MAREA SCHISMĂ DIN 1054

Prof.dr.ing.Andea Petru Europa secolelor I – XI se poate compara cu o cetate asediată, în care vechile popoare ale Imperiului roman şi noile popoare germanice – unite printr-o religie comună, guvernate de instituţii politice similare şi cultivând tradiţiile civilizaţiei greco-latine – erau presate din afară de alte popoare, care înaintau dinspre bazinul Mediteranei (musulmanii) şi din stepele Asiei. Este epoca în care “asediaţii”, în condiţii extrem de dificile, operează cu forţe mereu noi şi diverse pe planul economiei, al politicii, al vieţii sociale şi religioase, cu o capacitate inventivă şi o rapiditate neegalate în nici o altă epocă istorică de până atunci. În jurul anului 1000, Europa respinge “asediul” – şi, fără a-şi întrerupe nici un moment creativitatea cultutal – civilizatoare, începe o fază de expansiune. În comunitatea europeană, îşi fac intrarea popoare de la periferia Imperiului carolingian – anglo-saxonii, italienii din sudul Peninsulei, spaniolii castilienii şi catalanii. Popoarele din centrul, sud-estul şi răsăritul continentului rămân apărătorii Europei împotriva invaziilor mongole şi turceşti. “Istoria Europei, prin urmare, nu este istoria unui continent adunat într-un stat unic sau într-o federaţie de state, ci este esenţialmente istoria unei civilizaţii”. Din punct de vedere al religiei, primul mileniu al creştinismului se poate împărţi în trei perioade distincte. Perioada I, de la începutul creştinismului până la 324, de când Constantin cel Mare (306 – 337) domneşte singur peste tot Imperiul roman. Este perioada de confruntare a Bisericii cu lumea antică. Perioada a II, de la 324 până la 787, perioada Sinoadelor ecumenice şi a Părinţilor Bisericeşti, când s-a realizat biruinţa Ortodoxiei asupra ereziilor, care s-a consfinţit în Duminica Ortodoxiei, din 11 martie 843. Perioada a III-a, de la 787 până la 1054, care este epoca de cristalizare a catolicităţii sau universalităţii Bisericii. Începând din a doua jumătate a secolului al IX-lea, s-a ajuns, însă, la unele neînţelegeri dogmatice, cultice şi canonice între Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului. Ele erau mai vechi şi au fost semnalate încă de la Sinodul II (trulan sau quinisext) de la Constantinopol, din 691 – 692, care a elaborat pentru 102 canoane pentru înlăturarea acestor neînţelegeri. Insuccesul demersului a condus la regretabila ruptură dintre Biserica Apusului şi Biserica Răsăritului, numită “schismă”. Prima fază a schismei a început în secolul al IX-lea, iar a doua ei fază s-a consumat la 16 iulie 1054, când cardinalul Humbert a aruncat pe altarul catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol actul de anatematizare asupra patriarhului Mihail Cerularie şi a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului. Vina schismei şi-o acuză reciproc grecii şi latinii (apusenii). Grecii o atribuie “inovaţiilor” latine, iar latinii o atribuie separatismului şi orgoliului grecesc. Despărţirea Bisericilor din secolele IX şi XI n-a fost însă, opera unor patriarhi de Constantinopol, (Fotie (secolul IX) sau Mihail Cerularie (secolul XI)) sau rezultatul unor ambiţii şi veleităţi greceşti de a obţine “independenţa” bisericească şi nici consecinţa unui număr de cauze mici, socotite simple pretexte de polemică şi de dzbinare confesională. Cauzele şi antecedentele dezbinării Bisericilor din secolele IX şi XI au fost în realitate de ordin mult mai profund şi serios. Schisma dintre cele două biserici are o cauzalitate mult mai complicată, mult mai întinsă şi mai veche decât faptele petrecute în secolele IX şi XI. Cauzele ei multiple sunt de ordin politico-religios şi se pot urmări încă din secolul al III-lea.
1

care a concretizat schisma politică dintre Răsărit şi Apus. s-a întâmplat un eveniment de răsunet european. în anul 286: cel de Răsărit şi cel de Apus. din anul 568. se poate socoti încă una din cauzele politice ale schismei. face concurenţă Imperiului bizantin. care trece cu armata sa în Italia şi distruge între 754 – 756 regatul longobarzilor din Italia centrală. papii au pretins jurisdicţia asupra Iliricului. când a fost desfiinţat de statul italian.Cauze politice. au început să-şi îndrepte ochii către popoarele din Apus. Pe viitor. de către papa Leon al III-lea (795 – 816). ba mai mult. din acest an. Creându-şi astfel un stat terestru. Consecinţa acestei situaţii a fost că episcopii Romei. nu-i poate da nici un ajutor. devine “Roma cea Nouă” sau “a doua Romă”. Acelaşi lucru l-a determinat pe Constantin cel Mare (306 – 337). În anul 751. unde bizantinii aveau exarhatul de Ravena. în anul 800. papa Ştefan II (752 – 757) face apel la regele francilor Pipin cel Scurt (741 – 768). mai bine apărat. Este drept că Imperiul s-a reunificat în parte. Diocleţian înţelegea că există o lume orientală cu concepţiile şi metalitatea ei. se produce o schismă politică. la orice întâlnire şi discuţie cu grecii. care până atunci se aflatu sub jurisdicţia papei. iar acest fapt a făcut să crească şi mai mult resentimentul apusenilor faţă de răsăriteni. Imperiul roman de răsărit. deosebită de cea occidentală. reuşesc să răpească o mare parte din Italia. Orientul. cerându-le ajutorul. Roma rămâne mai departe expusă loviturilor popoarelor migratoare. După moartea sa. Roma a rămas într-un plan secund. Italia de sud (Calabria). dar această reunificare n-a putut dura. de la Roma la Bizanţ. în noaptea de Crăciun a anului 800. Izolarea şi coborârea Romei pe al doilea plan creşte şi mai mult după anul 476. de la care papa Ştefan II l-a luat cu ajutorul francilor. Odoacru (434 – 493). între fiii săi Arcadiu (395 – 408). Romulus Augustulus (475 – 476). confiscând totodată moşiile şi veniturile Romei din aceste provincii. care l-au anatematizat ca eretic iconoclast. care. Teritoriul cucerit de franci de la longobarzi a fost dăruit de Pipin cel Scurt în 754 – 755 papei Ştefan II sub denumirea de “Patrimonium Sancti Petri”. când Imperiul Roman de apus cade sub loviturile popoarelor migratoare. îndeosebi ale longobarzilor. după toate acestea. Leon III Isaurul a luat această măsură ca răspuns faţă de atitudinea papilor Grigore II (715 – 731) şi Grigore III (731 – 741). ştirbind astfel strălucirea de care s-a 2 . fie pentru că avea şi el nevoile sale. e considerat unicul continuator legitim al fostului Imperiu roman universal dintrecut. încă de când împăratul Diocleţian (284 – 305) a împărţit Imperiul în două. sub împăratul Justinian cel Mare (527565). îndeosebi către franci. care ia Occidentul. care. Împărţirea Imperiului de Teodosie cel Mare (379 – 395) în 395. papa se emancipează de sub puterea politică a Bizanţului. Datorită acestui fapt. Prin acest fapt însă. O discordie şi mai mare între Roma şi Constantinopol a produs în special măsura pe care a luat-o în 731 împăratul Leon III Isaurul (717 – 740) de a trece provinciile Iliricului oriental. format în regat puternic. În anul 752. numit din secolul al VII-lea “Imperiul bizantin”. Acesta a durat până la 1870. Schisma se poate constata şi urmări mai bine. în grija cărora rămăsese Italia şi Roma în calitatea lor de Episcopus civitatis. exarhatul de Ravena trece sub stăpânirea longobarzilor. în calitatea lui de şef al unui stat numit Respublica Romanorum. pentru a-şi reface unitatea sa politică. anume: încoronarea regelui franc Carol cel Mare (768 – 814) ca “împărat roman al Apusului”. Ultimul împărat roman. la 11 mai 330. În fine. Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol. care primeşte Orientul şi Honoriu (395 – 423). apoi a fost iarăşi reînfiinţat în 1929 (Statul Vatican). trecându-l sub jurisdicţia Romei. să mute capitala. Prin acest act. fie pentru că era prea departe. De acum înainte. pierdută în 731. pradă năvălirii popoarelor migratoare. este înlăturat de regele tribului german al herulilor.

51 apostolic şi can. nu există decât un singur împărat legitim. erau acuzaţi de greci de unele practici condamnate de Sinodul II din 691 – 692. au existat totuşi unele deosebiri ale Apusului faţă de Răsărit ca: a. Gravitatea gestului consta în faptul că. simplu. concepţia lui Tertulian că Biserica este o instituţie administrativă – pământească. cum se vede din inovaţiile lor introduse în cult. acceptarea pascaliei romane în locul celei alexandrine. între 484 şi 519. mai scurtă. la rândul lor. para arogându-şi puterea şi autoritatea asupra celor două cetăţi. prin titlul de papă. Grecii.13 trulan).56 trulan). de către împăratul bizantin Zenon (474 – 491). cultură şi civilizaţie. dar. latinii. ajung în secolul al IX-lea să nu se mai înţeleagă. limba latină întinzându-se ca limbă oficială şi la popoarele care nu făcuseră parte din Imperiul roman. iar latinii. ca: celibatul clericilor (can. 3 . papa Grigorie cel Mare s-a numit pe sine. Există apoi şi condiţii generale. c. în timp de Occidentul se latinizează şi mai mult. dar. Grecii. În semn de protest. b. fapt care l-a supărat pe papa Grigorie I cel Mare (590 – 604). postul de sâmbăta (can. “servus servorum Dei”. ei au căzut uneori în erezii. cunoscută sub denumirea de “Schisma acachiană”. Chiar când unitatea creştină era înţeleasă şi exprimată şi în Răsărit şi în Apus la fel. împăraţii Bizanţului se considerau însă singuri împăraţi legitimi. f.bucurat până atunci Imperiul bizantin. dispreţuiau pe latini. scos din concepţia Fericitului Augustin din lucrarea De civitate Dei despre civitas Dei şi civitas terrena. Şi 55 trulan). prin papa Grigorie cel Mare (590 – 604). Pe lângă acestea. Trebuie să avem mai întâi în vedere că a existat şi există o mare deosebire de concepţie şi mentalitate relativ la înţelegerea şi trăirea practică a învăţăturii creştine între greci şi latini. socotindu-i născocitori de erezii şi chiar eretici. apusenii îi dispreţuiau.66 ap. înclinaţi spre filozofie şi metafizică. pentru a da dovadă de smerenie creştină. datorită acestui fapt. devenind “Imperiul bizantin”. concepţia Fericitului Augustin despre determinismul harului în dobândirea mântuirii. în locul Liturghiei ortodoxe.63 şi 67 trulan). care a durat 35 de ani. stabilită la Sinodul I ecumenic din 325. moştenitorii unei strălucite culturi şi civilizaţii. urau pe greci pentru mândria şi dispreţul lor. apusenii. şi care a mărit răceala dintre cele două Biserici. pictarea Mântuitorului sub chipul unui miel (can. e. analizând-o sub toate aspectele. consumarea de animale sugrumate şi de sânge (can. se ocupă de probleme de cult şi de morală. introducerea în Apus a “missei” romane. fiind de drept moştenitorii Imperiului roman universal din trecut. Cauze religioase.82 trulan) etc. se considera patriarh al întregului Apus creştin. după concepţia originistă condamnată. d. Cele două popoare. după concepţia Evului mediu. pentru împăcarea monofiziţilor cu Ortodoxia. În urma publicării Henotikon-ului în octombrie 482. numindu-i “barbari”. primatul papa. cu predispoziţii şi înclinaţii diferite. deosebiţi apoi prin limbă. a izbucnit schisma religioasă dintre Roma şi Constantinopol. cel încoronat de papă. Dimpotrivă. discută dogma creştină. O nouă răceală s-a produs în relaţiile dintre Roma şi Constantinopol când patriarhul Ioan IV Postitorul (582 – 595) şi-a luat titlul de “patriarh ecumenic” în sinodul local de la Constantinopol din 588. mâncarea de ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile Păresimilor (can. La rândul lor. Se ştie că din secolul al VII-lea Imperiul roman de răsăsirt se elenizează tot mai mult. prin aceasta. grecii şi romanii. mai practici. acceptarea tezei despre purgatoriu. de la Pater patrum. să se privească chiar cu răceală şi resentimente.

Temelia schismei o constituie străduinţa papalităţii de a acapara în mod abuziv şi exclusiv universalitatea sau catolicitatea Bisericii. Din cele arătată se vede că fondul aşa. spre a sublinia că trebuie să se păstreze credinţa ortodoxă neschimbată. la 28 februarie 870. că rebotează. că fac eunuci şi-i ridică apoi la episcopat. pe care le aflăm din Enciclica patriarhului Fotie către scaunele arhiereşti din Răsăsit. Patriarhul Fotie a fost anatematizat. plăci pe care le-a aşezat la intrarea catedralei Sfântul Petru. nu s-a spus nici un cuvânt. pe “Filioque” din simbolul credinţei. grecii erau acuzaţi. socotindu-l un adaos arbitrar şi a poruncit să se graveze pe două plăci de argint Simbolul niceo. din anul 867. pe cei ce fuseseră botezaţi în numele Sfintei Treimi. La 23 octombrie 877. care a constituit începutul schismei. Primul conflict. s-a ţinut la Constantinopol al VII-lea sinod ecumenic.La acestea. din ordinul împăratului. Leon am pus aceasta din dragostea şi grija pentru credinţa ortodoxă). numai pâinea dospită dă viaţă. lista inovaţiilor latine în domeniul cultului s-a mărit cu încă una: folosirea azimei sau a pâinii nedospite la săvârşirea Sfintei Euharistii. La rândul lor. cu toate că la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. Prin secolele VIII – IX. spre bucuria ierarhiei şi a creştinilor din Răsărit. numărul s-a urcat până la 102. pentru următoarele: Că sunt simoniaci. Din Spania. precum şi pretenţia papilor la jurisdicţia universală asupra tuturor creştinilor din Apus şi Răsărit. care a dus în cele din urmă la marea schismă din 1054. pe masa altarului catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol. Anglia şi Italia de nord. cum reiese din actul de excomunicare aruncat de cardinalul Humbert la 16 iulie 1054. Sfinţii Părinţi au stabilit că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl. 14 sunt recunoscute de greci şi 27 de latini. apoi în sinodul III de la Toledo. adaosul "Filioque”la Simbolul credinţei. patriarhul Ignatie a murit. că pretind că numai la greci este Biserica cea adevărată. În Răsărit s-a folosit totdeauna la Sfânta Impărtăşanie pâine dospită – “fermentum”. eroarea adaosului “Filioque”. Singurii ierarhi care au refuzat împăcarea cu Fotie au fost mitropoliţii Mitrofan al Smirnei şi Stylian al Neocezareei. dedesubtul cărora a pus să se scrie. 877 – 886) şi papa Nicolae I (858 – 867). a fost cel dintre patriarhul Fotie (858 – 867. s-a introdus apoi în Franţa. la 7 octombrie 869. aceştia având misiunea de a impune întâietatea scaunului de la Roma. din 589. “Haec Leo posui amore et cautela Orthodoxae fidei” (Eu. Cea dintâi grijă a patriarhului Fotie a fost convocarea unui sinod care să revizuiască condamnarea rostită contra sa de sinodul din 869 – 870. care s-a generalizat în Apus abia prin secolele IX-XI. În sinodul din noiembrie 809 de la Aquisgranum (Aachen sau Aix la Chapelle). între care şi Anastasie Bibliotecarul.constantinopolitan în greceşte şi latineşte. cum făceau arienii. Sinodul s-a deschis în mod solemn 4 . la deschiderea sinodului. însă. Pentru prima oară. etc. Dar. că permit ca nicolaiţii căsătoria preoţilor.zisei “înstrăinări” dintre cele două Biserici. s-au mai adăugat altele. papa Leon III (795 – 816) a protestat împotriva lui “Filioque”. care a fost apoi impus în tot imperiul carolingian. era mult mai grav. adaosul “Filioque” este semnalat la sinodul I de la Toledo. în schimb între canoanele sinodului. Astfel. în Spania. au venit doar 12 episcopi şi abia spre sfârşitul sesiunii. iar după trei zile a fost reaşezat pe scaunul patriarhal Fotie. La Roma. din 447. la care au participat delegaţii împăratului franc şi al papei Adrian II. dintre care cea mai importantă este învăţătura greşită că Sfântul Duh purcede “de la Tatăl şi de la Fiul” – Filioque – pe care latinii l-au adăugat la Simbolul niceo-constantinopolitan. aşa cum îl aveau şi-l rosteau grecii. convocat şi prezidat de Carol cel Mare. Cu privire la deosebirile teologice şi practice ale latinilor. episcopul Teodulf de Orleans a aprobat. că susţin.

5.în octombrie 879. se încrucişau de veacuri interesele celor două rituri bisericeşti. 3. Sinodalii anulară tot ceea ce s-a hotărât contra lui Fotie la sinodul din 869 – 870. ca simonienii. succesorul lui Adrian II. la insistenţele împăratului şi în interesul păcii religioase. latinii acuzau pe greci pentru următoarele greşeli: 1. autor al mai multor scrieri poleice contra latinilor.că rebotează. era un om mândru. pe masa altarului Sfintei Sofii actul de anatematizare a patriarhului Mihail Cerularie (1043 – 1058). Împăratul Constantin IX Monomahul. violenţi şi mândri. a clericilor şi a credincioşilor Bisericii ortodoxe.că jură. ca valeşii şi-i ridică nu numai la demnităţi preoţeşti. de dragul prieteniei cu Roma. căsătoria trupească şi o apără pentru 5 . îngâmfat şi care nu-i iubea pe greci. în frunte cu Humbert.că vând. Nenorocirea a fost că şeful delegaţiei.şi sacrifice patriarhul. A doua fază a schismei dintre Biserica Apusului şi Biserica Răsăritului s-a consumat sâmbătă 16 iulie 1054. o delegaţie papală la Constantinopol. ca cei de mai sus. le-a comunicat că toate chestiunile şi neînţelegerile bisericeşti vor fi discutate în sinod. fără autorizarea papei Leon al IX-lea. problamând sinodul din 879 – 880 ca “al VIII-lea sinod ecumenic.XI. ştergând acel sinod de pe lista sinoadelor. în prezenţa a 383 episcopi şi a delegaţiilor celor patru patriarhii din Răsărit. pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi mai ales pe latini. Că admit. cancelarul Frederic şi arhiepiscopul Petru de Amalfi. unde clerul şi poporul venise să asculte Sfânta Liturghie. De atunci. Epitetele injurioase adresate lui Nichita Pectoratus şi tonul violent folosind în dialog de cardinalul Humbert – “câine murdar. era dispus să. Nichita Pectoratus. cardinalul Humbert. ştiind că nu se poate aştepta la nimic bun din partea delegaţilor latini. ştiind prea bine că în Sicilia şi în Italia de sud. Sosind la Constantinopol. că în Biserică. care murise la 19 aprilie 1054. cardinal de Silva Candida. ca nicolaiţii. un act de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie. a călugărului Nichita Pieptosul (Pectoratus). Însuşi noul papă Ioan VIII (872 – 882). retrage şi arde cele două scrieri ale sale contra latinilor. 2. în Biserica Sfintei Sofii. precum şi contra tuturor acelora. când canrdinalul Humbert. a recunoscut pe Fotie ca patriarh. care se vor asocia cu aceştia. şi jetfa cea adevărată şi botezul. ci şi la episcopat. cu condiţia ca Fotie să ceară iertare pontifului roman şi să-i recunoască dreptul de jurisdicţie asupra bisericii bulgare. Patriarhul Mihail Cerularie. Humbert şi ceilalţi delegaţi au fost găzduiţi în mânăstirea Studion din Constanrtinopol. în afară de Biserica grecilor. strigând “Dumnezeu să vadă şi să judece”. a căutat din consideraţiuni politice. unde se aşezaseră normanzii la începutul sec. trimiţând delegaţi la Constantinopol. delegatul papei Leon IX (1048 – 1054) a aruncat la începutul Liturghiei. Înainte de a părăsi biserica şi-a scuturat praful de pe încălţăminte. care-i primeşte cu onoruri. delegaţii latimi s-au prezentat împăratului Constantin IX. muşcă-ţi limba” arată îndestul ura lui Humbert faţă de greci. hotărând convocarea unui sinod la Constantinopol. a pierit din toată lumea şi Biserica lui Hristos. Prin actul de anatematizare sau excomunicare din 16 iulie 1054. celibatul şi nerespectarea postului mare la fel ca ortodocşii. Pierzându-şi răbdarea şi încurajat de atitudinea şovăitoare a împăratului. aşezându-o pe sfânta masă din altar. la Constantinopol. Papa Leon IX a acceptat propunerea împăratului şi a trimis la începutului lunii ianuarie 1054. care. 4. în care cămbătea: azima. în care să se discute “inovaţiile” imputate apusenilor de către răsăriteni. darul lui Dumnezeu. mărindu-le şi mai mult orgoliul. ca arienii. Cu această sentinţă de excomunicare. un libel. să împace lucrurile. Chiar cercetătorii şi istoricii catolici se miră cum de a putut papa Leon IX trimite în delegaţie la Constantinopol nişte soli atât de aroganţi. despărţirea dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului e cunoscută în istorie sub numele de Schisma cea mare din 16 iulie 1054. cardinalul Humbert a compus. ca donatiştii. a arhiepiscopului Leon de Ohrida. Că fac eunuci. unde stareţul ei. în biserica Sfânta Sofia. a intrat în ziua de sâmbătă 16 iulie 1054.

adevăratul motiv al dezbinării religioase din 16 iulie 1054 îl constituie pretenţia de jurisdicţie universală a papilor asupra întregii Biserici din Apus şi Răsărit. a convocat duminică 24 iulie 1054 la Constantinopol în catedrala Sf. în părţile Milanului. ci să impună. cum bine observase încă din secolul IX patriarhul Fotie în Enciclica sa din anul 867. scriind tratatul Adversus Simoniacos. bucurându-se de simpatia clerului şi a credincioşilor. a delegaţilor romani. avea nevoie de oameni cât mai devotaţi. căci dincolo de diferenţele dogmatice. din Dumnezeu – Tatăl. fără să accepte tratativele în sinod. chiar de a doua zi după aruncarea anatemei. a papei Leon IX şi a Bisericii Romane. care se grăbiseră să se strecoare între timp afară din oraş. Cât despre preoţi. se vede clar că delegaţii papali nu veniseră la Constantinopol să trateze frăţeşte într-un sinod. din Tatăl şi din Fiul. plecaseră în grabă din Constantinopol. arătând că răspunderea despărţirii dintre cele două Biserici cade pe capul delegaţilor romani. fiindcă aceştia. Pentru învinuirea că în Răsărit credincioşii primesc împărtăşania de la clerici căsătoriţi. Numai programul mişcării mânăstirii de la Cluny din Franţa. era prea mare ca să mai poată reuşi aceasta. dezlipiţi de grijile familiare. dar indignarea clerului şi a credincioşilor. pentru că puterea papală. care au plecat în grabă. ar fi voit să sfâşie pe delegaţi. Sinodalii au condamnat în unanimitate procedura delegaţilor papali. produsă de purtarea lor. Ca şi pnevmatomahii sau teomahii. a fost foarte prost aleasă. Cum actul de anatematizare era compus în latineşte. deoarece abia Sinodul II trulan de la Constantinopol din 691 – 692 va cere ca episcopii să fie mai întâi călugăriţi. cuprinşi de o profundă indignare. a trecut un oarecare timp până să se facă traducerea lui în greceşte. dar nu i-au putut găsi. dincolo de patimile politice şi slăbiciunile omeneşti. rituale şi disciplinar – canonice.Sofia sinodul permanent. în fine s-a aflat de anatemă şi de injuriile nedrepte aduse Bisericii Răsăritului. ci chiar şi episcopi căsătoriţi şi în Răsărit şi în Apus. Învinuirea cea mai grosolană. au tăiat din Simbolul credinţei purcederea Sfântului Duh de la Fiul – “Filioque” ş. Că spun. pe care-i socotesc desfrânaţi. Aducând învinuiri neîntemeiate grecilor prin actul de anatematizare din 16 iulie 1054. nicolaiţi. clerul şi mulţimea credincioşilor. când se ştie de oricine că Sfânta Scriptură. compus din 12 mitropoliţi şi 2 arhiepiscopi. 6. Învinuierea de simonieni. susţine generalizarea celibatului. însă. care voise să cumpere darul preoţiei pe bani. este aceea că grecii ar fi scos din Simbolul credinţei învăţătura că Duhul Sfând purcede şi de la Fiul – Filioque -. Biserica Romano-Catolică uită de veacuri de-a rândul au existat nu numai preoţi căsătoriţi. Patriarhul Mihail Cerularie. Însuşi cardinalul Humbert s-a ridicat împotriva simoniei. spune un cercetător catolic. pentru că tocmai Biserica Apuseană era aceea care de secole practica simonia şi nepotismul. pentru a linişti spiritele. Sfinţii Părinţi şi Sinoadele ecumenice vorbesc lămurit de purcederea Sfântului Duh numai dintr-un singur izvor. Împăratul însuşi înspăimântat de întorsătura evenimentelor pe care le patronase. Când. la care papii n-au renunţat până azi. 7. ca severienii. că Legea lui Moisi este blestemată. partizani ai lui Simon Magul. dincolo de răceala sufletească dintre cele două biserici. a răspuns clericilor şi credincioşilor că de ştia şi de ar fi fost posibil – fără a jigni dreptul solilor – ar fi aplicat însuşi pedeapsa trimişilor papei.slujitorii sfântului altar. precum şi de tensiunea creată între cele două Biserici. 6 . se ştie că şi pe vremea lui Humbert. învinuirile aduse erau simple pretexte.a. când a combătut “inovaţiile” latinilor. spre a scoate Biserica Romană din marasmul în care o aruncaseră atotputernicia şi abuzurile nobililor din secolul obscur. iar nu din două izvoare. În fond. adulteri. care a rostit anatema contra cardinalului Humbert. se socotea o cinste ca preoţii să fie căsătoriţi. Patriarhul Mihail Cerularie ar fi dorit chiar să cheme înapoi delegaţii papali. doritoare să aplice teocraţia universală.

ci că abia mai târziu. cardinalul Humbert şi însoţitorii săi. a fost trimis în exil de împăratul Isac Comnen (1057 – 1059).În enciclica însoţitoare a anatemei din 24 iulie 1054. cum spun mulţi cercetători. ca: raderea bărbii. Contemporanii acelor zile n-au acordat importanţa cuvenită evenimentelor consumate la 16 şi 24 iulie 1054. că contemporanii n-au socotit atât de grave evenimentele din 1054. de către cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a. nu mai aveau nici o calitate formală să reprezinte Biserca Romană. datorită Mişcării Ecumenice. despărţirea creată de cardinalul Humbert s-a adâncit tot mai mult între cele două biserici. botezul printr-o singură cufundare. în faţa istoriei. 7 . la 19 aprilie 1054. n-a adus vreo schimbare în raporturile dintre Roma şi Constantinopol. Nici căderea patriarhului Mihail Cerularie. la 13 aprilie 1204. În secolul nostru. rămânând vinovaşi pentru temperamentul şi purtarea lor violentă. acuzaţiile aduse de arhiepiscopul Leon de Ohrida şi alte acuzaţii noi. patriarhul ecumenic Atenagora I (1949 – 1972) şi Papa Paul VI (1963 – 1978) au ridicat anatemele rostite la 16 şi 24 iulie 1054. E drept că papii următori lui Leon IX n-au confirmart acţiunea necugetată a cardinalului Humbert la Constantinopol. care la 8 noiembrie 1059. papa Leon IX murise de câteva luni. pentru că lumea creştină de atunci era obişnuită cu frecventele fricţiuni şi divergenţe dintre Roma şi Constantinopol. patriarhul Mihail Cerularie pune din nou în circulaţie acuzaţiile contra latinilor din Enciclica patriarhului Fotie din 867. dar nici n-au infirmat-o. Prin “declaraţia comună” citită concomitent în ziua de 7 decembrie 1965 în catedrala Sfântul Petru din Roma şi în Catedra Sfântul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. care au provocat “schisma cea mare”. În clipa în care se petreceau aceste triste evenimente. postirea cu lapte şi altele. Este drept. în ziua de 16 iulie 1054. s-a pus din nou problema refacerii unităţii tuturor Biserricilor creştine şi în primul rând refacerea unităţii dinmtre Biserica Ortodoxă a Răsăritului şi în Biserica Romano-Catolică. prin cucerirea Constantinopolului.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful