You are on page 1of 25

Teoria Literaturii C2

TEXTUL

Lectura este condiţionată de existenţa câtorva factori fără de care aceasta nu poate avea loc. Există trei condiţii majore:  Textul care reprezintă obiectul lecturii;  Codul, depozitul cultural care este implicit în text şi care-l depăşeşte de multe ori;  Cititorul

Textul

Noţiunea de text vine de la latinescul textum (ţesătură). Numim text orice enunţ vorbit sau scris şi care îndeplineşte în mod prioritar o funcţie de comunicare.

cea care le conştientizează. reţinând esenţialul. care sunt implicate în text (există. a frazelor care se succed în timpul lecturii.  din punctul de vedere al poesisului (caracterul formal) şi al receptării. Aceasta ne trimite la structurile de adâncime ale textului. Lectura este cea care le scoate la suprafaţă. care se acumulează pe pagină. totalitatea perioadelor. . mintea receptorului construieşte un soi de structuri care sintetizează textul citit. orice text literar are două structuri: structura de suprafaţă. de cele mai multe ori. În paralel cu lectura. sub formă virtuală).

este o parte integrantă a ei. Apollinaire e considerat inventatorul caligramei. În poezia chineză. . care îmbină sensul poetic cu desenul rezultat din dispunerea literelor sub forma unei figuri. ideogramele cu aspect pictural reprezintă o componentă a sensului poemului.    Forma grafică are un rol important în percepţia şi transmiterea operei literare. Poezia barocă şi manierismul (gongorismul în spania şi Concettismul în Italia) s-au folosit de efectele grafice ale literelor.

.

.

.

.

Laurence Sterne) . caractere diferite de literă. Antoine de Saint-Exupéry. când autorii introduc în paginile lor desene. hărţi. (v. sau Tristram Shandy. În proză. Micul Prinţ. de ex. pagini albe. acestea fac parte din text. alte semne decât cele alfabetice.

   Lectura este saltul efectuat de receptor de la structura de suprafaţă la cea de adâncime. teoria literară a elaborat nişte instrumente (concepte) cu ajutorul cărora înţelegem mai adecvat acest mecanism de lectură. Pentru a înţelege acest mecanism de salt de la ceea ce se înşiră pe pagină până la ceea ce este dedesubt. textul există prin câteva ipostaze şi ele relaţionate între ele: . dar şi structura însăşi a textului.

ne ajută să deducem printr-un efort analitic de rememorare. de variante ce preced textul definitiv şi constituie împreună cu acesta un sistem. . Avantextul aproximează. De obicei. poesisul. Avantextul = ansamblul de manuscrise. acest ansamblu care ţine de geneza textului este restituit în opera definitivă.

infrapagina (notele de subsol). Metatextul – relaţia de comunicare care îl leagă pe un text de altul fără să-l citeze sau să-l numească în mod necesar. Un astfel de metatext este Ulise al lui Joice. într-un oraş din Irlanda. prefaţa. însă o rescrie la nivelul unei zile. ilustraţiile. prezentarea sumară de pe coperta a patra. care de fapt rescrie Odiseea. fără s-o citeze niciodată. postfaţa. notele marginale. . De paratext ţin: titlul.  Paratextul – relaţia textului cu acele elemente care intră în alcătuirea orizontului de aşteptare al operei.

Citatul poate să fie real. intertextul este tot ceea ce situează în mod explicit un text în relaţie cu alte texte sub forma citării. fie prin transformare. încadrat în textul respectiv. Parodia. . este un hipertext. fie prin imitaţie. Intertextul – reprezintă un concept de culoare socio-lingvistică. sau fals.  Hipertextul – reprezintă de obicei derivarea unui text din altul. de exemplu.

facem parte din universul de semne ale acestei cărţi. o asimilare şi o prelucrare de enunţuri anterioare. . fiinţe sensibile. Intertextul conştientizează şi adânceşte în acelaşi timp un adevăr formulat încă demult şi anume că nimic nu este nou sub soare. că tot ce se scrie de fapt se rescrie şi că tot universul e o carte în care noi. Vorbim despre intertextualitate atunci când înţelegem că orice enunţ este o permutare. astfel încât fructul acestui proces triplu este un text caracterizat prin încrucişarea acestor enunţuri. că totul s-a scris.

subiectului. futurism. construcţia (v. metaforică) în proză se vorbeşte despre antiroman (dispariţia epicului. Se cultivă antipoezia (poezia nelirică. concept legat de avangarda de la începutul secolului al XX-lea (dadaism. se neagă ideea de formă. Literatura e parodiată. gruparea „Tel Quel‟ etc. intrigii. procedeele. suprarealism. dadaismul). . Noul Roman francez. dispreţuită. psihologiei.). teatrul absurdului. prozaică.   Antiliteratura = o criză a ideii de literatură. realismului).

Adamov. Beckett. personaj. cu suspendarea ideii de intrigă.  La Ionescu. Antiliteratură duce spre tăcere. Flaubert a visat toată viaţa să scrie o carte despre nimic. avem antiteatru. dialog. . cu demontarea convenţiilor teatrului clasic.

 Şcoli şi mişcări teoretice .

Viktor Şklovski. . Mutând atenţia de la autor spre procedeele verbale. Reprezentanţi: Roman Jakobson..  Formalismul rus (începutul sec. formaliştii susţin că “forma e singurul erou în literatură”. Boris Eichenbaum.. de strategiile verbale care o formează. XX) : criticii trebuie să se preocupe de “literaritatea” literaturii.

Studiază contribuţia fiecărui element al formei poetice. → contează procedeele literare reprezentanţi: Cleanth Brooks. fără a da atenţie originii şi efectelor lor...K. tratează poemele ca obiecte estetice. nu documente istorice. . W.Wimsatt. Statele Unite.   Noua critică (New Criticism).. anii 1930-‟40. se concentrează asupra ambiguităţii şi complexităţii verbale a poemelor scurte considerate de sine-stătătoare.

S-a dezvoltat mai întâi în antropologie (Claude Lévi-Strauss). istorie intelectuală (Michel Foucault) şi teorie marxistă (Louis Althusser). Deşi aceşti gânditori nu au format o şcoală proriu-zisă. Gérard Genette). Roland Barthes. influenţaţi de teoria lui Ferdinand de Saussure despre limbă. apoi în studii literare şi culturale (Roman Jakobson. au aplicat concepte din lingvistica structurală asupra fenomenelor sociale şi culturale.  Structuralismul = un grup de gânditori francezi care. în anii 1950-‟60. psihanaliză (Jacques Lacan). opera lor a fost denumită “structuralistă” .

. cele psihanaliste şi marxiste. structuralismul e interesat de convenţiile care fac posibilă opera literară. istoricismul fac parte din poststructuralism. Termenul defineşte o gamă largă de discursuri teoretice care critică noţiunile de “cunoaştere obiectivă” şi “subiect capabil să se auto-cunoască”. Lacan şi Foucault au fost consideraţi drept poststructuralişti. .Teoriile feministe contemporane. În studiile literare. Post-structuralismul: Roland Barthes. care au depăşit limitele structuralismului.

Deconstrucţia dă opoziţiilor o structură şi funcţionare diferită. minte/corp. prezenţă/absenţă. formă/sens. literal/metaforic. A deconstrui o opoziţie înseamnă a arăta că ea nu e naturală şi inevitabilă.  . ci e o “construcţie” producă de discursurile care se bazează pe ea. în primul rând deconstrucţia şi lucrările lui Jacques Derrida. Post-structuralismul desemnează. natură/cultură. Deconstrucţia = critica opoziţiilor ierarhice care au structurat gândirea occidentală: interior/exterior. însă. vorbire/scriere.

. pentru a arăta că GENUL (în contrast cu sexul biologic) este “construit” cultural şi a vedea cum apar în literatură masculinitatea şi feminitatea. dezvoltat în anii ‟60. Explorează ideologia patriarhală în literatură. formele materiale ale discriminării sociale. economice şi politice ale femeii Examinează reprezentări ale femeilor/bărbaţilor/homosexualilor etc.    Critica feministă Un tip de critică literară. care se concentrează pe rolul femeii în literatură.

economice şi educaţionale din societatea pe care ea o numea patriarhală şi care au împiedicat femeile să-şi folosească posibilităţile creatoare. bărbatul. a transfomat femeia într-o fiinţă “neesenţială”. Al doilea sex (1949). care susţine două idei: 1).  O precursoare importantă a criticii feministe a fost Virginia Woolf. şi 2) feminitatea e o trăsătură artificială . care se consideră fiinţă esenţială. care pe lângă romanele sale a scris O cameră separată (1929) şi alte eseuri despre diverse scriitoare şi obstacolele culturale. Mult mai critică este franţuzoaica Simone de Beauvoir.

 Critica psihanalitică .