You are on page 1of 16

Îndrumar de laborator

CELULE DE ADAPTARE DE BANDĂ ÎNGUSTĂ

1. Introducere
La ieşirea fiecărui amplificator de RF de putere de bandă îngustă, există un circuit
rezonant şi o sarcină care poate fi impedanţa de intrare a următorului etaj - în cazul etajelor
intermediare sau impedanţa antenei sau a feeder-ului1 de antenă - în cazul etajului final.
Circuitul rezonant plasat între
dispozitivul activ - generator şi sarcină - fig. CIRCUIT DE ADAPTARE
1, îndeplineşte următoarele funcţii esenţiale:
1. Realizează adaptarea sarcini la
generator, adică: Cg Rg

Generator
L RSn ZS
 asigură compensarea
componentei reactive a impedanţei de ieşire
a generatorului, astfel ca sarcina văzută de
dispozitiv să fie pur activă; Fig. 1. Locul circuitului de adaptare a sarcinii în ARFP
 transformă componenta activă a
impedanţei de sarcină ( Z S  R S  jX S cu X S  0 sau X S  0 ) într-o rezistenţă de sarcină
echivalentă, văzută de dispozitivul activ ( R Sn ), necesară, optimă, pentru transferul maxim al
puterii utile pe sarcină.
2. Asigură atenuarea (filtrarea) armonicelor nedorite din spectrul semnalului furnizat
de ARFP, astfel încât puterea disipată de acesta pe sarcină să nu depăşească limitele admise.
Circuitele rezonante de adaptare trebuie să satisfacă şi următoarele cerinţe:
1. Să aibă caracteristicile de fază şi de amplitudine ale funcţiei de transfer constante,
într-o bandă de frecvenţe suficient de largă pentru a permite trecerea, cu distorsiuni sub
valorile impuse, a întregului spectru al semnalului util, care poate fi modulat sau cu mai multe
purtătoare.
2. Să fie uşor acordabile în gama frecvenţelor de lucru şi să permită reacordarea când
caracteristicile sarcinii se modifică.
3. Să aibă pierderi de putere neglijabile, adică eficienţă mare la transferul puterii.
4. Pe lângă acestea, se impun condiţii de realizabilitate, dimensiuni rezonabile,
fiabilitate mare, cost redus, etc.
În practică este de obicei imposibilă îndeplinirea optimă a tuturor cerinţelor; în funcţie
de locul circuitului în lanţul de prelucrare al semnalului, unele cerinţe sunt mai importante şi
trebuie realizate cu prioritate. Astfel, în etajele de semnal mic, atenuarea componentelor
spectrale nedorite şi mai ales transferul unei puteri maxim posibile sunt cerinţe mai
importante decât realizarea unui randament mare, deoarece toate aceste etaje împreună au un
consum neglijabil faţă de etajul final; în etajele de putere intermediare (cu dispozitivul activ în
regim neliniar), transferarea puterii maxim posibile este cerinţa esenţială. În ce priveşte etajul
final, randamentul mare, atenuarea armonicelor, constanţa caracteristicii de transfer în bandă
şi acordabilitatea sunt, toate, cerinţe esenţiale, fapt care complică mult proiectarea şi
realizarea circuitelor de adaptare.
Modalitatea de realizare tehnologică, implementarea circuitelor rezonante în ARFP,
depinde de frecvenţa de lucru, de dispozitivul activ utilizat şi de puterea vehiculată.

1
Cablu de conexiune. În radiotehnică, feeder-ul este un cablu (poate fi şi linie de transmisie) care conectează
echipamentele radio cu antena.

1
Radiocomunicaţii

În cazul ARF de mică putere, se folosesc componente obişnuite: bobine şi


condensatoare în JF, MF, IF, parţial şi în FIF şi linii cu constante distribuite (strip-line,
bifilare, coaxiale, …) în FIF şi UIF, ghiduri de undă în UIF şi mai sus.
În cazul ARF de putere mare, apar probleme din cauza valorilor mari ale curenţilor şi
tensiunilor de RF.
La frecvenţe mai mari - în FIF şi UIF, apar probleme deosebite, deoarece
tranzistoarele se comportă oarecum diferit.
În cazul tranzistoarelor, apar unele probleme determinate de impedanţele mici (ohmi -
sute de ohmi) de intrare şi de ieşire ale ARFP. În consecinţă, în aceste cazuri se pot utiliza
componente cu constante concentrate până la aproximativ 1GHz.
Capacităţile tranzistoarelor sunt incluse în circuitele de acord, dar este necesar ca
inductanţele terminalelor să fie reduse; în special inductanţa electrodului comun trebuie să fie
cât mai mică, în care scop acesta este realizat sub formă de platbandă - această formă
constructivă uşurează plantarea tranzistoarelor pe cablaje imprimate, mai ales dacă circuitele
de acord sunt executate cu linii bifilare plate (strip-lines), mult folosite peste 300 MHz.
Într-un lanţ de ARF pot fi mai multe etaje de putere (2 - 5 etaje), cuplate prin circuite
de adaptare rezonante. Astfel, excitarea ARFP finale se face cu semnale furnizate de
amplificatoarele prefinale care sunt şi ele ARFP, de putere mai mică decât a etajului final, dar
funcţionând după exact aceleaşi principii (regim neliniar); la rândul lor, adesea ARFP
prefinale sunt excitate de la ARF de putere ş.a.m.d. Pentru ca ARFP să furnizeze putere în
RF, dispozitivul activ (în regim neliniar) trebuie excitat cu o putere apreciabilă (faţă de
puterile vehiculate în etaj). În aceste condiţii, este esenţială realizarea unui transfer maxim de
putere de la un etaj la următorul, motiv pentru care se impune adaptarea impedanţelor - de
regulă la transfer maxim de putere. Circuitelor rezonante de adaptare între etaje li se impun
cerinţe nu prea severe privind atenuarea armonicelor, adaptarea la transfer maxim de putere şi
pierderile mici în circuite fiind esenţiale. În consecinţă, circuitele de adaptare dintre etaje se
realizeză de obicei cu o singură celulă, rareori cu două, iar acordul se face simplu, cu un
singur element reglabil. În cazul ARFP cu tranzistoare, impedanţele care trebuie adaptate sunt
mici (ohmi - sute de ohmi) şi foarte diferite; deseori rezistenţa de ieşire a unui etaj este de 5 -
10 ori mai mare decât aceea de intrare în următorul, dar situaţiile inverse nu sunt rare. Pe
lângă aceasta, capacităţile - mai ales de ieşire, şi inductanţele parazite nu pot fi neglijate.
În aceste condiţii, simple circuite LC paralel nu pot fi satisfăcătoare; se folosesc
configuraţii mai complexe ca: circuite Π, în T, în Γ etc., care:
 asigură compensarea C şi L parazite, incluzându-le în circuitul rezonant;
 realizează adaptarea unor impedanţe mult diferite (eventual pot fi cuplate mai
multe circuite în cascadă) şi au pierderi mici;
 asigură o bună filtrare a armonicelor deoarece ramurile serie sunt inductive iar cele
paralel, capacitive.
Asemenea circuite, realizate cu componente cu constante concentrate se pot folosi
până la 1 - 2 GHz. În UIF se folosesc şi componente cu constante distribuite (segmente de
linii). De regulă amplificatorul RF de putere al emiţătoarelor tranzistorizate este un bloc cu 3
etaje, ecranat complet, cu o intrare, o ieşire şi o bornă de alimentare (masa este a doua bornă).
Intrarea şi ieşirea semnalelor se face cu cabluri coaxiale Z0 = 50 - 75 Ω, conectate prin
circuite de adaptare. Alimentarea (un pol al sursei) se face prin condensatoare de trecere (Cd).
La frecvenţe mari, inductanţele şi capacităţile parazite nu pot fi neglijate, iar valorile
necesare pentru inductanţele circuitelor de adaptare devin foarte mici (sub 10nH), greu de
realizat. Este drept că inductanţele pot fi mărite faţă de necesar compensându-le parţial cu o
capacitate (pader) serie ( Lech  Ltotal  1 C compensare ). Procedeul duce la îngustarea benzii
circuitului şi la posibilitatea apariţiei rezonanţelor parazite. Din aceste motive, la frecvenţe
peste 500 - 700 MHz, inductanţele se realizează din segmente de linii (de regulă strip-lines)

2
Îndrumar de laborator

cu Z0 mare. La frecvenţe şi mai mari - peste 1GHz, apar dificultăţi şi în realizarea


condensatoarelor cu valori foarte mici, drept care se folosesc segmente de linie cu Z0 mică.

2. Calculul celulelor de adaptare de bandă îngustă


Pentru calcularea elementelor din circuitele (celulele) de adaptare elementare, se
consideră sursa ca generator de curent cu o impedanţă de ieşire formată dintr-o rezistenţă Rg şi
o capacitate Cg, de regulă conectate în paralel. Sarcina este în general complexă, cu
componenta activă RS şi reactivă XS; frecvent componenta reactivă este neglijabilă. Rezistenţa
şi reactanţa sarcinii apar în serie (de exemplu la o antenă) sau în paralel (de exemplu intrarea
unui tranzistor), în funcţie de sarcină.
În calculul circuitelor de adaptare este comod ca R şi X să fie considerate uneori în
serie, alteori în paralel; dacă configuraţia adoptată pentru calcule diferă de cea reală, se aplică
relaţiile de transformare serie – paralel (fig. 2):
   X  2 
 R  R 1     R X R 
R 
    

   R  2  X 
 
 X  X 1     
   X   Z
  Z

În calcule se va considera,
simplificat, sarcina pur activă, RS. Fig. 2. Transformarea serie - paralel
Dacă în circuitul real există şi o
componentă reactivă, în serie sau în paralel cu RS, în funcţie de configuraţia circuitului de
adaptare, se transformă Z S în mod corespunzător, astfel încât XS să poată fi inclusă cu
uşurinţă în una din reactanţele circuitului de adaptare.
Subliniem faptul că adaptarea sarcinii la generator înseamnă compensarea părţii reactive
a sarcinii efective şi transformarea părţii active RS, într-o sarcină activă, văzută de generator,
necesară (RSn) acestuia din diverse motive (de exemplu pentru η mare); un caz particular de
adaptare este cu R g  R Sn - pe sarcină se transferă puterea maximă posibilă dar   1 2 .

3. Utilizarea relaţiilor de calcul. Modul de lucru


În continuare se prezintă modalitatea de calcul a principalelor circuite de adaptare
utilizate în radiotehnică. În calcule se utilizează factorul de calitate în sarcină (Lech, Cech
reactanţele, în paralel cu rezistenţa, din schema echivalentă finală a circuitului de adaptare):
Q  RSn ( Lech )   Cech RSn . Dezavantajul acestui mod de calcul, constă în absenţa unei
relaţii între Q-ul circuitului şi pierderile în componente; Q se adoptă oarecum artificial, din
experienţă. Etapele de proiectare sunt:
1. Datele de proiectare sunt: Cg, RSn, RS (CS, dacă este cazul).
2. Se adoptă circuitul potrivit (se vor analiza pe rând toate circuitele de mai jos).
3. Se transformă schemele RgCg şi/sau RSCS (serie - paralel) astfel încât impedanţa
sursei să aibă componentele conectate conform schemei adoptate, iar reactanţa
sarcinii să poată fi inclusă uşor într-un element reactiv al circuitului de adaptare.
4. Se adoptă un Q în sarcină. Pentru o bună filtrare: Q > 2 - 3; uzual se adoptă
Q = 5...12. Eficienţa transferului puterii este  1  Q Q gol .
5. Se calculează elementele circuitului de adaptare; se extrage XS din reactanţa în
care a fost inclus.
6. Se verifică realizabilitatea componentelor.

3
Radiocomunicaţii

3.1. Circuit de adaptare cu sarcina cuplată prin condensator serie

Circuitul de adaptare cu sarcina cuplată prin condensator serie se prezintă în fig. 3 - 4.

X1 

R Sn  1  Q 2  ; X 2  RS 
R Sn

 1  Q2  1 ;  (1)
Q
R Sn
RS

 1  Q2  1  RS

X L  Q  R Sn  X g ; ( X 1  1  C 1 ; X 2  1  C 2 ; X L   L ) (2)

R Sn  R S ; 1  Q  R
2
Sn RS  1

Condiţiile de adaptare: ( X L  X g )  X   0 ; R S  R Sn

Cg L C2 L L

Ig (Xg) (XL) (XL) (XL) C 


(X2)
Rg RSn C1 RS C1 C 2 R S ( X  )
(X1) (X1) ( X  ) R S  R Sn
2

Fig. 3. Circuit de adaptare cu sarcina cuplată prin condensator serie – determinarea schemei echivalente

Fig. 4. Circuit de adaptare cu sarcina cuplată prin condensator serie – schemă de simulare

4
Îndrumar de laborator

Q = 10

Fig. 5. Răspunsul în frecvenţă (amplitudine şi fază) al circuitului de adaptare cu sarcina cuplată prin
condensator serie

Fig. 6. Impedanţa văzută de generator în cazul circuitului de adaptare cu sarcina cuplată prin condensator serie

5
Radiocomunicaţii

3.2. Circuit de adaptare în 

Circuitul de adaptare în  se prezintă în fig. 7 - 8.

1 Q 1 RS
  ; X2  (3)
X 1 R Sn X g RS
R Sn
 
 1  Q2  1

Q  R Sn  
XL   1 
1
1  Q 2  Q R Sn

RS
 1  Q 2
 
1   (4)


1  Q  R
2
S R Sn  1 ; ( X 1  1  C1 ; X 2  1  C 2 ; X L   L )

Condiţiile de adaptare: (Y1  Y g )  Y   0 ; R S  R Sn

Circuitul în Π este mult utilizat în ARFP, atât pentru cuplări între etaje cât şi la ieşirea
etajelor finale. Deoarece acest circuit nu acceptă RSn mici (L rezultă cu valori nerealizabil de
mici, iar C1 şi C2 foarte mari), în circuitele tranzistorizate este mai rar utilizat, de obicei pentru
cuplări între etaje.

L L C 2 R S  R Sn

Ig (XL) C2 C1 (XL) ( X  ) C1 L


Rg Cg RSn C1
2
RS R S
(Xg) (X1) (X2) (X1) (X1)
( X  )

Fig. 7. Circuit de adaptare în  – determinarea schemei echivalente

Fig. 8. Circuit de adaptare în  – schemă de simulare

6
Îndrumar de laborator

Q = 10

Fig. 9. Răspunsul în frecvenţă (amplitudine şi fază) al circuitului de adaptare în 

Fig. 10. Impedanţa văzută de generator în cazul circuitului de adaptare în 

7
Radiocomunicaţii

3.3. Circuit de adaptare cu LC în derivaţie

Circuitul de adaptare cu LC în derivaţie se prezintă în fig. 11 - 12.

Q  R Sn  
X1   1 
1

RS
 1  Q 
2
 1 
 ; X2 
RS
(5)
1  Q 2  Q R Sn  RS
R Sn

 1  Q2  1 
1 1 Q
  ; ( X 1  1  C1 ; X 2  1  C 2 ; X L   L ) (6)
X L X g R Sn

R Sn  R S ; 1  Q  R
2
S R Sn  1

Circuitul realizează o bună filtrare a armonicelor şi este potrivit pentru RS mici; este
simplu şi mult folosit în circuitele cu tranzistoare până la 150 - 200 MHz.

C1 C 2 R S  R Sn

Ig L C1 (X1) (X1) ( X 2 )
Rg Cg RSn L C 
R S L
(XL) C2 (XL)
(Xg)
(X2)
RS (XL) ( X  )

Fig. 11. Circuit de adaptare cu LC în derivaţie – determinarea schemei echivalente

Fig. 12. Circuit de adaptare cu LC în derivaţie – schemă de simulare

8
Îndrumar de laborator

Q = 10

Fig. 13. Răspunsul în frecvenţă (amplitudine şi fază) al circuitului de adaptare cu LC în derivaţie

Fig. 14. Impedanţa văzută de generator în cazul circuitului de adaptare cu LC în derivaţie

9
Radiocomunicaţii

3.4. Circuit de adaptare în T

Circuitul de adaptare în T se prezintă în fig. 15 - 16.

Circuitul în T este mult utilizat în circuitele cu tranzistoare, deoarece admite rezistenţe


mici şi foarte diferite la capete.

X 1  Q  R Sn  X g ; X 2  R S 
R Sn
RS
 
 1  Q2  1 ; (7)

XC 

R Sn  1  Q 2  ; ( X 1   L1 ; X 2   L2 ; X C  1  C ) (8)
Q
R Sn
RS

 1  Q2  1 

(1  Q 2 )  R Sn R S  1

Cg L1 L2 L1 L1 C 

Ig (Xg) (X1) (X2) (X1) L2 (X1) ( X  )


Rg RSn C
RS R S
C C R S  R Sn
(XC)
(XC) ( X 2 )

Fig. 15. Circuit de adaptare în T – determinarea schemei echivalente

Fig. 16. Circuit de adaptare în T – schemă de simulare

10
Îndrumar de laborator

Q = 10

Fig. 17. Răspunsul în frecvenţă (amplitudine şi fază) al circuitului de adaptare în T

Fig. 18. Impedanţa văzută de generator în cazul circuitului de adaptare în T

11
Radiocomunicaţii

3.5. Circuit de adaptare LC serie

Circuitul rezonant serie permite adaptarea unor rezistenţe mici, este mult utilizat în
circuitele cu tranzistoare şi se poate folosi cu sau fără inductanţă pentru compensarea
capacităţii sursei.

3.5.1. Circuitul de adaptare LC serie cu inductanţă pentru compensarea Cg

Circuitul de adaptare LC serie cu inductanţă pentru compensarea Cg se prezintă în


fig. 19 - 20.

R Sn
X C 1  Q  R Sn ; X C 2  R S  ; X L1  X g ; (9)
R S  R Sn

X L 2  Q  R Sn  R Sn   R S  R Sn  (10)

R S  R Sn ; ( X C 1  1  C 1 ; X C 2  1  C 2 ; X L1   L1 ; X L 2   L2 )

C1 L2 C1 L2 C 2 C1 L

Ig Rg Cg (XC1) (XL2) L1 (XC1) (XL2) R S (XC1) ( X )
RSn C2 ( X C 2 ) L1
L1 RS R S  R Sn
(Xg) (XC2) (XL1) (XL1)
(XL1)

Fig. 19. Circuit de adaptare LC serie cu inductanţă pentru compensarea Cg – determinarea schemei echivalente

Fig. 20. Circuit de adaptare LC serie cu inductanţă pentru compensarea Cg – schemă de simulare

12
Îndrumar de laborator

Q = 10

Fig. 21. Răspunsul în frecvenţă (amplitudine şi fază) al circuitului de adaptare LC serie cu inductanţă
pentru compensarea Cg

Fig. 22. Impedanţa văzută de generator în cazul circuitului de adaptare LC serie cu inductanţă pentru
compensarea Cg

13
Radiocomunicaţii

3.5.2. Circuitul de adaptare LC serie fără inductanţă pentru compensarea Cg

Circuitul de adaptare LC serie fără inductanţă pentru compensarea Cg se prezintă în


fig. 23 - 24.

Compensarea Cg se face cu inductanţa L care asigură rezonanţa întregului circuit.

R Sn
X C 1  Q  R Sn  X g ; X C 2  R S  ; (11)
R S  R Sn

X L  Q  R Sn  R Sn   R S  R Sn   X g (12)

R S  R Sn ; ( X C1  1  C1 ; X C 2  1  C 2 ; X L   L )

Cg C1 L C1 L C 2 C1 L
Ig (XC1) (XL) (XC1) (XL) ( X C 2 ) (XC1) ( X  )
Rg (Xg) RSn
C2
RS R S R S  R Sn
(XC2)

Fig. 23. Circuit de adaptare LC serie fără inductanţă pentru compensarea Cg – determinarea schemei echivalente

Fig. 24. Circuit de adaptare LC serie fără inductanţă pentru compensarea Cg – schemă de simulare

14
Îndrumar de laborator

Q = 10

Fig. 25. Răspunsul în frecvenţă (amplitudine şi fază) al circuitului de adaptare LC serie fără inductanţă
pentru compensarea Cg

Fig. 26. Impedanţa văzută de generator în cazul circuitului de adaptare LC serie fără inductanţă pentru
compensarea Cg

15
Radiocomunicaţii

 Pentru fiecare configuraţie de celulă de adaptare studiată, arătaţi că se realizează


transferul maxim al puterii pe sarcină.

Aceasta se evidenţiază printr-o simulare parametrică, variind rezistenţa de sarcină


într-o gamă de valori liniară, în jurul valorii RS şi arătând că transferul maxim al puterii pe
sarcină are loc pentru valoarea rezistenţei de sarcină specificată ca dată de proiectare pentru
fiecare configuraţie de circuit studiată.

Un exemplu poate fi urmărit în fig. 27, unde se prezintă puterea pe sarcină obţinută în
cazul celulei de adaptare în  pentru diferite valori ale rezistenţei de sarcină din intervalul
(40 – 160) Ω.
Din aceste simulări se observă că valoarea maximă a puterii pe sarcină se obţine
pentru valoarea RS = 100Ω.

RS = 100Ω
RS = 130Ω
RS = 70Ω
RS = 160Ω

RS = 40Ω

Fig. 27. Puterea pe sarcină în cazul celulei de adaptare în  pentru diferite valori ale rezistenţei de sarcină RS
(RS = (40 – 160) Ω)

16

You might also like