Paul Goma

Disidența în timpul regimului Ceaușescu era destul de firavă în rândurile

intelectualității. Astfel, până la izbucnirea „scandalului Goma ” în primăvara lui 1977,
atitudinile de sfidare a conducerii din România se aflau într-o relativă absență. Destinul lui
Goma a dus la informarea Occidentului în legătură cu ceea ce se perecea în România, mai
exact încercarea de a demasca încălcărea drepturilor omului.

Paul Goma s-a născut în 1935 în Basarabia, iar în 1940 familia sa s-a mutat la
București. Aici urmează Școala de literatură și critică, dar în anul 1956 avea să fie arestat din
cauza unui roman de-al său al cărui erou urma să înființeze o mișcare studențească
asemănătoare cu cea din Ungaria. După doi ani petrecuți în închisoare a fost mutat într-un sat
din preajma Bucureștiului, iar de abia în 1965 a reușit să se înscrie la Facultatea de Arte din
capitală, însă a abandonat studiile încă din primul an.

Cu câteva luni înainte de invazia sovietică în Cehoslovacia, Goma depusese o cerere în

legătură cu aprobarea de a publica romanul „Ostinato”, lucrare inspirată din experiența s-a cu
securitatea. Însă nu avea să fie publicat prea curând deoarece redactorul de carte pretinsese că
un personaj al romanului se aseama cu Elena Ceaușesc. Astfel s-a interzis publicarea unor
lucrări senmate de Paul Goma. Pe baza tezei că patidul reprezintă întreaga națiune, atât
Ceaușescu cât și menbrii partidului își arogau dreptul de apărători ai intereselor naționale.
Orice critică la adresa conducerii putea fi considerată ca un gest de trădare. Condamnarea de
către Ceaușescu a aliaților Pactului de la Varșovia, a reprezentat momentul oportun, astfel
partidul a câștigat un val de adeziuni fără precedent, printre care se afla și Goma. În cele din
urmă, romanul „Ostinato” a apărut în anul 1971 în Germania Federală, motiv pentru care
scriitorul a fost dat afară din PCR. Ba chiar, în urma unei așa-numite greșeli în procesul său
de înregistrare, el nu făcuse niciodată parte din acesta.

Unitatea opoziției față de propunerile partidului nu a fost distrusă doar de autorități, ci

și de scriitorii însăși. Ruptura din opoziție s-a adâncit din cauza invidiei multor scriitori față
de succesul lui Goma în Germania Occidentală. Acesta a fost un alt factor al excluderii sale
din partid, însă factorul decisiv a fost refuzul conformismului. Puțini scriitori care se declarau
împotriva regimului partidului au fost înlăturați cu ușurință.
 În urma ce „cazul Goma” a fost declanșat, pentru a preveni pierderea prestigiului în
Occident, Ceaușescu a declarat, într-un interviu acordat ziarului londonez Sunday Times, că
Vestul nu i-ar fi înțeles noua politică culturală. Măsurile sale nu s-ar îndrepta, spunea el, decât
împotriva „poluării intelrctuale și culturale”, neafectând în nici un mod relațiile culturale ale
tării. Tot în 1971, în luna decembrie, a apărut legea care interzicea difuzarea sau publicarea în
străinătate a oricărui text ce ar fi putut aduce prejudecăți interesului statului. Însă Goma nu s-a
lăsat convins, chiar dacă metoda intimidării devenea din ce în ce mai folosită. Acesta a
primit în anul următor viza de ieșire în Franța, unde avea să scrie „Gherla”, la bază având
experiența sa din temnița ardeleană, însă a fost respins de editurile din România, iar cartea a
apărut în 1976 în versiune franceză. Cu toate că a fost eliminat din colegiul de redacție al
„României literare” în 1973, Goma a continuat jocul periculos contra regimului. În
demascarea procesului de colectivizare forțată, a regimului din închisori, dar mai ales a
tratamentului aplicat de Securitate, Goma adat dovadă de mult curaj, sărind de multe ori peste
limita impusă de cenzură.

Dizidența a atins apogeul în momentul când Goma s-a alăturat semnatarilor „Cartei
77”, aceasta reprezenta inițiativa unor disidenți din Cehoslovacia ce criticau nerespectarea
drepturilor omului. Goma a adresat o scrisoare membrilor acestei mișcări prin care își exprima
solidaritatea cu acțiunea lor. El a încercat să-i convingă pe prietenii pe care se bizuia să
semneze și ei, dar a fost un eșec. Astfel a descis să-i adreseze o scrisoare lui Ceaușescu,
cerându-i să semneze pentru această cauză. În scrisoarea adresată conducătorului, Goma
apelează la atitudinea concetățenilor. El mărturisește că: „toși vecini noștrii se mișcă, își cer
derepturile care li se cuvin...numai noi, românii, tăcem. Și așteptăm. Să ni se dea totul de-a
gata. Românii noștri se gândesc numai la ceea ce vor pierde dacă va afla securitatea, nu se
gândesc la ceea ce vor câștiga-în ciuda securității...rezultă că doar doi inși nu se tem de
securitate: Domnia Voastră și cu mine” Totodată apelează la integritatea lui Ceaușescu,
spunând că dacă va semna va dovedi că e consecvent cu declarațiile din 1968 și că România
se va prezenta la Conferința de la Belgrad cu fruntea sus.

La scurt timp după trimiterea acelei scrisori, Goma a convins alte persoane care și-au
lăsat semnăturile pe Actul Final de la Helsinki. Scrisoarea deschisă era un act fără precedent.
La aceasta au aderat ulterior peste 200 de români, sfidând campania de intimidare lansată
împotriva lui Goma și a primilor semnatari. Actul de curaj a fost atacat imediat de Ceaușescu,
iar la 17 februarie a ținut o cuvântare împotriva „trădătorilor de țară”. Goma, din acest
moment, a început să primească telefoane de amenințare, iar în ziua următoare blocul unde
locuia a fost înconjurat. După o perioadă de timp lui Goma i-a fost propusă publicarea
scrierilor sale, dar aceasta reprezenta un motiv în plus pentru care urma să fie acuzat, însă a
intuit ceea ce avea să se ptreacă. La scurt timp, în apartamentul său a intrat Horst Stumpf, un
fost boxer, care l-a bătut pe scriitor, urmând să revină, iar, într-un interval de numai câteva
zile.

În data de 28 martie, Goma a dat un interviu unui reporter de la un canal francez. Iar,
la scurt timp, pe 1 aprilie, Goma a fost arest, urmând ca unii dintre susținătorii săi, precum Ion
Negoițescu, Ion Ladea și Gheorghe Sndu să fie și ei anchetați și supuși violenței de către
Securitate. În cartea sa, „Culoarea Curcubeului 77”, Goma povestește episodul arestării, mai
exact: „Deschid. Dar nu responsabila blocului pătrunde...ci niște civili. Toți trei deodată,
Dumnezeu știe cum pentru că în mai puțin de două secunde, se află toți trei dincoace de
prag...înțeleg că fusesem din nou păcălit”, iar pe mandatul de arestare era adusă acuzația de
„relații contra naturii”. Din moment ce reacțiile internaționale s-au declanșat, pentru
eliberarea lui Goma au făcut apel personalități precum: Eugen Ionescu, Jean-Paul Satre,
Arthur Miller și Edward Albee. Cei care protestau au atacat imaginea lui Ceaușescu de
apărător îndrăzneț împotriva ursului rus de la nord, imagine mult afectată de arestul lui Goma
mai ales că se apropia centenarul independenței României. Astfel, la 6 mai, Goma a fost
eliberat din arest, în acea zi ministrul al apărării naționale, Ion Coman, „mi-a strâns mâna și,
clipind mereu, deși nu era soare acolo, mi-a zis că el este foarte fericit că am reprimit înapoi
titlul scump nouă, tuturor, de tovărășie și că el îmi strânge mâna tovărășește, că uite ce bun și
mărimimos este tovarășul Ceaușescu”. Pe data de 20 noiembrie i s-a permis să plece,
împreună cu soția și fiul, din România.

Cu toate acestea, nici la Paris nu avea să scape de brațul lung al Securității, care era
hotărâtă să-l reducă la tăcere. El fiind unul dintre emigranții care au primit în febroarie 1981
pachete cu explozibil. Nici misiunea lui Matei Pavel Haiducu de a-l lichida pe Goma, nu a
făcut decât să arate publicului francez dovada de mânie a lui Ceaușescu. Cu această ocazie, a
reușit din nou să compromită reputația lui conducătorului, așa cum o făcuse și prin acțiunea sa
curajoasă din 1977. Astfel, începând din anii `80, dizidența românască funcționa la Paris.
Izbucnirea „scandalului Goma” în primăvara lui 1977 a reprezentat simbolul conștientizării
Occidentului cu privire la încălcarea dreptului omului în România. Mănușa aruncată
regimului de Paul Goma a fost un apel către cei care voiau să protesteze împotriva acestuia.
Destinul său a reprezentat factorul principal ce a dus la demascarea neîndreptățirilor din țară
în timpul regimului Ceaușescu.
Paul Goma, Culoarea Curcubeului 77

Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea: Constrângere și disidență în România anilor

1965-1989

Anneli Ute Gabamyi, Literatura și politica în România după 1945