Citind literatura de specialitate, puteţi constata diversitatea de opinii privind tipologia reportajului.

Uneori, abordarea acestui subiect este surprinzătoare, aşa cum se întîmplă în cazul lui Philippe Gaillard, în a cărui carte am avut nedumerirea să găsesc interviul, descris la capitolul “Câteva tipuri de reportaj”. Opinia lui Gaillard este că “orice, sau aproape orice reportaj include interviuri, discuţii cu persoane bine informate, dar care, de regulă, nu sunt citate. Interviul în adevăratul său sens, considerat deci ca UN TIP SPECIAL de reportaj, are drept scop să dea cuvântul unei personalităţi” (Gaillard, p.113). La fel de surprinzătoare este clasificarea pe care o face Pierre Ganz, care, în cartea “Le reportage radio & tele”, apreciază că există trei tipuri de reportaj: reportajul în direct, reportajul de ştiri si reportajul magazin. Din punctul meu de vedere, această clasificare, făcută în absenţa evidenţierii criteriilor, este confuză şi neacoperitoare pentru complexitatea şi varietatea pe care o presupune reportajul, din punct de vedere al tipologiei. Dificultatea de clasificare a reportajelor vine, evident, din faptul ca reportajul este un gen publicistic “de graniţă”, care îmbină elemente ce aparţin aproape tuturor celorlalte genuri jurnalistice. Îmi permit să propun mai jos o clasificare a reportajului care are la bază atât studierea bibliografiei de specialitate cât şi experienţa practicii jurnalistice şi sunt convinsă că după ce veţi acumula la rândul vostru suficientă experienţă în realizarea reportajelor, încă veţi putea îmbogăţi această clasificare, confirmând ideea exprimată mai sus, conform căreia genul jurnalistic numit “reportaj” este caracterizat de o mare diversitate de expresie. 1. După modalităţile tehnice de realizare: 1.1. Reportajul în direct 1.2. Reportajul înregistrat 1.1.Reportajul în direct De regulă, nu are inserturi sonore (deşi există situaţii în care reporterul foloseşte inserturi transmise prin conectarea aparatului de înregistrat la telefon, prin circuite de transmisie sau prin trimiterea insrturilor în redacţie înainte de momentul intrării în direct, - sau intervează persoane în direct). Reportajul în direct presupune o mare putere de concentrare şi rapiditate în obţinerea informaţiilor, asumarea de către reporter a deciziilor de difuzare şi ierarhizare a informaţiilor (redactorii şefi nu sunt cu tine pe teren pentru a-ţi „viza” reportajul). Descrierea atmosferei are un rol foarte important în reportaj, acesta este unul dintre motivele principale pentru care se trimite un reporter la faţa locului. De cele mai multe ori, reportajul în direct nu are script. Reporterul nu are suficient timp să scrie ceea ce urmează să spună, aşa că trebuie să fie atent la logica şi coerenţa exprimării, să fie spontan, pregătit să răspundă oricăror întrebări din studio. Atunci când reporterul apucă totuşi să îşi noteze ceea ce va spune, textul trebuie să fie mult mai dinamic decât în cazul reportajelor înregistrate, iar reporterul va trebui să încerce să nu citească mot à mot, să nu fie dependent de text. Reportajul în direct presupune o mare putere de adaptare a reporterului la orice situaţie care ar putea să se ivească în timpul transmisiei şi o atenţie distributivă. Dacă în timpul reportajului despre explozia din blocul X se aude un zgomot puternic, reporterul nu va continua imperturbabil să „recite” un text scris. Va încerca să explice, atât cât poate, cauzele zgomotului pe care ascultătorii tocmai l-au auzit (de exemplu: „Se pare că o nouă explozie a avut loc în acest moment,

confirmând avertismentele pompierilor, că locuitorii blocului încă nu sunt în siguranţă…”). Acest tip de reportaj implică alegerea inspirată a locului de transmisie, astfel încât să se audă sunetele specifice locului (aplauze, o melodie, o maşină a poliţiei etc.), dar volumul acestora să nu acopere vocea reporterului sau să îl facă să ţipe. Poate să conţină voci ale mai multor vorbitori, intervievaţi în direct. Atunci când vrei să introduci vorbitori în reportaj, este bine să îi pregăteşti înainte de intrarea în emisie, să le spui despre ce este vorba, să le atragi atenţia că timpul pe care îl au la dispoziţie este limitat. Spre deosebire de reportajul înregistrat, în cazul celui în direct nu se pot elimina prin editare lucrurile redundante, fără valoare. Aşa că este de preferat ca vorbitorii să ştie că urmează să fie intervievaţi, că au la dispoziţie un timp limitat, că sunt în direct şi că aştepţi de la ei să vorbească pe tema X.Vei economisi astfel din timpul transmisiei. Luaţi prin surprindere, este posibil ca interlocutorii să nu înţeleagă exact ce se întâmplă şi să fii nevoit să le dai toate aceste explicaţii în direct. În plus vei evita situaţiile penibile în care interlocutorii refuză să vorbească, au defecte de vorbire, vorbesc despre cu totul altceva decât despre subiectul cerut etc.. 1.2. Reportajul înregistrat În cazul reportajului înregistrat, reporterul trebuie să fie atent la modalităţile tehnice de înregistrare, să fie gata oricând să facă o muncă de tehnică, să aibă capacitatea de a sintetiza şi de a lucra rapid materialul sonor, astfel încât să selecteze şi să prelucreze în cât mai scurt timp informaţiile pe care le va difuza. Reportajul înregistrat dă reporterului posibilitatea de a-şi folosi simţul artistic (prin introducerea, cu ajutorul montajului, a sunetelor de fond, a muzicii etc.). De obicei are un script care se înregistrează în studioul de radio, dar există situaţii în care reporterul înregistrează ceea ce are de spus pe teren, la faţa locului, pentru a reda exact intensitatea trăirilor şi pentru a surprinde fundalul sonor. Acest tip de reportaj are avantajul de a permite reporterului să elimine prin editare eventualele greşeli sau gafe făcute, să elimine bâlbele sau zgomotele nedorite (parazitare) din bandă, să ierarhizeze informaţiile, astfel încât acestea să fie receptate cât mai bine de public. 2. După tematică (reporteje specializate) – politic; – social; – cultural; – economic; – sportiv; – de investigaţie; – de război; – de divertisment (fapt divers etc.); – special (acorduri, inundaţii etc.). Reportajele specializate şi, implicit, reporterii specializaţi, capătă un loc tot mai important odată cu evoluţia pieţei de radio spre o nişare tot mai accentuată. Acest lucru s-a întîmplat deja la nivelul presei scrise, unde apariţia unei multitudini de publicaţii economice, sportive, culturale a impus specializarea reporterilor. “Reportajele specializate cer cunoştinţe şi expertiză particulare”,

stabileşte MacDougall încă de la începutul capitolului care tratează acest tip de reportaje (1989, p.443). El atrage atenţia asupra caracterului interpretativ pe care il au de regulă aceste reportaje, care nu furnizează doar informaţia, ci o pun într-un context pentru a ajuta publicul să înţeleagă relevanţa datelor prezentate. De cele mai multe ori, reportajele specializate sunt difuzate în emisiuni specifice (politice, economice, sociale etc.), în buletine de ştiri sau în emisiuni de actualitate. Sunt realizate de reporteri specializaţi pe domeniile respective, care au experienţă şi continuitate în urmărirea evenimentelor, şi-au însuşit limbajul de specialitate şi au „contactele” (sursele) necesare aflării cu uşurinţă a informaţiilor. De regulă, un astfel de reporter trebuie să aibă capacitatea de a analiza şi de a comenta evenimentele la care participă (impresiile/opiniile reporterului îl ajută pe ascultător să îşi formuleze un punct de vedere asupra subiectelor mai dificil de înţeles). Atunci când realizează un reportaj specializat, reporterul trebuie să acorde întotdeauna atenţie explicării terminologiei de specialitate, pe care trebuie să o stăpânească el însuşi foarte bine, iar când în reportaj apar referiri la evenimente, decizii, întâmplări etc., desfăşurate cu mai mult timp în urmă, să dea ascultătorului elemente de background atunci când e cazul, pentru a-l ajuta să înţeleagă mai bine despre ce este vorba („Reamintim că…”, „După cum aţi aflat deja, ...” etc.). În special atunci când vă ocupaţi de multă vreme de un domeniu, astfel încât ştiţi aproape tot ce se poate şti despre el, încercaţi să nu cădeţi în păcatul de a considera că ascultătorii sunt la rândul lor „experţi” în domeniu. Un reporter bun într-un astfel de domeniu se formează în timp. El trebuie să înţeleagă mentalitatea oamenilor politici/de afaceri/de cultură,etc, să îşi definească o ierarhie corectă a valorilor, să acumuleze suficiente cunoştinţe în domeniul respectiv. Reporterul specializat trebuie să fie atent cu gradul de confidenţialitate al informaţiei pe care o vehiculează. În special în zona economică, dar şi în zona militară, de securitate, etc, există reglementări privind circuitul şi gradul de confidenţialitate al informaţiilor, pe care reporterul trebuie să le cunoască şi să le respecte. Un aspect important asupra căruia MacDougall atrage atenţia este graniţa sensibilă dintre “ştirile justificate şi publicitatea mascată” (1982, p.465), în special în cazul reportajelor economice. Discernământul reporterului trebuie să fie cel care face această distincţie. În această zonă, a reportejelor specializate, specialiştii în PR ai companiilor încearcă să plaseze informaţii şi astfel se face că de multe ori într-o redacţie apar opinii contradictorii cu privire la deschiderea unui nou supermarket al companiei X, în oraşul Braşov: este o ştire sau publicitate mascată? Şi dacă decidem că este publicitate mascată, atunci ce facem cu lansarea noului automobil BMW, informaţie care, pentru a căpăta relevanţă pentru public, trebuie să conţină şi referiri la spectaculoasele caracteristici ale produsului ? Pentru a fi siguri că unitatea de măsură este aceeaşi pentru toţi reporterii, “News Journal” a adoptat un memorandum privind “Politica Ştirilor Economice”, din care MacDougall citează: “Scopul publicaţiilor noastre este de a furniza informaţii justificate şi de a respinge publicitatea mascată. Politica noastră este bazată pe faptul că decizia cu privire la ceea ce se va publica aparţine exclusiv departamentului editorial. Oamenii de marketing vor fi instruiţi să explice că ei nu au nici o legătură cu departamentul editorial şi că toate subiectele pe care clienţii lor le consideră de interes editorial vor fi discutate direct cu responsabilii editoriali.” (1982, p.466). Memorandumul merge până întracolo încât regelementează modul în care sunt tratate diferite tipuri de evenimente: “Schimbările de personal. Numirile în funcţie, promovările, concedierile sunt ştiri doar în funcţie de importanţa funcţiei la care se referă. Nu putem relata despre toate schimbările de personal din business, aşa că trebuie să fim selectivi.

Noile afaceri. O afacere nouă sau o schimbare de acţionariat este o ştire. La fel ca şi o extinder majoră a afacerilor unei companii sau un proiect major de regândire strategică.(...) Aniversările companiilor. Faptul că o companie este pe piaţă de X ani impresionează foarte mult cititorii, chiar şi atunci când unii oameni de afaceri au inspiraţia de a face din acest lucru evenimente majore la fiecare 12 luni. Nu vom transmite ştiri despre astfel de aniversări decât cu ocazii speciale + aniversarea a 50, 70, 100 de ani(...)” (1982, p.466 - 467) În cazul reportajelor de război, misiunea unui reporter trimis în zone de conflict este una foarte dificilă. În primul rând, el trebuie să cunoască limba ţării în care se va deplasa şi să aibă suficiente informaţii despre structura politică, economică, socială şi culturală a ţării respective, să cunoască bine istoria precum şi contextul etnic şi religios. Înainte de a pleca din ţară, reporterul trebuie să îşi procure acreditările necesare, să contacteze reprezentanţii diplomatici ai ţării sale în ţara în care urmează să se deplaseze, să contacteze ambasada ţării respective etc. De asemenea, el trebuie să obţină informaţii despre legalizarea şederii sale pe teritoriul ţării în care se va deplasa, condiţiile de acreditare, protecţia de care poate beneficia, factorii de risc, zonele de conflict, tipul de aparatură pe care are voie să o aibă asupra sa, regulile de comunicare impuse de statul respectiv, condiţiile de transport, de cazare, posibilităţile tehnice de transmitere a materialelor etc. Pe teritoriul ţării respective, reporterul trebuie să îşi legalizeze şederea imediat ce ajunge, să se acrediteze şi să contacteze ambasada ţării sale, iar, atunci când este cazul, pe reprezentanţii misiunilor diplomatice ale ţării sale. De asemenea, trebuie să identifice sursele din care poate obţine informaţii. Acestea sunt: – surse oficiale (ministere, oficiali, ziare, ambasada etc.); – surse neoficiale (ziarişti, localnici, prieteni etc.). Comunicarea cu redacţia este foarte importantă. Reporterul trebuie să stabilească de comun acord cu redacţia orele la care va transmite, tipurile de informaţii pe care le va urmări, condiţiile tehnice în care va transmite etc. Reportajul de investigaţie. “Graniţa dintre reportajul (n.a.de investigaţie) şi anchetă este ce cele mai multe ori vagă. Aşa cum numele indică, ancheta este o investigaţie. După o veche formulă, ”reportajul arată, ancheta demonstrează” (n.a.fr. ”le reportage montre, l’enquete demontre”). Reportajul de investigaţie face cititorul să vadă, îl sensibilizează. Apelează la afectiv. Ancheta caută răspunsuri la întrebări. Face apel la intelect. Reportajul de investigaţie răspunde la întrebarea: ce se întâmplă? Ancheta răspunde la întrebarea: De ce?” (Jean-Dominique Boucher, 1995, p.22). Reportajul de investigaţie necesită o documentare riguroasă, care, uneori, poate dura săptămâni sau chiar luni. Reporterul trebuie să cunoască foarte bine legislaţia, iar atunci când este cazul, să fie pregătit să îşi susţină/probeze afirmaţiile cu documente. Reportajul trebuie să conţină punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate în desfăşurarea evenimentului, iar atunci când un interlocutor lansează afirmaţii acuzatoare, reporterul trebuie să ceară opinia părţilor acuzate. Reporterul trebuie să îşi păstreze obiectivitatea, să nu se implice afectiv în desfăşurarea evenimentului, să menţină echilibrul reportajului. Să fie incisiv (insistent, când este cazul), dar nu agresiv. Să fie riguros, atent la detalii, să aibă spirit de observaţie, capacitatea de a discerne, putere de sinteză, abilitatea de a obţine informaţii (şi inteligenţa de a sintetiza informaţiile esenţiale!).

De multe ori, înainte de difuzarea unui reportaj de investigaţie, trebuie consultat un avocat, care să analizeze „punctele” care ar putea fi atacate juridic. Reportajul de divertisment/fapt divers. Este tipul de reportaj care dă reporterului posibilitatea să îşi folosească la maximum creativitatea, fantezia, umorul. În realizarea sa se folosesc de cele mai multe ori sunete, zgomote de fond, melodii, „efecte” tehnice. Reporterul care realizează reportaj de divertisment/fapt divers trebuie să aibă o voce „caldă”, prietenoasă, să fie inventiv, spiritual, spontan, dar să nu încerce să fie „amuzant cu orice preţ”. Deoarece sunt reportaje relaxante şi conţin un număr mic de informaţii (astfel încât ascultătorii nu trebuie să se concentreze în mod deosebit). 3. După mesajul pe care îl transmite: 3.1. reportaj informativ (transmite informaţii); 3.2. reportaj descriptiv / de atmosferă (pune accentul pe descrierea); 3.3. reportaj portret/de personalitate (transmite informaţii despre personalitatea subiectului); 3.4. reportaj interpretativ sau de analiză (transmite un punct de vedere) 3.5. reportajul documentar (tratează în profunzime o temă). 3.1.Reportajul informativ Scopul său este de a informa ascultătorul. Este relativ scurt, astfel încât multitudinea de informaţii să nu obosească ascultătorul, dinamic şi are un ritm alert. Dă posibilitatea ascultătorului să audă informaţiile necomentate şi să îşi formuleze propriul punct de vedere. Este cel mai obişnuit tip de reportaj întâlnit în buletinele de ştiri. 3.2. Reportajul descriptiv/de atmosferă Scopul său este de a descrie o situaţie, un fapt de viaţă, un loc, şi de a transmite o anumită stare ascultătorului (bucurie, milă, compasiune, etc.). Durata sa este mai mare decât a reportajului informativ. Descrierea şi impresiile reporterului au un rol important în construcţia reportajului. Adesea este susţinut de muzică, sunete de fond etc. Iată un exemplu un fragment dintr-un reportaj descriptiv/de atmosferă, în care reporterul povesteşte vizita la Palatul Majestăţii Sale, Regina Beatrix a Olandei: “(muzică olandeză) Îmi imaginam un palat imens, lux şi mobilă complicată. Am găsit un palat de dimensiunile unei case moşiereşti din România. Modest, aş spune, pentru un cap încoronat, dacă este să compar doar cu spaţiile Reginei Angliei. Dar rigorile protocolului amintesc de o casă regală: de la poartă, o alee lugă, până la scările care duc spre intrarea principală. Un hol simplu, destul de rece, cu intrări în mai multe încăperi.(...) S-a deschis uşa spre Camera Verde. Am intrat, rând pe rând, şi deodată mă aflam în faţa Reginei Beatrix a Olandei. (atmosferă) (...)”.

(Claudia Marcu, Radio România Actualităţi, 29 martie 2008, emisiunea “Care mai de care”, realizator: Victor Spirache) Şi un alt exemplu: “(zgomot de paradă, mulţime, tobe) În fiecare seară din Semana Santa, frăţiile religioase din toate satele şi oraşele ies pe stradă cu imaginile Sfintei Maria şi ale lui Isus, pentru a le arăta lumii şi a anunţa întâi moartea şi apoi învierea Domnului. Pregătirea pentru procesiune durează un an de zile, timp în care bărbaţii şi femeile care alcătuiesc convoaiele (în fundal: marş religios + zgomot de stradă şi mulţime) se antrenează intens pentru a putea duce pe umeri altarele mobile. Procesiunea reface drumul Golgotei, al suferinţei, al penitenţei, cum spun catolicii. Şi astăzi sunt oameni care parcurg drumul desculţi şi cu lanţuri la picioare.Din diverse motive: devotament, sau promisiunea pentru vindecare unei boli sau trecerea unui moment dificil din viaţă. (zgomot de paradă, tobe, stradă, mulţime) Insert (în spaniolă, cu traducere): Sunt momente de mare emoţie pentru că este perioada ăn care ne pare rău pentru toate relele pe care le-am făcut şi toţi încercăm să fim mai buni. (...)” (Annamaria Damian, radio România Actualităţi, 22 martie 2008, emisiunea “Care mai de care”, realizator: Victor Spirache). 3.3.Reportajul portret Scoate în evidenţă personalitatea interlocutorului sau caracteristicile subiectului abordat (în cazul în care protagonist al reportajului nu este o persoană, ci un obiect, de exemplu: vioara Stradivarius, etc.). Subiectul reportajului poate fi un VIP, dar şi un om simplu, un “personaj” a cărui poveste poate fi interesantă pentru ascultători (un tânăr care se droghează, un tânăr muzician). Cel mai frecvent este susţinut de muzică, sunete de fond etc. Un reportaj portret inedit este cel pe care din care vom reda mai jos un fragment şi care face portretul...umbrelei: “(zgomot de ploaie) (fond muzical: “Non je ne pourrai jamais vivre sans toi Je ne pourrai pas, ne pars pas, j’en mourrai Un instant sans toi et je n’existe pas Mais mon amour ne me quitte pas” muzică din filmul “Umbrelele din Cherbourg”, Nana Mouskouri) Script: Franţa... Poveste de dragoste... Cherbourg... Ploaie... Umbrele... V-aţi gândit vreodată cât de dependenţi suntem de o umbrelă? Bine, cu excepţia acelora dintre noi cărora le place să meargă prin ploaie, să simtă picăturile reci şfichiuindu-le faţa. De regulă, trece neobservată. O aruncăm într-un colţ şi ne mai aducem aminte de ea când avem timp

să ascultăm prognoza meteo sau când zărim pe fereastră cum toarnă. O înşfăcăm în grabă, o folosim şi apoi o uităm pe undeva prin casă. Am întâlnit însă pe cineva care preţuieşte cu adevarat acest obiect: domnul Dominique Vaux. Are o firmă de umbrele în sud estul Franţei, îmi arată el şi tot el precizează: Interlocutor (în franceză, cu traducere): Există umbrele de oraş, umbrele de ţară, umbrele de soare. Reporter: Cum adică, “umbrele de oraş şi umbrele de ţară? Ce le face diferite unele de celelalte? Interlocutor (în franceză, cu traducere): În special, robusteţea şi dimensiunea. Sub o astfel de umbrelă, intră fără probleme două persoane. Reporter: Dar de ce? Plouă mai mult la ţară decât la oraş? (râset) Interlocutor (în franceză, cu traducere): Nu, dar să spunem că în prezent acest tip de umbrelă este foarte căutat de majoritatea clienţilor noştri. În general, ea este făcută îe un schelet din lemn. Vârful umbrelei este din plastic, iar mânerul este din lemn, cel mai adesea de castan. Cât despre umbrela de oraş, ea este cel mai adesea pliantă pentru că doamnele sunt interesate de aspectul practic şi funcţional. Umbrela trebuie să încapă în geantă (…) Script: Cu pene, dantelă, broderie plină sau spartă, mărgele, aceste umbrele sunt în felul lor bijuterii. (…)” (Roxana Vasile, Radio România Actualităţi, 29 martie 2008, emisiunea “Care mai de care”, realizator: Victor Spirache). Şi iată un alt exemplu de reportaj portret clasic: Insert: “Dacă aş putea, aş cânta toată ziua. Şi nu mă satur…” Script: “Are 33 de ani şi patru copii, iar visul său este să cânte arii de operă. A venit în Spania ca orice român, dornic să îşi ajute familia rămasă acasă. Costel Busuioc muncea până de curând în construcţii şi trimitea în România aproape toţi banii pe care îi câştiga. Astăzi, este cel mai votat concurent in show-ul televiziunii spaniole “Los Hijos de Babel”, unde românul are şansa să câştige – dacă se menţine în clasament – un contract cu una dintre cele mai mari companii de înregistrări din lume. O oportunitate pe care în România nu a avut-o. (...) Costel Bucuioc nu a putut să îşi permită să studieze la o şcoală de specialitate.” Insert (cu zgomot de fond, culise, muzică): “Dorinţa mea era să cânt la operă. Era foarte greu să şi învăţ, să şi întreţin familia. Mi-era foarte greu şi am renunţat.Am renunţat că nu se putea. Şi cu opt clase pe care le aveam nu erau şanse să mă angajez la operă solist. Nu aveam şanse. Puteam, dar cu un salariu minim pe economie nu rezistam, nu aveam cum să trăiesc.(...)”. (Annamaria Damian, Radio România Actualităţi, 4 februarie 2008, emisiunea “K-Drane”, realizator: Paul Grigoriu) 3.4. Reportajul interpretativ/de analiză Ajută ascultătorul să interpreteze informaţiile prezentate prin includerea unor opinii ale specialiştilor, analize, puncte de vedere, reacţii etc.

Exemplu: Parlamentul aprobă o lege care stârneşte vii controverse. Reportajul interpretativ va conţine reacţii ale liderilor partidelor din Parlament, opinia iniţiatorului legii, punctele de vedere ale analiştilor, eventual referiri la legi similare din alte ţări etc. 3.5. Reportajul documentar Este un reportaj amplu, poate să aibă o durată de peste 15 minute şi care dezvoltă o temă pe care o abordează în complexitatea sa. Presupune o documentare solidă şi o bună cunoaştere a subiectului. De regulă, foloseşte multe sunete de fond, inserturi, atmosferă (având în vedere că atenţia ascultătorului trebuie captată pe toată durata audiţiei). Are o dezvoltare secvenţială (intro, dezvoltarea acţiunii, conflict/punct culminant, deznodământ, concluzii). Utilizarea reportajelor În buletinele de ştiri se includ reportaje foarte scurte (1’10’’ – 2’00’’), care tratează evenimente foarte importante (ce „merită” într-un buletin mai mult decât o ştire). Aceste reportaje sunt dinamice, de regulă, pur informative. Prezintă esenţa unui eveniment. Rup monotonia buletinului de ştiri, dar trebuie să nu facă notă discordantă cu acesta (să nu aibă un ton/ritm cu mult diferit de tonul/ritmul general al buletinului). Un reportaj difuzat într-un buletin de ştiri presupune o mare viteză de lucru din partea reporterului pentru că trebuie inclus în primul buletin important al postului: un reportaj despre un eveniment important petrecut la ora 11.00 trebuie inclus în „ştirile de prânz” difuzate de regulă la ora 12.00 sau 13.00. Radioul difuzează ştirile care se întâmplă „acum”. Cu fiecare oră care trece, importanţa unei ştiri scade, apar alte ştiri importante prin „noutatea” pe care o aduc ori pot apărea modificări de situaţie, astfel încât evenimentul întâmplat la ora 11.00 să fi evoluat atât de mult, încât reportajul făcut dimineaţa să nu mai aibă nici o valoare. Reportajele difuzate în radioprograme. Unele posturi au incluse în grilă radioprograme de actualităţi, de 1-2 ore, care cuprind reportaje de actualitate şi muzică (Radio România Actualităţi). Alte posturi au o dată sau de câteva ori pe zi emisiuni speciale de actualităţi (20-30 de minute) în care sunt difuzate reportaje despre cele mai importante evenimente ale zilei (PRO FM, Europa FM). De asemenea, majoritatea posturilor au emisiuni de divertisment, în care sunt difuzate reportaje specifice. Reportajele difuzate în radioprograme sunt mai lungi decât reportajele de ştiri (pot avea un minut şi 45 secunde – 3 minute, uneori chiar şi mai mult de atât). Acestea tratează subiectele mai în profunzime decât reportajele difuzate în buletinele de ştiri, adică, pe lângă informaţiile de bază includ şi detalii, descrieri, opinii etc. Au un ritm mai puţin alert decât reportajele difuzate în buletine (reporterul nu trebuie să mai relateze „contra cronometru”; ritmul radioprogramului/emisiunii de actualităţi nu este atât de alert ca ritmul buletinului de ştiri). Sunt de cele mai multe ori, „îmbunătăţite”, au efecte sonore (zgomote de fond, sunete specifice, muzică etc.). Un reportaj inclus într-un buletin, care trebuie difuzat foarte repede şi care trebuie să fie foarte scurt transmite, de cele mai multe ori, esenţa informaţiei, aşa cum a fost ea receptată de jurnalist. Un reportaj difuzat într-un radioprogram (de actualităţi sau de divertisment) oferă reporterului suficient spaţiu şi îi lasă un anumit timp la dispoziţie pentru a „face investigaţii”, pentru a lua toate punctele de vedere ale persoanelor implicate (ale autorităţilor, ale persoanelor acuzate etc.), pentru a realiza un vox pop care să fie inclus în reportaj etc.

Reportajele complexe difuzate în emisiuni tematice. Pot dura 5’00”, 10’00” sau chiar mai multe minute. Au o temă bine definită, care va fi privită din mai multe perspective (de exemplu: „Exploatarea copiilor”, „Discriminările rasiale”, etc.). Presupun o documentare solidă (care poate dura zile, săptămâni sau chiar luni). Includ opinii şi puncte de vedere ale cât mai multor persoane care au legătură cu subiectul. Includ în mod necesar zgomote, fundal muzical, sunete de fond care sparg monotonia (reporterul trebuie să găsească metode pentru a ţine trează atenţia ascultătorului pe parcursul unui reportaj atât de lung). Reporterul trebuie să fie suficient de abil pentru a conduce ascultătorul către o idee, o concluzie bine definită. De asemenea, trebuie să aibă o mare capacitate selectivă pentru a alege din multitudinea de informaţii rezultate în urma documentării doar pe cele mai concludente/importante/semnificative. Reportajul complex obligă reporterul la un raţionament logic (în selectarea, ordonarea şi prezentarea informaţiilor) şi cere de la acestea coerenţă în abordarea problemei (alegerea unui unghi clar de abordare, evitarea situaţiei în care, depăşit de multitudinea de informaţii şi de puncte de vedere, reporterul nu reuşeşte să stabilească scopul reportajului). CONCLUZII 1. Reporterul de radio lucrează de cele mai multe ori în echipă. El trebuie să colaboreze cu tehnicianul (care face înregistrările pe teren), cu operatorul (care editează materialul sonor), cu redactorul şef, cu realizatorul emisiunii. Prin urmare, trebuie să aibă o minte organizată, să ştie cu exactitate ce să ceară echipei tehnice şi, în acelaşi timp, să fie maleabil, să se adapteze „din mers” cerinţelor. 2. Reporterul de radio trebuie să fie un om care ştie să vorbească. Dar, în acelaşi timp, trebuie să ştie să asculte. El trebuie să fie foarte atent la tot ce aude pe teren. La zgomotele şi sunetele de fond, la orice sunet care ar putea fi reprezentativ pentru dezvoltarea unor „imagini” în mintea ascultătorului. În plus, spre deosebire de reporterul de presă scrisă, care , înarmat cu pix şi hârtie poate nota oricând ceea ce spune interlocutorul, reporterul de radio este nevoit ca, atunci când mâinile îi sunt ocupate cu susţinerea aparaturii, să noteze… doar în memorie. Prin urmare, el trebuie să fie foarte atent la ceea ce spune interlocutorul. 3. Reporterul de radio se adresează unui mare număr de oameni (câteodată unor milioane de oameni) vorbind cu fiecare în parte. Prin urmare, el trebuie să găsească modul cel mai potrivit de adresare. Să nu fie un orator care vorbeşte de la tribună, dar nici să nu se erijeze într-un prieten care pătrunde nedorit de mult în spaţiul personal al ascultătorului. 4. Reportajul de radio prezintă realitatea „filtrată”. „Ca în cazul oricărui demers jurnalistic, ea este adesea transfigurată. Suferă, adică, un proces asemănător celui din literatură, din artă (…). Personalitatea profesionistului se interpune într-o anume realitate, mulţimea faptelor reale intersectându-se cu mulţimea faptelor imaginate (de aprofundat) şi modalităţile transfigurării ei.” (Eugenia Grosu Popescu, 1998, p. 66). 5. Reporterul de radio trebuie să aibă o voce… radiogenică. Să aibă un timbru agreabil, o dicţie bună, să intoneze şi să frazeze corect. Auzite la radio, textele citite trebuie să pară vorbite, de multe ori, reporterul trebuind chiar să dea impresia că vorbeşte liber. De aceea, el trebuie să cunoască tehnicile specifice (de frazare, de intonare, de control al respiraţiei etc.). Puţini reporteri au calităţi vocale native. Cei mai mulţi îşi formează vocea făcând exerciţii vocale specifice.

6. Reportajul îmbină obiectivitatea informării cu impresiile, opiniile, trăirile reporterului. Reporterii aflaţi la începutul carierei se tem adesea că, transmiţând în reportaj propriile impresii vor pierde din obiectivitatea materialului.

Aplicatie practica: Alegeti una dintre urmatoarele locatii: Piata Universitatii, Parcul Herastrau, Statia de metrou Piata Unirii 2, Gara de Nord. Este locul in care veti face un reportaj radiofonic. Mergeti mai multe zile la rand in locul respective, daca este nevoie, alegeti tema interviului, un unghi de abordare si persoanele pe care doriti sa le intervievati. Succes! Aplicatie practica: Realizati un reportaj radiofonic pe tema ambuteiajelor din Bucuresti? Ce unghi de abordare alegeti? Pe cine veti intervieva? De ce? BIBLIOGRAFIE BOUCHER, Jean-Dominique, 1995, “Le reportage ecrit”, Centre de Formation et de Perfectionnement des Journalistes, Paris. CĂTOIU, Iacob – 2002, “Cercetări de marketing”, editura Uranus, Bucureşti. COCK, Tim, 1998, International Radio Journalism. History, theory and practice, Routledge, New York. COHLER, David Keith, 1994, Broadcast Journalism. A Guide for the Presentation of Radio and Television news, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey. CREWS, Albert, 1946, Professional Radio Writing, The Riverside Press, California. MacDOUGALL, Curtis D., 1982, “Interpretative reporting”, New York, U.S.A. FANG, I.E., 1968, Television news, A Communication Arts Book, New York. GAGE, Linda, 1999, A Guide to Commercial Radio Journalism, Focal Press, Boston. GIFFORD, F., 1977, Tape a radio news handbook, Communication arts books, New York. GAILLARD, Philippe, 2000, Reportajul,Editura Ştiinţifică, Bucureşti. GANZ, Pierre, 1988, Le reportage radio&télé, Editions du Centre de Formation et de Perfectionnement des Journalistes, Paris. HILLIARD, Robert L., 1991, Writing for Television and Radio, ediţia a V-a, Wadsworth Publishing Co., Belmont. LANGLOIS, Jacques Larue, 1989, Manuel de journalisme radio-télé, Saint Martin, Montreal. MAESENEER, Paul, „Manualul redactorului de ştiri pentru Radio”, curs susţinut în anul 1994 pentru pregătirea redactorilor din Societatea Română de Radiodifuziune.

MALLETTE, Malcom, 1992, Manual pentru ziariştii din Europa Centrala şi de Est, World Press Freedom Committee, New York. MENCHER, Melvin, 1996, Basic Media Writing, Brown & Benchmark, Chicago. POPESCU-GROSU, Eugenia, 1998, Jurnalismul radio. Specificul radiofonic, Teora, Bucureşti. RICH, Carole, 2003, “Writing and Reporting News”, Thomson Learning, U.S.A. www.kdrt.org www.magneticspirits.com www.radiodiaries.org www.wikipedia.com

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful