1

Reforma calendarului1
Vasile Băncilă
I
Calendarul e asimilat vieţii intime a poporului şi schimbarea
lui nu e o reformă de suprafaţă, ci o reformă fundamentală.
De curând2 s-a modificat calendarul ortodox, sărindu-se cele
treisprezece zile: operaţie matematică foarte uşoară, dar extrem de
complicată şi impresionantă din punct de vedere practic. În adevăr, ca
orice român care a învăţat câteva buchii la şcoală, credeam şi noi că e
rezonabil să se unifice odată calendarele. O recentă călătorie în ţară
ne-a convins însă de contrariul. Oamenii sunt în plină efervescenţă.
Preoţii se plâng că au fost batjocoriţi şi că nu mai sunt ascultaţi. La
zi-ntâi li s-au închis casele ori au fost alungaţi, sau oamenii n-au vrut
să sărute crucea. Din sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli, credincioşii au
făcut, de fapt, praznicul Sfântului Dumitru, în unele părţi petrecânduse incidente penibile între săteni şi slujitorii altarului. În alte părţi, a trebuit să se pomenească în slujbă
şi de sfântul arătat de tradiţie. Ceea ce e mai grav, unii au ameninţat că vor trece la adventism. Într-un
judeţ din Muntenia, se spune că s-a făcut o asociaţie respectabilă, cu scopul de a lupta contra
calendarului nou. Cotidienele au adus vestea că în Moldova de nord ţăranii s-au împotrivit în aşa fel,
încât a fost nevoie de o intervenţie a mitropoliei respective; sau că preoţii respectă noul calendar fiindcă
Din cartea Vasile Băncilă Duhul sărbătorii, Anastasia, pp. 23-46. Apărut în Ideea europeană, VI, nr. 159, 30
noiembrie-7 decembrie 1924, p. 1-2 (I); nr. 160, 14-21 decembrie 1924, p. 2-3 (II, 1); nr. l6l, 28 decembrie 19244 ianuarie 1925, p. 2-3 (I, 2).
2
Calendarul gregorian a fost adoptat de ţara noastră la 1 aprilie 1919, iar de Biserica românească la 1 octombrie
1924.
1

2
au ordin, preoţii bătrâni trecând sincer, de pe acum, de partea enoriaşilor. Şi acestea sunt numai primele
fapte ce se anunţă în această direcţie. Ele nu ne interesează în ele însele, ci sunt numai un enunţ de
problemă. în momentul de faţă, socotim o necesitate, în primul rând practică, să găsim tălmăcirea lor.
Opoziţia aceasta, care e în bună parte şi la oraşe, nu se explică cumva printr-o simplă logică de
contradicţie, ceea ce, de altfel, din punctul de vedere al ştiinţei politice, n-ar fi deloc indiferent şi nici
puţin respectabil. E ceva cu mult mai complex şi mai intransigent. Ea se poate explica prin trei căi. Una
e de filosofie a istoriei, alta e pur religioasă şi, în sfârşit, una biologică. Să le vedem pe rând.
Lucrurile cele mai disparate în aparenţă pot să aibă uneori conexiuni de o intimitate perfectă.
Aşa, problema schimbării calendarului e în strânsă legătură cu problema
fazei de evoluţie în care se găseşte poporul nostru. Dl. Rădulescu-Motru
a clasificat poporul român, din acest punct de vedere, ca fiind în faza de
semicultură sau semibarbară. Această terminologie nu se interpretează
„trop au pied de la lettre"3, cum fac unii. Ci ea are sensul că poporul
nostru se găseşte mai mult în faza etnografică
decât în cea de cultură istorică. Dl. Pârvan a
lansat la noi, în ultimul timp, noţiunile de „fază
etnografică” şi „fază de cultură istorică” şi,
după cariera pe care au făcut-o, e superfluu să
insistăm. E destul să adăugăm că, în faza
etnografică, cultura poporului e constituită din
tradiţii. O tradiţie e o prejudecată istorică, colectivă, practică şi considerată ca
imuabilă. În această fază, tradiţiile se referă la toate aspectele de viaţă ale
poporului şi ele sunt solidare între ele, făcând un tot. Nu se poate ataca un
mădular al acestui tot pentru ca aceasta să nu se sesizeze în întregime. De
altfel, noţiunea de „reformă” este exclusă din mentalitatea etnografică, orice
încercare de reformă fiind apercepută ca un cataclism. Socoteala timpului,
adică ceea ce se numeşte calendar, este şi ea o tradiţie, şi încă una din cele mai puternice. Prin urmare,
tentativa de a schimba calendarul, angajând întregul angrenaj sufletesc tradiţional al poporului, e firesc
să-i provoace o adevărată spaimă metafizică, iar, pe de altă parte, o cabrare instinctivă hotărâtă. Şi, cum
tradiţiile etnografice sunt învăluite într-o atmosferă de superstiţii sacre, poporul va privi modificarea
preconizată cu o teamă precisă şi oarecum personală. Nu avem deci de-a face cu o reformă periferică, a
ceva care nici nu are în sine natură religioasă, cum au crezut şi au spus înalţii prelaţi, ci cu o reformă
fundamentală, dacă se privesc lucrurile sub raportul psihologic, cel mai important în această chestiune.
Pentru popor, calendarul nu e convenţie comodă, păstrată atât timp cât e comodă, căci poporul nu
cunoaşte logica relativistă; el nici nu are despre calendar o concepţie astronomică, cum au intelectualii.
Ci pentru el calendarul e o tradiţie împletită indestructibil în întreaga sa atitudine şi acomodare faţă de
viaţă. Nu e vorba aici nici de Sosighene, nici de Luigi Lillo, ci de o întinsă şi preţioasă experienţă
istorică concretizată într-o psihologie colectivă organică. Şi cum am văzut că tradiţiile comunică între
ele, modificarea calendarului înseamnă dintr-o dată o schimbare fundamentală de poziţie în sufletul
poporului nostru, o deplasare metafizică. Nu e nevoie de fraze de efect pentru a sugera gravitatea
acestui rezultat - simpla lui enunţare ajunge cu prisosinţă. Reţinem, deocamdată, prima noastră
concluzie: poporul dând calendarului o interpretare în legătură cu atitudinea sa faţă de viaţă, o
interpretare religioasă şi o interpretare etnică, schimbarea acestuia pune în primejdie toate aceste bunuri
sufleteşti ale poporului. Vom vedea cum cele două explicări întăresc această concluzie, o completează
şi o agravează.

3

„Literal” (fr.) - N. ed.

3
Să privim psihologia religiei ortodoxe în general. Trei însuşiri caracterizează această religie.
întâi, o dualitate de atitudine care constă, pe de o parte, într-o adâncire ezoterică a credinţei, fără nici o
raportare la contingenţele practice şi sociale, cu scopul mântuirii sufletului; pe ele alta, o exagerare a
cultului, aplicat ca o „practică rutinară şi mecanică”. E aici o antinomie care în practică rimează
perfect, o sinteză de extreme ce nu se găseşte la apuseni. Religia ortodoxă e şi mai adâncă şi mai
periferică decât creştinismul occidental. Ambii termeni ai dualităţii amintite sunt egal de intimi
definiţiei ortodoxismului. Ceea ce ne interesează acum este importanţa cultului. Dar calendarul intră
pentru popor în însăşi ideea de cult. Ea face parte, împreună cu celelalte forme ale organizării funcţiei
religioase din elementele de cult. Nu e vorba aici de definiţia ştiinţifică a cultului, ci de concepţia
poporului. Şi de altfel, psihologic, nu se poate face deosebire între celelalte elemente de cult şi
rânduirea în timp a proceselor religioase sau calendar. Iată deci cum schimbarea calendarului angajează
unul din cele două elemente definitorii ale ortodoxismului.
A doua însuşire a psihologiei religiei ortodoxe este caracterul ei popular. Religia ortodoxă, spre
deosebire de alte religii, nu cunoaşte ideea de diferenţă socială, ea e a întregului popor; acesta poate
deci să considere religia ca fiind a cui vrea, dar aceasta nu-l împiedică să o considere tot atât de mult şi
a lui. Religia e deci un bun absolut al lui, pe care nu i-l poate încălca nimeni, care e etern, asupra căruia
nimeni n-are priză, fiind inaccesibil contingenţelor, şi care e mângâierea lui supremă... În adevăr,
poporul s-a obişnuit cu orice; s-a obişnuit să i se prade regulat rodul muncii, să întreţie cu osârdia lui
toată armătura unui stat modern, să plătească cu bani grei infracţiunile economice şi politice ale tuturor
aventurierilor, să hrănească proaspăt veniţii din toată lumea; s-a obişnuit chiar cu ceva mai dureros, cu
distrugerea organelor culturii poporale prin introducerea la sate a administraţiei centraliste. Dar numai
la un singur lucru nu se aştepta: ca după ce a fost sărăcit un lung şir de ani, şi economic, şi cultural,
dezagregându-i-se şi diminuându-i-se vechea lui cultură poporală, văduvit şi material, şi sufleteşte, să i
se ia şi ultimul bun, pe care credea că nu i-l poate lua nimeni: religia. Folclorul a fost în mare parte
distrus; religia îi ţinea în parte locul. Acum să vină şi rândul ei? Privite în perspectiva aceasta, lucrurile
devin şi mai grave. Căci aşa judecă poporul. El are impresia că se încearcă să fie furat şi în acest
domeniu. Că e o nouă trădare din partea celor mari. Se cunoaşte ce rol mare are noţiunea trădării în
metafizica morală şi socială a ţăranului. Mai ales că la noi ţăranul nu are încredere în cei de sus: chiar
când îi vor binele, se îndoieşte. Experienţa lui istorică l-a făcut să judece nu cu logica ştiinţifică, ci cu
logica îndoielii. Prin urmare, el se îndoieşte de argumentele noastre: motivele pe cari le dăm noi pentru
schimbarea calendarului, el le suspectează, crede că altceva se ascunde sub ele; însăşi schimbarea
calendarului o socoate un paravan şi un început, după cari au să urmeze şi alte schimbări. Căci odată ce
i-am atacat acest domeniu, nu înţelege de ce ne-am opri la primul gest.
Întrebarea e, acum, dacă ţăranul va admite să fie scos şi din acest ultim şi cel mai important
domeniu sau va căuta forme prin cari să pareze atacul. Căci e vorba aici de ceea ce e mai intim în
ideaţiunea sa şi, pe de altă parte, de faptul că ţăranul nu înţelege niciodată să fie expropriat nici de
bunuri materiale şi, cu atât mai mult, de cele spirituale. Ţăranul nu înţelege utilitatea socială şi
relativismul istoric, cum nu înţelege relativismul logic. Marele proprietar, industriaşul, capitalistul în
general, pot admite exproprierea; ţăranul admite cel mult să fie furat, să se lase furat sau să dăruiască
el. Prin urmare, ţăranul nu se va lăsa expropriat de ceea ce crede esenţial religiei lui. Şi atunci, se riscă
fenomenul grav ca ţăranul să prefere să rămână afară de Biserică, numai să rămâie cu ceea ce socoate
că e al lui. Odată rămas singur, cine garantează că-şi va putea păstra justeţea religioasă istorică şi nu va
fi atins de influenţa diferitelor secte? Dacă acum unii au spus că trec la adventism, e tocmai fiindcă au
iluzia că se despart la timp de cei despre cari nu ştiu unde îi vor duce până în cele din urmă. Ţăranul
mai degrabă ar admite să fie furat, economic şi politic, şi de acum înainte, alt şir de ani; ar da voie
preoţilor, cum a dat şi până acum, să ducă viaţa nu întotdeauna morală, a celorlalţi oameni, dar cu o
condiţie: să nu se atingă de religia lui. Fiindcă aceasta e pentru el punctul de orientare în lume, punctul
de reper la care raportează configuraţia de contingenţe şi de zădărnicii. Fără acest punct, el cade în
haos. Şi cu aceasta venim la ultima însuşire a religiei ortodoxe.

4
În adevăr, religia ortodoxă nu e considerată de credincioşi ca o emanaţie a personalităţii umane,
ca un produs al conştiinţei ori în legătură cu ea. Ea nu e un instrument suprem, totuşi omenesc şi, în
funcţie de progresele conştiinţei, de organizare a vieţii, cum, din punct de vedere practic, e în alte
religii. Religia ortodoxă e mai degrabă ceva exterior, impus o dată pentru totdeauna de o ordine
transcendentă şi definitivă. Se ştie ce înseamnă impersonalismul şi hieratismul oriental. Prin urmare,
calendarul, după popor, nu e o socoteală omenească utilă, ci e şi el o revelaţie. În direcţia aceasta s-ar
putea adânci lucrurile până la cea mai completă temeritate metafizică, până la ontologie; pentru ţăran,
sărbătorile nu-s ca pentru unii orăşeni, o convenţie şi o higienă, ci apariţii de fond ale unei realităţi mai
adânci. Pentru el sărbătorile sunt o cosmologie. Altfel e lumea pentru el în sărbători. Acestea sunt
manifestări după un anume program mistic, regulat şi etern, ale unei esenţe ultime: sărbătorile îi sunt
fenomene religioase şi metafizice. A schimba deci sărbătorile e pentru el o imposibilitate logică: cum
să le schimbi când ele rămân acolo unde au fost, de vreme ce ele există obiectiv şi nu în convenţia
noastră: e ca şi când am spune că astrele cereşti se mişcă altfel de cum e în realitate. E aici un teren
foarte periculos fiindcă, dacă ţăranul ne-ar înţelege, ar ajunge drept la concluzia că toată religia e
convenţie. De fapt, această idee este implicată cu o logică stringentă în simplul fapt, aşa de nevinovat în
aparenţă, al schimbării calendarului, ceea ce, din punct de vedere religios, înseamnă schimbarea
apariţiei sărbătorilor, deci a realităţii fondului pe care-l simbolizează. Toată religia ar căpăta caracter de
contabilitate.
Sănătatea religioasă a ţăranului refuză însă să urmărească consecvenţele logice ale acestei
atitudini. De aceea el se opreşte la început şi nu admite nici o schimbare. Sărbătorile fiind pentru el,
cum am spus, realităţi obiective fixate o dată pentru totdeauna, el nu poate trece peste sorocul lor,
fiindcă în zilele respective el le-ar simţi aproape fizic, ca o atmosferă care-l înconjoară, ca ceva dens
care-l opreşte să înainteze şi să lucreze: ar simţi că se izbeşte de ceva, când ar voi să muncească în acea
zi. Caracterul de sacrilegiu l-ar intimida şi l-ar speria. Schimbarea sărbătorilor e deci, pentru ţăran, ceva
blestemat şi plin de primejdii. Chiar dacă el n-ar avea nimic cu cei ce vor să-i schimbe tradiţia, dar nu
ne gândim la cazurile chinuitoare de conştiinţă în care-i aruncă sufletul? Şi chiar dacă l-am convinge să
accepte sărbătorile după calendarul nou, şi mai greu ar fi să poată trece liniştit peste cele vechi.
Greutatea nu e atât la sărbătorile noi, ci la cele vechi: în adevăr, iată un lucru care dă de gândit.
Sărbătoarea, cosmosul întreg se colorează şi suflul Dumnezeului adevărat, părintesc şi temut totuşi e,
dacă nu mai prezent, dar mai expresiv în toate lucrurile: cum ar putea uita ţăranul acest lucru? Pentru
aceasta ar trebui ca însăşi divinitatea să schimbe calendarul şi nu o mână de oameni, adică divinitatea
să vestească oamenilor că apare
deosebit pentru ei la alte date
temporale. E plin de semnificaţie
faptul că săptămânile acestea un
călugăr a anunţat, într-o parte a
ţării, că, dacă în noaptea învierii
viitoare se vor aprinde singure
luminile la
Biserica Sfântului
Mormânt din Ierusalim, noul
calendar e adevărat. Se poate
dovadă mai completă că, pentru
cugetarea poporală, sărbătorile sunt
o tehnică de manifestare periodică
a diferitelor ipostaze ale divinităţii,
prin urmare că sărbătorile sunt în
primul rând o afacere a realităţii
divine şi nu a oamenilor? Căci toată problema calendarului pentru popor se reduce, în primul rând, la
problema sărbătorilor.

5
În sfârşit, ultima explicare anunţată era cea de natură biologică. Oricât ar părea de surprinzător,
dar şi aci încape biologie. Vrem să spunem că de vechiul calendar era legată o întreagă cultură
economică. E curios cum nu s-a ţinut seama de acest principal element de orientare a ţăranului. Chiar
dacă n-ar fi decât din punct de vedere practic, el trebuie să-şi menţină vechiul calendar. Ca să facă
echivalarea în noul calendar, el ar trebui să-l ţină statornic minte şi pe cel vechi - adică cum ar trebui să
lucreze cu două calendare Sunt nenumărate forme de muncă, ce nu se pot deplasa în timp, repartizate
după vechiul calendar, situate de tradiţie în raport cu vechile sărbători. Cum va rămâne acum ? Chiar şi
elemente de folclor şi obiceiuri raportate la anume fenomene naturale, sunt legate da vechiul calendar:
ce se va întâmpla cu toate acestea? Cu ce drept îi dezorganizăm viaţa ţăranului, ducând până la
nedumerire şi prostraţie, când nu i-am dat încă şcoală care să-i poată oferi efectiv alte mijloace de
organizare practică ?
După toate acestea, putem trage pe larg concluziile. Un studiu de psihologie populară religioasă,
aplicată la poporul român şi la ortodoxism, făcut la vreme de cei cari vor să reformeze, ar fi pus
problema reformei calendarului în adevărata lumină. Dar, chiar şi după cele câteva indicaţii de mai sus,
se poate vedea, suficient din punct de vedere practic, adevărata orientare în această chestiune. Şi
anume: reforma calendarului a produs în sufletul ţăranului o revoluţionare religioasă, una etnică şi una
practică, biologică. O revoluţionare religioasă, fiindcă adevărata concepţie populară nu face deosebire
între religie şi calendar, prin urmare poporul crede că, în cazul de faţă, s-a schimbat religia. „Ne luăm
după păgâni”, spune poporul, pentru care e păgânesc orice-i afară de religia lui moştenită. O
revoluţionare etnică, fiindcă poporul vede că se înlătură tradiţiile strămoşeşti, că sufleteşte e despărţit
de înaintaşii săi, care pentru ţăran sunt întotdeauna o realitate formidabilă. Şi cum tot procesul etnic la
popor se ţese din tradiţii, iar poporul este adevăratul creator al etnicului, se înţelege că o atacare a
tradiţiei în popor duce de-a dreptul la o criză a realităţii etnice. „Ne pierdem neamul, ne luăm după
nemţi”, spune şi aici poporul, pentru el „neamţ” fiind un termen al noţiunii „apusean”. În sfârşit, o
revoluţionare biologică, cea mai puţin gravă, dar totuşi serioasă, fiindcă îi complică disciplina muncii
şi-i cere un efort de acomodare. Iar toate aceste efecte la un loc duc la o revoluţionare integrală, în
măsura în care-i angajează metafizica lui. E o spargere a structurii şi complexului său de dispoziţii faţă
de viaţă, prin urmare un început de revoluţie metafizică, e pierdere a rosturilor, „o stricare a lumii”,
cum se exprimă înşişi ţăranii. Acomodarea la viaţă a unui popor e un proces lent, organic, care cere o
energie infinită, şi aproape sacru. Era înţelept să punem în joc acum această acomodare a poporului
nostru? De jumătate de veac facem tot ce putem pentru a anarhiza şi revoluţiona sufletul ţăranului.
încet, încet, unitatea lui sufletească se destramă. În ultimul timp îşi găsise refugiul în religie. Ce va fi
când această unitate va fi compromisă pentru totdeauna? Ce va rezulta pentru noi, ca neam şi stat, când
temelia se va fi şubrezit? Dacă „noi, ortodocşii, suntem elementul de plămădire şi de reprezentare al
românismului”, cum spune Sfântul Sinod, aşa îngrijim de vitalitatea acestui element? Însuşi faptul că
Sfântul Sinod a fost obsedat de efectul pe care-l va avea reforma în chestiune asupra poporului
dovedeşte realitatea acestei constatări. Dar lucrurile nu se mărginesc aici. Ele angajează problema
socială propriu-zisă. Ţăranul rămâne cu o neîncredere crescută şi cu un nou ferment de nemulţumire
contra celor mari. Pe de altă parte, chestia calendarului a nimicit cel puţin o parte din autoritatea pe care
preoţii o aveau asupra ţăranilor, iar alteori a nimicit ultimul rest de autoritate pe care-l mai aveau, deşi,
dacă ar avea libertatea, preoţii ar trece în majoritate de partea poporului. Aceasta înseamnă că
societatea pierde o mare parte, şi poate cea mai însemnată, din apostolii satelor. Poporul, rămas mai
singur şi mai nemulţumit, va fi o pastă mai uşor de sugestionat din partea propagandiştilor, fie politici,
fie religioşi, interesaţi în cauză. Acesta e un rezultat? Desigur, dacă se face din calendar o simplă
problemă ştiinţifici extra-religioasă, Sfântul Sinod are dreptate. Dar problema nu se judecă aşa, ci în
cadrul psihologiei populare. Să descindem în popor, să mergem la sate, ca să vedem rezultatele şi
perspectivele obţinute. Rezultatul e că nu s-a adus un serviciu nici religiei, nici naţiei, nici muncii
ţăranului, că s-a uitat concepţia lui de viaţă, că s-au pus preoţii într-o situaţie foarte grea înconjuraţi

6
cum sunt fiecare de câteva mii de suflete cărora nu pot să le arate decât un ordin intempestiv venit de
sus, că s-a slăbit însăşi Biserica pentru un însemnat şir de ani. Şi încă, aşteptăm să vedem cum se va
comporta poporul când nu se va mai întâmpla ca sărbătorile vechi să se potrivească în aceeaşi zi cu cele
noi, cum a fost în toamna aceasta, şi când va fi vorba de sărbătorile de o mai mare capacitate
tradiţională, cum e Crăciunul. Atunci realitatea va fi complet nudă. Mai spune acum Sfântul Sinod că
schimbarea calendarului „nu pune în joc fiinţa credinţei, nici vreo parte însemnată din viaţa noastră
bisericească”? Pentru cine vrea să urmărească esenţa acestei probleme, se poate face chiar o altă
afirmaţie: putea să se schimbe chiar o dogmă, poporul nu ar fi făcut atâta caz ca de schimbarea
calendarului. Cazul uniţilor din Ardeal e semnificativ, însă autorităţile bisericeşti arată o teamă
superstiţioasă când e vorba să schimbe cel mai mic amănunt, de care poporul nici nu ştie şi nu va şti,
dar n-a pregetat să modifice calendarul, ceea ce pentru popor e cu mult mai grav decât schimbarea unui
canon ori soluţionarea, să zicem, a situaţiei preoţilor văduvi.
E de mirare deci că poporul nu vrea s-audă de noul calendar? De mirare ar fi tocmai contrariul.
Dacă şi când s-a schimbat calendarul iulian în Apus, la 1582, el a fost primit de toţi credincioşii abia
după aproape două sute de ani, ce ar trebui să fie la noi, unde există o realitate organică poporală mai
refractară la aceste modificări? Se ştie ce pornire a avut poporul român, altfel aşa de tolerant, în tot
cursul istoriei sale, contra religiilor apusene, pe cari le îngloba sub denumirea de „papistăşism”, sau
contra domnitorilor cari aveau gânduri de schimbare a credinţei. Nici contra mahomedanismului n-a
fost atâta pornire. Aceasta dovedeşte că e o deosebire fundamentală între atitudinea religiei noastre şi a
celor apusene, pe care reprezentanţii religiei noastre în trecut au prins-o instinctiv. Din cauza aceasta nam primit până acum calendarul gregorian, şi nu pentru că n-ar fi nici el exact, cum vrea Sfântul Sinod
să se creadă. Iar pentru popor azi calendarul nu e nici mai mult, nici mai puţin decât calendarul
papistăşesc. Să nu se creadă că e vorba de o împotrivire frivolă şi trecătoare şi că ţăranii vor uita, cu
vremea, să socotească după vechiul calendar, cum cred unii. Poporul nu cunoaşte logica frivolă. Pentru
el totul e grav. Şi are memoria lui istorică, memoria tradiţiilor, cari nu dispar niciodată fiindcă se uită,
ci fiindcă se schimbă starea de spirit.
Dar să presupunem că poporul nostru ar primi schimbarea calendarului, fără nici o opoziţie. E
aceasta de dorit, critic vorbind? Dramaticul situaţiei e că rău este şi dacă primesc, şi dacă nu primesc.
Dar tot mai grav ar fi dacă l-ar primi, cu graba cu care cer reformatorii. După dispoziţia acestora,
trebuia ca nici mai mult, nici mai puţin, într-o singură zi, anume, să se opereze toată schimbarea ca întro magie socială. O întreagă tradiţie de veacuri, prinsă într-un complex metafizic, trebuia înlăturată şi
înlocuită. Dacă lucrul ar fi fost posibil, ce-ar fi însemnat aceasta pentru sănătatea vitală a neamului
nostru? Această totală nerespectare a continuităţii ar fi fost semnul lipsei de personalitate, prin urmare
lipsa dreptului de a exista. Dacă ţăranii ar primi aşa de repede schimbările noi, ei ar pierde, până în cele
din urmă, orice simţ de reacţie la sugestii periferice. Ei ar da dovadă că se găsesc în aceeaşi stare de
pseudocultură - care trăieşte numai din imitaţii şi schimbări şi n-are nici o personalitate - ca şi clasele
suprapuse lui în România. Când ţăranul va admite comod acest soi de reforme, va fi intrat pe calea
scepticismului religios şi etnic. Atunci se va deschide calea disoluţiei ca religie şi ca neam. Schimbarea
calendarului acum dă poporului un argument pentru lipsa lui de rezistenţă, un motiv ca să se îndoiască
de religie şi neamul lui. Ţăranul nu crede în ceea ce se schimbă şi în relativ, ci în lucrul invariabil şi
absolut. Poporul nu poate cugeta în categoria convenţionalului pentru că, în momentul când a ajuns să
ghicească acest lucru, a început să moară. Exemplul vechilor greci poate lămuri îndeajuns. Se pot deci
aproba reformele cari duc la slăbirea personalităţii religioase şi etnice a poporului sau, prin contradicţie,
riscă să determine concretizări a căror direcţie nu se poate bănui?
Pentru ca problema pusă aici să fie lămurită complet, ar trebui să se analizeze motivele cari au
dus la schimbarea calendarului; să se cerceteze faptul dacă tot trebuia să se schimbe calendarul „odată”
şi, în caz afirmativ, cari erau modalităţile de organizare practică, ca să se diminueze cel puţin o parte
din inconvenientele de mai sus. Dar aceasta ar forma material pentru o altă discuţie.

7

II
Motivele şi organizarea reformei calendarului4
1. Dacă reforma calendarului angajează consecvenţe aşa de grave, se pune întrebarea cu o
necesitate de logică energică: de ce s-a săvârşit această reformă? Trebuie să fi fost pricini
nemaipomenit de serioase pentru ca, în ciuda tuturor riscurilor, să se fi încercat totuşi această reformă.
Motivele ce se invocă întru aceasta sunt înfăţişate în regulă de enciclica pe care cea mai înaltă
autoritate bisericească a trimis-o tuturor credincioşilor, în toamna aceasta. Ele sunt în număr de patru,
adică: toate statele creştin-ortodoxe au primit calendarul apusean; e o necesitate naţională ca toţi
cetăţenii României întregite să aibă acelaşi calendar şi în ceea ce priveşte chestiunile religioase; cu
sistemul vechi se ţineau uneori două rânduri de sărbători, ceea ce aducea economiei naţionale o pagubă
apreciabilă; în sfârşit, adevărul ştiinţific e pentru schimbarea calendarului, şi cum Iisus a spus: „Am
venit în lume ca să mărturisesc adevărul”5, Biserica trebuie să asculte de ştiinţă. Să le analizăm în
ordinea formulării.
Este evident că argumentul cu statele ortodoxe, care au primit noul calendar, nu are în sine nici o
valoare, decât doar una ele sugestie mimetică. Nu insistăm asupra faptului că statele nu sunt nici
ortodoxe, nici catolice, nici mahomedane, ci sunt pur şi simplu state. Interesant ar fi să se arate, dacă nu
necesitatea religioasă, dar cel puţin necesitatea de stat ca, după ce a schimbat calendarul, să-l schimbe
şi Biserica. Dar aceasta nu se arată la primul argument, devenit astfel de prisos, ci în celelalte.
Necesitatea naţională, care se invocă, e un argument cu aparenţă respectabilă, menit să
dezarmeze fără critică. De fapt însă, această necesitate nu a fost interpretată corect. În adevăr, aşa cum
a fost interpretată, ea aminteşte soluţia acelor cugetători politici cari susţineau, înainte de război, că
trebuie să trecem la Austro-Ungaria, pentru a avea prilejul să fim toţi românii la un loc. Logica e
aceeaşi, numai că se aplică pe un plan mai comod. Poporul este nedumerit când i se pledează pe tema
aceasta, că trebuie să trecem noi cari reprezentăm elementul istoric al statului, la orânduielile
minorităţilor.
E ingenioasă şi sintetizează minunat geniul oportunismului politic daco-roman formula aceasta
după care ţinem să contopim minorităţile adoptând noi sistemele lor. Doar şi vechii romani şi englezii
actuali fac uneori tot aşa şi nu se poate tăgădui că nu le-a mers în plin! La urma urmelor, tot la unitate
se ajunge şi tocmai aceasta era în cauză! Adevărul e însă că, aşa cum s-a procedat, schimbarea
calendarului se ia, de către mentalitatea poporală, ca o concesie făcută minorităţilor şi duce, în cele din
4

Cea de-a doua parte a articolului a apărut însoţită de următoarea notă din partea redacţiei: „Ne bucurăm că
articolul d-lui Vasile Băncilă, din numărul trecut al foii noastre, asupra Reformei calendarului, a fost înţeles de
marea majoritate a cititorilor noştri, aşa cum l-am preţuit şi noi, ca o încercare de a explica metafizica poporului
român în legătură cu ortodoxismul.
Într-adevăr, nu este aci vorba ele socoteala calendarului, ci de credinţe cosmogonice pe care legiuitorul
nu le poate schimba după voie, prin votarea unei legi.
Publicăm deci, din acelaşi interes de a desluşi un aspect autentic al psihologiei poporului nostru,
comentariile pe care dl. Vasile Băncilă le face, mai departe, asupra atitudinii oficialităţii noastre bisericeşti faţă
de această problemă”.
5
Evanghelia după Ioan 18, 37 - N. ed.

8
urmă, la decepţionism etnic; din acest punct de vedere, nu după război, ci înainte era mai potrivită
schimbarea calendarului, fiindcă atunci nu ar fi fost bănuială că am făcut, în casă la noi, pe placul
minorităţilor. Pe de altă parte, acestea puteau să-şi păstreze obiceiurile lor, că doar de aceea am
proclamat principiul toleranţei culturale. Dar nu e numai atât. Am arătat cum schimbarea calendarului,
subminând unitatea tradiţiilor etnice, duce firesc la scepticism etnic, la slăbirea simţului de reacţiune
naţională. Acesta e un rezultat mai îngrijorător, la care, dacă se adaugă şi cel de mai sus, se vede că
argumentul necesităţii naţionale îşi pierde autoritatea.
Argumentul economic, grefat în definitiv tot pe necesitatea etnică, trebuie şi el pus în adevărata
proiecţie. Deocamdată însă economiştii noştri să reţină această colaborare, pe care Biserica noastră ţine
să o dea pentru tălmăcirea şi rezolvarea crizei economice actuale. Puţini ştiau, chiar dintre economişti,
că din cauza celor două rânduri prezumtive de sărbători, economia noastră pierdea între zece şi
douăzeci de miliarde anual şi, dacă economiştii nu se sesizează de acest lucru, apoi o face Biserica.
Şi iată cum, prin unificarea calendarelor, economia urmează să intre în posesiunea miliardelor de
mai sus, iar cu aceasta s-a făcut un pas uriaş pe drumul normalizării economice. De vină e numai
separaţia competenţelor în epoca modernă, fiindcă altfel, dacă economia politică ar fi colaborat cu
Biserica, nu am fi întârziat aşa de mult în această antrenantă derută economică în care am fost cuprinşi
după război. Decât, trebuie spuse şi aici câteva lucruri, care strică socoteala de acasă. Nu zicem că
cifrele de mai sus au nevoie de o serioasă revizuire şi, mai ales, de o bună aplicare, ca să iasă din cadrul
anecdotic. Ci zicem altceva. Mai întâi, e lucru cert că, nici după unificarea calendarelor, sărbătorile
ortodoxe nu vor coincide întotdeauna cu cele ale apusenilor, fiindcă aceştia din urmă au altă pascalie,
iar de Paşti sunt legate alte sărbători. De acest lucru nu s-a vorbit. Al doilea, e o consecvenţă mai
îngrijorătoare, pe care numai complexitatea absolut nematematică a legilor sociale o putea determina:
dacă e adevărat că la noi se ţin două rânduri de sărbători, apoi aceasta era atât înainte, cât şi acum, după
unificarea calendarelor! E surprinzător, nu e aşa? Fiindcă oportunismul românesc se aplică aici într-un
chip neaşteptat şi pitoresc: bunii noştri români muncitori vor ţine amândouă rândurile de sărbători, unul
fiindcă e declarat de Biserică şi autorităţi, altul fiindcă îl consideră al lor, de suflet. Aceasta nu e o
coafirmaţie dialectică, ci o constatare. În adevăr, aceasta e formula prin care ţăranii noştri au declarat,
în sfârşit liniştiţi, că se vor acomoda cu noua reformă. Astfel, la sărbătorile de felul acelora pe care le
patronează Sfântul Foca, ţăranii mai adaugă o serie respectabilă. Şi cum exasperaţi la treabă nu prea au
fost ţăranii noştri, vor găsi acum prilejuri noi de voluptate sedentară. Dar acest sincretism practic numai
spre folosul economiei naţionale nu poate fi! Iată cum argumentul economic, invocat pentru cauză, se
ridică contra cauzei înseşi.
Dar poate că ultimul argument [îşi] ia victorios revanşa. Să-l vedem. Se spune că religia nu
poate să înconjoare adevărul ştiinţific, în cazul ele faţă astronomic, căci „Mântuitorul a luptat pentru
impunerea în lume a adevărului, ori de ce natură ar fi el”; de aceea se adaugă: „De astă dată, ne-a
devenit şi nouă cu neputinţă să ne mai opunem adevărului”.
De fapt, acest argument nu numai că e concludent, dar e şi periculos, fiindcă face confuzie între
adevărul religios şi adevărul ştiinţelor pozitive. După atâta progres al ideii filosofice, care a reuşit să
împace, cel puţin din punct de vedere practic, religia şi ştiinţa, izolându-le, iată că se revine la greşeala
iniţială, menită să invalideze ori ştiinţa, ori religia. Suntem nedumeriţi că s-a putut pune problema în
felul acesta şi că s-au întrebuinţat, în acest scop, citate din cărţile sfinte. Mai întâi, textele sfinte nu se
pun în discuţie când e pericol să iasă compromise şi, al doilea, în textele religioase ca şi în proverbele
poporului, se pot găsi pasaje pentru orice teză. Dacă adevărul pentru oameni (nu e vorba de adevărul în
sine) e unul şi concordant în toate domeniile şi nu dualist sau chiar pluralist, atunci cum se armonizează
povestea creaţiei cu datele geologiei? Invocarea argumentului în chestiune duce direct şi riscant la
punerea acestei întrebări. Dacă ar fi să-i dăm curs, ar însemna să ne schimbăm religia după fiecare
descoperire ştiinţifică mai importantă, ceea ce, desigur, n-a fost în intenţia autorităţilor bisericeşti.
Chestiunea pusă aici, fără conştiinţa gravităţii lucrului, duce dintr-o dată la problema cea mai
chinuitoare în filosofie, de care e legată cea mai mare parte a voluptăţii şi chinului filosofic, la

9
problema adevărului. Adevărul? Dar oare care-i adevărul?6 Şi câtă vreme un adevăr funcţionează
mulţumitor din punct de vedere practic, ce nevoie practică aveam să-l schimbăm? Căci acesta e cazul
calendarului.
Şi cu aceasta venim la alt aspect al chestiunii: felul cum consideră poporul nostru adevărul.
Pentru el, lege, credinţă, religie, dreptate, adevăr sunt unul şi acelaşi lucru. El asimila calendarul
religiei, prin urmare, atacarea acestuia e atacarea ideii lui de adevăr. Căci, încă o dată, pentru el
calendarul nu e operă umană, ci operă divină. E ceva autonom şi extern omului, e chiar mai real decât
fenomenalitatea fizică. Nu se poate spune ţăranilor că noi, conducându-ne în timp după cum arată
Dumnezeu, nu după cum vrem noi, şi Dumnezeu arătând aceasta prin felul astrelor, cerului, trebuie să
modificăm calendarul după cer. Căci, pentru popor, calendarul e o emanaţie a lui Dumnezeu mai
primordială decât astrele de pe cer, el fiind seria apariţiilor festive şi periodice ale diferitelor întrupări
ori delegaţii ale divinităţii, devenind astfel o chestiune de voluptate intimă a divinităţii înseşi.
În rezumat deci, acest ultim argument duce, din punct de vedere filosofic, la riscarea însăşi a
realităţii religioase, iar, din punct de vedere poporal, la forţarea ideii de adevăr a poporului. E adevărat
însă că acest argument e binevenit şi admis de cei cari au o educaţie a adevărului, ce se găseşte între
înţelegerea poporului şi înţelegerea filosofică. Dar ne permitem a crede că aceasta nu are importanţă
apreciabilă.
Şi dacă aşa stau lucrurile, acestea sunt „motivele speciale” pe care autoritatea bisericească
spunea că le avem noi, românii, ca să schimbăm calendarul? Afară de aceste motive speciale - din care,
de fapt, numai două sunt speciale - se adaugă, din aceeaşi sursă, că mai sunt „multe altele”, probabil
mai puţin importante, mai ales dacă dintre ele fac parte şi cele ce se insinuează printre rânduri. De
aceea ne oprim aici cu înşirarea motivelor expuse. Ne mulţumim numai să adăugăm că nici unul din
cele patru motive examinate mai sus nu are caracter religios, ci caracter mirean, mai având şi
improprietatea că sunt departe de a interpreta just interesul mirean. De altfel, toată enciclica are
caracter mai degrabă de pledoarie; ea nu se sfieşte să exploateze şi argumentele minore ori iluzorii, să
insinueze şi să persuadeze prin pură dialectică - ceea ce e o dovadă a terenului slab pe care s-a aşezat.
2. În general, la noi, după aproape o sută de ani de reforme asidui, nu se ştie încă ce înseamnă
semnificaţia şi economia unei reforme sociale; iar, pe de altă parte, în general, conducătorii nu au mare
respect pentru tradiţionalism. La aceasta se adaugă fenomenul că noi nu avem un ideal social în timp,
cum cere însăşi definiţia idealului, adică răsărit din propria noastră personalitate, ci un ideal în spaţiu,
geografic, imitat continuu după stările şi ideologia Apusului, adică un fals ideal. Toate aceste fapte au
lucrat şi în cazul de faţă. Dar acestea sunt fapte generale şi pe noi ne interesează aici tot „cauzele
speciale”. Aceste cauze speciale sunt în număr ele trei, şi anume:
lipsa de informaţii, scăderea sentimentului autentic religios şi
începutul de practicizare a spiritului Bisericii noastre.
Lipsa de informaţii în ce priveşte întâi filosofia religiei, apoi
psihologia poporului şi, în sfârşit, aceea provenită din lipsa
legăturii continue cu poporul. A lipsit intuiţia filosofică, ce ştie că
religia şi ştiinţa pot fi privite ca două relativităţi umane ale
necunoştibilului, care în practică funcţionează ca două absoluturi
concordante sub condiţia neimixtiunii reciproce. Ideea că
adevărurile din toate disciplinele concordă perfect, chiar teoretic, o
putea crede Comenius, clar nu mai aparţine cugetării noastre.
Avem impresia că ne găsim aici înaintea unei reminiscenţe dintr-un
curs de filosofie apologetică, care ajungea la concluzia că nu e contradicţie între religie şi ştiinţă, şi că s-a luat această concluzie
6

Parafrază a celebrei întrebări a lui Pilat din In. 18, 37 - N. ed.

10
lăsând la o parte argumentarea, în înţelesul că adevărul ştiinţific şi religios se găsesc pe aceeaşi linie de
perspectivă, ignorându-se nuanţa funcţională şi, în orice caz, de o logică profundă relativistă, după care
se ajungea la această împăcare.
În al doilea rând, cunoaşterea proprie şi bogată în nuanţări locale a psihologiei poporului nostru
ar fi arătat că tradiţia calendarului e ceva adânc şi grav. În sfârşit, legătura permanentă cu viaţa vie a
poporului ar fi sesizat imediat primele rezultate produse în popor de tentativele reformatoare. Şi aici
trebuie să se facă o constatare care poate scăpa; fiindcă, de obicei, la noi nu există legătura între viaţa
intelectualilor şi viaţa sufletească a poporului, se va părea la un moment dat că poporul s-a acomodat cu
noua situaţie calendaristică, că nu mai pretinde nimic şi că problema s-a închis. Aceasta pentru că noi
nu suntem în contact cu el şi ignorăm totul, pe câtă vreme de fapt poporul se va fi retras mai mult în el
însuşi, simulând tradiţionala lui indiferenţă faţă de cei de sus.
Este sigur că îndreptarea activităţii - fiindcă o activitate trebuie să fie pe căi dacă nu piezişe, dar
alăturate - provine în primul rând, în cazul de faţă, din lipsa de preocupări în adevăr religioase. Această
grabă de reformă, în chestiuni care nu privesc Biserica şi fără să se vadă că primejduieşte însăşi această
Biserică şi sentimentul religios tradiţional, vine din începutul de dispariţie a ingenuităţii religioase. Am
întâlnit reprezentanţi ai Bisericii cari n-au putut măcar să înţeleagă că schimbarea calendarului e o
reformă: îi negau pur şi simplu acest caracter, spunând că nu e nimic. E doar ca şi când s-ar potrivi un
ceasornic care a rămas în urmă! Această imposibilitate sufletească de a percepe semnificaţia şi
gravitatea schimbării calendarului dovedeşte o lipsă de autenticitate a spiritului religios. Autorităţile
bisericeşti se înşală singure şi nu bagă de seamă că duhul adevărat se înstrăinează tocmai acolo unde el
ar trebui să sălăşluiască mai viu. Dacă aceasta nu o văd, e din cauza unei autosugestii. Noii
reprezentanţi ai Bisericii cari au început să iasă de la o vreme sunt sau prea mult contaminaţi de spirit
ştiinţific, sau fac din situaţia lor o chestiune de carieră personală tot aşa ele areligioasă ca oricare alta.
Se înţelege că, în ambele cazuri, sesizarea adevărată religioasă a problemei nu avea de unde izvorî. De
aceea s-a crezut că e ceva de suprafaţă, mulţi slujitori mulţumindu-se să „decreteze” pur şi simplu
schimbarea calendarului, frivol şi fără să adauge ori să se îngrijoreze de nimic, chiar dacă erau dintre
preoţii tineri, prin urmare cu oarecare elemente de cultură. Dacă poporul nu ar fi reacţionat, lucrul ar fi
trecut ca un fapt divers, dovedind orice altceva afară de adâncime şi împătimire religioasă. De altfel,
chiar acum, când se văd rezultatele, pe mulţi nu-i pasionează chestiunea în nici un fel, nici măcar sub
raportul social.
Chestiunea aceasta a ireligiozităţii e şi mai gravă, dacă se ia în cercetare întreaga societate
conducătoare de la noi. Poporul e religios, dar nu acelaşi lucru se poate spune de cei ce-l conduc. Se
poate un fenomen social mai impresionant decât atunci când poporul îşi vede ameninţată atitudinea
sufletească şi religia? Cu toate acestea, în nici o publicaţie de azi nu se vede acest lucru. Se discută la
noi despre orice, despre ultimele formule de artă, despre cei mai mărunţi scriitori ai Apusului, studii şi
polemice, uneori ascuţite, între alteţe intelectuale ofensive, se angajează în aceste chestiuni ori altele,
dar nu se vede că asistăm la o lentă, dar adâncă obidă a poporului nostru, provocată de o reformă de
care intelectualii abia ştiu! Se poate o mai completă şi mai tristă dovadă a ireligiozităţii societăţii
noastre, aşa zicând culte? Dacă noul calendar a fost primit uşor în anume cercuri sociale e din cauza
lipsei de religiozitate. Se poate spune că fenomenul acesta, al schimbării calendarului, a fost un
instrument minunat de a măsura religiozitatea societăţii româneşti: lucrurile au trebuit să se dea pe faţă,
într-un sens sau altul. Rezultatul cel mai fixat până acum al reformei calendarului, este proba
nereligiozităţii aproape generale a societăţii române conducătoare. Un pugilat oarecare, în lumea bună,
ar fi mişcat mai mult această pătură socială, menită să conducă poporul, decât o adâncă restrişte
intervenită în viaţa acestuia.
Practicizarea de care am amintit înseamnă preocuparea Bisericii mai mult de probleme sociale,
pământeşti, decât de probleme propriu-zis religioase. La noi, acest fenomen e abia la început. Scăderea
sentimentului religios primar produce acest rezultat, însă nu e singura cauză. Dar cauzele nu ne
interesează acum, ci faptul însuşi. înţelegerea naturii lui e pregătită de paginile pe cari le-a consacrat D.

11
Rădulescu-Motru pe vremuri, iar în ultimii ani el a fost subliniat cu hotărâre şi cu ascuţime de analiză
în paginile acestei reviste. Această subliniere putea alcătui un avertisment venit la timp, ele care însă nu
s-a ţinut seamă. Ceea ce este evident e că această practicizare, însemnând o incursiune a spiritului laic
în religie, era firesc să impună acesteia argumentele laice. De aceea Biserica a cedat unor argumente
nereligioase şi a schimbat calendarul. Această practicizare îşi are foloasele ei netăgăduite, dar e plină
de riscuri, pe de altă parte. Deocamdată începutul ei, adică schimbarea calendarului, se soldează cu un
respectabil deficit bisericesc şi etnic, prin scăderea simţului de defensivă religioasă şi naţională - ceea
ce desigur nu e un debut încurajator.
Desigur, reforma calendarului are şi avantaje, dar întrebarea e dacă acestea au vreo valoare faţă
de neajunsurile amintite. Pe de altă parte, iarăşi e sigur că unificarea calendarelor tot trebuia făcută „o
dată şi-o dată”. Însă noi n-avem să reformăm acum pentru ce va fi peste câteva sute de ani! Nu putem
împărtăşi părerea nevinovată a acelora cari răspund: „Tot trebuia făcută odată, deci e bine că s-a făcut”!
Chestiunea momentului are o importanţă enormă în organizarea reformei. Iar reforma calendarului,
presupunând că s-ar fi decis în teorie, trebuie altfel organizată sau, mai bine zis, trebuia organizată,
fiindcă în realitate nu s-a organizat deloc.
Mai întâi, această reformă trebuia lăsată pentru vremea când poporul nostru ar fi ieşit, dacă nu
complet, dar foarte mult, din faza etnografică în care e azi, chiar dacă aceasta ar fi fost peste câteva
generaţii. Fireşte, poporul cel mare, în orice fază istorică, păstrează anume caractere. Dar nuanţele au
importanţa lor şi apoi preoţii şi învăţătorii ar fi fost mult mai bine pregătiţi decât azi, când majoritatea
preoţilor s-a mulţumit să anunţe reforma fără să poată dumiri poporul în nici un fel. Nici reforma
fiscală nu s-a putut face fără oameni cari s-o aplice, dar o reformă ca aceasta? Ce pot să gândească
oamenii dintr-o regiune izolată când li se schimbă calendarul fără să li se spună nimic? Şi în nici un caz
o astfel de reformă nu putea fi pregătită numai de oamenii Bisericii. În faza actuală a culturii noastre nu
erau însă posibilităţi pentru prepararea acestei reforme.
După aceea, în nici un caz schimbarea calendarului nu trebuia făcută acum, imediat după război.
Azi această reformă era absolut inactuală. Trăim într-o atmosferă de dărâmare, de apocalips, de
încovoiere a tradiţiilor, de anarhii multiple, când punctele imobile au o importanţă cu atât mai mare.
Poporul nu avea nevoie de o anarhie sufletească în plus, de o tradiţie în minus, cu un nou motiv de
scepticism general. Tradiţia e însăşi esenţa organizării sociale şi, mai ales azi, nu ne trebuia un adaos de
îndoială pentru tradiţii.
În sfârşit, s-ar fi putut găsi o modalitate practică prin care să se unifice calendarele în chip gradat
şi pe nesimţite, fie luându-se o zi din luna august ori iulie, fie, mai degrabă, renunţându-se la anii
bisecţi. Nu ignorăm dificultăţile acestei procedări, dar nici nu putem împărtăşi logica reformismului
frivol, care nu poate s-aştepte: în realitatea socială timpul e factorul cel mai preţios.
Acum, desigur, totul e făcut şi nu ştim dacă măcar s-ar putea reveni ca să se schimbe felul de
aplicare a reformei, în sensul de mai sus, ceea ce ar fi de dorit. Afară de aceasta, propaganda ar putea
avea şi ea un rol, dar cu o grijă infinită, fiindcă se poate întâmpla să provoace şi mai mult. La drept
vorbind, poporului nostru îi repugnă însăşi ideea propagandei. Ceea ce vrea el, în toate chestiunile, nu e
operă de propagandă, ci de dumirire. Aceasta are o semnificaţie adâncă pentru sănătatea logică şi
morală a poporului nostru. Sunt oameni, chiar culţi sau semiculţi, cari vor să fie convinşi, şi sunt alţii
cari vor să li se dea prilejul să se convingă singuri şi sunt mulţumitori acelora cari le procură prilejul:
această necesitate şi această recunoştinţă luminoasă o are ţăranul român.
Cu câteva învăţăminte ori foloase ne vom alege şi de aici. Poate vom începe să înţelegem ceva
din ceea ce se cheamă reformă. Poate că, în unele locuri, prin reacţie contra oficialităţii reformatoare, se
va întări însuşi sentimentul religios, deşi e riscant să se întărească pe această cale, fiindcă rămâne fără
conducere. Dar, mai ales, vom înţelege odată că poporul e religios şi astfel se va consuma vechea
prejudecată asupra nereligiozităţii poporului român: dacă ar fi fost aşa, el ar fi primit noul calendar cu
aceeaşi grabă cu care l-au îmbrăţişat autorităţile bisericeşti.

12
Şi dacă imensele rezerve de bun simţ ale poporului nostru vor digera cuminte, cu vremea, şi
acest nou accident pe care el nu l-a meritat, va fi prilejul să ne aruncăm din nou în optimismul nostru
social, care ne prinde aşa de bine, şi, de bucurie, să mai facem o reformă. Până atunci însă, oricum ar fi,
cugetătorul social va trece schimbarea calendarului, cu melancolie şi cu îngrijorare, la răbojul
reformelor greşite.7

Cinci luni mai târziu, Băncilă revine asupra temei cu o serie ele noi consideraţii în articolul Glose tardive
asupra reformei calendarului (Vezi Ideea europeană din 17 mai 1925) - N. ed.
7

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful