţiunea română medievală, p. 149. O. Cicanci, op. cit, p. 206-207. 30 B. Teodorescu, Politica internă a domniei în vremea lui Matei Basarab (teza de doctorat), Bucureşti, 1984, p. 63. 31 Ibidem, p. 66. 32 N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec.XIVXVII), Bucureşti, 1971, p. 249.

272

1626-1629. Un grec foarte bogat, cu o influenţă deosebită în Ţările Române a fost a fost Constantin (Asanis) Celebiul (unchiul său era Dumitrachi Paleologu, cumnatul fraţilor Movilă).33 Deasemeni, mai trebuie să ţinem cont şi de ceilalţi străini precum Bartolomeo Minetti (stolnic), Miho Racotă (albanez), mare spătar ş.a., pentru a sesiza procesul pătrunderii elementelor levantine în Ţara Românească în primele decenii ale secolului al XVII-lea.34 la fel şi mai la vale şi la note! De precizat că acest aflux de „străini” nu trebuie să surprindă, căci Radu Mihnea (dar şi ceilalţi domni amintiţi), era o personalitate cosmopolită, afină cu mediul constantinopolitan şi levantin.35 În condiţiile dominaţiei otomane şi sub presiunilor catolice sau reformate, identitatea religioasă era primordială. De aceea, afluirea grecilor nu trebuie să mire, precum nici rapida integrare a unora dintre aceştia în societatea românească. Cei stabiliţi deveneau stăpâni de moşii36 şi săvârşeau acte ctitoriceşti în noua lor ţară.37 De altfel, se constată un fenomen plin de contradicţie: pe de o parte necesitatea colaborării şi convieţuirii (aportul financiar şi relaţional al
33

Despre rolul lui în Ţările Române Constantin Celebiul vezi Şt. Andreescu, Restitutio Daciae, vol. II, Relaţiile politice din Ţara Româneacă, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1601-1659, Bucureşti, 1989, p. 50. 34 Dacă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea sunt consemnaţi 10 boieri greci, în secolul al XVII-lea sunt prezenţi 42 de mari dregători greci în Ţara Românească. Aria de cuprindere a funcţiilor vizate era una exhaustivă, de la cele mai importante la cele de rang inferior. Se constată însă preferinţa pentru cele care aduceau beneficii materiale rapide sau care asigurau influenţa pe lângă domnitor. De aceea, cele mai ocupate vor fi dregătoriile de vistier şi postelnic. În prima jumătate a secolului al XVII-lea numai puţin de 11 greci vor deţine dregătoria de mare vistier sau vtori vistier: Pană, Necula din Ianina, Steriano, Dumitrache, Aslan, Riza, Trufanda, Dumitraşco, Gh.Caridi, Gligorie, Ghinea Ţucală. Vezi Olga Cicanci, op. cit., p. 209. 35 Soţia sa, Arghira, era o grecoaică de condiţie modestă din Pera. Bunica sa paternă, Ecaterina Salvaressa, provenea tot din Pera, dintr-o familie grecizată. Vezi Petre S. Năsturel, Constantin Rezachevici, Un patrafir de la mănăstirea Ivirilor şi neamul doamnei lui Radu Mihnea, în “Studii şi Materiale de Istorie Medie (în continuare SMIM), vol.XXIV, 2006, p. 116. Despre Radu Mihnea a se vedea mai nou o lucrare valoroasă: Cristian Luca, Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 2007. 36 Un caz remarcabil este reprezentat de Pană, mare vistier, care primeşte de la Simion Movilă şi Radu Şerban numai puţin de 23 de sate din domeniul domnesc al lui Mihai Viteazul. Vezi Ion Donat,Domeniul domnesc în Ţara Românească (secolele XIV-XVI), ed. Gh.Lazăr, Bucureşti, 1996, p. 210. 37 De exemplu, Ghiorma, mare postelnic între 1564-1568, a ridicat mănăstirea din Bucureşti cu hramul Sf.Nicolae. Vezi Şt. Andreescu, Din relaţiile Ţărilor Române cu Epirul: ctitoriile bucureştene ale lui Ghiorma din Pogoniani, în SMIM, vol. XXIV, 2006, p. 101-109.

273

grecilor fiind atât de necesar în relaţiile cu Poarta Otomană), iar pe de altă parte are loc reacţia violentă, xenofobă a boierimii muntene. Tocmai de aceea domniile lui Radu Mihnea (ne referim şi la cea din 1620-1623) şi Alexandru Iliaş (1616-1618 şi 1628-1629 numit „patron al grecilor”38) s-au confruntat cu acest fenomen.39 Un izvor recent pus în valoare relevă prima acţiune cu caracter antigrecesc din Ţara Românească în secolul al XVII-lea. Oştile lui Radu Şerban, venite din Moldova în mai 1611, au provocat „răpiri şi ucideri, mai cu seamă printre greci; căci muntenii născoceau vina că aceştia l-au adus pe Radul Vodă. Şi umblau călăraşii şi haiducii în munţi şi în codrii şi îi ucideau pe greci, nu numai pe boierii lui Radul, dar şi pe neguţători.”40 Urmă apoi, în decembrie 1611, complotul stolnicului Bărcan. Dintr-un pasaj al operei cronicarul grec Matei al Mirelor, aflăm că împotriva lui Radu Mihnea „numai un boiariu mare, anume Bărcan, care fusese mare stolnic al lui Şerban, conspiră iarăşi cu alţi opt boiari să omoare pe Radul vodă…să sară apoi….şi să nimicească pe grecii câţi se află în Ţară, boiari, neguţători, avuţi şi săraci, pe toţi până la unul.”41 Însă Radu Mihnea află şi „puse de la tăiară capetele, mânele şi picioarele, şi le aruncă trupurile goale afară, pe fereastră, în uliţă, rămându-le copiii orfani şi soţiile văduve, că să înveţe alţii să nu mai conspire contra Domnului… să nu mai dispreţuiască pe Greci”. Cronicarul grec interpune în povestire şi un moment moralizator: „ei [grecii] v-au botezat în legea ortodoxă; şi acum să-i ucideţi, nu e păcat de Dumnezeu? Dar şi voi, boiari greci, câţi veţi aflaţi la curte, şi câţi veţi fi neguţători, luaţi aminte şi vă feriţi de nedreptate; nu supăraţi pre Români prin nesăturata voastră lăcomie; nu sugeţi pre săracul, că Dumnezeu e în ceruri şi ochiul său e deschis asupra voastră; nu vă bucuraţi la strânsurica Românului, că Dumnezeu are ochi mulţi, şi nedreptatea nu poate scăpa nepedepsită... Cred că tirăniţi pe bieţii Români, şi nesăturata voastră lăcomie îi face de au ură neîmpăcată pe Greci, şi nu
38

Idem, Studii şi Documente cu privire la istoria românilor, vol. III, Fragmente de cronici şi ştiri despre cronicari, Bucureşti, 1901 p. CLXIX. 39 I. Ionaşcu, Date noi relative la Radu vodă Mihnea în Ţara Românească, în „Studii.Revistă de Istorie”, XIV(1961), nr. 3, p. 712-713. 40 A.Falangas, Conflictele dintre Gabriel Bathory, Radu Şerban şi Radu Mihnea pentru Ţara Românească, în lumina unui izvor grecesc necunoscut, în SMIM, vol. XX, 2002, f. 11, p. 60. 41 Matei al Mirelor, Istoria celor petrecute în Ţara Românească, ed. Al.P. Ilarian, în Tesaur de monumente istorice tom.I, Bucureşti, 1862, p. 335.

274

pot să-i vadă nici zugrăviţi; voi trataţi pe Român ca pe un câne; de n-ar avea dreptu, n-ar striga....Încetaţi dară, părăsiţi-vă de nedreptăţi, ca să nu vă pedepsească Dumnezeu pe veci.”42 Dincolo de pateticul educativ al îndemnurilor, de subliniat această opoziţie etnică, anume „Greci”-„Români”, fapt ce trădează dimensiunile unui conflict nou în Ţara Românească. Urmaşul lui Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, nu era doar un instrument sigur al dominaţiei Imperiului otoman ci şi o manifestare a prefanariotismului în Ţara Românească. Prefanariotismul a stat la baza atitudinilor prenaţionale din societatea românească. În condiţiile în care domnul trebuia să participe alături de Skender paşa în campania militară ordonată de sultan, „toţi boiarii conspirară cotra lui, şi se uniră să omoare pre Greci, pe care-i urau ca pe câini şi pre jâdani; pentru că toţi boiarii cei mari erau Greci, pentru că aceştia erau capi guvernatori, şi Românii nevrând să li se supună bucuros, jurară să-l piardă.”43 Fără a mai reda cursul evenimentelor din anii 1617-1618, să precizăm că acţiunea lui Lupu Mehedinţeanu44, din mai-iunie 1618, şi-a găsit ecou şi în raportul lui Almoro Nani către doge, din 23 iunie 1618, din care aflăm că „venuti avisi di Valachia, che li principali di quella provincia, can il seguito del popolo per le estorsioni et tiranie grandi di quel principe(s.n.) si erano con le armi in numero di 8 mila voltati di lui havendolo scacciato fuori del paese et a gran fatica potuto salvar la vita.”45 Totodată, Matei al Mirelor prezintă într-un mod patetic, dar amănunţit, represiunea împotriva grecilor organizată de Lupu Mehedinţeanu, în condiţiile derutei fugarului domn. Astfel, „căzură boiari mulţi, căzu şi Monembasia, arhiereu onorabil şi de o viaţă sfântă”, în timp ce negustorii greci erau ţinuţi „închişi într-o mănăstire” şi „neîncetat ameninţa să-i uidă pe bieţii greci şi ei căutau să-i dea orice li se cerea, ca să-şi scape viaţa; iar câţi se aflară prin judecie, îşi pierdură capul cu tot ce aveau, mărfuri, turme
42 43

Ibidem, pp. 335-336. Ibidem, pp. 343-344. Iată şi prezentarea cronicarului Radu Popescu: „Viind Alixandruvodă domnu de la Poartă, adusese mulţi greci cu dânsul, şi cu ce mai era nainte aicea, se făcuse o grămadă; carii, nesuferind boiarii rumâni, au făcut sfat să-i taie.” (Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti, ed. cit., p. 338.) 44 Despre Lupu Mehedinţeanu: G.Creţianu, Lupul Mehedinţeanu, în „Revista Română”, t.I, 1861, p.17-26; Ilie Remus, Date necunoscute în legătură cu moartea paharnicului Lupu Mehedinţeanu, în “Revista Istorică Română”, t.IX, an 1939, p. 274-280; I.I.Vlădoianu, Marele paharnic Lupu Mehedinşeanu, în “Arhivele Olteniei”, XVIII, 1938, p. 430-436; Dan Pleşia, O completare cu privire la Lupu Mehedinţeanu, în “Mitropolia Olteniei”, 1964, nr.5-6, p. 471-473. 45 Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV-2, doc. CCCCII, p. 373.

275

de oi, cirezi de boi şi altele.”46 A mai existat şi un stimul particular legat de pregătirile de intervenţie în Ţara Românească a lui Radu Şerban, cu ajutor austriac. În scrisoarea lui Gabriel Bethlen către Skender paşa reiese dorinţa cu care era aşteptat fostul domn, căci „a ocrotit ţara păzindu-i legile” şi „toţi locuitorii, până la unul, ar fi adus bucuroşi de domn pe Şerban vodă”.47 Legat de manifestarea acestor mişcări, s-a susţinut că nu caracterul antigrecesc „s-a situat pe primul loc”48. Este însă adevărat că până la urmă caracterul antigrecesc a avut firesc şi o dimensiune antiotomană, căci domnii Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, Leon Tomşa (1629-1632) şi Radu Iliaş(acesta nu a domnit efectiv, dar a fost susţinut de „partida levantină”) erau instrumente servile şi sigure ale dominaţiei otomane. Între caracterul antigrecesc şi cel antiotoman al acestor lupte este o condiţionare logică, pe bază de consecinţă. Levantinii erau materializarea dominaţiei efective a Porţii, iar lupta contra lor era şi o acţiune împotriva turcilor.49 De altfel, Radu Mihnea era perceput ca „domn turc”, cum scriau boierii într-o scrisoare adresată pribeagului Radu Şerban. „În tara noastră acum strigă hogea, că-şi tine acest domn fraţii şi surorile în casă cu el şi sunt turci”. Şi nu este vorba doar de o sursă. De exemplu, cronica lui Simion Massa şi Marcus Fuchs aminteşte starea de plâns a ţării datorată „exploatării grecilor, oameni hrăpăreţi, împotriva cărora se ridică boierii ţării”.50 Amploarea fenomenului de „grecizare” a intensificat reacţia ostilă a boierimii munteane. Aceasta a avut loc în vremea lui Leon Tomşa, în toamna anului 1630. Domnul, fost negustor de stridii era perceput de boierii munteni drept grec.51 Oricum şi el era înconjurat de elemente levantine, în sfatul domnesc aflându-se: Hrizea mare vornic, Ienachi mare vistier, Alexandri mare postelnic, Vasile Paindur mare paharnic şi Miho mare
46 47

Matei al Mirelor, op. cit., în loc. cit., p. 283. V. Motogna, op. cit., p. 28. 48 C.Rezachevici, Fenomene de criză social-politică în Ţara Românească în secolul XVII (partea I: prima jumătate a secolului XVII), în SMIM, vol.IX, 1978, p. 72. Şi în Istoria Românilor, Bucureşti, 2003, vol V, p. 54. 49 În timp dominaţia otomană din a doua jumătate a secolului al XVI-lea declanşase revolta boierimii, care-şi vedea ameninţate aproape fatal poziţiile social economice, pătrunderea alogenilor în aparatul de stat reprezenta aceeaşi ameninţare la adresa statutului elitei muntene. Vezi Florin Constantiniu, De la Mihai Viteazul la fanarioţi:observaţii asupra politicii externe româneşti, în SMIM, vol.VIII, 1975, p. 122-123. 50 Apud Remus Ilie, op. cit., p. 275. 51 Pentru originea sa greacă vezi şi N.Iorga, Istoria românilor, Monarhii, vol VI, Bucureşti, 2000, p. 24.

276

spătar. Evenimentele pornite de apăsarea fiscală sunt bine cunoscute.52 Boierii pribegi în Transilvania, în frunte cu Aslan banul, Matei din Brâncoveni, Gorgan spătar ş.a. şi-au exprimat clar obiectivul: „să ne luăm ţara şi să scoatem grecii şi duşmanii care au spart casele noastre”53. Mai mult ca oriunde această realitate este exprimată prin actele din 15 şi 23 iulie 1631. Pentru a-şi salva tronul şi a obţine un sprijin intern, domnul Leon Tomşa este nevoit să ia măsuri „ca să fie de mare credinţă la mâna boiarilor ţerii domniei mele….pentru nişte lucruri şi obiceiuri rele ce au fost adaos de oameni striini în ţeara domniei mele”54, adăugând „aflatu-se şi se-au adevărat cum toate nevoile şi sărăcia ţerăi se începe de la grecii striini, care-i ameasteca domniile şi vând ţeara fără milă şi o precupescu pre camete asuprite”.55 Deşi Leon Tomşa a fost mazilit în 1632, perspectiva urcării pe tron a fiului lui Alexandru Iliaş păstra coordonatele conflictului intacte. Motivaţia proclamării ca domn a lui Matei Basarab de către o adunare a stărilor (instituţia de cea mai largă reprezentativitate) şi anume că domnul tocmai numit de Poartă, Radu Iliaş, nu va împiedica ca ţara să fie „perită şi mâncată de străini, mai vârtos de greci”56, este cât se poate de elocventă. Bătălia decisivă din 21 octombrie 1632, de la Plumbuita, de lângă Bucureşti, a asigurat nu doar victoria lui Matei Basarab asupra lui Radu Iliaş57 ci şi triumful luptei elitei autohtone (la baza acesteia s-a aflat solidaritatea tuturor stărilor privilegiate, de la marii boieri la slujitori şi roşii) contra „grecilor” şi domnilor impuşi de Poartă. Semnificativ este şi faptul că Matei Basarab îl considera cel mai mare duşman al său pe Necula din Ianina,58 un grec cu o situaţie deosebită la curtea lui Leon Tomşa. Alţi înverşunaţi duşmani ai lui Matei Basarab au fost Catargieştii, retraşi în Moldova, iar fiul lui Trufanda, Iordachi postelnicul, împreună mătuşa sa,
52

Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. 1963, p. 147-150. Dintre studii se remarcă Valentin Georgescu, op. cit., passim; N. Stoicescu, Matei Basarab, Bucureşti, 1988, p. 11-23. 53 N.Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol.IV, Legăturile principatelor române cu Ardealul, de la 1601 la 1699, Bucureşti, 1902. 54 DRH,B, vol XXIII, doc. 255, p. 406. 55 Ibidem. 56 Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini(Letopiseţul Cantacuzinesc), în Cronicari Munteni, ed. M. Gregorian, Bucureşti, 1961, p. 151. 57 N.Stoicescu, Matei Basarab, p. 30. 58 Acesta a deţinut dregătoriile de mare clucer între 1613-1615 şi mare vistier în 1616. Vezi Idem, Dicţionarul marilor dregători, p. 217.

277

Catrina vistiereasa, fiica lui Pană vistier, precum şi cu Mano postelnic (ginerele Catrinii) au trecut în Imperiul Otoman, intervenind la Istanbul împotriva învingătorului de la Plumbuita.59 Caracterul antigrecesc este ilustrat şi de argumentele folosite de noul domn pentru a-l îndupleca pe sultan să accepte noua formulă politică. Astfel, Matei Basarab era „domn de ţară”, fiind ales pentru că „domnii striini cu grecii” au provocat atâtea nenorociri.60 Confirmarea sultanului, scump plătită de altfel,61 a adus mare bucurie locuitorilor Ţării Româneşti, căci Matei Basarab i-a „izbăvit de răii vrăjmaşi greci”62, care, după expresia lui Matei Basarab, într-o scrisoare către principele Transilvaniei, „au spart această blestemată de ţară.”63 Spiritul acestui tip de mesaj se face din nou simţit în 1640, atunci când solii lui Matei Basarab la Alba Iulia, logofeţii Marcu şi Sava, cereau ca „Măria Ta [Gh.Rakoczy I] şi sfetnicii Domniei Tale să ne ajute şi să ne ocrotească de străini...căci noi n-am greşit cu nimic Porţii, căci pentru ca să ne mântuim de străini şi să poată domni între noi Măria sa Domnul Nostru, am înmulţit darea de la una la trei şi în afară de dare şi tot ceea ce doresc dă atât Măria Sa Domnul nostru cât şi noi, ca să ne lase să locuim şi să murim pe pământul nostru şi vom da şi în viitor tot ce vor pofti, numai să ne lase să locuim pe pământul nostru(s.n.).”64 Revolta boierimii muntene din anii 1630-1632, ca şi celelalte, prezintă un aspect contradictoriu în aparenţă. Caracterul lor antigrecesc violent nu împiedica ca în fruntea răsculaţilor să se afle chiar greci. Este exemplul
59

Ştefan Andreescu, O sentinţă politică a lui Matei vodă Basarab despre un boier muntean de la răscrucea secolelor XVI-XVII, în „Arhiva Genealogică”, VI, 1999, nr.1-4, p. 106-107. 60 Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. 1963, p. 96. Totodată, în Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini(Letopiseţul Cantacuzinesc), se scrie :„iar Curt Celebi grecu tot au umblat pre ascuns la vizirul”, dar „mers-au boiarii lui Matei vodă la divanul împărătesc şi au făcut jalbă mare pentru greci, cum au spart grădina împăratului cu jahurile şi cu toate răutăţile” (ed. cit., p. 154). 61 Matei Basarab a acceptat triplarea haraciului. Vezi M.Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în secolele XV-XVII, în SMIM, vol. II, 1957, p. 38-39. 62 Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 154. 63 N.Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. IX, Povestiri, scrisori şi cronici, Bucureşti, 1905, p. 16 64 A.Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol.X, Bucureşti, 1938, doc. 40, p. 74. Mesajul soliei tebuie legat de ameninţarea sultanului adresată boierilor munteni, în noiembrie 1639, conform căreia dacă nu-l acceptau ca domn pe Vasile Lupu, în Ţara Românească ar fi urmat „să locuiască turci, iar în bisericile voastre am să pun hogi.” Vezi V.Motogna, Epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, în “Cercetări Istorice”, XIII-XVI (1937-1940), nr.1-2, p. 462-463.

278

vornicului Cârstea, sau al lui Aslan banul. În condiţiile în care mişcările antigreceşti din deceniile 2 şi 3 ale secolului al XVII-lea au fost manifestările unei reacţiei autohtone româneşti contra străinilor, prezenţa unor străini în conducerea acestei revolte a societăţii româneşti premoderne lasă impresia unui aspect nefiresc. De fapt, boierimea munteană se manifestă ea însăşi în mod contradictoriu: pe de o parte acţiona ca o stare medievală, adică ca un corp politic, o categorie care-şi apăra privilegiile şi poziţia dominantă în societate, iar pe de altă parte, avem un difuz sentiment naţional modern, generat de contactul cu „străinul”, cu „grecii” şi de confruntarea cu „pierzătorii creştinătăţii”, turcii şi tătarii. Prima realitate făcea ca odată unele elemente alogene integrate prin căsătorii cu fiice de boieri, de fapt prin fenomenul de împământenire, să preia obiectivele boierimii româneşti în ansamblul ei, şi implicit să participe la lupta pentru conservarea sau consolidarea statutului său politico-social şi economic. Ridicarea contra „grecilor” a unor boieri de origine greacă nu trebuie aşadar să mire şi nici nu este un argument în sprijinul ideii că aceste mişcări nu erau reacţii prenaţionale cu caracter antigrecesc. Reacţia de stare şi cea nouă se împleteau într-un mod paradoxal, dar la un moment evolutiv al societăţii româneşti, şi ţine de caracterul proteic al naţiunii în general, de transformările impuse de tranziţia de la medieval la modern. Chiar dacă după succesul de la Istanbul, din 1633, domnul i-a chemat pe pribegii de după bătălia de la Plumbuita65: „şi au venit pribegi cu dînsul: rumîni, grecii, cari au fost boiari mari, şi tuturor bine le-au făcut, iar nu rău”66, străinii nu mai erau o ameninţare la adresa societăţii muntene, deoarece erau modificate coordonatele politice care le asigurase succesul anterior. Între cei întorşi în ţară s-au numărat Ghiorma Alexeeanu, Hrizea din Bălteni, Mano, cumnatul lui Trufanda ş.a. Din această perspectivă domnia lui Matei Basarab a reprezentat un compromis deosebit de benefic între elita autohtonă şi alogeni, având loc un adevărat proces de „împământenire” a grecilor (aşa se formează Popeştii, Pârşcovenii ş.a.), care devin parte a „naţiunii” muntene. Mai mult, cunoscutul hrisov din 1640, prin care erau reîmpământenite o serie de mănăstiri închinate, reliefează cât se poate de elocvent reacţiile xenofobe faţă de străini. Condamnarea era teribilă „grecii, care au stricat obiceiurile cele bune, aducând şi ţara la
65

Cei care n-au acceptat să vină au fost Catargieştii, aceştia continuând să rămână duşmani ireconciliabili ai domnlui. Vezi Şt. Andreescu, Restitutio Daciae, vol. II, p. 142-143. 66 Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. 1963, p. 97.

279

răsipire şi pustiire, au călcat şi obiceiurile mănăstirilor şi pravilele ctitorilor, cu mită au început a cârciumări şi a vinde mănăstirile ţării şi lavrele domneşti, a le face metoaşe dajnice la mănăstiri din Ţara Grecească şi de la Sfânta Gora”.67 În opoziţie cu aceştia „erau neamul nostru băsărăbesc”, „cei domni moşnenii ţării”, întruchipaţi de Matei Basarab. Domnul român face dreptate, după ce „tot soborul ţării, duhovnicesc şi mirenesc…s-a jeluit de strâmbătatea ce a pătimit de la străini”.68 Limbajul documentului, polarizarea evidentă a conflictului, prezentarea antitetică: „străinii”, „călugării străini”, cei care folosesc mita, care strică obiceiurile, pe de o parte, şi „ţara”, “tot soborul”, pe de altă parte, ilustrează un nou tip de manifestare. Avem de a face cu o reacţie (pre)naţională, în faţa unui „agresor” considerat „perfid şi acaparator”. Recursul la tradiţie, la „neamul nostru băsărăbesc… cu cei domni moşnenii ţării”, „la tot soborul ţării” reprezintă o formă de individualitate, un spirit cât se poate de naţional. Deşi intensitatea, complexitatea nu sunt cele specifice conştiinţei naţionale din secolul XIX, aceste manifestări ţin mai multe de atitudinile naţionale moderne, decât de cele ale evului mediu, chiar dacă măsura este luată în cadrul unei instituţii specifice evului mediu românesc, Adunarea Ţării. Cu certitudine că nu putea exista o doctrină naţională, însă un program (pre)naţional, nonformal, cu obiective elementare exista. Aceste obiective erau legate de apărarea poziţiilor politice, sociale şi implicit salvarea unei anumite autonomii ameninţată atât de Imperiul Otoman, cât şi de „străini”! Simptomatic pentru această mentalitate este o altă dovadă, dintr-un context diferit. În 1655, când Ţara Românească era zdruncinată de revolta seimenilor, boierii munteni îi scriau principelui ardelean Gh. Rakoczy în aceeaşi termeni antitetici şi în acelaşi spirit xenofob: „toţi boierii care suntem moşneni Ţerii Româneşti, împreună cu roşii şi cu alţi slujitori, carii sunt moşneni pământeni ţerii, păhărnicei şi spătărei…..cum întâmplându-ni-se întru ţara noastră a se face nişte lucruri rele dentru nişte oameni străini cari vineră dentru alte ţeri în pământul nostru.”69 Totuşi, problema „grecilor” nu s-a încheiat odată cu domnia lui Matei Basarab. Confruntările dintre Cantacuzini şi Băleni(Leurdeni), din a doua
67

M. D. Ciucă, D.D. Tinculescu, S.V.Găitan, Catalogul Documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. V, 1640, Bucureşti, 1982, p. 111. 68 Ibidem. 69 N. Iorga, Studii şi documente, vol. IV, doc. XLII, p. 33-36; Idem, Scrisori de boieri, p. 73-74.

280

jumătate a secolului al XVII-lea au reluat această temă şi i-au dat noi dimensiuni, fără a găsi o soluţie la ceea ce prefigura trăsăturile regimului fanariot. Partida naţională apărută în secolul fanariot îşi are originile în confruntările dintre boierii autohtoni şi „grecii” din perioada prefanariotă. Fără a avea intenţia de a exagera, confruntările violente cu grecii anunţau totodată şi cadrul care a generat naţionalismul specificul secolului al XIX-lea.70

70

Iată cum scria Mihai Eminescu în 1876: „Şi dacă s-au stricat rândul şi tocmeala acestor ţări, dacă am pierdut provinţii, dac-am înlăturat cu uşurinţă obiceiuri bune şi vechi, dac-au intrat corupţia şi laşitatea în clasele vechii societăţi româneşti, totdeauna izvorul acestor rele se va găsi c-au fost un grec sau o mână de greci”. Vezi Mihai Eminescu, Naţiunea română. Progres şi Moralitate, antologie de C. Schifirneţ, Bucureşti, 1999, p. 61.

281

STUDIU PRIVIND EVOLUŢIA NAVELOR DE LUPTĂ, DE LA 1870 LA 1914
Olimpiu Manuel GLODARENCO

Resumé: Étude concernant l’évolution des navires de bataille
de 1870 à 1914 Le rôle joué par la puissance maritime dans le monde moderne a été dans une large mesure, comme aux époques antérieures, déterminé par la nature des instruments de cette puissance. Une revue sommaire de l’évolution de ces instruments, du matériel naval et de son emploi entre 1870 et 1914 est nécessaire à toute étude sur l’histoire de cette puissance et de son influence dans la période contemporaine. Mots clé: croiseur, cuirassé, destroyer, marine, sous-marin, torpilleur, canon 1. PROGRESUL CONSTRUCŢIILOR METALICE 1.1. De la navele de lemn la cele cu corp metalic În 1870, în Anglia, nu se mai folosea decât fierul în construcţia de nave; marina comercială dăduse tonul, apoi, din 1865, toate navele de război au fost construite din fier. Franţa, bogată în păduri cu arbori de esenţă tare, rămânea fidelă, cu încăpăţânare, lemnului. Cu toate că aveau zăcăminte bogate de minereuri în Lorena, la început, francezii nu s-au preocupat de prelucrarea fierului dar, cu toate acestea, tot ei au fost cei care au construit prima navă de război din oţel, nava REDOUTABLE de 9.400 tone, realizată după planurile inginerului De Bussy1. Principiile construcţiilor metalice fixate în perioada anterioară, în afara unor mici modificări de detaliu, au continuat să fie mereu aplicate din 1870. Astfel, sistemul transversal (bordaj unic sprijinit pe chila navei), directa aplicare a procedeelor construirii din lemn la construcţiile din fier, a

Căpitan Comandor, conferenţiar universitar dr., directorul Muzeului Marinei Române, Constanţa. 1 Joannès Tramond, André Reussner, Éléments d’histoire maritime et coloniale contemporaine (1815-1914), Société d’Éditions Géographiques, Maritimes et Coloniales, Paris, 1932, p. 222.

282

fost adoptat, cu precădere, la navele comerciale de tonaj mic, în special cargouri, pentru că era simplu, cu preţ avantajos, şi pentru că greutatea cocii, redusă la minim, a permis consacrarea a 50% din deplasamentul total pentru încărcătură. Dar, pe pacheboturi şi pe marile nave de luptă, foarte expuse, prin dimensiunile lor, să suporte rigorile mării, legăturile longitudinale a trebuit să fie supuse unei atenţii speciale: s-au păstrat pentru construcţia părţii de sub apă structura care se întindea de la un capăt la altul al vasului şi coca dublă, după exemplul luat de la constructorii vasului GREATEASTERN lansat în 18582. Principala modificare adusă din 1870 la construcţia de nave a constat în realizarea unei compartimentări din ce în ce mai elaborate care, la pacheboturi, a făcut să se diminueze pericolul unei eşuări sau a unui abordaj şi, împreună cu cuirasa, a contribuit eficient la reducerea efectelor avariilor produse în luptă pe navele de război; în acelaşi timp, progresele din metalurgie au permis folosirea oţelurilor foarte rezistente, sub formă de foi subţiri, care au îngăduit multiplicarea compartimentării fără a creşte greutatea cocii3. Într-adevăr, cea mai mare parte a îmbunătăţirilor aduse s-au datorat bunei calităţi a metalului utilizat; în jurul anilor 1860 şi 1865 au apărut convertizorul Bessemer şi cuptorul Martin graţie cărora a putut să crească, în mod sensibil, omogenitatea oţelurilor, ceea ce le-a oferit un grad variabil de elasticitate şi o rezistenţă potrivită utilizării pentru care se fabrica (oţel moale, semi-dur, dur); începând cu 1880, combinarea cuptorului Martin cu procedeul Thomas-Gilchrist (pentru tratarea minereurilor de fosfor, nefolosite până atunci) a deschis industriei siderurgice un nou câmp de exploatare. Astfel, fierul, care a învins lemnul, a fost, la rândul său, înlocuit, treptat, de oţel. Folosirea tot mai frecventă a oţelului la construcţia de nave a dat posibilitatea unor modificări enorme, fără ca legătura dintre diferitele elemente care intrau în componenţa cocilor să aibă de suferit; în fapt, aşa cum am văzut, GREAT-EASTERN nu fusese decât un accident pentru că, în 1874, nava BRITANNIE aparţinând White Star Line nu avea mai mult de 8.500 de tone, iar UMBRIA de la Cunard Line avea 10.300 tone în 1884. Dar, de atunci, tonajele au crescut cu paşi de uriaşi. Ce ar fi spus admiratorii navei GREAT-EASTERN despre cele 58.000 de tone atinse de nava VATERLAND (Hamburg – Amerika Linie, 1914) după etapele intermediare realizate cu navele CAMPANIA de 18.000 de tone (Cunard, 1893) sau
2 3

X X X, SS Great Eastern, în http://en.wikipedia.org/wiki/SS_Great_Eastern. Joannès Tramond, André Reussner, op. cit., p. 224.

283

KAISER-WILHELM II de 26.000 de tone (Norddeutscker Lloyd, 1903)4? În paralel, cuirasatele treceau de la 9.400 tone atinse de nava REDOUTABLE (1873) la 17.900 de tone ale navei DREADNOUGHT (1905) şi la 23.000 de tone deplasament curent de vase de tip superdreadnought, între anii 191119145. 1.2 Instalaţiile de propulsie ale navelor metalice La motoare, partea deplasamentului total afectat forţei propulsoare a suferit o reducere asemănătoare: acesta nu mai era, în 1914, decât de 13%, aproape de două ori mai mic faţă de deplasamentul navei GLOIRE (24%); atunci când s-a construit această navă, au fost valorificate progresele din industria acelui timp care aduseseră performanţe deosebite cu o greutate egală sau chiar mai mică6. La mijlocul secolului al XIX-lea, maşinile navale aflate în serviciu erau prevăzute cu instalaţii pentru produs aburi, constituite din cazane cu tuburi pentru evacuarea aburului, capabile să cuprindă o mare cantitate de apă, greoaie şi dificil de pus sub presiune; vaporii ieşiţi din cilindru erau condensaţi prin amestecarea lor cu apă de mare într-un condensator, prin injectare, dar acest procedeu prezenta un mare inconvenient şi anume acela că apa de mare cu care erau alimentate cazanele producea depuneri inevitabile de sare pe pereţii recipientelor, ceea ce necesita curăţări frecvente şi prezenta pericol de explozii. Pentru a se evita depunerile, era necesar să se micşoreze presiunea, astfel că toate instalaţiile din această perioadă funcţionau, deci, cu presiune mică sau medie7. Dar, după 1860, s-a generalizat folosirea condensatorului cu suprafaţă de protecţie, inventat de englezul Hall, încă din 1838, adică cilindrii erau prevăzuţi cu pereţi etanşi de protecţie contra vaporilor de apă de mare condensaţi; cam în acelaşi timp, (graţie lucrărilor realizate între 1854-1865 de englezul John Elder şi de francezul Benjamin Normand) începuseră să se folosească, din ce în ce mai mult, instalaţiile compound, care scădeau presiunea prin doi cilindri succesivi şi foloseau, astfel, la maxim, forţa elastică a vaporilor. Presiunea folosită a putut să crească, în aceste condiţii, iar consumul de combustibil a scăzut8. Aceste progrese au continuat în anii următori prin introducerea, aproape simultană, a instalaţiilor cu triplă apoi cu cvadruplă extindere
4 5

Ibidem, p. 222-223. Steve Crawford, Battleships and Carriers, Amber Books Ltd., London, 2005, p. 100. 6 Joannès Tramond, André Reussner, op. cit., p. 225. 7 Ibidem, p. 223. 8 Ibidem.

284

(aceasta din urmă doar în marina comercială) şi a primelor cazane acvitubulare, care conţineau mai puţină apă, erau relativ mai uşoare şi puteau fi puse sub presiune mai uşor (1885-1890). Când, după 1905, au început să apară turbinele la bordul marilor nave, greutatea celor mai recente maşini alternative a fost redusă substanţial9. Specialiştii şi inginerii şi-au dat seama că folosirea aburului în instalaţii rotative montate direct pe arborele elicei, în turbine, era mai avantajoasă decât utilizarea indirectă a forţei vaporilor sub presiune; acest sistem oferea durabilitate remarcabilă şi uzură nesemnificativă a maşinilor, funcţionare uşor de supravegheat, folosire mai eficientă a detentei vaporilor faţă de modelul alternativ, consum redus de cărbune la viteze mari. În 1853, inginerul francez Tournaire demonstrase deja, prin două studii teoretice, că era posibilă realizarea turbinei cu aburi. Dar, abia în 1893 şi 1897 s-au făcut primele experimente cu turbine navale, pe torpilorul TURBINIA aparţinând societăţii engleze Parsons, şi apoi pe contra-torpiloarele VIPER şi COBRA aparţinând Marinei Regale britanice. Începând cu navele de tip dreadnought, turbinele cu vapori au început să fie folosite la propulsarea vaselor mari de război; se manifesta, totuşi, destulă neîncredere faţă de aceste instalaţii, ele fiind apreciate mai ales în Anglia unde, din 1905, toate cuirasatele şi crucişătoarele de bătălie au fost dotate cu acest sistem de propulsare care, din 1914, au înlocuit maşinile alternative. Între timp, prin adăugarea turbinelor de mers înapoi şi a turbinelor de croazieră, mecanicii au învăţat să remedieze două dintre marile inconveniente şi anume schimbarea direcţiei de rotaţie şi reducerea consumului mare de combustibil la vitezele mici10. A fost o fatalitate faptul că aparatele propulsoare sufereau efectele cursei înarmărilor atât de aspru disputată între puterile statale la începutul secolului al XX-lea. Savanţii şi mecanicii timpului din fiecare ţară lucrau cu febrilitate să găsească cele mai performante procedee, astfel că inovaţiile se succedau cu o rapiditate deconcertată. În felul acesta, în timp ce turbinele se multiplicau, combustibilul cărbune a început să fie înlocuit cu combustibilul motorină (reziduu al distilării petrolului); având o putere calorică superioară cărbunelui, motorina reprezintă combustibilul ideal pentru nave, a căror aprovizionare este, prin forţa lucrurilor, limitată; în acelaşi timp, folosirea motorinei elimină munca fochiştilor, atât de grea la bordul navelor care funcţionau cu cărbune.
9

10

John Keegan, The Price of Admiralty, Penguin Books, New York, 1989, p. 111. Ibidem, p. 113-115.

285

Pentru motive asemănătoare (economie substanţială de combustibil, diminuarea aglomerării, suprimarea personalului fochist şi a instalaţiilor de evaporare), la care s-a adăugat avantajul unei puneri în mişcare rapide, s-a încercat, de asemenea, la începutul secolului al XX-lea, introducerea în navigaţie a motoarelor cu combustie internă, sub formă de motoare cu explozie propriu-zise şi motoare Diesel, în care combustibilul arde progresiv în loc să detoneze. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, inginerul german Rudolf Diesel, inventatorul aparatului remarcabil de solid şi de practic care îi poartă numele, a început să devină celebru în întreaga lume; dar, în 1914, eşantioanele ieşite din uzinele germane specializate în aceste fabricaţii nu aveau, încă, o putere suficientă pentru a fi instalate la bordul marilor nave; foarte potrivite pentru navigaţia de agrement, motoarele cu combustie internă serveau doar în marina de război la propulsie externă a submarinelor (motoarele cu gazolină ale submarinului american HOLLAND în 1897, motorul cu petrol al submarinului francez AIGRETTE în 1902) dar, din 1910, motorului Diesel a avut o folosire aproape generală11. Marina de război, dar şi cea comercială, au beneficiat, ambele, de aceste transformări atât din punctul de vedere al forţei cât şi al vitezei. A fost străbătut un drum lung între cei 1.000 de cai / 12 noduri ai navei GLOIRE şi 31.000 cai / 21 noduri ai navei engleze de tip superdreadnought KING GEORGE V lansat în 1911, sau între cei 10.000 cai / 16 noduri ai vasului GREAT EASTERN (totuşi, o navă excepţională) şi 70.000 cai / 25 noduri ai transatlanticelor engleze LUSITANIA şi MAURETANIA care, în 1909, au readus companiei Cunard gloria primului loc în lume, loc pierdut, la un moment dat, în favoarea companiilor germane12. Fapt simptomatic şi care demonstrează cât de importante deveniseră rivalităţile economice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aspiraţiile megalomane, ce s-au remarcat abia după 1900 în cea mai mare parte a marinelor de război, se manifestau deja de vreo treizeci de ani în marina comercială sub forma întrecerilor privind viteza de deplasare. În Statele Unite ale Americii exista o civilizaţie asemănătoare celei din Europa, cu oameni de afaceri, industriaşi, comercianţi care trăiau o viaţă la fel de febrilă, şi care adoptaseră aceeaşi atitudine ca a europenilor faţă de companiile transatlantice, cărora le cereau transport din ce în ce mai rapid al călătorilor şi al trimiterilor poştale. Dorind satisfacţia clienţilor şi învingerea concurenţilor, companiile engleze (Cunard, fondată în 1840, White-Star11 12

L.E. Bertin, La marine moderne, Ernest Flammarion, Paris, 1910, p. 211-217. Ibidem, p. 227.

286

Line, 1870), americane (American Line, 1888), franceze (Compagnie Générale Transatlantique, 1861) se întreceau în lansarea unor pacheboturi din ce în ce mai mari, mai rapide şi mai luxoase. Cel mai mic pariu câştigat, un transport mai scurt cu o zi, o jumătate de zi chiar, între Liverpool sau Le Havre şi New York trecea drept o victorie răsunătoare. Anglia deţinea, în 1893, primul loc dar, ulterior, a fost întrecută de Germania care, cu mult înainte de a-şi construi o marină de război capabilă să învingă Anglia sau măcar să fie cât de cât luată în seamă, prin navele realizate de companiile Hamburg Amerika Line şi Norddeutscher Lloyd deţinea recordul traversării Atlanticului în 1897, record menţinut mai bine de zece ani. Doar cu preţul unor enorme eforturi financiare, Anglia a reuşit să recâştige, în 1909, primul loc, fiind permanent ameninţată de pierderea lui, ceea ce a determinat-o să fie mereu atentă şi să nu adoarmă nicio clipă pe laurii victoriei13. 2. DEZVOLTAREA ARTILERIEI ŞI APARIŢIA NAVELOR CUIRASATE 2.1. Noua artilerie În general, constructorii nu s-au preocupat numai de viteza marilor nave de război; oricât de necesară ar fi fost viteza în luptă, rapiditatea nu era singura care trebuia luată în consideraţie, deoarece focul artileriei era mai important în victoria din bătălie. În 1860 se credea că tunul fusese definitiv învins de cuirasa de 12 centimetri din fier forjat utilizat pe navele GLOIRE sau WARRIOR14. Cu praful de puşcă din acel timp (praf negru făcut dintr-un amestec de salpetru, sulf şi cărbune) şi metalul puţin rezistent din care erau turnate tunurile (bronz, apoi fontă), era imposibil să se imprime obuzelor viteze iniţiale considerabile prin creşterea încărcăturii, preferându-se, deci, lupta contra blindajelor prin creşterea calibrului care, de la 16 centimetri, cât era la vasul GLOIRE, a ajuns la 45 de centimetri, la unele cuirasate italiene (DUILIO şi DANDOLO) în 1878; o parte dintre cuirasatele engleze erau armate cu piese de 40 centimetri. Pentru a da o precizie mai mare tirului, încă din 1855 s-a ghintuit interiorul tunurilor iar, pentru a spori rapiditatea, s-a înlocuit încărcarea prin gura tunului cu încărcarea prin chiulasă. Dar, interiorul acestor piese rămânea expus efectelor distrugătoare ale prafului de puşcă negru; cu ajutorul progreselor din industrie, s-a reuşit, treptat, să devină tot mai rezistente, întărindu-le la exterior cu structuri din oţel, iar în
13 14

Ibidem, p. 227-228. H.W. Wilson, Les flottes de guerre au combat, de la Guerre de sécession a la Grande guerre, Payot, Paris, 1929, p. 355-356.

287

interior cu un tub de oţel înşurubat la cald, în spatele corpului de chiulasă. Începând cu 1875, toate elementele tunurilor franceze erau din oţel15. Un pas decisiv a fost făcut prin realizarea a două inovaţii aproximativ simultane, în jurul anului 1885: imaginate pentru a răspunde necesităţilor luptei contra torpiloarelor (tunuri-revolver), artileria cu tir rapid s-a perfecţionat (încărcare simultană asigurată prin dulii, extractoare etc.), iar marinele au început să-şi achiziţioneze piese mari (12, 15 şi 16 centimetri) pentru a creea efectele mortale împotriva personalului, a părţilor navelor neprotejate sau slab cuirasate. În timpul bătăliei de la Yalou (17 septembrie 1894), focul concentrat al unei artilerii de mărime medie, cu tir de trei ori mai rapid, a contribuit puternic la asigurarea strălucitului triumf al japonezilor contra trupelor împresurate ale flotei chineze; pe de altă parte, în jurul anului 1885, Paul Vieille, inginer francez specialist în praf de puşcă şi salpetru, punea la punct fabricarea prafurilor coloidale care, substituind în amestecul elementelor combinaţia lor moleculară, sunt cu mult mai omogene, ard mai încet şi mai regulat decât praful negru. Astfel, a devenit posibilă creşterea sensibilă a încărcăturii fără riscul de explozie al tunurilor, şi cum, în acelaşi timp, alungirea considerabilă a ţevilor permitea folosirea oricărui gaz de combustie, s-au atins viteze iniţiale de 8 până la 900 metri / secundă, cam de trei ori mai mari decât cele ale tunurilor de pe vasul GLOIRE şi depăşind pe cele ale tunurilor în serviciu de dinaintea apariţiei prafurilor de puşcă lente16. Datorită acestor îmbunătăţiri, rapidităţii crescute a operaţiunilor de încărcare şi de îndreptare a gurii de foc pe linia de ochire, graţie calităţii noilor obuze folosite (substituirea obuzelor de fontă foarte fragile cu proiectile din oţel, în 1880, apoi a proiectilelor din oţel obişnuit cu cele din oţel special după 1885, obuze cu cap din metal moale destinate pătrunderii în plăcile de blindaj cementate), piesele de artilerie de 30, 31 şi 38 centimetri, formând marea artilerie a navelor de luptă în 1914, deveniseră nişte instrumente de război teribile17. 2.2. Evoluţia cuirasatelor Se punea problema dacă protecţia cuirasată urma să cedeze în faţa tunului. La început, nu s-a gândit nimeni că ar putea fi aşa; până spre 1885, constructorii nu au făcut altceva decât să riposteze creşterii calibrelor prin îngroşarea blindajului din fier forjat care ajunsese la
15

J. Vaschalde, Marine et guerre navale, Libraires de l’Academie de Medecine, Paris, 1920, p. 10. 16 Joannès Tramond, André Reussner, op. cit., p. 228-229. 17 Ibidem, p. 229.

288

35 de centimetri pe nava REDOUTABLE, la 50 pe nava FORMIDABLE (1884) iar nava engleză INFLEXIBLE avea o cuirasă la linia de plutire de 61 centimetri18. Ca o consecinţă firească a acestei enorme supraîncărcări, deplasamentele s-au dublat treptat (GLOIRE 5.600 tone, FORMIDABLE 11.900), fapt încă insuficient, dar care deja producea teamă, mai ales în Franţa – obligată să aloce sume considerabile apărării frontierelor sale terestre. Aceste forţe plutitoare, atât de scumpe, erau privite cu nelinişte deoarece o singură torpilă (de care lumea începuse să se entuziasmeze) le putea uşor scufunda19. Pentru a nu creşte peste măsură tonajul, constructorii au fost obligaţi să micşoreze suprafaţa cuirasei şi să păstreze o anumită grosime a acesteia. Pe vasul REDOUTABLE, blindajul nu mai acoperea decât linia de plutire şi o cabină cuirasată pentru tunuri poziţionată central, unde era masată artileria grea de perforare; pe vasul francez ADMIRAL DUPERRE (1881) nu mai erau protejate decât linia de plutire, comanda de navigaţie şi trei turele care adăposteau marea artilerie, protecţia cabinei pentru tunuri şi pentru opera moartă (partea de deasupra liniei de plutire) fiind complet eliminată. Englezii s-au arătat încă şi mai îndrăzneţi şi, pe navele create de Citadel Ships, au lăsat fără protecţie chiar şi extremităţile liniei de plutire pentru a proteja mai mult compartimentul pentru tunuri (COLOSSUS, 1882)20. Era, de asemenea, imposibil să se păstreze la bord numeroasele tunuri mari, mai ales că ele ajunseseră să cântărească până la 70-100 tone. De altfel, începând cu bătălia de la Lissa, nu se mai lua în consideraţie intensitatea focului ca factor esenţial de succes, ci, în luptă, se acorda mai mare încredere factorului şoc şi factorului surpriză (această atitudine a persistat până în 1900). Misiunea marii artilerii părea a fi doar scufundarea adversarului printr-o lovitură bine gândită şi reuşită, prin perforarea cuirasei liniei de plutire, astfel că, pe nava REDOUTABLE nu s-au mai păstrat decât 8 tunuri de mare calibru – fără a mai vorbi de artileria mijlocie neprotejată –, iar pe navele ADMIRAL DUPERRE şi FORMIDABLE s-au păstrat doar 3. Constructorii se străduiau să le crească, măcar, eficacitatea, printr-o extensie a câmpului de tragere: tunurile au fost scoase din cabinele cu saborduri înguste şi amplasate pe puntea superioară unde, pe de altă parte, ele puteau fi şi mai bine comandate, şi unde nu mai riscau să fie stânjenite în acţiune de
18 19

O. Parkes, British Battleships, 1860-1950, Seeley Service, London, 1957, p. 78-79. Steve Crawford, op. cit., p. 153, 128. 20 O. Parkes, op. cit., p. 82-84.

289

valuri sau de stropii de val duşi de vânt. Imitându-i pe englezi, care instalau piesele mari în nişte turele, francezii au început să-şi protejeze tunurile prin turele zimţate, un fel de ziduri de oţel fixe, fără acoperiş, în interiorul cărora se plasa o platformă de tir pe care era aşezat tunul (ADMIRAL DUPERRE)21. Dar, toate aceste nave, în ciuda aparenţei lor redutabile pe care le-o dădeau cuirasele de 50 până la 60 centimetri şi tunurile de 37 până la 40 centimetri, aveau un punct slab, anume suprafaţa mare neacoperită de cuirasă care, la majoritatea vaselor, începea la 50 centimetri deasupra liniei de plutire. S-a simţit, deci, o imperioasă nevoie de a înlocui protecţia totală doar a anumitor părţi cu generalizarea protecţiei, chiar dacă era mai puţin riguroasă. Un alt motiv pentru care se impunea această măsură erau recentele progrese ale industriei oţelului, care au permis inventarea plăcilor compound cu cavalet maleabil din fier acoperit cu un strat de oţel dur (imaginat în 1880 la Sheffield, la uzinele Cammel & Brown), plăci din oţel omogen, din oţel special (cu crom sau crom-nichel), sau din oţel cementat ori harveiat (după numele americanului Harvey care, în 1891, a avut ideea de a produce plăci mai dure prin carburarea cu oţel a feţei de impact)22. Aceste diverse procedee prin care s-a ameliorat calitatea blindajelor permiteau reducerea grosimii lor la 28-30 centimetri, fără a afecta, în niciun fel, rezistenţa lor şi, datorită câştigului de greutate astfel realizat, se putea extinde suprafaţa cuirasată. În aceste condiţii, centura la linia de plutire, înălţată, mai întâi, la unul, apoi la doi metri deasupra nivelului apei, a fost completată cu o cuirasă subţire care acoperea corpul navei până la patru sau cinci metri înălţime; în afară de asta, două poduri cuirasate, sprijinite unul de marginea superioară a centurii, altul de cea inferioară, formau împreună un cheson blindat aproape invulnerabil, iar pentru a se evita inundarea cu cantităţi masive de apă, acesta a fost, apoi, protejat cu un perete foarte strâns în zona cuirasată, o „felie celulară” ale cărei cele mai accesibile compartimente au fost umplute cu cărbune, destinat să limiteze efectele exploziilor (ideea acestui dispozitiv a apărut încă din 1872 pentru apărarea micilor crucişătoare, dar a fost aplicat abia în 1895, pe cuirasatul englez MAJESTIC). Prin această extensie a suprafeţei cuirasate şi prin judicioasa repartizare a pereţilor despărţitori s-a reuşit (fără a se putea evita, totuşi, o nouă creştere a deplasamentelor: 15.000 de tone, aproximativ, în 1900)
21 22

J. Goldrick, The King’s Ships Were at Sea, Naval Institute Press, Annapolis, 1984, p. 92-94. Joannès Tramond, André Reussner, op. cit., p. 232-233.

290

asigurarea flotabilităţii şi a stabilităţii navei, protejarea eficientă a bordajelor, a cazanelor şi a maşinilor împotriva proiectilelor lansate sub unghiuri mari23. Simultan, s-a dezvoltat şi artileria. Astfel, după bătălia de la PuntaAgamos (8 octombrie 1879), cunoscută mai ales de specialişti, cea de la Yalou (17 septembrie 1894) a fost cea care a redat artileriei vechiul său prestigiu, pierdut la Lissa, fiind un adevărat triumf al tirului cu artileria de bord asupra atacului prin pintenare. De asemenea, alături de tunurile de calibre mari, dispuse în turele binate şi închise care constituiau, aproape pretutindeni, armamentul principal în această perioadă şi până în 1905, piesele mijlocii au început să ocupe un loc din ce în ce mai important, sporindu-se numărul şi calibrul acestora (15, 16 şi chiar 19 centimetri). Acestea au fost scoase, în parte, din cazematele lor pentru a le instala pe punte, în turele cuirasate, sub o comandă mai bună şi cu câmp de tir mare (turele de 164 milimetri ale navei franceze PATRIE, în 1903)24. Succesul răsunător obţinut de japonezi la Tsushima (27 mai 1905)25 a arătat cât de excelente instrumente de luptă erau aceste cuirasate construite între anii 1895 şi 1905, şi ce victorii răsunătoare se puteau obţine dacă erau comandate de comandanţi experimentaţi şi îndrăzneţi. Totuşi, pentru motive complexe, ele s-au demodat cu mult mai repede decât armele precedente, după apariţia explozivilor puternici şi ai artileriei cu tragere rapidă. În jurul anilor 1905, lupta pentru supremaţia pe mare nu se mai dădea numai între Anglia şi Franţa – de altfel, Franţa se resemna să o urmeze, de foarte departe, pe vechea sa rivală –, alte puteri se ridicau, printre care, mai ales, Germania a cărei flotă dar, mai ales, al cărei program naval şi ambiţii provocau mari nelinişti Angliei. Aceasta a înţeles că nu-şi putea menţine superioritatea doar lansând la apă din ce în ce mai multe nave, ci construindu-le mai mari, mai rapide, mai bine înarmate26. Pe de altă parte, artileriştii britanici şi-au dat seama că pentru distanţele considerabile la care se dădeau, de acum încolo, luptele navale (ruşii şi japonezii s-au bătut la o distanţă cuprinsă între 7 – 10.000 de metri, pe 10 august 1904), artileria mijlocie era incapabilă să perforeze noile cuirase cu care erau acoperite operele moarte ale navelor, sporirea calibrului nemaifiind suficientă pentru a
23 24

Ibidem, p. 233. D. K. Brown, A Century of Naval Construction, Conway Maritime Press, London, 1983, p. 134-137. 25 Edwin Falk, Togo and the Rise of Japanese Sea Power, Longmans, Green and Co., New York, 1936, p. 145-149. 26 Gaston Raphaël, Tirpitz, Payot, Paris, 1922, pp. 16-17.

291

obţine un foc distrugător, aşa că era nevoie să se mărească numărul de tunuri mari27. În 1906, în mediile marinăreşti şi chiar în opinia publică, o mare emoţie a fost produsă de intrarea în serviciu, în flota engleză, a navei DREADNOUGHT cu un deplasament de 17.000 de tone, înaintând cu 21 de noduri şi înarmată exclusiv cu zece tunuri de 305 în turele duble, dintre care opt puteau să tragă din acelaşi bord. Apariţia acestei nave a descalificat, în scurt timp, cuirasatele cele mai recent construite28. În urma acestei lovituri de teatru, s-a produs o adevărată febră de sporire a tuturor marinelor, chiar şi ale celor mai tinere republici sudamericane, Brazilia, Argentina. Toate au construit nave de tip dreadnought, apoi super-dreadnought caracterizate prin dimensiuni şi putere de foc superioare. Deplasamentele au depăşit de la 18 la 25 şi chiar la 27.000 de tone, vitezele au crescut de la 21 la 22 şi 23 noduri, calibrul de la 30 la 34 şi 38 centimetri şi, în acelaşi timp, se amplasau toate tunurile în turele axiale etajate, capabile să tragă din acelaşi bord o salvă formidabilă, artileria secundară apărea din nou, dar, de această dată, pentru a lupta contra torpiloarelor, rol îndeplinit odinioară de calibrele mici de 10 centimetri, devenite ineficiente în noile bătălii de la distanţe mari29. 3. EVOLUŢIA FLOTELOR MODERNE 3.1. Crucişătoarele În afara cuirasatelor, escadrele aveau nevoie de nave de cercetare de mare viteză şi cu mare rază de acţiune, pentru a aduce informaţii comandamentului în legătură cu mişcările duşmanului, informaţii care să permită luarea, la timp, de decizii şi dispoziţii în vederea bătăliei. Reprezentate, în vechea marină cu pânze prin fregate, până în 1860 de coverte şi de alte nave mici cu aburi, acestea au fost neglijate pentru un timp, deoarece primele nave cuirasate erau, în acelaşi timp, şi cele mai bune nave de cercetare ale flotelor. Apoi, aceste nave s-au îngreunat sub enormele blindaje, şi s-a simţit, din nou, nevoia navelor uşoare. De aceea, toate puterile maritime au început să construiască crucişătoare. Încă din 1868, englezii au construit INCONSTANT de 5.000 de tone, cu o viteză de 16 la 17 noduri30; francezii au urmat exemplul cu
27 28

L.E. Bertin, op. cit., p. 63-64. Marder, A. J., From the Dreadnought to Scapa Flow: the Royal Navy in the Fisher Era, vol. 1, Oxford University Press, Oxford, 1961, pp. 68-71. 29 Cristopher Chant, Warships of the 20 th Century, Tiger Books International, London, 1996, p. 15. 30 L. E. Bertin, op. cit., p. 97.

292

nava DUQUESNE de 6.000 tone (1878)31. Aceste nave nu mai erau protejate prin blindaje, dar s-a adaptat pe coca lor din fier un strat din lemn cu dublură de cupru, pentru a o proteja de murdărirea rezultată dintr-o şedere prelungită în apă şi pentru a păstra viteza. Dar, abia în 1885, la construcţia navei SFAX a fost folosită o protecţie sumară formată dintr-o punte blindată şi o linie de plutire celulară32. Nu era mare lucru dar, totuşi, recunoscând inamicul, aceste crucişătoare se expuneau obuzelor lor de mare calibru, astfel că, logic, a trebuit să fie şi ele cuirasate. Exemplul a fost dat de Franţa cu nava DUPUY-DE-LOME (1889), care, purtând o cuirasă de 12 centimetri şi tunuri de 19 şi de 16 centimetri, înaintând cu 4 noduri mai mult decât cuirasatele contemporane, inaugura seria crucişătoarelor cuirasate. Acest nou tip de navă a fost, imediat, primit cu mare entuziasm. Fiind economic, uşor de manevrat, el putea învinge multe cuirasate mai ales datorită vitezei sale. Această navă era, în acelaşi timp, tipul de corsar visat, capabil să distrugă sau să scape, prin fugă, de vasele de vânătoare lansate în urmărirea sa. Astfel de nave au fost construite pentru toate marinele, în Franţa şi în Statele Unite, din plăcere şi din simpatie pentru cursele de viteză, iar în Anglia, pentru a nu se lăsa mai prejos. Treptat, deplasamentul acestor crucişătoare a atins pe cele ale cuirasatelor (13.000 tone în 1905), dar protecţia şi armamentul lor din dotare, compus exclusiv din tunuri de calibru mediu, rămânea totuşi mult prea slab33. A urmat deziluzia, aproape la fel de subit ca admiraţia exagerată. Mulţi specialişti afirmau că aceste nave, care, în mod logic nu puteau înfrunta cuirasatele, costau, de asemenea, mult prea scump pentru a fi realizate în serii numeroase; dar, pe de altă parte, numărul era condiţia necesară unui bun serviciu de cercetare şi de recunoaştere. Bătălia de la Tsushima, unde amiralul Togo a încorporat crucişătoarele amiralului Kamimura în propria sa linie de luptă, vine să confirme, din nou, ideea că trebuia transformat crucişătorul într-un cuirasat uşor, la fel de bine înarmat ca şi cuirasatele, dar mai puţin protejat şi mai rapid, capabil, deopotrivă, să rupă contactul cu inamicul sau să se alăture unei divizii de cuirasate pentru a grăbi distrugerea duşmanului. Vasul englez INVINCIBLE, lansat în 1907, a răspuns pe deplin acestor deziderate: cu un deplasament de 17.250 tone şi viteză de 25 de
31 32

Cristopher Chant, op. cit., p. 58. Vice Admiral Kenneth Dewar, The Navy From Within, Gollancz, London, 1939, p. 44. 33 Ibidem, p. 47.

293

noduri, purtând opt tunuri de 305 mm, acesta nu mai era un crucişător cuirasat, ci un crucişător de bătălie, un adevărat vas de linie analog cu DREADNOUGHT, contemporanul său, şi prototipul unei clase de nave pe care Anglia şi Germania (care a imitat Marea Britanie) le-au construit, făcându-le din ce în ce mai puternice (28.000 de tone, opt tunuri de 343 mm şi 28 noduri, în 1914)34. Cât priveşte misiunile de cercetare, de recunoaştere, de legătură, acestea au fost limitate la crucişătoarele de 3 până la 6.000 de tone, uşor protejate şi puţin înarmate, dar capabile să atingă o mare viteză. Crucişătorul cuirasat, pentru că nu-şi mai găsea locul nici în linia de luptă, nici pe flancuri sau înaintea ei, pentru cercetare, după o existenţă de mai puţin de 25 de ani a fost definitiv condamnat. 3.2. Armele noi: torpilele şi torpiloarele Deoarece construirea şi întreţinerea acestor flote de înaltă clasă era extrem de costisitoare, a apărut ideea de a dota marinele sărace cu o armă economică, dar totuşi eficientă, pentru că navele de război nu erau protejate contra ei, torpila. Fără a ne duce cu gândul la diversele maşini infernale imaginate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, şi căzute în uitare, şi fără a ne mai gândi la experienţele lui Fulton de la începutul secolului al XIX-lea, posibilitatea de a distruge nave cu ajutorul minelor scufundate, maşinile Jacobi cu aprindere chimică au fost, practic, primele torpile fixe folosite în timpul războiului, contribuind, în 1834 şi 1855, la îndepărtarea de Kronstadt a flotelor franco-engleze. Ceva mai târziu, seria de torpile cu aprindere electrică de care dispunea Submarine Battery Service sudist, pe timpul războiului civil american, în şenalele de la Charleston şi de la Mobile, au cauzat federalilor pierderi cumplite35. Dar, toate aceste arme de foc, chiar sub formă de torpile automate perfecţionate pe care ruşii şi japonezii le-au lansat în 1904 pe coasta LiaoTung, şi care i-au costat pe cei doi adversari câteva dintre cele mai bune cuirasate ale lor (pierderea navelor PETROPAWLOSK la 13 aprilie, HATSUSE şi YASHIMA la 15 mai) erau mai ales de ordin defensiv36. În timpul Războiului de Secesiune, sudiştii au încercat, de asemenea, să distrugă bordajele navelor federale prin explozia unor torpile purtate de ambarcaţiuni minuscule. Totuşi, viteza mică a acestor ambarcaţiuni le făceau periculoase doar pentru un adversar la apă. Constructorul englez
34 35

Steve Crawford, op. cit., p. 186. Olivier Guihenéve, Dreadnought ou submersible, Payot, Paris, 1924, p. 5. 36 Ibidem, p. 34-35.

294

John Thornycroft a fost cel care a rezolvat, în 1871, delicata problemă a instalării pe vase mici a unor puternice maşini cu aburi. Astfel, au fost construite ambarcaţiuni de 15 tone care înaintau cu 19 noduri, fiind descoperit torpilorul, iar torpila a devenit o armă de foc ofensivă cu adevărat37. Totuşi, în ciuda unor strălucite fapte de arme, acţiunea torpiloarelor rămânea încă limitată, fiind nevoie de mult noroc pentru ca torpila, purtată în vârful unui şcondru lung de 9-10 metri să explodeze lovind carena unui vas duşman. Puterea lor s-a înzecit în ziua în care au fost înzestrate cu torpile automobile şi cu tuburi de lansare a acestora. Imaginată de căpitanul de fregată austriac Giovanni Luppis, construită de inginerul englez Robert Whitehead în uzina sa din Fiume şi, după numeroase tatonări, aproape pusă la punct în 1868, torpila automobilă era, împreună cu motorul său cu aer comprimat şi elice, o adevărată navă de model redus, capabilă să transporte la mai multe sute de metri, o mare încărcătură de exploziv. Toate puterile maritime au cumpărat de la Whitehead brevetul de fabricare şi au început să producă, pe cont propriu, torpile automobile, ameliorând mereu prototipul (instalând giroscop şi regulator de imersiune, respectiv destinate menţinerii armei într-o anumită direcţie şi adâncime date). Lansată de la 400 metri cu o viteză de 7 noduri în 1870, torpila Whitehead transporta, în 1914, la o distanţă de 8.000 de metri, cu o viteză de 30 noduri, 100 kilograme de fulmicoton căreia puţine carene puteau să-i reziste38. Astfel perfecţionată, torpila a suscitat, imediat, în Franţa, un interes şi un entuziasm extraordinar. Falimentul cuirasatului a fost anunţat, el fiind alungat de pe mare de această armă şi înlocuit, în cadrul escadelor, de flotile de torpiloare uşor de manipulat şi care aveau un preţ modic. De asemenea, în defensivă, torpilorul era arma ideală, el putând asigura invulnerabilitatea coastelor cu mult mai bine decât fortificaţiile terestre, cu mult mai bine decât navele gărzilor de coastă derivate din monitoarele americane lipsite de calităţi nautice şi care fuseseră construite cu miile începând cu anul 1865. Ele puteau fi folosite şi la protejarea porturilor comerciale importante, lăsate până atunci la bunul plac al atacurilor, dar şi a staţiunilor navale ale coloniilor, unde înlocuiau cu succes cuirasatele de croazieră, reducţii mediocre şi fără valoare militară a cuirasatelor. Opinia publică a primit favorabil noua armă, cu atât mai mult cu cât marinele trăiau, la acea vreme, din amintirile bătăliei de la Lissa, artileria
37 38

John Keegan, op. cit., p. 120. Joannès Tramond, André Reussner, op. cit., p. 237.

295

fiind destul de puţin considerată, lumea imaginându-şi bătălia navală ca o confruntare corp la corp între două mase ce se izbesc cu toată viteza una în alta, şi nu ca o luptă cu tunuri ce trăgeau obuze la mare distanţă. Lumea credea, de asemenea, că, adăpostite în spatele cuirasatelor în timp ce se apropiau de ţintă, torpiloarele apăreau brusc în momentul izbiturii şi, bine poziţionate, puteau să-şi lanseze torpilele aproape fără niciun risc39. Dar, până la urmă, s-a găsit un mijloc de apărare a cuirasatelor contra torpiloarelor şi anume prin protejarea, mai ales a părţii scufundate, cu o plasă antitorpilă, cunoscută sub numele de plasă Bullivant40, prin dotarea cu tunuri rapide pentru a scufunda torpilorul înainte ca el să ajungă la distanţa potrivită pentru lansare şi prin instalarea unor proiectoare pentru a descoperi încercările de atac în timpul nopţii. Transformarea tacticii a fost la fel de funestă la aceste nave mici, obligându-le să parcurgă un drum lung sub tirul de foc înainte de a putea lansa torpilele. În fapt, nici la Yalou şi nici în timpul războiului ruso-japonez, ele nu au jucat un rol prea strălucitor, iar succesele lor cele mai apreciabile au fost contra cuirasatelor surprinse sau deja pe jumătate distruse în luptă. Partizanii lor, pe de altă parte, se înşelau în mod straniu asupra calităţilor lor ofensive: torpiloarele nu erau în stare să înfrunte largul mării când aceasta era agitată, aşa cum au arătat unele accidente deplorabile. Chiar şi torpiloarele numite de larg construite după 1887 (100 tone şi chiar mai mult) pierdeau, pe timp furtunos, mai multe noduri din viteză. Astfel, departe de a alunga cuirasatul de pe oceane, torpilorul a trebuit, el însuşi, să cedeze locul contra-torpilorului (distrugătorul englez), înarmat nu doar cu tuburi lanstorpilă, dar şi cu numeroase tunuri cu tragere rapidă, cu mult mai potrivit pentru mare datorită deplasamentului său care, pentru început, în 1893, atingea 300 tone şi trecând apoi progresiv la 7 apoi la 800 de tone. Destinat, la început, să protejeze navele mari contra torpiloarelor, prin forţa lucrurilor, el i s-a substituit ulterior; chiar şi la noile distanţe la care ajungeau torpilele, vulnerabilitatea distrugătoarelor le expunea la numeroase pericole, dar ele, cel puţin, puteau să urmeze escadrele pe orice grad al mării41. 3.3. Folosirea submarinelor şi aviaţiei în cadrul flotelor de luptă O altă navă a moştenit, în parte, popularitatea torpiloarelor: submarinul, a cărui viteză redusă diminua, fără îndoială, valoarea sa ofensivă, dar care oferea
39 40

Ibidem, p. 238. Anton Bejan (coordonator), Dicţionar enciclopedic de marină, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006, p. 84. 41 J. Vaschalde, op. cit., p. 30.

296

imensul avantaj de a fi insesizabil, şi, pentru că el scăpa de legea numărului, devenea arma ideală a marinelor statelor mici. Încă din 1776, americanul David Bushnell construise, pentru a acţiona contra forţelor engleze ce operau pe coastele răsculate, un mic submarin care se scufunda cu ajutorul unei elice cu ax vertical, fiind pus în mişcare de o altă elice acţionată manual. Între anii 1860 şi 1863, căpitanul de vas Siméon Bourgeois şi inginerul Charles Brun au experimentat, la Rochefort, primul submarin cu motor mecanic, vasul PLONGEUR mergând cu aer comprimat; dar, rezultatele obţinute nu au răspuns aşteptărilor, viteza şi, mai ales, stabilitatea imersiunii rămânând insuficiente; în această situaţie, descurajarea a pus stăpânire şi încercările au fost sistate în 186442. Abia în 1887, profitând de lucrările lui Stefan Drzewiecki în Rusia (1879-80) şi ale lui Claude Goubet în Franţa (1885), Gustave Zede şi Romazzotti au lansat la apă un submarin cu adevărat practic. Stabil, scufundându-se uşor şi bine direcţionat, vasul GYMNÔTE realiza, cu ajutorul unui motor electric, o viteză de 7 noduri la suprafaţă şi de 4 la scufundare. El nu era, încă, prevăzut cu armament, dar succesorul său, nava GUSTAVE ZEDE, cu mult mai mare (226 tone în loc de 30), cu toate că era construită după acelaşi tip, a primit tuburi lansatoare de torpile (1893)43. Chiar şi la acest grad de performanţă, submarinul rămânea o armă de foc militară puţin maniabilă. Sub apă, el mergea orbeşte (vasul PLONGEUR fusese dotat, ca şi modelele ulterioare, de altfel, cu un chioşc cu hublouri, dar acesta nu era folositor decât în navigaţia la semiimersiune; în schimb, cupola sa vizibilă şi siajul pe care îl lăsa riscau să dezvăluie duşmanului prezenţa submarinului. Pe de altă parte, la suprafaţă, energia motorului electric se epuiza foarte repede, iar submarinul era lipsit de orice rază de acţiune44. Dificultăţile au fost trecătoare. Ajutaţi de progresele ştiinţelor şi ale industriei, specialiştii au învăţat repede să le depăşească. Încă din 1898, Maxim Laubeuf a dat submarinului raza de acţiune care îi lipsea, adăugând un motor cu aburi, destinat navigaţiei de suprafaţă, la motorul electric de adâncime al navei NARVAL; în urma unei serii de experienţe care s-au desfăşurat între anii 1896-1900, inginerii au pus, treptat, la punct, un aparat de vizionare indirectă, periscopul, cu ajutorul căruia, comandanţii de
42

Petre Iancu, Aventura submarinului, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 12-14. , The Invention of the Submarine, în http://www.vectorsite.net/twsub1.html. 44 Petre Iancu, op. cit., p. 14
43 ***

297

submarine au putut să vadă tot ceea ce se petrecea la suprafaţa apelor mării45. De atunci, s-a trecut repede peste etape, deplasamentele şi vitezele au depăşit 800 tone şi cam 18 noduri la suprafaţă, şi s-a ajuns la submarine de 1.000 tone şi 12 noduri în imersiune, s-au dezvoltat calităţile ofensive ale submarinului prin înlocuirea motorului cu aburi cu motorul cu combustie internă care avea mult mai multă economie de combustibil şi o rază de acţiune sensibil sporită, acest motor favorizând scufundarea rapidă şi eliminând fumul pe care distrugătoarele îl pândeau mereu cu obstinaţie46. Urma oare, să se schimbe condiţiile războiului naval, prin apariţia acestui duşman ascuns al cuirasatelor, indiferent la numărul adversarilor săi? Unii entuziaşti au crezut întrutotul în acest fapt, fără a lua în consideraţie viteza mică de deplasare. Dar, majoritatea specialiştilor, considerând că, chiar la suprafaţă, cele 10 noduri ale vasului NARVAL nu-i permiteau să pornească în urmărirea unor nave mari, au apreciat că submarinul nu putea dezvolta decât o putere ofensivă limitată (atacuri asupra porturilor, de exemplu), şi au văzut în el un salvator, doar pentru marinele sărace, doar un protector al coastelor lipsite de orice apărare. Astfel, Marea Britanie, stăpâna mărilor, nici nu l-a băgat în seamă, până în 1901, în timp ce în Franţa se construiau numeroase submarine, pentru a-şi pune litoralul la adăpost de orice atac şi pentru a compensa, într-o anumită măsură, inferioritatea numerică crescândă a flotei franceze47. În acelaşi timp, se căutau posibilităţi de a-l dota cu mijloace care să-i permită să se avânte în larg şi să urmeze escadrele. Deja se făcuse un pas înainte prin adoptarea unei coci duble la vasul NARVAL care dăduse submarinului, din 1898, calităţi nautice cu mult superioare predecesoarelor sale. Graţie perfecţionărilor constante aduse, în anii următori, formelor şi motoarelor, şi sporirii necontenite a tonajelor şi vitezei, în jurul anului 1914 exista îndreptăţirea de a se considera că submarinul urma să devină o armă ofensivă teribilă şi că, într-o zi, el urma să intre în compunerea armatelor navale48. Submarinul nu putea fi combătut decât cu ajutorul distrugătoarelor. La acea vreme, nu se dispunea decât de instrumente imperfecte (cum era microfonul amiralului rus Stepan Makarov, care surprindea de la distanţă zgomotul elicelor unui submarin) sau cu o utilitate limitată, aşa cum erau
45 46

Joannès Tramond, André Reussner, op. cit., p. 240-241. Ibidem, p. 241. 47 Olivier Guihenéve, op. cit., p. 23. 48 L.E. Bertin, op. cit., p. 147.

298

plasele de baraj. Dar, în acea vreme, tacticienii au început să-şi dea seama de puterea armei aeriene. Din 1908, progresele uimitoare ale aviaţiei atrăgeau întreaga atenţie. Convinse de utilitatea sa militară, ca urmare a victoriilor din 1911 (raidurile Paris – Madrid şi Paris – Roma, circuitul Angliei sub flamura vasului CONNEAU), majoritatea marilor marine au început să se doteze cu hidroavioane pentru serviciile de cercetare şi de recunoaştere, şi cu baloane dirijabile pentru explorările îndepărtate. În Franţa, la Ministerul Marinei a fost fondat Serviciul Central Aeronautic care, în 1913, avea o forţă aeriană compusă din 14 aparate iar, în 1914, au luat pentru prima dată parte la marile manevre navale, patrulând pe deasupra escadrelor49. Dar, încercările au fost, încă, destul de timide, deoarece, înainte de a-i preciza calităţile, trebuia îmbunătăţite materialele disponibile şi trebuia fixate regulile de folosire tactică. Pentru moment, nu se întrezărea că avioanele ar putea fi folosite şi la altceva decât la cercetare şi recunoaştere, şi se căuta extinderea razei lor de acţiune transportându-le pe crucişătoare special amenajate. Cu toate acestea se studiase, de puţin timp, încorporarea lor în misiunile de bombardare sau de cercetare şi atac al submarinului50.

BIBLIOGRAFIE 1. BEJAN, Anton (coordonator), Dicţionar enciclopedic de marină, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006. 2. BERTIN, L.E., La marine moderne, Ernest Flammarion, Paris, 1910. 3. BROWN, D. K., A Century of Naval Construction, Conway Maritime Press, London, 1983. 4. CHANT, Cristopher, Warships of the 20 th Century, Tiger Books International, London, 1996. 5. CRAWFORD, Steve, Battleships and Carriers, Amber Books Ltd., London, 2005. 6. IANCU, Petre, Aventura submarinului, Editura Albatros, Bucureşti, 1984. 7. DEWAR, Kenneth, Vice Admiral, The Navy From Within, Gollancz, London, 1939.
49 50

Joannès Tramond, André Reussner, op. cit., p. 242-243. Pierre Belleroche, Histoire de la guerre aéro-navale, Sagittaire, Cours du Vieux-Port, Marseille, 1943, p. 12.

299

8. FALK, Edwin, Togo and the Rise of Japanese Sea Power, Longmans, Green and Co., New York, 1936. 9. GOLDRICK, J., The King’s Ships Were at Sea, Naval Institute Press, Annapolis, 1984. 10. GUIHENÉVE, Olivier, Dreadnought ou submersible, Payot, Paris, 1924. 11. KEEGAN, John, The Price of Admiralty, Penguin Books, New York, 1989. 12. MARDER, A. J., From the Dreadnought to Scapa Flow: the Royal Navy in the Fisher Era, vol. 1, Oxford University Press, Oxford, 1961. 13. PARKES, O., British Battleships, 1860-1950, Seeley Service, London, 1957. 14. RAPHAËL,Gaston Tirpitz, Payot, Paris, 1922. 15. TRAMOND, Joannès, REUSSNER, André, Éléments d’histoire maritime et coloniale contemporaine (1815-1914), Société d’Éditions Géographiques, Maritimes et Coloniales, Paris, 1932. 16. VASCHALDE, J., Marine et guerre navale, Libraires de l’Academie de Medecine, Paris, 1920. 17. WILSON,H.W., Les flottes de guerre au combat, de la Guerre de sécession a la Grande guerre, Payot, Paris, 1929. 18. X X X, The Invention of the Submarine, în http://www.vectorsite.net/twsub1.html. 19. *** SS Great Eastern, în http://en.wikipedia.org/wiki/SS_Great_Eastern.

300

MACEDOROMÂNII ÎN CONTEXTUL POLITICII BALCANICE A ROMÂNIEI DINTRE ANII 1900-1905
Doru NEAGU
În memoria Profesorului Gheorghe Zbuchea (1940-2008)

Abstract: Macedo-rumanians in the context of
Romania's balkan policy, 1900-1905 In the beginning of the 20-th century Macedonia belonged to the Ottoman Empire. Among 2,300,000 inhabitants the Macedo-Rumanians are only 120,000 (but only 50,600 considered themselves as Rumanians). In that time the Rumanian diplomacy showed a special interest for their fate so they had an important role in the Balkan policy of Rumania. In 1900 Bulgarian nationalists murdered in Bucharest Stefan Mihaileanu, a well-known propagandist of the Rumanian interests in the area. This incident damped for a while the Romanian-Bulgarian diplomatic relations and permitted a Rumanian-Greek approaching: a commercial convention was signed between the two states. Three years after the Revolutionary Internal Macedonian Organization released a revolutionary movement to eliminate the Turkish rule and to found a federal state. The Macedo-Rumanians from the town of Krushevo was attracted into the battle. The Ottoman Army crashed the uprising and that town was seriously damaged and many of its citizens were killed. The European Powers interfered by the Murszeg Accord which put the region under their control. Because Rumania preserved neutrality and not interfere in its internal affaires Turkey's authorities recognized in 1904 the right of Macedo-Rumanians to found their own communities. In 1905 Rumania pretended and achieved the recognition of the Rumanian nationality in the Ottoman Empire. That was the most important achievement of the Rumanian foreign policy at the first decade of the last century. Keywords: Macedo-Rumanians, Stefan Mihaileanu, uprising of Krushevo 1903, Murzsteg Accord, Rumanian nationality, Abdul Hamid II.

Muzeograf drd., Muzeul Judeţean Olt.

301

1. La începutul secolului trecut Peninsula Balcanică era „butoiul cu pulbere” al Europei. Pe teritoriul său se aflau statele independente Grecia, Serbia şi Muntenegru iar Bulgaria era încă sub suzeranitate otomană. Alte teritorii balcanice se aflau în componenţa Imperiului Otoman (Macedonia, Albania, Tracia, Cosovo, Epir), Austro-Ungariei (Croaţia, Dalmaţia, Bosnia şi Herţegovina – ultimele două sub mandat) şi României (Dobrogea de Nord). Detonatorul „butoiului cu pulbere” se găsea în teritoriile balcanice ale Imperiului Otoman. Din suprafaţa sa totală de circa 4.000.000 kmp., doar 170.000 kmp., cu o populaţie de 6,5 milioane de locuitori, se găseau în Europa1 unde erau 7 vilayete (Adrianopol, Salonic, Monastir, Scutari, Cosovo, Ianina, Constantinopol) şi 1 district (Ceatalgea)2. Macedonia ocupa 67.105 kmp.3 şi, conform statisticilor otomane (care luau în calcul religiile şi nu etniile), erau locuită de 982.000 mahomedani (albanezi, otomani, pomaci), 910.000 „exarhişti” (ortodocşi dependenţi de Exarhatul bulgar), 606.000 „greci” (ortodocşi depinzând de patriarhia ecumenică, aromâni, albanezi şi greci) şi 62.000 de israeliţi4. Un raport al inspectorului şcolilor şi bisericilor româneşti din Turcia, Lazăr Duma, evalua numărul macedoromânilor la 112.113 din care 50.633 „naţionalişti” (i.e. românofili) şi 64.480 grecomani5. Asupra Turciei europene, dar mai ales asupra Macedoniei, se îndreptau privirile tinerelor state balcanice. În legătură cu această situaţie Tache Papahagi scria că în Macedonia „nici una din naţiunile care o locuiesc nu formează mase compacte. Fiecare e constituită din grupuri sau insule mai mari sau mai mici, între care se găsesc interpuse grupuri de altă
1

G. <MUNTEANU> MURGOCI, Pericle PAPAHAGI, Turcia cu privire specială asupra Macedoniei, Bucureşti, 1911, p. 4-5. 2 Ibidem, p. 12; Dem. ABELEANU, Turcia europeană. Geografia politică pentru şcoalele din Macedonia, Albania, Epir şi Tesalia, Bucuresci, 1905, p. 26. 3 Alexandru MADGEARU, Originea medievală a focarelor de conflict din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 2001, p. 235; vezi şi Kopi KYÇYKU, Istoria Macedoniei, Bucureşti, 2003, p. 40 (suprafaţă: 66.867 kmp). 4 Totalul este de 2.560.000 de locuitori – Alexandre RUBIN, Les Roumains de Macédoine, Bucarest, 1913, p. 9-10. Surse bulgare indică pentru anul 1912 un număr de 2.342.524 locuitori din care 1.103.111 bulgari, 548.225 turci, 267.862 greci, 184.195 albanezi, 79.401 „cuţovlahi” (i.e. macedoromâni), 43.370 ţigani, alţii 106.360 – J. IVANOFF, La Question macédonienne au point de vue historique, ethnographique et statistique, Paris, 1920, p. 14, 186-187; K. Kyçyku, o.c., p. 17. 5 Petru DĂNILĂ, «Şcoli româneşti din Balcani: Bătălia pentru învăţămînt românesc», în: Hristu CÂNDROVEANU (ed.), Caleidoscop aromân, vol. 3, Bucureşti, 1999, p. 243.

302

naţionalitate. Aşa că, în ceea ce priveşte aplicarea riguroasă a principiului referitor la refacerea etnică şi politică a hărţii balcanice – fără a ţine seama de graniţe strategice sau naturale –, nici desemnarea minuţioasă a celor mai încâlcite fiorduri norvegiene n’ar putea împăca statele balcanice cointeresate”6. 2. Începutul de secol debuta cu asasinarea la Bucureşti la 22 iulie / 4 august 1900 a profesorului Ştefan Mihăileanu, redactor-şef al publicaţiei „Peninsula Balcanică”. Autorităţile române aveau să solicite guvernului bulgar o anchetă asupra lui Boris Sarafov, şeful Comitetului Macedo-Bulgar din Sofia presupus că ar fi pus la cale atentatul, dar cum guvernanţii bulgari s-au eschivat, s-a ajuns la o stare de tensiune între cele două ţări. Afacerea s-a încheiat prin condamnarea la 30 octombrie 1900 a celor implicaţi (majoritatea în lipsă) la închisoare pe viaţă7. Angajarea României în Macedonia a dat naştere la tensiuni cu statele balcanice pentru că Bucureştiul era pentru păstrarea statu-quo-ului în Balcani întrucât acesta corespundea cel mai bine intereselor aromânilor naţionalişti. Cu toate acestea, diplomaţia românească a evitat o alianţă cu Turcia îndreptată împotriva vreunui stat din sud-estul Europei8. Cu Grecia România a încercat să aibă relaţii normale. La 19 decembrie 1900 / 1 ianuarie 1901 România a acceptat un tratat de comerţ insistent cerut de partea greacă. Cu această ocazie s-au recunoscut juridic şcolile şi bisericile greceşti care funcţionau pe teritoriul românesc9. România spera să se folosească de influenţa Atenei pe lângă Patriarhia din Constantinopol pentru
6

Tache PAPAHAGI, Aromânii din punct de vedere istoric, cultural şi politic, Bucureşti, 1915, p. 21-22. Macedonia „din punctul de vedere al populaţiei era calificată drept «Turnul Babel»” – Mustafa Ali MEHMED, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 352. Vezi şi [G. MURNU], Les Macédo-Roumains devant le Congrès de la Paix, Paris, 1919, harta 2 (întocmită de A.D. Atanasiu). 7 Ion BULEI, Lumea românească la 1900, Bucureşti, 1984, p. 209-210; Politica externă a României. Dicţionar cronologic, coord. Ion CALAFETEANU, Cristian POPIŞTEANU, Bucureşti, 1986, p. 150. 8 P.E.R., p. 150. 9 Ibidem; Nicolae CIACHIR, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), Bucureşti, 1987, p. 295; Max-Demeter PEYFUSS, Chestiunea aromânească. Evoluţia ei de la origini până la Pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, trad. Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti 1994, p. 77. Textul acordului este reprodus în: MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE, Documente diplomatice. Afacerile Macedoniei. Conflictul greeco-român. 1905, Bucureşti, 1905, doc. 5, p. 102-104; vezi şi Ion IONAŞCU, Petre BĂRBULESCU, Gheorghe GHEORGHE, Tratatele internaţionale ale României. 1354-1920, Bucureşti, 1975, p. 324-325, nr. 667 (unde se indică data de 6/19 dec. 1900). Grecia nu a permis înfiinţarea de şcoli sau biserici româneşti pe teritoriul său naţional.

303

recunoaşterea bisericilor româneşti din Peninsula Balcanică, ceea ce Grecia s-a eschivat să facă10. Între 1-3 mai 1901 regii Carol I al României şi George I al Greciei s-au întâlnit la Abbazia (Opatija). Cei doi suverani au exprimat îngrijorarea comună faţă de acţiunile bulgare în Macedonia. În timp ce guvernul grec a insistat asupra rezolvării afacerii Zappa şi asupra intereselor greceşti în România, Carol I a vorbit despre aromâni primind asigurări din partea greacă că aceste doleanţe vor fi sprijinite. Întrevederea nu s-a încheiat prin încheierea vreunui acord scris11 şi nu a durat în condiţiile în care partea greacă a tolerat acţiunea bandelor înarmate greceşti care vor începe în curând să opereze în satele locuite de macedoromâni12. 3. La rândul său, Bulgaria a încheiat o convenţie cu Rusia în 1902 care a neliniştit Bucureştiul. România a încercat să găsească sprijinul AustroUngariei dar aceasta nu s-a arătat dispusă a sprijini demersul românesc13. Deşi nu i s-a dat nici o satisfacţie, România avea să treacă rapid peste incidentul legat de asasinarea lui Ş. Mihăileanu. Dovada o va constitui vizita lui Carol I în ţara de la sud de Dunăre, la invitaţia principelui Ferdinand de Saxa-Coburg (1887-1918), între 29 octombrie / 11 noiembrie – 31 octombrie / 13 noiembrie 1902, cu ocazia comemorării a 25 de ani de la cucerirea Plevnei de către trupele ruso-române14. 4.1. Anul 1903 a fost plin de evenimente în regiunea Balcanilor. În Serbia politica autoritară a regelui Alexandru I (1889-1903) care servea intereselor austro-ungare a produs nemulţumiri de care s-au folosit membrii organizaţiei militare „Mâna neagră”. Aceştia au asasinat la 29 mai / 15 iunie
10

Evoluţia problemei la Cornilie SĂBĂREANU, Drepturile Românilor din Macedonia la biserică naţională, ed. II, Bucureşti, 1906, 54 p.; Gheorghe ZBUCHEA, «Lupta pentru organizarea unei vieţi bisericeşti aromâne», în: H. Cândroveanu (ed.), o.c., 2, p. 8-33. 11 Michel LHÉRITIER, L'Évolution des rapports gréco-roumaines depuis un siècle (18211931), Paris, 1933, p. 585; Constatin N. VELICHI, «Les relations roumano-grècques pendant la période 1879-1911», în: Revue des études sud-est européens, t. VII, 1969, nr. 3, p. 533-534; N. Ciachir, o.c., p. 295, n.; M.D. Peyfuss, o.c., p. 77. 12 Gheorghe PLATON, Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985, p. 444. Acuzaţiile erau reciproce: Grecia reproşa României pretenţiile sale în Macedonia iar România faptul că statul grec nu-i susţinea interesele pe lângă patriarhie – M. Lhéritier, l.c., p. 585. 13 În condiţiile intensificării iredentismului românesc la începutul secolului XX, AustroUngaria avea două opţiuni: fie să sprijine o politică activă a României în Peninsula Balcanică pentru a-i deturna atenţia de la teritoriile româneşti din cadrul Dublei Monarhii, fie să sprijine aspiraţiile Bulgariei în Macedonia, statul bulgar fiind văzut drept „cel mai sigur remediu împotriva iredentismului românesc”. Ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, marchizul Johann von Pallavicini, sfătuia în 1906 Cancelaria vieneză să opteze pentru a doua soluţie întrucât interesele României în Transilvania nu puteau fi deturnate – N. Ciachir, o.c., p. 302; P.E.R., p. 151. 14 P.E.R., p. 151.

304

1903 pe regele Alexandru I Obrenović (1889-1903) şi au impus pe tron pe Petru I Karadjordjević (1903-1921), secondat la Externe de experimentatul Nikola Pasić. Schimbarea de la Belgrad a reorientat politica externă a ţării către Franţa. Noul rege a reintrodus Constituţia din 1888 şi a liberalizat regimul politic15. 4.2. În Macedonia se intensifică lupta antiotomană. Cele mai active se dovedesc a fi trupele de „comitagii” ale Comitetului Macedo-Bulgar din Sofia16 şi cele de „antarţi” ale Societăţii greceşti „Ethniké Hetairia”, trupe ce luptau atât împotriva otomanilor cât şi între ele17. Mişcarea antiotomană începută în martie 190318 a culminat cu Răscoala de Sf. Ilie din 20 iulie / 3 august 190319 soldată cu proclamarea în numele Comitetului MacedoBulgar a Republicii de la Cruşova. Republica – ce s-a menţinut timp de 10 zile – a avut un guvern alcătuit din aromânii: Vanghel Dinu (preşedinte), T. Neşcu, G. Ceacea şi N. Baliu20. Reacţia Porţii a fost promptă: sub conducerea lui Bachtiar Paşa, trupele regulate otomane au înfrânt mişcarea. După datele prezentate de consulul României la Bitolia, Alexandru Pădeanu, au fost ucişi în jur de 1000 de insurgenţi. Acestora li s-au adăugat alţi 1778 bărbaţi, femei şi copii ucişi în Cruşova de obuze sau ca represalii21.
15

«Măcelul din palatul Belgradului», în: Românul de la Pind, a. I, nr. 13, 2-VI-1903, p. 3; Nicolae C. NICOLESCU, Gheorghe RĂDULESCU, «Epoca modernă (II)», în: Istoria lumii în date, coord. Andrei OŢETEA, Bucureşti 1972, p. 268b; Viorica MOISIUC, «Iugoslavia», în: Viorica MOISIUC, Ion CALAFETEANU (coord.), Afirmarea statelor naţionale din centrul şi sud-estul Europei (1821-1923), Bucureşti, 1979, p. 88-89; N. Ciachir, o.c., p. 297-298. 16 Alături de acesta se va afirma şi Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană fondată în 1893. Programul acesteia privind autonomia unei Macedonii multietnice datează din 1898 – K. Kyçyku, o.c., p. 61-64. 17 M.A. Mehmed, o.c., p. 352. 18 Nicolae CIACHIR, Gheorghe BERCAN, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1984, p. 423. 19 Max-Demeter PEYFUSS, «Aromânii în epoca naţionalismelor balcanice», în: Neagu DJUVARA (coord.), Aromânii. Istorie. Limbă. Destin, Bucureşti, 1996, p. 144. 20 Stelian BREZEANU, Gheorghe ZBUCHEA, «Introducere în istoria românilor suddunăreni», în: Stelian BREZEANU, Gheorghe ZBUCHEA, (coord.), Românii de la sud de Dunăre. Documente, Bucureşti, 1997, p. 28. Detalii despre implicarea aromânilor vezi la: Vangheli CIUNGA, «În preajma răscoalei antiotomane. Ilinden – Ziua de Sf. Ilie. Ecourile răscoalei din 1903», în: H. Cândroveanu, o.c., 1, p. 258-272. 21 V. Cionga, l.c., p. 261. Date contemporane enumeră la Cruşova numele a 26 civili aromâni şi 12 bulgari ucişi (Românul de la Pind, I, nr. 26, 1-IX-1903, p. 4), incendierea a 560 case şi 240 de prăvălii precum şi a bisericii Sf. Nicolae iar alte 800 de case au fost jefuite (ibid., nr. 25, 16-VIII-1903, p. 4). Intervenţia otomană în Macedonia s-a soldat, după surse iugoslave, cu 201 sate incediate, 4.694 de morţi, 70.835 rămaşi fără adăpost şi 30.000 de refugiaţi – apud N. Ciachir, o.c., p. 293.

305

Tragedia de la Cruşova a zguduit opinia publică din România, fiind amplu reflectat în presa vremii22. Guvernul de la Bucureşti a acordat imediat un sprijin imediat unui număr de 236 de locuitori (indiferent de naţionalitate) care avuseseră de suferit23. O circulară a Ministerului de Externe român, primită favorabil la Constantinopol, sublinia că România era interesată de soarta aromânilor ca şi de menţinerea echilibrului politic din Balcani24. La rândul lor Puterile europene decid să intervină. Rusia şi AustroUngaria au semnat acordul de la Mürzsteg cerând reforme moderate cu scopul menţinerii statu-quo-ului dar şi a îngrădirii autorităţii otomane în Macedonia25. Pentru a se împiedica noi violenţe, Puterile trec la înfiinţarea unei jandarmerii internaţionale pentru a împiedica pe turci să se răzbune pe răsculaţi26. Această jandarmerie se va dovedi ineficientă în combaterea luptelor interetnice care vor continua în regiune. Practic, rolul ei a fost acela de a apăra pe cetăţenii străini care se aflau aici. A fost instituit şi un Inspectorat General al Reformelor având o Comisie Consultativă în cadrul căreia era numit la 13 septembrie 1903 şi un delegat român „cu acelaşi titlu ca şi delegaţii bulgar, grec şi sârb” ceea ce însemna „deja o recunoaştere implicită a naţionalităţii române ca o naţionalitate distinctă” în Imperiul Otoman27. 5. În 1904 se realiza o apropiere sârbo-bulgară28 sub patronaj rusesc care a determinat o atitudine binevoitoare a Bucureştiului faţă de Rusia angajată în războiul cu Japonia din 1904-190529. Raporturile românobulgare evoluau pozitiv, ministrul Învăţământului din Bulgaria, prof. Ivan D. Şişmanov, întreprinzând o vizită în România30. Relaţiile cu Grecia s-au deteriorat însă vizibil odată cu sosirea în misiune la Bucureşti a diplomatului Tombazis (Tonebasis)31 şi a pătrunderii în Macedonia a bandelor de antarţi greci venite din Epir încă din toamna anului 1904 care încep atacurile
22

Vezi Georgeta RĂDUICĂ, Nicolin RĂDUICĂ, Dicţionarul presei româneşti (17311918), Bucureşti 1995, p. 142 (nr. 1957), 177 (nr. 2931), 338 (nr. 5383) etc. 23 N. Ciachir, o.c., p. 293-294. 24 I. Bulei, Atunci, p. 295. 25 V. Moisiuc, l.c., p. 89; N. Ciachir, o.c., p. 306. 26 Nicolae CIACHIR, «Introducere», în Poporul român şi lupta de eliberare a popoarelor din Balcani, Bucureşti, 1986, p. 86. 27 Doc. 1905, p. XXV. 28 V. Moisiuc, l.c., p. 90, n. 77; G. Platon, o.c., p. 442. 29 Ibidem, p. 444. 30 Constantin N. VELICHI, «Sofia», în: Reprezentanţele diplomatice ale României, I, 18591917, Bucureşti, 1967, p. 280. 31 Încă de la prima sa întrevedere cu regele Carol I, ministrul grec a intrat în altercaţii cu suveranul român – M. de Giers către V.N. Lamsdorf, Bucureşti, 8-4-1904, în: R.S.D., doc. 76, p. 188.

306

împotriva comunităţilor aromâneşti, atacurile vizând învăţătorii, preoţii şi notabilii românofili32. 6. Acţiunea bandelor de antarţi s-a declanşat în condiţiile formării în acel an a primelor comunităţi civile (tc. Cemaat) aromâne33. Ele au fost iniţiate printr-o adunare la Salonic la 14 februarie 1904, fiind recunoscute la 21 mai 1904 printr-un act al marelui vizir. Până în iulie 1904 fuseseră deja fondate 56 astfel de comunităţi, numărul lor ajungând la sfârşitul anului la 76, dispunând de muhtari (primari) şi consilieri aleşi dintre aromâni34. 7.1. Dorinţa cea mai mare a aromânilor naţionalişti (i.e. românofili) şi a Guvernului României (care îi sprijinea) era recunoaşterea oficială de către autorităţile otomane a elementului român din Imperiu. Pretextul a fost găsit în 1905 în urma unui abuz comis de către Osman Paşa, valiul din Ianina35. Veniţi pentru a inspecta şcolile româneşti din vilayetul Ianina, revizorilor Nicolae Tacit şi Andrei Balamace (aromâni supuşi otomani) li s-a pus în vedere la 20 aprilie 1905 de către un funcţionar de la Departamentul pentru Instrucţiune publică al vilayetului să nu mai inspecteze şcolile româneşti sau să frecventeze consulatul român. Cei doi revizori s-au adresat consulului României la Ianina, Alexandru Pădeanu36, pentru a rezolva situaţia. În întrevederea ce a avut loc între consulul român şi demnitarul turc, părţile s-au situat pe poziţii diametral opuse. În timp ce Pădeanu susţinea că şcolile sunt întreţinute de statul român cu acordul celui otoman şi că cei doi revizori fuseseră recunoscuţi printr-un ordin viziral (ce urma să sosească prin poştă), valiul Ianinei refuza să recunoască dreptul României de a se amesteca în afacerile şcolilor întrucât atât personalul cât şi elevii erau supuşi otomani şi că în vilayet nu aveau valoare decât ordinele sale37. Pentru a-şi demonstra autoritatea, valiul
32 33

Doc. 1905, p. XXVI; M.D. Peyfuss, o.c., p. 86-87. Prima comunitate a fost înfiinţată la Bitolia – M.D. Peyfuss, o.c., p. 81. 34 C. Săbăreanu, o.c., p. 16; M.D. Peyfuss, o.c., p. 81. Ele funcţionau atât în oraşe (Corcea, Bitolia, Veria, Coceani, Ohrida, Scopia, Vlaho-Clisura) cât şi în comune (Samarina, Fraşari, Furca, Perivole, Turia, Papadia, Nicea) – S. Brezeanu, G. Zbuchea, l.c., p. 28-29. 35 El era considerat în epocă „filoelen până în măduva oaselor” [D. Abeleanu, 1916-N, p. 64] şi pentru greci ar fi fost „în stare de orice sacrificiu în dauna intereselor Imperiului Otoman” [Al. Pădeanu către Al. Em. Lahovary, Ianina, 10-4-1905, în: R.S.D., doc. 77, p. 189-190]. După istoricul austriac M.D. Peyfuss [o.c., p. 88] incidentul de la Ianina s-a datorat rivalităţii personale dintre Osman Paşa şi marele vizir Ferid Paşa. 36 Consulatul României la Ianina a fost inaugurat la 1 martie 1904 sub conducerea lui Alexandru Pădeanu [I. Bulei, Atunci, p. 295], mutat de la consulatul din Bitolia [M.D. Peyfuss, o.c., p. 81]. 37 I. Bulei, Atunci, p. 295-296. Deşi citează surse din Arhiva Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti, autorul recunoaşte că, de fapt, rezumă studiul lui Constantin PARASCHIV, «Incidentul de la Ianina (1905) – un episod al relaţiilor româno-turce», în: Revista de istorie, t. 39, 1986, nr. 10, p. 947-961.

307

a ordonat închiderea şcolii române din Meţova şi a bisericii din Băiasa. Aşa s-a ajuns la tulburările din 23 aprilie / 5 mai 1905 când membrii comunităţii româneşti din Băiasa au bătut pe ofiţerul şi pe jandarmii care veniseră să închidă biserica38. Autorităţile au intervenit arestând pe cei doi revizori39 care au fost escortaţi până în portul Saranda şi expulzaţi în Italia40. În urma incidentului de la Băiasa, la intervenţia consulului României la Ianina, autorităţile de la Bucureşti decid să obţină mult dorita recunoaştere a naţionalităţii române în Imperiul Otoman. Patru zile mai târziu, o telegramă a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti către Al. Em. Lahovary, ministrul României la Constantinopol, îi cerea acestuia să acţioneze pentru a face „să se ştie la Poartă că noi [i.e. guvernul român] vom da acestui fapt urmările cele mai grave, dacă nu ni se va acorda satisfacţie”. Cererile României vizau: punerea imediată în libertate a revizorilor arestaţi, despăgubirea lor pentru pagubele ce suferiseră ca urmare a arestării, scuzele valiului şi pretenţia „ca o iradea imperială să regleze de o manieră definitivă situaţia aromânilor din Macedonia, recunoscându-le aceleaşi drepturi de care se bucură celelalte naţionalităţi din Imperiul Otoman”. Nota guvernului României a fost înaintată ministrului de Externe otoman, Tevfik Paşa. Pentru a obţine satisfacerea doleanţelor româneşti, ministrul României la Constantinopol a contactat pe reprezentanţii Puterilor cerându-le sprijinul. Rusia, Italia şi mai ales Germania au sprijinit deschis România, celelalte Puteri (Austro-Ungaria, Franţa, Marea Britanie) arătându-se destul de rezervate. La 3/16 mai 1905 Tevfik Paşa convoca pe Al. Em. Lahovary comunicându-i că s-au dat dispoziţii ferme pentru ca aromânii să nu mai fie împiedicaţi să-şi folosească limba în şcoli şi biserici şi că valiul va trebui să prezinte explicaţii. Aceasta însemna înlăturarea abuzului comis dar fără rezolvarea principalei revendicări româneşti. La sfatul baronului Marschall, ministrul Germaniei la Constantinopol, Al. Em. Lahovary propune la Bucureşti să fie adresată o notă ultimativă Porţii cu termen până la data de 10/23 mai 190541.
38 39

D. ABELEANU, Neamul Aromânesc din Macedonia, Bucureşti, 1916, p. 65. Împreună cu ei au fost arestaţi George N. Gogu (profesor de limba turcă) şi Ioan D. Manachia (maestru de desen), profesori la Şcoala Comercială din Ianina şi alţi 6 fruntaşi ai comunităţii româneşti din Băiasa – I. Bulei, Atunci, p. 295-296. 40 M.D. Peyfuss, o.c., p. 88. 41 I. Bulei, Atunci, p. 298-303. Gen. Iacob Lahovary, ministrul de Externe al României, a decis ca, în cazul nesoluţionării situaţiei, ministrul ottoman la Bucureşti să nu mai fie invitat la festivităţile inaugurării cablului telegrafic Constantinopol-Constanţa din 16/29 mai 1905. Versiunea rusă asupra incidentului este prezentată de depeşa lui M. de Giers, ministrul Rusiei la Bucureşti, către V.N. Lamsdorf, ministrul de Externe rus, Bucureşti, 55-1905 reprodusă în R.S.D., doc. 78, p. 190-191.

308

7.2. În ajunul expirării ultimatumului, la 9/22 mai 1905, a fost emisă o iradea imperială care preciza că sultanul Abdul Hamid II (1876-1908) „luând în consideraţie suplicele supuse în timpul din urmă la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari [i.e. primari] conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membri valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesorii numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor cu îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare”42. La 10/23 mai 1905 ministrul Justiţiei şi Cultelor, Abdul Rahman-Paşa, informa pe Ioachim, patriarhul Constantinopolului43, printr-o teşcherea că pe viitor „cu condiţia de a nu inova nimic cu privire la raporturile lor de supunere faţă de patriarhat, valahii nu vor putea fi împiedicaţi de a celebra ceremoniile cultului de către preoţii lor şi în limba lor naţională, nici nu vor fi împiedicaţi de a se servi de această limbă în şcolile lor; că le va fi permis de a-şi numi proprii lor muhtari, conform legilor în vigoare; că nimeni nu va putea tulbura, în exerciţiul funcţiunii lor pe institutori şi pe inspectorii învăţământului pe care comunitatea valahă i-ar numi, adresându-se, conform regulei stabilite, Ministerului Imperial al Instrucţiunii Publice şi că, în fine, valahii vor putea lua parte la alegerile membrilor Consiliilor administrative”44. 7.3. Obţinerea Iradelei a fost salutată cu deosebit entuziasm atât în Parlamentul României45 cât şi în presă46 iar reprezentanţii diplomatici străini
42

Doc. 1905, p. XXXI; Mihail-Vergiliu CORDESCU, 1866-1906. Istoricul şcoalelor româneşti din Turcia, Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi a seminariilor de limba română din Lipsca, Viena şi Berlin, Bucureşti, 1906, p. 21-22; S. ŢOVARU, Problema şcoalei româneşti din Balcani, Bucureşti, 1934, p. 46, n. 3; Al. Em. LAHOVARY, Amintiri diplomatice. I: Constantinopol, 1902-1906, Bucureşti, 1935, p. 62; N. Ciachir, o.c., p. 294; R.S.D., doc. 79, p. 192. 43 M.D. Peyfuss, o.c., p. 91. 44 Doc. 1905, p. 5-6; Vasile DIAMANDI-AMINCEANUL, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1938, p. 121-122; R.S.D., doc. 80, p. 192-193. 45 În acest sens s-au pronunţat conservatorii I. Lahovary, Take Ionescu, Al. Em. Lahovary, dar şi liberalii prin I.I.C. Brătianu – I. Bulei, Atunci, p. 304. Ca un gest de bunăvoinţă faţă de sultan s-a decis ridicarea de către statul român unei moschei la Constanţa – S. Ţovaru, o.c., p. 46; M.D. Peyfuss, o.c., p. 90. 46 Ample extrase din presa vremii la C. Paraschiv, l.c., p. 956-957.

309

de la Bucureşti au prezentat felicitări oficialilor români47. Cu toate că autorităţile române se felicitau pentru succesul obţinut48, iradeaua recunoştea drepturi de care macedoromânii se bucurau deja49 şi nu era vorba de o recunoaştere deplină a elementului românesc din Imperiu căci, după tradiţia otomană, doar comunităţile care aveau o conducere ecleziastică proprie erau considerate „millet” (i.e. naţionalitate)50. Afirmaţia că iradeaua recunoştea „un drept care nu venea în detrimentul celorlalte naţionalităţi”51 din Macedonia nu are temei pentru că aromânii naţionalişti [i.e. românofili] erau „mai primejdioşi pentru greci decât exarhiştii [bulgari – n.n.], întrucât partida grecească era constituită în cea mai mare parte a ei din oameni aparţinând grupului etnic aromân”52. De aceea presa greacă a deplâns evenimentul53 iar patriarhia ecumenică nu numai că nu a dat curs cererilor otomane54 în ce-i priveşte pe aromâni ci a dat chiar tonul represiunilor55 mai făţiş decât însuşi statul grec56.

47 48

M.D. Peyfuss, o.c., p. 90-91. Impactul Iradelei pentru prestigiul României printre românii din afara graniţelor statului naţional a fost subliniat de către I. Bulei, Atunci, p. 307. 49 M.D. Peyfuss, o.c., p. 90. 50 Idem, l.c., p. 152, n. 26. De aceasta erau pe deplin conştienţi chiar fruntaşii aromâni. Preşedintele Eforiei româneşti din Bitolia scria la 18 septembrie 1910 doctorului Leonte [Anastasievici], preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Române, că nici o naţionalitate din Imperiul Otoman nu a mai „fost recunoscută ca naţionalitate distinctă fără a se acorda un şef spiritual considerat ca capul acestei naţionalităţi sau a comunităţilor din care e alcătuită” – R.S.D., doc. 94, p. 216. 51 I. Bulei, Atunci, p. 307 52 M.D. Peyfuss, o.c., p. 93. 53 C. Paraschiv, l.c., p. 957. 54 Patriarhul a protestat oficial pe lângă autorităţile otomane împotriva încălcării privilegiilor sale – Doc. 1905, partea I, doc. 5, p. 5; M.D. Peyfuss, o.c., p. 91-92. 55 P.E.R., p. 151 56 Ambasadorul grec la Constantinopol a protestat la rândul său – M.D. Peyfuss, o.c., p. 92.

310

ASPECTE PRIVIND CONTRIBUŢIA INTELECTUALITĂŢII GORJENE LA ÎNFĂPTUIREA ROMÂNIEI MARI
Dorina NICHIFOR Gheorghe NICHIFOR

Abstract: Issues relating to the contribution of Gorj County
intellectuals to achieve “Greater Romania” This study presents, in a synthetic manner, the authors’ researchers regarding the role of Gorj intellectuals in preparing the public opinion in order to achieve the Great Romania. Citizens, in the most proper sense of the word, expressed themselves in various forms such as: school, Church, theatre, literary societies, museums, etc. A special place is occupied by Tg-Jiu, the municipal town of Gorj county where militants came from beyond the Carpathians or other European places. Is the case of Stefan N. Bobanacu, Nicu D. Milosescu, Iuliu Moisil, Vitold Rolla Piekarski, Iosif Schmidt-Faur, G. Cosbuc and others who join the local intellectuals such as: Al. Stefulescu, Tiberiu Popescu, Dimitrie Culcer and Nicolae Hasnas, Paraianu and others, to the common effort of popularize the national ideal. Keywords: The Great Union, Gorj intellectuality, Al. Stefulescu, the Transylvanian Romanians, Stefan N. Bobonacu, “The Nation Union/ The Romanism”. Un remarcabil aport în lupta pentru realizarea României Mari l-au avut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea intelectualii români, care şi-au pus întreaga capacitate în slujba idealului naţional al desăvârşirii unităţii. Cetăţeni, în sensul înalt al termenului, prin variatele forme de expresie ale învăţământului, culturii şi ştiinţei, ei au contribuit la definirea personalităţii naţionale, la consolidarea spiritului

Profesor drd. Dorina Nichifor, Şcoala Generală „Alexandru Ştefulescu”, Tg-Jiu Profesor dr. Gheorghe Nichifor, Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu”, Tg-Jiu, vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România


311

naţional, la pregătirea societăţii româneşti pentru realizarea unirii şi organizarea statului în noua etapă istorică. Situat la sud de Carpaţi, Gorjul prin tradiţionala ospitalitate, i-a primit şi integrat în mişcarea sa culturală pe românii ardeleni sosiţi aici din cauza presiunii austro-ungare. Un rol important în afirmarea pe plan naţional a Gorjului în această direcţie l-a avut oraşul Târgu Jiu, care cunoaşte în perioada respectivă o dezvoltare mai accelerată, devenind centrul cel mai important al judeţului, atât din punct de vedere economic, cât şi cultural1. Beneficiind de o poziţie favorabilă şi de o climă blândă oraşul avea 2432 locuitori în 1869, 3346 în 1880, 6634 în 1900 şi în jur de 7000 în 1905. Utilă pentru discuţia noastră este compoziţia naţională: în 1880 erau 3092 români, 139 germani, 42 sârbi, 39 evrei, 25 unguri, 4 greci, 3 italieni, un englez şi un francez. În 1900 erau 5504 români, 1151 supuşi străini şi 79 fără cetăţenie. Autorul nu precizează în acest caz naţionalitatea dar unele concluzii se pot trage din structura confesională: 5937 ortodocşi, 616 eterodocşi, 9 mahomedani, 3 armeni şi 69 evrei2. Se poate constata prezenţa elementului românesc de peste munţi, ceea ce ne va uşura înţelegerea ponderii mari a intelectualităţii ardelene în viaţa judeţului. Absolut necesar pentru descifrarea poziţiei intelectualităţii gorjene ni se pare evidenţierea câtorva momente mai importante din istoria şcolii târgujiene, integrată organic în spiritul naţional prin specificul şi prin calitatea de militanţi naţionali a multora din membrii corpului didactic. Învăţământul laic începe la Târgu Jiu în anul 1832 când se înfiinţează o şcoală primară condusă de învăţătorul C. Stanciovici – Brănişteanu, pentru ca după 1840 să fiinţeze la Târgu Jiu, scurtă vreme, o şcoală specială care a pregătit învăţători pentru satele gorjene. În 1845 s-a deschis un pension pentru tinerele fete, iar în 1869 o şcoală reală, transformată în şcoală normală primară de învăţători între 1872-1896. Paralel a funcţionat pentru o vreme şi o şcoală secundară de fete, cu 30 de eleve interne, câte cinci din fiecare plasă a judeţului. La 1 septembrie 1890 a luat fiinţă Gimnaziul Real „Tudor Vladimirescu” care din 1898 dispunea de local propriu, inaugurat în prezenţa ministrului Spiru Haret3. Un deceniu mai târziu, pe lângă gimnaziu a fost creată o
1

Pe larg în Al. Ştefulescu, Istoria Târgu-Jiului, Tipografia Nicu D. Miloşescu, Tg-Jiu, 1906. 2 Ibidem, p. 9. 3 Cornel CÂRSTOIU, Liceul „Tudor Vladimirescu”. Un secol de lumină, 1890-1990, TgJiu, p.40-50.

312

şcoală ceramică, cea dintâi din ţară. La expoziţia din 1903 a câştigat, cu exponatele prezentate, medalia de aur fiind apreciată personal de regele Carol I4. Menţionăm şi existenţa unei şcoli profesionale ce viza cultura şi instruirea practică a fetelor, întemeiată în 1899 din iniţiativă particulară. În viaţa spirituală a Gorjului un rol important l-a avut Biserica. Cercetătorul, interesat de această problemă, ar putea să-şi formeze o imagine destul de bine conturată, chiar şi numai parcurgând impresionantul număr de cărţi pe care ni le-a lăsat istoricul acestor meleaguri, Al. Ştefulescu5. El ne relevă existenţa din vechime a unui mare număr de lăcaşuri unde se aflau numeroşi slujitori ai Domnului, iar în epoca modernă o parte din ei s-a înscris în amplul efort al Bisericii Ortodoxe de înfăptuire a României Mari6. Alte instituţii şi organisme precum teatrul, societăţile muzicale, literare, muzeele, presa etc. se vor impune în viaţa cotidiană a judeţului, aducând servicii idealului naţional al Marii Uniri. Profesori, medici, ingineri, jurişti, contabili, preoţi, scriitori vor forma curentul angajant, în perioada ce o avem în vedere, detaşându-se în autentici lideri spirituali ai opiniei publice locale. Mai întâi, vom avea în vedere activitatea de excepţie a unui grup de intelectuali venit în Gorj din Transilvania sau din alte zone ale Imperiului Austro-Ungar. Posesori ai unei culturi de un rafinament intelectual ridicat, ei au sporit fluxul de simpatie pentru românii din afara graniţelor, consolidând un curent care deja se conturase printre gorjeni7. Aceşti entuziaşti, împreună cu reprezentanţi de marcă ai intelectualităţii locale, vor utiliza mijloacele cele mai la îndemână pe vremea aceea, deja amintite: şcoala, biserica, presa, conferinţele etc. 8. La 15 aprilie 1894, apărea la Târgu Jiu, în tipografia lui Nicu D. Miloşescu, cea dintâi revistă şcolară şi ştiinţifică locală „Jiul”, sub conducerea unui comitet alcătuit din intelectuali de seamă ai oraşului: avocaţi, medici, profesori şi învăţători9. Publicaţia făcea, printre altele, şi o bună
4

Gh.NICHIFOR, Carol I şi Şcoala Ceramică Tg-Jiu, în „Gorjeanul” an II, nr.274-275, din 10-11 noiembrie 1999. 5 Vezi, pe larg, Gh. NICHIFOR, Alexandru Ştefulescu – un destin în slujba istoriei, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2007. 6 Nestor Vornicescu, Desăvârşirea unităţii noastre naţionale, fundament al unităţii bisericii străbune, Craiova, 1988, p. 540-569. 7 M. CRUCEANU, De vorbă cu trecutul, Edit. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 67. 8 Gh. NICHIFOR, Contribuţii ale intelectualităţii gorjene la lupta pentru unitate naţională, în „Litua. Studii şi comunicări”, vol.V, Tg Jiu, 1992, p. 103. 9 Cornel Cârstoiu „Jiul”, revistă pentru literatură şi ştiinţă, în „Coloana”, Tg-Jiu, din august 1974.

313

propagandă naţională. Remarcăm studiul profesorului M. Strajan, autorul unei gramatici a limbii române, intitulat „Din luptele fraţilor”, cu referire la mişcarea de emancipare a românilor din Transilvania, în secolele XVIIXVIII, cu deosebire a lui Inochentie Micu-Klein, pentru drepturi politice şi culturale10. Revista a apărut cu regularitate până la 1 mai 1895, în locul ei, acelaşi grup, la care se vor alătura şi alţi intelectuali, va edita mai multe publicaţii cu ecou în spaţiul public, între care „Lumina satelor”, „Amicul poporului”, „Şezătoarea cetăţeanului”, „Zorile” etc. La 10 octombrie 1895 ieşea sub redacţia profesorului Iuliu Moisil, revista „Amicul Tinerimii”, având colaboratori de pe tot cuprinsul pământului românesc cum ar fi: Andrei Bârsan (profesor la gimnaziul din Braşov), dr. P. Iancu (Năsăud), Aurel Mircea (Alexandria), N. Petra Petrescu (casier al Băncii „Albina” din Braşov), Anghel Păunescu (student la Veneţia), precum şi o serie de intelectuali din Tg-Jiu11. Indiscutabil, în această perioadă, viaţa culturală din Gorj a fost dominată de Ştefan N. Bobancu, ardeleanul, care a limpezit şi direcţionat curentul naţional ce anima intelectualitatea locală.12 Născut la Braşov, a învăţat la cea dintâi şcoala românească din Şchei, apoi la Liceul „Andrei Şaguna” şi la Universitatea Bucureşti, unde a terminat filologia. După un scurt popas la Ploieşti, revine în oraşul natal ca profesor de liceu, militând pentru drepturile naţionale ale românilor în cadrul publicaţiei „Gazeta Transilvaniei”.13 Articolele sale au fost adeseori prea incomode pentru autorităţile maghiare care l-au aruncat pe tânărul redactor în închisoarea de la Vacz, în urma condamnării de către Curtea de Juraţi din Cluj. Fiindu-i continuu ameninţată libertatea se refugiază în România, unde este numit la 1 septembrie 1890 profesor şi director al Gimnaziului Real din Târgu Jiu, pe care-l conduce până la 1 decembrie 1893 când este înlăturat datorită unor intrigi locale. După destituire deschide Şcoala primară româno-germană şi Grădiniţa de copii, amândouă instituite sub denumirea simbolică „Unirea”.14 Rămâne legat însă de prima sa şcoală iar ca profesor va desfăşura o bogată activitate didactică, gazetărească şi culturală, dăruind cu pasiune elevilor, generaţie după generaţie, atât cunoştinţele sale variate, cât şi exemplul calităţilor sufleteşti, de neîntrecut educator şi bun român.
10 11

„Jiul”, Tg-Jiu, an I, nr. 8-9, din 25 decembrie 1894. „Amicul Tinerimii”, Tg-Jiu, an I, nr.1, din 10 octombrie 1895. 12 Oct.Ungureanu, Ştefan Bobancu, în „Gazeta Gorjului”, an X, nr.1285, din 22 octombrie 1977. 13 „Astra”, Braşov, an XXIII, nr. 4 (199), din aprilie 1985, p. 5. 14 C. Lupescu, Profesorul Ştefan Bobancu (I), în „Gorjeanul”, an 20.

314

La catedră sau în afara şcolii, la serbările culturale, precum şi în toate ocaziile de manifestare a sentimentelor naţionale, Ştefan Bobancu a urmărit pregătirea tineretului pentru ziua cea mare a întregirii neamului, având fericirea să vadă îndeplinit acest sfânt ideal, pentru care a luptat neostenit.15 Unul din elevii săi N.I. Popescu relatează despre influenţa covârşitoare pe care o aveau asupra lor lecţiile despre istorie ale profesorului. „Acum – mărturisea el în 1940 – când cu suferinţe, lacrimi şi sânge am întors hotarele ţării…., îmi răsare înaintea ochilor minţii, « domnul nostru de istoria românilor », martirul purtat prin puşcăriile ungureşti, şi-mi apare ca un gigant care a schimbat faţa unei lumi vechi prin puterea crezului şi prin căldura inimii sale, pe care a dat-o inimilor noastre tinere şi entuziaste”16. Sosirea lui Bobancu în Gorj coincide şi cu începutul unei mişcări muzicale în judeţ, harnicul profesor integrând această activitate mişcării pentru unitatea naţională. 17 Astfel, la Târgu Jiu a fost înfiinţată o filarmonică,18 precum şi un cor românesc19, ambele având ca scop popularizarea valorilor muzicale româneşti, bogatul şi originalul său folclor. Pe această bază în jurul anilor 1911-1912 a luat fiinţă prin consensul unor iubitori de muzică din Târgu Jiu, societatea corală „Lira Gorjului”. Profesorul de muzică A. Avramescu, de la Gimnaziul Tudor Vladimirescu, poate fi considerat iniţiator şi conducător. Alături se aflau profesorii Stelian Sterescu, Tiberiu Popescu, Vitold Rolla Piekarski, unii meseriaşi precum Gh. Dumitrescu – Tivig, Mihail Miss, Dante Cristofaru, funcţionari, intelectuali precum şi femei casnice din oraş. Iniţial, colectivul acestei formaţii corale a avut circa 30 de membri. Pe lângă ea funcţiona şi o orchestră formată mai mult din profesori. Până la declanşarea războiului s-au organizat câteva concerte în Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea şi Târgu Cărbuneşti cu un program de inspiraţie naţională. Se utiliza şi un repertoriu religios ce se cânta la slujbele publice.20
15

Archir Iancu, Ştefan Bobancu, în „Amicul Tinerimii”, serie nouă, nr. unic din iulie 1941; I. Mohor, Funeraliile lui Ştefan Bobancu, în „Gorjul”, an XVIII, nr. 1, din 1-7 ianuarie 1941. 16 Nicolae al Lupului, Desrobitorii Ardealului, în „Amicul Tinerimei”, an XVII, nr. 17-18 din februarie 1940, pp. 53-54. 17 V.Cărabiş, Mişcarea muzicală în judeţul Gorj la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, în „Gorjul literar”, an II, Tg-Jiu, 1977. 18 Gh.Gâţă, Gorjul muzical în „Gorjeanul”, an X, nr. 47-48, din 25-31 decembrie 1977. 19 „Românismul”, Tg-Jiu, an I, nr. 6, din 17 noiembrie 1913. 20 Şt. Sterescu, Lira Gorjului – prima formaţie corală şi artistică din Tg-Jiu, în „Didactica”, Tg-Jiu, an IV, nr. 12, din iunie 1993.

315

Ştefan Bobancu s-a distins în planul sensibilizării opiniei publice gorjene acordând o atenţie sporită activităţilor publicistice. Astfel, a colaborat la revista culturală „Amicul Tinerimii”, iar în 1896 a editat revista „Paza Neamului”, pentru a combate propaganda catolică percepută de el ca dăunătoare pentru târgujieni. În 1905 a editat revista „Bunul prieten”, apoi „Unirea Neamului” şi „Românismul”, ambele tribune ale luptei naţionale.21 Articolele sale erau numeroase, semnate sau nesemnate, străbătute de un ardent suflu patriotic iar virulenţa frazelor critica necruţător politica antiromânească promovată de guvernanţii din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Astfel, „Românismul” din 1 decembrie 1913 relua o scrisoare a unui cetăţean maghiar din Sibiu, publicată în „Budapest Hirlop”, în care zugrăveşte starea de spirit a românilor din acest oraş. La „Albina”, cea mai mare bancă românească, într-o sală de întruniri, erau expuse la loc de cinste portretele lui Avram Iancu, Andrei Şaguna, Iuliu Maniu şi Aurel Vlaicu, „ceea ce ilustrează în chip dureros nesuccesul instrucţiei în spirit unguresc”.22 În acelaşi număr sunt prezentate persecuţiile pe care le suportă ziarul românesc din Chişinău „Cuvânt moldovenesc” din partea autorităţilor ţariste23. Sunt bogate informaţii şi cu privire la lupta românilor din Bucovina, cum ar fi de pildă relatarea referitoare la Congresul I al învăţătorilor, desfăşurat la Suceava, unde s-a pus cu acuitate problema muncii dascălului pentru afirmarea şcolii româneşti.24 Declanşarea primului război mondial a avut în presa condusă de Şt. Bobancu un puternic ecou. Privitor la moartea lui Franz Ferdinand, el spunea că în mod implicit se va pune pe tapet problema austriacă, întrucât imperiul era „ticsit de naţionalităţi”. România trebuia să fie pregătită pentru a se aşeza la „masa lichidării monarhiei austro-ungare”. „Se face ziuă – prezicea dascălul gorjean – să fim pregătiţi, s-a apropiat momentul în care va bate ceasul mântuirii şi înfăptuirii idealului românesc”.25 Cu acest prilej şi alţi intelectuali de vază ai Gorjului şi-au exprimat opiniile deschis. De pildă, avocatul Virgiliu Slăvescu, arată la 17 august: „Să cred eu că intrând în alianţă cu Germania sau Austro – Ungaria nu am cădea în păcatul greu al blestemului generaţiilor viitoare? Ar fi să ducem cel mai nepopular război din viaţa noastră naţională, lipsit cu desăvârşire de asentimentul celui din urmă soldat român ca si celui dintâi comandant”.26
21 22

Gh.Nichifor, loc. cit., p. 104. „Românismul”, an I, nr.8, din 1 decembrie 1913. 23 Ibidem. 24 „Unirea Neamului”, Tg-Jiu, an I, nr 36, din 15 iunie 1914. 25 Ibidem, nr. 39, din 6 iulie 1914. 26 Ibidem, nr.45, din 17 august 1914.

316

La împlinirea unui an de la începutul războiului, într-un articol intitulat „Fraţi români şi bravi olteni”, Şt. Bobancu face un emoţionant apel la acţiune: „De la voi s-aşteaptă întregirea pământului şi a neamului. Încununaţi-vă frunţile cu cununa gloriei… Dovediţi nemţilor semeţi şi ungurilor brutali, că în vinele voastre curge sângele vitejilor Ştefan cel Mare şi Mihai”.27 Împotriva celor care se sustrăgeau serviciului militar, profesorul târgujian a luat atitudine hotărâtă. Astfel, el a publicat o plângere a ţăranilor din comuna Băleşti, nemulţumiţi că proprietarul Pantelimon Voiculescu şi-a scutit copiii de armată prin mijloace necinstite. „E dureros – spun ei – că numai noi, care ducem încă viaţa de robi, punem umărul la mărirea şi înălţarea patriei.”28 De asemenea, Şt. Bobancu era un fin observator a ceea ce se-ntâmpla în zona de graniţă anunţându-şi cititorii că un aeroplan austriac a fost văzut în timp ce survola poziţiile româneşti din zona muntelui Buliga.29 Într-un număr din august 1915, „Unirea Neamului” informa că la Târgu Jiu se află V. Lucaciu, eminent luptător pentru unitatea românească, fiind oaspetele lui Gh. Dumitrescu – Bumbeşti, inspectorul băncilor din Gorj. „La sosirea în Tg – Jiu i s-a făcut o frumoasă primire de o seamă de naţionalişti, la gară de unde a plecat în excursie la Lainici. Ieri a fost la Tismana. Astă seară va părăsi Tg – Jiul. Îi dorim o cât mai grabnică întoarcere la o mare întrunire naţională.”30 Publicistul V. Uscătescu surprinde şi el, în chip remarcabil drama unui popor despărţit de hotare artificiale, aflat de veacuri sub ocupaţii diferite. „Avem 4 – 5 milioane de conaţionali de ai noştri în Transilvania, un milion şi jumătate în Basarabia, câteva sute de mii în Macedonia. Astăzi ţările care-i stăpânesc poartă război unele contra altora. Şi printr-o fatalitate crudă, românii din Transilvania luptă cu vitejie nemaivăzută contra românilor din Budapesta” 31. Tot el este cel care exprimă credinţa şi obiectivele românilor la acel moment. „Fiecare individ – spune în acelaşi loc – are un ideal, fiecare popor, fiecare mişcare îşi are idealul său. Idealul nostru este să vedem cât mai curând înfăptuită unirea tuturor românilor, ideal pentru care au luptat şi s-au sacrificat domnii noştri din trecut”32.
27 28

Ibidem, an II, nr.93, din 26 iulie 1915. Ibidem, nr. 81, din 3 martie 1915. 29 Ibidem. 30 Ibidem, nr. 95, din 9 august 1915. 31 Ibidem, an I, nr. 45, din 17 august 1914. 32 Ibidem.

317

Gr. Stoianovici se referă la solidaritatea românilor din America cu cei din ţară. El reproduce dintr-o scrisoare în care va spune: „Vă facem din inimă rugarea, ca la vreme, să ne înştiinţaţi de ce face România. Căci noi toţi, care am fost voluntari în anul 1913 şi alţi mulţi pe lângă noi, vrem să venim în ţară şi la chemarea ei vom fi mândri să ne vărsăm sângele pentru România Mare”33. Un asemenea comportament a fost ilustrat convingător şi cu exemple de români americani originari din Gorj34. În jurul profesorului Şt. Bobancu s-au raliat şi studenţii gorjeni. Un exemplu îl constituie Gr. Prejbeanu din Băleşti care prin acelaşi organ de presă făcea apel la intensificarea eforturilor în vederea „luminării poporului” pentru ridicarea conştiinţei naţionale35. El oferă amănunte şi despre activitatea Cercului literar cultural „Dragostea de neam” din comuna natală. Cercul avea 18 membri fondatori, 7 de onoare şi 70 activi. Dispunea de o bibliotecă şi fonduri băneşti realizate din cotizaţii şi serbări36. Alături de Şt.Bobancu s-au aflat în aceşti ani şi alţi membri ai familiei, între care tatăl şi fratele său. Cel din urmă, Nicolae Bobancu, doctor în farmacie, a deţinut în concesiune farmacia „Aesculap” a doctorului Richard Tătaru, iar soţia sa a fost mulţi ani învăţătoare, insuflând micilor şcolari dragostea de neam37. Un alt animator al luptei pentru unitatea naţională a fost Iuliu Moisil, profesor şi director al Gimnaziului „Tudor Vladimirescu”. Plecat din ţinutul Zarandului, cu bacalaureatul la Blaj şi studii universitare la Viena, a sosit la Tg-Jiu în 1894. Animat de un cald patriotism, purtător al idealurilor latiniste şi iluministe, vrednicul dascăl şi-a pus toate cunoştinţele şi talentul pedagogic în slujba educaţiei ştiinţifice şi naţionale. Sub directa sa supraveghere s-au dezvoltat instituţii cu mare rol în educaţia patriotică: muzee, biblioteci, ansamblu coral, teatral, etc38. Muzeul din Tg-Jiu,o noutate în spaţiul cultural al vremii, a fost vizitat de numeroase personalităţi: dr. C. I. Istrati, ministrul lucrărilor publice (13 septembrie 1899), Gh. Cantacuzino (22 septembrie 1899), Dim. A. Sturdza,
33 34

Ibidem, an II, nr.80, din 26 aprilie 1915. Gh.NICHIFOR, Un gorjean în armata americană, în „Gorjeanul” an IV (XXVII) nr.758759, din 6-7 iunie 1992. 35 „Unirea Neamului”, an I, nr.40, din 13 iulie 1914. 36 Ibidem, din 20 iulie 1914. 37 Oct. UNGUREANU, Legendă la o fotografie, în „Gazeta Gorjului”, ca XVII, nr. 2114, din 5 iunie 1984. 38 Iuliu MOISIL, Amintiri şi date din trecutul Gimnaziului – Liceul „Tudor Vladimirescu”, Tg-Jiu, 1932, p. 46.

318

prim ministru şi Ionel Brătianu (15 aprilie 1901), Spiru Haret (5septembrie 1902), I. Grădişteanu (11 iulie 1905), N. Densuşianu, membru corespondent al Academiei, Dim. Onciul, reputat istoric, George Coşbuc, B. ŞtefănescuDelavrancea, L. Mrazec, Gh. Munteanu-Murgoci, N. Iorga şi alţii. Fără excepţie, ei au subliniat meritele realizatorilor acestei instituţii39. Asemenea aprecieri au lansat şi savanţii străini care au făcut studii în Gorj: Emanuel de Martonne, profesor la Universitatea din Rennes – Franţa şi dr. Conard de Ciohorius, profesor de istorie veche la Universitatea din Breslau40. De activitatea lui Iuliu Moisil şi a celorlalţi profesori de la gimnaziu sunt legate şi alte acţiuni precum ţinerea conferinţelor săptămânale din amfiteatru, multe dintre ele având tentă naţională. Prima s-a desfăşurat la 28 februarie 1900, când a conferenţiat profesorul Ion Popescu-Voiteşti, viitorul savant. Până în 1904 s-au ţinut 40 de asemenea conferinţe unde s-au exprimat profesori, institutori, ofiţeri, magistraţi şi avocaţi.41 Prin contactul permanent al intelectualilor din Târgu Jiu cu cei din judeţ s-au iniţiat serbări câmpeneşti la sate, în cel mai autentic spirit românesc, unde se organizau şi expoziţii etnografice. Scopul lor era, pe lângă educaţia naţională, încasarea de sume pentru înfiinţarea de bănci rurale. La asemenea serbări se aflau alături de intelectuali, sătenii, elevii Gimnaziului Real Târgu Jiu, precum şi muzica militară a Regimentului 18 Gorj, pusă la dispoziţie cu maximă generozitate de comandanţii unităţii, coloneii Petre Oteteleşeanu, D. Dancovici şi I. Lambru. Prima serbare a fost organizată în 1894 la Bumbeşti, de Vitlod Rolla Piekarski, pentru înfiinţarea primei biblioteci rurale din judeţul Gorj. Au urmat apoi serbări la Runcu, Cartiu şi în alte sate. Cea mai frumoasă a avut loc însă la Novaci în 1902, spre a forma primul fond pentru construirea Casei poporului unde aveau să fie adăpostite banca rurală, sala de conferinţe, biblioteca şi Muzeul comunal.42 Iuliu Moisil şi profesorii săi au sprijinit înfiinţarea de societăţi culturale, cercuri culturale şi reviste, destinate sătenilor, precum şi explicării idealului naţional. Mai importante sunt: „Lumina sătenilor”, cu sediul în Bumbeşti-Jiu, având preşedinte pe învăţătorul Gh. Dumitrescu-Bumbeşti, care va scoate începând cu 1898 revista „Şezătoarea săteanului”, ce va apărea în Tipografia lui Miloşescu din Târgu Jiu, Societatea „Amicul poporului”, având ca preşedinte pe Lazăr Arjoceanu, învăţător din Bălăneşti,
39 40

Gh. Nichifor, op. cit., pp. 132-136. Cornel Cârstoiu, op. cit., p. 71. 41 Ibidem. 42 Ibidem.

319

care a editat şi revista cu acelaşi titlu, Societatea „Crinul” din Corneşti condusă de învăţătorul Găvănescu – Jaleş etc. Un rol important în mişcarea naţională la sate l-a avut revista „Şezătoarea săteanului” apărută din îndemnul lui Iuliu Moisil şi Vitold Piekarski. Se stăruie în paginile ei pe rolul învăţătorului şi al preotului la ţară. Ani de-a rândul preşedinte de onoare al acestei reviste a fost poetul G. Coşbuc. La împlinirea a şapte ani de activitate el scria în 1906 un editorial intitulat „O vorbă înainte” unde spunea: „În cei şapte ani de muncă «Şezătoarea săteanului» s-a luptat cu stăruinţă pentru izbânda mişcării poporaniste. Mai ales pe două terenuri: al băncilor populare şi a cercurilor culturale. Revista a ajutat pe gorjeni şi gorjenii au ajutat ţara. A izbutit atunci să adune în jurul ei luptători care să sporească propaganda şi cu scrisul lor să propovăduiască poporului calea pe care toţi o dorim. Şi între cei adunaţi pe lângă ea, dacă e lucru vrednic să-l spun, sunt şi eu. Şi vor fi alţii, mulţi şi cu mai multe puteri. Şi cei care au stăruit şapte ani vor stărui înainte cu sufletul crescut şi cu inima crescută. Şi va birui odată neamul românesc şi se vor bucura şi luptătorii acestei reviste că se pot lăuda cu cât de mică parte a lor la împlinirea biruinţei”.43 Fără a putea să vadă idealul românesc înfăptuit, a desfăşurat în judeţul Gorj o prodigioasă activitatea culturală şi în sprijinul luptei naţionale, Vitold Maryan Rolla Piekarski. Născut în 1857, la Smolensk, în Rusia, din părinţi polonezi, de origine nobilă, el va apăra de tânăr idealurile Poloniei cotropite, îmbrăţişând în acelaşi timp ideile socialiste. După studii strălucite în Occident şi o perioadă de deportare în Siberia, de unde evadează, se stabileşte în Bulgaria unde desfăşoară o intensă activitate publicistică, în presa muncitorească. Fiind persecutat vine la Bucureşti în 1887, apoi la Slatina şi în 1893, la Tg-Jiu, ca maistru suplinitor de caligrafie şi desen. Aici a studiat arta populară românească, a ilustrat revistele „Jiul”, „Ardeiul” şi „Amicul Tinerimei”, a contribuit la înfiinţarea Şcolii ceramice şi a Muzeului de istorie44. S-a remarcat ca unul dintre cei mai pricepuţi dascăli, insuflând elevilor dragostea de ţară şi neam, cu patima celui plecat din mijlocul unui popor sfâşiat de vitregiile istoriei. „Venit sub Parâng – spunea despre el Caton Slăvescu, un alt intelectual de vază al Gorjului – s-a făcut gorjean, el care a cutreierat o Europă întreagă aruncând lumină şi iubire împrejur” 45.
43 44

„Şezătoarea săteanului”, an VIII, an 1, din ianuarie 1906. I. P.ŢUCULESCU, Iuliu MOISIL, Ştefan BOBANCU şi V. Rolla PICKARSKI, Trei „aşi”, Tg-Jiu, an XII, nr. festiv din februarie 1940. 45 Caton SLĂVESCU, Ieri şi azi, în „Unirea Neamului”, an I, nr.28, din 30 aprilie 1914.

320

Cu mâna lui măiastră ilustra tot ce apărea în Editura Minerva din Bucureşti sau la Casa Şcoalelor. Era foarte apreciat de dr. C. Istrate şi Spiru Haret, ministru al învăţământului. Talentul lui artistic se manifestă şi în ilustrarea operei lui N. Iorga „Istoria românilor în chipuri şi icoane”, ca şi a volumului „Povestiri” de Mihail Sadoveanu, apărut în 190446. Şi-a încetat la 21 octombrie 1909 zbuciumata existenţă la Bucureşti, unde se stabileşte cu câţiva ani în urmă, lăsând în amintirea gorjenilor şi a românilor care l-au cunoscut, numele şi faptele sale de frumoasă rezonanţă patriotică şi artistică. La câteva zile după moarte, la 30 octombrie, N. Iorga scria: „Ciudat om! Un polon adăpostit de noi, venit Dumnezeu ştie de unde şi de ce… Era de mirare câte ştia, şi cu cât simţ înţelegea lucrurile noastre”47. Numele sculptorului de origine cehă, Iosif Schmidt – Faur (18831934) este mai puţin cunoscut în zilele noastre. Sosit, în baza unei convenţii consulare ca profesor la Şcoala ceramică din Tg-Jiu se alătură celor care răspândeau ideile şi valorile naţionale printre elevii săi. Căsătorit cu o gorjeancă, născută Niculescu, se va consacra pe plan artistic, îndeosebi după primul război mondial, rămânând definitiv în România 48. Informaţii recente ne relevă faptul că la Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale, graţie unei importante donaţii, se află un număr mare de documente referitoare la viaţa intelectualului – artist. Sunt aici acte de studii, autobiografii, precum şi o bogată documentaţie în ceea ce priveşte realizarea unor opere plastice importante: monumente ale eroilor, busturi etc. Presa târgujiană de la răscrucea veacurilor relatează şi despre prezenţa la Târgu Jiu a lui Badea Cârţan, propagandist de seamă al cărţii româneşti şi al ideii de unire. Aflându-se în faţa senatorilor italieni, cu prilejul vizitei la Roma, el le atrăgea atenţia că va merge la Turnu – Severin pentru a contempla ruinele podului lui Traian, după care îşi exprima dorinţa de a-l vedea pe „Tudorel”, căruia auzise că i s-a făcut o statuie la Tg-Jiu 49.

46 47

Cornel CÂRSTOIU, op. cit., p. 78. Nicolae IORGA, Oameni care au fost, Tipograf, Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1911, p. 383. 48 St.STERESCU, Ion Schmit-Faur, necrolog în „ Gorjeanul”, an XI, nr.16, din 8 aprilie 1934, I. Cruceanu, Chipuri şi profiluri din istoria culturii gorjene. Sculptorul Iosif SchmidtFaur, în „Coloana” din mai, 1975. 49 V. CĂRĂBIŞ, Badea Cârţan, propagandist de cărţi româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 51.

321

Este vorba de monumentul ridicat în 1893 din iniţiativa unui comitet condus de istoricul Gr. Tocilescu50. „Acolo – spunea Badea Cârţan – am să fac o plimbare deosebită. Eu parcă mă îngraş când văd ceva frumos”51. La Târgu Jiu baciul patriot a fost pe la 1900 când profesorul Iuliu Maniu l-a fotografiat în faţa Gimnaziului „Tudor Vladimirescu”, al cărui director era52. O activitate intensă pe tărâmul vieţii culturale şi a luptei naţionale a desfăşurat-o Nicu D. Miloşescu, tipograf, editor şi librar. Născut la 28 noiembrie 1858 în judeţul Mehedinţi, la Cerneţi, a deschis la Târgu Jiu o tipografie în anul 1880, la care s-au adăugat o litografie şi o librărie. Prima lucrare literară pe care a tipărit-o a fost nuvela „Nicu Steluţă”, a scriitorului militar Emanoil Părăianu, de care l-a legat o statornică prietenie. Sosirea „ardelenilor” la Târgu Jiu şi înjghebarea unui cerc de intelectuali hotărâţi să desfăşoare o activitate naţională intensă, a găsit sprijin preţios în tipograful Nicu D. Miloşescu. Cu însufleţire, el se alătură celor care au înfiinţat gimnaziul, muzeul, societăţile culturale etc. Tot ce înseamnă presă şi cu deosebire presa naţională, se leagă de numele acestui inimos om de cultură. A făcut uneori călătorii la Viena, pentru a procura litere slavone, fără de care i-ar fi fost imposibil să publice opera istoricului Al. Ştefulescu. A stabilit legături cu marii scriitori şi oameni de ştiinţă ai epocii: Caragiale, Vlahuţă, Şt. O. Iosif Delavrancea, Coşbuc, Rebreanu, fraţii Petre, Vasile şi Iorgu Haneş, Spiru Haret şi alţii. Numai datorită relaţiilor cu Miloşescu se explică şi colaborarea acestora la revistele locale inclusiv cu articole de mare simţire românească. Remarcăm faptul că poetul năsăudean G. Coşbuc a îndrăgit meleagurile Gorjului şi datorită prieteniei cu Miloşescu. Cumnatul lui Coşbuc, George Sfetea, era contabilul lui Miloşescu la Târgu Jiu. Tipograful a cumpărat în vatra mânăstirii Tismana un teren, pe la 1900, unde a construit o casă spaţioasă, în care până în 1915 Coşbuc a petrecut clipe fericite53. Miloşescu l-a susţinut în anii războiului şi pe scriitorul L. Rebreanu, când fiica sa, Irina, l-a adăpostit pe marele scriitor, urmărit de germani şi i-a înlesnit retragerea secretă în Iaşii Moldovei54. Un loc aparte în cadrul discuţiei noastre, îl deţine istoricul Al. Ştefulescu. Chiar dacă nu s-a exprimat în mod incisiv, ca Şt. Bobancu, de exemplu, el a realizat prin munca de institutor şi prin lucrările publicate o
50

Dan NEGULEASA, Un proiect de statuie a lui Tudor Vladimirescu, în „Arhivele Oleniei”, nr.1, serie nouă, p. 179-180. 51 V.CĂRĂBIŞ, op. cit., p. 51. 52 Ibidem. 53 Gh. Nichifor, op. cit., p. 68-69 54 Cornel Cârstoiu, op. cit., p. 81-86.

322

autentică educaţie în spiritul ataşamentului faţă de valorile trecute şi prezente ale neamului românesc, cu deosebire ale Gorjului. A fost sufletul Muzeului de istorie, care acum îi poartă numele şi pe care l-a înzestrat cu exponate diverse, îndeosebi documente originale. N-a fost numai un simplu colecţionar, întrucât a interpretat şi valorificat izvoarele istorice, atrăgând atenţia cetăţenilor asupra valorii acestora, îndemnându-i la îmbogăţirea patrimoniului istoric local. Poposind în 1903 la Târgu Jiu, N. Iorga este cu totul impresionat de ce găseşte în Muzeul Gorjului. „Stăruinţă vrednică de răsplată – spunea el – a unui singur om fără timp de cercetare, fără mijloace, fără îndemnuri şi ajutoare, care a întemeiat în capitala celui mai minunat ţinut de moşneni din România, în Târgul de pe Jiu al Gorjului un bogat muzeu care se îmbogăţeşte zi de zi. Domnul Al. Ştefulescu care a şi tipărit multe documente în cele două cărţi ale sale asupra Tismanei şi Târgu Jiului şi în deosebite reviste, a creat unica arhivă documentară a unui judeţ românesc”55. Ca arheolog Al. Ştefulescu a făcut cercetări la castrele romane de la Bumbeşti – Jiu, Porceni, Vârţ, Săcelu, la „mormintele” de la Hărăboru (unde descoperă vestigii neolitice), la Roşia de Amaradia, Polovragi, ValeaDeşului, Turburea, Aninoasa, Costeni, Logreşti etc. Puţine staţiuni dacice şi romane s-au mai descoperit pe teritoriul Gorjului în urma investigaţiilor lui. De o deosebită rezonanţă s-a bucurat cercetarea drumului roman de peste Vulcan, ce leagă două spaţii identice prin cultură şi istorie, spaţii ce nu puteau să facă parte decât din acelaşi organism politic: România Mare56. Pentru a înţelege specificul cărţilor publicate de Al. Ştefulescu, precum şi rolul lor în sprijinirea luptei pentru unitate naţională vom cita din „Apelul” publicat în nr.1 al revistei „Jiul”, adresat colaboratorilor şi tuturor cetăţenilor. Se cerea, cu acest prilej, să se prezinte de către toţi doritorii „descrierea generală a satelor, originea şi tradiţiunile relative la dânsele, istoria satului, statistica locuitorilor, câţi şi ce fel de străini se află în sat”57. Premiat de Academia Română pentru opera sa de înaltă ţinută ştiinţifică58, elogiat de mari personalităţi ale vremii, marele istoric al Gorjului s-a stins din viaţă în 1910 fără să vadă România Mare înfăptuită.
55

Nicolae IORGA, Studii şi documente privitoare la istoria românilor, Bucureşti, 1984, vol.VI, p. 9-10. 56 Al.ŞTEFULESCU, Castrul roman şi drumul roman din Gorj, în „Jiul” Tg Jiu, an I, nr.1, 1894, Dan Neguleasa, Inscripţii dispărute sau uitate?, în „Gazeta Gorjului”, an I, nr. 396, din 17 oct. 1973. 57 Al.Ştefulescu, loc. cit. p. 3. 58 Gh.Gârdu, Alexandru Ştefulescu, premiat de Academia Română, în „Litua – Studii şi cercetări”, vol. II, Tg -Jiu, 1982, p. 387-392.

323

La moartea sa un alt intelectual de vază al Gorjului, învăţătorul I. Haiducescu, spunea: „Al. Ştefulescu fiinţă care a cugetat mult, a simţit înalt, a muncit din greu, şi-a vărsat sufletul său, în sufletul a mii de elevi, a dezgropat din vechile cronici sufletul strămoşilor noştri şi l-a vărsat în sufletele urmaşilor, în sufletul neamului”59. O bogată activitate a desfăşurat în Gorj „Liga pentru unitate culturală a tuturor românilor”, având ca animator pe distinsul profesor Tiberiu Popescu60. Din iniţiativa sa şi a altor intelectuali membri ai ligii s-au organizat conferinţe şi serbări şi s-a popularizat până în cele mai îndepărtate sate ale judeţului problematica luptei naţionale. Un rol important l-au avut în această direcţie învăţători pe care-i vom regăsi în galeria eroilor războiului pentru întregirea neamului. În decembrie 1914 un grup de intelectuali entuziaşti având în frunte pe doctorii Dimitrie Culcer şi Nicolae Hasnaş, Em. Părăianu şi alţii, a pus la Târgu Jiu bazele „Legiunii Domnului Tudor”, prima organizaţie a cercetaşilor gorjeni. Ziarul „Unirea Neamului” din 25 decembrie 1914, publica şi el un emoţionant apel al „Asociaţiei cercetaşii din România”, prin care tineretul şcolar era chemat la organizare şi acţiune patriotică61. Vigoarea fizică şi morală curajul şi isteţimea, demnitatea şi onoarea, ca şi, mai presus de toate, dragostea de ţară erau câteva din calităţile pe care un cercetaş trebuia să le dovedească, în orice împrejurare. Tinerii Gorjului, crescuţi în matricea acestor măreţe idealuri la nobila şcoală a intelectualilor de aici, au răspuns cu entuziasm la chemarea ţării, odată cu ziua de 15 august 1916. Când România intră în război vor fi în primele rânduri. Gazdă ospitalieră pentru mulţi luptători ai unităţii naţionale precum, Şt. Bobancu, Iuliu Moisil, Vitold Rolla Piekarski, Iosif Schmidt-Faur, Nicu D. Miloşescu şi alţii, Gorjul a reprezentat un teren fertil pentru manifestarea intelectualităţii sale în ampla mişcare naţională a românilor la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea pentru înfăptuirea statului naţional unitar. Abordând o paletă diversă de metode, folosind diferite instituţii şi mijloace (şcoală, biserică, teatru, societăţi culturale, presă), cuprinzând cadre didactice, preoţi, medici, jurişti, funcţionari, studenţi, elevi etc. intelectualitatea Gorjului a pregătit ideologic şi moral, miile de locuitori pentru confruntarea cu duşmanul de pe front sau din spatele său.
59 60

Document inedit aflat în colecţia Muzeului Judeţean Gorj. „Secerea”, Tg-Jiu, an IV nr. 3, din 17 octombrie 1920. 61 Gh. Nichifor, Cercetaşii cohoriei „Domnul Tudor” eroi ai luptei pentru libertate şi unitate, în „Almanahul Gorjeanul”, Tg-Jiu, 1991, p. 39.

324

BIBLIOGRAFIE 1. Periodice „Amicul Tinerimii”, Tg-Jiu, 1895 „Jiul”, Tg-Jiu, 1894 „Românismul”, Tg-Jiu, 1913 „Secerea”, Tg-Jiu, 1920 „Şezătoarea săteanului”, 1906 „Unirea Neamului”, Tg-Jiu, 1914 – 1915 2. Lucrări – Al Lupului, Nicolae, Desrobitorii Ardealului, în „Amicul Tinerimei”, an XVII, nr. 17-18 din februarie 1940 – Cărăbiş, V., Badea Cârţan, Propagandist de cărţi româneşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985 – Cărăbiş, V., Mişcarea muzicală în judeţul Gorj la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, în „Gorjul literar”, an II, Tg-Jiu, 1977 – Cârstoiu, Cornel, „Jiul”, revistă pentru literatură şi ştiinţă, în „Coloana”, Tg-Jiu, din august 1974 - Cârstoiu, Cornel, Liceul „Tudor Vladimirescu”. Un secol de lumină, 1890-1990, Tg-Jiu – Cruceanu, M., De vorbă cu trecutul, Edit. Minerva, Bucureşti, 1973 – Cruceanu, I., Chipuri şi profiluri din istoria culturii gorjene. Sculptorul Iosif Schmidt-Faur în „Coloana”, Târgu Jiu, mai 1975 – Gârdu, Gh., Alexandru Ştefulescu, premiat de Academia Română în „Litua”– Studii şi cercetări”, vol.II, Tg Jiu, 1982 – Gâţă, Gh., Gorjul muzical în „Gorjeanul”, an X, nr. 47-48, decembrie 1977 – Iancu, Archir, Ştefan Bobancu, în „Amicul Tinerimii”, serie nouă, nr. unic din iulie 1941 – Iorga, N., Oameni care au fost, Tipogr. Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1911 – Iorga, N., Studii şi documente privitoare la istoria românilor, Bucureşti, 1984, vol.VI – Lupescu, C., Profesorul Ştefan Bobancu (I), în „Gorjeanul”, an 20. – Moisil, Iuliu, Amintiri şi date din trecutul Gimnaziului – liceul „Tudor Vladimirescu”, Tg Jiu, 1932. – Mohor, I., Funeraliile lui Ştefan Bobancu, în „Gorjul”, an XVIII, nr. 1, ianuarie 1941 325

– Neguleasa, Dan, Inscripţii dispărute sau uitate?, în „Gazeta Gorjului”, an I, nr. 396 octombrie 1973 – Neguleasa, Dan, Un proiect de statuie a lui Tudor Vladimirescu, în „Arhivele Olteniei”, nr.1, serie nouă, Craiova, 1981 – Nichifor, Gh., Alexandru Ştefulescu – un destin în slujba istoriei, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 2007 – Nichifor, Gh., Carol I şi Şcoala Ceramică Tg-Jiu, în „Gorjeanul” an II, nr.274275, noiembrie 1999 – Nichifor, Gh., Cercetaşii Cohortei „Domnul Tudor” eroi ai luptei pentru libertate şi unitate, în „Almanahul Gorjeanul”, Tg-Jiu, 1991 – Nichifor, Gh., Contribuţii ale intelectualităţii gorjene la lupta pentru unitate naţională, în „Litua. Studii şi comunicări”, vol.V, Tg Jiu, 1992 – Nichifor, Gh., Documente inedite pentru o posibilă monografie a Gorjului, în „Gorjeanul”, an V (XXVIII), nr.1175 (2245), octombrie 1993 – Nichifor, Gh., Un gorjean în armata americană, în „Gorjeanul” an IV (XXVII), iunie 1992 – Slăvescu, Caton, Ieri şi azi în „Unirea Neamului”, an I, aprilie 1914 – Sterescu, St., Ion Schmit-Faur, necrolog în „ Gorjeanul”, an XI, aprilie 1934 – Sterescu, St. Lira Gorjului – prima formaţie corală şi artistică din Tg-Jiu, în „Didactica”, Tg-Jiu, an IV, nr. 12, din iunie 1993 – Ştefulescu, Al., Istoria Târgu – Jiului, Tipogr. Nicu D. Miloşescu, Tg-Jiu, 1906 – Ştefulescu, Al., Castrul roman şi drumul roman din Gorj, în „Jiul” Tg Jiu, an I, nr.1, 1894 – Ungureanu, Oct., Legendă la o fotografie, în „Gazeta Gorjului”, an XVII, iunie 1984 – Ungureanu, Oct., Ştefan Bobancu, în „Gazeta Gorjului”, an X, nr.1285, octombrie 1977 – Vornicescu, Nestor, Desăvârşirea unităţii noastre naţionale, fundament al unităţii bisericii străbune, Craiova, 1988

326

ACŢIUNILE ARMATEI ROMÂNE ÎN ANII 1916-1919 PENTRU REALIZAREA ŞI CONSOLIDAREA MARII UNIRI
Constantin OLTEANU

Résumé: Les actions de l’armée roumaine pendant 1916-1919
pour la réalisation et la consolidation de la Grande Unification Suivant le regroupement en août 1916, la Roumanie a adhéré à l’Antante, qui lui avait promis la rentrée en sa possession des térritoires habités par les roumains, incorporés dans l’Autriche-Hongrie. Pour la réalisation de cet objectif politico-stratégique, en août 1916, l’armée roumaine est entrée dans une action contre l’Autriche-Hongrie. Après ça, ont suivi les batailles dès 1916-1917. La révolution de Russie pendant octobre 1917, l’effilage de l’Autriche-Hongrie pendant l’automne de 1918 avait crée des conditions ainsi que, en 1918, la Bessarabie, Bucovina et la Transylvanie se sont reunis avec la Roumanie. À l’appel lancé par le Conseil du Pays de Bessarabie et du Conseil National Roumain de Bucovina, le gouvernement de la Roumanie a envoyé, en 1918, les unités militarires dans cettes provinces roumaines à maintenir l’ordre. Pendant novembre 1918, l’armée roumaine est entrée dans la Transylvanie aussi, laquelle c’est réuni avec la Roumanie à 1 décembre 1918. Les troupes roumaines ont actioné à defendre l’Hongrie, contre l’armée hongroise qui refusait se retirer de Transylvanie. À la demande de l’Antante, l’armée roumaine est passé de l’autre côté de Tise, est entrée en Budapeste, avait desarmé les troupes hongroises. La République hongroise a cessé son existance, le pouvoir étant assumé par l’Amiral Miclós Horty. Toutes les actions de l’armée roumaine pendant les années 1916-1919 ont suivi, avec priorité, la réalisation et la consolidation de la Grande Union. Mots clé: Roumanie et l’Antante, La République Démocratique de Moldavie, Alba Iulia 1918, La République des Conseils Hongrois, l’armée roumaine à Budapeste.

General-colonel (rtr.), profesor dr. asociat, Faculatatea de Istorie, Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti.

327

ARMATA, una din instituţiile fundamentale ale ţării, care a fost prezentă în toate marile momente din istoria noastră, a avut un rol deosebit de important şi în înfăptuirea Marii Uniri din 1918. Subliniind rolul instituţiei ostăşeşti în istoria noastră, Nicolae Bălcescu scria în anul 1844: „am preferat a lucra instituţiile ostăşeşti înaintea oricăror altora, căci aceste instituţii sunt cele mai minunate ce au avut părinţii noştri, căci ele au făcut mărimea şi puterea ţării, în vreme de patru veacuri, în sfârşit – continuă N.Bălcescu – sunt convins că ţara românilor, de îşi va lua vreodată rangul ce i se cuvine între popoarele Europei, aceasta va fi datoare mai mult regeneraţiei vechilor ei instituţii ostăşeşti”1. Având în vedere întinderea temei propuse, precum şi faptul că în legătură ce aceasta există o bogată bibliografie, în cele ce urmează dorim să subliniem doar câteva repere politico-militare, între care, măiestria românilor de a îmbina cu ingeniozitate şi eficienţă politica cu strategia în acele circumstanţe, precum şi efortul diplomaţiei româneşti de a învinge multe dificultăţi, ce obstaculau drumul nostru spre făurirea statului naţional, unitar, una din coordonatele fundamentale ale luptei multiseculare a poporului român. În vara anului 1914 a izbucnit Primul Război Mondial, în care s-au înfruntat statele grupate în cele două mari coaliţii politico-militare: Tripla Alianţă (care apoi va lua denumirea de Puterile Centrale) şi Antanta. România, care făcea parte din Tripla Alianţă din anul 1883, în şedinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914, a decis să se declare neutră. În fapt, membrii guvernului şi alţi oameni politici prezenţi au respins părerea monarhului de a intra în război alături de Germania şi Austro-Ungaria, pronunţându-se ferm pentru neutralitate2. Folosind argumente istorice, etnice şi juridice, primul ministru Ion I.C.Brătianu a susţinut ca România trebuie să rămână neutră, întrucât Austro-Ungaria şi Germania au pregătit şi declanşat războiul, fără ca România să fie cel puţin informată, cerând, în schimb, intrarea ei în acţiune alături de cele două mari puteri. „Un stat ca al nostru – sublinia Brătianu –, care a intrat în alianţă ca stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate primi să fie tratat în aşa chip. Pe de altă parte, România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici”3 (aluzie la Serbia n.n.). De asemenea, el menţiona că „Chestiunea românilor din Ardeal domină
1 2

N. Bălcescu, Scrieri militare alese, Editura Militară, Bucureşti, 1957, p. 222. I. G. Duca, Amintiri politice, vol. I, München, 1981, p. 57-58. 3 Ioan Scurtu, Alba Iulia 1 decembrie 1918, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1988, p. 92.

328

întregul sentiment public. Ea e pururea punctul negru al Alianţei”4. În sfârşit, Brătianu accentua că „Nu se poate face un război în vremurile de azi când acest război nu este înţeles, nu este aprobat de conştiinţa naţională. Să rămânem deci neutri”5. Numeroşi oameni politici, reprezentanţi ai opiniei publice s-au pronunţat pentru o politică de aşteptare. De pildă, Constantin Mile, se exprima pentru o politică „de expectativă armată, singura care nu numai ne poate salva, dar poate să ne conducă paşii spre realizarea idealurilor noastre naţionale”6. La rândul său, Nicolae Filipescu, declara că „neutralitatea era necesară tocmai în vederea realizării unităţii politice, România trebuind să joace rolul Piemontului, care a hotărât unitatea Italiei”7. În acelaşi timp, conducerea politico-militară a ţării înţelegea că neutralitatea este temporară, că această poziţie nu putea să asigure realizarea idealului nostru naţional, întrucât, aşa cum scria A.D.Xenopol, „A rămâne neutri până la sfârşit înseamnă a face o politică de iepuri. A lăsa să treacă acest moment, unicul pe care istoria ni-l pune la îndemână, pentru a ne rotunji statul cu răschiratul nostru neam-continuă marele istoric-este a ne arăta nevrednici de a ne număra printre popoare...”8. Solicitată de ambele coaliţii să iasă din neutralitate şi să intre în război, România s-a alăturat Antantei în temeiul Tratatului politic şi a Convenţiei militare, semnate la Bucureşti, la 4/17 august 1916, de guvernul român prin Ion I.C.Brătianu cu reprezentanţii Franţei, Angliei, Rusiei şi Italiei. Tratatul politic garanta integritatea teritorială a României pe toată întinderea frontierelor sale actuale; la rândul ei, România se angaja să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia militară. Totodată, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunoşteau României dreptul de a uni teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria, stabilindu-se şi traseul viitoarelor frontiere9. Prin Convenţia militară10 România se angaja să atace Austro-Ungaria cel mai târziu la 15/28 august 1916”, acţionând pe direcţia generală Budapesta. Armata rusă se obliga „să lucreze într-un mod cu totul energic
4 5

Ibidem Ibidem, p. 93. 6 Desăvârşirea unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, p. 154. 7 Ibidem 8 A.D.Xenopol, Românii şi Austro-Ungaria, Iaşi, 1914, p. 62. 9 Ioan Scurtu, op. cit., p. 95. 10 Generalul G.A.Dabija, Armata română în războiul mondial (1916-1918), vol. I, Editura I. G. Hertz, Bucureşti, (f.a.), p. 22-25.

329

pe frontul austriac” şi mai cu seamă în Bucovina, pentru a asigura mobilizarea şi concentrarea armatei române. Englezii şi francezii se angajau ca intrarea României în război să fie precedată cel puţin cu 8 zile de ofensiva forţelor lor pe frontul de la Salonic. În acelaşi timp, „Rusia se obliga ca în momentul mobilizării armatei române, să trimită în Dobrogea, două divizii de infanterie şi una de cavalerie pentru a coopera cu armata română în contra armatei bulgare”. Flota rusă din Marea Neagră trebuia să garanteze siguranţa portului Constanţa, să împiedice debarcarea inamicului pe litoralul românesc şi pătrunderea lui pe Dunăre. Convenţia militară reglementa corect relaţiile de comandament, problemă esenţială într-un război de coaliţie, care în fapt erau româno-ruse. De asemenea, prin Convenţia militară, aliaţii se obligau, „a procura României, în limitele posibilului, caii, cauciucurile, medicamentele, articolele de subzistenţă şi de echipament, pe care le va cere în cantităţile şi categoriile care se vor fixa de comun acord”. La 15/28 august 1916, în temeiul înţelegerii cu puterile Antantei, România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei. Explicând raţiunea acestui act de importanţă istorică, în şedinţa Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916, care a hotărât ieşirea din neutralitate, primul ministru Ion I.C.Brătianu sublinia: „Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate să rămână până la capăt neutră, fără să-şi compromită definitiv tot viitorul. Prin urmare se impune să ieşim din neutralitate. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine ştie dacă în decursul veacurilor vom mai găsi prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem să mergem decât alături de aliaţi şi în contra Puterilor Centrale”11. La 14/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei. Între altele, în declaraţie se menţiona că „România, mânată de dorinţa de a contribui la grăbirea sfârşitului conflictului şi sub imperiul necesităţii de a salvgarda interesele sale de rasă, se vede silită de a intra în linie alături de cei care îi pot asigura realizarea unităţii sale naţionale”12. Până în acel moment, Marele Stat Major elaborase, cum era firesc, planuri de campanie cu mai multe ipoteze. În cele din urmă, s-a adoptat „Ipoteza Z”, care îmbina în mod fericit obiectivul strategic cu cel politic, postulând că „Scopul general al războiului ce vom întreprinde este realizarea idealului nostru naţional, adică întregirea neamului. Cucerirea teritoriilor
11 12

România în Primul Război Mondial, p. 139. Ioan Scurtu, op. cit., p. 96.

330

locuite de români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară, trebuie să fie fructul războiului”13. Planul de campanie prevedea ducerea unui război pe două fronturi, astfel că în prima desfăşurare strategică, aproximativ 80% din totalul forţelor, respectiv Armata de Nord (Armata 4), comandată de generalul Constantin Prezan, Armata 2, sub comanda generalului Alexandru Averescu şi Armata 1, comandată de generalul Ioan Culcer, erau destinate să acţioneze ofensiv în Transilvania, Banat şi Ungaria, atacând pe direcţia generală Budapesta14; Armata 3, comandată de generalul Mihail Aslan, circa 20% din forţe, trebuia să treacă în apărare pe Dunăre şi în Dobrogea15. Operaţia ofensivă pe frontul de nord-nord-vest se desfăşura cu succes, însă la 7/20 septembrie 1916, sub imperiul derutei provocate de primele înfrângeri de pe frontul de sud, în sectoarele Turtucaia şi Silistra, Marele Cartier General român a schimbat planul de campanie, cu grave consecinţe politico-strategice. Generalul Alexandru Averescu a fost unul din susţinătorii activi ai modificării planului de campanie, ceea ce a constituit una din marile greşeli ale Comandamentului român, care a influenţat negativ desfăşurarea generală a operaţiilor militare ce au urmat. Menţinerea planului de campanie iniţial ar fi dus, din punct de vedere strategic, la ceea ce avea să afirme reputatul general german Erich Ludendorff: „Dacă România ar fi urmărit marşul ei înainte spre Transilvania, nu numai grupul arhiducelui Carol ar fi fost complet învăluit, dar drumul, pentru a merge către inima Ungariei şi contra comunicaţiilor noastre cu Peninsula Balcanică ar fi fost liber, iar noi am fi fost învinşi”16. În vederea trecerii la ofensivă pe faţada de sud, împotriva inamicului ce fusese oprit cu greu pe aliniamentul Cernavodă-Constanţa, Marele Cartier General român a constituit din Armata 3 şi Armata de Dobrogea, Grupul de armate sub comanda generalului Alexandru Averescu, având misiunea să treacă la ofensivă şi să nimicească gruparea de forţe inamice din Dobrogea. În urma analizei situaţiei operativ-strategice din zonă, generalul Alexandru Averescu a hotărât să combine acţiunea de front din Dobrogea cu un atac puternic în spatele inamicului. Pentru executarea acestei îndrăzneţe manevre, s-a hotărât să treacă Dunărea 5 divizii de infanterie şi 1 divizie de
13

Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947, Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 147. 14 Ibidem 15 Ibidem 16 Memoriile generalului Erich Ludendorff, Războiul Mondial şi Prăbuşirea Germaniei, vol.I, Editura Răspândirea Culturii, Bucureşti, 1919, p. 81.

331

cavalerie în sectorul Flămânda17. Acţiunea, intrată în literatura de specialitate sub denumirea de manevra de la Flămânda, s-a desfăşurat între 18 şi 22 septembrie 1916 şi, cu toate că adversarul a fost surprins, datorită mai multor factori, aceasta nu a putut fi finalizată18. La sfârşitul lunii septembrie 1916, „Inamicul şi-a concentrat efortul, într-o primă etapă, în Carpaţii de Curbură şi în culoarul Rucăr, Bran. Luptele din acest sector al Carpaţilor au căpătat un caracter deosebit de înverşunat, îndeosebi în trecătorile Predeal, Rucăr, Oituz, Turnu Roşu, Surduc (Lainici)”19. Ofensiva din Transilvania, luptele din Dobrogea, bătăliile succesive pentru apărarea Carpaţilor, luptele din zona Sibiului şi Braşovului, din Valea Prahovei sau de pe Jiu, bătălia pentru Bucureşti, cea mai importantă acţiune de pe frontul român din campania anului 1916, au pus în evidenţă laturile pozitive, ca şi minusurile şi greutăţile armatei române, precum şi consecinţele faptului că aliaţii nu şi-au îndeplinit angajamentele asumate. Ca urmare, după patru luni de lupte crâncene, cu succese în prima fază, în timpul ofensivei, şi cu grele bătălii de apărare în a doua fază, trupele române, precum şi corpul de armată rus, care operase în Dobrogea, s-au retras, între 10 şi 15 decembrie 1916, pe aliniamentul Carpaţilor răsăriteni, râul Putna, Siretul inferior, Dunărea maritimă, oprind aici definitiv ofensiva forţelor germano-austro-ungare şi turco-bulgare. Campania anului 1916 se încheia cu un bilanţ dureros pentru armata română, care a pierdut în total 500.000 de oameni: 100.000 morţi, 150.000 răniţi, 250.000 prizonieri20. În acelaşi timp, o însemnată parte a teritoriului României a fost ocupată de inamic. Situaţia de pe frontul român, ca parte a frontului de est, a fost examinată la Conferinţa interaliată de la Chantilly (Franţa), din noiembrie 1916. România nu a fost invitată la conferinţele ţărilor Antantei: de la Chantilly, din 15 noiembrie 1916, la cea de la Roma, din 5-7 ianuarie 1917, şi la cea de la Petrograd, din 1 februarie 1917, deşi făcea parte din această coaliţie. La ultima, I.I.C.Brătianu, deşi neinvitat, s-a deplasat la Petrograd cu scopul declarat de a lua legătura cu cercurile politice şi militare ale Rusiei, în speranţa că poate va fi invitat la conferinţă21. Exprimându-şi regretul
17 18

Flămânda: localitate situată la 25 km nord-est de Giurgiu. Colonel Ion Cupşa, Armata română în campaniile din anii 1916, 1917, Editura Militară, Bucureşti, 1967, p. 89. 19 România în anii Primului Război Mondial, vol.1, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 394. 20 Istoria Românilor, vol.VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 435. 21 Dr. Constantin Olteanu, Coaliţii politico-militare. Privire istorică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1986, p. 253.

332

pentru modul în care era tratată România, Brătianu îi scria lui Take Ionescu că găseşte procedeul „puţin conform cu toate declaraţiile relativ la ţările mici făcute de Antantă”22. În cele din urmă, Brătianu este admis la conferinţă, însă cu drept de vot consultativ, având, totuşi, posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere23. La Chantilly, a participat la lucrări, din partea armatei române, generalul Vasile Rudeanu, aflat în Franţa pentru achiziţionarea de armament şi tehnică militară, în baza contractelor încheiate cu această ţară aliată. În cadrul întrunirii de la Chantilly, Comandamentul Antantei a hotărât, pentru anul 1917, trecerea la ofensivă pe toate fronturile, inclusiv pe frontul din Moldova, acţiune cuprinsă în proiectul planului de campanie, de ansamblu, al Alianţei pentru acel an, urmând ca detaliile acestei ofensive să fie stabilite de cartierele generale român şi rus. Declanşarea ofensivei armatelor ruso-române de la Dunăre, urma să fie sincronizată cu aceea a Aliaţilor de la Salonic, trebuind să preceadă însă ofensiva pe care generalul-şef Nivelle o pregătea pe frontul din Franţa24. Pe frontul din Moldova, efortul militar român se combina, în continuare, cu cel rus. Comandamentul suprem rus a destinat pentru frontul din Moldova trei armate (4, 6, şi 9). În vederea participării la campania din anul 1917, armata română a fost redimensionată, refăcută şi restructurată, a fost dotată cu armament competitiv. În acelaşi timp, „Marele Cartier General a acordat o atenţie specială instruirii, elaborând noi regulamente şi instrucţiuni, înfiinţând şcoli speciale, centre de instrucţie pe arme, reorganizând şcolile de pregătire a ofiţerilor; din aprilie 1917, el a ordonat trecerea la aplicaţii pe teren la nivel divizie, atât ziua, cât şi noaptea, şi la executarea tragerilor de artilerie reale; au fost amenajate poziţiile de apărare”25. Această amplă acţiune a dus la creşterea capacităţii combative a armatei române, ce se va afirma în sângeroasele încleştări din vara anului 1917. Potrivit planului de campanie pentru 1917, trupele româno-ruse de pe frontul din Moldova trebuiau să imobilizeze, prin acţiuni ofensive, forţele Puterilor Centrale, care operau în sectorul Focşani-Nămoloasa. Pentru realizarea acestui obiectiv strategic s-a prevăzut executarea a două lovituri: o lovitură principală în sectorul Nămoloasa cu armatele 1 română şi 6 rusă, pentru ruperea apărării
22

I.I.C.Brătianu, Scrisori către Take Ionescu, din 12-25 ianuarie 1917, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond 71/1914, partea a 2-a, vol. 22, fila 324. 23 Dr. Constantin Olteanu, op. cit., p. 253. 24 General Vasile Rudeanu, Memorii din timp de pace şi război, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 361. 25 Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947, Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 25.

333

inamicului în Valea Siretului, după care ofensiva urma să se dezvolte spre vest şi nord-vest, în scopul încercuirii şi nimicirii forţelor principale ale Armatei 9 germane; o lovitură secundară în sectorul Mărăşti cu Armata 2 română şi trupele de la aripa dreaptă a Armatei 4 ruse, având drept obiectiv crearea de condiţii favorabile declanşării ofensivei forţelor româno-ruse de pe direcţia loviturii principale. Operaţia ofensivă a Armatei 2 române de la Mărăşti, s-a desfăşurat între 11-17 iulie 1917, într-o zonă deluroasă-muntoasă a ţinutului Vrancei. Trupele Armatei 2 române şi-au îndeplinit cu cinste greaua misiune ce li se încredinţase. Ele au desfăşurat cu succes singura operaţie ofensivă a armatei române în campania anului 1917, reuşind să producă o severă înfrângere forţelor principale ale Armatei 1 austro-ungare şi să pătrundă până în Valea Putnei, pe o adâncime de peste 20 km, să elibereze 30 de localităţi şi o suprafaţă de aproximativ 500 kmp din teritoriul cotropit. Ofensiva de la Mărăşti, care se desfăşura cu succes, a fost oprită în seara zilei de 17 iulie, din cauza situaţiei operativ-strategice periculoase ce se crease în Galiţia şi Bucovina ca urmare a ofensivei trupelor austro-ungare, a căror pătrundere spre sud ameninţa cu lovirea în spate a forţelor româno-ruse de pe frontul din Moldova. În bătălia de la Mărăşti, Armata 2 română a pierdut 1.469 de militari morţi şi 3.052 răniţi26. Victoria Armatei 2 române de la Mărăşti, scria Mihail Sadoveanu, “va trece în istoria noastră ca o operă serioasă şi solidă de artă militară”27. Puternica lovitură dată de Armata 2 la Mărăşti, l-a determinat pe comandantul Armatei 9 germane să renunţe la ofensiva proiectată între Siret şi Prut, hotărând executarea loviturii principale pe direcţia Focşani, Mărăşeşti, după care ofensiva urma să se dezvolte spre nord, pe la vest de Siret28. După ce inamicul a mutat lovitura principală dintre Siret şi Prut, cum se preconizase iniţial, în Valea Siretului, s-a ajuns la bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz. Operaţia de apărare de la Mărăşeşti a avut loc între 24 iulie-21 august 1917 şi s-a desfăşurat în fâşia apărată de Armata 1 română şi Armata 4 rusă. Trupele româno-ruse au reuşit să zădărnicească ofensiva inamicului, care, în loc de un rezultat decisiv, a realizat o pătrundere în apărarea tactică, pe o adâncime de 8 km, într-un sector larg de 30-35 km, care, în ansamblu, nu avea nici o importanţă. Pierderile armatei române s-au ridicat la 27.410 de oameni din care 610 ofiţeri (morţi, răniţi, dispăruţi), pentru Armata 4
26 27

Istoria Românilor, vol.VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 442. Mihail Sadoveanu, File însângerate. Poveşti şi impresii de pe front, Iaşi, 1917, p. 121. 28 Colonel Ion Cupşa, op. cit., p. 224.

334

rusă, 650 de ofiţeri şi 2.500 soldaţi, iar pentru Armata 9 germană 47.000 de oameni (60-65.000 după alte surse)29. Referitor la această bătălie, contele Ottokar Czernin, ministrul de externe al Austro-Ungariei scria că „Ultimul atac al trupelor germane la Mărăşeşti s-a terminat cu o înfrângere a germanilor, ridicând mult moralul armatei române”30. În raportul său către eşaloanele superioare, generalul von Eben, comandantul Armatei 9 germane, care atacase, scria: „Armatele ruso-române s-au bătut cu bărbăţie şi fiecare şanţ, fiecare casă, fiecare înălţime au fost apărate vitejeşte”31. Într-un ordin de zi al generalului Eremia Grigorescu, care-i succedase generalului Constantin Cristescu la comanda Armatei 1 române, se menţiona: „Prin rezistenţa ce aţi opus cu piepturile voastre la Mărăşeşti şi Muncelu aţi făcut să se întunece visurile de cucerire uşoară a părţii ce ne-a mai rămas din scumpa noastră ţară. Aţi făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a faptelor străbunilor noştri. Fiţi gata să arătaţi liftelor sălbatice că românul nu are de dat din pământul scump al ţării decât locul de mormânt...Din sângele vostru se va ridica, curat şi măreţ, o ţară românească a tuturor românilor”32. Operaţia de apărare din zona Oituz s-a desfăşurat între 26 iulie-9 august 1917. Această operaţie, dusă de Armata 2, în poarta Oituzului, a început cu două zile mai târziu decât bătălia de la Mărăşeşti şi s-a desfăşurat, în continuare, concomitent cu aceasta. Bătălia de la Oituz s-a încheiat cu victoria trupelor Armatei 2 române, care a zdrobit ofensiva trupelor austro-ungare, anihilând încercările acestora de a înainta spre est şi de a face joncţiunea cu Armata 9 germană, care şi ea a fost înfrântă la Mărăşeşti. „Eşecul Puterilor Centrale a dus, încă odată, la zădărnicirea planului lor de a scoate România din război, armata română salvând aproape jumătate de an întregul front de est. Parlamentul francez a citat luptele de pe Siret ca fiind dintre cele mai importante în întregul război mondial, în 1920 preşedintele Republicii franceze decorând oraşul-erou Mărăşeşti”33. Istoricele izbânzi din vara anului 1917 au stopat înaintarea forţelor militare ale Puterilor Centrale la est de Carpaţi, armatele germane şi austroungare înregistrând mari pierderi pe frontul român. Sub efectul lor, kaiserul Wilhelm II, comandantul suprem al trupelor coalizate, a ordonat, în septembrie 1917, trecerea la apărare pe toată lungimea frontului de la Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Totodată, strălucitele victorii din vara
29 30

General G. A. Dabija, op. cit., p. 639. Destăinuirile contelui Czernin, Bucureşti, 1919, p. 27. 31 General G. A. Dabija, op. cit., p. 636. 32 Revista „România în timpul războiului 1916-1918”, septembrie 1920, p. 171. 33 Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947, Editura Militară, 1994, p. 26.

335

anului 1917 de pe frontul din Moldova, au adus, o substanţială contribuţie la obţinerea victoriei finale, fiind omagiate de şefi de state şi guverne, de comandanţi militari din diferite ţări, de istorici, scriitori, români şi străini. Este de subliniat, în acelaşi timp, că aceste biruinţe au reprezentat importante momente de acumulare în complexul proces al reîntregirii ţării. Încheierea armistiţiului ruso-german şi retragerea trupelor ruse din Moldova a silit România să încheie, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, armistiţiul de la Focşani, cu Puterile Centrale. „Armistiţiul a provocat nemulţumirea guvernelor aliate, care nu au înţeles situaţia grea în care se afla România”34. Această atitudine era inexplicabilă dacă se are în vedere că „reprezentanţii Franţei, Angliei, Italiei şi Statelor Unite ale Americii în România precizau, într-o Notă colectivă, că România „şi-a îndeplinit cu loialitate angajamentele”35. În circumstanţele încheierii păcii separate de la Brest-Litovsk dintre Germania şi Rusia Sovietică, ale puternicilor presiuni exercitate de Puterile Centrale asupra României, căreia, rămasă singură şi izolată, i-au impus înrobitorul Tratat de Pace36. Socotind că Tratatul avea pentru România un caracter de provizorat, partea română a amânat ratificarea acestuia. „În aceste împrejurări dificile, Marele Stat Major al Armatei, condus din aprilie 1918 de generalul Constantin Cristescu, şi-a asumat responsabilitatea pregătirii pentru preluarea luptei de eliberare, reuşind să ţină sub arme circa 160.000 militari, faţă de plafonul fixat de 30.000”37. Concomitent, Comandamentul român a întocmit lucrările de mobilizare şi a efectuat studiul proiectelor de operaţii pe diferite ipoteze în care România ar reintra în acţiune alături de Aliaţi. „Anul 1918, care debuta în condiţii atât de grele pentru România, avea să intre în istorie ca anul cel mai glorios, în care s-a înfăptuit Unirea cea Mare”38. La sfârşitul lui octombrie 1918, „în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale pe toate fronturile, România a denunţat, la 28 octombrie/10 noiembrie, pacea de la Bucureşti, mobilizând pentru a doua oară şi reluând operaţiile împotriva armatelor germano-austro-ungare”39. Guvernul român a
34

Alesandru Duţu, Evoluţii diplomatice şi teritoriale în Europa în secolele XIX-XX, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, p.102. 35 Ibidem, p. 102. 36 Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi (f a), p. 600. 37 Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947, Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 26. 38 Ioan Scurtu, op. cit., p. 73. 39 Istoria Statului Major…p. 26.

336

adresat un ultimatum feldmareşalului german Agust von Mackensen, căruia îi cerea să evacueze teritoriul român în termen de 24 de ore, ultimatum care conţinea, de fapt şi declaraţia de război a României. Între timp, la 29 octombrie/11 noiembrie 1918 a fost semnat la Compiégne armistiţiul dintre Antanta şi Germania, ceea ce a marcat încetarea ostilităţilor în Primul Război Mondial. Pentru România însă, anul 1918 a însemnat nu numai sfârşitul Primului Război Mondial, ci şi încheierea procesului de realizare a statului naţional unitar român, prin unirea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei cu patria mamă. BASARABIA. Proclamaţia revoluţiei ruse a dreptului popoarelor la autodeterminare a stimulat şi lupta românilor din Basarabia de a se uni cu România. În aceste circumstanţe, la 3/16 aprilie 1917 a fost creat Partidul Naţional Moldovenesc, în programul căruia se stipula ca Basarabia „să-şi cârmuiască singură viaţa ei dinlăuntru ţinând seama de drepturile naţionale ale tuturor locuitorilor ei”40. La 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi-a deschis lucrările Sfatul Ţării, organ suprem de conducere, format pe principii reprezentative41. După încheierea armistiţiului de la Brest-Litovsk situaţia din Basarabia s-a agravat şi „prin faptul că cei aproximativ 1.000.000 de soldaţi ruşi aflaţi pe frontul din Moldova, divizaţi din punct de vedere politic, au trecut la dezarmarea şi degradarea ofiţerilor, la organizarea unor manifestaţii de stradă, la atacarea depozitelor cu alimente. În ziua de 20 decembrie 1917, regele, guvernul şi comandanţii de armate întruniţi la Iaşi au decis să fie luate măsuri pentru a depune armele”42. Totodată, prin această provincie românească, foşti prizonieri ruşi din lagărele germane şi austro-ungare se retrăgeau spre Ucraina şi Rusia; şi, în acelaşi timp, tot prin Basarabia se întorceau din Rusia în ţările lor foştii prizonieri germani şi austro-ungari43. „Şi unii şi alţii provocau numeroase dezordini, violenţe şi distrugeri, punând în pericol liniştea şi avutul populaţiei”44. Având în vedere situaţia creată, Sfatul Ţării „s-a adresat guvernului român de la Iaşi cerând ajutor militar imediat. Solicitările respective au constituit obiectul dezbaterii de către factorii politici şi militari de răspundere ai României inclusiv cu reprezentanţi militari aliaţi şi cu foruri de comandament ale armatei ruse”45.
40 41

România în anii Primului Război Mondial, vol. 2, p. 563. Ibidem, p. 564. 42 Ioan Scurtu, op. cit., p. 72. 43 România în anii Primului Război Mondial, vol. 2, p 564. 44 Ibidem, p. 565. 45 Ibidem

337

În vederea satisfacerii cererii adresate de Sfatul Ţării, aprobată de conducerea politico-militară a României, Marele Cartier General român a dispus trimiterea în Basarabia a patru divizii: două de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii şi apărarea avutului populaţiei. În acest sens, în Instrucţiunile din 17 ianuarie 1918, ale şefului Statului Major General român, generalul Constantin Prezan, se sublinia: „În urma unei propagande răuvoitoare, bande de răufăcători armaţi atacă trenurile cu provizii care trec prin Basarabia spre front, depozitele create pe liniile de comunicaţie ale armatelor ruso-române, cum şi depozitele care se află la producători... Pentru a pune capăt acestor neajunsuri, s-a dispus a se trimite trupe care să stabilească ordinea în zona etapelor din Basarabia şi să asigure bunul mers al trenurilor care vin cu provizii pentru front”46. În continuare, în Instrucţiuni se preciza modul de comportare a militarilor, menţionându-se că „trupele române vor avea faţă de populaţia basarabeană, fără distincţie de naţionalitate, o atitudine frăţească şi demnă”47. Trupele române destinate să acţioneze în Basarabia au adoptat următorul dispozitiv, de la dreapta la stânga: Divizia 13 infanterie, a acţionat în sudul Basarabiei, eliberând succesiv localităţi importante precum Cahul, Bolgrad, Vâlcov, Chilia şi Cetatea Albă. Ca urmare, într-o săptămână, unităţile acestei divizii au pacificat întreaga regiune; Divizia 2 cavalerie, a acţionat în stânga Diviziei 13 infanterie şi în dreapta Diviziei 11 infanterie, având misiunea să sprijine cele două divizii; Divizia 11 infanterie, a acţionat pe direcţiile-LeovaChişinău şi Ungheni-Chişinău în vederea stabilirii ordinii în capitala provinciei şi în centrul Basarabiei. La 27 ianuarie, unităţi ale acestei divizii au defilat în Chişinău cu muzica în frunte şi cu steagurile tricolor desfăşurate, iar la 7 februarie au eliberat Tighina. Divizia 1 cavalerie, dispusă la flancul stâng, a acţionat pe direcţia Bălţi, Soroca, cu misiunea de a restabili ordinea în nordul Basarabiei. Cele patru divizii române au îndeplinit o misiune deosebită, având drept scop stabilirea ordinii într-o provincie românească, ci nu lupta împotriva unui adversar care s-ar fi apărat pe anumite poziţii. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a hotărât unirea Republicii Democratice Moldoveneşti cu România. În declaraţia adoptată se sublinia: „«Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în
46 47

Istoria Statului Major …..p. 182. Ibidem, p. 183.

338

puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România»”48. Actul unirii Basarabiei cu România a fost promulgat prin decret al şefului statului român, semnat la 9/22 aprilie 1918; doi reprezentanţi ai Sfatului Ţării, Ion Inculeţ şi D. Ciugureanu, au devenit membri ai guvernului român ca miniştri fără portofoliu. „Actul de la 27 martie/9 aprilie 1918 a stimulat puternic lupta românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina pentru eliberare naţională şi unirea cu patria mamă”49. Basarabia a fost prima provincie a Ţării care a revenit în hotarele acesteia. BUCOVINA. „Râvnită în timpul războiului şi a tratativelor din 1918 de austrieci, de ruşi, de polonezi şi de ucraineni, în primăvara lui 1918 Bucovina se afla într-o situaţie incertă, pe care avea s-o înlăture dorinţa şi voinţa românilor bucovineni în toamna aceluiaşi an, 1918, după 144 de ani de stăpânire habsburgică”50. Profitând de evoluţia situaţiei politico-militare din zonă şi, îndeosebi, de apropiatul sfârşit al monarhiei dualiste austroungare, reprezentanţii tuturor partidelor politice din Bucovina s-au întrunit şi au convocat, pentru 14/27 octombrie 1918, o adunare la Cernăuţi. Această grandioasă adunare politică se proclamă Adunare Constituantă, ca organ reprezentativ al românilor bucovineni, care a hotărât „«Unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria»”51. Adunarea Constituantă a ales un Consiliu Naţional format din 50 de membri. În şedinţa sa din 12/25 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina a convocat Congresul general al Bucovinei pentru 15/28 noiembrie 1918. Congresul general al Bucovinei, „în unanimitatea miilor de participanţi, reprezentând sutele de mii de locuitori, a hotărât reunirea Bucovinei cu România”52. Având în vedere acţiunile în forţă ale ucrainenilor, care formulau pretenţii asupra unei însemnate părţi din teritoriul Bucovinei şi care, cu sprijinul unor formaţiuni înarmate, au instalat alt guvern la Cernăuţi, Consiliul Naţional a solicitat ajutor militar României. Cererea a fost satisfăcută, astfel că regele şi guvernul României au dispus trimiterea Diviziei 8 infanterie, sub comanda generalului Iacob Zadik, având un efectiv de 3.000 de combatanţi. Într-un document din 26 octombrie 1918, semnat de generalul Constantin Cristescu,
48 49

România în anii Primului Război Mondial, vol.2, p. 567. Ibidem, p. 568. 50 Istoria Românilor, vol.VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 368. 51 România în anii Primului Război Mondial, vol.2, p. 619. 52 Ibidem, p. 622.

339

şeful Marelui Stat Major, se menţiona că „Pentru satisfacerea cererii de intervenire armată în Bucovina, Marele Stat Major al armatei a hotărât, ca prime dispoziţiuni, constituirea de unităţi compuse din oameni prezenţi sub arme...”53. La 8 noiembrie unităţi ale Diviziei 8 infanterie intră în Bucovina. În proclamaţia adresată de generalul Iacob Zadik cu acest prilej se sublinia: „Răspunzând la chemarea Consiliului bucovinean, armata română, din înaltul ordin al M.S. Regelui Ferdinand I al României, a păşit pe pământul marelui voievod Ştefan pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorilor de orice neam şi credinţă”54. La 11 noiembrie 1918, unităţile române au intrat în Cernăuţi, fiind primite „cu însufleţire de populaţie, în piaţa din faţa primăriei, care, de atunci, s-a numit Piaţa Unirii”55. Sub preşedinţia lui Iancu Flondor s-a format un guvern al Bucovinei, în timp ce trupele române au continuat acţiunea de ocupare paşnică a întregului teritoriu al Bucovinei56. Când Bucovina se unea cu patria mamă, românii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş îşi îndreptau privirile spre Alba Iulia. Intervenţia armatei române în Basarabia şi Bucovina, la cererea forurilor din aceste provincii, legal constituite, era cu atât mai necesară dacă se are în vedere că acestea erau lipsite complet de apărare, ameninţate cu ocuparea de ucraineni, precum şi de forţele alb-gardiste ruse, ca cele comandate de generalul Semeon Vasilievici Petliura şi cele de sub comanda generalului Anton Ivanovici Denikin. În câteva rânduri, generalul Denikin s-a adresat guvernului român cu cererea de a retrage trupele din Basarabia, pe care o considera teritoriu rusesc. Presiunea acestor formaţiuni militare anarhiste asupra teritoriului românesc a durat până în februarie 1920, când au fost lichidate de Armata Roşie. TRANSILVANIA. În condiţiile în care „Procesul de dezagregare a monarhiei habsburgice înainta cu paşi repezi, lupta de eliberare a popoarelor intrând în faza finală”57. Românii din diferite ţări din Europa şi din America s-au organizat şi au acţionat cu energie, cerând unirea Transilvaniei şi a Bucovinei cu România. În această activitate, un rol important l-a avut Partidul Naţional Român, al cărui Comitet Executiv s-a întrunit la Oradea la 29 septembrie/12 octombrie 1918, care a adoptat „declaraţia privind
53 54

Istoria Statului Major... p. 183. Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, 1991, p. 383-384. 55 Istoria Românilor, vol.VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 504. 56 „Rezerva Oştirii Române”, Revista de informare, opinie şi cultură, editată de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza”, FREDPRINT, Bucureşti, Anul X nr.2 (19), decembrie 2008, p. 9. 57 Ioan Scurtu, op. cit., p. 74.

340

hotărârea naţiunii române de a se aşeza «printre naţiunile libere», în temeiul dreptului popoarelor la autodeterminare. În document se nega dreptul parlamentului şi guvernului maghiar de a se socoti reprezentante ale naţiunii române şi de a-i reprezenta interesele la Conferinţa de pace...”58. Este de subliniat că „Declaraţia din 12 octombrie echivala cu hotărârea de despărţire a Transilvaniei de Ungaria”59. La 5/18 octombrie 1918 şi-a deschis lucrările parlamentul ungar la Budapesta, în timpul cărora, reprezentantul Partidului Naţional Român din Transilvania, deputatul Alexandru Vaida, citeşte declaraţia Comitetului Executiv al partidului, prin care românii transilvăneni îşi afirmă dreptul inalienabil la o viaţă naţională integrală. „Declaraţia avea o valoare programatică şi practică fundamentală pentru naţiunea română. Pe baza acesteia şi în numele principiilor cuprinse în ea s-au desfăşurat toate acţiunile şi s-au luat toate deciziile care au dus la unirea Transilvaniei cu România”60. La 30 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central, considerat ca unicul for care reprezintă voinţa poporului român61. În zilele de 3-4 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central şi-a mutat sediul la Arad, pentru a se apropia de baza sa de masă, respectiv de populaţia română din Ardeal, Banat şi Crişana62. Peste câteva zile după ce s-a mutat la Arad, consiliul a adresat un manifest naţiunii române. Printre altele, în manifest se menţiona că „A învins ideea că fiecare naţiune să dispună liberă asupra sorţii sale, să fie egal îndreptăţită şi fiecare om să aibă tot aceleaşi drepturi63 şi se preciza că una din atribuţiile Consiliului Naţional Român Central o constituia organizarea gărzilor naţionale, formaţii paramilitare alcătuite din cetăţeni şi soldaţii veniţi de pe front. Preocuparea pentru latura militară a acţiunii ce urma rezultă şi din faptul că între alte măsuri pe această linie, „Consiliul Naţional Român şi-a înfiinţat Consiliul Militar, care avea în subordine consiliile militare şi gărzile militare, numite legiuni. Gărzile militare erau formate din ofiţeri şi soldaţi întorşi de pe front, la care s-au adăugat alţi tineri capabili de a purta arme, din diferite pături sociale”64 „În felul acesta erau formulate premisele politice şi militare ale acţiunii româneşti”65.
58 59

Ibidem, p. 75. Ibidem 60 Ibidem, p. 76. 61 Desăvârşirea unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, p. 370. 62 Ibidem, p. 371. 63 Marea Unire de la 1 decembrie 1918, p. 28. 64 Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 511. 65 Desăvârşirea unificării …, p. 371.

341

La 7/20 noiembrie, Consiliul Naţional Român Central a lansat convocarea Adunării Naţionale la Alba Iulia pentru 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Pentru Adunarea Naţională de la Alba Iulia, au sosit 1.228 de delegaţi/deputaţi, din toate ţinuturile transilvane, bănăţene, maramureşene, ungare; de asemenea, au fost prezenţi peste 100.000 de români66. Vasile Goldiş, a supus aprobării Rezoluţia de unire care, la punctul I prevedea: „«Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie-1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalinenabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre»”67. Prin decretul-lege nr 3.631 din 11 decembrie, se statua că „«Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României»”68. Una de caracteristicile importante ale realizării Marii Uniri constă în aceea că ea s-a înfăptuit în mod democratic, prin adunări plebiscitare. „Marea Unire a însemnat un eveniment de importanţă capitală pentru destinele naţiunii, a marcat sfârşitul unei etape şi intrarea societăţii româneşti într-o nouă etapă a evoluţiei sale istorice”69. Acţiuni cu caracter militar în sprijinul Marii Uniri. În condiţiile destrămării coaliţiei Puterilor Centrale, în toamna anului 1918, când situaţia politico-militară de ansamblu a devenit favorabilă Antantei, România a acţionat pentru reluarea efortului militar alături de puterile aliate. În acest sens, a efectuat cea de a doua mobilizare, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, fiind chemaţi sub drapel, cu multe dificultăţi, 90.000 de rezervişti; totodată, guvernul român a adresat un ultimatum mareşalului german August von Mackensen ca, în 24 de ore, să părăsească teritoriul României, împreună cu cele 15 divizii ale sale. În acelaşi timp, Marele Cartier General român, în baza unui plan elaborat din timp, a ordonat marilor unităţi destinate să treacă la acţiune simultan, în Transilvania, Muntenia şi Dobrogea. Un eveniment care a pus în pericol hotărârile Adunării Naţionale de la Alba Iulia l-a constituit Convenţia de armistiţiu de la Belgrad din 31 octombrie/13 noiembrie 1918, încheiată de generalul francez Franchet d Esperey, în numele trupelor aliate, cu guvernul ungar, prin care, încălcând
66 67

Istoria Românilor, vol. VII, tom II, p. 519. Ibidem, p. 520. 68 Ibidem, p. 525. 69 Ibidem, p. 530.

342

prevederile Tratatului politic şi ale Convenţiei militare din 1916, a stabilit arbitrar, ca râul Mureş să constitue linia de demarcaţie între trupele aliate şi armata ungară. Ca urmare, o însemnată parte din teritoriul Transilvaniei rămânea sub administraţia şi armata ungară. Ungaria continua să considere că Transilvania îi aparţine. Prin hotărârea de la Belgrad, înaintarea armatei române în Transilvania era blocată şi, în plus, a creat o situaţie care va genera numeroase conflicte locale. Este de reţinut că România, deşi făcea parte din Antantă, nu a fost invitată la Conferinţa de la Belgrad, unde s-au luat decizii împotriva intereselor ei. Ungaria se va folosi de hotărârea de la Belgrad, pretinzând, în perioada ce a urmat, respectarea liniei de demarcaţie fixată cu acel prilej. După efectuarea mobilizării, la 29 octombrie/11 noiembrie, Divizia 7 infanterie şi Divizia 1 vânători au trecut Carpaţii Orientali. Într-un document semnat de generalul Constantin Prezan, şeful Statului Major General al Armatei, se menţiona că în urma chemării Consiliului Naţional Român Central, „armata noastră a trecut Carpaţii. Păşind cu dragoste frăţească pe pământul Transilvaniei, oştirea română vine în numele unor sfinte drepturi naţionale şi omeneşti pentru a garanta libertatea deplină a tuturora”70. În acelaşi timp, în Instrucţiunile semnate de generalul Constantin Prezan, prin care se definea misiunea trupelor şi comportamentul acestora în raporturile cu autorităţile locale şi cu populaţia, se sublinia: „Trupele române care au misiunea istorică să ocupe pământul românesc de peste Carpaţi până la Tisa şi Dunăre nu trebuie să uite nici o clipă că sunt solii libertăţii şi ordinii şi ai civilizaţiei statului român, că ele seamănă cele dintâi, pe unde trec, sămânţa simpatiei şi recunoştinţei pentru regatul României Mari de mâine”71. În ceea ce priveşte comportamentul militarilor, în document se menţiona că „Trupele, prin atitudinea şi purtarea lor faţă de populaţia românească şi cea străină, trebuie să dovedească că oştirea românească are ofiţeri şi soldaţi luminaţi de o cultură superioară şi pătrunşi de un larg spirit de dreptate şi umanitate”72. Până la sfârşitul lunii noiembrie, trupele celor două divizii au ajuns în depresiunile: Giurgeului, Ciucului şi Braşovului. La cererea Consiliului Naţional Român Central, înaintarea a fost oprită, pentru a nu se specula că Unirea Transilvaniei cu România se făcea sub presiunea armatei. După numeroase demersuri şi tratative cu generalul Franchet d Esperey, la 11/14 decembrie 1918, trupele române au primit permisiunea să depăşească
70 71

Istoria Statului Major …, p. 185. Ibidem, p. 187. 72 Ibidem

343

linia de demarcaţie73. Acţionând în ritm susţinut, până la 17 decembrie 1918/9 ianuarie1919 trupele române au ajuns pe aliniamentul general: Sighet, Baia Mare, Zalău, Sebeş, Muntele Găina, Zam, Runcu, Bucova. Dar, Crişana şi Banatul continuau să fie în afara graniţelor României. Între timp, conducerea armatei române a dirijat noi forţe în zonă, având în vedere că urma desfăşurarea unor acţiuni de amploare. La 11/24 decembrie 1918 s-a creat Comandamentul trupelor din Transilvania, în frunte cu generalul de brigadă Traian Moşoiu, originar din Bran, cu punctul de comandă la Sibiu; la 12 aprilie 1919 va preda comanda generalului de divizie Gheorghe Mărdărescu, având ca şef de stat major pe generalul de brigadă Panaitescu. Un alt salt al trupelor române s-a produs la 12/25 februarie 1919, când Consiliul Militar Interaliat, cu sediul la Versailles, a aprobat armatei române să înainteze până pe aliniamentul: Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad, fără a avea voie să intre în aceste localităţi, care erau destinate trupelor franceze. Pentru a evita ciocnirile româno-maghiare, la 13/26 februarie 1919, Consiliul Suprem Aliat a hotărât să se constitue o „zonă neutră” între România şi Ungaria, care urma să fie ocupată de trupe franceze, engleze, italiene, eventual americane. Guvernul ungar, condus de contele Karolyi Mihali s-a opus formării acestei zone, invocând prevederile Conferinţei de la Belgrad. La 8/21 martie 1919, contele Karolyi Mihali a demisionat. A fost proclamată Republica Ungară a Sfaturilor, având ca preşedinte pe Garbai Sandor, iar Kun Bella a devenit şeful noului guvern şi comisar pentru Afacerile Externe. Şeful guvernului ungar conta pe sprijinul Armatei Roşii, cu care trupele ungare urmau să facă joncţiunea. După instalarea noii conduceri ungare, Consiliul Suprem Aliat a trimis la Budapesta o misiune în
73

Acest moment este descris de generalul Constantin Prezan în memoriul său: „Fapte petrecute în marele nostru război pentru care nu există acte”, scriind: „Ceva mai târziu, mareşalul Franchet d´Esperey, dorind să viziteze România, a venit la Bucureşti, unde a fost găzduit la Palat. Cu ocazia acestei vizite, marchizul de Saint Aulaire, ministru plenipotenţial al Franţei a dat, în onoarea mareşalului, un dejun la Capşa, la care au mai luat parte generalul Berthelot şi cu mine, precum şi câţiva ofiţeri. Fiind aşezat la masă lângă mareşal, i-am vorbit mult despre situaţia românilor din Ardeal şi de nedreptatea mare ce s-a făcut, ca armatele noastre să fie oprite pe Mureş, lăsându-se astfel majoritatea românilor din acea provincie sub stăpânirea şi persecuţia ungurilor. Recunoscând dreptatea noastră, şi-a exprimat regretele sale sincere că s-a hotărât astfel de către Aliaţi, dar, ca militar, nu putea să procedeze astfel decât să execute ordinul primit”. Mareşalul d´Esperey şi generalul Berthelot au fost de acord ca trupele române să depăşească linia Mureşului. Mai departe, generalul Constantin Prezan scrie: „spun locotenent-colonelului Antonescu, ce luase parte la dejun, să dea ordin de îndată trupelor să înainteze. Ordinul s-a dat fără întârziere, arătându-se că depăşirea liniei Mureşului se face cu aprobarea Aliaţilor” – vezi Istoria Statului Major …, p. 188-189.

344

frunte cu generalul sud-african Jan C. Smuts pentru a negocia retragerea trupelor ungare la vest de râul Tisa şi demobilizarea armatei ungare, însă guvernanţii unguri au dovedit rigiditate şi o nejustificată intransigenţă, refuzând propunerile Antantei. Ca urmare a situaţiei create, Consiliul Militar Interaliat a permis trupelor române să înainteze până pe linia vestică a „zonei neutre”. În situaţia dată, trupele române au primit aprobare să reia înaintarea. Astfel, la 16 aprilie 1919, unităţile române au început ofensiva, iar la 1 mai au ajuns pe râul Tisa, unde au trecut în apărare, adoptând următorul dispozitiv: o mică parte din forţe au fost destinate să execute o operaţie de acoperire pe cursul de apă, iar forţele principale au fost dispuse în adâncime. Ignorând realitatea şi avertismentele Consiliului Suprem Aliat, trupele ungare au declanşat ofensiva împotriva unităţilor române la 20 iulie 1919. În fapt, trupele ungare au forţat Tisa, reuşind să respingă unităţile române aflate în apărare pe râu şi să creeze un cap de pod cu o dezvoltare de front de 60 de km şi 30 km adâncime74. În legătură cu situaţia creată, generalul Gheorghe Mărdărescu raporta regelui Ferdinand, la 26 iulie 1919: „Vrăjmaşul, fiind bine utilat, a reuşit să împingă perdeaua noastră de acoperire pe toată întinderea frontului, să execute o trecere în masă în regiunea Szolnok şi să înainteze în direcţia Szolnok, Debreţin, Oradea Mare pe o adâncime de 50 km”75. Pentru lichidarea capului de pod ungar, Comandamentul trupelor române a conceput executarea unei manevre dublu învăluitoare, vizând, cum era firesc, flancurile dispozitivului inamic, acţiune care a început la 24 iulie 1919, iar la 27 iulie, apărarea trupelor române a fost restabilită pe râul Tisa, inamicul retrăgându-se precipitat, însă evitând încercuirea. A urmat operaţia ofensivă a armatei române la vest de Tisa, pe direcţia generală: Szolnok-Budapesta, executată cu încuviinţarea Consiliului Superior Aliat. La 28 iulie 1919, trupele române au trecut la vest de Tisa, în baza ordinului Marelui Cartier General român, semnat de generalul Constantin Prezan, în care se sublinia necesitatea reluării urmăririi inamicului, data începerii operaţiei, modul de acţiune. În respectivul ordin se menţiona: „Pentru a nu da inamicului timp să-şi repună trupele în mână şi să le regrupeze este absolut necesar să se reia urmărirea”76. Înaintând conform
74

Maior Băldescu Radu, Operaţiunile armate române în Ardeal şi Ungaria, 1 noiembrie 1918-15 august 1919, Sibiu, 1928, p. 60. 75 România în anii Primului Război Mondial, vol.2, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 677. 76 Istoria Statului Major …, p. 199.

345

planului, în seara zilei de 3 august 1919, un detaşament de roşiori români, compus din 400 de combatanţi a intrat în Budapesta. Comandantul detaşamentului, colonelul Gheorghe Rusescu, a cerut autorităţilor ungare să dispună încetarea focului. A doua zi, 4 august 1919, trupele române au intrat în capitala Ungariei, după care, o parte din ele au trecut la vest de Dunăre şi, între 3 şi 16 august 1919, au ocupat întreaga regiune dintre lacul BalatonGyör şi Dunăre. Trupele ungare au depus armele în faţa unităţilor române. Această ultimă operaţie a armatei române a durat 7 zile77. În timpul luptelor de pe teritoriul Ungariei. Succesul înregistrat în războiul româno-ungar a asigurat consolidarea unităţii naţionale înfăptuită la 1 decembrie 1918. Retragerea trupelor române din Ungaria a început în noiembrie 1919, proces care se va încheia în martie 1920. După ce unităţile române au părăsit Budapesta, la 16 noiembrie 1919, forţele aliate au permis intrarea în capitala Ungariei a trupelor comandate de amiralul Miklos Horthy. Armata română s-a retras înapoia frontierei dintre România şi Ungaria, stabilită de Conferinţa de pace. În concluzie, ţinem să subliniem că acţiunea armatei române în Transilvania, prezentată în mod succint de noi, a fost impusă de atitudinea Ungariei care a refuzat să-şi retragă trupele din teritoriile româneşti, chiar şi după ce acestea se uniseră cu patria mamă. Acţiunea trupelor române în Transilvania, ca şi în Basarabia şi Bucovina, a avut un rol eliberator şi de consolidare a Unirii acestor provincii cu România. În acest sens, sunt edificatoare ordinile Marelui Cartier General Român, semnate de generalul Constantin Prezan, la care ne-am referit, privind scopul acţiunii şi relaţiile trupelor cu populaţia din aceste provincii. Din punct de vedere militar este de subliniat: comanda la nivel strategic a fost exercitată de Marele Cartier General român, neîmpărţită cu nimeni; comanda nemijlocită, în plan tacticoperativ a fost exercitată, în Transilvania, de Comandamentul trupelor din această provincie, iar în Basarabia şi Bucovina de către comandanţii marilor unităţi, care au acţionat aici. În cadrul trupelor române care au operat în Transilvania au luptat şi două divizii de voluntari transilvăneni, diviziile 16 şi 18, constituite iniţial din foşti prizonieri în Rusia, cărora, în dinamica acţiunilor, li s-au alăturat şi alţii. În ce priveşte BANATUL este de menţionat că în vara anului 1919 au fost retrase trupele franceze şi cele sârbeşti din această provincie românească, care la 1 decembrie 1918 se unise cu România. Ca urmare, la „3 august 1919, după ce s-a încheiat întreaga operaţie de înlocuire a trupelor
77

România în anii Primului Război Mondial, vol.2, p. 680.

346

şi administraţiei străine din Banat, armata română a intrat în Timişoara unde a fost primită cu entuziasm”78. Concomitent cu apărarea Marii Uniri prin forţa armelor, guvernul României a desfăşurat o susţinută activitate diplomatică pentru confirmarea internaţională a acesteia prin tratatele care se pregăteau în cadrul Conferinţei de pace, ale cărei lucrări au început la Paris, la 5/18 ianuarie 1919. Între cele 32 de state care şi-au trimis delegaţii la Conferinţa păcii s-a aflat şi România, plasată cu „interese limitate/speciale”, în pofida Tratatului politic din 1916 şi a faptului că la sfârşitul războiului a făcut parte din grupul celor 27 de state învingătoare. Cum se ştie, în final, problema Transilvaniei, respectiv a graniţei dintre Ungaria şi România a fost soluţionată prin Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920. Înfăptuirea unităţii statului naţional român în urma actelor plebiscitare din Basarabia, Bucovina şi Transilvania din 1918 a marcat un moment epocal din istoria ţării, încheind lupta multiseculară a poporului român pentru reunirea sa într-un singur stat, a propulsat România pe drumul luminos al propăşirii sale politice şi economico-sociale.

78

Ibidem, p. 651.

347

OBIECTIVE ALE POLITICII EXTERNE ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Angela Mihaela BĂLAN

Abstract: The external politics of Romania in the inter-wars period
The period between the two active participations of Romania at the convulsions (wars), that shaken the entire world in the first half of the past century, is the most proper for demonstrating the way that our country had adapted to the different international transformations. The criteria for the new world order after 1918 were the democracy, the collective security and selfdetermination, new principles, because none of them hadn’t been in any of the previous European agreement. The alliances system created by the Romanian democracy in the post war years, the other multilateral treats where Romania was part, there were a clear expression of the need for protecting the order established at Versailles, for stopping the antirevisionist tendency. The antirevisionism was, after all, a vision state, that was maintained all the inter-wars period, if we characterize the external Romanian politics. What we try to summarize in this work is, on one way, the trying for realizing an own external policy doctrine, through the fact that the Romanian diplomacy proved maturity and desire for expressing in a coherent way in the new European system, and, on the other way, we try to show the primordial objectives of the external Romanian politics in comparison with the new historical realities. The general objectives of the external politics of our country were orientated to the establishment and development of some cooperation relations with all the states, to the maintenance and consolidation of our national independence, to the defending of the territorial unity and integrity of our country, the realization of an alliances system that will assure the peace maintenance and the control of the revisionist tendencies, as well as the assurance of the security for all the states. In fact, all these main objectives of the inter-wars Romanian diplomacy revolves round the following fundamental objective: the consolidation of the Romanian unitary national state. Keywords: Versailles system, francophile current, democracy.

collective security,

revisionism,

Profesor dr., Director coordonator al Liceului Bilingv „Decebal”, Bucureşti

348

Primul război mondial şi tratatele de pace de la Paris (1919-1920) au stabilit noi raporturi de forţe pe arena internaţională şi au confirmat schimbări majore din punct de vedere politic şi teritorial pentru Europa şi întreaga lume. “Noua ordine” sau “noua forţă a diplomaţiei” arăta mult mai bine – putem spune – decât vechiul echilibru de putere pentru că principiul naţionalităţilor era mult mai bine reprezentat. Din punct de vedere geopolitic, continentul european şi lumea se arătau la faţă mult schimbate, dacă nu chiar noi, decât perioada antebelică. Artizanul acestei schimbări generale a fost preşedintele american W. Wilson, care, prin proiectele sale de organizare postbelică, proclama o distanţare radicală de perceptele şi experienţele Lumii Vechi. Putem spune că W.Wilson dispreţuia atât de mult vechiul concept de echilibru de forţe şi considera imorală practica aşa-numitului Realpolitik, încât a făcut tot posibilul să-l repudieze. Criteriile pentru noua ordine mondială erau democraţia, securitatea colectivă şi autodeterminarea, principii noi, pentru că nici unul nu stătuse la baza vreunui acord european anterior. De aici şi concepţia conform căreia naţiunile democratice erau, prin definiţie, paşnice1. Diplomatul american Henry Kissinger definea starea de spirit ce trebuia să caracterizeze noua ordine în felul următor: “În vestul Europei, marile democraţii, învingătoare în război, Franţa şi Marea Britanie, reprezentau cel mai puternic centru de putere pentru noul sistem … Popoarele cărora li se garanta autodeterminarea nu vor mai avea motive de a intra în război sau să asuprească alte popoare. Odată ce toate popoarele lumii vor fi gustat din binefacerile păcii şi democraţiei, cu siguranţă că se vor ridica la unison pentru a-şi apăra câştigurile”.2 Cum Statele Unite ale Americii s-au retras din “afacerile europene” şi din sistemul creat la Versailles, cele două ţări vest-europene, Franţa şi Marea Britanie, au rămas practic garantele acestui sistem. Dar de la început s-a observat faptul că ele nu aveau forţa politică, economică şi militară de a impune respectarea întocmai a prevederilor tratatelor de pace şi de a realiza securitatea. Într-o alocuţiune rostită la Londra, la Guildhall, pe 28 decembrie 1918, după semnarea armistiţiului, Wilson a condamnat explicit echilibrul de forţe, pe care l-a considerat fragil şi bazat pe o “vigilenţă geloasă şi interese antagonice.... Ei‚ soldaţii aliaţi, au luptat că să lichideze o ordine veche şi să instaureze o ordine nouă, iar centrul şi trăsătura definitorie ale
1 2

Henry Kissinger, Diplomaţia, Ed. Bic All, Bucureşti, 2002, p. 191. Ibidem, p. 191.

349

acelei ordini vechi a fost acel lucru instabil căruia obişnuiam să-i spunem «echilibru de forţe» – un lucru al cărui echilibru era determinat de cine scotea primul sabia din teacă, un raport stabilit de balanţa nesigură a intereselor concurente … Oamenii care au luptat în acest război au fost oameni din ţări libere, hotărâţi să pună capăt acestui lucru odată pentru totdeauna”.3 Analizând principiile care au stat la baza “noii ordini”, putem spune că Wilson a identificat corect câteva dintre principalele frământări ale secolului XX – îndeosebi cea a modului cum trebuia plasată puterea în slujba păcii. Unul din remediile identificate de preşedintele american în siguranţa colectivă presupunea că naţiunile lumii să se unească împotriva agresiunii, a nedreptăţii, a exceselor de egoism. Într-o apariţie în faţa Senatului american, la începutul anului 1917, Wilson a declarat că stabilirea unor drepturi egale între state va fi permis menţinerea păcii prin intermediul securităţii colective, indiferent de forţa pe care o deţinea fiecare naţiune: “dreptul trebuie să se întemeieze pe forţa comună, nu individuală, a naţiunilor de a căror concordie va depinde pacea”. 4 Wilson propune o lume în care rezistenţa în faţa agresiunii să se întemeieze pe argumente mai degrabă morale decât politice. Naţiunile erau chemate să se întrebe dacă un anumit act era nedrept şi nu dacă reprezenta neapărat o ameninţare. Marile pierderi suferite în timpul războiului, contradicţiile dintre Londra şi Paris, îngrădirea celor două mari putere până acum, Germania şi Rusia, lipsa “umbrelei americane”, au reprezentat principalii factori ce au erodat sistemul versaillez. Contestarea sistemului de către revizionişti. Sistemul conceput la Paris avea din start contestatorii lui. Germania, în primul rând, fiind principala “beneficiară“ a înfrângerii, era obligată să semneze şi să suporte prevederile dure ale Tratatului de la Versailles, ceea ce va genera un puternic curent de contestare a sistemului versaillez. Mulţi conducători germani aveau să susţină mai târziu că ţara lor fusese păcălită să accepte armistiţiul şi să semneze tratatul de proiect idealist “Cele 14 puncte” al lui Wilson.5.Când s-a solicitat armistiţiul, Germania era secătuită însă, sistemul ei de apărare se năruia, iar aliaţii erau pe punctul de a ocupa teritoriul său. La drept vorbind, putem spune că principiile lui Wilson au scutit Germania de o pedeapsă mult mai aspră6, lucru evidenţiat de diplomatul american H.Kissinger în lucrarea sa, “Diplomacy”.
3 4

Arthur S.Link, Wilson the Diplomatist, Baltimore, John Hopkins Press, 1957, p. 100. H.Kissinger, op. cit., p. 197. 5 Ibidem, p. 209. 6 Vezi pe larg, Noua faţă a diplomaţiei; Wilson şi Tratatul de la Versailles, în H.Kissinger, op. cit, p. 188-212.

350

Alături de Germania, Rusia era cea de-a doua putere care contestă, din start, sistemul de la Versailles. Pentru a înţelege motivaţia şi atitudinea Rusiei faţă de acest sistem, trebuie să corelăm diplomaţia să cu evenimentele interne. Imperiul rus s-a desfămat chiar din timpul primului război mondial, iar puterea este preluată de comuniştii (bolşevicii) conduşi de V.I.Lenin. Regimul sovietic a reuşit să supravieţuiască unui sângeros război civil şi chiar intervenţiei unor puteri occidentale. De aici şi ostilitatea faţă de puterile occidentale, iar în contextul frământărilor sociale din primii ani postbelici, liderii sovietici lansează conceptul de “revoluţie mondială“, folosind în acest scop toate mijloacele. Pionierii bolşevismului dezvoltaseră ideea luptei de clasă şi pe cea a imperialismului drept cauze ale războiului. Cu toate acestea, ei nu au abordat niciodată problema elaborării politicii externe între state suverane, fiind convinşi că “revoluţia mondială“ va urma la puţin timp după victoria lor în Rusia. Lev Troţki, primul ministru sovietic al afacerilor externe, a considerat că datoria să seamănă cu cea a unui funcţionar7 care dorea să discrediteze capitalismul şi pe capitalişti (deci, întreg sistemul conceput de aceştia la Versailles), avea să facă publice toate tratatele secrete prin care aceşti capitalişti îşi propuneau să împartă între ei prada de război. Troţki şi-a definit în acest fel singur rolul că fiind acela de a “redacta câteva proclamaţii revoluţionare pentru ochii popoarelor din lumea întreagă şi apoi de a închide prăvălia”8. Nici unul dintre primii lideri comunişti nu a crezut că era posibilă coexistenţa unui stat comunist şi a ţărilor capitaliste, timp de câteva decenii. Dat fiind că după câteva luni sau câţiva ani era de aşteptat că statul să dispară cu totul, principala sarcină a politicii externe sovietice în faza de început a fost încurajarea şi promovarea “revoluţiei mondiale” şi nu de administrare a relaţiilor dintre state.9 Într-un asemenea climat, excluderea Rusiei (URSS-ului) de la masa tratativelor de pace de la Versailles era de înţeles. Aliaţii nu puteau şi nu aveau de ce să includă în deliberări o ţară care încheiase deja o pace separată cu Germania şi ai cărei agenţi încercau să le răstoarne guvernele. Pe de altă parte, nici Lenin şi partizanii săi nu voiau să participe la instaurarea unei ordini internaţionale pe care, de fapt, încercau să o distrugă. În toată perioada interbelică, Moscova a dus o politică de subminare a sistemului politic creat la Versailles care poate fi sintetizată în două
7 8

Ibidem, p. 224. Edward Hallett Carr, The Bolshevik Revolution, 1917-1923, vol.3, New York/London, W.W.Norton, ed.broşată, 1985, p. 16. 9 H.Kissinger, op. cit., p. 224.

351

formule10: un brâu de securitate la frontiere, format din state fidele şi utilizarea “contradicţiilor” lumii capitaliste. Acestea erau răspunsurile Uniunii Sovietice la formulele întâlnite în mediile occidentale, adică “cordonul sanitar” şi “încercuirea capitalistă“11 Germania şi Rusia (URSS) se găseau aşadar pe poziţiile cele mai înverşunate faţă de sistemul de la Versailles, ceea ce va constitui o bază a apropierii lor, chiar a “colaborării” într-un spirit vădit antirevizionist. Colaborarea acestor două mari puteri se va concretiza în 1922 prin semnarea Tratatului de la Rapallo, reînnoit în 1926 şi în 1931. Cooperarea a fost profitabilă ambelor state, deoarece Germania a putut să eludeze mai uşor clauzele economice şi militare ale Tratatului de la Versailles în timp ce URRS-ul a beneficiat de experienţa logistică şi militară a Germaniei, pentru a-şi moderniza forţele armate. Antirevizionismul. Obiectivul fundamental al politicii externe a României după 1918 a fost menţinerea unităţii naţionale şi apărarea ei împotriva tuturor adversarilor. Antirevizionismul a reprezentat o caracteristică (trăsătură) fundamentală a politicii externe româneşti în perioada interbelică. În aprilie 1919, într-o perioadă în care armata română trebuie să poarte lupte pentru a “convinge” şi a impune hotărârea de la Alba-Iulia celor care nu vroiau să ţină cont la dreptul românilor de autodeterminare, găsim un deziderat fundamental al politicii externe a României îndreptat evident spre revizionismul maghiar: “misiunea armatei române (în Ungaria n.n.) era de a păzi cu sfinţenie idealul nostru naţional întrupat după două mii de ani de aşteptare”.12 Era o condiţie necesară – spunem noi – pentru dezvoltarea şi consolidarea naţiunii române şi a statului român. În acest sens I.Gh.Duca declara, în martie 1926, într-o şedinţă a Parlamentului: “Suntem o ţară care am ajuns la împlinirea idealului nostru naţional, nu avem de revendicat nimic doar numai că în graniţele noastre etnice să ne putem consolida.”13 Pretenţiile teritoriale ridicate împotriva României sub forma reviziuni prevederilor teritoriale ale tratatelor încheiate după război, guvernul român le-a pus o politică fermă de apărare a sta-quo-ului teritorial. “Frontierele actuale ale Europei Centrale – declara N. Titulescu – sunt rezultatul evoluţiei de secole a unei stări de justiţie. Chestiunea frontierelor Europei
10 11

*** Istoria Românilor, vol.VIII, Ed Academiei, p. 429. Ibidem, p. 430. 12 “Viitorul”, 13 aprilie 1919. 13 I. Calafeteanu, Revizionismul ungar şi România, Ed. Enciclopedica Bucureşti, 1995, p. 119.

352

Centrale constitue un proces sfârşit, iar nu un proces care trebuie să înceapă. La orice tentativă de actualizare a lui vom răspunde: lucru judecat”14. Revizionismul era pentru N. Titulescu şi pentru români nu numai un act injust, imoral, un atac asupra (împotriva) unităţii naţionale şi a teritoriului naţional, dar şi un atentat la viitorul naţiunii române: “revizuirea nu este pentru România numai amputarea atribuţiiunilor istorice ale neamului nostru, tocmai în clipa în care el şi-a desăvârşit unitatea… Celor care vorbesc azi de întoarcere la trecut pe calea revizuirii le răspundem: trecutul a fost al vostru, prezentul este al nimănui, iar viitorul nu vi-l dăm, căci este cel mai scump bun din câte avem” 15 Avea de ce să se teamă marele diplomat român, căci cunoştea mai bine decât oricine manifestările revizioniste ale vecinilor noştrii, ce aşteptau un moment favorabil pentru a da lovitura decisivă. Sistemul de alianţe creat de diplomaţia românească în anii de după război, celelalte tratate multilaterale la care România a luat parte, erau o expresie clară a tendinţei sale antirevizioniste,16 satisfăcând nevoile de securitate ale statului român. Antirevizionismul a fost înainte de toate o stare de spirit care s-a menţinut pe toata perioada de după primul război mondial. Cu excepţia unor grupuri ce aparţineau minorităţilor naţionale şi a mişcării comuniste, opinia publică şi majoritatea factorilor politici purtau în sinea lor conştiinţa puternică a antirevizionismului. Să ne aducem aminte de cuvintele rostite de Nicola Iorga în 1936, idei care caracterizează poate cel mai bine starea de spirit românească: “Conştiinţa noastră de noi înşine trebuie să ştie să răspundă oricui şi orcând prin ideile adânc pătrunese în sufletul fiecăruia, aşa încât fiecare să poată fi un mărturistor de adevăr istoric şi un apărător al drepturilor poporului său. Nu se apără rostul nostru, care acesta dă putere morală numai cu propaganda unor ziare, oricât de hotărâtă şi binevenită ar fi propaganda pe care o fac ele, nu se apără numai cu comitete antirevizioniste, ci rostul nostru se apără prin aceea că orice membru al poporului nostru are conştiinţa acestui popor în aşa fel, încăt să poată închide orice gură mincinoasă şi obraznică”.17 Este, aşa cum desprindem, din cuvintele marelui istoric, o datorie morală şi conştiinţa fiecărui român.
14 15

N. Titulescu, Discursuri, Ed. Ştiinţifică, Buc, 1967, p. 407. Ibidem, p. 424. 16 I. Calafeteanu, op. cit., p. 125. 17 Ibidem, p. 7.

353

Antirevizionismul românesc s-a manifestat şi că o tendinţa profund pacifistă, aşa cum a fost politica externă românească după primul război mondial. în 1923, I.Gh.Duca, pe atunci ministru al Afacerilor Străine se exprima în termenii următori: “România are ţeluri esenţialmente paşnice. Unitatea ei naţională fiind desăvârşită, ea nu mai cugeta decât să se întărească în graniţele sale actuale şi să trăiască în bune relaţii cu toţi vecinii şi cu toată lumea”.18 În aceeaşi termeni se exprima la 22 dec. 1928 G.G.Mironescu, ministrul Afacerilor Străine de la începutul guvernării naţional-ţărăniste: “politica externă a României este dominată de dragostea poporului nostru pentru pace. Ea rămâne intemerată pe alianţele şi amiciţiile închegate în vremuri de suferinţă şi victorie comună şi este călăuzită de dorinţa de a lega bune raporturi cu toate statele…” 19 Câţiva ani mai târziu, Gheorghe Tătărescu, prim-ministrul liberal făcea declaraţii aproape identice: “Politica noastră externă, având ca ideal pacea şi intangibilitatea pe veci a graniţelor, nu poate cunoaşte nici schimburi, nici şovăiri. Lozincile ei rămân aceleaşi: respectul tratatelor, respectul alianţelor şi stabilirea de relaţii amicale cu toate naţiunile, fără deosebire.”20 Diplomaţia românească şi factorii politici români nu au primit pacea că pe un scop în sine ci că pe un mijloc în apărarea unor valori fundamentale precum unitatea naţională şi integritatea hotarelor ţării21. Era totodată o expresie a politicii clare antirevizioniste promovate de la Bucureşti pe toate coordonatele diplomaţiei. “Am considerat că o poruncă internă românească – spunea N. Titulescu – că unul din cele mai bune mijloace de a păstra unitatea naţională de pace”22 În timpul perioadei de pace care a urmat primului război mondial România nu a putut cunoaşte liniştea. Deceniul al IV-lea marchează o deteriorare a situaţiei internaţionale, prin ameninţarea crescândă asupra păcii şi ordinii stabilite la Versailles. Căci “nu poate fi numită pace – nota acelaşi mare diplomat, N. Titulescu – o stare de lucruri în care în orice clipă se poate vorbi de mutilarea ţărilor”23. Cu toate aceste pericole consecvenţa apărării intereselor a rămas aceeaşi. La mijlocul deceniului IV, într-o
18 19

N. Titulescu, op. cit., p. 424. “Viitorul", 12 Ian 1923. 20 “Monitorul Oficial”, Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr 10, Şedinţa din 10 Febr. 1934, p. 407. 21 I. Calafeteanu, op. cit., p. 120. 22 N. Titulescu, op. cit., p. 537. 23 N. Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politica, Bucuresti 1967, p. 644.

354

perioadă în care pericolul revizionist se profila ameninţător, într-o şedinţă a Parlamentului, Iuliu Maniu – liderul Partidului Naţional Ţărănesc declara: “naţiunea română…nu poate admite nici un moment că această unitate să fie pusă sub discuţie”24 iar N. Titulescu, ministrul Afacerilor Externe din acel moment afirma în aceeaşi şedinţă a Parlamentului că “politica noastră externă, izvorând din poruncile unităţi naţionale, are ca scop principal păstrarea ei”25 O altă manifestare în spirit antirevizionist o reprezintă trăsătura strict defensivă, de apărare, promovată cu consecvenţă de diplomaţia românească interbelică. Se regăseau în această trăsătură aceleaşi griji ale românilor pentru menţinerea şi apărarea unităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale. Guvernul român şi diplomaţia românească şi-au făcut cunoscută public şi consecvent lipsa oricăror intenţii agresive. Ar fi de exemplificat atitudinea guvernului român fără de Rusia Sovietică, în anii 1918-1920, respingând toate propunerile Antantei de intervenţie în războiul civil din această ţară. La 17 Mai 1922, în cadrul celei de a cincea şedinţe a primei Comisii a Conferinţei economice europene de la Geneva, şeful delegaţiei române prim-ministrul Ion I.C. Brătianu făcea o declaraţie cu rol de angajament al României faţă de Rusia Sovietică, având la baza statu-quo-ul teritorial.26 Acest angajament a fost reînnoit la 10 iunie 1926, prin protocolul-anexa la Tratatul de prietenie româno-francez. în plus, după ce se precizau preocupările guvernului român în domeniul politicii externe, “de a urmări dezvoltarea sa internă de pace, statul-quo-ul şi tratatele de pace”27 era afirmată disponibilitatea acestuia de a extinde angajamentul permanent de neagresiune faţă de Rusia Sovietică “la toţi vecinii săi”.28 A fost un gest izvorând din trăsătura strict defensivă promovată de Diplomaţia românească şi de toţi factorii politici, în general, ceea ce nu se poate spune despre Diplomaţia sovietică. “Reversul medaliei” îl observăm în perioada de început a celui de-al doilea război mondial, când “recunoscătoarea” vecină smulgea României Basarabia şi N. Bucovinei. (De când aştepta Marea putere de la răsărit să demonstreze că temerile românilor erau fundamentate şi că “raţiunea ei de a fi” însemna spulberarea intereselor vitale ale altora de pe poziţii de forţă net superioare).
24

“Monitorul Oficial”, Dezbaterile Adunării Deputaţilor, şedinţa din 4 aprilie 1934, p. 1610. 25 Nicolae Titulescu, Discursuri…, p. 407. 26 Politica externă a României, dicţionar cronologic; coord. Ion Calafeteanu şi Cristian Popişteanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.179. 27 I. Calafeteanu, op. cit., p. 122. 28 Ibidem

355

Deşi în afara graniţelor României Mari, mai trăiau grupuri de populaţie românească, mai mult sau mai puţin numeroase, unele aşezate în imediata vecinătate a statului român, oficialităţile române nu au avut în vedere nici un proiect care ar putea fi interpretat ca “o părăsire a politicii sale defensive”.29 O astfel de concluzie o desprindem în urma analizei documentelor oficiale, diplomatice ale perioadei, ea fiind întărită de politica militară a statului român. Nu exista vreo tendinţă agresivă, nici măcar incipientă, în planurile de Campare ale Marelui Stat Major român. Conţinutul şi spiritul lor sunt mărturia cea mai puternică a caracterului eminamente defensiv al politicii militare a României din întreaga perioada interbelică.30 Dimpotrivă, România s-a aflat în situaţia în care toţi vecinii revizionişti (U.R.S.S., Ungaria, Bulgaria) puneau sub semnul întrebării statutul teritorial şi vădeau evidenţa intenţii agresive, aşteptând momentul prielnic pentru materializarea lor. Acest lucru a determinat statul român să caute, la începutul deceniului IV, dar şi în următorul, să definitiveze cu vecinii antirevizionişti (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia) un sistem de alianţe care să-i salveze unitatea naţională, integritatea teritorială şi suveranitatea de stat. În declaraţiile de la 11 iunie 1930 date presei străine, Carol al II-lea afirma despre Ungaria următoarele: „Cât despre Ungaria s-ar crede că această chestiune este delicată. În discursul meu, ţinut în faţa Adunării Naţionale, după prestarea jurământului, am arătat că intenţiile mele sunt să asigure cele mai bune relaţii cu toţi vecinii noştri, cu Ungaria avem un punct de control special: problema producţiei agricole şi cred că foarte uşor ne putem da mâna pentru apărarea intereselor noastre31. Dar cu Ungaria mai avea şi altă problemă majoră care punea în joc hotarele ţării – revizuirea tratatelor: „Am scris acum câteva zile că sforţările melodramatice ale Ungariei pentru revizuirea tratatelor îi fac acestei ţări mai mult rău decât bine. Opinia publică de la noi a urmărit spectacolul înfăşurat în draperii de doliu în ziua aniversării Tratatului de la Trianon. Budapesta vroia să oprească asupră-şi atenţiile lumii şi eventual să zmulgă înduioşeli. Domnul Bethlem poate să scrie câte memorii ar dori, poate să trimită câţi emisari îi vrea inima să răspândească în Europa „nedreptatea” suferită de Ungaria. În faţa neamurilor liberale, a căror veghe neadormită e o garanţie
29 30

Ibidem România în anii celui de al doilea război mondial, Vol II, Editura Militară, Bucureşti 1989, p. 165. 31 „Dreptatea”, anul IV, Nr. 800C, 13 iunie 1930, p. 4.

356

a păcii europene, toate încercările se vor nărui cum se risipeşte inutilă o nălucă înaintea realităţii lucide”32. Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului de Miniştri a făcut declaraţii presei străine în legătură cu hotarele României prin care a ţinut să sublinieze hotărârea fermă de a refuza orice discuţie asupra pretenţiilor lipsite de seriozitate ale ungurilor: „V-aş putea trimete la discursul M. S. Regelui, care a declarat că va păstra hotarele actuale ale ţării. Ţin să vă spun că despre o revizuire a hotarelor nu poate fi vorba şi că pacea nu poate fi servită decât prin ele. În materia aceasta nici o discuţie nu poate fi admisă. Năzuim să ajungem la raporturi paşnice şi de prietenie cu Ungaria şi cu alte state, să întărim şi să controlom aceste raporturi, dar nu cu preţul unor abdicaţii teritoriale care nu se împacă cu demnitatea naţională, nici cu interesul menţinerii păcii”33. Punctul de vedere exprimat atât de limpede, atât de tranşant şi tot odată atât de paşnic de preşedintele Consiliului, corespundea punctului de vedere al tuturor statelor Micii Înţelegeri, cu tratatele în vigoare, cu vederile marilor noştri aliaţi şi cu sentimentul unanim al opiniei publice europene de pace. Ziarul „Corriere de la Sera” a publicat la 20 iunie 1930 un interviu cu regele Carol care declara între altele că între italieni şi români sunt „infinite” puncte de contact, în afară celor de rasă şi simţire. La o întrebare asupra politicii externe, suveranul a răspuns: „Ca suveran constituţional trebuie să urmez guvernul meu. Ţin însă să repet că am cele mai bune intenţii pentru stabilire de raporturi bune cu toţi vecinii, pentru a putea extinde legăturile noastre economice”34. În perioada 1930-1932, se desfăşoară cele trei conferinţe balcanice, care au avut că scop adoptarea unor rezoluţii generale, făcându-se apel la guvernele statelor balcanice de „a uita neînţelegerile din trecut“ subliniindu-se că viitorul şi prosperitatea depind de o politică de pace şi colaborare. Prima Conferinţă balcanică s-a ţinut la Atena între 5 şi 13 octombrie 1930 şi au participat reprezentanţi ai Albaniei, Bulgariei, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei. La cea de a doua conferinţă, care a avut loc la 20-29 octombrie 1931, au participat mai multe ţări iar la cea de a treia, din 22-29 octombrie 1932 s-a retras decât delegaţia Bulgariei35.
32 33

Ibidem, anul IV, Nr. 805C, 19 iunie 1930, p. 1. Ibidem, p. 3. 34 Ibidem, Nr. 807C, 21 iunie 1930, p. 4. 35 Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, Politica de apărare naţională a României în contextul european interbelic (1919-1939), Ed. Militară, Bucureşti 1981, p. 73-74.

357

În această stare, în care s-au desfăşurat conferinţele balcanice, România s-a străduit să dezvolte legăturile ei cu toate statele din sud-estul Europei. De asemenea, delegaţia Română a depus eforturi pentru că principiul deplinei egalităţi în drepturi între delegaţiile naţionale ale celor şase state să devină realitate36. În septembrie 1931, la Bruxelles s-au desfăşurat lucrările celui de-al 28-lea Congres Universal al Păcii care a subliniat, într-o rezoluţie adoptată succeselor obţinute de conferinţele balcanice37. Nicolae Iorga, primul ministru al României din această perioadă, primeşte, la 3 ianuarie 1932, o scrisoare de la însărcinatul cu afaceri român de la Londra, Ciotori, în legătură cu negocierile româno-sovietice privind încheierea unui tratat de neagresiune: „Încercarea de a se ajunge la o înţelegere cu Rusia Sovietică este urmărită aici cu un deosebit interes şi aş putea zice cu sincera dorinţă că aceste încercări să ducă laun bun rezultat... Nu cred că Sovietele vor consimţi să recunoască, în prealabil, Tratatul de la Londra privitor la Basarabia după cum văd că cer liberalii noştri38. Existenţa unui puternic curent francofil în politica românească. În privinţa intenţiilor sale de politică externă, regele Carol al II-lea face la 11 iunie 1930, declaraţii separate pentru Franţa, Iugoslavia, Italia şi Ungaria. Astfel, pentru Franţa regele declara: „Asigur Franţa de toată dragostea mea şi exprim adânca mea recunoştiinţă pentru ospitalitatea de care m-am bucurat pe teritoriul ei şi pe care nu o voi uita niciodată”; pentru Italia: „În ceea ce priveşte Italia e de ajuns să amintesc că popoarele noastre au aceeaşi origine, românii îşi găsesc obârşia în Roma antică. Avem acelaşi sănge şi acelaşi temperament. Iar eu personal am admirat întotdeauna Italia. Sunt un clasic şi un îndrăgostit al Renaşterii. Ori, unde oare Renaşterea s-a întruchipat în forme mai nepieritoare că în Italia?”; pentru Iugoslavia: „Cred că nu mai e necesar să afirm prietenia dintre ţările noastre. România şi Iugoslavia sunt atât de strâns legate prin familiile lor regale şi colaborarea ţărilor noastre e din cele mai intime”39. La 20 august 1930 un ziar din Roma scria despre decorarea lui Mussolini de către regele Carol. Suveranul României l-a decorat pe
36

Eliza Campus, Politica externă a României în perioada interbelică (1919-1939), Ed. Politică, Bucureşti 1975, p. 34. 37 Ibidem, p. 74. 38 Valeriu Florin Dobrinescu, Diplomaţia României. Titulescu şi Marea Britanie, Ed. Moldova, Iaşi 1991, p. 131-132. 39 „Dreptatea”, anul IV, Nr. 800C, 13 iunie 1930, p. 4.

358

Mussolini cu „Marele Cordon al Ordinului Carol I” cea mai înaltă decoraţie a României. Regele l-a însărcinat în mod special pe I. G. Duca, ministrul României la Roma să anunţe pe Mussolini de înalta distincţie ce i-a acordat40. Obiectivele politicii externe româneşti în perioada 1918-1938 Având în vedere cadrul general al situaţiei internaţionale interbelice, trebuie spus că, după obţinerea confirmării juridice internaţionale a actelor de Unire din anul 1918, obiectivele generale ale politicii externe a ţării noastre au fost orientate, în întreaga perioadă cuprinsă între cele două războaie mondiale, spre stabilirea şi dezvoltarea unor relaţii de colaborare cu toate statele, menţinerea şi consolidarea independenţei naţionale, apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, realizarea unui sistem de alianţe menit să asigure menţinerea păcii şi combaterea tendinţelor revizioniste, precum şi asigurarea securităţii pentru toate statele. În fapt, toate aceste obiective generale ale diplomaţiei române interbelice gravitau în jurul unui obiectiv fundamental: consolidarea statului naţional unitar român. Pentru România, păstrarea statu-quo-ului teritorial stabilit în urma tratatelor de pace de la Paris reprezenta o probă de încercare a credinţei faţă de idealul păcii, o bază de reglementare a relaţiilor internaţionale. Acest lucru era subliniat clar de către Ion I. C. Brătianu care arăta că: „România este unul dintre statele cele mai interesate la menţinerea păcii şi la întărirea situaţiunii politice statornicite prin tratatele de pace existente”41. Principalul instrument prin care diplomaţia română interbelică a căutat să-şi promoveze şi să-şi apere interesele l-a reprezentat sistemul de alianţe politico-diplomatice pe care România le-a încheiat încă de la începutul acestei perioade. Acest sistem de alianţe al României s-a manifestat pe trei planuri: 1. general-universal (sprijinirea unei formule de securitate colectivă); 2. regional (alianţele şi relaţiile paşnice cu vecinii); 3. continental 42. În prima categorie includem Societatea Naţiunilor, care avea la bază ideea securităţii colective. Conform Pactului Societăţii Naţiunilor, adoptat la 28 iunie 1919, scopurile acestei organizaţii erau dezvoltarea colaborării dintre state şi promovarea păcii şi securităţii internaţionale, prin renunţarea la război că mijloc de soluţionare al litigiilor, prin dezvoltarea unor relaţii echitabile între naţiuni, prin respectarea dreptului internaţional şi a
40 41

Ibidem, anul IV, Nr. 860C, 22 august 1930, p. 4. Ion Bitoleanu, Din istoria României moderne 1922-1926, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1981, p. 176. 42 Eliza Campus, Mica Înţelegere, Bucureşti 1968, p. 50-51.

359

obligaţiilor decurgând din tratate şi prin menţinerea justiţiei43. România, membru fondator al Societăţii a acţionat în sensul creşterii rolului acestei organizaţii în viaţa internaţională militând pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, de descurajare a forţelor revizioniste. În ciuda prestigiului pe care l-a reprezentat crearea şi funcţionarea Societăţii Naţiunilor – posibilitatea unui număr important de state de a participa, în condiţii de egalitate, la dezbaterile politico-diplomatice în problemele majore ale raporturilor internaţionale interstatale, afirmarea statelor mici şi mijlocii, proclamarea unor principii şi norme de conduită internaţională – totuşi, datorită absenţei din această organizaţie a numeroase state (între care SUA, prima putere a lumii) şi tendinţa marilor puteri de a o folosi pentru a acoperi politica lor colonială, Societatea Naţiunilor nu a avut eficienţa dorită, nereuşind să împiedice declanşarea unui nou război mondial. Între 1920 şi 1921 au apărut în contextual internaţional postversaillez primele alianţe defensive regionale cu participarea unor state din centrul şi sud-estul Europei: Mica Înţelegere (formată din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România) şi alianţa polono-română.44 Constituite în spiritul şi litera Pactului Societăţilor Naţiunilor, noile grupări politice îşi propun menţinerea statu-quo-ului teritorial stabilit în urma Conferinţei de Pace de la Paris cât şi stabilirea unui raport de egalitate în relaţiile cu marile puteri. Take Ionescu, ministru de externe român, a militat pentru crearea unui sistem de alianţe în cinci care să cuprindă Polonia, Cehoslovacia, România, Regatul Sărbo-Croato-Sloven (Iugoslavia) şi Grecia, a unui bloc care să se întindă „