Arhitectura Greciei in perioada clasică Teatrul şi spectacolele teatrale

Patrik Voicu Teatrologie anul II

In epoca lui Pericle au fost create conditiile unei maxime infloriri a artei, stiintelor si gandirii filozofice, fiind socotita, impreuna cu deceniile ce I-au urmat, epoca de aur a culturii grecesti. Epoca elenistica si-a insusit principiile hippodamice, concretizate in centrele urbane Alexandria, Milet, Priene; pietele comerciale-agorele- si constructiile publice inscrise in textura ordonata a strazilor alcatuiau compozitii complexe, cu axe de simetrie. Templul a fost cea mai importanta tema a arhitecturii Greciei antice. Construit pe o inaltime, in cadrul incintei sacre a cetatii sau facand parte din ansamblul marilor sanctuare panelenice, templul indeplinea rolul de locuinta a zeului caruia ii era dedicat, personificat printr-o statuia simbolica. Sanctuarul, ansamblul de mari dimensiuni., folosite de intregul popor grec, era ridicat in locuri cu semnificatie religioasa sau in legatura cu existenta unor izvoare tamaduitoare: Delphi, Olimpia, Eleusis, unde se desfasurau mistere, oracole si alte forme de cult. Sanctoarele cuprindeau temple, altare, teatre, statui, monumente votive, in raza lor ridicandu-se diferite edificii destinate gazduirii vizitatorilor (un fel de hanuri). Constructiile publice mai importante erau grupate de obicei in jurul agorei, piata in care se desfasura viata politica si comerciala a orasului.

Constructiile pentru spectacol, legate si de unele practici religioase, au detinut un loc insemnat in arhitectura greaca. Teatrul, la inceput din lemn, apoi, din secolul al V-lea din piatra, era o constructie descoperita alcatuita dintr-un teatron cu gradenele asezate pe panta naturala a trenului, avand un plan a carui forma depasea un semicerc si imbratisa orchestra-locul corului- o platforma circulara de dale. In perioada tarzie, ca urmare a evolutiei artei dramatice, scena s-a dezvoltat mult devenind un organism complex (skene). Este caracteristica pentru teatrele grecesti rezolvarea impecabila a problemelor de acustica.

Adaptarea pentru desfasurarea spectacolelor muzicale, teatrul, in acest caz acoperit, se numea odeon.

In toate orasele importante reprezentatiile teatrale -organizate sub forma de concursuri dramatice- aveau loc o data pe an, la Marile Dionysii, si durau trei zile. “Arhontele eponim” -principalul inalt demnitar al orasuluialegea dintre lucrarile prezentate trei tragedii si trei comedii. Se prezentau deci la concurs 6 autori. Pentru pregatirea fiecarei piese era numit un “choreg”, ales dintre cetatenii bogati, care recruta coristii, angaja flautistul si dirijorul spectacolului, platea chiria localului unde aveau

loc reprezentatiile, suporta costul mastilor, costumelor si podoabelor; tot choregul suporta retributia cuvenita coristilor si le asigura masa pe timp de un an -caci numai actorii erau retribuiti de orasul-stat. Programul fiecarei zile din concurs includea o tragedie si o comedie; dar tragedia era de fapt o trilogie, plus o drama cu satiri. Reprezentarea trilogiei si a dramei cu satiri dura cam sase-opt ore; urma o pauza de pranz(spectatorii isi aduceau de acasa mancarea si bautura), dupa care se reprezenta comedia programata pentru acea zi. Corul evolua pe un spatiu semicircular, numit orchestra, iar actorii, pe o estrada inalta cam de un metru. In fundul scenei - un perete de scanduri infatisa fatada unui palat, cu trei usi, prin care isi faceau aparitia actorii. Uneori, peste acest zid de fundal se intindea o panza pe care era pictat un alt decor. Corul reprezenta “vocea poetului”, sau glasul constiintei morale ori cetatenesti a publicului. Corul era, asadar, un fel de “actor colectiv”care, prin interventii vorbite si prin dansuri mimice de mare expresivitate, sporea grandoarea si dramatismul spectacolului. Momentele sangeroase ale tragediei erau povestite, niciodata infatisate pe scena. Actorii erau numai barbati, care interpretau si rolurile feminine. Mastile caracterizau cat mai accentuat posibil si mai expresiv personajul; totodata, gura mastii, amplifica vocea actorului, ca un megafon. Costumele erau stilizate, somptuase si conventional colorate, potrivit situatiei personajului. Incaltamintea avea talpa si tocurile foarte inalte, spre a da prsonajului o infatisare cat mai impunatoare. Proportiile corpului erau exagerate mult prin umeri, solduri si piepturi false. Totul -inclusiv miscarile lente,vorbirea declamata acompaniata de flaut, gravitatea solemna a gesturilorinspira spectatorului un sentiment de grandoare . Tragedia, în tradiţia aristotelică, are rolul de a purifica sufletul de "frică şi milă " –catharsis- un tratament terapeutic al tulburărilor emoţionale prin empatie cu drama eroului. În sec. al V-lea î.Hr. tragedia a fost dezvoltată de către trei dintre cei mai mari dramaturgi din istoria teatrului, Eschil, Sofocle şi Euripide. Teatrul prezintă caracteristicile universale ale oricărui ritual religios, explicând relaţia dintre om şi divinitate, dintre om şi lumea materială, violenţa şi originile acesteia şi încercând să controleze iraţionalul şi lumea materială.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful