Curs Teologie Pastorala Iasi 2011-2012 - Semestrul 2 (1)

MITROPOLIA MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE” IAŞI

CURS TEOLOGIE PASTORALĂ
Anul IV Pastorală

† Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Semestrul II Anul universitar 2011-2012
1

Cuprins:
A. Înţelegerea preoţiei prin intermediul Epistolei către Evrei I. Hristos – Apostol şi Arhiereu II. Hristos – Arhiereul care ia asupra Sa suferinţa lumii III. Arhiereul luat dintre oameni spre cele către Dumnezeu IV. Arhiereul/preotul – chemat de Dumnezeu prin hirotonie V. Melchisedec – Hristos – arhiereul/preotul B. Înţelegerea preoţiei prin prisma hirotesiei şi hirotoniei I. Hirotesia întru citeţ şi ipodiacon 1. Hirotesia întru citeţ a. Tunderea părului în chipul crucii b. Aşezarea mâinilor arhiereului peste capul candidatului c. Rugăciunea de hirotesie d. Punerea în lucrare a darului primit prin hirotesie 2. Hirotesia întru ipodiacon a. Rugăciunea de hirotesie b. Lucrarea ipodiaconului în Biserică II. Hirotonia întru diacon 1. Momentul hirotoniei 2. Săvârşirea metaniilor 3. Prezenţa martorilor 4. Înconjurarea Sfintei Mese 5. Arhiereul aşezat pe scaun lângă Sfânta Masă 6. Săvârşitorul hirotoniei este Însuşi Hristos prin Duhul Sfânt 7. Rugăciunea de hirotonie 8. Rostirea ecteniei 9. A doua rugăciune de hirotonie III. Hirotonia întru preot 1. Momentul hirotoniei 2. Rugăciunea de hirotonie 3. A doua rugăciune de hirotonie C. Parohia, spaţiul slujirii şi al mântuirii I. Incursiune istorică II. Legătura cu episcopul III. Ce este parohia? 1. Parohia – sinaxă euharistică 2. Parohia – spital duhovnicesc
2

D. Programul săptămânal al preotului I. Evitarea alternanţei (dihotomiei) sacru-profan II. Sâmbătă seara 1. Săvârşirea Vecerniei 2. Masa de seară 3. Înfrânarea de la legătura trupească cu soţia 4. Pregătirea pentru săvârşirea Sfintei Liturghii III. Duminică dimineaţa IV. Duminică după amiază V. Programul preotului din cursul săptămânii (de luni până vineri) 1. Pravila de rugăciune a preotului 2. Familia preotului şi grija preotului pentru propria familie 3. Lecturile preotului 4. Pregătirea predicii 5. Grija pentru biserică 6. Problema kitsch-ului în Biserică 7. Desfăşurarea de activităţi economice 8. Ţinuta preotului 9. Raportarea la mass-media 10. Vizitele pastorale E. Pastoraţia diferitelor categorii de credincioşi I. Pastoraţia copiilor II. Pastoraţia tinerilor III. Pastoraţia familiei IV. Pastoraţia bolnavilor V. Pastoraţia intelectualilor F. Slujirea laicilor în Biserică

3

A. Înţelegerea preoţiei prin intermediul Epistolei către Evrei
Sfântul Apostol Pavel a propovăduit Evanghelia popoarelor păgâne, „elinilor”, adică neiudeilor, de aceea a şi fost numit „Apostolul neamurilor”. Cu toate acestea, dorinţa sa fierbinte a fost aceea ca întreg neamul evreilor să ajungă la cunoaşterea lui Hristos şi, dacă s-ar fi putut, ar fi preferat să fie el însuşi despărţit de Hristos în schimul mântuirii întregului său neam1. De aceea, scopul scrisorii sale adresate evreilor – atât din Ţara Sfântă, cât şi din diaspora – este acela de a-i convinge pe aceştia că Iisus este Hristos, că în El se împlinesc proorociile şi Legea Vechiului Testament. Tema centrală, care ne intresează pentru cursul de faţă, este: Hristos, Arhiereul cel veşnic şi înţelegerea preoţiei prin intermediul acestui adevăr fundamental. În mod esenţial, nu există decât un singur preot, un singur arhiereu, iar acesta este Hristos. Tot ceea ce se întâmplă în lucrarea arhierească, preoţească nu este decât prelungire a singurei preoţii: preoţia veşnică a lui Hristos. „Prin preoţi lucrează Hristos Însuşi, ca Preotul unic propriu-zis, la unificarea văzută şi nevăzută a oamenilor în Sine. (...) Hristos nu a luat mâna omenească degeaba; dar nemailucrând prin mâna Sa în mod vizibil, mâna Sa e activă prin mâna celor prin care prelungeşte în planul văzut preoţia Sa nevăzută”2. După Înălţarea Sa la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui, Hristos continuă să fie prezent în Biserică: Arhiereul care Se oferă jertfă, Învăţătorul care propovăduieşte şi Conducătorul spre mântuire al oamenilor. Însă, întrucât de la Înălţare Hristos devine nevăzut pentru ochii trupeşti ai omului, a instituit preoţia sacramentală, astfel încât prin mâna arhierului sau a preotului se prelungeşte în plan văzut preoţia Sa cea nevăzută. I. Hristos – Apostol şi Arhiereu „Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos” (Evrei 3, 1). „Apostol” înseamnă „trimis”. Hristos este trimisul Tatălui şi întreaga Evanghelie justifică propovăduirea Domnului Hristos, nu atât pe minunile săvârşite, cât pe argumentul că este trimis al Tatălui3. Fiul este manifestarea
„Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup” (Romani 9, 1-3). 2 Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 154. 3 „Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai” (Ioan 5, 19); „Judecata Mea este dreaptă, pentru că
1

4

iubirii Tatălui faţă de lume, mărturisitorul acestei iubiri, şi precum Fiul este trimis de Tatăl, aşa episcopul este trimis al lui Hristos, iar preotul este trimis al episcopului. Acest statut, de trimis, se păstrează la toate nivelurile vieţii bisericeşti. Iisus Hristos este marele Arhiereu, adică marele Preot, mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni. Acesta este şi scopul venirii Arhiereului celui veşnic pe pământ: să-i ducă pe oameni la ceruri, să le unească pe cele de jos cu cele de sus, să-l unească pe om cu Dumnezeu. Mijlocirea săvârşită de Marele Preot, Iisus Hristos, este fundamentată pe întruparea, moartea, învierea, înălţarea la ceruri şi şederea Lui de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. A fi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, nu înseamnă numai a realiza împăcarea omului cu Dumnezeu, ci şi unirea omului cu Dumnezeu. Prin Înălţarea la Cer, Hristos a aşezat şi firea omenească, asumată de El, în slava pe care „a avut-o mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 5). Preotul este chemat, ca prelungire văzută a mâinii celei nevăzute a lui Hristos, să devină mijlocitor între oameni şi Dumnezeu. În exercitarea misiunii sale, Hristos este Preot, Profet şi Împărat. Sunt cele trei demnităţi pe care le regăsim în Vechiul Testament şi care se confereau, prin ungere, anumitor persoane, pentru conducerea, îndrumarea sau purtarea de grijă faţă de poporul iudeu. Dogmatistul grec Nikos Matzoukas, subliniind faptul că în Vechiul Testament aceste trei demnităţi sunt întâlnite separat, niciodată toate trei deţinute de o singură persoană, vorbeşte despre tensiunile care existau adeseori între persoanele care deţineau aceste demnităţi: „Sunt foarte cunoscute incendiarele cuvinte ale proorocilor împotriva împăraţilor şi preoţilor neevlavioşi. În multe situaţii, linia profetică reprezenta autenticitatea istoriei poporului făgăduinţei” 4. Însă aceste trei demnităţi, în exercitarea lor, cuprindeau o anticipare, o pregustare a ceea ce urma să fie: în Noul Testament vor fi deţinute de aceeaşi persoană: „În Persoana Cuvântului întrupat, aceste trei demnităţi pe care, după teologia Părinţilor ortodocşi, le-a condus El însuşi în istoria lui Israel, sunt reunite în mod indestructibil ca funcţiuni harismatice şi zidesc trupul Bisericii”5. În Biserică – Trupul tainic al lui Hristos – cele trei demnităţi sunt preluate şi exercitate de arhiereu şi de preot, în numele arhiereului. Ele sunt „funcţiuni harismatice şi zidesc Trupul Bisericii”6, Biserica neputând fi înţeleasă fără aceste funcţiuni prezente în ea.
nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5, 30); „Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl ca să le săvârşesc, lucrurile acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis” (Ioan 5, 36); „Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 38) etc. 4 Nikos Matzoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 224. 5 Ibidem, p. 225. 6 Ibidem.

5

II. Hristos – Arhiereul care ia asupra Sa suferinţa lumii „Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4, 14-16). Hristos Se aduce pe Sine jertfă Tatălui pentru fiecare fiinţă umană. Fiul lui Dumnezeu ia firea omenească din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, fiind purtător al tuturor suferinţelor omului, afară de păcat. Sfântul Apostol Pavel Îl defineşte pe Hristos ca Arhiereu care ia asupra sa suferinţa lumii, în calitatea Lui de a putea suferi cu noi în slăbiciunile noastre, „fiind ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat”. De la naşterea Sa cea după trup în peştera din Betleem, trecând prin fuga în Egipt, ispitirea venită de la demoni în pustie, acuzaţia de demonizat, de mâncător împreună cu vameşii şi cu desfrânatele, de călcător al Legii lui Moise, părăsirea de către cei apropiaţi, sentimentul abandonării chiar de Tatăl până la răstignirea şi moartea pe cruce, toată viaţa pământească a lui Hristos este o asumare deplină a durerii şi suferinţei omului. Nu există expresie a suferinţei umane care să nu fi fost trăită cu toată intensitatea de către Hristos. Asumarea suferinţei umane este Jertfa Lui adusă Tatălui pentru restaurarea din interior a naturii umane. De aceea, singurul răspuns care poate fi dat suferinţei este acela că Domnul Hristos este împreună cu orice om în suferinţa lui, ceea ce înseamnă că acesta nu este singur în încercarea sa. Iar dacă Hristos este părtaş şi purtător al suferinţei umane, cel care acceptă să poarte crucea arhieriei sau preoţiei este purtător al crucii suferinţei în raport cu cei păstoriţi de el. III. Arhiereul luat dintre oameni spre cele către Dumnezeu „Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru păcate” (Evrei 5, 1-3) Păstorul de suflete – arhiereu sau preot – face parte simultan din două lumi: cea de jos şi cea de sus. El este născut din bărbat şi din femeie, este purtător al moştenirii lăsate de părinţi, bunici etc. Păcatele săvârşite înainte de hirotonie sau după hirotonie alcătuiesc o greutate greu de purtat. În acelaşi timp, arhiereul/preotul este, prin hirotonie, destinat lumii celei de sus, Împărăţiei
6

Cerurilor, lui Dumnezeu. Nu se poate, trupeşte, dezlipi de cele pământeşti, dar este chemat să aprindă focul dumnezeiesc – Hristos Domnul, în inima proprie şi în inima păstoriţilor. Sfântul Apostol Pavel are o viziune realistă asupra lucrurilor. Arhiereii şi preoţii rămân oameni cu slăbiciuni şi păcate chiar dacă lucrarea lor este plină de sfinţenie. Jertfa pe care ei o aduc la Tronul Ceresc are şi rostul obţinerii iertării nu numai pentru poporul păstorit, ci şi pentru ei înşişi. Faptul că arhiereii sau preoţii sunt „cuprinşi de slăbiciune” în pofida măreţiei slujirii lor, are, în viziunea Sfântului Pavel, şi o parte pozitivă. Arhiereul „poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune”. Fiind conştient de propriile-i lipsuri, slăbiciuni şi păcate, arhiereul/preotul are capacitatea să înţeleagă lipsurile, slăbiciunile şi păcatele păstoriţilor şi să aducă răspunsul adecvat pentru problemele lor. Hristos – Arhiereul suprem a fost fără de păcat, dar purtător în firea Sa umană a tuturor slăbiciunilor şi lipsurilor caracteristice acestei firi. El a îngăduit să se lase chiar ispitit de diavol pentru că „fiind El Însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Evrei 2, 18). De aceea Hristos este şi Judecătorul lumii. Lumea nu va fi judecată decât de Cel ce a fost purtător al acestei lumi în firea Sa umană şi cunoscător a ceea ce înseamnă să fii om cu dureri, suferinţe, ispitiri, prieteni, duşmani, cu clipe de bucurie sau tristeţe etc. Părintele Sofronie de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Anglia spune chiar că la judecata fiecărui creştin vor fi împreună judecători cu Hristos cei mai buni din fiecare categorie de creştini. Arhiereii vor fi judecaţi de cei mai sfinţi arhierei, care pot da dovada că şi ei au trăit în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi arhierei care n-au reuşit să se ridice la înălţimea slujirii la care au fost chemaţi. Preoţii, monahii, dregătorii, bogaţii, săracii, vor fi judecaţi de cei mai buni dintre preoţi, monahi, dregători, bogaţi sau săraci, pentru ca cei judecaţi să nu mai aibă cuvânt de îndreptăţire.

IV. Arhiereul/preotul – chemat de Dumnezeu prin hirotonie Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Evrei 5, 4-5) Sfântul Apostol Pavel reia tema apostoliei, a trimiterii la propovăduire a păstorului de suflete. După cum Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume şi după cum Fiul a trimis apostolii la propovăduire, aceştia au trimis, prin hirotonie, prin punerea mâinilor, pe episcopi, pe preoţi şi pe diaconi la mărturisirea Evangheliei.
7

Biserica este un organism viu care dăinuieşte prin izvorul de apă vie care este Hristos Domnul. Prin succesiune apostolică, prin hirotonie, în duh ierarhic şi de ascultare se structurează viaţa Bisericii. Preoţia este chemare, este trimitere, este dar şi har. Preoţia este sfinţire prin hirotonie. Părintele Dumitru Stăniloae arată că de la Aaron şi Melchisedec până la arhiereul sau preotul de astăzi toţi primesc preoţia, nu sunt ei înşişi izvorul preoţiei lor. „Aşa cum Aaron şi Melchisedec – chipuri anticipate ale lui Hristos ca Arhiereu – nu şi-au luat preoţia de la ei, tot aşa nici Hristos nu Şi-a luat-o de la El. Numai omul sfinţit de Dumnezeu poate intra la Dumnezeu. Căci nesfinţit, nu poate intra la Dumnezeu, iar sfinţirea nu şi-o poate da el însuşi. Hristos, ca om, a fost sfinţit de Dumnezeu, întrucât S-a făcut om curat prin iniţiativa Cuvântului lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului Sfânt, cu vrerea Tatălui”7. Aşadar, nici Hristos nu şi-a luat preoţia de la El, arătând prin aceasta calitatea de trimis, de Fiu al Tatălui în lume. Coborând la nivelul arhiereului sau al preotului, Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte de sfinţirea care îi este dată prin hirotonie. Iar hirotonia o primeşte în dar de la Dumnezeu. Apoi, totul se prelungeşte în viaţa Bisericii până la cel din simplul enoriaş, care şi el este rege, profet şi preot al preoţiei universale. V. Melchisedec – Hristos – arhiereul/preotul „Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat, Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea” (Evrei 7, 1-3). Pacea şi dreptatea sunt întruchipate în persoana lui Melchisedec, cel care îl întâmpină pe Avraam pe când acesta se întorcea victorios de la lupta cu regele Kedarlaomer şi ceilalţi trei aliaţi ai acestuia (Facere 14, 18-20). El este rege al Salemului (al păcii) şi „preot al Dumnezeului celui Preaînalt”. Melchisedec îl binecuvintează pe Avraam de la care primeşte zeciuială. „În faţa lui Avraam, care este strămoşul întregului popor al făgăduinţei, Melchisedec se prezintă împărat superior, preot care binecuvintează şi primeşte zeciuială din prăzi”8. Apostolul Pavel vede în el o prefigurare a lui Hristos: „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, el rămâne preot pururea”. Din acest cuvânt, conştiinţa liturgică a Bisericii a alcătuit frumoase cântări, sintetizând în câteva cuvinte întreaga teologie: Hristos este fără mamă, ca Logos născut din veci din Tatăl, şi fără tată, ca Logos întrupat din Fecioara Maria.
7 8

Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 153. N. Matzoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, p. 227-228.

8

Întrucât Melchisedec este mai mare decât Avraam – cel care l-a născut pe Levi –, Hristos, care este „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” aduce o preoţie veşnică, superioară celei vechitestamentare. Ca şi Legea veche, şi preoţia iudaică este integrată în cea nouă, creştină, şi nu este făcută să dispară: desfiinţarea ei înseamnă, de fapt, trecerea la un alt stadiu, desăvârşit.

9

B. Înţelegerea preoţiei prin prisma hirotesiei şi hirotoniei
Potrivit Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta (slujirea preoţiei,n.n.), ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron”9. Păstorul de suflete, preot sau arhiereu, este trimis de Hristos la mărturisirea Evangheliei. Semnul acestei trimiteri este actul hirotoniei. Hirotonia, ca act fundamental al trimiterii spre păstorirea sufletelor încredinţate spre mântuire, constituie momentul în care preotul şi arhiereul primesc harul dumnzeiesc absolut necesar pentru lucrarea ce o au de îndeplinit. Biserica a rânduit ca hirotonia întru preot să fie precedată de hirotesia întru citeţ şi ipodiacon, ca etape pregătitoare pentru momentul cel mare al primirii harului preoţiei. Din păcate, în cele mai multe cazuri, hirotesia întru citeţ şi ipodiacon este săvârşită în aceeaşi zi cu hirotonia întru diacon. Acest act deosebit de important şi experimentat ca atare în istoria Bisericii a devenit cu trecerea timpului un act mai mult formal. El îşi păstrează întreaga încărcătură harică, dar nu se permite, decât în cazuri rare, exerciarea în mod real a slujirii de citeţ şi ipodiacon. Va fi necesar un efort considerabil din partea ierarhiei bisericeşti, în special, dar şi a întregului corpus eclesial, de a găsi calea potrivită ca actul hirotesiei întru citeţ şi ipodiacon să-şi regăsească locul în viaţa Bisericii.

I. Hirotesia întru citeţ şi ipodiacon Hirotesiile întru citeţ şi ipodiacon arată grija Bisericii ca rostirea Cuvântului lui Dumnezeu şi slujirea la sfântul altar să se împlinească după o anumită rânduială, cu pregătirea adecvată şi, neapărat, cu binecuvântare, prin hirotesie, de la arhiereu.10 Rostirea rugăciunilor, cântarea imnelor, aprinderea lumânărilor sau a candelelor, prezenţa în altar şi alte lucrări de acest fel nu se săvârşeau decât de cei rânduiţi, hirotesiţi pentru aceasta. Faptul acesta scoate în evidenţă un aspect foarte important şi anume că înainte ca cineva să înceapă a săvârşi o anumită lucrare în Biserică era invocată puterea lui Dumnezeu pentru a-l întări, lumina şi călăuzi pe cel în cauză. În mare parte astăzi s-a pierdut conştiinţa că orice lucrare care are legătură cu altarul, cu Dumnezeiasca Liturghie, cu slujbele sfinte, în general, chiar în calitate de ajutători ai
Evrei 5, 4. Este rânduiala vieţii bisericeşti trăită încă din zorii creştinismului: orice lucrare mai importantă (sau nouă) a Bisericii presupunea atât o pregătire specială (rugăciune, post), cât şi invocarea harului lui Dumnezeu. Vezi, de pildă, cartea Faptele Apostolilor: 6, 6 (alegerea şi hirotonia celor şapte diaconi), 13, 1-3 (alegerea şi trimiterea la propovăduire a lui Barnaba şi a lui Saul).
9 10

10

săvârşitorului poate fi împlinită numai în urma unor rugăciuni speciale rostite de arhiereu. În afara hirotesiilor întru citeţ şi ipodiacon, în Biserică există (sau a existat pentru unele din aceste slujiri) şi rânduiala hirotesiei în psalţi (cântăreţi), acoluţi, ostiari (uşieri). Există, de asemenea, hirotesii în arhidiacon, sachelar, iconom, iconom stavrofor, protopop, protosinghel, arhimandrit, stareţ, duhovnic. În logica demersului nostru, ne vom opri numai asupra semnificaţiei hirotesiei întru citeţ şi ipodiacon şi a hirotoniei întru diacon şi preot pentru că acestea sunt etapele pe care, în general, le parcurge cel care devine preot.

1. Hirotesia întru citeţ Hirotesia întru citeţ se săvârşeşte de către arhiereu, în mijlocul bisericii, înainte de momentul începerii Sfintei Liturghii. Cel hirotesit citeţ trebuie să aibă vârsta de cel puţin 18 ani. El se poate căsători şi chiar recăsători după hirotesie. Scopul acestei hirotesii este acela de acordare a binecuvântării pentru ca o persoană să citească în biserică din cărţile sfinte. Întrucât această citire urmăreşte transmiterea cuvântului lui Dumnezeu şi slăvirea Lui, fiind vorba de scrieri inspirate de Dumnezeu, nu de simple creaţii omeneşti, se înţelege că pentru această lucrare este nevoie de ajutorul, ocrotirea şi luminarea venite din partea lui Dumnezeu. Canonul 33 Trulan prevede în acest sens: „Să nu se îngăduie vreunuia ca, după rânduiala celor număraţi în cler, să rostească poporului cu glas tare, de pe amvon, cuvintele cele dumnezeieşti, decât numai dacă vreunul ca acesta se învredniceşte de tundere clericală şi primeşte în mod canonic binecuvântarea de la propriul său păstor. Iar dacă s-ar prinde cineva făcând împotriva celor ce s-au scris mai înainte, să se afurisească”. Momentele importante din slujba hirotesiei întru citeţ şi semnificaţia (înţelesul) acestora: a) Tunderea părului în chipul crucii are, după Sf. Simeon al Tesalonicului următoarea semnificaţie: „Luarea părului însemnează sfinţirea, pentru că părul este ca înflorire din tot trupul, şi însemnează că se aduce lui Dumnezeu pârgă de la om. Iar în chipul crucii se tunde pentru Iisus, că Însuşi întrupându-Se şi răstingnindu-Se se sfinţeşte. Iar în numele Treimii, pentru că Aceasta este făcătoare şi desăvârşitoare tuturor”11. b) Aşezarea mâinilor arhiereului peste capul celui care urmează a fi hirotesit, potrivit Sf. Simeon al Tesalonicului, arată că cel hirotesit primeşte
Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra dogmelor credinţelor noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, V, 158, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002.
11

11

ocrotirea lui Dumnezeu în lucrarea ce urmează a o săvârşi de acum înainte: „Se blagosloveşte de trei ori deasupra tunderii şi, punând arhiereul mâna pe creştet, unde s-a tuns, arată puterea lui Dumnezeu cea acoperitoare, şi cum că i se dă lui din dar, şi se roagă ca să se sfinţească cel ce se hiroteseşte”12. c) Rugăciunea de hirotesie: „Doamne, Dumnezeule Atotţiitorule, alege pe robul Tău acesta (N), şi-l sfinţeşte pe el, şi-i dă lui să înveţe să citească cu toată înţelepciunea şi priceperea dumnezeieştilor Tale cuvinte, păzindu-L pe dânsul în viaţă curată, cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu care împreună bine eşti cuvântat, cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Rugăciunea face referire în mod expres la lucrarea la care este chemat citeţul: citirea, lectura cărţilor sfinte. De aceea, arhiereul cere de la Dumnezeu ca citeţul „să înveţe să citească cu toată înţelepciunea şi priceperea”. Însă, întrucât apropierea de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti presupune sfinţenie, arhiereul cere, în acelaşi timp, ca citeţul să fie păzit „în viaţă curată”. d) Punerea în lucrare a darului primit prin hirotesie. După hirotesie, arhiereul îi dă citeţului Apostolul din care acesta citeşte un fragment, arătând prin aceasta începutul neîntârziat al lucrării sale în Biserică. Lucrarea citeţului în Biserică este descrisă de Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Cel ce s-a făcut citeţ, citeşte poporului Sfintele Scripturi, după porunca diaconului sau preoţilor (...) stând cu capul descoperit, în mijlocul bisericii. Dar şi în Altar intră ca o slugă a Altarului, aprinde lumânările, aduce foc preotului, merge înaintea Darurilor purtând sfeşnicul, aduce prescurile şi apa cea încălzită. El îngrijeşte biserica şi face ascultare la celelalte treburi ale bisericii. El citeşte pe carte, pe scurt, el este slujitor al lucrurilor dumnezeieşti în biserică, fiind dator a face toate întru cucernicie şi să cunoască al cui slujitor este şi cum că este slugă a lui Dumnezeu şi al celor ce se apropie de El, şi slujeşte împreună cu sfinţii îngeri, acolo împreună intrând”13. 2. Hirotesia întru ipodiacon Citeţul, în vârstă de 20 de ani, poate fi hirotesit ipodiacon de către arhiereu. Spre deosebire de citeţ, el nu are voie să se căsătorească după hirotesie. El este îmbrăcat în „stiharul cel alb care simbolizează îmbrăcămintea cea mai curată şi fără de patimă a slavei lui Dumnezeu. De aceea, îl şi încinge cu orarul, însemnând cum că veşmântul curăţiei nu-l mai are slobod, ci trebuie să-l strângă pe el în jurul corpului prin curăţie”14.

Sf. Simeon al Tesalonicului, V, 159. Ibidem, V, 160. 14 Pravila bisericească, p. 123.
12 13

12

a) Rugăciunea de hirotesie: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce prin Unul şi Acelaşi Duh Sfânt ai împărţit fiecăruia din cei aleşi darurile; Cel ce ai dăruit Bisericii Tale cete de multe feluri, şi trepte de slujbe ai aşezat în ea, spre a sluji sfintelor şi preacuratelor Tale Taine; Cel ce cu a Ta negrăită mai înainte ştiinţă ai rânduit pe robul Tău acesta (N) a fi vrednic să slujească Sfintei Tale Biserici, Însuţi Stăpâne păzeşte-l pe dânsul întru toate neosândit. Şi-i dă lui să iubească bunăcuviinţa casei Tale, să şadă înaintea uşilor locaşului Tău celui sfânt, şi să aprindă lumină în cortul slavei Tale. Şi-l sădeşte pe dânsul în Biserica Ta cea sfântă ca pe un măslin plin de roadă, aducând rod de dreptate. Şi-l arată pe el desăvârşit rob al Tău, pentru ca să se împărtăşească el la a doua venire a Ta de răsplata celor ce bine Ţi-au plăcut Ţie. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Pe de o parte, rugăciunea subliniază faptul că Dumnezeu este cel care alege pe slujitorii Săi, dăruindu-le daruri felurite (fiecare având o slujire anume în Biserică) şi rânduindu-i cu „negrăită mai înainte ştiinţă” spre slujirea ce urmează a li se încredinţa. Pe de altă parte, se referă la lucrarea specială la care urmează a o săvârşi ipodiaconul. Arhiereul îi pune pe umărul stâng ştergarul şi îi dă în mâini ligheanul şi vasul cu apă. Ipodiaconul toarnă apă pe mâinile arhiereului, zicând de trei ori: „Câţi sunteţi credincioşi”.15 b). Lucrarea ipodiaconului în Biserică: „Păzeşte sfintele uşi ca să nu intre cineva în Altar dintre cei nevrednici. Ia sfintele vase şi le aşează după rânduială, ca să aducă preoţii Darurile în bună rânduială. (...) La litanii, el merge cu crucea înainte. Aprinde candela şi sfeşnicele de pe Sfânta Masă. Când este de trebuinţă a sluji arhiereului, el stă după diacon înaintea sfintelor uşi la Liturghie şi se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, la fiecare Liturghie, în afară de Altar”16.

II. Hirotonia întru diacon 1. Momentul hirotoniei: „Hirotonia diaconului se săvârşeşte după prefacerea Sfintelor Daruri (...) pentru a pune în practică la aceeaşi Liturghie slujirea principală a diaconului, care este aceea de a ajuta pe preot la împărtăşirea credincioşilor”17. 2. Săvârşirea metaniilor Candidatul la hirotonia întru diacon face trei metanii mari în faţa sfântului altar, arătând prin aceasta căinţa permanentă ce trebuie să-l definească pe

Arhieraticon, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 71-72. Sf. Simeon al Tesalonicului, V, 164. 17 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 115.
15 16

13

slujitorul sfântului altar. Metania semnifică cu act de smerenie şi pogorâre de bunăvoie după chipul chenozei Fiului lui Dumnezeu. Metania arată că cel ce urmează a fi hirotonit se căieşte de păcatele făcute şi cere iertare de la Dumnezeu. Metania implică mişcarea trupului, arătând prin aceasta că şi trupul îşi aduce contribuţia sa la lucrarea mântuirii, la realizarea închinării în duh şi adevăr. Mişcarea coborâtoare şi ridicătoare de la pământ implicată în actul metaniei semnifică recunoaşterea păcatului, dar şi ridicarea din el: „De fiecare dată când plecăm genunchii şi ne ridicăm, arătăm cu fapta că prin păcat am fost azvârliţi la pământ, dar iubirea de oameni a Ziditorului nostru ne-a rechemat la cer” (Sfântul Vasile cel Mare) 3. Prezenţa martorilor Actul hirotoniei este un act săvârşit în prezenţa poporului dreptcredincios. În mod special, doi diaconi asistă pe cel ce este hirotonit întru diacon în timpul slujbei de consacrare. Ei vor certifica despre adevărul hirotoniei, dacă actul va fi contestat vreodată. Cei doi diaconi însoţesc pe cel ce urmează a fi hirotonit în jurul Sfintei Mese „ceea ce semnifică o iniţiere a viitorului diacon în diaconie şi o anumită primire a noului diacon în rândul celei lor”18 4. Înconjurarea sfintei Mese Semnificaţia acestui act liturgic o găsim exprimată în gândirea Părintelui Dumnitru Stăniloae: „Prin înconjurarea Sfintei Mese de trei ori şi sărutarea colţurilor ei, viitorul diacon şi preot, arată că preocuparea şi iubirea lui se va mişca toată viaţa în mod neîntrerupt în jurul lui Hristos, prezent nevăzut pe Sfânta Masă şi văzut în persoana episcopului de lângă ea”19. Sau o altă interpretare a aceluiaşi Părinte profesor: „Candidatul la preoţie înconjoară Sfânta Masă, arătând hotărârea lui de a aduce toată viaţa lui pe Hristos ca jertfă pentru credincioşi şi de a săvârşi Tainele şi de a învăţa în Biserică”20. 5. Arhiereul aşezat pe scaun lângă sfânta Masă Cel ce urmează a fi hirotonit săvârşeşte trei metanii mari de câte trei ori în faţa arhiereului sărutându-i omoforul, bederniţa şi mâna. Semnificaţia acestor mişcări este redată de Părintele Dumitru Stăniloae: „Prin cele trei metanii făcute de fiecare dată în faţa arhiereului şi prin sărutarea omoforului, epigonatului şi mâinii lui drepte, candidatul la diaconie sau preoţie îşi arată voinţa de a asculta pe arhiereul său,
Ibidem, p. 178. Ibidem, p. 178. 20 Ibidem, p. 167.
18 19

14

care reprezintă în mod văzut pe Hristos, omoforul fiind semnul grijii lui pentru poporul păstorit, epigonatul – semnul puterii lui duhovniceşti, iar mâna lui dreaptă – organul prin care Hristos însuşi transmite lucrarea Sa în Tainele pe care le săvârşeşte”21. 6. Săvârşitorul hirotoniei este însuşi Hristos prin Sfântul Duh Părintele Dumitru Stăniloae spune că: „Arhiereul îşi scoate mitra, ca să arate că nu el ca om va investi cu puterea diaconiei / preoţiei pe candidat, ci Hristos însuşi. Pune mâna dreaptă peste capul aceluia, ca organ («materie») prin care se transmite harului lui Hristos, şi rosteşte rugăciunea...”22. Mâna văzută a arhiereului este, în fapt, mâna nevăzută a lui Hristos care dăruieşte „Harul întru tot Sfântului Duh”, cum rosteşte prima rugăciune de la hirotonie: „Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, (rânduieşte) pe preacucernicul ipodiacon (N) în diacon; să ne rugăm dar pentru acesta ca să vină peste el Harul întru tot Sfântului Duh”23 Cuvintele rugăciunii arată că noul hirotonit este om neputincios şi cu lipsuri, că nu meritele sale îl fac vrednic de hirotonie. El este chemat să conştientizeze faptul că neputinţele lui sunt vindecate prin puterea harului dumnezeiesc şi că lipsurile lui sunt acoperite prin acelaşi Duh Sfânt. Arhiereul cheamă pe cei de faţă, clerici şi popor, să intre în stare de rugăciune pentru cel ce este hirotonit, pentru a coborî peste el „Harul întru tot Sfântului Duh”. Aceasta înseamnă că hirotonia este un act sobornicesc, preoţii, diaconii şi credincioşii prezenţi însoţindu-l cu rugăciunea pe arhiereul liturghisitor: „În săvârşirea Tainei, arhiereul nu se singurlarizează, ci se află în comuniunea Bisericii”24.

7. Rugăciunea de hirotonie: „Doamne, Dumnezeu nostru, Cela ce cu a Ta mai înainte ştiinţă ai trimis darul Sfântului Tău Duh peste cei ce s-au rânduit de puterea Ta cea neurmată, a fi liturghisitori şi a sluji preacuratelor Tale taine, Însuţi Stăpâne, şi pe acesta, care bine ai voit a se rândui prin mine în slujirea diaconiei, păzeşte-l în toată sfinţenia, având taina credinţei în cuget curat. Dăruieşte-i şi lui harul pe care l-ai dăruit lui Ştefan, întâiul Tău mucenic, pe care l-ai şi chemat cel dintâi la lucrarea diaconiei, şi-l învredniceşte pe dânsul, după a Ta bună-plăcere, a iconomisi treapta cea dăruită lui de a Ta bunătate, pentru că cei ce bine slujesc, bună cinstire îşi agonisesc, şi-l arată pe dânsul desăvârşit slujitor al Tău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.”25
Ibidem, p. 178-179. Ibidem, p. 179. 23 Arhieraticon, p. 74. 24 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 179. 25 Arhieraticon, p 74.
21 22

15

În rugăciune, arhiereul mărturiseşte despre faptul că, deşi cel hirotonit este chemat de el în slujirea diaconiei, puterea acestei slujiri şi izvorul ei vin de la Dumnezeu, singurul care rânduieşte, prin darul Sfântului Duh, cine să fie liturghisitor şi slujitor al „Preacuratelor Taine”. Arhiereul se roagă ca viaţa noului diacon să fie o viaţă de „sfinţenie”, o viaţă de „credinţă în cuget curat”. Este adus în faţa conştiinţei noului hirotonit Sfântul Ştefan, întâiul diacon şi mucenic. Rugăciunea se încheie întru nădejdea că „lucrarea diaconiei” va fi împlinită în aşa fel încât noul diacon, administrând (iconomisind) bine treapa de slujirea dăruită lui, să se bucure de cinstirea cuvenită celor ce sunt slujitori desăvârşiţi ai Bisericii lui Hristos. 8. Rostirea ecteniei Rugăciunea arhierului pentru noul hirotonit este însoţită de cea a clericilor şi a poporului prezent. În chiar miezul rânduielii tainei hirotoniei, poporul lui Dumnezeu răspunde printr-un repetat „Doamne, miluieşte” la rugăciunea diaconului pentru „pacea a toată lumea, pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, pentru unirea tuturor, pentru arhieria, apărarea, îndelunga petrecere, pacea, sănătatea, mântuirea şi lucrul mâinilor arhiereului hirotonisitor, pentru o diaconie curată şi neprihănită şi pentru mântuirea noului diacon. 9. A doua rugăciune de hirotonie: „Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Cela ce cu nestricăciosul Tău grai ai dat Apostolilor Tăi legea diaconiei, şi pe întâiul mucenic Ştefan l-ai arătat a fi unul dintre ei, şi pe dândul întâi l-ai chemat a împlini slujba diaconiei, precum este scris în Sfânta Ta Evanghelie: „cel ce voieşte să fie întâi între voi, să fie vouă slugă”. Tu, Stăpâne al tuturor, şi pe robul Tău acesta (N), pe care l-ai învrednicit a intra în slujba diaconiei, umple-l de toată credinţa, dragostea, puterea şi sfinţenia, prin venirea Sfântului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh asupra lui; căci nu prin punerea mâinilor mele peste dânsul, ci prin trimiterea îndurărilor Tale celor multe se dă celor vrednici ai Tăi harul; pentru ca şi acesta în afară de orice păcat să se înfăţişeze Ţie curat în ziua cea înfricoşătoare a Judecăţii Tale şi să primească nemincinoasa răsplată a făgăduinţei Tale. Că Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”26 Arhiereul se roagă lui Hristos Dumnezeu pentru „cel învredincit a intra în slujba diaconiei”, ca prin „venirea Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh” el să fie plin „de toată credinţa, dragostea, puterea şi sfinţenia”. În rugăciune, arhiereul îl încredinţează pe noul diacon milei Domnului, mărturisind că lucrarea hirotoniei acum săvârşită nu este rodul „punerii mâinilor” sale, ci „îndurările” Domnului care trimite harul sfinţitor.
26

Arhieraticon, p. 76.

16

Arhiereul îşi sfârşeşte rugăciunea în nădejdea că diaconul hirotonit va fi „în afară de orice păcat” pentru ca el „să se înfăţişeze curat în ziua cea înfricoşătoare a Judecăţii” şi să primească „răsplata” cuvenită celor ce iubesc podoaba casei lui Dumnezeu.

III. Hirotonia întru preot Rânduiala hirotoniei întru preot repetă în mare parte conţinutul slujbei de hirotonie întru diacon. Săvârşirea metaniilor mari, prezenţa a doi preoţi martori, înconjurul Sfintei Mese şi sărutarea omoforului, bederniţei şi mâinii arhiereului aşezat pe scaun lângă Sfânta Masă au aceeaşi semnificaţie precum cea prezentată la hirotonia întru diacon. 1. Momentul hirotoniei: „Hirotonia preotului are loc după intrarea cu Sfintele Daruri, pentru a împlini imediat la aceeaşi Liturghie slujirea prefacerii lor – actul esenţial al Liturghiei şi al slujirii preoţeşti în cadrul Liturghiei”27. 2. Rugăciunea de hirotonie: „Dumnezeule, Cel fără de început şi fără de sfârşit, Cela ce eşti mai presus decât toată făptura, cel ce ai cinstit cu numirea de preot pe cei ce iai învrednicit a sluji cu sfinţenie în treapta aceasta cuvântul adevăruli Tău, Însuţi Stăpâne al tuturor, şi pe acesta, pe care ai binevoit a se rândui prin mine, binevoieşte să primească acest mare har al Sfântului Tău Duh întru viaţă curată şi credinţă nestrămutată; arată-l desăvârşit rob al Tău, bine-plăcându-Ţi întru toate şi având purtare vrednică de această mare cinste preoţească, dăruită lui de puterea Ta cea mai înainte ştiutoare. Că a ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”28 După chemarea la rugăciune pentru noul preot, chemare identică celei pentru hirotonia întru diacon, arhiereul mărturiseşte adevărul că Dumnezeu este „Cel ce cinsteşte cu numirea de preot pe cei învredniciţi a sluji cu sfinţenie în treapta aceasta cuvântul adevărului”. Chiar dacă noul preot este „rânduit” la slujire de arhiereu, acest lucru se împlineşte numai prin „bunăvoinţa” lui Dumnezeu care trimite harul Sfântului Duh. Arhiereul se roagă pentru ca noul preot să aibă „viaţă curată şi credinţă nestrămutată”, să fie „desăvârşit rob” al lui Dumnezeu, „având purtare vrednică de această mare cinste preoţească, dăruită lui de puterea” lui Dumnezeu. Urmează rostirea unei ectenii de către un preot, ectenie identică celei rostite la hirotonia întru diacon.
27 28

Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 115. Arhieraticon, p. 80.

17

3. A doua rugăciune de hirotonie: „Dumnezeule, Cel mare în putere, neurmat în pricepere, Cel minunat întru sfaturi, mai presus decât fiii oamenilor, Însuţi Doamne, şi pe acesta, pe care ai binevoit a intra în treapta preoţiei, umple-l de darul Sfântului Tău Duh, ca să se facă vrednic a sta fără prihană înaintea Jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia împărăţiei Tale, a lucra cu sfinţenie cuvântul adevărului Tău, a aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, a înnoi pe poporul Tău prin baia naşterii de a doua, ca şi el, întâmpinând la a doua venire pe marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Unul-Născut, Fiul Tău, şi să primească întru mulţimea bunătăţii Tale, plata bunei chivernisiri a treptei sale. Că s-a binecuvântat şi s-a premărit întru tot cinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfâtului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”29 Preotul nou hirotonit devine primul între preoţi, înaintea tuturor celorlalţi preoţi, pentru că el este cel care va coordona, ca protos, Sfânta Liturghie până la sfârşitul ei. După aceasta, înainte de Sfânta Împărtăşanie, are loc primirea Dumnezeiescului Trup în mâna sa dreaptă. Se aşează în faţa Sfintei Mese, unde aşteaptă momentul Sfintei Împărtăşanii. Cu acest prilej, arhiereul rosteşte acest cuvânt: „Primeşte Odorul acesta şi îl păstrează pe el până la cea de-a doua venire a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos când are să-l ceară de la tine”. Acest gest este explicat astfel de Părintele Stăniloae: „Răspunderea arhiereului de a preda preotului Trupul Domnului şi răspunderea acestuia de a-L primi se întâlnesc şi se întregesc într-o răspundere comună în faţa lui Hristos, dar şi în faţa poporului căruia trebuie să i se pună şi ţină la dispoziţie Trupul lui Hristos, adică pe Hristos însuşi în toată viaţa lui, pentru a fi predat altor episcopi şi altor preoţi până la sfârşitul lumii. Deschiderea eshatologică a Preoţiei şi a Euharistiei iese prin aceasta puternic în relief. Preotul priveşte, ţinând trupul Domnului pe mâini, spre viaţa veşnică, atunci când se va cere de la el trupul tainic”30. Este momentul răspunderii comune, al arhiereului şi al preotului, în faţa Trupului cel tainic al Domnului. Din acel moment, preotul îşi exercită slujirea la care a fost chemat.

29 30

Arhieraticon, p. 81. Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 117.

18

C. Parohia, spaţiul slujirii şi al mântuirii
Mănăstirea şi parohia constituie cele două cadre, spaţii concrete de manifestare a vieţii bisericeşti în care creştinul este chemat să cunoastă, să trăiască şi să mărturisească Evanghelia Domnului Hristos, într-un cuvânt, să-şi câştige mântuirea. Dacă mănăstirea, cu toate influenţele secularizate din exterior şi dinăuntru, păstrează chiar şi în veacul XXI caracterul de spaţiu adecvat pentru viaţă în Hristos, parohia şi-a pierdut mult din această însuşire. Cu toate acestea, nu există pentru creştinul mirean alt loc în care Duhul lui Hristos, autenticitatea Evangheliei şi idealul vieţii creştine să se manifeste cu o pregnanţă mai mare şi mai adâncă. I. Incursiune istorică Primele comunităţi creştine, cu mult înainte ca organizarea lor să capete forma parohiei de azi, aveau ca mod de existenţă cele descrise Sfântul Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute. Şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă”31. Din păcate, chiar de atunci au apărut creştini de felul lui Anania şi Safira şi, puţin câte puţin, comunităţile creştine s-au îndepărtat de această perfecţiune evanghelică pe care o întâlnim în Faptele Apostolilor. În perioada primelor veacuri, obştile creştine erau organizate în jurul episcopilor. Înmulţindu-se numărul credincioşilor, episcopii au delegat preoţii din jurul lor să coordoneze, în numele lor, viaţa creştină în comunităţi mai îndepărtate de catedrala episcopală şi, în acest mod, au apărut parohiile. Termenul de parohie/enorie este folosit în veacul al patrulea de către Sfântul Grigorie de Nyssa şi de Sfântul Epifanie al Salaminei32. II. Legătura cu episcopul Parohia, în calitatea ei de comunitate creştină, păstorită de un preot, nu-şi îndeplineşte menirea de „Biserică”, de „Trup tainic al Domnului” decât dacă este în legătură cu episcopul regiunii unde se află parohia respectivă.

Faptele Apostolilor 4, 32-35. Vezi Gheorghios Metallions, Parohia, Hristos în mijlocul nostru, traducere pr. prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 9.
31 32

19

Adevăratul păstor canonic al parohiei este episcopul. În vechime, cum s-a mai spus, numai episcopul săvârşea Dumnezeiasca Euharistie, stând, după spusele Sfântului Ignatie, „în locul lui Dumnezeu”33. Slujirea euharistică a fost transferată preoţilor când s-au înmulţit parohiile, dar legătura cu episcopul s-a menţinut. Legătura cu episcopul locului şi dependenţa de acesta sunt manifestate până astăzi prin faptul că Dumnezeiasca Euharistie se săvârşaşte pe sfântul antimis care îi poartă semnătura, prin pomenirea lui la sfintele slujbe şi, în tradiţia românească, prin prezenţa portretului (fotografiei) lui în biserica respectivă. Legătura parohiei, preotului ei cu episcopul locului este absolut necesară pentru că „în Ortodoxie, episcopia (episcopul) rămâne întotdeauna centrul vieţii bisericeşti. Parohia nu este o nouă (altă) Biserică, astfel încât în fiecare episcopie să fie mai multe Biserici (particulare). Parohiile n-au fost înţelese niciodată ca unităţi euharistice independente în interiorul episcopiei, ci numai «ca ramuri organice ale ei» (mitropolitul Ioannis Ziziulas al Pergamului). Prezenţa episcopului în Dumnezeiasca Euharistie locală nu va înceta niciodată să fie considerată indispensabilă în sinaxa euharistică a fiecărei parohii. (...) Parohia devine astfel o extensiune a unei Euharistii săvârşite sub conducerea episcopului în limitele geografice ale episcopiei, fară să se creeze noi centre de comunitate euharistică”.34 De menţionat faptul că în vechime singur episcopul era numit „părinte”35, apelativ atribuit mai târziu şi preotului de parohie. Părintele Gh. Metallinos spune că termenul de „părinte” este de preferat altor cuvinte apărute mai târziu prin influenţa lumească: preavenerabil, preacucernic, înalt/preasfinţit etc. III. Ce este parohia? Privită din afară şi din perspectiva lumii secularizate, parohia este considerată ca o grupare de oameni adunaţi de anumite interese, sau o simplă orânduire lumească întru nimic diferită de o asociaţie, organizaţie, breaslă, corporaţie sau partid politic. Dincolo de această perceptive, des întâlnită în mass-media şi împropriată şi de o largă parte a opiniei publice, parohia este, în termeni canonico-juridici, „comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi
Epistola către Magnezieni, 6, 1, în diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, I, Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 435. Nu în sensul de înlocuitor al lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar fi absent, iar episcopul îl înlocuieşte, ci tocmai ca semn (văzut) al prezenţei nevăzute a lui Dumnezeu: „Cu toată poziţia lui fundamentală şi inamovibilă în sinaxa euharistică şi în întreaga viaţă a Bisericii locale, episcopul nu este, în general, «locţiitorul» sau «reprezentantul» lui Hristos, ca să-L poată suplini vreodată pe Hristos absent (ceea ce e în papism), ci în persoana episcopului devine văzut şi manifest Hristos, Care e pururea prezent «în chip nevăzut împreună cu noi»” (Pr. Gh. Metallions, Parohia..., p. 17) 34 Gh. Metallions, Parohia..., p. 15. 35 Ibidem, p. 19.
33

20

subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective”36. Această definiţie încearcă, prin abordare juridică şi administrativă, să clarifice, mai ales raporturile între parohie şi alte entităţi bisericeşti sau laice. Aducând lucrurile la adevărata lor dimensiune, parohia, în esenţa ei este mult mai mult decât aceasta. Părintele Profesor Gheorghios Metallinos vorbeşte despre „teologia parohiei”, despre „viziunea ecclesiologică a existenţei ei în Hristos”37. În acest sens, se poate vorbi despre parohie ca „sinaxă euharistică” şi ca „spital duhovnicesc”. 1. Parohia - sinaxă euharistică La hirotonie, preotul primeşte în mâna sa din partea episcopului Trupul lui Hristos: „Primeşte acest odor şi-L păstrează pe El până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos când are să-L ceară de la tine”38. Acesta este mandatul cu care preotul este investit ca păstor al unei parohii. Mergând în parohia încredinţată, preotul este rânduit să împlinească un singur lucru esenţial: să menţină şi să adune în jurul Trupului şi Sângelui Domnului Hristos obştea creştină încredinţată lui, de către episcop, spre slujire. În zi de duminică şi de sărbătoare, enoriaşii unei parohii aduc la biserică prinoase de pâine şi vin. Acestea devin, prin pogorârea Sfântului Duh la Dumnezeiasca Liturghie, Trupul şi Sângele lui Hristos din care se împărtăşesc preotul şi credincioşii. Adunarea tuturor creştinilor dintr-o parohie, preot şi popor, în jurul lui Hristos, mai bine zis, în Hristos, este arătată prin tot ceea ce se petrece teologic şi liturgic la sfânta proscomidie sau în timpul Sfintei Liturghii. Pe Sfântul Disc, la Proscomidie este aşezat nu numai Sfântul Agneţ, înconjurat de părticelele închipuind pe Maica Domnului, cetele sfinţilor, episcopul locului, cârmuitorii şi ctitorii bisericii, ci şi părticelele reprezentând pe credincioşii parohiei. Preotul ar trebui să aibă pomelnicul cu fiecare credincios al parohiei şi, în duh de adâncă rugăciune, înainte sau în timpul Utreniei, să aducă o părticică din prescură pentru fiecare credincios al parohiei şi să o aşeze lângă Sfântul Agneţ. Pomenind cu atenţie fiecare nume, prin faţa ochilor preotului apar chipurile enoriaşilor, cu încercările şi bucuriile lor. Preotul preia în rugăciunea sa viaţa acestor oameni şi o duce la tronul Preasfintei Treimi în timp ce părticica din prescură cu numele lor este aşezată lângă Sfântul Agneţ. În

Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 43. Gh. Metallions, Parohia..., p. 8. 38 Arhieraticon, p. 82.
36 37

21

tradiţia slavă se obişnuieşte ca din fiecare prescură adusă la Sfântul Altar să se ia o părticică pomenindu-se numele celui care a oferit prescura. După ce preotul se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, părticelele, miridele de pe sfantul disc, inclusiv cele închipuind pe credincioşii pomeniţi, sunt adunate în sfântul Potir unde se află Sfântul Trup şi dumnezeiescul Sânge al Domnului Hristos. Obştea creştină din parohia respectivă, adunată în sfântul Potir, fiind împreună cu Hristos, Maica Domnului şi toţi sfinţii, episcopul locului, cârmuitorii ţării şi ctitorii bisericii, mădularele vii şi adormite ale parohiei, realizează în jurul lui Hristos şi în Hristos viaţa Bisericii - Trupul tainic al Domnului. De menţionat faptul că în Dumnezeiasca Liturghie se realizează, pe de o parte, cea mai înaltă şi adâncă legătură, unire, comuniune cu Hristos, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, iar pe de altă parte, şi între cei care se împărtăşesc din acelaşi Hristos. Se poate vorbi, astfel, de o unire pe verticală a tuturor cu Hristos şi de o unire pe orizontală a creştinilor între ei. Sfântul Teofan, episcopul Niceeii, spune că prin Euharistie unirea cu Hristos este atât de adâncă încât creştinii devin membre ale Trupului Lui după ce, prin Botez, au devenit fraţi ai Lui: „Ce urmează după aceasta? Nu binevoieşte a-i face numai de acelaşi chip cu Sine şi fraţi ai Săi. Căci nu Se opreşte aici cu binefacerea. Ci îi face şi trup şi mădulare ale Sale, încât se numeşte mai degrabă cap al nostru, ca al unora ce Îi suntem mădulare şi trup, nu numai fraţi, prin legătura cu El mai presus de minte şi de cuvânt. De aceea pe cei ce intenţionează să-i unească cu Sine, ca pe nişte mădulare ale Sale, mai întâi îi face de acelaşi chip cu capul, prin Botez, apoi, prin comunicarea şi împărtăşirea trupului şi sângelui propriu, lipeşte de Sine şi între ele mădularele acestea deiforme. Pentru aceasta, Botezul premerge Sfintei Împărtăşanii.”39. Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre Euharistie ca „Taina prin excelenţă a unităţii Bisericii” credincioşii fiind uniţi cu Hristos, dar şi între ei. „Unirea deplină în care ne atrage Hristos cu Sine prin prelungirea Sa cu trupul Său în noi, înseamnă şi o unire a noastră cu ceilalţi credincioşi, în care Se prelungeşte Hristos cu acelaşi trup al Său. De aceea, Euharistia este şi actul de realizare şi sporire continuă a unităţii depline a Bisericii, ca trup extins al lui Hristos, desăvârşind şi în acest sens lucrul început prin Botez şi prin Mirungere. Unirea cu Hristos în Euharistie este baza şi izvorul unei depline iubiri între mădularele Bisericii, căci toţi membrii ei sunt «contrupeşti» nu numai cu Hristos, ci şi între ei. Fiecare trăieşte şi simte viaţa tuturor celorlalţi ca viaţă luminată de mintea aceluiaşi Hristos şi sensibilizată şi împuternicită spre bine de Duhul aceluiaşi Hristos. Căci toţi sunt nu numai înrudiţi, ci «contrupeşti» (Ef. 3, 6) cu Hristos şi întreolaltă, încât, nu-şi mai despart, dacă aduc şi contribuţia voinţei lor, interesele, gândurile şi simţirile. In sentimentul lor de topire în Dumnezeu, ca moarte tainică cu Hristos, şi în pregustarea
Epistola a III-a, PG 150, col. 329-340, apud Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, nota 62, pp. 93-94.
39

22

stării de înviere, nici unul nu se mai distinge de ceilalţi, deşi în faptul că fiecare are acest sentiment, chiar această pregustare e dovada persistenţei fiecăruia. Astfel, Euharistia este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii.”40 Parohia ca sinaxă euharistică este, aşadar, spaţiul în care se realizează unirea credincioşilor cu Hristos şi întreolaltă. Din aceasta izvorăşte şi rânduiala ca într-o biserică să se săvârşească într-o zi o singură Sfântă Liturghie la care să participe credincioşii parohiei. De aici rezultă necesitatea participării credincioşilor la Sfânta Liturghie, împărtăşirea lor cu Preacuratele Taine, realizându-se astfel unitatea între ei şi a tuturor cu Hristos. Tot din această pricină în Biserica Ortodoxă nu se recomandă săvârşirea de Liturghii speciale, particulare pentru diferite categorii sau grupuri: copii, studenţi, bolnavi, asociaţii etc. O astfel de practică împiedică realizarea scopului însuşi al Sfintei Liturghii, şi anume depăşirea diviziunilor de orice fel între membrii aceleiaşi comunităţi. 2. Parohia – spital duhovnicesc La o privire de suprafaţă asupra noţiunii de parohie, aceasta este văzută prin prisma asemănării cu o grupare lumească de felul asociaţiilor, fundaţiilor, corporaţiilor etc. Ca şi în cazul acestora, întâlnim un conducător al instituţiei (preotul), există o adunare generală (adunarea parohială), un consiliu director, şi acesta este, în cazul paorhiei, consiliul parohial, există, de asemenea, grupuri specifice în interiorul parohiei cu preocupări bine definite, precum: comitetul parohial de doamne sau comitetul de tineri etc. Din această perspectivă, parohia nu se deosebeşte de o grupare laică. În acelaşi timp, parohia este entitate juridică cu drepturi şi obligaţii, se conduce după reglementări specifice în interior şi în relaţie cu organismele bisericeşti superioare sau cu lumea laică. Parohia are personal angajat, cont în bancă şi proprietăţi (biserică, cimitir, casă parohială şi socială, teren agricol etc.). Parohia este, aşadar, o instituţie printre alte instituţii coordonându-şi activitatea după anumite reguli, care, dacă sunt respectate, se poate afirma că totul se află în sfera normalităţii. Într-adevăr, parohia cuprinde toate elementele menţionate mai sus, însă acestea nu o definesc în esenţa ei. Aceasta deoarece parohia este în fiinţa ei „viaţă în Hristos”, „dobândirea Duhului Sfânt” şi „iubirea lui Dumnezeu Tatăl” revărsată peste lume. Fără acestea, trăite de enoriaşi într-o formă mai mare sau mai mică, parohia, în adevăratul sens al cuvântului, nu există. Forma juridică, regulamentele de funcţionare sau clădirile parohiale sunt veşmântul exterior, destinat să ofere cadrul uman în care să se desfăşoare viaţa celor ce sunt mădulare vii ale lui Hristos. Vorbind despre harul lui Dumnezeu sălăşluit în om,

40

Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, pp. 93-94.

23

Apostolul Pavel spune că „avem comoara aceasta în vase de lut”41. Plecând de la această realitate, şi anume că „puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi”42 – putem afirma că parohia, ca adunare a celor ce cred, este un „vas” de lut, care păstrează „focul” dumnezeiesc: „pe de o parte, viaţa Dumnezeiescului Duh depăşeşte tot ce poate fi instituţie pământească, iar pe de altă parte, însuşi acest Duh îşi zideşte un oarecare lăcaş care, în limitele Pământului, poartă anumite trăsături ce sunt expresia Duhului, un vas spre păstrarea darurilor Lui. Acest minunat sălaş al Duhului Sfânt este Biserica, ce a purtat de-a lungul nenumăratelor tulburări a întregi veacuri preţioasa comoară a Adevărului de Dumnezeu descoperit”43. Cel care este chemat să cunoască, să trăiască şi să mărturisească diferenţa fundamentală între „vas” şi „foc”, în pofida faptului că ambele sunt îngemănate, este preotul, păstorul parohiei, desemnat pentru aceasta de către episcop. De menţionat faptul că această relaţie între „vas” şi „foc” este prezentă la orice nivel al vieţii bisericeşti: parohie, mănăstire, episcopie şi, prin extindere, în toate aşezămintele misionare ale episcopiei: şcoli teologice, instituţii culturale, educaţionale şi chiar economice. De-a lungul istoriei creştine, ispita cea mai mare a fost şi rămâne tendinţa de a transforma „vasul” din mijloc în scop, iar „focul” să fie diminuat până la dispariţie, astfel încât unele segmente rămân bisericeşti doar cu numele. În ceea ce-l priveşte pe preot, acesta trebuie să înţeleagă el întâi şi apoi să-i inspire pe enoriaşi să accepte şi să trăiască adevărul că parohia pe care o păstoreşte nu este o realitate pur lumească, ea nelimitându-se la categoriile de gândire şi făptuire ale acestei lumi. Pentru a înţelege şi, mai ales, trăi acest adevăr, preotul este chemat să vadă parohia sa ca o „sinaxă euharistică” şi ca un „spital duhovnicesc”. Hristos Domnul, în Trupul şi Sângele Său, este „medicamentul” oferit, în „spitalul duhovnicesc” numit parohie, oamenilor conştienţi de necesitatea tămăduirii de bolile pe care sufletul şi inima, cugetul, mintea şi trupul le poartă, din cauza păcatelor. Perspectiva ortodoxă autentică asupra parohiei este aceea care mărturiseşte că aici se află locul, cadrul, realitatea în care se lucreză vindecarea sufletului. Iar rolul esenţial al preotului este acela de a contribui la tămăduirea sufletească a enoriaşilor. Preotul, ca păstor de suflete, este chemat să înţeleagă că păcatul săvârşit de el sau de enoriaşi nu este doar o încălcare a legii, care trebuie sancţionată prin canoane şi oprelişti de tot felul. Acestea îşi au rolul lor numai dacă păcatul este perceput, înainte de toate, ca o îmbolnăvire a omului, ca o rană pe sufletul lui.
2 Corinteni 4, 7. Ibidem. 43 Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 135-146.
41 42

24

În conştiinţa liturgică ortodoxă, cât şi în scrierile Sfinţilor Părinţi de altădată sau din prezent, mântuirea este descrisă în mod special prin folosirea de termeni taumaturgici: medic, bolnav, boală, rană, medicament, tămăduire, vindecare etc. Tot mai des se vorbeşte despre „psihoterapia ortodoxă” care presupune întreaga lucrare de vindecare a omului, plecând de la adâncurile acestuia. Curăţia minţii, a inimii, a lăuntrului omului, în general, constituie premisa vindecării. Iar spaţiul cel mai potrivit este mănăstirea pentru unii şi parohia pentru cei mai mulţi. „Ca orice vindecare însă, aşa şi cea oferită de Biserică, cere o introducere într-un cadru de viaţă corespunzător, într-un climat special care face vindecarea cu putinţă şi sigură. Locul spitalului de vindecare trupească îl ia aici Biserica – Parohia, ca «spital duhovnicesc», loc de vindecare şi restabilire a omului întreg. Credinciosul trebuie să fie introdus într-o viaţă şi comunitate nouă, străină de viaţa lumii care ignoră nu numai vindecarea, dar şi metoda de realizare a ei. În paralel, credinciosul trebuie să înveţe să trăiască în noua viaţă, părăsind viaţa lumii”44. În acest spital duhovnicesc, care este parohia, trebuie să predomine conştiinţa ascezei şi, în general, a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, ca act vindecător: „Întrucât în fiinţa ei mântuirea este o vindecare, ea cere o conduită terapeutică corespunzătoare. Şi aceasta este asceza, lupta pentru ţinerea poruncilor lui Dumnezeu aşa cum au fost ele formulate în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia Bisericii. Poruncile dumnezeieşti nu sunt altceva decât «reţete» în lupta vindecării noastre. Dar nu ele sunt vindecarea. Vindecarea e restaurarea sănătăţii noastre duhovniceşti: inserarea existenţei noastre în harul dumnezeiesc, în Lumina necreată a lui Dumnezeu”45. Asceza, postul, spovedania, primirea Sfintelor Taine, împlinirea poruncilor, ca stări terapeutice sufleteşti, pregătesc terenul pentru ceea ce este denumit ca scop ultim al parohiei, şi anume, îndumnezeirea enoriaşilor: „Constituirea parohiei şi a întregii vieţi bisericeşti se face cu un singur scop, unic şi invariabil: «îndumnezeirea» membrilor ei. Acest scop trebuie să rămână neschimbabil dea lungul veacurilor. Schimbarea eventuală a scopului înseamnă automat alienarea parohiei şi decăderea ei într-o grupare lumească (asociaţie, corporaţie etc.), astfel încât ea îşi pierde caracterul de Biserică”46. Îndumnezeirea, ca finalitate absolută a parohiei, este un adevăr foarte greu de înţeles şi de acceptat în contextul zilelor noastre. Viaţa enoriaşilor de parohie se desfăşoară, în general, pe două planuri: pe de o parte, în interiorul parohiei se încearcă dobândirea şi creşterea în viaţa cea nouă în Hristos, pe de altă parte, enoriaşul unei parohii trăieşte încorsetat de ateismul, indiferenţa,
Gh. Metallinos, Parohia..., p. 25. Ibidem, p. 24-25. 46 Ibidem, p. 23.
44 45

25

compromisurile dominante în societatea contemporană. „Viaţa în care învăţăm să trăim e una artificială şi falsificată şi de aceea nu poate fi numită creştină. E o stare ambiguă, din care izvorăşte toată nenorocirea noastră, în orice latură a vieţii noastre individuale şi sociale. Chiar şi nenorocirea organismului «bisericesc», în dimensiunea lui umană, întrucât parohiile noastre se amestecă cu lumea, copiază metodele ei şi aplică soluţiile ei”47. De aceea este necesară „reîncreştinarea”, „reevanghelizarea”, „înduhovnicirea” contextului social, în interiorul căruia se află parohia.48 Mai mult, este de maximă urgenţă strădania continuă ca parohia să rămână, să redevină spaţiu de tămăduire prin asceză, păzire a poruncilor şi îndumnezeire. Parohia este chemată să „reîncreştineze” lumea în care se află, nu să fie deschisă spre primirea duhului lumii, care o va îndepărta de Duhul lui Hristos, făcând-o să-şi rateze menirea ei. Deşi aparent, în logica lumii, acest lucru este imposibil, în ordinea Duhului, parohia împlineşte pe alocuri misiunea sa de a fi şi dăinui ca sinaxă euharistică şi ca spital duhovnicesc. Cu o singură condiţie însă, şi aceasta este legată de viaţa preotului, păstorul parohiei: este absolut necesar ca cel care săvârşeşte această lucrare, preotul, să fie el însuşi vindecat, să cunoască din propria experienţă atât boala, cât şi leacurile acesteia, sau cel puţin să fie cu un pas mai înaintea celor pe care îi păstoreşte. Aceasta o spune Sfântul Grigorie Teologul: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să cureţ pe alţii; să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii; să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere”49. Vigilenţa episcopului în faţa hirotoniei întru preot a unei persoane destinate păstoririi unei comunităţi parohiale trebuie să fie pe măsura slujirii, diaconiei pe care o are de împlinit parohia în viaţa Bisericii şi a lumii. „Hirotonia nu luminează în chip magic, ci presupune curăţirea inimii şi luminarea Duhului Sfânt. Clericul necurăţit şi neluminat este un hamal, nu un purtător al harului. (...) Cei necurăţiţi nu pot să vindece şi se mulţumesc să-şi justifice prezenţa în parohie prin preocuparea cu acţiunile sociale. De aceea ar fi bine să nu se acopere «parohiile vacante» (o expresie peiorativă, preluată din mentalitatea seculară), atunci când nu se găsesc
Ibidem, p. 26. Desigur, aceasta nu se poate realiza în mod exterior, ci numai plecând de la persoană, adică fiecare plecând de la înnoirea vieţii sale. Adevărata schimbare nu vine din afară, prin norme, legi, principii, ci din interior, prin primenirea sufletului, printr-o viaţă de pocăinţă şi curăţire de patimi, de continuă întoarcere şi căutare a lui Dumnezeu, a sălăşluirii harului Său în suflet. Dacă cineva îşi schimbă viaţa potrivit voii lui Dumnezeu, şi lumea din jurul său se va schimba, după cum spunea Sfântul Serafim de Sarov: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni în jurul tău se vor mântui”. 49 „Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont după ce a fost hirotonit şi pentru întoarcerea lui de acolo”, 71, în Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, Ed. Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 276.
47 48

26

oameni «duhovniceşti» în sensul Bisericii vechi (lucru foarte rar astăzi), măcar oameni de pocăinţă, de smerenie şi de rugăciune, bogaţi în experienţe mănăstireşti.”50 Părintele profesor Gh. Metallinos, preot căsătorit şi păstor de parohie, insistă asupra influenţei pe care mănăstirea, duhul ei, o poate exercita asupra vieţii de parohie. „Mănăstirea, spune el, rămâne continuarea parohiei autentice, fiindcă ea reprezintă o comunitate independentă şi neinluenţată de lume, în care îşi găseşte aplicare cuvântul «pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm». Toată viaţa are drept centru pe Hristos şi se transformă harismatic în rugăciune, mulţumire, doxologie.”51 Legătura preotului de parohie, a enoriaşilor conduşi duhovniceşte de preot, cu mănăstirile din zonă este platforma prin care duhul unei comunităţi creştine autentice, formată din monahi, poate influenţa decisiv pe cei care trăiesc în lume, au o viaţă de familie şi responsabilităţi în societate, dar doresc să vieţuiască creştineşte în mod autentic.

50 51

Gh. Metallinos, Parohia..., p. 31-32. Ibidem, p. 25.

27

D. Programul săptămânal al preotului
În cursul unei săptămâni, preotul este chemat să îndeplinească o lucrare misionară orientată spre mai multe direcţii: liturgică, pastorală şi administrativă. Văzută în dimeniunea sa minimală şi, în general, sesizabilă la nivelul protoieriei şi al centrului eparhial, activitatea săptămânală a preotului se rezumă la slujba de duminică dimineaţa, răspunsul dat solicitărilor din parohie şi protopopiat şi grija pentru biserică şi documentele oficiale. Dacă acestea sunt împlinite, preotul este considerat ca unul care îşi face datoria. Dincolo de această activitate care îi ocupă preotului până la zece ore săptămânal, se află viaţa lui reală, a familiei şi a enoriaşilor parohiei. De aici rezultă nevoia unui program săptămânal pentru ca preotul să fie într-o stare de trezvie continuă. Este nevoie de un program săptămânal pentru preot întrucât există riscul ca el să aibă o viaţă fără nici un reper, fără program, şi să lenevească cinci zile pe săptămână sau să aibă fel de fel de ocupaţii care să-i umple timpul. Un om obişnuit ştie că are în fiecare zi programul său de lucru în care se încadrează. Din punctul acesta de vedere, e mai uşor pentru că el: trebuie doar să se conformeze. Preotul trebuie să depună efort în a-şi stabili un program, tocmai pentru că are de luptat cu inerţia, cu ispita pierderii timpului şi, în ultimă instanţă, a plafonării. Imaginea preotului care duce o viaţă de huzur (mâncare bună, maşină bună, odihnă, petrecere) este dezagreabilă. E nevoie de oarecare exigenţă sau de o asceză continuă. Programul zilnic sau săptămânal al preotului nu trebuie totuşi absolutizat. O agendă zilnică cu activităţi programate din oră în oră îl transformă pe preot într-un robot care împlineşte lucrurile la suprafaţă, dar îl lipseşte de orice duh autentic. Este necesară o activitate programată pentru a avea coerenţă şi „eficienţă” în lucrare, dar totul să fie gândit pentru a exista spaţii suficiente de libertate, atitudini spontane şi activităţi neprogramate. Preotul este, aşadar, chemat să nu se lase cuprins de lâncezeală, plafonare, rutină, evitând, în acelaşi timp, ceea ce poate fi definit ca „activism” pastoral. Părintele Alexandru Schmemann aminteşte adesea în Jurnalul său despre ispita excesului de activitate care îl secătuieşte pe dinlăuntru pe preot de orice putere: „Veşti zguduitoare despre căderea nervoasă suferită de părintele N., aşadar simptomele pe care le observasem cu trei săptămâni în urmă erau adevărate. Mi-e teamă că motivul este cât se poate de evident: «s-a îngropat în activitate». Şi acesta este tocmai lucrul care trebuie evitat. Omul devine incapabil de a vedea lucrurile în perspectivă, de a se detaşa, de a îndepărta neliniştea şi lucrurile mărunte care îi împovărează viaţa şi îi pot devora inima. De fapt, cauza este aceeaşi aroganţă care încearcă să mă convingă că totul depinde de mine, totul mă priveşte pe mine. Şi atunci «eu»–l umple întreaga realitate şi începe prăbuşirea. Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu
28

gândirea etc. şi de aici incapacitatea de «a trăi» pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.”52 Părintele Schmemann vorbeşte chiar de „blestemul muncii” care îl aruncă pe om în braţele plictiselii, considerată de Dostoievski preambul al anticristului: „«Blestemul muncii». Dar mulţi oameni, dacă nu majoritatea lor, se târăsc într-o activitate furibundă, pentru că le este teamă să rămână faţă în faţă cu viaţa, cu ei înşişi, cu moartea. Se plictisesc, iar plictiseala este împărăţia diavolului. Plictisiţi şi temători, îşi sporesc indiferenţa prin activitate, idei şi ideologii. Fundamentul culturii noastre este activitatea intensă marcată de frică şi de plictiseală. Fără Dumnezeu, totul este posibil, dar acest «tot» este cât se poate de înfiorător şi de plictisitor. Consider că prima îndatorire a Bisericii ar trebui să fie refuzul de a lua parte la logica şi fundamentul acestei lumi. Nu poate avea loc o luminare a lumii fără o respingere iniţială a ei. Creştinismul contemporan are nevoie de curaj şi de libertate spirituală: să nu cedeze «înţelegerii», «implicării», «supravieţuirii lumii», indiferent cu ce preţ.”53 Refuzul, pe de o parte, al lâncezelii şi, pe de altă parte, al activismului, creează un echilibru în programul preotului, echilibru care îl păzeşte de extreme şi îi creează platforma pentru o viaţă duhovnicească, pastorală şi de familie în duhul creştin autentic. I. Evitarea alternanţei (dihotomiei) sacru-profan Preotul este chemat să trăiască taina preoţiei sale, taina slujirii ca păstor de suflete, clipă de clipă de-a lungul unei zile, unei săptămâni, de-a lungul întregii sale vieţi. Tentaţia de a fi un „profesionist” în prestări de „servicii religioase” este uriaşă, adică a aloca un număr de ore slujirii preoţeşti, iar în restul timpului, petrecut în familie sau în alte activităţi, să nu aibă nici o legătură cu Dumnezeu, Biserica sau cu duhul creştin. Se cuvine ca întreaga lucrare pe care o săvârşeşte un preot, de la altar la alocarea de timp liber pentru odihnă să aibă ambianţa duhului creştin. Acelaşi preot, A. Schmemann, afirmă că viaţa creştină autentică se desfăşoară între amintirea momentului primirii Sfintei Împărtăşanii şi aşteptarea sosirii altui moment de împărtăşire: „Un preot venerabil, când a fost întrebat cum se poate duce o viaţă creştină în lume a răspuns: «pur şi simplu prin amintirea neîncetată că mâine (sau poimâine, sau în câteva zile) voi primi Sfânta Împărtăşanie...»”54 Părintele Schmemann propune ca rugăciunile de dinainte şi de după Sfânta Împărtăşanie să fie rostite de-a lungul întregii săptămâni, chiar dacă
Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), traducere, studiu introductiv şi comentarii de Felicia Furdui, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 45-46. 53 Ibidem, p. 62. 54 A. Schmemann, Postul cel Mare, traducere de Andreea Stroe şi Laurenţiu Constantin, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 133.
52

29

împărtăşirea propriu-zisă are loc numai duminica: „Unul dintre cele mai simple moduri de a genera începutul acestei conştientizări (a apropierii de Sfintele Taine, n.n.) este de a include în rânduiala noastră zilnică rugăciuni care se citesc înainte şi după Împărtăşanie. De obicei citim rugăciunile de pregătire chiar înaintea Împărtăşaniei şi rugăciunile de mulţumire exact după primirea Împărtăşaniei, iar după ce le citim, pur şi simplu ne întoarcem la viaţa noastră «profană». Dar ce ne împiedică să citim una sau mai multe rugăciuni de mulţumire în primele zile ale săptămânii după Euharistia de Duminică, iar rugăciunile de pregătire în cea de-a doua parte a săptămânii, introducând, astfel, conştientizarea Tainei în viaţa cotidiană, raportând întreaga noastră viaţă la Sfintele Daruri primite sau pe punctul de a fi primite?”55 Pentru a fi pătruns de duhul lui Hristos în orice lucrare pe care o săvârşeşte, de la slujirea Sfintei Liturghii până la activitatea gospodărească în parohie sau în familia proprie, preotul trebuie să aibă o lucrare lăuntrică duhovnicească din care să se hrănească el însuşi şi să-i hrănească şi pe alţii. „Preoţilor care mă întreabă cum să-şi ajute enoriaşii, precum şi tuturor care au o răspundere păstorească, un lucru le accentuez: să cuate să facă lucrare duhovnicească şi cu ei înşişi; să-şi facă datoriilor lor duhovniceşti cele absolut necesare şi ceva mai mult, ca să aibă întotdeauna rezervă duhovnicească. Lucrarea duhovnicească în noi înşine este lucrare nezgomotoasă în aproapele, pentru că pilda vorbeşte, şi atunci oamenii imită binele pe care îl văd şi se îndreaptă. (...) De aceea să nu considerîm timp pierdut lucrarea în noi înşine, fie pentru un mic interval de timp, fie pentru mai mult, fie pentru totdeauna, în toată viaţa noastră, pentru că lucrarea tainică are însuşirea de a predica tainic cuvântul lui Dumnezeu în sufletele oamenilor. Omul harismatic al lui Dumnezeu transmite harul dumnezeiesc şi preschimbă pe oamenii trupeşti. Îi eliberează din robia patimilor şi-i apropie, în felul acesta, de Dumnezeu şi se mântuiesc.”56 Viaţa lăuntrică duhovnicească a preotului este hrănită în mod special de rugăciune. „Ce fel de om trebuie să fie cel ce se roagă pentru tot oraşul – dar pentru ce spun tot oraşul, pentru toată lumea – care se roagă să facă pe Dumnezeu îndurător faţă de păcatele tuturor, nu numai ale celor vii, dar şi ale celor morţi? (...) Spune-mi, te rog, unde-l vom pune pe preot, când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârşeşte preaînfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc al tuturor? Cât de mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere?”57

Ibidem. Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 325. 57 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 176-177.
55 56

30

II. Sâmbătă seara 1. Săvârşirea Vecerniei Apropierea zilei când urmează a se săvârşi Dumnezeiasca Liturghie trebuie să aducă o intensificare a lucrării lăuntrice în viaţa preotului. Starea de rugăciune, meditaţie, asceză trebuie să-l definească pe preot în toată vremea, dar apropierea momentului slujirii euharistice comportă o mai profundă conştientizare a actului, evenimentului la care urmează să participe: „Mâine voi sluji, cum mă aflu?” Există multe cazuri în care preoţii nu săvârşesc vecernia de sâmbătă seara sau din ajunul sărbătorilor. Un motiv invocat ar fi acela că nu participă credincioşii. În special la sat se întâmplă aceasta. Poate fi un motiv real, însă, în ultimă instanţă, motivaţia ascunsă ţine de comoditatea preotului. Este de folos ca preotul să săvârşească vecernia chiar dacă nu vine nimeni în afara cântăreţului. (Dacă slujba este făcută pentru Dumnezeu, Acesta îi va aduce pe oameni la biserică mai devreme sau mai târziu). Vecernia este o introducere în atmosfera duminicii/sărbătorii (pentru orice credincios, însă, cu atât mai mult, pentru preot). În tradiţia rusă, cei care doresc să se împărtăşească „trebuie să participe la Privegherea de sâmbătă, astfel încât să se pregătească de întâlnirea cu Domnul în ziua Învierii Sale”58. Surprinzătoare şi îmbucurătoare, în acelaşi timp, a fost reacţia unui preot basarabean, venit prin 1995 într-o duminică dimineaţa la Mănăstirea Antim din Bucureşti şi invitat să slujească Sfânta Liturghie: „Nu pot sluji pentru că n-am săvârşit vecernia aseară”. 2. Masa de seară În tradiţia românească există practica postului de cel puţin trei zile înaintea primirii Sfintei Împărtăşanii de către credincioşii mireni. În acelaşi timp, preotului nu i se cere decât să nu mănânce şi să nu bea după miezul nopţii, dacă a doua zi liturghiseşte. Această practică, respectiv hrană obişnuită pentru preot în ajund de liturghisire este greşită, dăunătoare şi aspru criticată de învăţătura adevărată a Bisericii. În ediţia românească a Liturghierului există capitolul numit „Pregătirea pentru slujba Dumnezeieştii Liturghii şi împărtăşirea cu Sfintele Taine”, în care se afirmă: „Spre a fi vrednic de o slujire atât de înaltă şi de împărtăşirea cu Sfintele Taine, împiedică şi multa mâncare şi băutură de cu seara. Pentru aceea, preotul se cuvine a se înfrâna de la mâncare şi băutură şi, chiar dacă va gusta ceva, să guste puţin şi numai înainte de miezul nopţii”59.
58 59

Mitropolitul Antonie Bloom, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 171. Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 444.

31

Mesele bogate, televizorul, discuţiile deşarte pot duce preotul la ceea ce se numeşte „ispitirea în vis”. Liturghierul oferă o îndrumare pe scurt asupra ceea ce trebuie să împlinească preotul într-o asemenea situaţie: „tulburarea sau zburdarea trupească, care se face în vis şi care, dacă se va întâmpla, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, decât numai la mare nevoie. Iar dacă el singur a dat pricină acestei piedici, cu vorbele sau cu gândurile cele necurate de cu seară, sau cu mâncare şi cu băutură, sau cu lungimea somnului, nicidecum să nu îndrăznească a liturghisi, până ce nu se va mărturisi la părintele său duhovnicesc şi va lua de la dânsul canon şi dezlegare. Mai presus de toate şi cu inimă înfrântă, atât mai înainte de slujire, cât şi în timpul slujirii, să căutăm să dezrădăcinăm de la noi aceste păcate”60. În Molitfelnic se descrie mai pe larg ceea ce trebuie să facă preotul într-o atare situaţie. 3. Înfrânarea de la legătura trupească cu soţia Îndrumările din Liturghier, bazate pe prevederile sfintelor canoane, sunt foarte clare în acest sens: „Cel ce nu se va înfrâna şi va sluji, greşeşte foarte”, povăţuieşte Liturghierul.61 4. Pregătirea pentru săvârşirea Sfintei Liturghii Sâmbătă seara sau/şi duminică dimineaţa, înainte de a sluji Dumnezeiasca Liturghie, preotul trebuie să ia aminte, după povăţuirea Liturghierului, la următoarele: - Să nu se afle sub interdicţie de a sluji de la arhiereu: „De va fi sub blestem sau oprit de Biserică sau afurisit de arhiereu, nicidecum să nu îndrăznească a săvârşi Sfânta Liturghie, până când nu va avea voie de la cel ce l-a legat, ca să fie pe deplin dezlegat; căci, dacă va îndrăzni cineva să lucreze cele preoţeşti, nefiind dezlegat, va cădea în păcatul furtului de cele sfinte şi, cu îndoit şi foarte greu păcat, se va întoarce de la slujba dumnezeiască şi vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului şi se va socoti împreună cu ucigaşii de Dumnezeu şi cu necredincioşii farisei, care au ucis pe Hristos; iar împărtăşirea cu Preacuratele Taine îi va fi spre judecată şi osântă”.62 - Să nu fi săvârşit păcat de moarte: trufia, iubirea de arginţi, desfrânarea, mânia, lăcomia, zavistia, lenevia spre fapele cele bune 63. Într-o atare situaţie aflându-se, preotul să urmeze calea arătată de povăţuirile din Liturghier: „Iar preotul, dacă-l va vădi pe el cugetul pentru păcate de moarte, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, până când nu se va curăţi pe sine de păcatul în care se află, cu căinţă şi prin părturisire cu gura înaintea părintelui său
Ibidem, p. 445. Ibidem, p. 444. 62 Ibidem, p. 443-444. 63 Ibidem, p. 443.
60 61

32

-

-

-

duhovnicesc, făgăduind că nu se va mai întoarce la păcat. Că, dacă va îndrăzni a sluji, în păcat de moarte fiind, şi nu se va mărturisi şi, prin pocăinţă mai înainte nu se va curăţi de el, alt păcat de moarte mai greu îşi agoniseşte şi împărtăşirea de Dumnezeieştile Taine, din pricina nevredniciei lui, îi va fi spre judecată şi spre osândă. Chiar în timpul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii, dacă-şi va aduce aminte preotul şi va înţelege că se găseşte în păcat de moarte, pe cât va putea, cu mare durere şi căinţă să se smerească pe sine şi să arate părere de rău, având gândul necurmat de a se mărturisi în grabă, să facă mai departe binele şi să se lepede de păcat”.64 Să lupte pentru alungarea din cuget a următoarelor piedici: o Supărarea pe care o aduc felurite gânduri (să mediteze la Patimile Domnului) o Întristarea sau tulburarea cea din lăuntru (să aibă nădejde în harul lui Dumnezeu) o Trândăvia (să înţeleagă rostul privegherii şi al împuţinării somnului) o Ocara şi nedreptatea cuzate semenului (să se împace) o Ţinerea de minte a ocării şi nedreptăţilor suferite (să ierte) Să fie pătruns de duhul slujirii prin: o Căinţă pentru păcate o Dragoste de a sluji lui Dumnezeu o Dobândirea stării de foame şi sete după Dumnezeu o Meditaţie la lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos Rostirea rugăciunilor dinainte de primirea Sfintei Împărtăşanii şi alte rugăciuni

III. Duminică dimineaţa Este necesar ca, în ziua slujirii, preotul să evite situaţiile care i-ar aduce tulburare. Soţia şi copiii sunt chemaţi să-i asigure preotului ambianţa adecvată apropierii de Sfânta Sfintelor – altarul bisericii. Preotul este îndatorat să se trezească mai devreme, să-şi rostească rugăciunile dimineţii şi cele dinaintea primirii Sfintei Euharistii, să-şi actualizeze principalele idei din cuvântul de învăţătură pregătit în timpul săptămânii. Intrând în biserică, preotul săvârşeşte „rugăciunile închinării”, intră cu evlavie în sfântul altar, face trei închinăciuni, sărută sfânta masă, se îmbracă cu sfintele veşminte, săvârşeşte rânduiala Proscomidiei, începe slujba Utreniei. O atenţie aparte trebuie acordată nevorbirii în sfântul altar. Vorbăria în altar este un lucru foarte nociv pentru viaţa sufletească a preotului, dar, în aceleşi timp, şi foarte smintitor pentru credincioşi.
64

Ibidem, p. 444.

33

Este, de asemenea, potrivit să se evite spovedania credincioşilor duminică dimineaţa. Paguba este dublă: spovedania se va săvârşi în grabă, iar preotul se va împovăra cu informaţia primită şi nu va mai avea liniştea lăuntrică adecvată săvârşirii Sfintei Liturghii. IV. Duminică după amiază Despre slujirea Dumnezeieştii Liturghii s-a vorbit anterior, de aceea insistăm acum asupra momentelor care urmează acestei sfinte slujbe: la ce anume ar trebui să ia aminte preotul după ce săvârşeşte Sfânta Liturghie, în duminici sau sărbători. Înainte de toate, se cuvine ca preotul să păstreze vie amintirea (bucuria) slujirii şi a împărtăşirii cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Să nu se arate indiferent faţă de Hristos pe care L-a primit în sine65. De aceea, se impune şi acum o grijă referitoare la modul de a trăi restul zilei. Se va feri de o masă prea copioasă66, precum şi de legătura trupească cu soţia67. De asemenea, va fi atent ca nu cumva, din vina sa, să vomite în ziua aceea. După Sfânta Liturghie este bine ca preotul să participe la o scurtă întâlnire cu enoriaşii în casa de prăznuire, gustând ceva, după posibilităţile financiare ale parohiei şi ale enoriaşilor (cafea, ceai etc.). În general, recomandarea multora este ca masa de prânz, după săvârşirea Sfintei Liturghii să o aibă preotul cu familia sa: soţia şi copiii. Uneori, pentru masa de prânz, la casa parohială preotul poate să cheme unul sau doi enoriaşi. După amiază pot fi două situaţii: vecernia ori paraclisul de duminică seara sau petrecerea (a fi) împreună cu familia.

V. Programul preotului din cursul săptămânii (de luni până vineri) Dacă programul preotului în zi de sâmbătă şi duminică, precum şi în zi de sărbătoare, cuprinde anumite linii bine definite, slujirea din zilele de luni până vineri comportă o anumită libertate de decizie. Fiecare preot are posibilitatea să„După ce va ieşi din biserică (preotul), să nu se întoarcă îndată la alt lucru, ci, câtăva vreme, să rămână în rugăciune, cu gândirea pentru darul cel preamare de care s-a învrednicit la Sfânta Liturghie şi, mulţumind lui Dumnezeu, să se roage ca în toate zilele vieţii sale să-l învrednicească a lua un astfel de dar” („Ce este dator să facă preotul după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii”, în Liturghier, p. 468). 66 „După împărtăşirea cu Sfintele Taine, ca şi în orice altă vreme, să eviţi prin toate mijloacele lăcomia la mâncare şi îmbuibarea, să nu-ţi învâroşezi inima (Isaia 6, 10; Fapte 28, 27) cea înduhovnicită, să nu îngreuiezi ceea ce este uşor.” (Sf. Ioan de Kronştadt, Către păstorii duhovniceşti, traducere de Cristea Florentina, Ed. Egumeniţa/Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2012, p. 240). 67 „se cuvine ca în acea zi (preotul) să se ferească de multă mâncare, băutură şi somn; iar cel care are soţie, mai vârtos să se înfrâneze şi să se ferească de toată dragostea trupească, pentru dragostea şi cinstea Împăratului ceresc, pe care L-a primit în casa şi în locaşul sufletului său” ” („Ce este dator să facă preotul după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii”, în Liturghier, p. 468).
65

34

şi organizeze timpul după cum crede de cuviinţă, desigur, în interiorul unor coordonate esenţiale pe care, dacă le abandonează, slujirea de păstor este atinsă în chiar inima ei. Coordonatele amintite cuprind firul roşu care trebuie să străbată întreaga săptămână din viaţa unui preot şi anume preocuparea continuă de a se adânci în stare de pocăinţă, în curăţirea de patimi, în dobândirea harului lui Dumnezeu. „Cei care trăiesc în linişte trupească se atrofiază duhovniceşte şi rămân închişi iubirii dumnezeiesc-universale asemănătoare lui Hristos. Astfel de oameni trăiesc şi mor fără ca duhul lor să se înalţe sătre Cer”68. Obiectivul urmărit de preot de-a lungul întregii săptămâni este, aşadar, starea de pocăinţă care nu trebuie să-l părăsească nici o clipă. Aceasta îl va ajuta pe preot să se adâncească şi să crească în relaţia sa cu Dumnezeu, cu familia proprie şi cu enoriaşii. Evenimentele importante sau situaţii obişnuite pot fi tot atâtea prilejuri şi provocări de creştere în legătura sa cu Cerul şi cu pământul. De aceea, raportarea la Dumnezeu şi la aproapele depinde de felul cum trăieşte fiecare clipă a zilei. Este important ca preotul să nu uite că viaţa sa are un sens, o direcţie spre care trebuie să se îndrepte. Este o diferenţă fundamentală între o zi sau o săptămână trăite la întâmplare şi o zi sau o săptămână în care se urmăreşte atingerea unui ţel. Filosoful Constantin Noica vorbeşte despre „ziua” care „este” şi cea care „nu este”, corespunzător cu plinătatea sau golul care definesc acea zi. Sensul motivează fiecare zi trăită, iar lipsa sensului face ca acea zi „să nu fie”. „Nulla dies sine linea” („Nici o zi fără o linie”), spunea Plinius cel Bătrân (+ 79 î.Hr.). Grija preotului trebuie să fie aceea de a se hrăni din „pâinea cea spre fiinţă” – Hristos -, de a se adăpa din „apa cea vie” – viaţa veşnică – pentru a hrăni şi adăpa cu ce se cuvine şi cum se cuvine pe cei aflaţi sub păstorirea lui. În organizarea programului pentru zilele de luni până vineri există, cum deja s-a afirmat, o mare libertate. Acest program ar trebui, totuşi, să cuprindă câteva elemente gândire, organizate şi concretizate după cum consideră mai bine fiecare, şi anume, pravila de rugăciune, timp trăit în familia proprie, lectură teologică şi de cultură generală, pregătirea predicii de duminică şi pentru ocazii speciale, grija pentru biserică, vizitele pastorale, desfăşurarea de activităţi economice compatibile cu preoţia. La acestea se adaugă unele activităţi care nu au neapărat o ritmicitate săptămânală: organizarea de pelerinaje, participarea la întrunirile lunare sau semestriale de la protopopiat, participarea la cercurile pastorale, relaţia cu autorităţile locale şi regionale etc.

68

Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 22.

35

1. Pravila de rugăciune a preotului Despre rugăciunea preotului s-a vorbit în cadrul capitolului intitulat Starea de jertfă în viaţa preotului, rugăciunea fiind unul din mijloacele deobândirii stării de jertfă. La cele spuse, adăugăm câteva referinţe din experienţa şi scrierile unor părinţi de odinioară sau din perioada mai apropiată care s-au preocupat de acest subiect. În Liturghier la capitolul „Povăţuiri”, întâlnim „Regulă pentru rugăciunile ce se cuvine a se face de cei care se pregătesc a sluji”69. Nu este vorba despre canonul legat de Sfânta Împărtăşanie. „Regula” are în vedere fiecare zi a săptămânii, începând cu sâmbătă seara, şi cuprinde îndrumări pentru rugăciunile care se cuvin a fi citite în fiecare zi a săptămânii. Este vorba de pravila pentru Liturghia de duminică, pravilă care începe încă de luni. Legat de pravila zilnică a preotului, redăm cuvintele Părintelui Miron Mihăilescu, în care se subliniază starea de rugăciune permanentă: „Între o împărtăşanie şi următoarea, hrana noastră este chemarea «Doamne», venită din adânc, rostită neîncetat nu prin cuvinte, ci ca o stare permanentă a inimii ce-L recunoaşte uimită pe Dumnezeu şi numai pe El, în toate. Acest «Doamne» este un fel de cântare continuă a inimii, de admiraţie şi mulţumire, încredinţarea că El e veşnic cu noi şi putem, ca atare, să nu mai greşim”70. Acelaşi Părinte spune: „Canonul acesta, cuprinzând rugăciunile dinainte şi după Sfânta Împărtăşanie, e o stare de fapt a inimii omului în faţa lui Dumnezeu, clipă de clipă, nu numai când ne împărtăşim. Aici cel mai important rol îl are rugăciunea inimii, suspinul continuu al inimii care se doreşte a fi umplută cu Hristos, nesuferind să bată singură, în gol. Starea de canon e starea de fiecare clipă. În fiecare clipă, de dimineaţa până seara, am în vedere că sunt împărtăşit şi, de cu seară, îmi vine râvna să repet împărtăşirea şi mâine, ca să pot trăi şi mâine. Deja, seara, mă preocupă grija ca mâine să nu rămân neîmpărtăşit. De dimineaţă până seara am tot mulţumit lui Dumnezeu, iar seara mă pregătesc pentru o nouă împărtăşire. Asta e o stare de spirit care trebuie să fie continuă. Dacă cititul acela (al canonului, n.n.) este cu adevărat în duhul şi în sensul celor spuse, este de folos”71. Un alt părinte, preot de mir, canonizat de Biserica Rusă, Sfântul Ioan de Kronştadt spune: „Rugăciunile de seară străduieşte-te să le citeşti din toată inima, chiar de te ademeneşte somnul – nu cruţa nici trupul tău pentru Domnul. De unde ştii că nu va fi aceea ultima ta rugăciune de seară? Poate te vei culca şi nu te vei mai trezi sau te vei trezi bolnav. De aceea, fiule, cruăţeşte-ţi totdeauna păcatele tale de cu seara prin rugăciune sârguincioasă”72.
Liturghier, p. 476-478. Părintele Miron Mihăilescu, Vorbeşte Dumnezeu, ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 232. 71 Iubind ca Dumnezeu. Liturghii după Liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu, ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 259-260. 72 Sf. Ioan de Kronştadt, Către păstorii duhovniceşti, ed. Egumeniţa, 2012, p. 240
69 70

36

Arhiepiscopul Pavel al Finlandei are, de asemenea, un cuvânt foarte potrivit pentru subiectul de faţă: „Până te pregăteşti dimineaţa pentru a merge la treaba ta, cine te împiedică să spui Rugăciunea (lui Iisus, n.n.), fiul meu? De acasă până la serviciu ai nevoie de timp. Spune înlăuntrul tău continuu «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!». Mâinile tale lasă-le să lucreze. Ochii tăi să fie atenţi la treaba pe care o faci. Picioarele tale să se mişte la treaba ta. Dar gândul tău, cu «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!» să facă companie cu Iisus Hristos. Fie că treaba ta cere concentrare, fie că nu, tu poţi să spui Rugăciunea. O jumătate de minut, de fiecare dată! Poţi chiar să întrerupi şi cea mai importantă lucrare a ta, şi pomenirea Numelui lui Iisus, prin Rugăciune, va rămâne ca un curent subteran în sufletul tău.”73 2. Familia preotului şi grija preotului pentru propria familie Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Tim. 3, 5), arătând prin aceasta necesitatea absolută ca preotul să se îngrijească şi de propria sa familie. Ispita activismului social îl îndepărtează pe preot de legătura cu propria familie. Există însă şi ispita contrară de a aloca tot timpul familiei în detrimentul slujirii sale preoţeşti. Pentru a păstra echilibrul, este nevoie ca aceste două ispite să fie înlăturate. Preotul Virgil Gheorghiu aminteşte în cărţile sale despre momentele pe care le-a trăit ca fiu de preot în casa tatălui său. Îşi amintea, printre altele, de sentimentul geloziei pentru că tatăl său nu aparţinea doar lui, ci trebuia ca el săşi împartă tatăl cu ceilalţi copii ai satului. Prin aceasta, se poate vedea, pe de o parte, taina unui om care îi consideră pe toţi enoriaşii ca propriii săi fii, dar şi drama unui om care nu alocă suficient timp propriului copil. Imagini revelatoare despre viaţa de familie a preotului le putem afla, de pildă, la Părintele Alexandru Schmemann: „Ieri a fost ziua de naştere a Verei. Au trecut trei ani de la acea noapte petrecută la spitalul Derby, când ne rugam pentru viaţa mamei sale. Cât de mărunte şi de jalnice par toate discuţiile «serioase», frământările, în comparaţie cu acea noapte. Ce este fericirea? Fiecare oră, fiecare cafea de dimineaţă pe care o savurez împreună cu L., două trei ore de linişte seara. Nici o discuţie «specială». Totul este limpede şi, de aceea, atât de bine! Dacă am încerca să definim esenţa acestei fericiri, am face-o în moduri diferite; am putea chiar să ne certăm! Cuvintele mele i s-ar părea nepotrivite şi viceversa. Neînţelegere! Şi fericirea noastră ar păli. Cu cât ne apropiem mai mult de esenţa unui lucru, cu atât avem mai puţină nevoie de cuvinte.”74 În alt loc din Jurnalul său, Părintele Schmemann vorbeşte despre ce înseamnă să ai o viaţă tumultoasă: „Îmi place acasă, iar când sunt plecat peste noapte,
Enciclica Arhiep. Pavel al Finlandei din 1984, apud Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Rugăciunea în lume, ed. Bizantină, Bucureşti, 2007, p.... 74 Biografia unui destin misionar…, p. 53.
73

37

e ca şi cum aş muri – întoarcerea pare atât de departe! Gândul acasă mă bucură atât de mult! Toate casele cu oamenii trăind dincolo de ferestrele luminate îmi dau un sentiment de bucurie. Mi-ar place să intru în fiecare dintre ele, să le simt unicitatea şi căldura. De fiecare dată când văd un bărbat sau o femeie îndreptându-se cu sacoşele pline spre casă, mă gândesc: merg spre casă, către viaţa adevărată, iar eu mă simt bine pentru că îmi par apropiaţi şi dragi.”75 Altădată scrie despre nepoţica sa: „Ieri şi astăzi, micuţa Sasha Schmemann a stat la noi. «Un copil, o pasăre, o floare … cuvinte ce-mi plac.» Unde nu este întristare după Dumnezeu, pace, amintirea tainicei lumini, preţuirea bucuriei, acolo nu este Dumnezeu. Poate fi evlavie, dar nu există Dumnezeu. De unde vine, oare, neliniştea aceasta îngrozitoare care-i macină pe oameni?”76 sau despre atmosfera din familie: „Seara trecută, am cinat la familia N. Realitatea fericită a unei familii, frumuseţea şi bunătatea ei. Nu am discutat nimic important. Copiii au cântat la pian. Toţi ne-am simţit bine. Familia nu are un ţel, nu este pragmatică. Familia este un izvor, este viaţă, iar ţelurile apar în lipsa vieţii. Seara m-am întors acasă învăluit de acea bucurie şi «bunătate»”.77 Din fidelitate faţă de adevărul că „nimeni nu poate duce pe cineva mai departe decât este el însuşi”, subiectul legat de grija preotului faţă de propria familie este prezentat în exclusivitate prin intermediul unor mărturisiri făcute de preoţi de parohie care au cunoscut bucuriile şi greutăţile vieţii de familie. „Bine ar fi ca preotul să acorde atenţie familiei sale”, spunea recent un preot din Moldova: „să iasă la o plimbare în mijlocul naturii sau pur şi simplu să petreacă, să stea cu familia sa. Trebuie ca preotul să nu uite de ai săi, cu atât mai mult cu cât momentele petrecute în familie sunt puţine sau mai puţine faţă de familiile oamenilor obişnuiţi. Soţia, copiii au nevoie de prezenţa soţului şi a tatălui. Aici este o mare piatră de încercare pentru preot şi dacă el nu va şti şi reuşi să o gestioneze bine pot apărea mari probleme (uneori, captivat de ceea ce are el de făcut, uită de familia sa. Aici, în special la soţie, se acumulează multe nemulţumiri, frustări care la un moment dat vor răbufni). Familia preotului este deosebit de importantă pentru lucrarea sa pastorală. Dacă are aici pace şi linişte, lucrează şi în parohie cum se cuvine. De multe ori se uită acest lucru şi este sacrificată familia – deşi, cred că o astfel de abordare nu este autentică: cel care nu este atent şi la familia sa nu poate fi un bun păstor nici pentru ceilalţi. Undeva, ceva nu este în regulă”. În jurnalul său, Părintele Alexandru Schmemann descrie stările sufleteşti prin care trece în legătură cu propria familie. Cuprins uneori de ceea ce el numeşte „blestemul muncii”, mărturiseşte: „Tânjesc să fiu liber, liber să «trăiesc»: soţia şi familia mea (nu am timp), prietenii (nu am timp), natura (nu am timp), lectura
Ibidem, p. 72. Ibidem, p. 48. 77 Ibidem, p. 199.
75 76

38

de cultură (nu am timp liber). Mi-ar plăcea să trăiesc în aşa fel, încât fiecare moment să fie plenitudine şi nu agitaţie, şi fiind deplin, timpul ar fi rugăciune, o legătură cu Dumnezeu, transparenţă pentru Dumnezeu, care ne-a dat viaţă, nu agitaţie”.78 Obligat prin natura slujirii de decan şi profesor de teologie, de conferenţiar în America şi adesea în Europa, Părintele Alexandru tânjeşte după „acasă”, după bucuria căminului: „Îmi place acasă, iar când sunt plecat peste noapte, e ca şi cum aş muri – întoarcerea pare atât de departe! Gândul acasă mă bucură atât de mult! Toate casele cu oamenii trăind dincolo de ferestrele luminate îmi dau un sentiment de bucurie. Mi-ar plăcea să intru în fiecare dintre ele, să le simt unicitatea şi căldura. De fiecare dată când văd un bărbat sau o femeie îndreptându-se cu sacoşele pline spre casă, mâ gândesc: merg spre casă, către viaţa adevărată, iar eu mă simt bine pentru că îmi par apropiaţi şi dragi”.79 Familiile prietene ale familiei preotului devin izvoare de inspiraţie pentru ceea ce înseamnă „frumuseţea”, „bunătatea” şi „bucuria” vieţii de familie: „Seara trecută am cinat la familia N. Realitatea fericită a unei familii, frumuseţea şi bunătatea ei. Nu am discutat nimic important. Copiii au cântat la pian. Toţi ne-am simţit bine. Familia nu are un ţel, nu este pragmatică. Familia este un izvor, este viaţă, iar ţelurile apar în lipsa vieţii. Seara m-am întors acasă învăluit de acea bucurie şi «bunătate»”.80 Gândul „acasă” sau experienţele altor familii, deşi importante, nu pot echivala cu fericirea de a „savura” cafeaua de dimineaţă alături de soţie: „Ieri a fost ziua de naştere a Verei. Au trecut trei ani de la acea noapte petrecută la spitalul Derby, când ne rugam pentru viaţa mamei sale. Cât de mărunte şi de jalnice par toate discuţiile «serioase», frământările, în comparaţie cu acea noapte. Ce este fericirea? Fiecare oră, fiecare cafea de dimineaţă pe care o savurez împreună cu L., două trei ore de linişte seara. Nici o discuţie «specială». Totul este limpede şi, de aceea, atât de bine! Dacă am încerca să definim esenţa acestei fericiri, am face-o în moduri diferite; am putea chiar să ne certăm! Cuvintele mele i s-ar părea nepotrivite şi viceversa. Neînţelegere! Şi fericirea noastră ar păli. Cu cât ne apropiem mai mult de esenţa unui lucru, cu atât avem mai puţină nevoie de cuvinte”81. Viaţa oferă preotului multe bucurii: bucuria altarului, bucuria propovăduirii, bucuria carităţii etc. Toate acestea sunt umbrite dacă preotul nu are şi „prezenţa unei prezenţe tainice” şi anume: „fericirea deplină a familiei mele: casa, copiii, nepoţii”82. Familia devine, astfel, izvorul care alungă „neliniştea îngrozitoare care-i macină pe oameni”. „Ieri şi astăzi, micuţa Sasha Schmemann a stat la noi. «Un copil, o pasăre, o floare... cuvinte ce-mi plac». Unde nu ese întristare după Dumnezeu, pace,
Biografia unui destin misionar..., p. 65-66. Ibidem, p. 72. 80 Ibidem, p. 199. 81 Ibidem, p. 53. 82 Ibidem, p. 118.
78 79

39

amintirea tainicei lumini, preţuirea bucuriei, acolo nu este Dumnezeu. Poate fi evlavie, dar nu există Dumnezeu. De unde vine, oare, neliniştea aceasta îngrozitoare care-i macină pe oameni?”83 3. Lecturile preotului Sufletul, mintea, inima omului nu pot trăi cu adevărat fără hrană duhovnicească, după cum trupul nu poate supravieţui fără mâncare. Hrana duhovnicească a preotului este bogată şi diversă: rugăciunea particulară şi rugăciunea euharistică, răbdarea necazurilor, ascultarea cu smerenie, fericirea de a fi mic etc. La acestea şi la multe altele se adaugă, în mod necesar, lectura zilnică sau cel puţin de două, trei ori pe săptămână. Preotul are nevoie de lectură nu numai sau nu în primul rând pentru a dobândi informaţii pe care să le folosească la momentul potrivit. Motivaţia ar trebui să fie alta şi anume creşterea în cele duhovniceşti, curăţirea, primenirea şi îmbogăţirea sufletului şi a minţii prin intermediul experienţelor trăite de alţii şi descrise de cărţi. Preotul, ca doctor de suflete, este chemat în permanenţă să-şi actualizeze cunoştinţele teologice pentru a oferi bolnavilor doctoria adecvată pentru răni din ce în ce mai greu de tămăduit. „Precum zicea un dascăl”, mărturiseşte Sfântul Nicodim Aghioritul, „mare lucru este acesta, adică doctorii să se îndeletnicească de-a pururea cu citirea cărţilor celor doctoriceşti, pentru ca să afle vreo doctorie nouă cu care să poată să lungească viaţa cea vremelnică a vreunui bolnav. Dimpotrivă, duhovnicii rareori sau cu greu deschid vreo carte dumnezeiască ca să înveţe vreo doctorie prin care să dea viaţă veşnică şi mântuire păcătoşilor”84. Lectura, studiul sunt importante, necesare, folositoare numai dacă sunt făcute „în duh de rugăciune”. „Studiul”, spune Părintele Dumitru Stăniloae, „trebuie să se facă cu continuitate, cu disciplină, cu perseverenţă, nu la întâmplare, trecând capricios de la o latură la alta. Acesta nu mai e studiu, ci reverie. Trebuie studiat cu creionul în mână, ca sănu se lenevească mintea. Trebuie să se revină mereu asupra unor lucruri esenţiale, numai aşa ne devin proprii. Şi studiind, preotul să cugete mereu cum ar putea folosi ceea ce află, pentru lămurirea şi întărirea credinţei sale şi a păstoriţilor, întrucât prin acestea se evidenţiază adevărurile creştinismului, mărirea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a studia în duh de rugăciune”85. Lectura preotului ar trebui să cuprindă, înainte de toate, Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură, scrierile sfinţilor părinţi, explicarea Sfintei Liturghii şi a altor acte liturgice, cărţi folositoare de suflet (despre rugăciune, despre ispite şi
Ibidem, p. 48. Carte foarte folositoare de suflet, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 15. 85 Pr. prof. D. Stăniloae, Sublimitatea preoţiei şi îndatoririle preotului, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6 / 1957, p. 311.
83 84

40

încercări, despre contemplarea lui Dumnezeu etc.), dar şi cărţi sau lucrări importante din domeniul literaturii române şi universale. Din lectura preotului n-ar trebui să lipsească ceea ce s-ar putea numi „biblioteca esenţială” a preotului, şi anume: 1. Sfânta Scriptură 2. Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Ed. Deisis, Sibiu 3. Proloagele 4. Patericul 5. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti 6. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti 7. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la psalmi, Ed. Doxologia, Iaşi 8. Sf. Grigorie Dialogul, Cartea Regulei pastorale, ed. Institutului Biblic, Bucureşti 9. Filocalia românească 10. Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române 11. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Iov, Ed. Doxologia, Iaşi 12. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, (vol. 1-3), Ed. Institutului Biblic, Bucureşti 13. Diac. Ioan I. Ică jr., Integrala comentariilor liturgice bizantine: de la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului. Studii şi texte, Ed. Deisis, Sibiu 14. Ne vorbeşte Părintele Cleopa 15. Părintele Ilie Cleopa, Predici 16. Georgios Mantzaridis, Morala creştină, Ed. Bizantină, Bucureşti 17. Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (19731983), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia 18. Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu 19. Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice (vol. 1-5), Ed. Bizantină, Bucureşti 20. Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sophia, Bucureşti 21. Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, ed. Evanghelismos, Bucureşti 22. Îndrumarul medical şi creştin al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca 23. Gheorghios Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, ed. Deisis, Sibiu 24. Întreaga colecţie Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 25. Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească Oricâtă importanţă am da studiului, lecturii, nu trebuie uitat că numai harul lui Dumnezeu curăţă mintea, îmbăgăţeşte sufletul şi dăruieşte adevărata şi deplina cunoaştere. Lecturile sunt numai mijloace (importante, însă nu esenţiale).
41

4. Pregătirea predicii Una din slujirile preoţeşti este cea învăţătorească. Ocazia cea mai potrivită, deşi nu unica, prin care preotul să-şi împlinească slujirea de învăţător este predica din duminici, sărbători sau cea prilejuită de diferite situaţii speciale. Pregătirea din timpul şcolii de teologie, studiul individual prin lectură şi, mai ales, viaţa sa duhovnicească, constituie fundamentul cuvântului rostit de preot la predică sau cateheză. Pornind de la tot ceea ce a acumulat de-a lungul vieţii ca pregătire teologică şi ca experienţă duhovnicească, preotul este chemat să aprofundeze tema predicii, să o fundamenteze scripturistic şi patristic, să se inspire din cuvintele rostite de alţi predicatori şi, mai ales, să se folosească de mărturisirile unor persoane cu viaţă sfântă. Cu alte cuvinte, preotul trebuie să-şi găsească timp adecvat în timpul săptămânii pentru a pregăti cu multă atenţie predica următoare. Mărturia mitropolitului Antonie Plămădeală este elocventă în acest sens: „Pregătirea predicii trebuie să înceapă de luni dimineaţa şi să dureze până Duminică dimineaţa. Toată săptămâna trebuie să te gândeşti la predică. Eu mi-am făcut în această privinţă un canon personal, ca să fie un exemplu pentru toţi preoţii din eparhie. Eu nu intru în catedrală fără să vobesc. Dar să nu vă imaginaţi că improvizez predica vreodată. O pregătesc întotdeauna. Pentru predică trebuie citit mult, gândit mult, pornind de la Sfânta Scriptură, de la textul ce urmează a fi comentat şi explicat. Trebuie să i se caute toate implicaţiile”86. Necesitatea absolută a pregătirii predicii este accentuată cu mult înainte de marii părinţi ai Bisericii. În cuvântul său Despre preoţie, Sfântul Ioan Gură de Aur insistă cu putere asupra pregătirii cuvântului de învăţătură: „Preotul nu-i scutit de muncă sârguincioasă şi continuă nici când are un deosebit talent oratoric – şi sunt puţini de aceştia! – pentru că nu te naşti cu talent oratoric, ci îl dobândeşti prin studiu.”87 În pregătirea predicii, preotul trebuie să se gândească la cei cărora le predică, la nivelul lor duhovnicesc şi cultural, la nevoile pe care le au pentru ca învăţătura propovăduită să răspundă frământărilor şi problemelor lor. În acelaşi timp, nu laudele primite de la oameni, ci slava lui Dumnezeu trebuie să caute preotul în predica pe care o rosteşte: „Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „să-i fie lui singurul îndreptar şi singura călăuză pentru alcătuirea desăvârşită a predicilor lui, nu aplauzele, nici laudele”88. În centrul predicii, trebuie să se afle Hristos Domnul, „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Cuvântul preotului este cuvântul Domnului şi singur cuvântul Domnului, nu al omului, poate aduce răspunsul căutat cu ardoare de oameni.
Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 86. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 164 88 Ibidem, p. 167-168
86 87

42

„Sunt aproape sigur”, spune Părintele Alexandru Schmemann, „că o predică autentică este răspunsul la îndoieli şi ispite precum şi vindecarea lor. Dar propovăduirea despre Hristos şi numai despre El – cunoaşterea, întâlnirea, ascultarea şi iubirea Lui – poate îndepărta îndoielile şi porblemele. Ceea ce-l face puternic pe un predicator autentic este faptul că îşi direcţionează predica şi către sine, către neputinţa sa, către lipsa de credinţă şi inima-i căldicică”89, 5. Grija pentru biserică Locul central al slujirii preoţeşti este biserica. De la construcţie, până la pictură, de la icoane până la veşminte, de la cărţile de slujbă până la cântarea de la strană, biserica trebuie să aibă înfăţişarea „Sfintei Sfintelor”. Preotul este chemat să organizeze în aşa fel lucrurile legate de biserică pentru ca tot omul care intră în biserică să poată simţi lăuntric adevărul că „în Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta”. Primul gând pe care trebuie să-l aibă preotul este legat de lucrurile sfinte din altar şi anume: locul şi starea în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie şi Sfântul şi Marele Mir, Sfântul Antimis, Sfintele vase, starea sistemului de scurgere a apei de la Proscomidiar (în nici un caz la canalizare). Sfânta Masă şi curăţenia din Sfântul Altar, starea veştmintelor liturgice şi a candelelor care ard cu untdelemn, prescurile şi vinul de la Proscomidiar, cărţile de slujbă şi cântarea de la strană, pangarul bisericii şi biblioteca parohială, icoanele praznicelor şi ale sfinţilor sunt lucruri care intră în preocuparea permanentă a preotului. O atenţie deosebită trebui acordată curăţeniei şi nu numai datorită faptului că spaţiul bisericii nu este compatibil cu murdăria şi dezordinea, ci, mai ales, din pricina părticelelor din Sfintele Taine care cad (să nu fie!) pe covor sau a lucrurilor sfinte. 6. Problema kitsch-ului în Biserică O atenţie deosebită trebuie acordată autenticului, frumosului din biserică. În ultima jumătate a veacului trecut s-a observat o îndepărtare treptată a românului de autentic, de frumos. Modernizarea oraşelor şi satelor, influenţele străine au făcut ca românii, în majoritatea lor, să piardă simţul autentic al frumosului. Vestimentaţia se schimbă spre lucruri artificiale, locuinţele iau aspectul de bloc sau de vilă occidentală, hrana se chimizează, simţul pentru muzica adevărată se diminuează etc. Din păcate, această stare de lucruri se observă şi în biserici. Chiar de la sfârşitul veacului XVIII şi, apoi în veacurile XIX şi XX, se observă în Moldova şi în Ţara Românească o îndepărare treptată de la arhitectura şi pictura autentică
89

Biografia unui destin misionar..., p. 60.

43

din biserici. Obiectele de cult, cântarea la strană, învăţământul teologic se schimbă terptat spre zone străine duhului ortodox autentic. „Captivitatea babilonică”90 se întinde asupra întregii vieţi bisericeşti ortodoxe, începutul eliberării făcându-se observat în perioada interbelică, continuat firav după război şi până astăzi. S-au creat „zone libere” de „captivitate babilonică” însă suntem încă departe de descătuşarea totală din ceea ce poate fi numit astăzi „robia kitsch-ului” din biserici. Acesta este prezent în arhitectura, pictura, obiectele de cult din multe dintre bisericile noastre. Conceptul de „kitsch” – termen de origine germană – desemnează „arta” de prost gust, pseudo-arta, frumosul contrafăcut, lipsa de bun gust, în general. În mod obişnuit, kitsch-ul este o pervertire a frumosului, iar în biserică acesta constituie şi o problemă de ordin teologic şi misionar. „Dacă adevărul este întotdeauna frumos, frumuseţea nu este întotdeauna adevărată”91, spunea Paul Evdokimov. Aceasta înseamnă că nu întotdeauna ceea ce place unei persoane, o atrage, o mulţumeşte este în mod necesar frumos, adică autentic, în sens real. Există „frumuseţea care salvează omenirea”, după cum spunea Dostoievski92, şi frumuseţea amăgitoare, prefăcută, vicleană, care luptă pentru distrugerea lumii. Dumnezeu este Frumuseţea mântuitoare a lumii, iar Lucifer este falsa frumuseţe, frumuseţea disimulată, mincinoasă. În viaţa Sfântului Ciprian este descrisă „slava” căpeteniei întunericului, ca o „floare”, „coroană”, „aur”, „pietre luminoase”: „Era chipul lui ca o floare de iarbă şi capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur şi pietre luminoase, care lumina chipul acela şi hainele lui erau minunate”93. În biserică, totul trebuie să fie frumos în sensul adevărat al cuvântului, ca o prelungire, ca o reflectare a frumuseţii dumnezeieşti. Preotul este cel dintâi chemat a veghea ca frumuseţea bisericii, în formele sale de arhitectură, pictură, obiecte liturgice, să închipuie frumuseţea cea de sus, nu o falsă frumuseţe de care se foloseşte cel rău pentru a-l îndepărta pe el şi pe credincioşii păstoriţi de el de la adevăratul duh al Bisericii Ortodoxe. Atenţia preotului trebuie să fie maximă în această privinţă pentru că nu este numai o problemă de „artă”, de „estetic”, de „armonie”, ci implică aspecte de ordin teologic, dogmatic, cu urmări asupra vieţii duhovniceşti. Există o relaţie directă între credinţa dreptmăritoare şi tradiţia Bisericii în domeniul arhitecturii, picturii, obiectelor liturgice bisericeşti. A nu păstra
Expresie folosită de cunoscutul patrolog rus Părintele George Florovsky la Primul congres internaţional al Facultăţilor de teologie de la Atena din 1936, pentru a caracteriza pătrunderea tipului de gândire scolastic în învăţământul teologic ortodox. 91 Paul Evdokimov, Arta icoanei, ed. Meridiane, Bucureşti, 1993, p. 38. 92 Idiotul, partea a III-a, cap. 5. 93 Vieţile sfinţilor pe luna octombrie, ediţia a doua, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 22.
90

44

legătura între credinţă şi spaţiul ecclesial unde se manifestă liturgic această credinţă înseamnă introducerea unei „schizofrenii”, dedublări, falsităţi în viaţa duhovnicească a creştinului. „Să te rogi corect, chipurile, în duh ortodox, unei reprezentări sufleteşti incorecte, neortodoxe, este astăzi o practică eclezială banală, întâlnită mai ales în mănăstiri şi în bisericile parohiale. Sintagma reprezentare incorectă nu se referă la imagini greşit pictate, mai puţin reuşite sau netalentate, ci la modelele duhovniceşti lăuntrice ale acestora, ale minţii şi inimii deviate dogmatic. (...) Mulţi preoţi şi destui ierarhi ar fi caterisiţi imediat dacă ar predica sau ar propovădui aşa cum predică şi propovăduiesc vizual picturile care le acoperă zidurile bisericilor şi tablourile religioase spre care îşi aţintesc fervoarea. Vina cea mare o poartă, desigur, păstorii.”94 Această deviere se constată mai ales în spaţiul iconografic al Bisericii, ca o influenţă străină duhului autentic al acesteia. În multe din bisericile noastre găsim şi astăzi aşa-numita pictură realistă, influenţă occidentală pătrunsă în Moldova, Ţara Românească, precum şi în alte zone ale Bisericii Ortodoxe. În esenţa ei, problema este de ordin teologic. Omul, în tradiţia occidentală a celui de-al doilea mileniu, este aşezat în centrul preocupărilor. Arta bisericească este total „umanizată”, închisă în imanent, eliminându-se orice referinţă la dumnezeire în sensul autentic al cuvântului. Hristos, Maica Domnului, sfinţii şi îngerii apar în reprezentările occidentale, dar sunt înfăţişaţi ca nişte oameni bine hrăniţi, opulenţi şi plini de viaţă. Totul este destinat să impresioneze, să placă ochiului, să încânte privirea, să încălzească sentimentul. Accentul este concentrat pe „acum”, „aici”, fără adâncime duhovnicească de durată. S-a căzut în ceea ce Christos Yannaras numeşte „marea erezie a epocii noastre”, adică pietismul sau sentimentalismul pietist, care este, de fapt, falsa evlavie, mai periculoasă decât lipsa de evlavie. Este vorba de o nouă ispită prin care cel viclean amăgeşte pe cei credincioşi. Sorin Dumitrescu, o voce puternică întru apărarea autenticului în arta ecclesială, vorbeşte despre o necanonicitate, de un mod „privat de a crede şi a şi-L închipui pe Dumnezeu”: „Cinquecentoul şi Renaşterea vor propaga peste tot, cu aplomb cultural nou şi atrăgător, forma secularizată a tabolului religios medieval. (...) Sentimentalismul creştinismului domestic occidental, religios şi emancipat, va dori cu ardoare aă-şi regăsească psihismele propriei religiozităţi în tablouri nesofisticate dogmatic cât mai proxime felui său necanonic şi privat de a crede şi de a şi-L închipui pe Dumnezeu”95. Kitsch-ul în biserică se manifestă şi în arhitectură, şi în podoabele bisericeşti. Preotul care coordonează zidirea şi pictarea unei biserici este chemat
94 95

Sorin Dumitrescu, Noi şi icoana, ed. Anastasia, Bucureşti, 2010, p. 80. Ibidem, p. 166-167.

45

să manifeste atenţie maximă la alegerea proiectantului, constructorululi şi pictorului. Odată ce biserica a fost construită şi pictată, preotului nu-i mai rămâne decât atenţia la împodobirea bisericii cu cele ce se cuvin în conformitate cu rânduiala bisericească ortodoxă autentică. În mod special, preotul trebuie să nu introducă în biserică: flori de plastic, ceasuri de perete, candele electrice, ornamente tradiţionale tip prosoape sau batiste etc. Florile artificiale sunt un simulacru de jertfă adusă Casei Domnului. Dacă se aduce în biserică o floare, aceasta trebuie să fie produsul pământului, să reprezinte ceva viu, proaspăt. Floarea naturală se aduce des, constituie o jertfă continuă şi nu are nimic în comun cu pietrificarea, osificarea, artificialitatea florilor din plastic. Prezenţa ceasurilor ataşate pereţilor bisericii, în altar sau în naos şi pronaos, precum şi privirea spre ceasul de mână sau de pe ecranul telefonului mobil constituie opusul îndemnuli liturgic: „toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm”. Prezenţa unei persoane în biserică la slujbă, pentru a fi adevărată, reală, constituie intrare în ambianţa Împărăţiei cerurilor, unde elementele timp şi spaţiu sunt depăşite. De aceea, prezenţa ceasurilor pe zidurile interioare ale bisericilor creează o stare ambiguuă, contradictorie cu ceea ce glăsuieşte duhul Bisericii: „În biserică (...) totul este deosebit de chipul acestui veac şi are menirea de a ne închide ferestrele dinspre lumea aceasta şi a le deschide pe cele dinspre lumea cerească, dinspre cele dumnezeieşti, dinspre veacul eshatologic. (...) Din această perspectivă, cred că prezenţa ceasului în biserică nu este tocmai potrivită, dacă ţinem seama că ceasul ne articulează în chip obligatoriu timpului veacului acestuia trecător, iar ceea ce se întâmplă în biserică ne articulează veşniciei”96. Omniprezenţa instalaţiilor electrice în biserici aduce, de asemenea, o atmosferă de artificialitate care dăunează adâncirii stării lăuntrice definitorie pentru omul care se află în faţa lui Dumnezeu. Dincolo de o anumită utilitate pe care, eventual, o reprezintă electrificarea bisericilor, s-a ajuns la un abuz care dăunează evlaviei autentice. În Sfântul Munte Athos, toate clădirile mănăstirilor sunt electrificate, cu excepţia bisericilor. În contradicţie cu această atitudine, sunt anumite biserici în multe părţi ale lumii, unde beculeţele au înlocuit flacăra untdelemnului din candele, s-au răspândit pe părţi semnificative ale iconostasului, înconjurând sfânta cruce şi icoanele, făcând reclame luminoase ca în supermarket-uri. Lumina fizică din biserici este dată de aureola sfinţilor, candele şi lumânări. Lumina răspândită de acestea ajută la adâncire, interiorizare, stări absolut necesare în relaţia cu Dumnezeu. La întrebarea de ce în biserică se folosesc lumânări şi, în mod special, lumânări galbene, un profesor de teologie
96

Pr. prof. Constantin Coman, Prin fereastra Bisericii sau o lectură teologică a realităţii, p. 30.

46

mărturiseşte: „Am întrebat un mare duhovnic, la un moment dat, de ce ortodocşii folosesc lumânări galbene şi mi-a răspuns fără ezitare: pentru faptul că sunt făcute din ceară de albine care este galbenă! Şi sunt făcute din ceară de albine pentru că este cel mai curat şi nestricăcios produs, fiind datorat albinelor lucrătoare – pururea fecioare. (...) Lumina aurie este modul de a reprezenta împărtăşirea reală a lumii create şi a omului de Dumnezeu Însuşi, de harul dumnezeiesc, de energiile dumnezeieşti necreate. Spaţiul eclesial ortodox – dominat de culoarea aurie – reprezintă chipul sfinţit, chipul ceresc, adică pătruns de harul dumnezeiesc al lumii necreate”97 Împodobirea bisericii cu lucruri dăruite de credincioşi creează o presiune asupra preotului de a le aşeza în altar, în naos, ataşate de pereţii bisericii, de candelabre sau icoane. „Un şergar brodat este oferit de către fiica sau soţia epitropului care doreşte morţiş ca el să fie pus deasupra capului nu ştiu cărui sfânt, aşa, cam pe la mijlocul bisericii; o faţă de masă cu «alesături» strălucitoare este donată de mătuşa unuia dintre enoriaşii cu dare de mână şi larg la inimă, care şi-a plecat mereu urechea la nevoile finanicare ale bisericii, astfel că respectiva cusătură trebuie să ajungă musai pe masa sfântului altar”98. În astfel de situaţii, preotul este chemat să manifeste înţelepciune, cumpătare şi fermitate. Scăpată de sub control, situaţia devine din ce în ce mai împovorătoare, preotul nemaiavând puterea să reziste propunerilor „cuvioase şi generoase” din partea credincioşilor. Astfel, biserica se transformă într-un bazar multicolor în care Duhul Domnului cu greu îşi mai găseşte loc. La o primă şi superficială vedere, aceste lucruri pot apărea mărunte, nesemnificative, neatingând esenţialul. Însă consecinţa unei stări de lucruri care nu respectă rânduiala de veacuri a Bisericii este uriaşă asupra esenţialului, adică asupra pregătirii oamenilor pentru mântuire. 7. Desfăşurarea de activităţi economice Preotul de parohie în Biserica Ortodoxă este căsătorit şi are obligaţia întreţinerii familiei proprii. Aceasta se realizează din resursele materiale ale parohiei, din sprijinul statului – acolo unde acesta există – şi din lucrul mâinilor sale. Sfântul Apostol Pavel spune că „cei ce slujesc altarului au parte de la altar. Tot aşa a poruncit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie” (1 Cor. 9, 13-14). Pe de altă parte, în paralel cu activitatea de propovăduire a Evengheliei, Sfântul Apostol Pavel făcea corturi pentru a se întreţine din vânzarea lor. În legătură cu activităţile cu caracter economic în care preotul de parohie este implicat este necesară cunoaşterea motivaţiei acestei implicări. Este nevoie
97 98

Ibidem, p. 20-21. Conf. Mihaela Palade, „Fenomentul kitsch, între estetic şi religios”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 2003.

47

de o asemenea implicare pentru a asigura sieşi şi membrilor familiei un trai în limitele normalităţii sau există ispita câştigului material de dragul câştigului pentru a avea tot mai mult şi a răspunde la nevoile mereu crescânde şi care nu au legătură cu normalitatea unui trai decent? Pentru a se orienta în direcţia corectă, preotul este chemat să cunoască, mai întâi, prevederile canonice în domeniu. În textul canoanelor de mai jos se interzice preotului desfăşurarea unor activităţi de tip militar, politic şi de anumite nuanţe comerciale: - Can. 6 ap. interzice clericului „purtările de grijă lumeşti”: „Episcopul sau preotul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de grijă lumeşti; iar de nu, să se caterisească” - Can. 81 ap interzice clericului asumarea de responsabilităţi politice: „Am zis că nu se cuvine ca episcopul sau prezbiterul să se pogoare pe sine în ocârmuiri obşteşti (publice), si să se hărăzească (dedice) nevoilor (treburilor) bisericeşti. Deci ori să se supună a nu face aceasta, ori să se caterisească, căci, după povăţuirea Domnului, nimeni nu poate sluji la doi domni” - Can. 83 ap şi can 7 sin. IV ec exclud din viaţa clericului slujirea militară: „Episcopul sau presbiterul sau diaconul, ocupându-se cu oastea (exercitând o funcţie militară), şi voind să le ţină pe amândouă, dregătoria romană de stat şi cârmuirea preoţească, să se caterisească, pentru că ale cezarului sunt ale cezarului şi ale lui Dumnezeu sunt ale lui Dumnezeu”; „Am hotărât ca cei ce au fost rostuiţi (aşezaţi) odată în cler, precum şi monahii, să nu intre nici în oaste, nici în dregătorie lumească; iar dacă ar îndrăzni aceasta şi nu s-ar pocăi, încât să se reîntoarcă la aceea ce ami întâi au ales pentru Dumnezeu, să fie daţi anatemei” - Can. 3 sin. IV ec şi can. 17 Cartagina nu permit clericului să fie administrator al averilor altora, în afara celor aparţinând Bisericii: „A venit la Sfântul Sinod (la cunoştinţa Sfântului Sinod) că oarecari dintre cei cuprinşi (incluşi) în cler se fac arendaşi ai averilor străine pentru câştig ruşions şi se îndeletnicesc cu treburi lumeşti, apoi, lenevindu-se în slujirea lui Dumnezeu şi alergând prin casele lumenilor, din iubire de argint iau asupra lor şi mânuirea (administrarea) de averi. De aceea, sfântul şi marele sinod a rânduit ca de acum înainte nimeni, nici episcopul, nici clericul, nici monahul să nu ia în arendă averi, nici să se vâre pe sine în chivernisirea lucrurilor lumeşti, afară numai dacă ar fi chemat cumva după legi la epitropia de neînlăturat (obligatorie) a nevârstinicilor (minorilor), sau dacă episcopul cetăţii l-ar rândui să poarte grija lucrurilor bisericeşti sau a orfanilor sau văduvelor neajutorate sau a persoanelor care mai vârtos au trebuină de ajutor bisericesc pentru frica lui Dumnezeu. Iar dacă cineva de acum înainte ar încerca să calce cele orânduite, unul ca acela să se supună pedepselor bisericeşti”; „se hotărăşte ca episcopii, presbiterii şi diaconii să nu se facă arendaşi, sau administratori, nici să-şi agonisească hrana din vreun lucru
48

ruşinos sau necinstit; căci sunt datori a avea în vedere cele scrise: Nimeni ostaş fiind lui Dumnezeu nu se încurcă pe sine în lucruri lumeşti” - Can. 9 Trulan interzice cu totul clericului să se ocupe de activităţile cârciumăreşti: „Nici unui cleric să nu-i fie îngăduit să aibă sălaş pentru îndeletnicire cârciumărească. Pentru că dacă unuia ca acesta nu i s-a îngăduit a intra în cârciumă, cu cât mai vârtos să slujească altora în aceasta, şi să se apuce de ceea nu-i este lui îngăduit? Iar dacă ar face ceva de acest fel, ori să înceteze, ori să se caterisească” Pornind de la prevederile canonice care interzic clericului – episcop sau preot – să se ocupe cu „treburi lumeşti”, menţionând şi care sunt acestea, se ajunge la concluzia, prin iconomie bisericească, a admiterii unor activităţi economice pentru a se asigura resursele necesare familiei preotului. Implicarea în propria gospodărie (grădină de zarzavaturi, livadă cu pomi, creşterea păsărilor şi animalelor etc.), apicultura, sculptura, tâmplăria, croitoria pot aduce preotului din mediul rural din parohii sărace economic resursele necesare unei vieţi normale. În diasporă şi din ce în ce mai des în ţară se întâlnesc situaţii în care preotul lucrează ca angajat în diferite instituţii publice sau private pentru a-şi întreţine familia. În cele din urmă, în acest domeniu, ca şi în multe altele, frica de Dumnezeu, discernământul, moderaţia şi bunul simţ sunt necesare pentru a avea o atitudine creştină autentică. Nimeni nu doreşte ca familia preotului să fie lipsită de cele necesare. În acelaşi timp, opulenţa, ostentaţia şi zgârcenia în viaţa unui preot sunt situaţiile cele mai smintitoare pentru credincioşi şi mai dăunătore pentru viaţa lăuntrică a preotului şi a familiei sale. În raportarea sa la bani şi venituri, preotul este chemată să fie „bun chivernisitor al casei sale”. „Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Tim. 3, 4-5). Buna chivernisire a casei sale şi a Casei Domnului trebuie să urmeze cuvântul aceluiaşi Apostol Pavel: „Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 12-13) În mijlocul obştii credincioşilor fiind, preotul constituie principalul izvor de influenţă. Are el o viaţă de libertate care presupune, pe de o parte, a avea cele necesare, iar pe de altă parte, a nu fi stăpânit de obsesia banilor, a nu robit de bogăţie sau zgârcenie? Atitudinea preotului faţă de cele materiale inspiră obştea pe care o păstoreşte în a nu se lăsa dominată de obsesia consumismului care domină societatea umană actuală. „Omul epocii noastre devine robul propriilor cuceriri şi este târât de mania consumului. Munceşte mai puţin, dar suferă mai mult. Trăieşte în mai multă bogăţie, dar se simte mai sărac. Îşi multiplică facilităţile, dar îi
49

sporeşte angoasa. Îşi înmulţeşte satisfacţiile trupeşti, dar îi creşte nefericirea. Îşi identifică existenţa cu mijloacele şi confortul pe care le are la dispoziţie. Şi când le pierde pe acestea, simte că îşi pierde însăşi existenţa”99. 8. Ţinuta preotului Un preot ortodox fără reverendă şi fără barbă inspiră artificialitate, secularizare, inconsecvenţă. Cuvântul rostit în popor: „uite popa, nu e popa” indică o dureroasă percepţie asupra a ceea ce nu trebuie să fie preotul. Autoritatea duhovnicească a preotului nu rezidă în mod principal în reverenda, fesul şi barba sa. Acestea au însă rolul de a sublinia şi întări această autoritate. Într-o lume a ispitelor omniprezente, ţinuta exterioară a preotului îl ajută pe acesta să evite situaţii şi locuri unde căderea în păcat este iminentă. Reverenda, barba, ţinuta preoţească, în general, ajută la misiune. Însă, dacă nu este potrivit ca un preot să umble fără reverendă sau să fie bărbierit, păgubitoare este şi grija excesivă acordată acestora: materialul, culoarea, croiala reverendei, fesului sau rasei, iar în ceea ce priveşte barba, forma acesteia (decupată, stilizată etc.). A purata sau nu reverenda, a avea sau nu barbă ţine de o anumită aşezare, de o înţelegere a duhului ortodox de către preot. În acelaşi timp, fără a absolutiza ţinuta preoţească, există o corelaţie între această aşezare a preotului şi modul în care se îmbracă sau se comportă. Interesantă este afirmaţia lui Nae Ionescu: „între faptul că Răsăritul ortodox refuză să mărturisească Filoque şi faptul că răsăritenii poartă barbă este o corelaţie atât de strânsă, încât una implică cu necesitate pe cealaltă”. Aceasta arată că omul se manifestă în funcţie de profilul său sufletesc, în funcţie de crezul său. 9. Raportarea la mass-media Pentru a oferi răspunsul duhovnicesc adecvat nevoii credincioşilor, preotul este chemat să aşeze acest răspuns în contextul unei lumi pe care trebuie să o cunoască şi în conotaţiile sale politice, economice sau sociale. De aici rezultă nevoia de informare, inclusiv prin mass-media. În acest domeniu este nevoie de o exigentă selecţie a materialului informativ propagat prin radio, televiziune, presa scrisă sau prin internet. Trebuie pornit de la adevărul că mass-media, în general, nu are un caracter obiectiv. În cele mai multe cazuri, instituţiile media au în spate interese pe care utilizatorul nu le cunoaşte. Audienţa, vânzarea informaţiilor partizane sunt importante în mentalitatea multor proprietari de mijloace de informare şi nu informarea obiectivă şi cu atât mai puţin zidirea sufletească.
99

G. Mantzaridis, Morala creştină, p. 429-430.

50

O atenţie deosebită in sensul de evitare trebuie acordată de către preot emisiunilor cu caracter obscen, care otrăvesc sufletul şi alungă Duhul lui Dumnezeu din om. 10. Vizitele pastorale În timpul unei săptămâni, preotul este chemat să-şi cerceteze credincioşii în chiar locuinţa lor. Chemat de multe ori sau căutând el prilej potrivit pentru a merge la casa credincioşilor, preotul are posibiiltatea cunoaşterii contextului în care trăieşte cineva, care sunt membrii familiei şi dacă aceştia vieţuiesc în duh creştin. Concepţia că a merge la poarta sau în casa oamenilor pentru a mărturisi Evanghelia nu ar fi o atitudine potrivită în Biserica Ortodoxă constituie o gravă eroare de atitudine. Preotul este aşezat ca păstor în raport cu credincioşii unei parohii indiferent dacă aceştia au o relaţie permanentă cu Biserica sau nu. Oaia cea rătăcită trebuie căutată, drahma cea pierdută trebuie găsită. Răspunsul preotului în faţa lui Dumnezeu cuprinde pe toţi cei ce locuiesc într-un teritoriu, nu doar pe cei care vin la slujbe, se spovedesc, respectă rânduielile bisericeşti.

51

E. Pastoraţia diferitelor categorii de credincioşi
Pastoraţia este una în esenţa ei, şi anume: aşezarea omului în faţa lui Dumnezeu, raportarea lui la Dumnezeu, orientarea lui către Dumnezeu pentru a creşte duhovniceşte în Hristos. Având această concepţie asupra slujirii pastorale, preotul atinge esenţialul, iar toate celelalte (experienţa pastorală, modalităţi specifice de abordare etc.) se vor adăuga lui în mod firesc. Preotul este chemat să înţeleagă, pe de o parte, că pastoraţia este una în esenţa ei – raportarea oamenilor la Dumnezeu -, dar, pe de altă parte, că oamenii sunt diferiţi unii de alţii. Această diferenţiere obligă preotul la abordări diferite, în funcţie de specificitatea şi unicitatea fiecărei fiinţe umane. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte despre nevoia ca păstorul de suflete să se facă „tuturor toate” ca să dobândească pentru Hristos „pe cei mai mulţi”: „Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub Lege, ca unul de sub Lege, deşi eu nu sunt sub Lege, ca să dobândesc pe cei de sub Lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt fără legea lui Dumnezeu, ci având legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce nu au Legea; cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să mântuiesc pe unii” (1 Cor. 9, 19-22). Faţă de orice om, dincolo de particularităţile care-l definesc (vârstă, sex, stare socială, pregătire intelectuală etc.), preotul este chemat să înţeleagă că-şi poate împlini lucrarea cu ajutorul Domnului, numai în cazul în care, el, ca preot, este un om al rugăciunii, iubeşte sfintele slujbe, are o familie care încearcă să vieţuiască în duh creştin ortodox şi iubeşte lectura Scripturii şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Împodobit cu aceste patru daruri (rugăciunea particulară, Liturghia, o familie creştină şi dragostea de carte duhovnicească), preotul îndrăzneşte să se apropie de enoriaşii încredinţaţi lui de Biserică spre păstorire. În faţa acestora, pentru timpul acordat fiecăruia, preotul este chemat să aibă o totală disponibilitate lăuntrică. „Trebuie făcut în aşa fel încât cel căruia îi acordaţi sprijinul să simtă că aţi venit pentru un timp nedeterminat, fără grabă, fiind pe deplin prezent acolo. (...) Nimic nu-ţi poate submina moralul ca atunci când vezi un preot că vine, se aşează şi îţi consultă ceasul. E foarte posibil să fii grăbit, obligat să treci şi prin altă parte, dar cel căruia îi ţii companie trebuie să simtă pe parcursul vizitei că te gândeşti numai la el, excluzând orice altceva. Ne e de trebuinţă să învăţăm a privi şi a asculta o fiinţă

52

umană, să ne deprindem a interpreta de-a lungul conversaţiei expresia ochilor, a feţei şi a vocii ei.”100 La o întâlnire programată cu o persoană sau cu un grup de persoane, preotul trebuie să se roage mai întâi lui Dumnezeu pentru a primi cuvânt şi întărire. Pe cât este posibil, este de folos ca preotul să încerce detaşarea de problemele legate de familia lui sau de alte aspecte ale vieţii parohiale pentru a se oferi în totalitate celui sau celor cu care se întâlneşte în slujirea pastorală. În acelaşi timp, preotul trebuie ca în timpul fiecărei zile, să aibă timp şi pentru situaţii neprevăzute sau solicitări neanunţate. Disponibilitatea lăuntrică şi timpul adecvat fiecărei situaţii în parte, anunţată sau neprevăzută, crează spaţiul necesar unei păstoriri corespunzătoare în viaţa preotului. Puţin câte puţin, experienţa lui creşte şi Dumnezeu lucrează prin mâna lui. I. Pastoraţia copiilor Prezenţa lucrării sfinte a preotului în mijlocul copiilor din parohie este necesară, în primul rând, datorită faptului că inima de copil ar trebui să fie chipul inimii preotului şi al tuturor enoriaşilor parohiei. Această conştiinţă este necesară pentru că numai cel cu chip lăuntric de copil (curăţie sufletească, minte necomplicată, capacitate de iubire şi iertare, bunătate, sinceritate etc.) dobândeşte Împărăţia Cerurilor. „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu. Pe Mine Mă primeşte”(Matei 18, 3-5). În lucrarea sa pastorală îndreptată spre copiii parohiei, preotul poate să se ghideze după câteva considerente, precum următoarele: 1. Conştientizarea enoriaşilor asupra binecuvântării dobândite prin naşterea de copii. Numărul de copii din familia preotului, participarea lor şi a preotesei la sfintele slujbe constituie fundamentul acestei conştientizări. Spovedania taţilor şi a mamelor tinere cu insistenţă specială asupra naşterii de prunci, continuă lucrarea preotului în această privinţă. Oferirea gratuită sau prin împrumut de la biblioteca parohială a materialelor video, audio sau scrise în legătură cu frumuseţea familiei binecuvântate cu mulţi copii aduce un plus de consistenţă în pastoraţia preotului. Sunt necesare, de asemenea, cărţi, broşuri, materiale video privitoare la drama avortului, a divorţului sau a desfrânării. 2. Educaţia copiilor de către părinţii lor în duh creştin este o altă latură a pastoraţiei preotului. În predici tematice, la întâlnirile cu familiile tinere, la
100

Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Ed. Sf. Siluan, 2010, p. 26-27.

53

scaunul spovedaniei, în discuţiile cu cadrele didactice din şcoală, preotul este chemat să sublinieze educaţia copiilor în duhul credinţei în Dumnezeu, al dragostei de neam şi al ruşinii de oameni. 3. Împărtăşirea copiilor la fiecare Sfântă Liturghie este, pe de o parte, cea mai importanţă lucrare a preotului îndreptată către copiii parohiei şi cea mai uşor accesibilă pentru copii şi părinţii lor, pe de altă parte. În legătură cu împărtăşirea copiilor, preotul este chemat să insiste ca această lucrare sfântă să se petreacă la momentul rânduit în cadrul Sfintei Liturghii, nu înainte, la începutul sau în afara acesteia. Este necesar ca tânărul copil să vieţuiască, încă de mic, în atmosfera Dumnezeieştii Liturghii, cu tot eventualul deranj pe care-l poate produce celor din jur. Impregnarea auzului, văzului, inimii copilului cu ambianţa liturgică îl pregăteşte pe acesta pentru a descoperi mai uşor la vremea maturităţii adâncimea de har şi binecuvântare a Sfintei Liturghii. 4. Prezenţa preotului la deschiderea anului şcolar şi cât mai des de-a lungul anului în şcoală, organizarea de evenimente parohiale cu participarea copiilor (serbări, coruri, pelerinaje, drumeţii, cercuri de pictură, olărit, albinărit etc.) sunt alte aspecte ale lucrării pastorale a preotului îndreptată spre copii. În pastoraţia copiilor, cel mai important lucru este conştiinţa preotului şi cea a enoriaşilor că naşterea de copii este o binecuvântare de la Dumnezeu, pentru familie în primul rând, că pruncul este cea mai importantă „achiziţie” pentru părinţi atât în această lume, cât şi în cea viitoare. Copiii într-o familie sunt „înnoitorii vieţii”101, cei care „despietrifică” sufletul, „redescoperă viul” şi frumuseţea vieţii de familie în inima părinţilor. Bibliografie:  Cuv. Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003.  Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, cu traducerea românească a cuvântului Sfântului Ioan Gură de Aur despre educaţia copiilor, Ed. Deisis, Sibiu, 2006.  Maica Magdalena, Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu, 2008.  Ioannis Kogoulis, Îmbisericirea elevilor. Pentru o educaţie religioasă liturgică, Ed. Deisis, Sibiu, 2012.  Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinţi şi copii. Despre educaţia copiilor, vol. 1 şi 2, Ed. Bizantină  Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adolescenţă, Feciorie, Căsătorie, ed. Bizantină, Bucureşti, 2009.

101

Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Ed. Anastasia, 1995, p. 107-109.

54

II. Pastoraţia tinerilor Contextul social de astăzi este unul (destul de) ostil vieţuirii creştine. Dacă regimul comunist era unul declarat ateu, potrivnic credinţei, cel în care trăim, aparent, nu pare a fi ostil, însă, în realitate, în mod nedeclarat, este potrivnic. Mai mult, ispitele şi luptele care îi stau înainte unui tânăr din zilele noastre sunt mult mai mari şi mai puternice decât în urmă cu 30 de ani, de pildă (referindu-ne la contextul românesc). Pornografia, drogurile, jocurile de noroc, mass-media sunt mult mai prezente acum. Sunt adolescenţi, elevi de liceu, care fac deja experienţa homosexualităţii; alţii se droghează sau sunt robiţi de jocurile de calculator, de internet sau de televizor. Adolescenţa este, prin definiţie, mai rebelă, cu o dorinţă (firească) de emancipare de sub tutela părinţilor (pentru a-şi croi propriul drum în viaţă). Problema intervine atunci când adolescenţii nu găsesc înţelegere şi sprijin în familie sau în altă parte (poate fi Biserica, preotul). Lipsa de sens în viaţă, pe care nu-l află nici din familie, nici din societate, îi împinge spre cădere. Învăţământul de stat reprezintă o provocare chiar şi pentru tinerii care sunt credincioşi şi frecventează biserica, întrucât oferă teorii agnostice şi materialiste: „Ei (tinerii) pleacă de la orele de curs cu o singură convingere: că adevărul este relativ, iar virtuţile, imposibile sau nefolositoare. Toate aceste îi influenţează să proclame o relativitate a valorilor şi să creadă că nici un punct de vedere nu este mai bun decât altul”102. Partea pozitivă şi deosebit de importantă este că tinerii, în ciuda căderilor şi păcatelor, sunt mult mai vii şi mai deschişi spre credinţă decât cei în vârstă. În faţa acestei situaţii contradictorii (contextul ostil vieţii creştine şi o uimitoare receptivitate a tinerilor faţă de spiritualitatea creştină), preotul este chemat să lucreze smerit şi curajos, lucrare care se poate manifesta în următoarele modalităţi: 1. Viaţa parohială să fie gândită şi trăită în aşa fel încât tinerii să descopere aici un organism viu, adânc şi mărturisitor. Teologul grec Metallinos vorbeşte despre armonizarea, pe cât posibil, a vieţii parohiale cu duhul vieţii mănăstireşti. Smerenia, rugăciunea curată, altruismul, curajul mărturisitor sunt stări duhovniceşti care pot capta sufletul tânărului căutător sincer al autenticităţii, libertăţii şi entuziasmului pe care nu le poate găsi în formă cât mai adevărată decât în parohia care tinde să dobândescă adâncimea vieţii monahale. 2. Rugăciunea preotului pentru tinerii parohiei este esenţială în vederea dobândirii ajutorului de la Dumnezeu pentru descoperirea căii de comunicare cu aceştia. Sesizarea de către tineri a duhului de rugăciune prezent pentru ei în
102

Mitrop. Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 99

55

inima preotului crează spaţiul adecvat ca şi ei să se deschidă spre rugăciune. Consecinţa este participarea tinerilor la viaţa liturgică a Bisericii, împărtăşirea lor cu Sfintele Taine, şi astfel, integrarea lor în duhul Bisericii. Cei mai adânci şi implicaţi în viaţa creştină, pot forma grupuri de citire zilnică a Psaltirii sau a rostirii împreună a rugăciunii de seară etc. 3. Organizarea de întâlniri periodice cu tinerii parohiei ajută la conştientizarea lor ca mădulare ale Bisericii lui Hristos şi la descoperirea că un tânăr poate fi, pe de o parte, integrat în viaţa Bisericii şi, pe de altă parte, în Biserică are posibilitatea de a trăi entuziasmul, bucuria, libertatea specifice vârstei. Preotul împlineşte acest lucru în măsura în care viaţa tinde să fie conformă cu ceea ce mărturiseşte şi reuşeşte să depăşească o abordare statică, limbajul de lemn care nu convinge nici pe cei vârstnici, iar pe cei tineri îi îndepărtează cu totul. „Acţionarea în termeni simpli – fără discursuri dificile -, ci doar arătând ce suntem, cum depăşim stresul şi disperarea, cum răspândim bucurie şi putem fi recunoscători pentru binefacerile date zi de zi de către Dumnezeu constituie fapte edificatoare pentru cei cu care venim în contact.”103 4. Implicarea tinerilor în viaţa parohiei aduce un plus de consistenţă atât în preocupările lor, cât şi în parohia propriu-zisă. Participarea la organizarea hramului, la venirea arhiereului în parohie, la curăţenia din curtea şi cimitirul parohial etc. sunt activităţi la care tinerii participă cu deschidere alături de preotul lor. Vizitarea unor bolnavi sau bătrâni din parohie ajută tinerii să înţeleagă complexitatea vieţii, să devină mai realişti în concepţiile lor, adesea utopice. Organizarea unui cor de tineri, participarea lor la cântarea de la strană, în concerte de colinde, în manifestări corale, la nivelul localităţii, al protopopiatului şi eparhiei, sunt tot atâtea spaţii propice pentru prezenţa tinerilor. 5. Organizarea de activităţi culturale, muzicale, livreşti, sportive, de pictură sau legate de activităţi tradiţionale (olărit, albinărit etc.) oferă tinerilor alternetivă la ceea ce contextul general, în general ostil duhului creştin, pune la dispoziţia celor interesaţi. Tânărul este în continuă căutare de umplere a timpului liber, în căutare de nou, inedit, surprinzător. Şi ce poate fi mai nou, inedit, surprinzător decât o viaţă deschisă spre noutatea, ineditul şi duhul surprinzător al Evangheliei („Bucuraţi-vă!” „Îndrăzniţi!”) sau al Sfinţilor Părinţi („Iubeşte şi fă ce vrei”). 6. Implicarea soţiei preotului în activităţile parohiei îndreptate spre tineri, în mod special către tinerele fete aduce, de asemenea, un suflu nou în misiunea parohiei.

103

Ibidem, p. 101.

56

7. Prezenţa în Consiliul şi Comitetul parohial responsabilizează tinerii în calitatea lor de mădulare ale Bisericii. 8. Participarea tinerilor în organizaţii de tineret: ASCOR, ATOR etc. 9. Sensibilizarea unor tineri de a urma cursurile seminarului sau facultăţii de teologie. 10. Organizarea de întâlniri cu tinerii plecaţi în străinătate la studiu sau la muncă pe timpul revenirii lor în vacanţe sau concedii. 11. Implicarea tinerilor în organizarea bibliotecii parohiale, a revistei şi a site-ului parohiei. Aceste activităţi şi cele similare iniţiate şi desfăşurate în duh de onestitate, neostentaţie şi curaj mărturisitor ajută tinerii parohiei să reziste mai uşor presiunii exercitate asupra lor de a se lăsa asimilaţi de către un model de civilizaţie care nu are nimic în comun cu duhul Evangheliei. Definitorii pentru contextul în care tinerii trăiesc astăzi sunt relativismul valoric, manifestat în materie de etică şi religie, umanismul secularizat, internaţionalismul fără frontiere, disoluţia familiei, egalitarismul între bărbat şi femeie. În faţa atâtor manifestări a ceea ce poate fi inclus în sintagma „corectitudine politică” care-i atrage în mod special pe cei tineri, Biserica, în general, parohia, în special, este chemată să fie martoră şi mărturisitoare a adevărului că: valoarea supremă în materie de credinţă şi morală este Hristos, că omul nu se împlineşte pe sine decât în deschiderea sa către viaţa veşnică, că identitatea etnică îşi are importanţa sa în mersul normal al vieţii, că familia, în forma ei concepută de Dumnezeu, ca bărbat, femeie şi pruncii lor, constituie fundamentul unei vieţi normale. O asemenea abordare împlinită în autentic duh creştin ajută la îndepărtarea sau diminuarea valului de tristeţe, lipsă de sens, rutină, tentaţii suicidare care-şi face loc tot mai mult în viaţa tinerilor de azi.

III. Pastoraţia familiei Cele spuse în legătură cu pastoraţia copiilor şi cea a tinerilor au o legătură directă cu familia. De fapt, adevărata lucrare pastorală a preotului îndreptată spre copii şi tineri nu poate fi concepută decât prin intermediul şi în legătură directă cu familia din care aceştia fac parte. Înainte de toate, este necesar ca preotul să aibă percepţia presiunii exercitate asupra familiei în vederea disoluţiei ei. Influenţa manifestată în special, dar nu exclusiv, de mijloacele video a condus la o situaţie în care divorţul,
57

avortul, desfrâul, homosexualitatea, pornografia au primit drept de cetate şi statut de normalitate. Conştient de criza prin care trece familia în general, preotul este chemat să se confrunte cu această problemă în parohia pe care o păstoreşte prin atitudini şi activităţi care pot fi definite prin: 1. Grija preotului faţă de propria familie 2. Rugăciuni pentru familiile aflate în dificultate din partea preotului şi a unor membrii ai parohiei 3. Pregătirea tinerilor pentru taina cununiei şi viaţa de familie 4. Sensibilizarea membrilor familiei, tată, mamă şi prunci pentru participarea împreună la Sfânta Liturghie, împărtăşirea cu sfintele Taine şi rostirea în comun a rugăciunii de seară 5. Alegerea, la cununie, de către miri a unui sfânt protector al familiei 6. Oferirea de materiale scris, video şi audio referitoare la familie, pericolele care-o ameninţă, educaţia copiilor etc. 7. Vizite ale preotului în casa enoriaşilor 8. Săvârşirea de slujbe de mulţumire la aşa-numita „cununie de argint sau de aur”. IV. Pastoraţia bolnavilor Preotul de parohie se întâlneşte cu boala şi suferinţa la orice pas. În faţa acestei sutuaţii, preotul este chemat să se raporteze el mai întâi în mod corect, adică în modalitate ortodoxă, în faţa bolii şi a suferinţei, în faţa vindecării şi a răbdării. Cuvântul anterior dedicat suferinţei îl poate ajuta pe preot la o corectă, duhovnicească şi realistă raportare în astfel de situaţii. Cuvântul profetului Isaia cu referire la asumarea de către Fiul lui Dumnezeu a suferinţei umanităţii este izvorul esenţial din care preotul este chemat să se adape în pastoraţia bolnavilor: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5). Având parohia ca spital duhovnicesc, preotul este chemat să împlinească porunca Domnului Hristos: „Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10, 7-8). În parohia pe care o păstoreşte, preotul să slujească în primul rând pe cel în suferinţă, înţelegând că parohia nu este altceva decât frăţietatea întru Hristos a
58

enoriaşilor care formează un singur trup alcătuit din diferite mădulare. Când un membru al paorhiei se află în suferinţă, întreg corpul parohiei şi, în primul rând, preotul, este chemat să trăiască suferinţa celui bolnav, precum Hristos a suferit până la moarte pentru durerea lumii. Pornind de la necesitatea absolută, ca exercitare a slujirii sacerdotale, de a fi, în sensul cel mai adânc şi real, de cel aflat în suferinţă, preotul este chemat să: 1. Se roage pentru cei bolnavi la Sfânta Liturghie, inclusiv prin ectenii speciale, pomenindu-i cu părticica la Proscomidie; 2. Să săvârşească Taina Sfântului Maslu pentru cel bolnav sau de obşte pentru toţi cei suferinzi din parohie; 3. Să aibă în rugăciunea sa continuă pe toţi cei bolnavi din parohie, pomenindu-i pe toţi, după numele lor seara şi dimineaţa; 4. Să solicite enoriaşilor să poarte în rugăciunile lor pe cei bolnavi din parohie; 5. Să viziteze pe cei bolnavi la casele lor cât mai des, din propire iniţiativă şi/sau invitat de membrii familiei, spovedindu-i şi împărtăşindu-i cât mai des cu Sfintele Taine; 6. Să manifeste înţelepciune pastorală maximă în faţa suferinzilor pentru că aceştia sunt extrem de sensibili, uneori nerăbdători, dar totdeauna doritori de vindecare. Două situaţii descrise de medicul, ulterior, preotul de parohie şi ierarhul Antonie Bloom, arată ceea ce trebuie să urmeze şi de ceea ce trebuie să ţină evite preotul în slujirea sa îndreptată către cei în suferinţă: a. Mitropolitul povesteşte despre fiica unui prieten al său decedat care l-a vizitat la cabinetul medical şi care fost foarte intrigată de faptul că el avea pe birou şi o Scriptură (i se părea un lucru nepotrivit pentru un intelectual). Mitropolitul a îndemnat-o să o citească mai întâi, şi apoi să facă observaţii. „După aceasta a citit Evanghelia şi a devenit atât de interesată, încât toată viaţa i s-a schimbat; căci a început să se roage, iar Dumnezeu i-a dăruit să trăiască prezenţa Lui, din care un timp s-a hrănit şi a trăit. Apoi s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă şi mi-a trimis o scrisoare pe când devenisem deja preot şi mă aflam în Anglia, zicându-mi: «De când trupul meu a început să slăbească şi să se stingă, duhul mi s-a făcut mai viu decât oricând, şi simt prezenţa divină cu multă uşurinţă şi bucurie». Dar eu iam răspuns: «Nu te aştepta să dureze. După ce îţi vei pierde încă un pic din tăria pe care o ai acum, vei vedea că nu vei mai fi în stare să te întorci şi să te arunci înaintea lui Dumnezeu şi atunci vei simţi că nu mai poţi ajunge la El nicidecum». După un timp mi-a scris din nou: «Da, mă simt atât de slabă
59

acum, încât nu mai pot face efortul de a mă întrepta spre Dumnezeu sau de aL dori neobosit şi El m-a părăsit». Însă eu i-am răspuns: «Acum este timpul să faci altceva. Încearcă să înveţi umilinţa în sensul adevărat şi adânc al acestui cuvânt. (...) Învaţă să fii la fel înaintea lui Dumnezeu; abandonată, predată, neaşteptând să primeşti nimic de la oameni şi totul de la Dumnezeu». Şi întradevăr, nu mare lucru a primit de la oameni: după încă şase luni, soţul ei se sătură să mai aibă o soţie muribundă şi o abandonă, aşa încât a avut parte de respingeri generoase; dar Dumnezeu şi-a aprins strălucirea deasupra ei şi a revărsat ploaia Lui asupra acestei femei, fiindcă după puţin timp mi-a scris, zicându-mi: «sunt sfârşită. Nu mă mai pot mişca spre El, ci El este cel care coboară la mine»”104. b. „Una din enoriaşele noastre îşi pierduse de curând copilul... Un tânăr preot se apripie de es şi îi spuse: «Dacă aţi ştii cât vă înţeleg tristeţea!» Această femeie, de o rară verticalitate şi spontaneitate, se întoarse către el şi îi spuse: «Nu minţiţi! N-aţi fost niciodată mamă şi n-aţi pierdut niciodată un copil! Nu înţelegeţi nimic din durerea mea!» Dezarmat, el răspunse: «Vă mulţumesc că mi-aţi spus asta...» Fie ca nimeni să nu-şi îngăduie vreodată să comită o asemenea eroare. Durerea altuia nimeni n-o poate înţelege.”105 7. Să viziteze la spital pe bolanvii parohiei sau să le telefoneze dacă sunt spitalizaţi departe de parohie; 8. Să formeze în parohie grupuri de enoriaşi care să viziteze la domiciliu sau la spital pe cei bolnavi etc. În orice manifestare de ajutor duhovnicesc sau material acordat celor bolnavi, preotul este chemat să-şi împlinească slujirea cu conştiinţa că el este prelungirea în paorhie a lui Hristos care a luat asupra Sa suferinţa întregii lumi.

V. Pastoraţia intelectualilor În parohia din mediul rural şi, mai ales, în cea de la oraş, sunt enoriaşi cu pregătire intelectuală diferită. Sunt persoane cu pregătire medie – cei mai mulţi, câţiva fără nici o pregătire, şi alţii, nu mulţi la număr, care excelează ca oameni de cultură.

104 105

Mitrop. Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, p. 46-47. Mitrop. Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Ed. Sf. Siluan, Bucureşti, 2010, p. 64.

60

Nu se poate vorbi despre o clasă bine delimitată a intelectualilor într-o parohie. Există persoane cu o anumită pregătire într-un anumit domeniu: cadre didactice în şcoli de diferite categorii, persoane în administraţie, cadre medicale medii şi superioare, oameni de afaceri bine ancoraţi în domeniul lor de interes, artişti, studenţi etc. Există, apoi, oameni iubitori de carte care, deşi nu ocupă poziţii în diferite instituţii, sunt bine pregătiţi în ceea ce priveşte cultura generală, sunt cunoscători ai istoriei ţării, iubesc literatura naţională sau universală. În slujirea la care este chemat preotul este aşezat adesea în faţa acestor persoane şi trebuie să aibă starea lăuntrică şi atitudinea exterioară corespunzătoare. Unii dintre intelectualii parohiei participă la slujba Dumnezeieştii Liturghii, la diferite Sfinte Taine sau ierurgii, care se săvârşesc în biserică (botezuri, cununii, înmormântări) sau la domiciliul lor (sfinţirea casei, parastase etc.). Unii intelectuali se spovedesc, alţii sunt iubitori de literatură religioasă. Nu puţini sunt cei interesaţi de arta bisericească sau de rolul Bisericii în societate. Sunt, de asemenea, intelectuali, mai ales în marile oraşe, care nu au sau nu doresc să aibă nicio legătură cu parohia pe teritoriul căreia îşi au domiciliul, locul lor de muncă sau casa lor de vacanţă. Uneori, preotul interacţionează şi cu aceştia, din voinţa proprie sau din întâmplare. În slujirea cu care a fost investit, anume aceea de păstor de suflete pentru toţi cei aflaţi în mod special cu domiciliul pe teritoriul parohiei, preotul este chemat să se facă tuturor toate ca măcar pe unii să-i dobândească106. În orice situaţie s-ar afla, fie în relaţie cu oamenii de carte apropiaţi de biserică, fie cu cei foarte rezervaţi faţă de aceasta, preotul trebuie să cunoască următoarele: 1. Ignoranţa sau necunoaşterea este rădăcina tuturor relelor. Sfinţii Părinţi, cei mai mulţi intelectuali de vază în vremea lor, vorbesc adesea despre răul, păcatul, confuzia, îndoiala cauzate de necunoaştere. 2. Persoanele cu rol decisiv în istoria mântuirii, prezente în Scriptură sau în mersul Bisericii prin lume spre Împărăţia cerurilor sunt, cu puţine excepţii, oameni cu multă pregătire teologică şi laică. 3. În istoria Bisericii, marii ereziarhi, adică acele persoane care au cauzat situaţii conflictuale deosebite, au fost eminenţi oameni de cultură teologică şi laică. Întreagă ştiinţa acestora nu le-a fost de folos însă atâta vreme cât sau bizuit numai pe ea, fără să caute înainte de toate apropierea de Dumnezeu. Este ceea ce spune, în cuvinte frumoase şi dureroase, în acelaşi timp, Gheron Iosif: „Citeşte, dacă vrei, Istoria bisericească a lui Meletie, Arhiepiscopul Atenei, să vezi câţi mari învăţaţi, ca Origen şi ca alţii, au fost la început mari luminători ai Bisericii, cu multă ştiinţă de carte; dar s-au slobozit în
106

Cf. 1 Cor. 9, 22.

61

oceanul cunoaşterii înainte de a primi în isihie curăţenia simţurilor, pacea şi liniştea Duhului; s-au afundat în oceanul Sfintei Scripturi crezând că este suficientă ştiinţa de carte, şi nenumăraţi s-au pierdut şi au fost anatematizaţi de sinode, sinoade din care mai înainte făceau parte. Citeşte şi vei vedea”107 4. Marile curente anticreştine din secolele XIX şi XX au fost iniţiate de intelectuali de anvergură cu influenţă foarte mare asupra maselor de oameni 5. Unii din marii gânditori ai omenirii în diferite domenii (ştiinţă, artă, literatură etc.) au fost foarte apropiaţi sau chiar integraţi în viaţa Bisericii 6. În context românesc, locul şi rolul intelectualilor de altădată şi de astăzi, pot fi definte sumar prin următoarele considerente: a. În istoria naţiunii române, cu diferitele ei forme de manifestare religioasă, culturală, politică, militară etc., intelectualii români au jucat un rol decisiv. „Erau doar o mână de oameni, însă luptau ca mânaţi de o credinţă neţărmurită în destinele ţării lor. Au zvârlit, ca pe nişte vechituri, obiceiurile, instituţiile, până şi vocabularul, impuse de o putere străină. Au sorbit cu nesaţ din izvoarele culturii apusene; au adoptat instituţii noi, au înnoit limba, au creat pe de-a-ntregul o literatură de valoare universală, au nceput, în linişte, un proces democratic, într-un ritm nemaicunoscut de vreo altă ţară din Europa; au fixat, pentru generaţii, cu îndrăzneală şi realism, marile obiective policite ale neamului şi au determinat Europa să ţină seamă de ele. Eu au făcut toate acestea. Au făcut chiar mai mult: au făurit România”108 ; b. Primii oameni de cultură, în istoria românilor, au fost slujitorii Bisericii; c. Despre intelectualitate, în sensul strict al cuvântului, se poate vorbi în arealul românesc doar în secolul XIX, când fii de boieri români merg al studii în Occident. Întorcându-se acasă, unii dintre ei încearcă să pună în practică ştiinţa dobândită; Între aceştia amintim pe: Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Rădulescu Motru, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, George Enescu, Henri Coandă, Constantin Brâncuşi, Mihail Sadoveanu, Vasile Pârvan, Constantin C. Giurăscu etc. d. Contactul cu „strălucitoarea” cultură occidentală, inspirată în veacul XIX de revoluţia franceză, a făcut ca o bună parte a intelectualilor
Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, ed. Bizantină, scrisoarea 48. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne. 1800-1848, ed. a III-a, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 364
107 108

62

români să devină neprietenoşi, dacă nu uneori chiar ostili, faţă de Biserica Ortodoxă de acasă, pe care o considerau neactuală, anacronică, nemodrenizată şi, prin urmare, neactuală; e. Perioada interbelică este caracterizată ca un răstimp de apropiere a marilor intelectuali români de viaţa Bisericii Ortodoxe. Tot în acest timp, mulţi fii de boieri şi ţărani înstăriţi merg la studii şi se întorc în satul lor pentru a sluji semenilor (învăţători, medici, preoţi); f. În prima perioadă a dominaţiei comuniste şi atee, mulţi intelectuali au cunoscut calea către şi în Biserică prin fenomene de felul „Rugului aprins” sau prin intermediul închisorilor; g. În timpul regimului comunist, instituţiile culturale ale Bisericii, în special cele de tip editorial şi tipografic, au constituit platforme de manifestare pentru unii din marii intelectuali ai ţării aflaţi în dizgraţia regimului; h. Anul 1990 şi următorii sunt determinaţi în fenomentul apariţiei unor grupuri de intelectuali ancoraţi în viaţa Bisericii, dar şi a altora, nu de mai mică anvergură intelectuală, deveniţi extrem de critici sau foarte departe de Biserica Ortodoxă; i. Integrarea României în spaţiul economic şi politic european aduce în faţa intelectualului român noi provocări. Influenţa culturii occidentale, în genere, secularizată, deci necreştină, inspiră intelectualului român o anumită adversitate faţă de ethos-ul, felul de a fi trăit şi mărturisit de Biserica Ortodoxă. Pe de altă parte, există şi o tendinţă de refuz a unui corp, simţit în profunzime ca neavând vreo legătură cu ceea ce tradiţional românul a considerat şi trăit ca frumos, autentic şi creştin; 7. În veacul XX şi din ce în ce mai mult se observă o influenţă crescândă a culturii şi „spiritualităţii” orientale şi extrem orientale asupra intelectualului european. Îmbrăţişarea islamului sau budismului de către unii intelectuali nu mai este un lucru rar, ciudat şi anacronic în conştiinţa multora. 8. Cel mai greu de dobândit la un intelectual este smerenia. Cel cu multă carte este tentat de convingerea că el este cinva, că se ridică cu mult deasupra semenilor, că el posedă adevărata cunoaştere a lucrurilor, oamenilor, situaţiilor etc. Cu intelectualul necunoscător al „ştiinţei” smereniei se petrece acelaşi fenomen precum cel în cazul teologul raţionalist şi orgolios: „Teologul intelectualist procedează asemenea unui arhitect care proiectează construcţia unui palat sau a unui templu: ca materiale de construcţie utilizează noţiuni empirice şi metafizice şi se îngrijeşte mai puţin de
63

conformitatea edificiului său ideal cu ordinea ideală a lucrurilor, cât de măreţia şi de armonia ei logică. Poate părea ciudat că mulţi oameni mari n-au putut să rezista unei ispite în fond atât de naive, a cărei sursă ascunsă nu e alta decât «mândria». Oamenii se leagă adeseori de roadele minţii lor ca o mamă de copilul ei. Intelectualul îşi iubeşte creaţia ca pe sine însuşi, se identifică cu ea, mărginindu-se la cercul ei. Intervenţia umană nu mai are atunci nici un efect: dacă omul nu renunţă el însuşi la pretinsa sa bogăţie, nu va ajunge nici la rugăciunea curată, nici la adevărata contemplaţie”109. Cunoscând cele de mai sus şi cele asemenea lor cu referire la natura, parcursul istoric şi tendinţele actuale ale intelectualului sau ale celui cu mai multă carte decât media din parohie, preotul este chemat: Să menţină o relaţie normaă cu intelectualii din parohie, nemanifestând faţă de ei dispreţ, desconsiderare, atitudine superioară; Să încerce apropierea acelora dintre intelectuali care sunt interesaţi de spiritualitatea ortodoxă sau a acelora care, deşi nu manifestă interes faţă de viaţa Bisericii, au un caracter integru, sunt oneşti şi de bună cuviinţă; Să aibă grijă de propria pregătire teologică şi de cultură generală. În pregătirea sa continuă, preotul este chemat în permanenţă să nu uite că toate aceste achiziţii intelectuale, inclusiv în câmpul teologiei, nu constituie scop în sine, ci numai mijloace. Sfântul Apostol Pavel le scrie Filipenlor, arătându-le cum, pentru sine, nimic din ceea ce, în plan uman, ar fi apreciat nu are valoare, faţă de cunoaşterea lui Hristos: „Dacă vreun altul socoteşte că se poate bizui pe trup, eu cu atât mai mult. (...) Dar cele ce îmi erau mie câştig acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc, şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei”110. Tot Sfântul Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, arată distanţa între înţelepciunea lui Dumnezeu şi înţelepciunea omenească, captivă în cadrele veacului acestuia: „Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar

-

-

Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi Învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Editura Deisis, Sibiu, 1999, pp. 147-148 110 Filipeni 3, 4; 7-9
109

64

-

-

-

-

pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o». Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor”111 Să se ferească cu tot dinadinsul de atitudini care ating manifestări de autosuficienţă, cunoaştere în toate domeniile, trufie intelectualistă. Aflat chiar în faţa celor aroganţi, dispreţuitori sau pretinşi atotcunoscători, preotul va trebui să nu cadă în ispita mândriei, să nu aibă aceeaşi atitudine distantă, ci să fie smerit, discret, având rugăciunea permanent în duhul lui. Printr-o astfel de atitudine, care evită cu orice preţ ostentaţia, preotul îl mărturiseşte pe Dumnezeu în autentic duh ortodox, iar Dumnezeu va găsi loc pentru această mărturisire chiar şi în mintea şi sufletul intelectualilor; Să evite cu orice preţ pretenţii materiale în cadrul slujbelor pe care le săvârşeşte în familiile intelectualilor; Să organizeze pangarul parohial de unde să nu lipsească literatură teologică corespunzătoare cerinţelor atât enoriaşului obişnuit, cât şi intelectualilor din parohie; Să editeze o revistă parohială în care să includă şi contribuţii ale intelectualilor din parohie în cazul în care acestea corespund învăţăturii de credinţă ortodoxă; Să organizeze site-ul parohiei; Să redacteze monografia parohiei sau/şi o localităţii; Să organizeze manifestări cu caracter cultural, pelerinaje etc.

111

1 Corinteni 1, 17-25.

65

F. Slujirea laicilor în Biserică
Cuvântul despre slujirea laicilor în Biserică este important din două motive. Pe de o parte, nu există întotdeauna, peste tot şi la toţi conştiinţa apartenenţei reale a laicilor la viaţa Bisericii. Pe de altă parte, o bună parte din absolvenţii facultăţilor de teologie nu sunt hirotoniţi, fie pentru că sunt fete, fie pentru că unii tineri aleg un alt drum, fie pentru că nu sunt parohii pentru care să fie hirotoniţi. Acest ultim aspect necesită clarificări imprtante: Realitatea arată că doar o mică parte din absolvenţii de Teologie ajung să fie hirotoniţi: o situaţie diferită de cea dinainte de 1989, când majoritatea erau hirotoniţi. Este însă o situaţie firească, întrucât absolvirea facultăţii de teologie nu trebuie să presupună automat şi hirotonirea. Întâi, această situaţie este conformă sfintelor canoane care cer o selecţie a celui ce urmează a fi hirotonit (diploma de licenţă nu este suficientă sau, altfel spus, performanţele intelectuale nu sunt suficiente); apoi, după 1990, nu numai facultatea de teologia, ci şi celelalte facultăţi nu mai asigură locuri de muncă. Desigur, situaţia aceasta nu este una comodă pentru un tânăr care se înscrie la o facultate, neavând siguranţa că va şi obţine un loc de muncă în domeniul respectiv, după absolvire. În ceea ce-l priveşte pe studentul teolog însă, o astfel de perspectivă îi poate fi chiar folositoare, întrucât îl poate determina să-şi pună mai mult nădejdea în Dumnezeu, încredinţându-se mai mult voii Lui. Nefinalizarea studiilor teologice prin hirotonia întru preot trebuie văzută prin perspectiva locului şi rolului laicului în Biserică. Este necesar ca absolventul unei facultăţi de teologie să cunoască, pentru el însuşi şi pentru lucrarea sa misionară îndreptată spre ceilalţi, că laicul are rolul său bine definit în Biserică şi acest rol este tot atât de imprtant precum cel al episcopilor, preoţilor şi diaconilor. Termenul „laic” vine din cuvântul grecesc „laos”, care înseamnă popor. Laicii sunt cei care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu, corpul Bisericii care are drept cap pe Hristos Domnul. O astfel de înţelegere este foarte importantă, deoarece, în zilel noastre mai ales, atunci când se vorbeşte de Biserică se are în vedere numai ierarhia – episcopi, preoţi, diaconi – fără credincioşi. În Noul Testament şi în teologia Bisericii s-a afirmat întotdeauna că toţi cei botezaţi şi împărtăşiţi de Taina Mirungerii şi cu Trupul şi Sângele Domnului, fac parte din Biserică, formează Biserica: „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (2 Petru 2, 9); „Lui [Hristos], Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său, şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său, Lui fie slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin!” (Apoc. 1, 6).
66

O parte dintre bărbaţii laici din Biserică sunt chemaţi la o slujire specială, numită preoţie sacramentală, fiind hirotoniţi întru episcop, preot sau diacon. Sunt, aşadar în Biserică, două categorii de preoţi: membrii preoţiei universale (toţi cei botezaţi) şi membrii preoţiei sacramentale (cei hirotoniţi întru episcop, preoţi şi diacon). În Sfânta Scriptură, potrivit teologului laic Panayotis Nellas, sunt folosiţi doi termeni pentru a desemna preoţia, şi anume: „hiereus” (care defineşte preoţia universală creştină, dar şi preoţia Vechiului Testament sau preoţia păgână) şi „presbyteros”, pentru a desemna preoţia sacramentală din care fac parte persoanele alese şi hirotonite, având misiunea de a păstori Bisericile locale şi a prezida Cina Domnului (episcopi şi preoţi, precum şi diaconii care ajută la slujire).112 Între cele două categorii de preoţi în Biserică, membrii preoţiei universale şi membrii preoţiei sacramentale, nu există o diferenţă de ordin „antropologic”, spune teologul P. Nellas, ci o diferenţă de slujire, diferenţă care incumbă mai degrabă o „responsabilitate” decât „un privilegiu”. „Îi dă porunca slujirii celorlalţi credincioşi şi, în acelaşi timp, posibilitatea de a le transmite, prin Taine şi cuvânt, Harul. Dar, deşi îi dăruieşte aceste noi posibilităţi, nu îi dă nicidecum – din punct de vedere antropologic – noi dimeniuni. Aşadar, harul pe care îl primeşte nu este atât un privilegiu, ci mai degrabă o responsabilitate”113. Atât membrii preoţiei sacramentele, cât şi cei ai preoţiei universale fac parte din aceeaşi Biserică, sunt răspunzători chiar dacă cu responsabilităţi diferite, petnru viaţa acesteia. „În felul acesta, toţi sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi sunt învăţători şi călăuzitori spre mântuire ai lor şi ai altor credincioşi apropiaţi, sau şi ai altor oameni, dar fără o răspundere formală pentru comunitatea bisericească”114. Asumarea unor responsabilităţi diferite nu înseamnă superioritate pretinsă de unii (membrii preoţiei sacramentale) şi inferioritate acceptată de alţii (membrii preoţiei universale). Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre existenţa darurilor diferite în Biserică precum diferite sunt şi mădularele aceluiaşi trup: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte. Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate
Panayotis Nellas, „Sacerdoce royal. Essai sur le problème du laïcat”, în Kleronomia, 8 / 1976, p. 150-151. Ibidem, p. 152. 114 Pr. prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 243
112 113

67

mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos” (1 Cor. 12, 4-12). Sfântul Apostol Pavel foloseşte imaginea trupului pentru a descrie Biserica (un singur trup, mai multe mădulare între care este, însă, perfectă armonie). Potrivit lui Nikolaos Matzoukas, „imaginea trupului introduce trei elemente distinctive fundamentale şi interioare ale acestei comunităţi şi edificiu” (care este Biserica): 1. Comunitatea funcţională a mădularelor; 2. Varietatea harismelor şi 3. Relaţia iubitoare”115. Pentru că explicaţia lui Matzoukas este importantă şi, în acelaşi timp, densă, este redată în întregime: „Mădularele Bisericii au legătură funcţională precum mădularele unui trup: ochi, urechi, mâini, picioare şi altele. Unul nu este independent de altul, ci împreună slujesc întregul. Această relaţie este cea mai puternică, dacă doreşte cineva să prezinte unitatea funcţională a trupului bisericesc. Prin urmare, este exclus orice alt fel de unitate. Este de la sine înţeles, în acord cu cele de mai sus, că această imagine nu este ideală şi statică, ci o devenire în tensiunea «surpării» şi edificării. Mădularele se află în pericol în fiece clipă şi în fiecare moment se creează o articulare funcţională. Faptul că cei credincioşi sunt mădulare are ca rezultat automat particularitatea fiecărui mădular şi neputinţa de a fi înlocuit. Astfel, în trupul Bisericii există «o împărţire a harismelor», în timp ce forţa duhovnicească de susţinere este una, a Sfântului Duh. O varietate a harismelor învredniceşte viaţa şi bucuria trupului. Această particularitate transferată în trupul comunităţii înseamnă particularitatea fiecărei persoane. În acest fel şi harsmele sunt variate. Însă harismă înseamnă lucrare funcţională pentru întreg. Nu poate fi înţeleasă o harsmă privată. (...) Deci fiecare persoană există pentru celelalte, exercitându-şi harismele şi, în acelaşi timp, ea însăşi sporeşte şi se îmbogăţeşte din unitatea integrală şi din vigoarea trupului. Întrucât însă este vorba despre persoane, relaţia este prin excelenţă iubitoare. Această iubire care «nu caută ale sale», nu este sentimentalism, ci relaţie de viaţă, contact viu. De altfel, în acest mod sunt înţelese «împreună pătimirea» şi «împreună lucrarea»”116 Dacă fiecare membru al Bisericii îşi are darul său, izvorât din lucrarea aceluiaşi Duh Sfânt, aceasta nu înseamnă însă că există o nivelare, o egalizare a darurilor (în sens protestant). Această realitate o subliniază Apostolul Pavel chiar atunci când descrie Biserica după imaginea trupului omenesc: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi (subl.n.) apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?” (1 Corinteni 12, 27-30). Soluţia „împăcării”, armonizării între diferitele daruri (şi posesorii acestora) se realizează la nivelul slujirii întreolaltă şi al dragostei: „Ci cu mult mai mult
115 116

N. Matzoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, p. 308-309. Ibidem, p. 309-310.

68

mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase. Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă.Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele” (1 Cor. 12, 24-25). Aceasta este învăţătura Bisericii cu referire la slujirea distinctă şi complementară a membrilor preoţiei universale şi preoţiei sacramentale. De-a lungul istoriei Bisericii, au fost momente în care între membrii celor două preoţii au existat antagonisme regretabile care, pe alocuri, se manifestă şi astăzi. Trebuie menţionat faptul că la începuturile istoriei Bisericii, slujirea asumată de laici – în calitatea lor de membri ai preoţiei universale – era mult mai mare, cuprinzând mult mai multe manifestări decât astăzi. Harismele, darurile speciale, dăruite de Dumnezeu unor persoane laice pentru zidirea celorlalţi, erau mult mai prezente. Mai târziu, spune Sfântul Nicolae Cabasila, aceste harisme, cu toate că n-au dispărut, s-au împuţinat. Un motiv ar fi acela că „astfel de semne minunate erau şi trebuitoare în vremurile de întemeiere a Bisericii şi de întărire a credinţei creştine”. Ceea ce însă nu a dispărut şi nu va dispărea din Biserică sunt darurile pe care le primeşte fiecare credincios odată cu Taina Mirungerii: „Ceea ce însă Sfântul Mir împărtăşeşte tuturor creştinilor de totdeauna şi din orice vreme sunt darurile cele atât de folositoare sufletelor: darul evelviei şi al rugăciunii, al dragostei şi al înţelepciunii, precum şi altele, cu toate că mulţi creştini nu-şi dau seama de aceasta, iar alţii nu cunosc lucrarea tainei acesteia, pe când alţii, în sfârşit, după cuvântul Apostolului, se îndoiesc chiar că există un Duh Sfânt din pricina că atunci cînd au primit această taină erau nevârstnici şi neînstare de a judeca, iar odată ajunşi la vârsta priceperii, ei s-au înrăit şi s-au orbit sufleteşte. Nu-i mai puţin adevărat că Duhul Sfânt împarte din darurile sale «fiecăruia după cum voieşte». Stăpânul însă nu ne-a lipsit nicicând de binefaceri, mai ales că ne-a făgăduit să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor”117. În acelaşi timp, o privire atentă şi onestă a evoluţiei lucrurilor în Biserică arată că, de-a lungul timpului, puţin câte puţin, membrii preoţiei sacramentale au devenit tot mai dominanţi în defavoarea laicilor, membri ai preoţiei universale. Cauzele care au generat şi generează încă o asemenea situaţie sunt multiple. Aici sunt enumerate câteva: 1. Îndepărtarea, în anumite perioade ale istoriei Bisericii, de duhul Evangheliei lui Hristos în sensul înlocuirii conceptului de slujire cu cel de putere. S-a făcut, de multe ori, loc în structura organismului bisericesc duhului lumii,

Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1989, p. 188
117

69

conform căruia cel mai mare este cel puternic, bogat, influent, nu cel smerit, sărac cu duhul (în sens scripturistic), cel necunoscut; 2. Încreştinarea în masă a păgânilor, după Edictul de la Milan. Cei care s-au botezat din oportunism, se înţelege, nu au fost interesaţi cu adevărat de viaţa Bisericii. De aceea s-au mulţumit cu pozţia de spectatori; 3. Renunţarea la o serie de slujiri care se dăruiau prin hirotesie, şi care astăzi, dacă se săvârşesc de către laici, sunt „seculare”, săvârşite fără conştiinţa că reprezintă o slujire adusă lui Dumnezu, ci un fapt mai mult sau mai puţin indiferent, uneori chiar o povară; 4. Concentrarea de către preot a multor slujiri care, în mod normal, aparţineau unor alte persoane, nu neapărat hirotonite (acţiuni filantropice, de pildă). Această concentrare se observă mai ales în zilele noastre când preotul este tentat să se ocupe cât mai mult cu diferite programe, activităţi sociale, filantropice, culturale etc., în detrimentul slujirii sacerdotale; 5. Duhul lumii contemporane care este unul secular, izolând credinţa, religia în sfera privată, eliminând-o din spaţiul public. Aceasta adânceşte şi mai mult şi încurajează ruptura între laici şi preoţia sacramentală. Aceste cauze şi multe altele asemănătoare au condus, pe de o parte, la o supralicitare a responsabilităţilor deţinute de episcopi şi preoţi în Biserică şi, pe de altă parte, ca reacţie, la o negare a slujirii distincte şi indispensabile a ierarhiei sacramentale. Episcopul şi preotul sunt chemaţi să lupte împotriva tendinţei de superioritate în raport cu păstoriţii lor, iar aceştia să înţeleagă că poziţia lor în Biserică nu este una de spectator. Altfel, se creează o prăpastie adâncă în Biserică între episcopi şi preoţi, pe de o parte, şi creştinii laici, de de altă parte. Vorbind despre slujirea episcopului în Biserică, Părintele Dumitru Stăniloae afirmă: Nimic „nu-l scoate pe episcop din categoria slujitorului. Puterea ce se exercită prin el nu este a lui, ci a lui Hristos. El trebuie să fie copleşit mai mult decât orice om de faptul că fiind prin sine om pieritor ca oricare altul, sau poate mai slab ca mulţi alţii, prin el se săvârşeşte cea mai deplină lucrare mântuitoare a lui Hristos. El trebuie să fie copleşit de răspunderea ce apasă pe umeii lui pentru Biserică; dar, în acelaşi timp, conştient că-şi împlineşte această răspundere cu atât mai mult, cu cât frânează mai mult mândria de-a socoti că Biserica depinde de el şi se pune mai mult pe sine la dispoziţia lui Hristos. Năzuinţa lui trebuie să tindă a-şi identifica cu smerenie cât mai mult voia sa cu voia lui Hristos, în loc de a lua pe Hristos în slujba pretenţiilor sale de domnie. El va avea cu atât mai multă eficienţă în lucrarea sa, cu cât va contribui să-l facă mai văzut şi mai lăudat pe Hristos”118.

118

Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 151

70

În acelaşi timp, creştinii mireni sunt chemaţi să conştientizeze faptul că preoţia sacramentală este esenţială pentru funcţionarea celorlalte daruri sau harisme în Biserică, deoarece fără preoţia sacramentală nu poate exista Biserica şi, neexistând Biserica, nici celelalte daruri sau harisme nu pot exista. Aceasta deoarece Hristos îşi prelungeşte, îşi actualizează lucrarea Sa mântuitoare prin intermediul preoţiei sacramentale: episcopul, preotul sunt „organe văzute ale preoţiei Lui nevăzute. Învăţătura pe care o comunică nu e a lor, prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea lor şi harurile lor, ci ale lui Hristos”119. Asupra acestui aspect au insistat Părinţii Bisericii încă din zorii Bisericii: „Urmaţi episcopului ca Hristos Iisus Tatălui, şi prezbiterului ca apostolilor, iar pe diaconi respectaţi-i ca pe unii care slujesc porunca lui Dumnezeu. Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce ţin de Biserică. Acea Euharistie să fie socotită validă care este sub episcop sau sub cel căruia îi va îngădui acela. Oriunde s-ar arăta episcopul, acolo să fie şi mulţimea, aşa cum oriunde Se arată Hristos, stă de faţă şi oştirea cerească ca înaintea unui General al puterii Domnului şi un Guvernator al întregii firi inteligibile. Făr episcop nu e îngăduit nici a boteza, nici a aduce ofrande, nici a aduce jertfă, nici a săvârşi o primire, ci să se facă ceea ce i se pare aceluia că e bineplăcut lui Dumnezeu, ca să fie sigur şi valid tot ce se face. Bine este să ne trezim să ne întoarcem în pocăinţă la Dumnezeu cât mai avem vreme; (...) cine cinsteşte pe episcop va fi cinstit de Dumnezeu, aşa cum cine-l necinsteşte va fi pedepsit de Dumnezeu”120. Evitând rătăcirile, adică nici supralicitarea, nici negarea importanţei slujirii episcopului şi preotului, se poate arăta, în câteva coordonate, care sunt căile prin care creştinii laici pot exercita mandatul pe care-l au în Biserică de membri ai preoţiei universale: 1. Exercitarea calităţii de creştin primită prin Tainele Botezului şi Mirungerii, calitate arătată prin „darul evlaviei şi al rugăciunii, al dragostei şi al înţelepciunii”. „Ceea ce însă Sfântul Mir împărtăşeşte tuturor creştinilor de totdeauna şi din orice vreme sunt darurile cele atât de folositoare sufletelor: darul evelviei şi al rugăciunii, al dragostei şi al înţelepciunii, precum şi altele, cu toate că mulţi creştini nu-şi dau seama de aceasta, iar alţii nu cunosc lucrarea tainei acesteia, pe când alţii, în sfârşit, după cuvântul Apostolului, se îndoiesc chiar că există un Duh Sfânt din pricina că atunci cînd au primit această taină erau nevârstnici şi neînstare de a judeca, iar odată ajunşi la vârsta priceperii, ei s-au înrăit şi s-au orbit sufleteşte. Nu-i mai puţin adevărat că Duhul Sfânt împarte din darurile sale «fiecăruia după cum voieşte». Stăpânul însă nu ne-a lipsit nicicând de binefaceri, mai ales că ne-a făgăduit să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor”121.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 149. Sf. Ignatie Teoforul, „Către Smyrneni”, 8-9, în Canonul Ortodoxiei.I.Canonul Apostolic al primelor secole, Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 454-455. 121 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 188.
119 120

71

2. Mărturisirea lui Hristos prin fapte bune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). 3. Conştientizarea Tainei Sfintei Liturghii prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Aici este important de sesizat dacă trecerea târzie la citirea în taină a rugăciunilor de la Sfânta Liturghie (în special, Anaforaua) nu a avut un impct în îndepărtarea laicilor din viaţa liturgică reală a Bisericii. 4. Trăirea şi exercitarea de către laici a ocupaţiei lor în mod creştin autentic. Aici, rezidă, pe de o parte, slujirea semenilor întreoloaltă în Biserică, iar pe de altă parte, cea mai importantă mărturisire a lui Dumnezeu în faţa lumii, şi anume ca fiecare să-şi îndeplinească munca sa (în ultimă instanţă, slujirea sa: de medic, profesor, învăţător, frizer, jurist, măturător de stradă etc.) ca pentru Dumnezeu. Un exemplu de cum se cade a-şi trăi fiecare darul său îl oferă Apostolul Pavel în cuvintele de mai jos: „Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cu cutremur, întru curăţia inimii voastre, ca şi de Hristos, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu, slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor, ştiind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele bune pe care le va face, pe acelea le va lua de plată de la Domnul” (Efes. 6, 5-8). „Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei. Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună” (Romani 12, 3-8). Tot despre modul în care se cade a se raporta cineva la slujirea sa, un monah ortodox din Occident, mărturiseşte: „suntem trimişi pentru a fi aproape de oameni, aş zice alături de universul întreg, de pământul întreg, chiar pentru nevoile cele mai umile. Dumnezeu are nevoie să trimită pentru El pe cineva pentru a mătura străzile, de exemplu, şi ca aceasta să se facă pentru El şi ca să fie revelarea uneia din însuşirile lui Dumnezeu. Desigur, descoperirea lui Dumnezeu ca măturător de stradă, descoperirea lui Dumnezeu ca şofer de taxi. Tot atâtea revelaţii divine prin care Dumnezeu are nevoie de oameni şi pentru care El zice: «Pe cine voi trimite?» Să ne dea Dumnezeu har să-i putem răspunde: «Sunt nevrednic, nu îndrăznesc să vin înaintea Ta, dar dacă este voinţa Ta, trimite-mă, trimite-mă...»”122
Archim. Lev Gillet, in Contacts XXII (1970), p. 6.

122

72

5. Slujirea de naş de Botez şi Cununie, cu exercitarea acestei misiuni în duh de implicare vie, jertfelnică; 6. Profesor de teologie sau religie pentru cei cu pregătire în şcoli de teologie; 7. Monah, monahie, pentru cei cu vocaţie pentru viaţa mănăstirească; 8. Dascăl de strană, pictor, arhitect şi constructor de biserici; 9. Membru în consiliile şi comitetele parohiale; 10. Implicarea în diferite activităţi parohiale: bibliotecă, revistă, coruri etc. 11. Ostenitor în administraţia bisericească. Teologii Bisericii vorbesc despre slujirile de preot, rege şi profet (învăţător) pentru creştinul laic. Panayotis Nellas descrie identifică următoarele aspecte pentru fiecare din cele trei slujiri: 1. Ca preot: - Oferă darurile sale de pâine şi vin, semn al oferirii întregii sale vieţi. Este ceea ce spune şi Sfântul Pavel: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom. 12, 1); - La Liturghie, credincioşii sunt chemaţi să fie participanţi, nu simpli asistenţi. Astfel, ei sunt co-liturgi cu preotul. În Liturghie sunt, în egală măsură, necesari: şi preotul, şi credincioşii. În Liturghie preotul nu rosteşte niciodată „eu”, ci „noi”, cu excepţia acelor rugăciuni în care cere iertare pentru păcatele sale; - Credincioşii sunt chemaţi să prelungească Euharistia pentru a pătrunde întreaga lor viaţă; Euharistia nu se termină în biserică. „Ea (Euharistia) se pregăteşte în viaţă, culminează realizându-se plenar pe altar, pentru a se răspândi apoi din nou în viaţă, pentru a transforma fiecare fapt social, fiecare act uman. Şi aceasta nu se poate realiza decât de către credincioşi care, adevăraţi preoţi, trebuie să-l scoată pe diavol din fiecare faptă umană, la care ei participă, şi să o cureţe de rău” (P. Nellas, p. 157-158); 2. Ca rege: Ia în mâinile sale deplina responsabilitate pentru sine însuşi Domneşte peste patimi, pune în rânduială viaţa sa, fiind stăpân peste faptele sale Ia parte la conducerea Bisericii (administrativ). Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre participarea activă a laicilor la viaţa Bisericii: „Spun toate acestea pentru ca fiecare laic să vegheze şi să înţeleagă că noi toţi suntem un singur trup, căci nu există între noi decât diferenţa care există între un membru al trupului în raport cu celelalte membre ale aceluiaşi trup. De aceea noi nu putem să lăsăm totul preoţilor, însă trebuie noi înşine să purtăm grijă de Biserica întreagă, care este trupul nostru comun. (...) Pentru acest motiv, înainte de hirotonirea celor şapte diaconi, apostolii au luat
73

consimţământul poporului... Când, altă dată, Apostolul Petru l-a ales pe Matia, toţi cei prezenţi, bărbaţi şi femei, au fost de acord... Întrucât nu există decât un singur Botez, o singură Masă, un singur Izvor, o singură creaţie şi un singur Preot, trebuie să ne simţim toţi un singur trup”123 3. Ca profet: - Discerne în evenimentele exterioare adâncimea faptelor lui Dumnezeu, „de a descifra şi ilumina din interior evenimentele istorice care adesea sunt sumbre şi fără soluţie” (P. Nellas) - Apără credinţa: „Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi (Enciclica Patriarhilor Răsăriteni, 1848, XVII). - Mărturiseşte credinţa – şi aici se poate vorbi de teologii laici (la greci, de exemplu: Ioannis Fundoulis – cel mai mare liturgist, Nikos Matzoukas – cel mai mare dogmatist, Georgios Mantzaridis – mare moralist; la noi, de pildă: Teodor M. Popescu, Emilian Vasilescu, Emilian Popescu etc.) - Unii laici (monahi sau nu) primesc un dar special, cel al discernământului. Aceştia sunt „părinţi duhovniceşti” în sensul larg al cuvântului, la care fac apel ceilalţi membri ai Bisericii – ca la o autoritate în viaţa duhovnicească – pentru a fi călăuziţi. În concluzie, slujirea laicului în Biserică, incluzând aici şi slujirea laicului cu studii teologice, se confruntă uneori cu problema neimplicării sale în viaţa Bisericii sau inexistenţa unui cadru propice pentru o asemenea implicare. Esenţial este ca laicul să tindă să devină viu, prezent, participant conştient la viaţa Bisericii. Aceasta nu se poate relaliza din afară, prin principii, programe, norme impuse şi nici la nivel de masă. Problema se reduce la cum se raportează laicul la Biserica din care face parte, cum se raportează la darurile sale. Dacă această raportare este corectă, locul laicului în Biserică este descoperit de acesta şi darurile devin slujire a lui Dumnezeu şi a semenilor. Un rol aparte, foarte important, în această privinţă îl au episcopii şi preoţii şi anume capacitatea de a se raporta ei înşişi în mod concret la Dumnezeu, la Biserică şi la lume, în general; crearea unui spaţiu propice pentru prezenţa, uneori provocatoare şi incomodă, a laicilor în viaţa Bisericii. Totul, atât în viaţa laicului, cât şi a episcopului sau preotului, porneşte de la experienţa personală a raportării conştiente, smerite şi curajoase la Dumnezeu. „numai pornind de la o experienţă personală se poate încerca un răspuns, se poate încerca umplerea acestui abis, desfiinţarea graniţei dintre timpul liturgic şi timpul aşa-zis «a123

P.G. 61, 527, apud P. Nellas, „Sacerdoce royal...”, p. 158.

74

liturgic» al vieţii de zi cu zi”124. Continuând în acelaşi duh, se poate mărturisi că numai printr-o tendinţă continuă de aşezare reală, adică cu frică, credinţă şi dragoste a creştinului – preot sau episcop sau a creştinului laici – în faţa lui Dumnezeu, fiecare îşi găseşte locul în Biserica lui Hristos şi dispare graniţa despăţitoare dintre membrii aceleiaşi Biserici.

Pr. prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1999, p. 356
124

75

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful