CARACTERIZARE GENERALA A DREPTULUI CIVIL

DREPTUL CIVIL, ca ramura de drept, e un ansamblu de norme juridice care reglementeaza raporturile patrimoniale si
nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice si juridice aflate pe pozitii de egalitate juridica.
ELEMENTELE ( TRASATURILE ) DREPTULUI CIVIL:
 Continutul dreptului civil; normele dreptului civil cuprinse in “izvoarele dreptului civil” (Codul civil si alte legi);
 Obiectul dreptului civil: raporturile patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice si juridice;
 Subiectele raportului de drept civil: persoanele fizice si juridice
 Pozitia juridica a subiectelor raportului de drept civil: egalitate juridica – una din parti nu se subordoneaza celeilalte
(partile, in raportul juridic civil, se afla pe picior de egalitate juridica).
OBS: Egalitatea juridica e o trasatura a dreptului civil, dar si o metoda de reglementare specifica dreptului civil.
 Patrimoniu: -in sens economic: totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane;
-in sens juridic: totalitatea drepturilor si obligatiilor cu continut economic, care apartin unei persoane.
 Raport patrimonial: raportul cu continutul (drepturi si obligatii) evaluabil in bani, pecuniar.
 Raport nepatrimonial (personal nepatrimonial): raportul cu continut neevaluabil in bani.
Dreptul civil nu reglementeaza toate raporturile patrimoniale si nepatrimoniale din societate; si alte ramuri de
drept au obiectul format din raporturi patrimoniale si nepatrimoniale: dreptul comercial, financiar, international privat,
familiei, muncii si securitatii sociale, cooperatiei mestesugaresti, etc.
Raporturile patrimoniale si nepatrimoniale care fac obiectul dreptului civil sunt determinate pe 2 cai:
- prin autodelimitarea obiectului de catre normele fiecarei ramuri de drept – opera legiuitorului
- prin delimitarea unei ramuri de drept fata de celelalte ramuri de drept – opera interpretului legii (practician ori
teoretician).
Raporturile patrimoniale care fac obiectul dreptului civil:
 raporturile reale : raporturile care contin drepturile reale (dreptul de proprietate si alte drepturi reale principale -
dezmembramintele dreptului de proprietate: uzul, uzufructul, abitaţia, superficia, servitutea, administrarea
(folosinţa);
 raporturile obligationale (de obligatii): raporturile care contin drepturile de creanta (dreptul subiectiv prin care
subiectul activ – creditor – poate cere subiectului pasiv – debitor – sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva):
EX: - raporturile care contin drepturile de proprietate; - raporturile nascute din contractul de vanzare – cumparare;
-raporturile nascute dintr-un fapt ilicit ce cauzeaza un prejudiciu material.
Raporturile nepatrimoniale care fac obiectul dreptului civil:
 raporturile care privesc existenta si integritatea subiectelor de drept civil: raporturile care contin drepturile personale
nepatrimoniale. EX: dreptul la viata, sanatate, reputatie, etc
 raporturile de identificare: raporturile care contin drepturile cu ajutorul carora se individualizeaza subiectele de drept
civil. EX: dreptul la nume, domiciliu, resedinta, denumire.
 Raporturile generate de creatia intelectuala: raporturile care contin drepturile personale nepatrimoniale ce au ca izvor
opera stiintifica literara, artistica sau inventia. EX: dreptul la paternitatea operei.
Dupa felul subiectelor lor, raporturile civile sunt:
 Raporturi numai intre persoane fizice
 Raporturi numai intre persoane juridice
 Raporturi mixte.
 Persoana fizica: omul, privit ca titular de drepturi si obligatii civile
 Persoana juridica: entitatea (ansamblul de elemente umane si materiale) care, indeplinind conditiile prevazute de
lege, e titulara de drepturi si obligatii  colectivul de oameni are calitatea de subiect colectiv de drept civil.
ROLUL DREPTULUI CIVIL: in sistemul dreptului romanesc, dreptul civil, ca ramura de drept, prin normele sale, are
rolurile:
 Ocroteste valorile persoanelor fizice si juridice, patrimoniale si nepatrimoniale
 E o garantie a formarii unei constiinte juridice corecte, a respectarii si intaririi moralei, prin sanctionarea abuzului de
drept ori prin recunoasterea unor efecte juridice pozitive, favorabile pentru buna- credinta
 Prin realizarile sale – norme, solutii, fundamentari – ajuta la aplicarea corecta a legii, la perfectionarea legislatiei
civile si la formarea unui bun jurist.

1
 Pozitia sau functia dreptului civil de a fi “drept comun” fata de alte ramuri de drept: ori de cate ori o alta ramura de
drept invecinata nu contine norme juridce proprii care sa reglementeze una numit aspect al unui raport juridic sau
cand normele sale sunt insuficiente, se va recurge la norma corespunzatoare din dreptul civil.
EX: recunoasterea paternitatii poate fi facuta prin testament: autobiografia defunctului poate servi ca act valabil pentru
recunoasterea paternitatii, sub forma unui testament olograf, daca se face dovada ca autobiografia a fost scrisa, datata si
semnata de catre cel decedat.
PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL: orice sistem de drept e guvernat de anumite principii fundamentale (idei
calauzitoare, reguli de baza comune tuturor ramurilor de drept).
Fiecare ramura de drept cuprinde:
- reguli de baza pentru intreaga legislatie din domeniul respectiv
- reguli de baza ce se aplica uneia sau mai multor institutii ale ramurii de drept respective.
CATEGORII DE PRINCIPII DIN DREPTUL CIVIL:
 principiile fundamentale ale dreptului roman
 principiile fundamentale ale dreptului civil roman
 principiile uneia sau a mai multor instituii de drept civil
 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI ROMAN: idei de baza ce se regasesc in intreaga legislatie a
Romaniei, fiind consacrate de legea fundamentala – Constitutia – si de alte legi mai importante – Codurile; ele sunt
aplicabile tuturor ramurilor de drept (deci si dreptului civil):
 Principiul democratiei
 Principiul egalitatii in fata legii
 Principiul legalitatii
 Principiul separatiei puterilor in stat
 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI CIVIL ROMAN: idei calauzitoare pentru intreaga legislatie
civila, vizand toate institutiile dreptului civil, chiar daca nu-si manifesta prezenta cu aceeasi intensitate; ele au o
vocatie generala pentru intreaga ramura de drept civil:
 Principiul proprietatii: consacrat in Constitutie (art.44, 136) si dezvoltate de normele dreptului civil:
- Art. 480 din Codul civil: “Proprietatea e dreptul ce are cineva de a se bucura si a dispune de un lucru in mod
exclusivsi absolut, insa in limitele determinate de lege”.
- Art. 481 din Codul civil: “ Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate
publica si primind o dreapta si prealabila despagubire”.
Normele de drept civil reglementeaza:
 continutul dreptului de proprietate – posesia, folosinta, dispozitia
 mijlocul specific de ocrotire a lui – actiunea in revendicare.
Titularul dreptului de proprietate:
- persoana fizica – proprietatea particulara ori privata
- persoana juridica – proprietatea de stat, cooperatista, a altor persoane juridice, a regiilor autonome, a societatilor
comerciale, a uniunilor, a asociatiilr, asocietatilor profesionale, a cultelor religioase, a fundatiilor, etc.
 principiul egalitatii in fata legii civile: consacrat in Constitutie (art. 4, 16) – privitoare la persoanel fizice si juridice:
- “ sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asupra capacitatii”
- “toate persoanel juridice dintr-o anuimita categorie se supun – in mod egal – legilor civile edictate pentru
reglementarea acelei categorii de subiecte de drept civil”.
 Principiul imbinarii intereselor personale cu interesele generale:
- Decretul 31/1954: “ drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute in scopul de a satisface interesele
personale materiale si culturale in acord cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire”.
Persoana juridica: colectivul de oameni care are o organizare de sine statatoare si un patrimoniu propriu pentru realizarea
unui anumit scop, in acord cu interesul obstesc.
Drepturile civile pot fi execitate numai potrivit cu scopul lor economic si social; exercitarea drepturilor civile cu
incalcarea acestui principiu constituie abuz de drept, care se sanctioneaza ca atare.
 Principiul garantarii si ocrotirii drepturilor subiective civile:
- Decretul 31/ 1954: “ drepturile civile sunt ocrotite de lege”.

2
- Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului: “ toate persoanele sunt egale in fata legii si au,
fara discriminare, dreptul la o ocrotire egala din partea legii. In aceasta privinta, legea trebuie sa interzica orice
discriminare si sa garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egala si eficace contra oricarei discriminari”.
In caz de incalcare a dreptului subiectiv civil, se poate obtine restabilirea lui, pe calea procesului civil, reglementat in
principal de Codul de procedura civila.

 PRINCIPIILE INSTITUTIILOR DREPTULUI CIVIL: idei de baza ce se aplica fie numai intr-o institutie, fie in 2
sau mai multe institutii ale dreptului civil; au o vocatie mai redusa decat principiile generale ale dreptului civil:
 Principiul consensualismului – priveste forma actului juridic civil
 Principiul chemarii la mostenire a rudelor in ordinea claselor de mostenitori legali
 Principiul proximitatii gradului de rudenie intre mostenitorii din aceeasi clasa
 Principiul egalitatii intre rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad chemate la mostenire
 Principiul ocrotirii bunei-credinte – intalnit in drepturile reale, raspunderea civila,etc
DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL: in operatiunea delimitarii dreptului civil de alte ramuri de drept pot fi
utilizate criteriile:
&. Obiectul de reglementare; &. Metoda de reglementare; &. Calitatea subiectelor; &. Caracterul normelor; &.
Specificul sanctiunilor; &. Principiile.
Delimitarea dreptului civil fata de alte ramuri de drept e o necesitate, izvorata din ratiuni practice si teoretice:
- in practica, se pune problema apartenentei unui raport juridic concret la o ramura sau alta de drept; corecta clasificare
a unui raport asigura o aplicare corecta a legii. Cand judecatorul e investit cu solutionarea unui litigiu se pune
intrebarea: carei ramuri de drept apartine raportul juridic din speta? Numai dupa ce se raspunde corect la aceasta
intrebare, se pot determina normele aplicabile acelui caz: norme de drept civil sau norme ale altei ramuri de drept.
- Teoretic, problema delimitarii dreptului civil de alte ramuri de drept e impusa de existenta multor asemanari intre
raporturile reglementate de ramuri diferite de drept.
 Obiectul de reglementare: categorie omogena de relatii sociale ce sunt reglementate de un ansamblu de norme
juridice unitare. Obiectul dreptului civil : 2 categorii de raporturi sociale (patrimoniale, nepatrimoniale), insa nu toate
raporturile patrimoniale si nepatrimoniale constituie obiect de drept civil.
 Metoda de reglementare: modalitatea de influentare a raporturilor sociale de catre stat, prin edictarea normelor
juridice. Specifica dreptului civil e metoda egalitatii juridicea partilor. Exista ramuri de drept ce folosesc numai
metoda egalitatii partilor, altele folosesc metoda subordonarii partilor (o parte a raportului e obligata sa asculte de
cealalta, adica, o parte comanda iar cealalta trebuie sa execute), si in fine, exista ramuri de drept ce folosesc ambele
metode. Cum nu toate raporturile patrimoniale si nepatrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, iar metoda
egalitatii juridice a partilor nu e aplicata in mod exclusiv dreptului civil trebuie sa se recurga la alte metode de
delimitare a dreptului civil.
 Calitatea subiectelor - in masura in care ramurile de drept impun subiectelor raportului juridic o calitate speciala
(EX: calitatea de comerciant). Normele dreptului civil nu impun o calitate speciala, fiind suficienta aceea de persoana
fizica sau juridica. Alte ramuri de drept impun subiectelor o calitate speciala: organ al puterii legislative,
administratiei ori justitiei, cetatean, comerciant, ruda, etc.
 Caracterul normelor juridice: majoritare in dreptul civil sunt normele dispozitive, spre deosebire de alte ramuri unde
sunt preponderente normele imperative.
 Caracterul sanctiunilor ce intervin in caz de nerespectare a unei norme juridice: specifica dreptului civil e restabilirea
dreptului subiectiv civil incalcat – fie prin repararea prejudiciului cauzat, - fie prin incetarea actinii de vatamare a
dreptului personal nepersonal. Restabilirea se obtine prin intermediul procesului civil.
 Principiile proprii unei ramuri de drept : daca intr-un anumit caz sunt identificate principiile generale ale dreptului
civil  pana la proba contrara, ne gasim in prezenta unui raport juridic civil.
In activitatea de delimitare a dreptului civil fata de celelalte ramuri de drept, se poate recurge fie la toate criteriile, fie
numai la unele din acestea, in functie de imprejurarile concrete ale cazului respectiv.
IZVOARELE ( SURSELE ) DREPTULUI CIVIL:
Norma de drept civil: regula generala si abstracta care reglementeaza conduita subiectelor in raporturile juridice civile.
Izvor de drept civil: - in sens material: conditiile materiale de existenta a normelor de drept civil - priveşte actele
normative
-in sens formal: formele specifice de exprimare a normelor de drept civil - se referă la actele şi faptele juridice

3
 Formele de exprimare a izvoarelor dreptului:
In dreptul civil, normele sale îmbracă forma - generică - de acte normative: acte ce emana de la organele de stat
investite cu prerogativa legisferarii.
Legea fundamentală - Constituţia - stabileşte prerogativele legisferării.
- Art..64: “Camera deputaţiilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni în prezenţa majorităţii deputaţilor”
- art.72: “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.
- art.78: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la data prevăzută în textul ei”.
-art.7: “Guvernul adoptă hotărâri în exercitarea atribuţiilor proprii, şi regulamente de aplicare a legilor, când prin lege s-a
prevăzut aceasta - acestea se publică în M.O”.
- art. 107: “Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe”.
Constituţia şi Legea 69/1991 prevad ca autoritatile administratiei publice locale sunt :
a) consiliile locale – adopta hotarari
b) primarii alesi – emit dispozitii
c) prefecţii numiţi de guvern – emit ordine
Principalele forme juridice in care se exprima izvoarele de drept civil sunt:
 legile - acte normative adoptate de Parlamentul Romaniei
 hotararile Guvernului Romaniei.
- Art.99- din Constituţie: “In exercitarea atributiilor...., Preşedintele României emite decrete ” .
Sunt izvoare de drept acele decrete care conţin norme generale ( nu şi decrete individuale) şi dacă au ca obiect
relaţii sociale care intră în “obiectul dreptului civil”.
Caracter de izvor al dreptului civil îl are şi actul normativ adoptat de ministru ori de seful unui alt
organ al administraţiei de stat, indiferent de denumire: ordin, instrucţiune, regulament etc. (dacă are ca obiect de
reglementare relatiile sociale ce intră în “obiectul dreptului civil”.
Constituie izvoare ale dreptului civil şi actele normative anterioare Revoluţiei din 1989 în măsura în care nu au
fost abrogate - care reglementau raporturi civile : legi, decrete, ordine, instrucţiuni.
In categoria izvoarelor de drept civil trebuie încadrate şi reglementarile internationale - convenţii, pacte, acorduri,
etc. - cu condiţia ca România să fie parte la ele ( prin aderare sau ratificare) şi binenţeles să privească relaţii sociale ce
intră în obiectul dreptului civil român.
- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului (ratificat prin Decretul nr.212/1974)
- Convenţia cu privire la drepturile copilului (aprobată prin Decretul 47/1990 şi ratificată prin Legea nr.18/1990).
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Acte normative in vigoare care sunt izvoare de drept civil
 Legile
 Decretele
 Hotararile si ordonantele Guvernului
 Acte normative emise de conducatorii organelor centrale ale administraţiei de stat
 Acte normative adoptate de organele locale executive.
Problema altor izvoare de drept civil
In mod concret, problema care se pune este aceea dacă s-ar atribui sau nu calitatea de izvoare ale dreptului civil :
&. Obiceiului; &. Moralei ; &. Jurisprudenţei ; &. Doctrinei ; &. principiilor de drept
 Obiceiul (cutuma): regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi respectată un timp îndelungat, în virtutea
deprinderii, ca o normă socotită obligatorie.
Trebuie să se facă următoarea distincţie:
- obiceiurile la care trimit anumite texte din acte normative în mod expres, nu pot fi socotite ca izvoare de drept
distincte de aceste acte normative, ele fac, prin încorporare, parte din dispoziţia normelor juridice respective.
- obiceiurile la care normele juridice cuprinse in acte normative nu fac trimitere, dar au valoare de izvor de drept,
distinct şi pot fi folosite în interpretarea unor acte juridice.
EX de obiceiuri din prima categorie:
- art.970 Codul civil: convenţiile “obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea,
obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”.
- art.980 Codul civil, “Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul”.

4
- în privinţa gardului şi zidului comun, art.600 C.civil, precizează că înălţimea se hotăreşte după “regulamentele
particulare”.
EX de obiceiuri din a doua categorie - adică cele care au valoare de izvor de drept - se găsesc, îndeosebi în,
dreptul maritim - se numesc “uzuri interpretative” si se manifestă în 2 moduri :
- fie prin explixarea expresiilor şi termenilor din contract
- fie prin completarea clauzelor contractului cu ceea ce în mod obişnuit se presupune că părţile au voit.
 Prin el însusi, obiceiul nu constituie izvor al dreptului civil, ci numai în masura în care se integreaza în ipotezele si
dispozitiile normelor juridice civile, prin trimiterea expresa facuta în cuprinsul unui act normativ. De altfel, chiar si în
cazul când un text de lege trimite expres la obicei, acesta din urma nu poate fi considerat un izvor distinct (de sine
statator) al dreptului civil deoarece, desi regula de conduita este data de cutuma, sanctiunea pentru nerespectarea ei
intervine în temeiul dispozitiei legale; daca s-ar abroga textul de lege care trimite la obicei, atunci nerespectarea acestuia
din urma nu ar mai putea sa fie sanctionata.
 Morala (regulile de convietuire sociala) urmează soluţia de la obicei. Nu sunt izvor de drept distinct, dar în
măsura în care legea face trimitere la ele, atunci sunt încorporate sau notificate de actul normativ respectiv.
Exista totusi o particularitate: în sensul că încorporarea regulilor de convieţuire socială în anumite norme juridice
poate avea loc nu numai atunci când norma juridică trimite în mod expres la aceste reguli, ci şi atunci când nu există o
trimitere expresă, dar circumstanţele speţei permit încorporarea.
 Jurisprudenţa nu reprezintă izvor al dreptului civil, deoarece organul de judecată nu are atribuţia de a edicta norme ci
de a soluţiona cauza cu care a fost sesizat prin aplicarea normelor de drept.
Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile din proces, potrivit principiului relativităţii (deci nu are
caracter general si impersonal  nu poate juca rolul unui izvor de drept), pe când izvorul de drept reprezintă o normă
generală, opozabilă tuturor.
Dar un judecător poate să ia în consideraţie, în speranţa pe care o judecă, o soluţie pronunţată anterior de aceeaşi
instanţă, într-un proces analog, însă această soluţie, nu se transformă într-o normă obligatorie.
Exista unele cazuri în care s-ar putea recunoaste jurisprudentei, cel putin în fapt, caracterul de izvor de drept civil:
- când Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă va juca rolul unui izvor de
drept, deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare, judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat
neconstituţional;
- în condiţiile prevăzute de Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un
act administrativ cu caracter normativ. Instanţa judecătorească, anulând actul administrativ cu caracter normativ ca
nefiind conform cu un act normativ de forţă juridică superioară, nu face altceva decât să aplice dispoziţiile acestuia
din urmă.
Totuşi, aprecierea instanţei poate să fie eronată, dar şi într-o asemenea situaţie norma juridică din actul
administrativ anulat nu se va mai aplica.
În orice caz, chiar dacă nu i se recunoaşte calitatea de izvor de drept, jurisprudenţa, în special cea a Curţii
Constituţionale şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezintă o importanţă deosebită pentru aplicarea unitară a legii
şi, totodată, constituie un semnal de atenţie pentru legiuitor.
 Doctrina - e formată din lucrările scrise prin care se comentează sau interpretează normele juridice, sunt opinii
formulate de specialişti ai dreptului care contribuie la perfecţionarea normelor de drept - nu e izvor de drept.
 Principiile de drept - în general, iar cele de drept civil în special, nu pot fi considerate izvoare de drept, ele se aplică
în calitatea lor de dispoziţii ale actelor normative.
CLASIFICAREA NORMELOR DE DREPT CIVIL:
Cuvântul “normă” desemnează în general o regulă de conduită pe care oamenii trebuie să o aibă în relaţiile dintre
ei sau în relaţiile lor cu natura.
Norme sociale: normele care se adresează conduitei oamenilor în raporturile dintre ei.
Normele sociale după care oamenii îşi desfăşoară activitatea în societate sunt de mai multe feluri : norme morale,
politice, juridice, religioase, cu caracter de obicei etc.
Normele juridice nu sunt decât - o varietate a normelor sociale care se deosebesc de acestea din urmă prin caracterul lor
imperativ.
Norma juridica: regulă de conduită, generală, impersonală şi obligatorie, expresie a voinţei de stat, ce poate fi îndeplinită
la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Trasaturile caracteristice ale normei juridice:

5
- e generala - prescrie o conduită tipică care se adresează tuturor persoanelor, unor grupuri sociale, şi se aplică pe întregul
teritoriu al ţării.
- e impersonala - nu se adresează unei persoane individuale (concrete) ci unui cerc nedeterminat, (norme ce privesc pe
Preşedintele României, Procurorul general, Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, etc) - norma are în vedere instituţia
nu persoana care ocupă funcţia respectivă
- e obligatorie - conţine prevederi ce pot fi impuse subiectului prin diferite mijloace; obligativitatea e asigurată, în caz de
nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Structura normei juridice:
 Structura sa logico-juridica cuprinde 3 elemente:
- ipoteza normei juridice, indică domeniul situaţiilor, al împrejurărilor în care se aplică norma juridică
- dispoziţia - prescrie conduita oamenilor, indicând acţiunile care sunt:- impuse, - interzise,- permise în cadrul condiţiilor
prevăzute de ipoteză.
- sancţiunea - precizează consecinţele nerespectării dispoziţiei, adică măsurile ce pot fi luate împotriva celor ce au
nesocotit dispoziţia.
 Structura tehnico-legislativa:
Normele juridice apar sub forma de texte concise, redactate pe articole şi alineate. In cazul actului normativ,
articolele pot fi grupate: paragrafe, secţiuni, capitole, titluri, părţi, cărţi.
Elementul structural de bază al actului normativ îl constituie articolele. Un singur articol poate conţine mai multe
norme juridice, după cum o normă juridică poate fi cuprinsă în mai multe articole.
Norma juridică e cuprinsă deci într-un act normativ: lege, decret etc. elaborat după o metodologie specială.
Referitor la structura logică juridică - ordinea elementelor de structură este indiferentă. Poate lipsi din structura ei ipoteza
sau sancţiunea, niciodată dispoziţia.
Clasificarea normelor juridice: se face după mai multe criterii:
 După obiectul de reglementare : norma juridică se clasifică în tot atâtea categorii de norme câte ramuri de drept
există; EX: norme de drept constituţional, civil, penal etc.
 Din punct de vedere al fortei juridice, clasificarea se face în raport cu natura şi locul organului de la care emană
norma juridică.
 După caracterul conduitei pe care o prescrie (dupa cum partile pot sau nu sa deroge de la ele):
 norme imperative - impun subiectelor de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu
permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice ( care exclud orice derogare, trebuiesc aplicate întocmai):
- Normele imperative onerative prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită conduită
EX:vânzătorul cu 2 obligaţii principale, a preda lucrul şi a răspunde de dânsul - art. 1313 Codul.civil)
- Normele imperative prohibitive interzic expres o anumită conduită a părţilor ( interzic săvârşirea unor acţiuni - sunt
norme de drept penal)
 norme dispozitive - suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept
civil, îngăduind, prin conţinutul lor, să se deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind (sunt acelea a căror aplicare este
lăsată la aprecierea (dispoziţia ) persoanei respective; deci părţile hotărăsc conduita):
- Normele dispozitive permisive (de imputernicire): dacă nu impun, ci doar permit ca subiectele de drept să aibă o
anumită conduită, dacă vor. Prevăd anumite drepturi în beneficiul persoanelor fizice sau juridice. Deci nici nu impun,
nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni.
EX art.490 Codul civil: “proprietarul poate face asupra pământului toate plantaţiile şi clădirile ce găseşte de cuvinţă”
- Normele dispozitive supletive: dacă stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi numai în cazul în
care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită. Norme care permit subiectelor să-şi aleagă singure conduita,
de urmat, şi numai dacă acestea nu şi-au determinat singure conduite se va aplica prevederea normei care va suplini
voinţa părţii. Deci înlocuiesc manifestarea de voinţă a părţilor.
EX: art.969 Codul civil “convenţiile legale făcute au putere de lege între părţile contractante”
 Din punct de vedere al sferei de aplicare:
 Norme de drept civil generale: norme care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu
prevede altfel.
 Normele de drept civil speciale: dacă îşi găsesc aplicare numai în cazurile expres stabilite de lege, curprind o anumită
categorie de relaţii din cadrul aceleiaşi ramuri , se referă deci la o sferă mai restrânsă de relaţii sociale.

6
 Aceasta calificarea prezintă importanţă practică deosebită, deoarece norma generală reprezintă situaţia de drept
comun, iar norma specială constituie excepţia, astfel încât trebuie respectate două reguli:
- norma specială derogă de la norma generală – specialia generalibus derogant;
- norma generală nu derogă de la norma specială – generalia specialibus non derogant.
Fiind derogatorie de la norma generală, norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră
sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma
specială este mai veche decât norma generală.
Pe cale de consecinţă, ar trebui să se admită că o normă de drept civil specială nu poate să fie modificată sau abrogată
decât expres (şi direct) de o normă generală ulterioară. Norma generală (ulterioară) nu derogă de la norma specială
(anterioară), înseamnă că aceasta din urmă nu a fost modificată sau abrogată.
Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, nu
cu alte norme speciale, afară de cazurile expres prevăzute de lege. Fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială
este de strictă interpretare şi aplicare, deci nu poate fi aplicată, prin analogie, la situaţiile ce nu se încadrează în
prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale.
O normă juridică poate să apară generală în raport cu o a doua normă, dar poate fi specială în raport cu o a treia
normă  când sunt susceptibile de aplicare două norme în acest caz va avea prioritate norma specială.
 Normele de exceptie - admit derogări de la conduita prescrisă de normele generale sau normele speciale. Ele sunt de
strictă interpretare şi aplicare, deci nu pot fi extinse prin interpretare.
EX -Art.4 din Codul familiei: “Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit 18 ani, iar femeia numai dacă a împlinit
16 ani” - este normă permisivă; “pentru motive temeinice se poate încuvinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani”-
norma de excepţie.
Din punct de vedere al tehnicii de alcatuire normele pot fi:
 Norme determinate - când conţinutul lor e exprimat clar în actul normativ şi cuprind cele 3 elemente ipoteză,
dispoziţie, sancţiune
 Norme complete -cu toate elementele de structură
 Norme de trimitere - fac trimitere la un alt act normativ sau la altă normă
 Norme in alb - urmează a fi întregite printr-un act normativ ce va fi adoptat în viitor, în vederea aplicării lor.
În functie de finalitatea textului legal:
 Norma de drept civil de ordine privata: dacă urmăreşte ocrotirea unui interes individual.
 Norma de drept civil de ordine publica: dacă depăşeşte cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil,
protejând (şi) un interes general, public.
Normele de ordine publică sunt întotdeauna şi norme imperative, însă nu toate normele juridice civile imperative
sunt şi norme de ordine publică.
Normele dispozitive sunt întotdeauna şi norme de ordine privată, însă nu toate normele juridice civile de ordine
privată sunt şi norme dispozitive: normele juridice civile imperative pot fi norme de ordine privată, dacă părţile nu pot
deroga de la ele în momentul încheierii actului juridic, însă, ulterior acestui moment, în anumite condiţii, legea permite
derogarea (EX: partea interesată renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului juridic încheiat cu
nerespectarea unei norme imperative de ordine privată), dar pot fi şi norme de ordine publică, atunci când derogarea nu
este admisă de lege nici după încheierea actului juridic.
Stiinţa dreptului deosebeşte normele juridice de cele tehnice.
Normele tehnice încorporează reguli de conduită ale oamenilor în procesul de producţie.
Uneori acestea dobândesc valoarea juridică când statul este interesat în respectarea cu stricteţe a prescripţiilor lor - când
fiind desconsiderate sunt urmate de accidente de muncă şi drept urmare atrag după sine sancţiunii de natură juridică.
APLICAREA LEGII CIVILE (APLICAREA NORMELOR DE DREPT CIVIL)
Legea civila, ca orice lege, actioneaza concomitent sub 3 aspecte:
- o anumita durata ( legea civila nu e eterna) –aplicarea legii in timp
- pe un anumit teritoriu(exista atatea legi civile nationale cate state suverane coexista) –aplicarea legii civile in spatiu
- cu privire la anumite subiecte, care sunt destinatarii legii – aplicarea legii civile asupra persoanelor
Legile civile se succed, coexistă şi au determinate categoriile de subiecte la care se aplică cat timp e in vigoare legea.
 Legea civilă se aplică cât timp este în vigoare.
Legea civila intra in vigoare:
 la data precizata in cuprinsul ei
 sau la data publicarii ei in Monitorul Oficial al Romaniei,Partea I.

7
 Legea civila iese din vigoare - prin abrogare şi nu se mai aplică.
 Abrogarea expresa - atunci când se precizează expres că legea se abrogă:
- Abrogarea directa - este aceea care nominalizează legea sau capitolele sau articolele dintr-o lege care se abrogă
- Abrogarea indirecta - prevede ieşirea din vigoare a legilor sau actelor normative, contrare legii noi, formulându-se
“orice alte dispoziţii contrare se abrogă”.
 Abrogarea implicita (tacita) - când legea nouă conţine dispoziţii incompatibile cu legea veche fără să prevadă care
dispoziţii contrare se abrogă.
Desuetudinea nu este mod de ieşire din vigore, şi intervine în acele situaţii în care datorită dispariţiei raţiunilor
pentru care actul normativ a fost adoptat, acesta nu mai este aplicat, fără a fi abrogat.
O situaţie specială priveşte legile temporare pentru care nu este necesară abrogarea, fiind suficientă scurgerea
perioadei de timp pentru care au fost adoptate.
 Aplicarea legii civile în timp
În caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme privind aplicarea în timp, iar acestea trebuie
rezolvate ţinându-se cont de 2 principii, care se presupun şi se completează reciproc, anume:
- principiul neretroactivitatii legii civile noi;
- principiul aplicarii imediate a legii civile noi.
 Principiul neretroactivitatii legii civile: regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se
ivesc în practică dupa adoptarea ei (după intrarea ei în vigoare) nu şi situaţiilor anterioare, trecute; trecutul scapa legii
civile noi.
- Art.1 Constitutie: “Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale mai favorabile.”
- Art.1 Codul civil: ” Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactiva”.
Când se vorbeşte despre principiul neretroactivităţii legii civile, se are în vedere sensul larg al noţiunii de lege,
deci toate categoriile de acte normative.
La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situaţii juridice concrete pare să fie foarte simplă, în
sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se
aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum.
Simplitatea există numai în cazul situaţiilor juridice care se constituie, se modifică, se sting şi îşi produc toate
efectele sub imperiul aceleiaşi legi. În practică însă pot exista numeroase situaţii juridice care produc efecte succesive şi
îndepărtate, fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei noi legi,
care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul naşterii acelei situaţii juridice, punându-se astfel problema de a
determina care este legea ce se va aplica situaţiei juridice respective; este necesar să se stabilească un criteriu al
(ne)retroactivităţii.
Dintre diversele teorii susţinute, o vom reţine pe aceea care, în prealabil, deosebeşte, pe de o parte, diferitele
perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul şi viitorul), iar, pe de altă parte, elementele prin care o
situaţie juridică poate fi legată de una din aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie
efectele pe care aceasta le produce).
O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au
modificat ori au stins o situaţie juridică, fie efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de aceeaşi dată.
Aparţin trecutului:
 faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în
vigoare a legii noi,
 efectele produse înainte de acest moment (facta praeterita), ceea ce înseamnă că legea nouă nu se aplică în privinţa
acestora, deoarece, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv.
Legea nouă se va aplica, de la data intrării ei în vigoare (fără a putea fi considerată retroactivă):
 situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după această dată,
 efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute (facta futura),
 situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendentia).
 Principiul aplicarii imediate a legii civile noi: regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă
nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi. Acest
principiu nu este consacrat expres, el este o consecinţă firească a principiului neretroactivităţii.
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există exceptii:

8
- ultraactivitatea (supravietuirea) legii civile vechi: aplicarea, la unele situaţii determinate, a legii civile vechi, deşi a
intrat în vigoare o nouă lege civilă. Ea e justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice pendente să rămână
guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă. Excepţia ultraactivităţii
legii vechi îşi găseşte aplicare nu numai în cazul în care legea nouă prevede în mod expres aceasta, ci şi în cazul
normelor juridice supletive.
- retroactivitatea legii civile noi: aplicarea legii civile noi la situatii juridice legea civilă nouă se aplică şi pentru situaţii
anterioare adoptării ei. Această excepţie se aplică dacă este consacrată expres în legea nouă, deoarece excepţiile nu se
prezumă, ele fiind de strictă interpretare şi aplicare. In prezent este inadmisibilă această excepţie datorită textului
imperativ al art.15 (2) dinConstituţie.
Referitor la retroactivitatea legii - legea penală mai favorabilă, retroactivează.
Dacă de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a faptei au intervenit una sau mai multe legi penale,
se aplică legea cea mai favorabilă.
Un alt aspect al retroactivităţii îl reprezintă legile interpretative. Legea interpretativă se integrează în actul
normativ interpretat care este anterior, are caracter retroactiv, deoarece se aplică din momentul intrării în vigoare a legii
pe care o interpretează.
 Aplicarea legii civile in spatiu - principiul teritorialitatii - prezintă un aspect intern şi un aspect internaţional:
 Aspectul intern: vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între subiecte de drept civil de
cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă ţinându-se cont de următoarea regula: actele normative
civile care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul ţării (există însă şi unele acte normative
care sunt emise de organe centrale de stat, dar care se aplică doar pe o anumită parte a teritoriului naţional, iar
reglementările civile care provin de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi
administrativ-teritoriale.
 Aspectul international : vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate - cetăţenie, naţionalitate, locul
încheierii şi executării contractului etc. si se rezolvă de către “normele conflictuale” ale dreptului internaţional privat,
care presupun aşa zisul “conflict de legi” în spaţiu privat (norme înscrise în Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat).
EX: - imobilele sunt supuse legilor ţării pe teritoriul căreia se află;
- starea civilă şi capacitatea civilă a persoanei fizice sunt supuse legii cetăţeniei, iar capacitatea persoanei juridice
este supusă legii naţionalităţii, determinată de sediul său ca regulă.
- formarea actului juridic este cârmuită de legea locului unde se încheie.
 Aplicarea legii civile asupra persoanelor:
Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci persoanele fizice şi persoanele juridice. Unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului civil este egalitatea în faţa legii civile, însă, egalitatea (şi generalitatea) acţiunii legii civile
asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi măsură şi
uniform, tuturor subiectelor de drept civil.
Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplica, normele conţinute în legile civile:
- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice;
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice;
- norme de drept civil care au vocatia de a se aplica numai persoanelor juridice.
INTERPRETAREA LEGII CIVILE
Interpretarea legii civile: operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept
civil, în scopul justei lor aplicări prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică.
Elementele Interpretarii legii civile:
- interpretarea legii este o etapă a procesului de aplicare a legii civile.
- conţinutul interpretării este lămurirea sau explicarea sensului.
-scopul interpretării - corecta încadrare a diferitelor situaţii din circuitul civil, ceea ce asigură justa aplicare a legii civile.
Clasificarea interpretarii civile
 In functie de forta sa (obligatorie sau neobligatorie) :
- interpretarea oficială (obligatorie)
- interpretarea neoficială (neobligatorie)
 In functie de rezultatul interpretarii :
- interpretarea literală (declarativă)
- interpretarea extensivă

9
- interpretarea restrictivă
 După metoda de interpretare folosita:
- interpretarea gramaticală
- interpretarea sistematică
- interpretarea istorico teleologică
- interpretarea logică
Interpretarea oficiala - e realizată, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii de către un organ de stat ce
aparţine puterii legislative, executive sau judecătoreşti.
Interpretarea oficiala autentica: dacă interpretarea provine chiar de la organul de stat care a editat actul normativ (
se caracterizează în norme interpretative) sau cea care provine de la un organ obştesc.
EX- art.15 din Decretul lege 66/90: “Uniunea Centrală a Cooperativelor Meşteşugăreşti emite, în condiţiile legii , norme
obligatorii pentru toate organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti cu privire la.....”
Interpretare juridica: interpretarea oficială realizată de organele puterii judecătoreşti; e obligatorie numai la speţă.
Interpretarea neoficiala: interpretarea care se dă legii civile în doctrină (literatura de specialitate) ori de un
avocat în pledoariile sale. Această interpretare nu are putere juridică obligatorie.
Interpretarea “literala” : e determinată de faptul că între formularea textului legal interpretat şi cazurile din
practică ce se încadrează în ipoteza sa există concordanţă. Această interpretare este impusă de texte clare, ori de
dispoziţii ce conţin enumerări limitative.
Interpretarea “extensiva” - e necesară atunci când între formularea textului legal intepretat şi cazurile din practică
la care se aplică acest text nu există concordanţă, în acest caz textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se
încadrează în litera textului; deci când un text legal este formulat prea restrictiv faţă de intenţia reală legiuitorului.
Interpretarea restrictiva - e impusă de faptul că între formularea unui text legal şi cazurile de aplicare în practică,
există neconcordanţă, în acest caz formularea textului legal este prea largă faţă de situaţiile care se pot încadra în text .
EX - art.1 din L.31/1990 : “Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”; în sensul că
priveşte doar societăţile comerciale înfiinţate potrivit acestei legi.
Interpretarea gramaticala - presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale civile pe baza regulilor
gramaticii, ţinându-se seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei ori frazei, ca şi de semnele de punctuaţie.
Interpretarea sistematica - presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de legăturile
sale cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ ori din alt act normativ .
Această interpretare este întâlnită frecvent în practică, - plecînd de la calificarea unei dispoziţii ca normă generală ori
normă specială, prin respectarea următoarelor două reguli:
- norma generală nu derogă de la norma specială
- norma specială derogă de la norma generală. Intre aceste reguli, “norma generală” reprezintă regula, iar norma
specială constituie excepţia.
Interpretarea istorico – teleologica - presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale, ţinând cont de finalitatea
urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face partea acea dispoziţie, într-un context istoric dat.
Interpretarea logica a legii civile
Această interpretare a normelor juridice a dobândit o înflorire aparte în dreptul român, ceea ce a dus la formularea
unor reguli şi argumente de interpretare logică, adesea exprimate în adogii.
1. Excepţia este de stricta interpretare si aplicare.
In interpretarea sistematică a legii civile se "ţine seama de raportul dintre legea generală (regula) şi legea specială
(excepţia). Sunt supuse acestei interpretări:
- textele legale care conţin enumerări limitative;
- textele legale care institue prezumţii legale;
- textele care conţin o excepţie.
2. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distinga. Această regulă ţine seama de faptul că, unei
formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincţii pe care
legea nu le conţine.
3. Legea civila trebuie interpretata in sensul aplicarii ei, iar nu in sensul neaplicarii.
Argumente de interpretare logica
- Argumentul per a contrario: ori de câte ori un text de lege prevede un anumit lucru, se poate prezuma că el neagă
contrariul.

10
- Argumentul a fortiori: se ajunge la extinderea aplicării unei norme, edictată pentru o anumită situaţie, la un caz
neregulamentar expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la adoptarea acelei norme se regăsesc, şi mai
evident
- Argumentul de analogie: unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi soluţie. Acest argument e folosit pentru
rezolvarea “lacunelor legii” ceea ce se realizează prin aplicarea “prin analogiei” a normelor de drept civil.
- Argumentul reducerii la absurd: numai o anumită soluţie e admisibilă raţional, soluţia contrară fiind o absurditate,
care nu poate fi acceptată.

11
 RAPORTUL JURIDIC CIVIL
Raportul juridic civil: relatia socialã, patrimonială sau nepatrimonială, reglementatã de norma de drept civil.
Caracterele raportul juridic civil:
 Caracter social: relatia dintre oameni e o relatie sociala; norma de drept (civil) nu se poate adresa decat conduitei
oamenilor, in calitatea lor de fiinte sociale, dotate cu ratiune.Legea nu poate stabili reguli de conduita pentru lucruri;
cand se vorbeste de “regimul juridic al bunurilor” se are in vedere conduita oamenilor cu privire la lucruri ori bunuri.
 Caracter volitional: o relatie sociala devine raport de drept civil deoarece acest lucru s-a voit de catre legiuitor, atunci
cand a fost adoptata norma juridica civila; acest aspect al caracterului volitional – de a fi vointa de stat- e comun
tuturor raporturilor juridice. Pt raporturile civile izvorata din actul juridic civil (manifestare de vointa in scopul de a
se produce efecte juridice), exista vointa exprimata in norma de drept civil care reglemeteaza actul juridic civil si
exista vointa autorilor (ori autorului) actului juridic civil (act bilateral (contractul civil) ori unilateral) caracterul
dublu volitional
 partile sunt in pozitia de egalitate juridica: nesubordonarea unei parti fata de cealalta;
Structura raportului juridic civil: elementele constitutive ale raportului juridic civil (trebuie să fie întrunite cumulativ):
 Partile (subiectele) raportului juridic civil: persoanele fizice, juridice - titularele drepturilor si obligaţiilor civile.
 Continutul raportului juridic civil: totalitatea drepturilor si obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic
respectiv.
 Obiectul raportului juridic civil: conduita părţilor = acţiunile sau inacţiunile la care sunt indreptatite părţile sau pe
care trebuie să le respecte.
Conţinutul raportului juridic civil e alcătuit din: drepturi subiective civile si obligatii civile
Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului juridic civil, iar obligaţiile civile
alcătuiesc latura pasivă a acestuia. Oricarui drept subiectiv civil ii corespunde o anumita obligatie civila.
Drept subiectiv civil: posibilitatea subiectului activ, in temeiul careia, subiectul activ poate avea o anumitã
conduitã, poate pretinde subiectului pasiv o conduitã corespunzãtoare – sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva - iar în caz de
nevoie, poate solicita participarea fortei de constrangere a statului.
Clasificarea drepturilor subiective civile
 Dupa cum titularul dreptului poate sa-si exercite dreptul cu sau fara participarea altei persoane :
- drept absolut - titularul său (subiectul activ) poate avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de participarea altuia
pentru a şi-l exercita.
Titularul dreptului absolut este cunoscut; titularul obligaţiei e necunoscut, format din toate celelalte subiecte de drept
civil in afara de titularul dreptului absolut; dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se
aduce atingere - a nu face; e opozabil era omnes - tuturor persoanelor: tuturor subiectelor de drept civil le revine obligatia
de a nu-l incalca; sunt prevăzute de lege, limitate.
- drept relativ - titularul poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.
Sunt cunoscute atât titularul dreptului, cât şi al obligaţiei (subiectul activ şi subiectul pasiv); e opozabil numai subiectului
pasiv determinat; sunt nelimitate ca număr.
 Dupa natura continutului drepturilor subiective civile:
- dreptul nepatrimonial (personal nepatrimionial) : dreptul subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani:
& drepturi care privesc existenţa si integritatea (fizica si morala) ale persoanei: dreptul la viaţă, la sănătate, onoare,
reputaţie etc.
& drepturi care privesc identificarea persoanei
- pentru persoana fizica : dreptul la nume, pseudonim, domiciliu, la stare civilă
- pentru persoana juridica : dreptul la denumire, la sediu, etc.
& drepturi ce decurg din creatia intelectuala - adică numai drepturile nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară,
artistică, ştiinţifică ori din inventii: dreptul la paternitatea operei.
- dreptul patrimonial: dreptul al cărui conţinut are o valoare pecuniară:
& dreptul real (ius in re): titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără
participarea altei persoane.
& dreptul de creanta (ius ad personam)( drept personal): subiectul activ– creditor- poate cere subiectului pasiv–debitor -
să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat.
Asemanari intre dreptul real si dreptul de creanta: sunt drepturi patrimoniale; au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte
active

12
Deosebiri intre dreptul real si dreptul de creanta:
- la dreptul real - subiectul pasiv este nedeterminat, la dreptul de creanţă -e cunoscut cel căruia îi revine obligaţia
corelativă (debitorul);
- dreptului real - îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere; dreptului de creanţă -îi
corespunde fie o obligaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o obligaţie de a nu face (obligaţia debitorului de a se
abţine de la ceva ce ar fi putut face dacă nu ar fi obligat la abstenţiune)
- drepturile reale - limitate ca număr; drepturile de creanţă - nelimitate;
- dreptul real e însoţit: * de prerogativa urmăririi (posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului
de la orice persoană care l-ar deţine) şi * de prerogativa preferinţei (posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza
dreptul respectiv cu prioritate faţă de titularii altor drepturi); dreptul de creanţă- nu.
 in functie de corelatia dintre drepturile subiective civile:
- drept principal: dreptul care are o existenţă de sine stătătoare, nu depinde de vreun alt drept.
- drept accesoriu: dreptul care nu are o existenţă de sine stătătoare, el exista pe lângă un alt drept subiectiv civil - rolul
de drept principal.
Drepturile reale principale:
 dreptul de proprietate, în cele 2 forme ale sale: dreptul de proprietate publica (titulari ai dreptului de proprietate
publică sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale); dreptul de proprietate privata (pot fi titulari ai
dreptului de proprietate privată atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile
administrativ-teritoriale);
 drepturile reale principale corespunzatoare dreptului de proprietate privata (dezmembrămintele dreptului de
proprietate, drepturile reale principale asupra bunurilor proprietatea altei persoane): dreptul de uzufruct, de uz, de
abitaţie, de servitute, de superficie;
 dreptul de administrare (de folosinta) al regiilor autonome si al institutiilor publice, ca drept real corespunzător
dreptului de proprietate publică;
 dreptul de concesiune (dreptul de folosinţă ce izvorăşte din concesiune);
 dreptul de folosinta a unor bunuri proprietatea publica a statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale
 dreptul de folosinta a unor bunuri proprietatea privata a statului ori a unitatilor administrativ-teritoriale
 dreptul de folosinta a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, conferit de acestea persoanelor juridice
anexă.
Drepturile reale accesorii: dr de ipoteca; de gaj (amanetul); garantia reala mobiliara; privilegiile; dreptul de retentie.
Toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de creanţă.
 in raport de gradul de certitudine conferit titularilor:
- dreptul pur si simplu: dreptul care conferă maximă certitudine titularului său, deoarece nici existenţa şi nici
exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare - el poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.
- dreptul afectat de modalitãti: dreptul care nu mai oferă deplină siguranţă titularului, adica, existenţa sau exercitarea
lui depind de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Cum termenul, condiţia, sarcina - modalităţile actului juridic  e afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care
e însoţit de un termen, o condiţie sau o sarcină. Dreptul subiectiv civil afectat de termen e de maxima siguranţă,
deoarece termenul constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului
subiectiv, ci numai exerciţiul acestuia, adica, amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului subiectiv
respectiv. Dreptul subiectiv civil afectat de conditie e nesigur în ceea ce priveşte existenţa sa, întrucât condiţia e un
eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa încât există nesiguranţă în privinţa naşterii sau, după caz, a stingerii
dreptului subiectiv.
Recunoasterea drepturilor subiective civile:
 recunoasterea drepturilor subiective civile, in general: Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute in
scopul de a se satisface interesele personale, materiale si culturale in acord cu interesul obstesc, potrivit legii si
regulilor de convietuire. Drepturile civile ale persoanelor juridice, organizatiilor, organelor de stat si ale celorlalte
institutii de stat, intreprinderi si organizatii economice de stat sau cooperatiste etc - sunt recunoscute in scopul de a se
asigura cresterea neincetata a bunastarii materiale si a nivelului cultural al oamenilor muncii prin dezvoltarea puterii
economice a tarii.
 recunoasterea speciala a drepturilor subiective civile : e facuta de diferite izvoare de drept civil, pe categorii ori specii
de asemenea drepturi; Ex. Constitutia consacra anumite drepturi fundamentale ale cetateanului roman care sunt insa

13
 drepturi subiective civile; Codul civil recunoaste majoritatea drepturilor patrimoniale (reale si de creanta) chiar prin
reglementarea lor (nastere, continut, incetare).
Ocrotirea drepturilor subiective civile: in cazul incalcarii unui drept subiectiv civil, titularul sau poate chema
in judecata civila persoana raspunzatoare de stirbirea dreptului. Instanta competenta, investita cu solutionarea pricinii
civile, va da o hotarare judecatoreasca care, dupa ce ramane definitiva, va putea fi pusa in executare silita, ajungandu-se
astfel la restabilirea dreptului subiectiv civil nesocotit.
Principiile exercitarii drepturilor subiective civile:
Principiul dreptului civil: exercitarea unui drept subiectiv civil nu e obligatorie ci e lasata la latitudinea titularului.
Principiile ce trebuie observate de titularul unui drept subiectiv cu ocazia exercitarii dreptului sau:
* dreptul subiectiv civil trebuie exercitat:
- numai potrivit cu scopul sau economic si social
- cu respectarea legii si moralei
- cu buna-credinta
- in limitele sale (materiale ori juridice);
EX: Proprietarul unui teren trebuie sa respecte hotarul, linia vecinatatii, iar imprumutatorul nu poate cere de la
imprumutat decat ceea ce datoreaza.
 daca un drept subiectiv civil e exercitat cu respectarea principiilor, atunci cine-si exercita dreptul sau, nu vatama pe
altcineva.
Abuzul de drept: exercitarea unui drept subiectiv civil cu incalcarea principiilor exercitarii sale, adica:
- prin nesocotirea scopului economic si social pentru care a fost recunoscut
- prin nesocotirea legii si moralei
- cu rea-credinta
- cu depasirea limitelor sale
Modul obisnuit de sanctionare a abuzului de drept e refuzul participarii fortei de constrangere a statului,
adica, organul de jurisdictie, constatand ca e in prezenta exercitarii abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite
cererea reclamantului asa cum a fost formulata, iar daca exercitiul abuziv provine de la parat, in apararea sa, va inlatura o
astfel de aparare  nu orice abuz de drept civil atrage raspunderea autorului exercitiului abuziv.
Cand abuzul de drept se concretizeaza intr-o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu (material sau moral) va
interveni si raspunderea fata de cel vatamat intr-un drept al sau  reprimarea abuzului de drept in domeniul dreptului
civil se realizeaza:
- fie pe calea pasiva a refuzului ocrotirii unui drept exercitat abuziv
- fie pe cale ofensiva, a unei actiuni in raspundere civila, formulata de persoana vatamata printr-o fapta ce contine
exercitiul abuziv al dreptului.
Obligatia civila: îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumitã conduitã,
corespunzãtoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de
nevoie, poate fi impusã prin forta coercitivã a statului.
Clasificarea obligatiilor civile:
 in functie de obiectul lor:
- obligatia de a da: îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real.
EX: - obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului (
nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut - o obligaţie de a face).
- îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea
celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din urmă.
- obligatia de a face: îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda un lucru
EX: - obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia
de a presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere
- obligatia de a nu face: îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune sau de la anumite acţiuni.
Obligatia de a nu face corelativa unui drept absolut: îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere
acestui drept.
Obligatia de a nu face corelativa unui drept relativ: îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă
dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.
EX: - obligatia pe care si-o asuma autorul unei piese de teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare in public a piesei sale
timp de 5 sau 10 ani de la prima reprezentatie realizata de teatrul caruia i-a transmis dreptul de a fi jucata piesa, catre

14
vreun alt teatru; - obligatia pe care si-o asuma nepoata fata de unchi printr-un contract de donatie de a nu se casatori pana
la absolvirea liceului ori a facultatii.
- Obligatiile pozitive: implică o acţiune
- Obligatiile negative presupun o abstenţiune
 Obligatiile de rezultat (determinate): indatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat; obligaţia e strict
precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită
activitate, să atingă un rezultat bine stabilit; EX: obligatia vanzatorului de a preda cumparatorului lucrul vandut.
 Obligatiile de mijloace (de diligenta sau de prudenta si diligenta): îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa
pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat; EX: obligatia medicului de a-l
vindeca pe pacient de o anumita maladie.
 dupa opozabilitatea lor:
- obligatia obisnuitã: obligatia ce revine debitorului faţă de care s-a născut, adica, urmează a fi executată.
- obligatia scriptae in rem (obligatie opozabila si tertilor): obligaţia care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi
produce efectele şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă
această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie.
EX: dacă locatorul vinde bunul închiriat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare,
constatată printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată având dată certă, cu excepţia situaţiei în
care încetarea locaţiunii din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în chiar contractul de locaţiune.
- obligatia propter rem (obligatie reala): îndatorirea ce revine, în temeiul legii sau chiar al convenţiei părţilor,
deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori
conservarea unor calităţi ale unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc.
EX: - îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului; - îndatorirea deţinătorilor
de bunuri imobile de a permite accesul specialiştilor pentru executarea lucrărilor de cadastru, de a admite, în condiţiile
legii, amplasarea pe sol sau pe construcţii a semnelor şi semnalelor geodezice şi de a asigura zonele de protecţie a
acestora; - obligaţia de grăniţuire; - îndatorirea de a contribui la cheltuielile efectuate cu întreţinerea sau reconstruirea
zidului comun etc.
 in functie de sanctiunea ce asigura respectarea obligatiilor civile:
- obligatia perfectã: obligaţia civila a carei executare e asigurata in caz de neexecutare de catre debitor, printr-o actiune
in justitie si obtinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus in executare silita (prin executorul judecatoresc).
- obligatia civilã imperfectã (naturala): obligaţia civila a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în
măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea
prestaţiei.
 sanctiunea juridica a obligatiei civile imperfecte nu este calea ofensiva a actiunii, ci calea pasiva a exceptiei (a
apararii), adica, dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu putea fi constrâns prin intermediul forţei coercitive a
statului să execute acea obligaţie, a executat-o totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acţioneze în judecată pe
fostul său creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei executate de bunăvoie.
Obiect al raportului juridic civil: conduita pãrtilor - actiunea sau inactiunea la care este îndreptatit subiectul
activ si cea de care este tinut subiectul pasiv.
Codul civil întrebuinţează termenul „bun” într-un dublu sens:
- În sens larg – bunurile: lucrurile, cât si drepturile privitoare la acestea.
- În sens restrans – bunurile: numai lucrurile asupra carora pot exista drepturi patrimoniale.
Bunul:
 în sens restrans - valoarea economicã ce e utilã pentru satisfacerea nevoilor materiale si spirituale ale omului si care
este susceptibilã de apropriere (însusire) sub forma drepturilor patrimoniale.
 in sensul dreptului civil - pentru a fi in prezenta unui bun, e necesar sa fie intrunite cumulativ conditiile: valoarea
economica trebuie sa fie apta pentru a satisface o trebuinta de ordin material ori spiritual a omului; sa fie susceptibila de
aprobatiune (insusire) sub forma drepturilor patrimoniale.
Ex. Aerul, desi e absolut necesar existentei biologice a omului, el nu e un bun in sensul dreptului civil deoarece nimeni
nu poate fi stapan pe aer.
Patrimoniu: totalitatea drepturilor si obligatiilor patrimoniale care apartin unei persoane fizice sau juridice – are 2 laturi:
- latura activa, formata din drepturile patrimoniale, latura pasiva, alcatuita din obligatiile patrimoniale.

15
 între noţiunile de patrimoniu şi de bun există o relaţie de tipul întreg-parte, cu precizarea că bunurile pot fi privite fie
în mod izolat, unul câte unul, fie în mod global, ca o universalitate juridică aparţinând unei persoane (reprezentând însăşi
latura activă a patrimoniului acelei persoane).
Clasificarea bunurilor:
 In functie de un criteriu mixt ( natura bunurilor si calificarea data de lege):
 Bunurile imobile (bunuri nemiscatoare):
- Imobile prin natura lor: fondurile de pamant; cladirile; morile de vant sau de apa asezate pe stalpi; recoltele care inca
se tin de radacini; fructele de pe arbori, neculese inca.
- Imobil prin destinatie, daca exista un raport de accesorietate (adică de afectare), fizică sau voliţională (intelectuală),
între bunul mobil şi imobilul la care serveşte si daca ambele bunuri au acelaşi proprietar - cand ele s-au pus de proprietar
pentru serviciul si exploatarea fondului: animale afectate la cultura; instrumentele aratatoare; stupii cu roi; pestele din iaz
(helesteie); teascurile, caldarile, alambicurile, cazile, vasele; instrumente necesare pentru exploatarea fierariilor,
fabricilor de hartie si altor uzine; paiele si gunoaiele; toate efectele mobiliere ce proprietarul a asezat catre fond in
perpetuu (oglinzile unui apartament sunt asezate in perpetuu cand parchetul pe care ele stau e una cu boaseria camerei; la
fel la tablouri si la alte ornamente); statuile cand sunt asezate inadins chiar cand ele s-ar putea scoate fara deteriorare;
tevile ce servesc la conducerea apelor la un fond de pamant sau la vreo casa.
Imobile prin obiectul la care se aplica:
 drepturile reale imobiliare (altele decât dreptul de proprietate),
 drepturile de creanţă corelative obligaţiei de a da un imobil,
 acţiunile în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru imobil.
EX: uzufructul lucrurilor imobile, servitutiile, actiunile care tind a revendica un imobil.
 Bunurile mobile (bunuri miscatoare):
Bunuri mobile prin natura lor: corpurile care se pot transporta de, la un loc la altul atat cele care se misca (EX:
animalele) precum si cele care nu se pot stramuta din loc decat printr-o putere straina (EX: lucrurile neinsufletite)
Sunt incluse în categoria bunurilor mobile prin determinarea legii:
 drepturile reale asupra unui lucru mobil, altele decât dreptul de proprietate;
 drepturile de creanţă corelative obligaţiei de a da un lucru mobil, obligaţiei de a face şi obligaţiei de a nu face (deci
toate drepturile de creanţă, cu excepţia celor care au ca obiect obligaţia de a da un imobil);
 drepturile intelectuale (drepturi de proprietate intelectuală sau drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde
drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora);
 acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar; fondurile de comerţ;acţiunile şi părţile sociale în societăţile
comerciale; rentele.
Bunuri mobile prin determinarea legii: obligatiile si actiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobile
(adica bunuri mobile prin natura lor), actiunile sau interesele in companii de finante, de comert sau de industrie chiar si
cand capitalul lor consta in imobile. (numai in privinta fiecarui din asociati si pe cat tine asociatia); veniturile perpetue
sau pe viata asupra statului sau asupra particularilor.
Deşi Codul civil nu se referă şi la bunurile mobile prin anticipatie, în doctrină se admite că acestea sunt acele
bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile în considerarea a ceea
ce vor deveni în viitor. Ex. fructele şi recoltele neculese încă, arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei
construcţii, piatra din carieră, desigur pentru toate aceste bunuri numai dacă sunt înstrăinate cu anticipaţie prin act
juridic. Mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste bunuri sunt mobile numai în
raporturile dintre părţile actului juridic respectiv. Faţă de terţi însă, ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de
fond.
Importanta juridica a clasificarii bunurilor in mobile si imobile:
- in ceea ce priveste efectele posesiei: daca pentru imobile posesia poate conduce la uzucapiune (prescriptie achizitiva),
pentru mobile posesia de buna credinta valoreaza proprietate
- in ceea ce priveste drepturile reale accesorii: ipoteca are ca obiect un imobil, pe cand gajul (amanetul) priveste un
mobil.
- In dreptul international privat: imobilului i se aplica legea tarii pe teritoriul caruia e situat, pe cand mobilului – legea
proprietarului bunului
- In ceea ce priveste competenta teritoriala: litigiul cu privire la un imobil se judeca in instanta in raza careia se afla
bunul, pe cand cu privire la un mobil e competenta instanta domiciliului paratului.

16
 pornind de la regimul circulatiei juridice a bunurilor:
 Bunurile aflate în circuitul civil: pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice. Bunurile sunt în circuitul civil,
afară de excepţiile prevăzute expres de lege.
În cadrul acestei categorii putem distinge:
 bunurile care pot circula liber, neîngradit,
 bunurile care pot fi dobandite, detinute sau înstrainate însa numai cu respectarea anumitor conditii restrictive (de
exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi substanţele toxice, obiecte de cult etc.).
 Bunurile scoase din circuitul civil: nu pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi
reale. În sensul propriu-zis al cuvântului, sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt
susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă, obiect (derivat) al actelor juridice,
adică aşa-numitele lucruri comune (res communis – aerul, razele soarelui, apa mării etc.).
Noţiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil, în realitate, vizează fie
numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar care pot forma obiectul unor acte juridice
netranslative de proprietate), fie numai regimul juridic restrictiv al circulaţiei anumitor bunuri.
Ex. Teritoriu Romaniei din Constitutie.
Dupa modul în care sunt determinate:
 Bunurile determinate individual (bunuri certe – res certa): acelea care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate de
părţile actului juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice.
EX. unicatele, o casă indicată prin locul ei de situare (localitate, stradă, număr), un autoturism individualizat prin seria
motorului, a saşiului, prin numărul de înmatriculare etc.
 Bunurile determinate generic (bunurile generice sau de gen – res genera): acelea care se individualizează prin
însuşirile speciei sau categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se indică, spre individualizare, prin număr, greutate,
măsură etc.
Ex: alimentele, banii etc.
În calificarea unui bun ca determinat individual sau generic, trebuie să se ţină cont nu numai de natura bunului
respectiv, ci şi de voinţa părţilor exprimată în actul juridic încheiat, deoarece un bun care prin natura lui ar urma să fie
socotit generic poate fi privit de părţile contractante ca determinat individual.
După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligatii civile:
 Bunul fungibil: acela care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără a fi afectată valabilitatea plăţii.
 Bunul nefungibil: acela care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii, aşa încât debitorul nu este
liberat decât prin predarea bunului datorat.
În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate individual sunt bunuri
nefungibile. Însă, caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat şi de
voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că partile pot conveni ca 2 bunuri certe sa fie considerate fungibile.
Dupa cum folosirea bunurilor implica sau nu consumarea substantei ori înstrainarea lor.
 Bunul consumptibil: acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea
substanţei sau înstrăinarea lui.
Ex: banii, alimentele, combustibili etc.
 Bunul neconsumptibil: acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie necesară, pentru aceasta, consumarea
substanţei sau înstrăinarea lui.
Ex: clădirile, terenurile, maşinile etc.
Deşi în majoritatea cazurilor, bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt nefungibile,
cele două clasificări nu se suprapun, deci consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibilitatea.
EX de bun consumptibil şi nefungibil este acela al ultimei sticle cu vin dintr-o recoltă de vin celebră.
Pot exista şi bunuri neconsumptibile, dar fungibile (EX: 2 cărţi din aceeaşi ediţie).
Dupa cum sunt ori nu producatoare de alte bunuri, numite fructe:
 Bunurile frugifere: acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere altor bunuri = fructe.
 Bunurile nefrugifere: acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor produse, în mod periodic şi fără consumarea
substanţei lor.
Categorii de fructe:
- fructe naturale: acele fructe care se produc fără vreo intervenţie a omului;

17
- fructe industriale: acele fructe care se produc ca urmare a activităţii omului;
- fructe civile: prin care desemnăm echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui bun (chiriile, dobânzile,
venitul rentelor; arendele etc.).
Distincţia între cele 3 categorii de fructe prezintă interes în ceea ce priveşte modul lor de dobândire: fructele
naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), iar fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla
scurgere a timpului).
Fructele nu trebuie confundate cu productele.
Productele: foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale.
EX: piatra dintr-o carieră, nisipul dintr-o albie etc.
Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai multe aspecte. EX:
- uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar;
- posesorul de bună-credinţă dobândeşte numai fructele (art. 485 C. civ.),nu însă şi productele.
Dupa modul lor de percepere:
 Bunurile corporale: bunuri care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile simţurilor omului.
 Bunurile incorporale: valorile economice care au o existenţă ideală, abstractă ( drepturile subiective patrimoniale).
Categorii de bunuri incorporale:
- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;
- proprietatile incorporale: includ bunuri a căror existenţă depinde de activitatea şi de puterea creatoare a omului, fie
dintr-o activitate în curs (de exemplu, fondul de comerţ), fie dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale
(drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora);
- titlurile de valoare: includ valorile mobiliare (acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate sau orice alte
titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie), precum şi efectele de comerţ
(cambia, biletul la ordin şi cecul);
- drepturile de creanta.
Dupa cum pot fi sau nu împartite fara sa isi schimbe destinatia:
 Bunul divizibil: bunul care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică.
 Bunul indivizibil: bunul care, prin împărţire, îşi schimbă destinaţia economică.
Bunuri din domeniul public si bunuri din domeniul privat : această clasificare priveşte, cu precădere, bunurile ce
aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, deoarece, potrivit art. 135 alin. (3) din Constituţie, „proprietatea
publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale” (comunele, oraşele, inclusiv municipiile, judeţele).
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulari:
 fie ai dreptului de proprietate publică,
 fie ai dreptului de proprietate privată,
după cum bunurile intră:
- fie în „domeniul public de interes naţional” (dreptul de proprietate publică aparţine statului)
- sau în „domeniul public de interes local sau judeţean” (dreptul de proprietate publică aparţine comunelor, oraşelor,
municipiilor sau judeţelor),
- fie în „domeniul privat” (dreptul de proprietate privată aparţine statului sau, după caz,unităţilor administrativ-
teritoriale).
Fac parte din domeniul public nu numai bunurile declarate ca atare, în mod expres, de lege, dar şi bunurile din
patrimoniul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Apartenenta unui bun la domeniul public sau la domeniul privat se stabileste în functie de 2 criterii:
- fie prevederile legii,
- fie criteriul afectaţiunii bunului la uzul public (bunurile care sunt afectate folosinţei publice directe) sau la interesul
public (bunurile care sunt afectate serviciilor publice).
Această clasificare a bunurilor prezintă importanţă deosebită, întrucât bunurile din domeniul public (al statului
sau al unităţilor administrativ-teritoriale) sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile.
In functie de corelatia dintre ele:
 Bunul principal: bunul care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a servi la întrebuinţarea altui bun.
 Bunul accesoriu: bunul care este afectat întrebuinţării altui bun, principal.
Ex: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru caiet, prelata pentru autoturism etc.
Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile fizice ale bunului, cât mai ales din voinţa omului.

18
 Bunuri sesizabile si bunuri insesizabile: Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanţă având ca obiect
remiterea unei sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plăteşte de bunăvoie, el va putea să treacă la
executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-şi creanţa din sumele obţinute prin valorificarea acestora.
Nu toate bunurile debitorului pot forma obiect al executării silite. 
 bunuri sesizabile: bunurile susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite,
 bunuri insesizabile: bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.
PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Partile raportului juridic civil: Există 2 categorii de subiecte de drept civil:
 Persoana fizica: omul, privit ca titular de drepturi subiective civile şi obligaţii civile.
 Persoana juridica (persoana morala): entitatea care, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi
şi obligaţii.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele cerinte, cumulativ:
- să aibă o organizare proprie;
- să aibă un patrimoniu distinct;
- să aibă un scop determinat.
Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil
În circuitul civil, cele mai multe situaţii sunt acelea în care raportul juridic civil se stabileste între o persoana, ca
subiect activ (persoana care dobândeşte sau deţine dreptul subiectiv civil ce intră în conţinutul raportului juridic civil), şi
o alta persoana, ca subiect pasiv (persoana căreia îi incumbă obligaţia civilă ce intră în conţinutul raportului juridic civil).
Sub aspectul subiectelor sale, se spune că un asemenea raport juridic civil este simplu.
Există însă şi situaţii în care raportul juridic civil se stabileste între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca
subiecte pasive, vorbindu-se astfel despre raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecte.
În cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind nedeterminat, este constituit din
pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia subiectului activ.
Pluralitatea activă este mai rară, întâlnindu-se totuşi în raporturile nepatrimoniale ce decurg din creaţia
intelectuală şi prezentându-se sub forma coautoratului.
Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, se deosebesc după cum acestea au în conţinut un drept
real sau un drept de creanţă.
 Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor reale
În cazul raporturilor juridice civile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv este constituit din
pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai puţin titularul dreptului de proprietate.
Subiectul activ poate să fie o persoană (proprietatea exclusivă) ori poate să fie alcătuit din mai multe persoane
(proprietatea comună). Pluralitatea activă există deci sub forma mai multor titulari ai dreptului de proprietate asupra unui
lucru sau asupra unei mase de lucruri.
Proprietatea comuna poate să îmbrace una din următoarele 3 forme:
- coproprietatea, -- indiviziunea , -- devalmasia.
 Coproprietatea: presupune că mai multe persoane (coproprietari) deţin în proprietate un lucru sau câteva lucruri
determinate, fiecare dintre coproprietari având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar neavând o
parte determinată din lucrul privit în materialitatea lui.
 Indiviziunea: presupune că mai multe persoane deţin în proprietate o universalitate de lucruri, fiecare având o cotă-
parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar neavând un anumit lucru sau anumite lucruri din
universalitatea respectivă.
Ex: moştenitorii unei persoane, până în momentul realizării partajului succesoral.
Principala deosebire dintre coproprietate si indiviziune priveste obiectul acestora:
-coproprietatea are ca obiect un lucru determinat, iar indiviziunea are ca obiect o universalitate (o masă) de lucruri.
Neexistând diferenţieri de ordin calitativ (de regim juridic) între coproprietate şi indiviziune, de regulă, acestea
sunt studiate împreună, sub denumirea de proprietate comuna pe cote-parti.
 Devãlmãsie: proprietatea comună caracterizată prin faptul că titularii nu au precizată cota-parte ce ar reveni fiecăruia
din drept, ci acesta este nefracţionat, deci dreptul de proprietate nu este divizat şi, cu atât mai mult, nici lucrul sau
lucrurile nu sunt fracţionate.
Ex: proprietatea soţilor asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei.

19
 Proprietatea comuna, în oricare din cele 3 forme, înceteaza prin partaj (împărţeală), cu exceptia cazurilor de
proprietate comuna pe cote-parti forţată şi perpetuă.
 Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor de creanta
În cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (de creanţă), pluralitatea poate sa fie:
- activa (mai multi creditori),
- pasiva (mai multi debitori)
- mixta (mai multi creditori si mai multi debitori).
Sub alt aspect, pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaţionale poate îmbrăca 3 forme:
- obligatiile conjuncte,
- obligatiile solidare
- obligatiile indivizibile.
 Obligatia conjunctã (obligatie divizibila) : obligatia care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, între care
creanţa sau, după caz, datoria este divizibilă.
 fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor (în caz de pluralitate activă) sau de la debitori (în caz de
pluralitate mixtă) decât partea sa, respectiv fiecare dintre codebitori nu este ţinut decât pentru partea sa din datoria
comună (atât în caz de pluralitate pasivă, cât şi în caz de pluralitate mixtă).
 Obligatia solidarã: obligatia în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie (solidaritate activă) sau
fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă).
Solidaritatea activa: constă în posibilitatea fiecărui creditor de a cere de la debitor plata întregii creanţe datorate; plata
făcută de debitor unuia dintre creditorii solidari îl liberează faţă de toţi ceilalţi creditori solidari, iar creditorul ce a încasat
toată creanţa este obligat să o împartă cu ceilalţi creditori.
Solidaritatea pasiva: constă în posibilitatea creditorului de a cere oricăruia dintre codebitori executarea integrală a
prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (plata întregii datorii); plata făcută în întregime de către unul dintre
codebitorii solidari îi liberează şi pe ceilalţi faţă de creditor, iar codebitorul care a plătit are dreptul să se îndrepte
împotriva celorlalţi codebitori şi să le pretindă tot ceea ce a plătit peste partea sa, însă datoria acestora faţă de el nu mai
este solidară, ci divizibilă.
 Obligatia indivizibilã: obligatia care, datorită naturii obiectului ei sau datorită voinţei părţilor, nu poate fi împărţită
între creditori (indivizibilitate activă) ori între debitori (indivizibilitate pasivă).
 dacă obligaţia este indivizibilă, indiferent de numărul creditorilor sau al debitorilor, fiecare creditor poate cere
întreaga prestaţie ce formează obiectul obligaţiei, iar fiecare debitor poate fi constrâns să execute întreaga prestaţie; plata
făcută de oricare dintre debitorii obligaţi indivizibil stinge datoria faţă de toţi ceilalţi codebitori.
Deşi între obligatia solidara si obligatia indivizibila există asemănări, mai ales din punctul de vedere al efectelor,
ele nu trebuie confundate, principalele deosebiri fiind următoarele:
-în ceea ce priveste izvorul lor, numai convenţia poate fi izvor atât pentru solidaritate cât şi pentru indivizibilitate, însă
există şi izvoare proprii: legea pentru solidaritate, respectiv natura obiectului obligaţiei pentru indivizibilitate;
-sub aspectul întinderii, solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut (faţă de moştenitori obligaţia
transmiţându-se divizată), pe când indivizibilitatea se transmite şi succesorilor;
- în cazul indivizibilitatii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi debitori
pentru a fi obligaţi împreună la executarea prestaţiei datorate, în vreme ce,în cazul solidaritatii pasive, debitorul chemat
în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi codebitori solidari numai pentru a se întoarce împotriva lor,
pentru partea datorată de fiecare dintre ei.
Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în cazul raporturilor patrimoniale,
deoarece, în cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept intransmisibil, iar subiectul pasiv
este nedeterminat.
Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, trebuie să distingem între raporturile reale şi raporturile
obligaţionale.
În ceea ce priveşte raporturile juridice civile patrimoniale care au în continut un drept real, se poate pune numai
problema schimbării subiectului activ, nu însă şi a subiectului pasiv, acesta din urmă fiind nedeterminat.
Schimbarea subiectului activ în asemenea raporturi se poate face printr-unul din modurile de transmitere
(dobândire) a drepturilor reale : succesiunea (legală), legatul, convenţia, tradiţiunea, accesiunea, uzucapiunea, legea şi

20
ocupaţiunea şi hotărârea judecătorească (însă numai în măsura în care aceasta ar avea efect constitutiv, iar nu şi efect
declarativ).
În cazul raporturilor juridice care au în continut un drept de creanta, poate să intervină o schimbare atât a
persoanei subiectului activ (creditorul), cât şi o schimbare a persoanei subiectului pasiv (debitorul).
 Schimbarea creditorului
Există mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la schimbarea persoanei subiectului activ al
raportului juridic obligaţional.
Cesiunea de creantã: convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa (cedent)unei alte persoane (debitorul
creantei transmise – debitor cedat).
Prin efectul cesiunii de creanţă, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul. Creanţa care a format obiectul
cesiunii rămâne însă neschimbată, păstrându-se natura ei, precum şi eventualele garanţii ce o însoţeau; cesionarul devine
creditor al debitorului cedat pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul cesiunii şi chiar şi atunci când
cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.
Părţi în cesiunea de creanţă sunt numai cedentul şi cesionarul, aşa încât, pentru validitatea acesteia nu este
necesar şi consimţământul debitorului cedat, însă, pentru a-i fi opozabilă, trebuie îndeplinite anumite formalităţi:
-notificarea cesiunii de creanţă către debitorul cedat,
-acceptarea cesiunii de creanţă de către debitorul cedat
-înscrierea cesiunii de creanţă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare
Subrogatia personalã (subrogatia în drepturile creditorului prin plata creantei): modalitate de transmitere legală
sau convenţională a dreptului de creanţă către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului.
Persoana care plăteşte datoria debitorului - solvens, iar creditorul care primeşte plata - accipiens.
Ca efect al subrogaţiei personale, solvensul ia locul (se subrogă) accipiensului, deci subiectul activ iniţial este înlocuit
cu o altă persoană, care devine noul creditor al aceluiaşi debitor.
Solvensul (subrogatul) dobândeşte toate drepturile accipiensului (creditorului plătit), deci dobândeşte creanţa cu
toate drepturile şi accesoriile ei, inclusiv cu eventualele garanţii ce o însoţesc.
Novatia: convenţia prin care părţile sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie
Novatia prin schimbare de creditor: constă în substituirea unui nou creditor celui vechi, debitorul devenind
obligat faţă de noul creditor şi fiind liberat faţă de vechiul creditor.
Spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia personală, când are loc tot o schimbare a creditorului, fără însă
a se transforma creanţa iniţială (aceasta este doar transmisă), în cazul novaţiei, inclusiv al novaţiei prin schimbare de
creditor, creanţa veche se stinge şi se transformă într-o nouă creanţă, având ca titular pe noul creditor (deşi obligaţia
veche se stinge, efectele obligaţiei vechi nu încetează, ci se transformă în efectele obligaţiei născute prin novaţie).

Subiectul activ al raportului juridic obligational mai poate fi schimbat prin:

- mostenire (în cazul persoanelor fizice),
-reorganizare si transformare (în cazul persoanelor juridice),
-poprire (ca efect al popririi, terţul poprit trebuie să efectueze plata către creditorul popritor, deşi, anterior înfiinţării
popririi, el era obligat faţă de debitorul poprit)
-prin intermediul stipulatiei pentru altul (dacă este dublată de stingerea unei obligaţii anterioare a promitentului faţă de
stipulant, obligaţie având ca obiect prestaţia pe care promitentul urmează să o execute în favoarea terţului beneficiar).

 Schimbarea debitorului
Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional nu se poate realiza pe calea directă a unei
cesiuni de datorie (care ar presupune înstrăinarea de către debitor a datoriei sale către o terţă persoană fără a fi nevoie
de consimţământul creditorului acelei obligaţii). Datorita:
-lipsei de interes practic,
-ideei potrivit căreia creanţa este un raport personal, în care personalitatea debitorului (solvabilitate, cinste etc.) prezintă
un interes primordial, astfel încât nu s-ar putea concepe să i se dea creditorului, fără voia lui, un alt debitor; de altfel, o
eventuală cesiune a datoriei ar putea să producă efecte negative şi asupra celor care s-au obligat să garanteze acea datorie
ori s-au obligat în solidar cu debitorul înstrăinător.
Ar urma să admitem că, în măsura în care există consimţământul creditorului, poate avea loc o preluare de
datorie. un prim mijloc juridic de schimbare a debitorului: preluarea datoriei în mãsura în care existã consimtãmântul
creditorului acelei obligatii.

21
 Pentru atingerea unor efecte asemănătoare celor de la cesiunea de datorie, deci pentru schimbarea indirectă a
persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, pot fi utilizate anumite mijloace juridice: novatia prin
schimbare de debitor, delegatia, stipulatia pentru altul, poprirea etc.
Problema schimbării persoanei subiectului pasiv nu se poate pune în acele cazuri în care obligaţia trebuie
executată personal de către debitor, întrucât a fost stabilită în considerarea persoanei lui (obligaţie intuitu personae).
Novatia prin schimbare de debitor: are loc atunci când o terţă persoană se angajează faţă de creditor să plătească
datoria. O asemenea operaţiune poate avea loc cu sau fără consimţământul debitorului.
În cazul în care terţul se angajează faţă de creditor să plătească datoria fără consimţământul debitorului -novaţia
se realizează pe cale de expromisiune.
În cazul în care se cere şi consimţământul debitorului, novaţia prin schimbare de debitor este o delegaţie perfectă.
Delegatia: convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el
sau în locul lui.
Debitorul care face delegaţia - delegant, persoana care se obligă alături de el sau în locul lui (deci persoana
delegată ca nou debitor) - delegat, iar creditorul care primeşte acest angajament - delegatar.
Dupa cum delegatarul îl libereaza sau nu pe delegant:
 Delegatia perfecta: când delegatarul, prin declaraţie expresă, îl liberează pe delegant, mulţumindu-se cu noua
obligaţie a delegatului - se confundă cu novaţia prin schimbare de debitor făcută cu consimţământul debitorului.
 Delegatia imperfecta: dacă delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, astfel încât el va avea, pe lângă vechiul
debitor (delegantul), un nou debitor (delegatul).
Stipulatia pentru altul (contractul în folosul unei terte persoane): contractul prin care una din părţi stipulează o
prestaţie de la cealaltă parte în folosul unei terţe persoane, fără să fie reprezentantul acesteia din urmă şi fără ca terţul
beneficiar să participe la încheierea contractului.
Cel care stipulează prestaţia în favoarea terţului -stipulant, persoana care se obligă faţă de stipulant să execute
prestaţia în folosul terţului - promitent, iar persoana în favoarea căreia se face stipulaţia - tert beneficiar.
In cazul stipulaţiei pentru altul, promitentul se obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului
beneficiar, acesta din urmă neparticipând la încheierea convenţiei respective nici direct, nici reprezentat de stipulant.
Indirect, stipulaţia pentru altul poate duce la o schimbare de debitor atunci când stipulaţia este făcută în scopul
achitării unei datorii de către debitorul iniţial, prin intermediul unei alte persoane, pe care o face debitor al creditorului
său.
 astfel, nu se realizează o transmitere directă a calităţii de debitor, întrucât vechiul debitor (stipulantul) nu este liberat
faţă de creditorul său (terţul beneficiar) prin efectul stipulaţiei, neavând loc o transmitere a datoriei, ci se creează un nou
drept de creanţă. De altfel, terţul beneficiar nici nu poate fi obligat să accepte dreptul stipulat în favoarea sa.
Poprirea: forma de executare silită indirectă prin care creditorul urmăreşte sumele sau efectele pe care debitorul
său le are de primit de la o terţă persoană.
Creditorul care urmăreşte sumele respective - creditor popritor, debitorul acestuia -debitor poprit, iar terţul, care
la rândul lui este debitor al debitorului poprit -tert poprit.
 Poprirea constă în indisponibilizarea sumelor sau efectelor în mâinile terţului poprit şi în obligarea acestuia de
a plăti, ceea ce datorează debitorului poprit, direct creditorului popritor.
Terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritor, trebuind să plătească suma poprită numai acestuia ca
prin poprire se realizează o schimbare indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului obligaţional.
Prin poprire se naşte un nou raport juridic obligaţional (între creditorul popritor şi terţul poprit), însă nu în toate
cazurile se vor stinge cele două raporturi juridice obligaţionale preexistente :
-raportul dintre creditorul popritor şi debitorul poprit, care se menţine în limita datoriei rămase neacoperite după ce terţul
poprit a plătit creditorului popritor,
-raportul dintre debitorul poprit şi terţul poprit, care se menţine în limita a ceea ce a rămas după ce terţul poprit a plătit
creditorului popritor.
La o schimbare a subiectului pasiv se poate ajunge, indirect, chiar şi printr-o cesiune de creantã.
Ex: presupunem că Primus este creditor al lui Secundus, iar, la rândul lui, Secundus este creditor al lui Tertius;
Secundus cedează lui Primus creanţa sa faţă de Tertius, astfel încât Primus devine creditor al lui Tertius. Însă, Primus va
avea împotriva lui Tertius creanţa lui Secundus, creanţă care s-ar putea să fie mai puţin avantajoasă decât cea pe care o
avea faţă de Secundus (de exemplu, nu este însoţită de garanţii); în asemenea cazuri, este preferabil pentru Primus să fie
de acord cu preluarea datoriei lui Secundus de către Tertius.
De asemenea, subiectul pasiv al raportului juridic obligational mai poate fi schimbat prin:

22
-mostenire (în cazul persoanelor fizice),
- fuziune, divizare si transformare (în cazul persoanelor juridice).

23
 ACTUL JURIDIC CIVIL
Act juridic civil: manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, respectiv de a naste, modifica ori
stinge un raport juridic civil concret.
Elementele definitorii ale actului juridic civil:
- prezenta unei manifestari de vointa care sa provina de la un subiect de dr civil (persoana fizica ori juridica)
- manifestarea de vointa trebuie exprimata cu intentia de a se produce efecte juridice civile, deoarece legea civila
intelege actul juridic civil numai cu o astfel de manifestare de vointa (aceasta trasatura diferentiaza actul juridic civil
de faptul juridic civil – savarsit fara intentia de a se produce efecte juridice, efecte ce se produc, insa, in puterea legii)
- efectele juridice urmarite la manifestarea vointei pot consta in a da nastere, a modifica sau a stinge un raport juridic
civil concret ( aceasta trasatura deosebeste actul juridic civil de actele juridice din alte ramuri de drept – actul
administrativ, actul de comert, etc.)
Sensurile actului juridic civil:
- actul juridic civil: manifestare de vointa cu intentia de a produce efecte juridice civile – se mai utilizeaza si formula
“negotium juris” sau cuv “negotium” (operatiune juridica)
- actul juridic civil: inscrisul constatator al manifestarii de vointa, adica suportul material care consemneaza ori reda
manifestarea de vointa exprimata – utilizat cand se analizeaza mijlocul de proba al izvorului concret - inscrisul
(autentic, sub semnatura privata) – se mai utilizeaza si formula “instrumentum probationis” sau cuv “intrumentum”
OBS: Uneori, in acelasi articol dintr-o lege civila se au in vedere ambele sensuri (“acceptarea mostenirii poate fi expresa
sau tacita. E expresa cand se insuseste titlul sau calitatea de erede intr-un act autentic sau privat (“instrumentum
probationis”)l e tacita cand eredele face un act (“negotium juris”) pe care n-ar putea sa-l faca decat in calitatea sa de
erete, si care lasa a se presupune neaparat intentia sa de acceptare”)
CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE:
1. Dupa numarul partilor:
 act unilateral: act juridic civil care e rezultatul vointei unei singure parti: testamentul, acceptarea succesiunii,
renuntarea la o mostenire, denumirea unui contract, oferta, promisiunea publica de recompensa, confirmarea unui act
anulabil, purga
 act bilateral: act juridic civil care reprezinta vointa concordanta a 2 parti: contractul civil – vanzarea-cumpararea,
donatia, mandatul, imprumutul, depozitul, etc
 act multilateral: actul juridic civil care e rodul acordului de vointa ce provine de la 3 sau mai multe parti: contractul
civil de societate
Aceasta clasificare are importanta in ceea ce priveste:
- aprecierea valabilitatii actului ( la actul unilateral se verifica o singura vointa juridica, la actul bilateral trebuie
cercetata fiecare din cele 2 vointe juridice)
- regimul juridic – diferentiat – al viciilor de consimtamant (eroarea, dolul, violenta, leziunea).
OBS: nu trebuie confundata aceasta clasificare cu cea a contractelor civile in :
- contracte unilaterale: contractele ce dau nastere la obligatii numai pt una din parti: donatia, imprumutul
- contracte bilaterale: contractul ce da nastere la obligatii pt ambele parti: vanzarea-cumpararea, antrepriza, renta
viagera
2. Dupa scopul urmarit la incheierea lor:
 act cu titlu oneros: actul juridic civil in care, in schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se
urmareste obtinerea altui folos patrimonial (contractul oneros: contractul in care ficare parte voieste a-si procura un
avantaj):
- contractul de vanzare-cumparare in care, vanzatorul urmareste pretul in schimbul bunului vandut, iar cumparatorul
urmareste obtinerea bunului cumparat in schimbul pretului
- contractul de antrepriza
- contractul de locatiune si cel de inchiriere
- contractul de renta viagera si cel de vanzare cu clauza de intretinere
- imprumutul cu dobanda, etc
Clasificarea actelor cu titlu oneros:
- act comutativ: act cu titlu oneros la a carui incheiere partile cunosc existenta si intinderea obligatiilor lor: contractul
de vanzare – cumparare, contractul de antrepriza

24
- act aleatoriu: act cu titlu oneros la a carui incheiere partile nu cunosc intinderea obligatiilor, existand sansa unui
castig si riscul unei pierderi, datorita unei imprejurari viitoare incerta: contractul de renta viagera, contractul de
vanzare cu clauza intretinerii, jocul sau prinsoarea
 actul cu titlu gratuit: actul juridic civil prin care se procura un folos patrimonial fara a se urmari obtinerea altui folos
patrimonial in schimb ( contractul gratuit sau de binefacere = contractul in care una din parti voieste a procura, fara
echivalent, un avantaj celeilalte): donatia, comodatul, imprumutul fara dobanda, mandatul gratuit, depozitul
neremunerat, legatul, etc
Clasificarea actelor cu titlu gratuit:
- acte liberalitati: acte cu titlu gratuit prin care dispunatorul isi micsoreaza patrimoniul prin folosul patrimonial
procurat: donatiile, legatele
- acte dezinteresate: actele cu titlu gratuit prin care dispunatorul procura un avantaj patrimonial fara a-si micsora
patrimoniul: mandatul gratuit, depozitul neremunerat, comodatul, etc.
Aceasta clasificare are importanta juridica, manifestata in diferente de regim juridic, intre ele, in ce priveste:
- capacitatea de a le incheia ( legea civila e mai pretentioasa cand e vorba de acte cu titlu gratuit)
- aplicarea viciilor de consimtamant ( ex leziunea nu priveste actele cu titlu gratuit)
3. Dupa efectul lor:
 act constitutiv: actul juridic civil care da nastere la un drept subiectiv civil care n-a existat anterior: ipoteca
conventionala (care creaza dreptul real accesoriu – ipoteca), amanetul ori gajul, instituirea unui uzufruct, etc
 act translativ: actul juridic civil care are ca efect stramutarea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu in alt
patrimoniu: contractele de vanzare-cumparare, de donatie, etc.
 act declarativ: act juridic civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept subiectiv preexistent:
- partajul (imparteala)
- actul confirmativ: actul prin care o persoana renunta la dreptul sau de a ataca cu actiunea in anulabilitate (in nulitate
relativa) un act juridic civil, la a carui incheiere a fost incalcata o dispozitie legala ce ocroteste un interes personal,
individual – prin acest act e inlaturata cauza de anulabilitate, actul juridic civil in cauza devenind valabil.
Aceasta clasificare are importanta juridica sub aspectele:
- actul constitutiv si cel translativ isi produc efectele numai pt viitor, pe cand actul declarativ produce efecte si pt
trecut
- calitate de avand-cauza are numai dobanditorul unui drept sau bun printr-un act tranzitiv iar nu si parte dintr-un act
declarativ
- publicitatii imobiliare ii sunt supuse numai actele constitutive si cele translative
4. Dupa importanta (ori gravitatea) lor:
 act de conservare: act juridic civil care are ca efect preintampinarea pierderii unui drept subiectiv civil – eintodeauna
avantajos pt autorul sau deoarece, cu o cheltuiala mica, se salveaza un drept de o valoare mai mare: inscrierea unei
ipoteci sau a unui privilegiu, somatia
 act de administrare: act juridic civil prin care se realizeaza o normala punere in valoare a unui bun sau patrimoniu –
dupa obiectul sau , acest act poate privi un bun ori un patrimoniu: inchierierea unui bun in anumite conditii, culegerea
fructelor, reparatiile de intretinere, asigurarea unui bun, etc
 act de dispozitie: actul juridic civil care are ca rezultat iesirea din patrimoniu a unui bun sau drept ori grevarea unui
bun cu o sarcina reala (ipoteca, gaj): vanzarea-cumpararea, donatia.
Aceasta clasificare prezinta importanta juridica in materia capacitatii de a incheia acte juridice civile, in materia de
reprezentare, si in ceea ce priveste acceptarea mostenirii.
5. Dupa continutul lor:
 act patrimonial: actul juridic civil care are un continut evaluabil in bani – privesc drepturile reale si de creanta:
contractele de vanzare-cumparare, de donatie, de imprumut, etc
 act nepatrimonial: act juridic civil care are un continut neevaluabil in bani: conventia (intelegerea) parintilor unui
copil din afara casatoriei, in sensul ca acesta sa ia numele de familie al unui dintre ei sau numele lor reunite.
Aceasta clasificare e importanta in materia nulitatii (nu se pune problema restituirilor in cazul anularii actului
nepatrimonial) si in cea a ocrotirii incapabilului.
6. Dupa modul (forma) de incheiere:
 act consensual: act juridc civil care se incheie prin simpla manifestare de vointa – e regul, d.p.d.v. al formei in care se
incheie actele juridice civile

25
 act solemn (formal): actul juridic civil la a carui incheiere manifestarea de vointa trebuie sa imbrace o anumita forma
prescrisa fe lege – forma speciala, solemna pt un asemenea act e o conditie de valabilitate (e forma ceruta ad
validitatem ori ad solemnitatem): donatia, ipoteca conventionala, testamentul
 act real: actul juridic civil care nu se poate incheia decat daca manifestarea de vointa e insotita de remiterea
(predarea) bunului: imprumutul, depozitul, darul manual (= donatia obisnuita, cu diferite ocazii):
Aceasta clasificare are importanta juridica in ceea ce priveste aprecierea valabilitatii actelor civile d.p.d.v. al formei de
incheiere
7. Dupa momentul producerii efectelor lor:
 actul intre vii (inter vivos): actul juridic civil care-si produce efectele neconditionat de moartea autorului ori autorilor
lui – majoritatea actelor civile sunt acte intre vii
 actul pt cauza de moarte (mortis causa): actul juridic civil care nu-si produce efectele decat dupa moartea autorului:
testamentul.
Aceasta clasificare prezinta importanta juridica in ceea ce priveste capacitatea de a fi incheiate si in ce priveste forma in
care se poate incheia.
8. Dupa rolul vointei partilor in stabilirea continutului lor:
 act subiectiv: actul juridic civil al carui continut e determinat prin vointa autorului ori autorilor lui – marea majoritate
a actelor civile in tra in aceasta categorie
 act – conditie: actul juridic civil la a carui incheiere partile isi exprima vointa doar in privinta nasterii actului,
continutul lui fiind predeterminat de norme de la care partile nu pot deroga.
Aceasta clasificare prezinta importanta in ceea ce priveste aprecierea conditiilor de valabilitate.
9. Dupa legatura lor cu modalitatile (termen, conditie, sarcina):
 act pur si simplu: actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate: termen, coditie, sarcina – unele acte civile sunt
incompatibile cu modalitatile : actul de optiune succesorala (acceptarea ori renuntarea la mostenire), actul de
recunoastere a filiatiei
 act afectat de modalitati: actul juridic civil care cuprinde o modalitate – unele acte civile sunt afectate de modalitati:
contractul de imprumut, de vanzare cu clauza de intretinere (e prezent termenul), de asigurare, de donatie cu sarcina.
Aceasta clasificare prezinta importanta juridica pe planul valabilitatii si al producerii efectelor actelor juridice civile.
10. Dupa raportul dintre ele:
 act principal: actul juridic civil care are o existenta de sine statatoare, soarta sa nedepinzand de a altui act juridic –
majoritatea actelor civile
 act accesoriu: act juridic civil a carui soarta juridica depinde de soarta altui act juridic, principal: clauza penala,
fidejusiunea, gasjul, ipoteca conventionala, arvuna, etc
Aceasta clasificare prezinta importanta juridica in ceea ce priveste aprecierea valabilitatii si eficacitatii actelor juridice
civile.
11. Dupa legatura cu cauza (scopul):
 act cauzal: actul juridic civil a carui valabilitate implica analiza cauzei ori scopului sau; daca scopul e imoral, ilicit
ori lipseste  actul e lovit de nulitate
 act abstract: actul juridic civil care e detasat de elementul cauza, valabilitatea sa neimplicand analiza acestui element:
actele juridice constatate prin titlurile de valoare (inscrisurile care incorporeaza operatiuni juridice “ negotium” –
titlurile de valoare la purtator (obligatiunea CEC), norminative ori la ordin).
12. Dupa modalitatea incheierii lor:
 act strict personal: actul juridic civil care nu poate fi facut decat personal, fara a putea fi incheiat prin reprezentare:
testamentul
 act care pot fi incheiat si prin reprezentare (mandatar)
13. Dupa reglementarea si denumirea lor legala:
 act tipic (numit): actul juridic civil care are o denumire stabilita de legea civila si o reglementare proprie –
majoritatea actelor civile (contractele civile, actele unilaterale)
 act atipic (nenumit): actul juridic civil care nu se bucura de o reglementare si de o denumire proprie: contractul de
vanzare cu clauza de intretinere, prestarile de servicii.
Aceasta clasificare e importanta in ceea ce priveste determinarea regulilor aplicabile actului nenumit
14. Dupa modul lor de executare:

26
 act cu executare dintr-o data, instantaneu (uno ictu): actul juridic civil a carui executare presupune o singura prestatie
din partea debitorului: darul manual ca varietate de donatie
 act cu executare succesiva: actul juridic civil a carui executare presupune mai multe prestatii esalonate in timp:
contractul de inchiriere, de renta viagera.
Aceasta clasificare prezinta importanta juridica in ceea ce priveste:
- consecintele neexecutarii culpabile
- efectele nulitatii
- prescriptia extinctiva
CONDITIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL: elementele din care e alcatuit un act juridic civil – clasificare:
1. in functie de aspectul la care se refera:
 conditii de fond – care privesc continutul actului juridic civil – conditii intrinseci
 conditii de forma – care se refera la exteriorizarea vointei - conditii extinseci
2. dupa criteriul obligativitatii ori neobligativitatii:
 conditii esentiale – cele cerute pt valabilitatea actului
 conditii neesentiale (intamplatoare) – cele care pot fi prezente ori pot lipsi fara sa puna in discutie valabilitatea
actului
3. dupa sanctiunea nerespectarii lor:
 conditii de validitate – nerespectarea lor se sanctioneaza cu nulitatea actului juridic civil
 conditii de eficacitate – nerespecatrea lor atrage inopozabilitatea
OBS: capacitatea de a incheia actul e in acelasi timp o conditie: de fond, esentiala, de validitate. Forma solemna e o
conditie: de forma, esentiala (pt actele solemne dar nu si pt cele consensuale, reale si de validitate)
Conditiile de fond, esentiale: capacitatea, consimtamantul, obiectul, cauza si modalitatile actului juridic civil.
CAPACITATEA DE A INCHEIA ACTUL JURIDIC CIVIL: conditia de fond si esentiala care consta in aptitudinea
subiectului de dr civil de a deveni titular de dr si obligatii civile prin incheierea actelor de dr civil.
E o parte a capacitatii de folosinta a pers juridice si e o premisa a capacitatii de exercitiu a persoanei, cealalta prem,isa
fiind discernamantul juridic. Principiul ori regula e capacitatea de a face actul juridic civil (exceptia e incapacitatea).
Regula sau principiul este capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepţia.
În legătură cu regula capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun 2 precizări:
- sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ: în timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure),
discernământul este o stare de fapt (de facto), care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi
puterea psiho-intelectivă ale acesteia; capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de natură
psihologică  discernământul poate exista izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate
găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu aibă discernământ.
- pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă.
Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului juridic respectiv.
Felul nulitatii (absoluta sau relativa), vom reţine următoarele:
- în cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit o incapacitate de folosinţă impusă
pentru ocrotirea unui interes obştesc, însă va interveni nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea
unei incapacităţi de folosinţă instituită pentru ocrotirea unui interes individual sau cu nesocotirea regulilor referitoare la
capacitatea de exerciţiu;
- în cazul persoanelor juridice, lipsa capacităţii de folosinţă şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv, iar nerespectarea regulilor privind capacitatea de
exerciţiu atrage nulitatea relativă.
VOINTA JURIDICA
Actul juridic e manifestarea de vointa cu intentia de a produce efecte juridice. In structura vointei intra 2 elemente:
consimtamantul si cauza (scopul)  intre aceste elemente e o corelatie de tipul parte-intreg.
Formarea vointei are ca punct de plecare nevoia simtita de om, pe care acesta tinde, vrea sa o satisfaca – aceasta nevoie e
reflectata in mintea omului. Odata reflectata nevoia, se ajunge la reflectarea mijlocului de satisfacere a acelei nevoi 
dobandeste contur dorinta satisfacerii nevoii. Incepe a doua faza a procesului psihologic – deliberarea: cantarirea
avantajelor si dezavantajelor pe care le prezinta dorintele si mijloacele de realizare a lor, aflate in concurs. Ca urmare a
aparitiei unui motiv determinat, de la deliberare se trece la luarea hotararii incheierii actului juridic civil, act care apare

27
ca mijloc de realizare a scopului propus. Pt ca faptul psihologic sa devina fapt sociale, e necesar ca hotararea luata sa fie
exteriorizata. Din acest proces dreptul civil retine doar 2 elemente: hotararea exteriorizata – devine consimtamant,
motivul determinant – devine cauza (scopul) actului juridic civil.
CONSIMTAMANTUL: conditia esentiala si generala a actului juridic civil care consta in hotararea de a incheia un act
juridic civil manifestata in exterior.
Pt a fi valabil, consimtamantul trebuie sa intruneasca conditiile:
-sa provina de la o persoana cu discernamant: subiectul de drept civil trebuie sa aiba puterea de a aprecia, de a
discerne efectele juridice care se produc in baza manifestarii sale de vointa. Persoana fizica cu deplina capacitate de
exercitiu are discernamant juridic necesar pt a incheia acte juridice civile. Persoana lipsita de capacitate de exercitiu
(minorul sub 14 ani si cel pus sub interdictie judecatoreasca) nu are discernamant, fie datorita varstei fragede, fie starii de
sanatate mintala. Minorul intre 14 si 18 ani are discernamant juridic in curs de formare. Reprezentantul legal al persoanei
juridice are intotdeauna discernamant deoarece e o persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu. Totodata, in afara
de incapacitatile legale exista si incapacitati naturale in care se gasesc persoane capabile dupa lege  in drept persoana e
capabila (are discernamant) dar in fapt, ea e lipsita temporar de discernamant (cazurile de betie, hipnoza, somnambulism,
manie puternica)
-trebuie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice: rezulta din definitia actului juridic civil care e o
manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice (a crea, a modifica ori a stinge un raport juridic civil
concret). Aceasta conditie de valabilitate a consimtamantului nu e indeplinita: cand manifestarea de vointa a fost facut
ain gluma, din prietenie, curtoazie; cand s-a facut sub conditie pur potestativa din partea celui care se obliga; cand
manifestarea de vointa e prea larga sau cand s-a facut cu o rezerva mintala, cunoscuta de contractant.
-trebuie sa fie exteriorizat: rezulta din definitia consimtamantului: hotarare de a incheia actul, manifestata in exterior,
adica exteriorizata. Partile sunt libere sa aleaga forma de exteriorizare a vointei lor, simpla manifestare de vointa e
necesara si suficienta pt ca actul juridic civil sa se nasca valabil d.p.d.v. al formei sale (principiul consensualismului).
Manifestarea de vointa poate fi exteriorizata intr-o forma expresa sau tacita (implicita). Modalitatile de exteriorizare a
consimtamantului: in scris, verbal, prin gesturi ori fapte concludente
-trebuie sa nu fie alterat printr-un viciu de consimtamant: conditie impusa de caracterul constient, liber al actului
juridic civil. Specific viciilor de consimtamant e faptul ca exista manifestare de vointa (consimtamant, dar aceasta e
alterata fie in continutul sau intelectual, constient cum e cazul dolului (vicleniei) sau erorii, fie in caracterul sau liber cum
e cazul violentei si al leziunii.
VICII DE CONSIMTAMANT: eroarea, dolul (viclenia), violenta si leziunea.
EROAREA: falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act civil
 dupa criteriul consecintelor care intervin:
- eroarea obstacol (distructiva de vointa): cea mai grava forma a erorii, falsa reprezentare cazand fie asupra naturii
actului ce se incheie – error in negatio - (o parte crede ca incheie un anumit act juridic iar cealalta parte are credinta,
gresita, ca incheie un alt act juridic), fie asupra identitatii obiectului – error in corpore – (o parte crede ca trateaza cu
privire la un anumit bun, pe cand cealalta parte are in vedere alt bun). Sanctiunea care intervine e nulitatea absoluta a
actului juridic, deoarece nu s-a format acordul de vointa
- Eroarea –viciu de consimtamant: falsa reprezentare ce cade fie asupra calitatilor substantiale ale obiectului actului –
error in substantiam – fie asupra persoanei cocontractante – error in pesonam. Sanctiunea care intervine e nulitatea
relativa a actului
- Eroarea-indiferenta: falsa reprezentare a unor imprejurari mai putin importante la incheierea actului juridic civil si car
enu afecteaza insasi valabilitatea actului. Poate atrage o diminuare valorica aprestatiei, dar poate ramane fara nici o
consecinta juridica, deoarece e vorba de o usoara reprezentare falsa a realitatii.
 dupa criteriul naturii realitatii fals reprezentata:
- eroare de fapt: falsa reprezentare a unei situatii faptice la incheierea actului juridic
- eroarea de drept: falsa reprezentare a existentei ori continutului unei norme de drept civil.
Structura erorii –viciu de consimtamant: un singue element, de natura psihologica – falsa reprezentare a realitatii 
dificultarea probarii sale
Conditii necesare ca eroarea (falsa reprezentare a realitatii, la incheierea unui act juridi civil ) sa fie viciu de
consimtamant:
- elementul asupra caruia cade falsa reprezentare trebuie sa fie hotarator, determinant pt incheierea actului, in sensul
ca, daca ar fi fost cunoscuta realitatea, actul nu s-ar fi incheiat

28
- in cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, e necesar ca cocontractantul sa fi stiut sau sa fi trebuit sa stie ca elementul
asupra caruia cade falsa reprezentare e determinant, hotarator pt incheierea actului juridic civil
DOLUL (VICLENIA): viciu de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei persoane prin mijloace
viclene pt a determina sa se incheie un act juridic ( e o eroare provocata).
 dupa consecintele pe care le are ori nu asupra valabilitatii actului juridic:
- dol principal: dolul ce cade asupra unor elem importante, determinate la incheierea actului juridic si care atrage
anularea actului
- dol incident (secundar): dolul care cade asupra unor imprejurari nedeterminate pt incheierea actului juridic,
neatragand nevalabilitatea actului (se poate cere o reducere a prestatiei, dc e cazul).
Elementele dolului:
- un element obiectiv, material, ce consta in utilizarea de mijloace viclene pt a induce in eroare – poate consta fie intr-o
actiune pozitiva cat si in una negativa. Cand elementul obiectiv consta intr-un fapt omisiv – dol prin reticenta:
ascunderea ori necomunicarea celeilalte parti a unei imprejurari ce i-ar fi trebuit facuta cunoscuta.
- un element subiectiv, intentional, ce consta in intentia de a induce in eroare o persoana, pentru a o determina sa
incheie un act juridic civil.
Pt a fi viciu de consimtamant, dolul trebuie sa indeplineasca cumulativ conditiile:
- sa fie deterimnant pt incheierea actului juridic, hotarator – se face dupa un criteriu subiectiv
- sa provina de la cealalta parte: de obicei el apare in actele bilaterale dar poate apare si in cazul testamentului care e
un act multilateral. Dolul nu e comun partilor dar daca ar exista reciprocitate de dol, fiecare parte este in drept sa
ceara anularea actului pt dolul al carui victima este.
Proba dolului: dolul nu se presupune, adica persoana care invoca existenta dolului, drept cauza de anulabilitate a
actului juridic civil, trebuie sa-l dovedeasca. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de proba,
inclusiv martori sau prezumtii simple.
VIOLENTA: viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu un rau care ii produce o temere
ce o determina sa incheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi incheiat.
 dupa natura raului cu care se ameninta:
- violenta fizica – vis – exista atunci cand amenintarea cu raul priveste integritatea fizica ori bunurile persoanei
- violenta morala – metus- exista atunci cand amenintarea cu raul se refera la onoarea, cinstea ori sentimentele
persoanei
 dupa caracterul amenintarii:
- amenintarea legitima, justa cu un rau, care nu e viciu de consimtamant
- amenintarea nelegitima, injusta cu un rau, care are semnificatia juridica a viciului de consimtamant, atragand
anulabilitatea actului incheiat sub imperiul unei temeri insuflata de o asemenea amenintare.
Elementele violentei:
- un element obiectiv, exterior, care consta in amenintarea cu un rau
- un element subiectiv, care consta in insuflarea unei temeri persoanei amenintata, ceea ce altereaza consimtamantul, in
cazul violentei, e tocmai aceasta temere insuflata victimei violentei.
Pt a fi viciu de consimtamant, violenta trebuie sa indeplineasca cumulativ conditiile:
- sa fie determinanta pt incheierea actului juridic civil, sa fie rationabila – dupa criteriul aprecierii – un criteriu
subiectiv
- sa fie injusta (nelegitima, ilicita): nu orice amenintare constituie violenta –viciu de consimtamant; e necesar ca
aceasta sa reprezinte o incalcare a legii, adica sa fie nelegitima.
LEZIUNEA: viciu de consimtamant care consta in disproportia vadita de valoare intre 2 prestatii.
Structura leziunii difera in functie de conceptia care sta la baza reglementarii:
- in conceptia subiectiva: leziunea are 2 elemente
 unul obiectiv – consta in disproportia de valoare intre contraprestatii
 unul subiectiv – consta in profitarea de stare de nevoie in care se gaseste cealalta parte
- in conceptia obiectiva: leziunea are 1 element: paguba egala cu disproportia de valoare intre contraprestatii
Pt anularea actului juridic civil pt leziune, e necesar sa fie intrunite conditiile:
- leziunea sa fie o consecinta directa a actului respectiv
- leziunea sa existe in raport cu momentul incheierii actului juridic
- disproportia de valoare intre contraprestatii trebuie sa fie vadita

29
 Leziunea are un domeniu restrans de aplicare :
- d.p.d.v. al persoanelor care pot invoca leziunea drept cauza de anulare, leziunea priveste minorii intre 14 si 18 ani
(cei cu capacitate de exercitu restransa)
- d.p.d.v. al actelor susceptibile de anulare prin leziune, sunt anulabile prin leziune numai actele juridice care in acelasi
timp sunt acte de administrare, au fost incheiate de minorul intre 14-18 ani, singur, fara incuviintarea ocrotitorului
legal, sunt lezionare pt minor, sunt comutative.
Leziunea poate conduce la 2 sancţiuni alternative:
-nulitatea relativă (actiune în resciziune: acţiunea în justiţie prin care se solicită anularea actului juridic pentru leziune);
-reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii.
OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL: conduita partilor stabilita prin acel act juridic civil, adica, actiunile
ori inactiunile la care partile sunt indreptatite sau de care sunt tinute.
Obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
-să existe;
-să fie în circuitul civil;
-să fie determinat sau determinabil;
-să fie posibil;
-să fie licit şi moral.
Acestea sunt cerinţele generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil.
Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile, există însă şi cerinţe speciale:
-obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă;
-cel care se obligă să fie titularul dreptului subiectiv civil;
-să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de lege.
Natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să privească numai anumite bunuri:
EX: împrumutul de folosinţă priveşte numai bunuri neconsumptibile, împrumutul de consumaţie nu poate privi decât
bunuri fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor, gajul se referă la un bun mobil, ipoteca nu se poate constitui decât
cu privire la un bun imobil etc.
CAUZA (SCOPUL) ACTULUI JURIDIC CIVIL: obiectivul urmãrit la încheierea acestuia.
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
În structura cauzei actului juridic civil intră 2 elemente:
 Scopul imediat (scopul obligatiei) este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, astfel:
-în contractele sinalagmatice –reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare parte, a contraprestaţiei (o parte se
obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se obligă);
-în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalităţi – intenţia de a gratifica (animus donandi);
-în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului;
-în contractele aleatorii –prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului sau riscul
pierderii.
In cazul actelor juridice unilaterale, în principiu, scopul imediat este stabilit pentru fiecare tip de asemenea act.
Astfel:
-în cazul promisiunii publice de recompensă, scopul obligaţiei promitentului constă în prefigurarea mentală a executării
prestaţiei pentru care urmează a plăti recompensa;
-pentru purgă, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a curăţi imobilul de sarcinile reale care îl grevează;
-în cazul acceptării unei moşteniri, scopul imediat îl constituie consolidarea calităţii de moştenitor;
-în cazul ofertei de a contracta, scopul imediat constă în prefigurarea acceptării acesteia, deci în prefigurarea încheierii
unui contract;
-în cazul recunoaşterii de maternitate sau de paternitate, scopul imediat constă în stabilirea legăturii de filiaţie între cel ce
face recunoaşterea şi cel recunoscut etc.
Pentru unele acte juridice, scopul imediat trebuie apreciat ţinându-se cont nu numai de un anumit caracter
juridic al actului respectiv,
EX: în cazul contractului de comodat (act juridic real şi cu titlu gratuit), scopul imediat constă atât în prefigurarea
remiterii lucrului) cât şi în intenţia comodantului de a procura, gratuit, un folos comodatarului.
 Scopul mediat (scopul actului juridic civil) constă în motivul determinant al încheierii actului juridic şi se referă:
-fie la însuşirile unei prestaţii,

30
-fie la calităţile unei persoane.
Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile şi
chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:
-să existe; -să fie reală (să nu fie falsă); -să fie licită şi morală.
Legea instituie 2 prezumţii:
-prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul constatator al actului juridic;
-prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită.
Ambele prezumţii legale sunt relative  cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei, fiind
admisibil orice mijloc de probă.
FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL: modalitatea de exteriorizare a manifestãrii de vointã fãcutã cu intentia
de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. -accepţiune restrânsă.
In sens larg, desemneaza 3 cerinţe de formă:
-forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem);
-forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem);
-forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului
(reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).)
Principiul consensualismului: acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de vointã este nu numai
necesarã, ci si suficientã pentru ca actul juridic civil sã ia nastere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă
manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice.
 pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
Clasificarea conditiilor de forma ale actului juridic civil:
 in functie de consecintele juridice ale nerespectarii lor:
- forma ceruta pt valabilitatea actului juridic civil (forma ceruta ad validitatem ori ad solemnitateam) – nerespectarea
ei atrage nulitatea actului
- forma ceruta pt probarea actului juridic civil ( forma ceruta ad probationem) – nerespectarea ei nu atrage
nevalabilitatea actului ci imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de proba
- forma ceruta pt opozabilitatea pt terti – nerespectarea ei se sanctioneaza cu inopozabilitatea ( terta persoana e in drept
sa ignore actul juridic care trebuia adus la cunostinta altor persoane prin indeplinirea formalitatii impusa de lege in
acest scop)
 dupa sursa ori izvorul care cere o anumita forma pt actul juridic civil:
- forma legala – cea impusa de legea civila
- forma voluntara ori conventionala
 Forma ad validitatem ( forma cerutã pentru valabilitatea actului juridic civil): conditia de validitate, esentialã si
specialã, care constã în necesitatea îndeplinirii formalitãtilor prestabilite de lege, în lipsa cãrora actul juridic civil nu
s-ar putea naste în mod valabil.
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere:
-reprezintă un element constitutiv (esenţial) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate
absolută;
-este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea expresă de voinţă;
-este exclusivă: pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică
(excepţie pt testament).
Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt următoarele:
-toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa: în principiu, nu este admisibil
aşa-numitul act per relationem, adică actul în care, pentru determinarea conţinutului său, se face trimitere la o sursă
externă;
-actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă
-actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (excepţie în cazul
legatului, acesta putând fi revocat şi în mod tacit).
 Forma ad probationem (forma cerutã pentru probarea actului juridic civil): cerinta impusã de lege sau de pãrti, care
constã în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.

31
Forma ad probationem este obligatorie, dar nu facultativă, adica, nerespectarea ei atrage, in principiu, inadmisibilitatea
dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.
nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu, sancţiunea care
intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă. Dovada actului juridic civil şi
existenţa acestuia sunt 2 chestiuni distincte, prima nefiind necesară decât în caz de litigiu.
 Forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti: formalitãtile care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul
juridic opozabil si persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor
acestora.
Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă de eventualele efecte
prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, dar nu facultativă.
În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic: posibilitatea terţului
interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau de una dintre ele împotriva sa.
 actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi, deci părţile nu au posibilitatea să se
prevaleze de drepturile izvorâte din acel act juridic faţă de terţi.
MODALITATILE ACTULUI JURIDIC CIVIL:
Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil: evenimentul viitor si sigur ca realizare, pânã la care este amânatã
începerea sau, dupã caz, stingerea exercitiului drepturilor subiective civile si a executãrii obligatiilor civile corelative.
 Dupa efectul sau:
- termen suspensiv: termenul care amână, până la împlinirea lui, începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi al
executării obligaţiei civile corelative
- termen extinctiv: termenul care amână, până la împlinirea lui, stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a
executării obligaţiei corelative.
 În raport de persoana care beneficiaza de termen (în functie de titularul beneficiului termenului):
- termen stabilit în favoarea debitorului (care reprezintă regula);
- termen stabilit în favoarea creditorului
- termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât si a creditorului
Această clasificare prezintă interes deoarece numai cel în folosul căruia este stabilit termenul poate să renunţe la
beneficiul termenului, iar, în cazul în care termenul a fost fixat în favoarea atât a creditorului, cât şi a debitorului, nu se
poate renunţa la beneficiul termenului respectiv decât prin acordul ambelor părţi.
 În functie de izvorul sau:
- termen voluntar (conventional): termenul ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau multilateral;
- termen legal: termenul stabilit printr-un act normativ şi care face parte de drept din actul juridic;
- termen jurisdictional: termenul acordat debitorului, în cazurile prevăzute de lege, de către organul de jurisdicţie
 Dupa criteriul cunoasterii sau nu a datei împlinirii sale:
- termenul cu scadenta certa: termenul a cărui dată (calendaristică) de împlinire se cunoaşte din chiar momentul
încheierii actului juridic;
- termenul cu scadenta incerta: termen (deci tot un eveniment viitor şi sigur ca realizare) a cărui dată de împlinire nu
este cunoscută în momentul încheierii actului juridic, deşi împlinirea lui este sigură
Termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa acestuia.
Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi a îndeplinirii obligaţiei
civile corelative. Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă au însă o existenţă certă.
Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Până la împlinirea
termenului extinctiv, raportul juridic civil concret îşi produce efectele sale, însă, după împlinirea termenului, acestea
încetează.
Conditia, ca modalitate a actului juridic: eveniment viitor si nesigur ca realizare, de care depinde existenta (naşterea sau
desfiinţarea) dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile corelative.
 Dupa efectele pe care le produce:
- Condita suspensiva: conditia de a cărei îndeplinire depinde naşterea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor
corelative.
- Conditia rezolutorie: conditia de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor
corelative.

32
 În raport de legatura cu vointa partilor a realizarii sau nerealizarii evenimentului (dupa cauza de care depinde
realizarea sau nerealizarea evenimentului:
- Conditia este cazuala când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare, fiind deci independentă de
voinţa părţilor.
- Conditia este mixta când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei
persoane determinate.
- Conditia potestativa poate fi pură sau simplă.
Conditia potestativa simpla: condiţia a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de un element exterior
acesteia (fapt exterior sau voinţa unei persoane nedeterminate).
Conditia pur potestativa: condiţia a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi. Obligaţia asumată sub
condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă este nulă.
 Dupa cum consta în realizarea sau nerealizarea evenimentului, conditia poate să fie:
- pozitiva , -- negativa.
Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de 2 reguli:
 condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile corelative.
 efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv: momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al
îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie.
Regula retroactivităţii efectelor condiţiei nu are caracter imperativ, aşa încât părţile ar putea deroga, prin voinţa
lor, de la această regulă, prevăzând în mod expres că efectele condiţiei se vor produce din momentul îndeplinirii sau al
neîndeplinirii evenimentului.
Analizarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie:
-pe de o parte, între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie,
-pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care
îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură (pendente conditione) şi perioada ulterioară acestui moment
(eveniente conditione).
Sarcina: o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către dispunător, în actele juridice cu
titlu gratuit (mai exact, liberalităţi).
EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL: drepturile subiective civile si obligatiile civile cãrora actul juridic le
dã nastere, le modificã sau le stinge, deci ceea ce pentru raportul juridic civil reprezintă conţinutul acestuia.
Principiile efectelor actului juridic civil: regulile de drept civil care aratã modul în care se produc aceste efecte,
respectiv cum, în ce conditii si fatã de cine se produc aceste efecte.
Pprincipii ale efectelor actului juridic civil:
- principiul fortei obligatorii,
- irevocabilitatea
- principiul relativitatii. Uneori, se apreciază că irevocabilitatea nu reprezintă un principiu distinct, ci doar un aspect al
principiului forţei obligatorii.
 Principiul fortei obligatorii: regula de drept potrivit cãreia actul juridic civil legal încheiat se impune pãrtilor (în cazul
convenţiilor) sau pãrtii (în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai ca legea; actul juridic civil este obligatoriu
pentru părţi, iar nu facultativ.
Actul juridic civil legal încheiat are forţă obligatorie nu numai pentru părţile acestuia, ci şi pentru organul de jurisdicţie
învestit cu soluţionarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act, deci instanţa este obligată să asigure executarea
actului juridic legal încheiat, ţinând seama, în interpretarea clauzelor lui, de voinţa părţilor.
De la acest principiu, există anumite excepţii, adică situaţii în care efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum
au prevăzut părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt fie mai
restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial.
a) Cazurile de restrângere a fortei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute în mod expres de lege, în care actul juridic îşi
încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său.
Excepţii:
- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului;
- încetarea contractului de societate civilă datorită anumitor cauze prevăzute de lege (pierderea obiectului societăţii;
- moartea, punerea sub interdicţie sau insolvabilitatea unuia dintre asociaţi, afară de cazul când s-a stipulat că societatea
poate continua cu moştenitorii asociatului decedat sau cu asociaţii rămaşi în viaţă ori cu asociaţii capabili sau solvabili;
pieirea lucrului);

33
- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii sau falimentului mandantului ori
mandatarului;
- încetarea contractului de concesiune datorită dispariţiei, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat, precum
şi încetarea aceluiaşi contract, prin renunţarea concesionarului, datorită imposibilităţii obiective de a exploata bunul
concesionat;
- stabilirea, prin lege, fie a duratei contractului, inferioară celei prevăzute de părţi în contractul aflat în curs de
executare, fie a altor efecte, mai restrânse decât cele prevăzute de părţi.
b) În categoria cazurilor de extindere a fortei obligatorii se includ:
- prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii, peste termenul convenit de părţi;
- prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării acestuia pe tot
timpul cât durează cauza de suspendare;
- moratoriul legal, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect amânarea generală a executării unor
obligaţii contractuale de către o anumită categorie de debitori, în considerarea unor împrejurări excepţionale precum
crize economice, conflicte militare etc.
 Irevocabilitatea actului juridic civil: (indiferent că ar fi privită ca un principiu al efectelor actului juridic sau doar ca o
consecinţă a principiului forţei obligatorii) înţelegem faptul cã actului juridic bilateral sau multilateral nu i se poate
pune capãt prin vointa numai a uneia din pãrti, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capãt prin manifestarea
de vointã, în sens contrar, din partea autorului acestuia.
Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului juridic bilateral i se poate pune capăt
prin voinţa uneia din părţi, actului juridic multilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu
toate, iar actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voinţa autorului lui.
Principalele excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau multilaterale:
-revocarea donaţiei între soţi;
-denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată;
-revocarea contractului de mandat de către mandant şi renunţarea mandatarului la mandat;
-încetarea contractului de depozit la cererea deponentului;
-denunţarea contractului de asigurare etc.
Excepţiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale:
-legatul;
-retractarea renunţării la moştenire;
-revenirea asupra acceptării exprese sau tacite a moştenirii, în cazul în care succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu
mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament necunoscut în momentul acceptării;
-revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt;
-revocarea ofertei înainte de a fi acceptată de către destinatar etc.
 Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil: regula de drept potrivit cãreia actul juridic civil produce efecte
numai fatã de autorul sau, dupã caz, autorii lui, fãrã a putea sã profite ori sã dãuneze tertelor persoane.
Actul juridic civil bilateral sau multilateral dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul
juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.
Dacă un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi subiective şi obligaţii decât în beneficiul, respectiv în
sarcina părţilor actului juridic (principiul relativităţii), aceasta nu înseamnă că actul juridic nu ar reprezenta nimic pentru
terţele persoane, că acestea din urmă ar putea să îl ignore sau să îl nesocotească.
Dimpotrivă, actul juridic, ca realitate socială (ca situaţie juridică), este opozabil şi persoanelor străine de el, desigur în
privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor actului juridic. În concret, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi
înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept
subiectiv dobândit de parte prin actul juridic respectiv, iar prin inopozabilitatea actului juridic faţă de terţi se înţelege
lipsa unui asemenea drept.
De regulă, opozabilitatea faţă de terţi a unui act juridic este condiţionată de respectarea anumitor formalităţi. Trebuie
precizat că pot exista cazuri în care şi terţele persoane ar avea interesul să invoce, în favoarea lor, un act juridic împotriva
părţilor acestuia.
Înţelegerea conţinutului principiului relativităţii efectelor actului juridic, precum şi a excepţiilor de la acest principiu
necesită precizarea noţiunilor de parte, având cauză şi terţ, întrucât, în raport cu un anumit act juridic civil, toate
subiectele de drept civil se plasează într-una din aceste trei noţiuni.

34
 Parte: persoana care încheie actul juridic civil, personal sau prin reprezentare, şi în patrimoniul ori faţă de care
se produc efectele actului respectiv.
Tertii: persoanele străine de un anumit act juridic, care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentare la
încheierea acestuia. În principiu, terţii nu sunt afectaţi prin încheierea unui act juridic, în sensul că acesta nu le profită,
dar nici nu le dăunează.
Avand- cauza: persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului juridic civil, este totuşi îndrituită să profite
de efectele actului respectiv sau, după caz, este ţinută să suporte aceste efecte, datorită legăturii sale juridice cu una din
părţile acelui act juridic.
Categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu universal; succesorii cu titlu particula;
creditorii chirografari.
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic:
-cazurile în care efectele actul juridic civil s-ar produce şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului
respectiv, deci faţă de alte persoane decât părţile.
Excepţiile de la principiul relativităţii:
-O excepţie reală de la principiul relativităţii ar presupune că, prin voinţa părţilor actului juridic (şi numai prin voinţa
acestora, nu însă şi în temeiul legii ori al unui consimţămând implicit), actul respectiv crează drepturi subiective sau
obligaţii pentru o persoană ce nu a participat la încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentant.
Singura excepţie reală de la principiul relativităţii actului juridic civil este stipulaţia pentru altul ( contractul în
folosul unei terţe persoane), adică acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte
(stipulantul) să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţul beneficiar), fără ca aceasta din urmă să
participe la încheierea convenţiei respective nici direct şi nici reprezentată de stipulant.
-Categoria excepţiilor aparente de la acest principiu include: situaţia succesorilor universali, cu titlu universal ori cu
titlu particular ai părţilor actului juridic, promisiunea faptei altuia, reprezentarea, acţiunile directe, cesiunea de
creanţă, ipoteza gestiunii intereselor altei persoane, actele juridice colective şi contractul colectiv de muncă.
Situaţia creditorilor chirografari şi simulaţia sunt excepţii de la opozabilitatea actului juridic faţă de terţi (ca de
altfel şi alte cazuri în care, potrivit legii, terţul ce ar justifica un interes ar putea să atace un act juridic).
Simulatia: operatiunea juridicã în cadrul cãreia printr-un act juridic public, dar aparent (simulat) se creazã o altã
situatie juridicã decât cea stabilitã printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevãrat ( contraînscris).
 în cazul simulaţiei, voinţa reală a părţilor nu este reflectată în contractul public, ci în contractul secret.
În functie de modul în care este conceput contractul aparent si de elementul în privinta caruia opereaza simulatia:
- Simulatia prin încheierea unui contract public fictiv e o disimulare totală a realităţii, contractul public fiind încheiat
numai de conivenţă, existenţa lui fiind contrazisă de actul secret, în care se menţionează că în realitate părţile nu au
încheiat nici un contract. Părţile încheie contractul public numai pentru că au interesul să se creadă că între ele s-a născut
astfel un raport juridic, dar în actul secret se înţeleg ca actul public să nu producă nici un fel de efecte juridice.
- Simulatia prin deghizare presupune încheierea în realitate a unui contract, care însă este ţinut secret, în tot sau în parte,
faţă de terţi.
& deghizarea este totala dacă părţile urmăresc să ascundă însăşi natura juridică a contractului, ceea ce înseamnă că în
actul public se indică un anumit contract, iar în actul secret se arată adevăratul contract încheiat de părţi.
& deghizarea este partiala atunci când părţile urmăresc să ascundă unele clauze convenite,
 La simulatia prin interpunere de persoane, actul public se încheie între anumite persoane, iar în actul secret se
menţionează adevăratul beneficiar al actului juridic, altul decât cel care apare în actul public.
Nu întotdeauna scopul urmărit prin simulaţie are caracter ilicit, astfel încât, în sistemul Codului civil, nu s-a
sancţionat simulaţia cu nulitatea, ci este instituită, cu caracter general, o altă sancţiune, anume inopozabilitatea faţă de
terţii de bună-credinţă a situaţiei juridice create prin contractul secret, precum şi, dacă este cazul, înlãturarea simulatiei
pe calea acţiunii în simulaţie. Există însă şi situaţii particulare în care simulaţia este sancţionată cu nulitatea.
În examinarea efectelor simulaţiei, din perspectiva sancţiunii cu caracter general, urmează a deosebi:
- raporturile care se stabilesc între părţile simulaţiei (inclusiv, în principiu, succesorii universali sau cu titlu universal ai
părţilor);
- raporturile dintre părţile simulaţiei şi terţele persoane; raporturile dintre terţi.
În raporturile dintre pãrtile simulatiei îsi va produce efectele contractul secret,care reflectă voinţa reală a părţilor, fiind
însă necesar ca acesta să fi fost încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate. De asemenea, în principiu,
contractul secret îsi produce efectele si fatã de succesorii universali sau cu titlu universal ai pãrtilor simulatiei.

35
 Însă, succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor devin terţi atunci când simulaţia a fost folosită în
vederea fraudării intereselor legitime ale acestora.
Tertilor de bunã-credintã, adică terţilor care, la data naşterii intereselor lor referitoare la contractul încheiat de
participanţii la simulaţie, nu aveau cunoştinţă de existenţa simulaţiei, nu le este opozabil contractul secret, ci lor le poate
fi opus numai contractul public (simulat). Mai mult, terţii de bună-credinţă pot să invoce, în beneficiul lor şi împotriva
părţilor, contractul secret (desigur, în măsura în care află de existenţa acestuia), prin intermediul acţiunii în simulaţie.
In materia simulaţiei, tertul de bunã-credintã, în funcţie de interesele sale, se poate prevala fie de contractul public, fie de
contractul secret. În schimb, contractul secret poate fi opus terţilor care, în momentul când s-au născut interesele lor
referitoare la acest contract, îi cunoşteau existenţa şi conţinutul, deci terţii de rea-credinţă nu au dreptul de opţiune între a
invoca actul aparent sau a se prevala de actul secret.
Este posibil să se ivească un conflict între terţi, în sensul că unii ar avea interesul să se prevaleze de existenţa contractului
secret, iar alţii de cea a contractului aparent.
Se admite că vor fi preferati tertii care, cu bunã-credintã, se întemeiazã pe contractul aparent (buna-credinţă însemnând
necunoaşterea existenţei şi conţinutului contractului secret în momentul când s-a născut dreptul sau interesul terţului
respectiv)  deşi între părţi va produce efecte contractul secret, totuşi, contractul public va fi opozabil tuturor terţilor,
astfel încât va avea câştig de cauză terţul care are interesul să invoce contractul public (aparent), chiar dacă acesta nu
corespunde voinţei reale a părţilor.
Efectele specifice contractelor sinalagmatice
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor izvorâte din contractele sinalagmatice determină unele efecte specifice,
care vizează apariţia unor împrejurări, imputabile sau nu uneia dintre părţi.
Efectele specifice contractelor sinalagmatice sunt următoarele:
 Exceptia de neexecutare a contractului: mijlocul de apãrare care constã în refuzul de executare a obligatiei exprimat
de cãtre una din pãrtile contractului sinalagmatic atunci când cealaltã parte îi pretinde aceastã executare fãrã a-si
îndeplini propria obligatie.
 Rezolutiunea este sanctiunea care intervine în cazul neexecutãrii culpabile a obligatiilor izvorâte dintr-un contract
sinalagmatic cu executare uno ictu, constând în desfiintarea retroactivã a acestuia.
 În functie de izvorul sau si de modul în care se aplica:
- rezolutiunea judiciara ( legala);
- rezolutiunea conventionala.
Rezoluţiunea poate fi cerută numai de către creditorul obligaţiei neexecutate culpabil, iar nu şi de către partea
vinovată de neexecutarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o prin contractul sinalagmatic. Cel care solicită rezoluţiunea
trebuie să îşi fi executat obligaţia asumată prin contractul sinalagmatic ori să se declare gata să şi-o execute.
Partea îndreptăţită să solicite rezoluţiunea nu este obligată să aleagă această cale, ci poate să opteze pentru soluţia
executării silite (în natură sau, după caz, prin echivalent) a obligaţiei asumată de cealaltă parte contractantă.
Rezoluţiunea judiciară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost
pronunţată. Ea prezintă următoarele inconveniente:
-instanţa, în principiu, are posibilitatea să acorde debitorului un termen de graţie pentru ca acesta să îşi execute obligaţia;
-instanţa are posibilitatea să aprecieze, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, dacă este cazul să pronunţe
rezoluţiunea ori să oblige la executarea silită a contractului;
-debitorul poate evita rezoluţiunea, executându-şi obligaţia până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care
s-a admis cererea de desfiinţare a contractului.
În baza principiului libertăţii de voinţă, părţile, prin acordul lor de voinţă, pot însera în contractul sinalagmatic
anumite clauze referitoare la desfiinţarea contractului în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei asumate de către
oricare dintre ele ( clauzele - pacte comisorii), (rezoluţiunea - rezoluţiune convenţională).
Rezoluţiunea convenţională presupune de asemenea o neexecutare culpabilă a obligaţiei asumate de una dintre
părţi, iar pactul comisoriu poate fi invocat numai de către creditorul acestei obligaţii, iar nu şi de către cel culpabil de
neexecutare.
De asemenea, partea îndreptăţită poate opta între rezoluţiune şi a cere executarea silită. Indiferent că este
judiciară sau convenţională, rezoluţiunea are ca principal efect desfiinţarea (retroactivă) a contractului sinalagmatic.
Părţile urmează a fi repuse în situaţia anterioară, prin restituirea a ceea ce s-a executat în baza contractului desfiinţat. De
asemenea, partea care şi-a executat obligaţia ori s-a declarat gata să-şi execute obligaţia poate să obţină despăgubiri
pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către cealaltă parte.

36
 Rezilierea: sanctiunea ce intervine în cazul neexecutãrii culpabile a unei obligatii izvorâte dintr-un contract
sinalagmatic cu executare succesivã, constând în desfacerea contractului respectiv (numai pentru viitor).
Deosebiri între rezoluţiune şi reziliere:
-in domeniul de aplicare,
-o diferenţiere parţială în privinţa efectelor:
* în cazul rezilierii, prestaţiile deja executate nu se mai pot restitui – e vorba despre o desfacere a contractului (încetează
efectele viitoare ale contractului)
* în cazul rezoluţiunii – e vorba de o desfiinţare (şi pentru trecut). În rest, ca şi rezoluţiunea, rezilierea este o sancţiune ce
intervine în cazul unei neexecutări culpabile, are ca fundamant reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din
contractul sinalagmatic,poate fi judiciară sau convenţională.
Problema riscului contractului sinalagmatic se pune atunci când una din părţile contractante este împiedicată
de un caz fortuit sau de forţă majoră să îşi execute obligaţia asumată.
Neexecutarea uneia dintre obligaţiile ce izvorăsc din contractul sinalagmatic nu este consecinţa vinovăţiei
debitorului acestei obligaţii, ci a unei împrejurări mai presus de voinţa lui.
 se pune întrebarea de a şti dacă partea care este debitor al obligaţiei imposibil de executat mai este îndreptăţită să
pretindă celeilalte părţi executarea obligaţiei asumate de aceasta din urmă.
În cazul unui răspuns afirmativ, ar însemna că riscul contractului sinalagmatic ar fi suportat de acea parte care
este creditorul obligaţiei imposibil de executat, de vreme ce această parte va fi ţinută să execute obligaţia asumată deşi
nu va primi contraprestaţia.
În cazul unui răspuns negativ, înseamnă că partea care are calitatea de creditor al obligaţiei imposibil de executat
este şi ea liberată de executarea propriei obligaţii, deci că riscul contractului sinalagmatic ar urma să fie suportat de către
debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Regula în cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate este aceea că riscul va fi suportat de
către debitorul obligatiei imposibil de executat, care deci nu este îndreptăţit să pretindă celeilalte părţi executarea
obligaţiei corelative, după cum nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri, nefiind vorba despre o neexecutare
imputabilă.
Practic, contractul se desfiinţează. În contractele sinalagmatice translative de proprietate, riscul îl suportă partea
care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii fortuite a lucrului. De regulă, această parte este dobânditorul,
întrucât, în principiu, dreptul de proprietate se transmite din momentul realizării acordului de voinţă.
 dobânditorul va trebui să plătească preţul, indiferent dacă lucrul, în momentul pierii fortuite, se afla la el sau în
detenţia înstrăinătorului.
Dacă însă înstrăinătorul era pus în întârziere în privinţa obligaţiei de predare a lucrului, atunci el va suporta riscul
pieirii fortuite, deci nu va mai fi îndreptăţit să pretindă plata preţului. Totuşi, chiar dacă era pus în întârziere în momentul
pieirii fortuite, înstrăinătorul poate face dovada că lucrul ar fi pierit şi la dobânditor, caz în care riscul va fi suportat de
acesta din urmă.

37