REPERE SOCIOLOGICE PENTRU ASISTENTUL SOCIAL.

SISTEMUL SOCIAL

SOCIETATEA CA SISTEM

Societatea este un tip particular de colectivitate umană, respectiv colectivitatea care, graţie nivelului său de completitudine, oferă membrilor ei posibilitatea de a-şi satisface trebuinţele individuale şi colective. Atunci când vorbim despre sistemul social, avem în vedere „un instrument de analiză aplicabil unui evantai foarte întins de colectivităţi de toate felurile şi de toate mărimile” (Lugan, 1983: 59). Aşadar, noţiunea de societate se referă la o realitate concretă(cum ar fi, de exemplu: societatea românească contemporană), pe câtă vreme noţiunea de sistem social trimite la o imagine abstractă (Lugan, 1983: 56 – 57).

În cadrul modelului sistemist de analiză a societăţii identificăm următoarele elemente:

structurile economice - care au funcţii vizând producţia şi circulaţia bunurilor de consum, a serviciilor şi a forţei de muncă; structurile politice - care definesc obiectivele colective şi acţionează pentru îndeplinirea lor; structurile normative – corespund „ansamblului de instituţii, de norme, reguli juridice, clase sociale şi grupuri care au drept funcţie stabilirea şi menţinerea solidarităţilor pe care o societate le poate pretinde între membrii ei. Această comunitate este în acelaşi timp un loc de presiune, de control social, un loc de adeziune la un consens colectiv şi un loc de manifestare a solidarităţii(Lugan, 1983: 59); structurile de socializare – ( familia, şcoala, asociaţiile culturale,sindicatele, biserica, partidele politice, mass-media etc.) transmit membrilor unei comunităţi o anumită cultură şi anumite valori politice, culturale.

Mijloacele prin care acţionează subsistemele sunt următoarele: banul (specific subsistemului economic) – mijloc de reglare a circulaţiei bunurilor, mijloc de presiune şi „ disciplinare”, de obţinere a ataşamentului faţă de un sistem social; puterea - capacitatea de a-i obliga pe membrii unei societăţi să acţioneze în vederea îndeplinirii obiectivelor comunitare, generale este instrumentul subsistemului politic; influenţa – mijloc al subsistemului normativ, de integrare – este capacitatea de a obţine adeziunea cetăţenilor prin persuasiune; angajamentele generalizate - faţă de valorile şi normele unei societăţi date constau în mecanisme ideologice care justifică ordinea socială, modul de viaţă şi obişnuinţele comportamentale, făcând din ele singurele valori acceptabile.

În orice societate, pot opera, la un moment dat, două tipuri de angajamente:pro-atitudinale şi contra – atitudinale. Angajamentul pro-atitudinal constă în implicarea persoanei sau a grupului într-un comportament nonproblematic sau conform atitudinilor sale Angajamentul contra-atitudinal presupune acceptarea unor comportamente ce contrazic moralitatea sau convingerile individuale, dar care sunt absolut necesare adaptării la exigenţele comunitare.

Societatea globală formează un sistem homeostatic. Deschis faţă de influenţele mediului extern , sistemul social îşi păstrează structurile şi funcţiile, adaptându-se permanent datorită retroacţiunii (feed – back). Retroacţiunea face ca sistemele sociale să fie sisteme evolutive. Societatea globală este alcătuită din mai multe subsisteme:

 

 

biosocial sau sociogenetic (având ca funcţie reproducţia socială a populaţiei; ecologic sau socio-geografic (cuprinzând relaţiile oamenilor cu mediul natural, modul de habitat, relaţiile de vecinătate, procesele de migrare şi de deplasare a populaţiei etc.); subsistemul economic (producătorul bunurilor materiale şi serviciilor, prin utilizarea resurselor naturale şi a forţei de muncă); subsistemul cultural (specializat în crearea şi difuzarea valorilor, codurilor, simbolurilor; subsistemului politic (ansamblul proceselor decizionale care privesc societatea globală).

Între toate subsistemele societăţii globale există raporturi de interdependenţă. Pornind de la aceste raporturi (de la natura şi sensul lor), putem determina subsistemul „dominant” al unei societăţi: el este acela care are capacitatea de a impune tuturor celorlalte subsisteme constrângeri pe care acestea nu i le pot impune la rândul lor. Funcţionarea societăţii, în viziune sistemistă, presupune adaptarea structurilor şi funcţiilor subsistemelor componente, astfel încât să păstreze un echilibru dinamic între acestea, precum şi între subsisteme şi ansamblul social.

ACŢIUNEA SOCIALA
  

Acţiunea reprezintă: evenimentele marcate de intenţionalitate, de scop uman; o succesiune de schimbări controlate de o fiinţă umană, schimbări a căror finalitate este producerea unor valori sau satisfacerea unor trebuinţe. Potrivit lui Max Weber „ Acţiunea (umană) este socială în măsura în care, prin faptul semnificaţiei subiective pe care individul sau indivizii care acţionează şi-o ataşează, ţine seama de comportamentul altora şi este afectată de acesta în cursul ei”. Putem conclude că acţiunea socială este orice manieră de a gândi, de a simţi şi de a acţiona, a cărei orientare este structurată potrivit unor modele colective împărtăşite deci de către membrii unei colectivităţi umane (Rocher 1968: 45).

Pentru a determina caracterul social al unei acţiuni, utilizăm următoarele criterii: în acţiunea socială persoanele implicate ţin seama de prezenţa sau de comportamentul altor persoane, întrucât acţiunea socială se prezintă în primul rând ca o influenţă reciprocă între actorii sociali acţiunea actorului trebuie să aibă valoare de semn, de simbol pentru ceilalţi oameni: „A ataşa o semnificaţie conduitei tale şi conduitei celorlalţi înseamnă a-i atribui un sens simbolic, care să poată fi transmis şi înţeles graţie unui cod de indicii sau de semne; înseamnă, şi mai exact, a insera această conduită într-un sistem de comunicaţie”.(Rocher, 1968: 27): acţiunea socială presupune înţelegerea reciprocă a aşteptărilor actorilor sociali şi orientarea comportamentului potrivit respectivelor aşteptări.

Actorul social

Pentru înţelegerea conceptului Crozier şi Friedberg pleacă de la următoarele observaţii empirice: actorul social nu are decât rareori obiective clare şi proiecte coerente: acestea sunt cel mai adesea multiple, ambigue şi chiar contradictorii, putându-se schimba sau ahuta în timpul acţiunii, în funcţie de circumstanţe; actorul este întotdeauna activ: deşi comportamentul său este influenţat şi limitat de factori externi, nu este niciodată direct şi complet determinat:”chiar pasivitatea este totdeauna, într-o anume manieră, rezultatul unei alegeri”(Crozier, Friedberg, 1977: 56)

Actorul social

comportamentul are totdeauna un sens: faptul că nu-l putem raporta uneori la obiective clare nu înseamnă că el este iraţional, ci că este raţional prin raportare la oportunităţi şi la contextul acţional, prin raportare la comportamentele altor actori . comportamentul actorului social are două aspecte: unul ofensiv (sesizarea oportunităţilor în vederea ameliorării propriei situaţii) şi unul defensiv (menţinerea marjei de libertate, adică a capacităţii de a acţiona). Nu există comportamente pur şi simplu iraţionale, în măsura în care ele pot fi incluse într-o strategie, într-un context organizaţional.

De regulă, conceptul de actor social se asociază cu cel de rol social: individul, grupul sau colectivitatea care acţionează în conformitate cu rolurile socialmente acceptate se constituie în actori sociali. Rolurile sociale sunt modele de comportament corespunzătoare diferitelor statusuri (poziţii) sociale. Potrivit lui Jean Stoetzel (La Psychologie sociale, 1963), rolul social este un ansamblu de comportamente pe care indivizii unei colectivităţi îl aşteaptă de la o persoană ce ocupă o anumită poziţie socială.

„Comportamentul actorului este de regulă reproductiv în raport cu sistemul, pe când agentul social are un rol transformator” (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). Actorul social este cel mai adesea un individ; agentul social este cel mai adesea un grup uman care acţionează concentrat în vederea transformării, menţinerii sau restaurării unei ordini sociale.

Modelele de acţiune
Regulile şi normele care guvernează acţiunea socială constituie modele culturale. Modelul este o sursă de inspiraţie sau chiar obiectul unei imitaţii totale; în ambele cazuri, el evocă ideea exemplarităţii.Modelele specifice unei funcţii sau unei poziţii într-o colectivitate formează rolul social. Eficacitatea modelelor acţiunii sociale şi a instituţiilor în care se ipostaziază unele dintre acestea este dată de doi factori principali: socializarea şi sancţiunile. Socializarea reprezintă procesul prin care membrii unei colectivităţi învaţă modele de acţiune, normele, simbolurile şi valorile specifice societăţii lor, transformându-le în reguli ale vieţii personale. Acest proces are pentru fiecare individ o durată egală cu propria lui viaţă.

În orice societate, conformitatea cu modelele de comportament socialmente acceptate constituie condiţia de bază a integrării; nesupunerea sau nerespectarea modelelor implică următoarelor şiruri de sancţiuni negative (pedepse):

sancţiuni unice (exercitarea unei violenţe legitime pentru limitarea comportamentelor antisociale: astfel de sancţiuni merg de la molestare până la pedeapsa capitală. sancţiuni economice – directe şi publice (de exemplu amenzile, reţineri din retribuţie, suspendarea unui ajutor) sau indirecte şi camuflate (retragerea unei garanţii , bugetul financiar sau comercial , emiterea unor reglementări ce limitează accesul la resursele materiale etc.) sancţiunile supranaturale, care pot fi religioase (vizând relaţia omului cu divinitatea: spre exemplu, blestemul, excomunicarea sau magiile. sancţiunile propriu-zis sociale: excluderea din grup, privarea de liberate, retragerea încrederii, ironizarea, ridiculizarea, râsul (ca gest social, după cum îl caracterizează Henri Bergson).

Comportamente umane din perspectivă asistenţială
Conceptul central în analiza comportamentelor din perspectivă asistenţială este acela de inadaptare socială. Potrivit lui Pascale Desrumaux-Zagrodnick (1998; 4-5) inadaptarea poate fi concepută drept ceea ce-l deranjează pe altul, ceea ce este contrar utilităţilor sociale sau ceea ce dăunează altora. Inadaptarea este incapacitatea sau dificultatea de a îndeplini o sarcină sau de a asuma un rol prevăzut, aşteptat sau prescris de către societate.

  

Inadaptarea poate fi provocată de: schimbare culturală sau de mediu; diferenţă între aspiraţiile sau norma individului; exigenţele sau normele societăţii. Inadaptarea socială poate viza diferite domenii : cultura şi limbajul; familia şi educaţia copiilor; bugetul; munca; sănătatea şi igiena; viaţa în societate.

     

Identificarea inadaptării presupune şi o analiză a comportamentelor din două unghiuri de vedere:  cel al atitudinii persoanei faţă de comportamentul pe care îl manifestă;  cel al normativităţii sau, altfel spus, al manierei în care este perceput respectivul comportament de către societate. Reperarea caracterului contra- sau proatitudinal al conduitelor este determinantă pentru tipul de practică. Astfel, asistentul social realizează evaluarea unui comportament presupus contranormativ în funcţie de următoarele elemente: gravitatea conduitei deviante a individului acumularea de conduite contrare utilităţii sociale caracterul singular al acestei conduite în grupa de apartenenţă al clientului reacţia de respingere din partea mediului social care nu acceptă încălcarea normelor.

   

Conceptul de “stigmat”

Atunci când o persoană posedă o caracteristică sau un atribut ce o diferenţiază net de grupul din care face parte, blocându-i accesul la relaţii normale cu ceilalţi respectivul atribut poate fi numit stigmat. Stigmatul reprezintă o contradicţie sau un dezacord între identităţile sociale reale şi cele virtuale.

Tipuri de stigmat

E. Goffman (1975) identifică trei categorii de caracteristici care pun pe unii indivizi în poziţie de discomfort şi inferioritate: stigmatul corporal (anomaliile morfologice care determină fie numai o identitate estetică aparte, fie şi o incapacitate parţială sau totală de mişcare sau de realizare a unor activităţi pe care marea majoritate le poate desfăşura); stigmatele ce ţin de modul de manifestare a individului în societate (de exemplu: faptul de a încălca frecvent şi conştient normele sociale, faptul de a practica relaţii homosexuale sau de a se droga, de a fi fost „client” al închisorilor, de a avea o vestimentaţie şocantă, de a cerşi, a fi dependent de droguri). stigmatele „tribale”, care constau în identitatea rasială, naţională, lingvistică sau religioasă.

TREBUINŢELE UMANE ŞI PROBLEMELE SOCIALE

Precizări conceptuale

Louise C. Johnson (1983) consideră trebuinţa drept ceea ce este necesar pentru fiecare persoană sau sistem social ca să fuzioneze în limita unor aşteptări rezonabile într-o anumită situaţie. În aceste condiţii, trebuinţa este determinată prin rapoarte la un alt concept vag : acela de normalitate socială (normalitatea având, la rândul ei, o puternică condiţionare istorică). O altă definiţie, frecvent utilizată, este cea care vede nevoia ca pe o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca actorul social să poată trăi (sau supravieţui). În acest caz, nevoia umană este tratată ca un lucru total distinct de dorinţă şi de aspiraţie

.

Caracteristici generale

Subiectivitatea se referă la faptul că nici o trebuinţă nu există independent de un subiect uman individual sau multipersonal. Exprimată (sub forma unei cereri de ajutor) sau neexprimată, trebuinţa este mai întâi resimţită de către un subiect uman ca lipsă sau insuficienţă a unui bun material, ca decalaj între aşteptări şi realitate, aspiraţie spre condiţii de viaţă mai bune etc.

Necesitatea. Trebuinţa odată apărută, se impune «purtătorului« ei, declanşând acţiunea de căutare a satisfacţiei. Fie că este o exigenţă care provine din natura umană, fie că provine din rigorile sau obiceiurile vieţii sociale, nevoia cere să fie satisfăcută. Satisfacerea ei poate fi amânata, însă nu poate fi total eliminată fără a produce consecinţe grave în funcţionarea normală a agentului purtător.

Plasticitatea se referă la faptul că nevoia se modelează fie după condiţii individuale, după condiţii de mediu natural sau social, fie în funcţie de exigenţele puterii politice. Nevoia este un concept elastic şi relativ. Ea apare, dispare, reapare, evoluează şi se transformă sub influenţa diverşilor factori, cum ar fi dezvoltarea socială şi culturală, urbanizarea etc. » (Lecomte, 1991 : 68). Fiecare epocă istorică, fiecare societate, dar şi fiecare individ în parte înregistrează modificări ale structurii trebuinţelor şi transformări în maniera lor de manifestare. Organizarea. Nici o trebuinţă umană nu apare izolat, fără legătură cu ansamblul trebuinţelor unui act social. Nevoile cer să fie satisfăcute şi se nasc din, se generează, se sau se inhibă reciproc organizându-se în diverse configurări ierarhice.

Clasificarea nevoilor umane

Ierarhia nevoilor umane în concepţia lui Abraham Maslow
Potrivit lui Maslow (1943), acţiunile umane au toate ca scop satisfacerea unei trebuinţe. Satisfacerea se produce, însă, potrivit unei ordini de priorităţi sau rgenţe, avându-se mai întâi în vedere nevoile primare, pentru ca apoii să fie luate în calcul cele de ordin superior. Astfel, nevoile se structurează piramidal, după cum urmează :
1.

La baza piramidei se află nevoile elementare, de ordin fiziologic (nevoia de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte ; nevoi de ordin senzorial, sexual etc). Satisfacerea lor asigură buna funcţionare bilogică a organimsului uman. Nevoia de securitate individuală în mediul natural şi social se referă la protejarea faţă de forţele exterioare ostile şi faţă de diferiţi factori de risc. Asigurarea unei astfel de protecţii se realizează prin stabilitatea locului demuncă şi prin apropierea unor bunuri şi resurse (casă, retribuţie, poliţă de asigurare). Trebuinţele fiziologice şi nevoia de securitate reprezintă nivelurile inferioare ale piramidei trebuinţelor umane. Satisfacerea lor permite apariţia nevoilor de ordin superior şi a resurselor umane necesare satisfacerii celor din urmă

2.

3.

Nevoile sociale se raportează la necesitatea acceptării şi apartenenţei (fiecare individ resimte nevoia de a fi acceptat într-un grup, de a aparţine afectiv cuiva). Oamenii manifestă nevoia de dragoste încă din primele luni de viaţă. Dominant instinctivă la început, această nevoie devine treptat din ce în ce mai «raţională », devine o exigenţă de prim ordin pentru confortul sufletesc. Satisfacerea ei contribuie în mod semnificativ la întărirea sentimentului de siguranţă, de securitate. Pornindu-se de la acesz nivel al trebuinţelor, în asistenţa socială s-a dezvoltat teoria ataşamentului.

4.

Nevoia de stimă derivă dintr-o exigenţă autoevaluativă a individului, care doreşte sa-i fie recunoscut statutul pe care îl are sau la care aspira sa-i fie apreciate competenţele, performanţele, calităţile morale etc. « Satisfacerea acestor nevoi de stimă permite dobândirea încrederii în sine şi procură sentimente de valoare , de utilitate etc. În caz contrar, nesatisfacerea acestei trebuinţe riscă să conducă la sentimente de neputinţă, inferioritate sau de slăbiciune.

5.

Nevoia de autorealizare , ca împlinire cu sine vizează construirea unei imagini de sine favorabile şi capacitatea de autocontrol.

Taxonomia lui SaintArnaud (1974)
Se bazează pe criteriul « subiectului purtător » al nevoii, respectiv umanitatea în totalitatea ei, comunităţile şi indivizii. Astfel, pot fi indentificate trei categorii de trebuinţe :

Nevoile fundamentale, prezente la toţi indivizii speciei umane, sunt înnăscute şi ţin de domeniul fiziologic şi psihologic (trebuinţele alimentare, vestimentare, nevoia de odihnă, nevoia de afecţiune etc.) Nevoile structurante sunt mijloacele pe care le utilizăm . Trebuinţele structurante nu sunt universale şi nici înnascute ; ele sunt rezultatul obişnuinţelor pe care ni le formează mediul în care trăim. Spre exemplu, nevoia fundamentală de a mânca este satisfăcută, în cazul copiilor de vârstă mică, ori de câte ori aceştia formulează cererea alimentară, fără a se conforma orarului de masă al persoanelor adulte. Cu timpul, copiii sunt obişnuiţi sa-şi satisfacă trebuinţele alimentare de trei ori pe zi. A mânca de trei ori pe zi este, aşadar, o nevoie structurantă.

Nevoile situaţionale se raportează, de asemenea, la modul în care sunt satisfăcute trebuinţele fundamentale de către individ. Reluând exemplul de mai sus, dacă fiecare individ resimte nevoia fundamentală de a mânca , nevoia structurantă (învăţată) este de a mânca de trei ori pe zi ; în fine, pentru un individ oarecare, trebuinţe situaţionale pot fi acelea de a mânca totdeauna în compania cuiva, de a utiliza o anumită veselă, de a consuma de fiecare dată un anumit produs sau de a acorda un interval de timp bine determinat satisfacerii trebuinţei alimentare.

Taxonomia lui Chombart de Lauwe.
Chombart propune clasificarea ce are ca bază distincţia dintre obiectul nevoii şi starea pe care o declanşează absenţa satisfacerii ; a doua distincţie o realizează între nevoia rezultată din proiecţie subiectivă a unui orizont superior de satisfacţie şi cea rezultată din exigenţele vieţii sociale, din constrângerile şi obligaţiile pe care aceasta le impune. Nevoia-obiect desemnează un element exterior indispensabil fie funcţionării unui organims (cum ar fi hrana), fie vieţii sociale a unei persoane, în funcţie de statutul saă social (spre exemplu o locuinţă convenabilă), fie unui grup social pentru a subzista şi a se menţine în echilibru într-o structură socială.

Existenţa unor « obiecte » susceptibile de a îmbunătăţii viaţa individului, obiecte la care acesta nu are incă acces, determină apariţia unor aspiraţii. Nivelul aspiraţiilor depinde de statutul social al persoanei, de educaţia ei, precum şi de posibilităţile de atingere a stării dezirabile ce constituieconţinutul aspiraţiei. Astfel, se poate constata ca nivelul aspiraţiilor este de regulă mai scăzut la categoriile de populaţie marginale, decât la persoanele cu statut social superior.

Taxonomia lui Bradshaw
Nu prezintă un criteriu precis, ea bazându-se în special pe observaţie, pe experienţă şi nu pe concepte. Bradshaw distinge patru categorii de trebuinţe umane :

Nevoile normative – prin definirea lor factorii puterii pot controla mecanismele repoducerii structurii sociale şi pe cele ale normalităţii. Nevoia resimţită. Este posibil ca un individ, un grup sau o comunitate să se afle într-o situaţie problematică prin raportare la « normalitatea « definită de către experţi, însă, cu toate acestea, să nu resimtă propria stare ca pe o lipsă, o insuficienţă sau un decalaj între optim şi real. Nevoia exprimată echivalează cu o cerere concretă de ajutor, formulată de către un individ, un grup sau o comunitate, fie pentru a sensibiliza serviciile de protecţie socială, fie administraţia publică, fie alţi agenţi sociali preocupaţi de problemele umane.

Nevoia comparativă este un pronostic la care asistentul social ajunge pe baza următorului raţionament : dacă un actor social resimte o nevoie anume, atunci actorii care posedă caracteristici asemănătoare celui dintâi au, posibil, aceeaşi nevoie. De exemplu, dacă un şomer de lungă durată se confruntă cu nevoi de ordin material, este foarte probabil ca şi alţi indivizi, aflaţi în aceeaşi situaţie să se confrunte cu dificultăţi economice.

Funcţiile şi rolurile asistentului social

Activităţile practice asistenţiale generale se încadrează, în mare, în trei funcţii conexe:
  

de consultanţă; de management al resurselor; de educaţie; Fiecărei funcţii îi sunt asociate roluri care explică natura interacţiunii dintre clienţi şi asistenţi sociali în sisteme de la diverse niveluri. Aceste roluri definesc atât responsabilităţile sistemelor - client cât şi pe cele ale practicienilor

1.

Funcţia de consultanţă Asistentul social încearcă să găsească soluţii pentru problemele de funcţionare socială împreună cu indivizii, familiile, grupurile, organizaţiile şi comunităţile. Consultanţa se bazează pe cunoştinţele, valorile şi deprinderile asistentului social şi ale clienţilor pentru clarificarea problemelor, recunoaşterea punctelor tari, discutarea opţiunilor şi identificarea potenţialelor căi de acţiune.

Nivel Micronivel

Rol

Strategie pentru

Mobilizator-asistentul social ajută clientul să-şi Participarea clienţilor identifice nevoile, să-şi clarifice problemele, săa găsi soluţii şi dezvolte capacitatea de a le soluţiona eficient

Nivel intermediar

Facilitator-asistentul social facilitează procesele de Stimularea dezvoltării grup, stimulează sprijinul în interiorul grupului, organizaţionale observă interacţiunile din grup, comunică informaţiile privind dinamica grupului Planificator-înţelegerea problemelor sociale prin Coordonarea dezvoltării cunoaşterea structurii sociale a societăţii, de programe şi politici psihologia comunităţii, planificarea şi politica socială. Se utilizează cercetarea pentru colectarea datelor şi explorarea căilor alternative de acţiune, evaluarea trebuinţelor, inventarierea serviciilor, alcătuirea unui profil al comunităţii

Macronivel

Sistemul asistenţei sociale

Coleg/Observator-dezvoltarea de parteneriate cu alţi colegi, participarea la organizarea profesională, respectarea codului etic, respectarea standardelor profesionale

Îndrumarea şi sprijinirea aculturaţiei profesionale

2. Funcţia de management al resurselor În cadrul funcţiei de management al resurselor asistentul social stimulează schimburile între resursele pe care sistemele le utilizează deja într-o oarecare măsură, asigură accesul la resursele disponibile, pe care sistemele elementare nu le utilizează şi dezvoltă resursele care nu sunt disponibile în prezent.

Nivel
Micronivel

Rol

Strategie

Broker/Avocat- în calitate de broker, asistentul Conectarea clienţilor la social conectează clienţii la resurse furnizându-le resurse prin management informaţii despre resursele disponibile şi făcând de caz recomandările adecvate. În calitate de avocat, asistentul social acţionează ca intermediar între clienţi şi alte sisteme pentru a proteja drepturile clienţilor Unificator/Mediator-asistentul social îşi utilizează Unificarea grupurilor şi deprinderile pentru negocierea şi soluţionarea organizaţiilor pentru a eventualelor conflicte astfel încât furnizorul de relaţiona în dezvoltarea servicii să se alieze pentru a identifica scăpările resurselor din sistemul de servicii şi a stimulării planificării active interinstituţionale(activitate de prevenire) Activist-asistentul social informează publicul despre Iniţierea şi susţinerea problemele sau injustiţiile sociale şi depune schimburilor sociale prin eforturi pentru a obţine sprijin pentru ameliorarea acţiuni sociale acestor condiţii (mobilizează resursele, creează coaliţii, iau măsuri legale, propun politici sociale echitabile) Catalizator-asistenţii sociali iniţiază, întreţin şi sprijină cooperarea interdisciplinară pentru a scoate în evidenţă problemele la nivel de clasă(local, naţional, internaţional) Stimulează serviciile comunitare prin activităţi interdisciplinare

Nivel intermediar

Macronivel

Sistemul asistenţei sociale

1.

Funcţia de educaţie Funcţia de educaţie a asistentului social impune un schimb participativ de influenţă între sistemul – client şi practicianul de asistenţă socială. Dialogul este cel mai eficient instrument educaţional. Învăţarea în colaborare presupune că sistemele client sunt autodirecţionate, posedă resurse pe care săşi bazeze noile cunoştinţe.

Nivel
Micronivel

Rol

Strategii

Profesor-în calitate de profesor un asistent Facilitarea prelucrării informaţiilor social prezintă informaţii noi pentru şi furnizarea de planuri soluţionarea problemelor, demonstrează şi educaţionale modelează comportamente noi, sugerează jocuri de rol Instructor-în calitate de instructor-formator, Instruire prin programe de asistentul social mediază forumurile dezvoltare a personalului publice, conduc grupurile de lucru Informator-în calitate de informator, Transmiterea de informaţii publice asistentul social informează diverse despre problemele şi serviciile audienţe cu privire la problemele sociale, sociale prin educaţie descriu injustiţiile sociale, sugerează comunitară servicii şi politici pentru soluţionarea acestor probleme(mass media, broşuri, afişe, discursuri publice) Cercetător/Om de ştiinţă-asistentul social Participarea la descoperiri pentru contribuie şi foloseşte rezultatele cercetării dezvoltarea cunoştinţelor privind comportamentul uman şi mediul social, furnizarea de servicii, politici de protecţie socială, metode de intervenţie.

Nivel intermediar

Macronivel

Sistemul asistenţei sociale

FUNCŢIA DE MEDIERE A ASISTENŢEI SOCIALE

Medierea (termen ce îşi are originea în cuvintele latineşti mediatio = mijlocire, interpunere ; medius = cel care este în mijloc, mediare = a împărţi în două şi a se interpune) este legată, în teoria şi în practica asistenţei sociale, de un alt concept fundamental , acela de tranzacţie Conceptul de tranzacţie permite, aşadar, studierea schimburilor care au loc între societatea instituită şi excluşi – ca proces de impunere a valorilor sociale, de « normalizare » sau de integrare -, iar pe de altă parte studierea schimburilor ce se produc în interiorul populaţiei marginale şi/sau deviante. Tranzacţiile se pot produce :

.

a.

b.

la nivel , unde excluderea este fundamental legată de saracie ; în plan juridic, excluşii sunt indentificaţi prin intermediul categoriilor definite de legi, cum ar fi aceea a şomajului, legea privind ajutorul social, legile vizând persoanele cu dezabilităţi etc ;

c.

d.

la nivel sociologic tranzacţiile dau seamă de integrarea micro-grupală, caşi de mecanismele integrării sociale de ansamblu, respectiv de apartenenţa la micro-grup şi la comunitate ; în plan psihologic, tranzacţiile sunt cele care construiesc identitatea subiecţilor.

TIPURI DE MEDIERE
 

Medierile pot fi : cognitive (vizând transferul de informaţie între grupurile marginale şi societate); contextuale sau contractuale (purtând asupra cunoaşterii reciproce şi asupra înţelegerii mutuale); simbolice (permiţând actorilor sociali descifrarea sensului propriei lor existenţe şi înscrierea lor în istoria socială şi culturală a comunităţii şi a epocii) ; politice (dezvoltând « cetăţenia activă », iniţiativa socială şi integrarea în viaţa comunitară).

SISTEMUL CLIENT
 

Este o entitate individuală sau multipersonală care beneficiază de ajutorul specializat al unei profesii asistenţiale . Sistemul client se deosebeşte de ceea ce literatura asistenţială numeşte « sistem ţintă ». Sistemul ţintă este persoana, grupul sau comunitatea care se află într-o situaţie problematică şi care necesită intervenţia unui serviciu asistenţial specializat, în sensul schimbării. Aşadar, indentificarea sistemului ţintă este o activitate de evaluare a nivelului de normalitate funcţională a unui sistem social, activitate desfăşurată de către sistemul social sau de către un « sistem – martor ». Sistemul ţintă se poate transforma în sistem client fie ca urmare a conştientizării propriei situaţii disfuncţionale şi ca urmare a formulării unei cereri de ajutor, fie ca urmare a iniţiativei asistentului social, fie în urma sesizării instituţiilor asistenţiale de către un terţ.

Potrivit lui David Landy (1965), procesul prin care o persoană devine client al asistenţei sociale presupune o serie de etape : individul recunoaşte faţă de sine că ceva nu merge bine în viaţa sa ; cel care caută ajutor îşi asumă riscul ca apropiaţii lui (familie, prieteni, cunoştinţe) să afle despre incapacitatea lui de a-şi rezolva singur problemele ; cel care caută ajutor ăşi recunoaşte starea critică şi incapacitatea de a o depăşi prin forţe proprii, în faţa unui asistent social ; cel care solicită ajutorul specializat acceptă să renunţe la o parte din autonomia sa şi să se plaseze într-un rol de dependenţă.

a.

b.

c.

d.

Clasificări ale clienţilor
1.

În funcţie de numărul indivizilor care constituie sistemul, putem distinge : - clienţi individuali - clienţii multipersonali. În funcţie de orientarea ajutorului specializat: - clientul care solicită ajutor pentru sine; - clientul care solicită ajutor în favoarea altor persoane, grupuri sau comunităţi: - clientul care, deşi nu a solicitat ajutor, a intrat în zona de interes a asistenţei sociale, întrucât el constituie un factor de blocaj pentru funcţionarea socială normală a altui client (spre exemplu, familia unui minor asistat, familie care constituie un factor educaţional carenţial) ; - clientul care caută sau utilizează asistenţa socială ca alternativă la alte tipuri de asistenţă (în special juridico-represivă) ; - clientul care solicită ajutor pentru scopuri inadecvate.

2.

3.

În funcţie de atitudinea clientului faţă de serviciul asistenţial : - asistatul ruşinos – cel care apelează la servicul social doar atunci când nu mai are nici o posibilitate de a depăşi situaţia problematică în care se află - clientul revendicativ – cel care solicită imperativ ajutorul social - clientul ezitant – cel care doreşte să beneficieze de servciile asistenţiale, dar care evită pe cât posibil contactul cu sistemul instituţional şi cu mecanismele birocratice.

4. Se mai pot realiza, de asemenea, clasificări ale clienţilor în funcţie de aria problematică (această taxonomie identificându-se cu enumerarea domeniilor de acţiune ale asistenţei sociale), de grupa de vârstă etc.

POZIŢIA SISTEMICĂ A ASISTENTULUI SOCIAL

a.

Asistenţa socială realizează medierea între: societatea instituită şi indivizii şi grupurile marginale. În realizarea medierii, poziţia asistentului social este adesea inconfortabilă, el aflându-se între presiunile instituţionale (care sunt, în ultimă instanţă, exigenţe ale societăţii instituite, ale normalităţii normalizatoare) şi cererile clienţilor ; la aceasta se adaugă şi elementele statutului şi ale imaginii publice a profesiei de asistent social. În aceste condiţii, asistentul social trebuie să-şi construiască un sistem de relaţii profesionale, în cadrul căruia trebuie evitate următoarele poziţiicapcană : poziţia de intermediar obligat, adică de mandatat, de purtător de cuvânt, delegat, sau, în general, de intermediar indispensabil în relaţia dintre utilizator (client) şi instituţiile sau organismele sociale ;

b.

poziţia de interpret – asistentul este conceput, în acest caz, ca singurul cunoscător al celor două « limbaje » - cel al asistaţilor şi cel al puterilor publice sau al administraţiei – şi ca singurul « traducător » al cererilor şi al răspunsurilor la respectivele cereri, această poziţie implică presupoziţia că între cetăţeni şi autorităţi n-ar fi posibilă o relaţie coerentă fără intervenţia asistentului social. poziţia recomandabilă şi dezirabilă pentru asistentul social este aceea de terţ, adică de catalizator al raporturilor administrative dintre cetăţeni şi instituţii.

c.

Indiferent de poziţia sau de rolul pe care asistentul social este obligat să-l joace într-o situaţie asistenţială sau în alta, el se situează la intersecţia dintre patru subsisteme ale societăţii globale (Fevre, 1993 : 36) : - sistemul organizat al asistenţei sociale ; - mediul instituţional general şi sistemul legislativ; - sistemul social informal; - sistemul client.

Din această poziţie sistematică, asistentul social pune bazele relaţiei de ajutorare, care se structurează pe următoarele principii:  individualizarea: tratarea fiecărui client ca fiind unic, într-o situaţie unică  Exprimarea liberă a clientului în relaţia cu asistentul  Controlul emoţional al răspunsurilor asistentului  Acceptarea necondiţionată a clientului  Autodeterminarea clientului  Confidenţialitatea raportului profesional asistent – asistat.

Evoluţia formelor de asistenţă socială

Creştinismul şi asistenţa socială
În primele secole creştine, sub ocrotirea împăraţilor romani, de la Constantin cel Mare (306-337) şi până la Iustinian (527-565), au luat fiinţă câteva instituţii asistenţiale ca: brefotrofiile (leagănele pentru copiii abandonaţi, în vârstă de până la 7 ani), orfanotrofiile (orfelinatele), partenocomiile (case de adăpost pentru tinerele fete provenite din famiile sărace sau din orfelinate), ghirocomiile (azile pentru văduvele bătrâne şi fără sprijin) Societatea religioasă a Parabolanilor (grupuri de voluntari creştini care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor afectaţi de diferite maladii) (Mănoiu; Epureanu, 1996: 1-4).

    

A trăi în sărăcie reprezenta o şansă pentru dobândirea vieţii veşnice după moarte(căci se apreciază, în scrierile biblice, că săracii vor dobândi împărăţia cerurilor mai lesne decât bogaţii); pe de altă parte, sărăcia dădea şansa celor bogaţi de a practica milostenia, caritatea, fără de care nu puteau spera la salvarea sufletelor lor. Aşadar, „nu numai că sărăcia nu era considerată o problemă, ci dimpotrivă, ea era idealizată, considerată în termeni pozitivi” (George, 1917:3).

Protestantismul şi naşterea asistenţei sociale
Pentru a putea răspunde presiunilor tot mai mari din partea mulţimilor crescânde de săraci, monarhia engleză dădea în sec al XVI- lea o serie de legi care obligau comunităţile să se îngrijească de săracii din interiorul lor. Aceste legi, reunite în Elisabethan Act (1601), transformau apelul la generozitate voluntară într-o obligaţie socială.

 

Forme de luptă împotriva sărăciei: sistemul Workhouses (ateliere publice); sistemul Roundsman presupunea întreţinerea şomerilor de către cetăţenii parorhiei din care aceştia făceau parte; sistemul Speenhamland consta în acordarea unor compensaţii de venit muncitorilor cu salarii mici, compensaţii care urmăreau atingerea unui prag calculat în funcţie de numărul copiilor pe care muncitorul îi avea în întreţinere.

Sărăcia se conjuga cu viciul şi imoralitatea, iar Biserica şi statul au perceput sărăcia ca pe o problemă socială şi ca pe o ameninţare la adresa ordinii instituite. În consecinţă, nu se mai punea problema ajutorării săracilor, ci a transformării lor în elemente inofensive pentru ordinea socială.

Asistenţa socială în „statul bunăstării generale”
Anii 30 vor înregistra o reformare a doctrinei liberale clasice a „laissez faire” – ului (care limita intervenţia statului doar la garantarea libertăţii de acţiune a întreprinzătorului, la apărarea legalităţii şi ordinii publice); noul curent din gândirea şi practica politică va purta numele de neoliberalism. Susţinut în Europa de către John Maynard Keynes, iar în America de politica „New Deal” a preşedintelui Roosevelt, neoliberalismul va constitui fundamentul teoretic al statului bunăstării generale (welfare state).

Statul bunăstării din ţările socialiste avea următoarele caracteristici:

  

principala sursă de venit pentru toţi membrii societăţii o constituia salariul; veniturile provenite din activităţile proprii sau pe baza proprietăţii erau nesemnificative; uniformizarea economică a cetăţenilor era dată de raportul dintre salariul minim şi cel maxim (aproximativ 1 la 6); inexistenţa şomajului (mai exact, existenţa „şomajului mascat”) făcea inutilă instituirea ajutorului de şomaj; generalizarea sistemului de pensii şi alocaţii; educaţie şi îngrijire medicală gratuită pentru întreaga populaţie.

EVOLUŢIA FORMELOR DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA

Asistenţa socială în România a avut la început un caracter religios, dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor. Etapele de evoluţie a formelor de asistenţă socială sunt asemănătoare altor ţări.

Momente importante în evoluţia formelor de asistenţă socială în România:

în secolul al XIII– lea existau pe lângă mănăstiri spitale , azile ( pentru bolnavi săraci, pentru invalizi şi în general pentru bătrânii săraci) denumite „bolniţe” .Termenii utilizaţi pentru cei asistaţi erau : de „mişei” pentru cei cu infirmităţi fizice şi de „nemernici” pentru cerşetorii vagabonzi; în secolul al XIV –lea , Radu Basarab I a fondat „Ospiciul pentru Mizeri de la Măţăul de Jos” în zona Câmpulung pentru adăpostirea orbilor, şchiopilor, ologilor. Domnitorul a înzestrat azilul cu o moşie şi l-a scutit de dări; cele mai vechi organizaţii din mediul urban constituite sub egida statului au fost târgurile. În vremea lui Ştefan cel Mare existau “calicii” (bresle) – organizaţii profesionale conduse de un staroste. Membrii breslelor primeau îmbrăcăminte, hrană şi bani;

prima acţiune cu caracter mai pronunţat de asistenţă socială o constituie înfiinţarea în 1751 a azilului “Domniţa Bălaşa” care adăpostea femei, fete provenite din familii sărace. Tot acum apar preocupări şi pentru copii: în 1775 Alexandru Ipsilanti înfiinţează un impozit denumit „dijma” din care erau plătiţi bani copiilor săraci, un spital pentru copii (orfanotrofion) şi un azil (azilul lui Manea Brutarul). În 1786 se înfiinţează instituţia „Casa Milei” şi „Cutia Milei”. Prima era o instituţie în care se depuneau banii proveniţi din plata unor taxe cu ocazia instalării boierilor în dregătorii, a înscăunării unor mitropoliţi etc. Se percepeau taxe şi de la cei ce cumpărau păşuni, de la cei ce deţineau cârciumi, pecum şi din amenzi judecătoreşti. Funcţionarii publici trebuiau să alcătuiască liste cu săracii adevăraţi. Au existat şi abuzuri, pe lângă cei săraci, obţineau ajutor şi alţii care nu aveau drepturi. La începutul sec. al XIX – lea, în Moldova se înfiinţează „Vornicia de obşte”, care supraveghea: Casa Milei, copiii şi orfanii, eliberarea de bani pentru pâine şi carne, corecta repartizare a apei de băut în Ţara Românească. O instituţie similară, „Obşteasca episcopie”, supraveghea: şcolile, spitalele, pavatul străzilor din Bucureşti, încuraja meşteşugurile. Fondurile erau însă insuficiente.

În 1830 ţările Române erau administrate de imperiul ţarist. Generalul Kissleff a fost cel care a emis prima constituţie a Ţărilor Române cunoscută sub numele de Regulamentele Organice. Acestea prevedeau printre altele: învăţământul primar monitorial(lancasterian) – un învăţător putea educa până la 100 de copii. Această formă de învăţământ durează 30 de ani şi este abrogată în vremea lui Al. I. Cuza. Articolul 8 din Regulamentele Organice stabileşte drept instituţii de asistenţă socială: Casa de ajutorare a săracilor, Casa cerşetorilor, o Casă de naşteri pe lângă care funcţiona o şcoală de moaşe. Tot prin Regulamentele Organice sunt date o seamă de dispoziţii precise, ca urmare se fondează în 1852 de către Al. Ghica „Institutul gregorian” care: adăpostea copiii găsiţi, acorda consultaţii gratuite sugarilor, efectua vaccinul antivariolic, se ocupa de plasamentul doicilor şi de pregătirea moaşelor.

în 1862, soţia lui Al.I. Cuza înfiinţează un aşezământ, de fapt un orfelinat pentru fete – „Azilul Elena Doamna”. La început, acesta avea o capacitate de 100 de locuri după care numărul locurilor creşte la 400, pentru acea vreme o instituţie foarte mare; aici erau primite fetele sărace sau orfane; ele urmau o şcoală primară, apoi învăţau o meserie în atelierele şcolii după care, la 16 – 18 ani erau repartizate în unităţi sau familii cu o situaţie mai bună unde îndeplineau diverse meserii. în 1869, în Ţările Române se legiferează sarcina comunităţii de a se ocupa de copiii infirmi. Tot acum se înfiinţează “Ospătării Comunale” pentru săraci şi există preocupări pentru asistenţa mamei şi a copilului. Este necesar să menţionăm activitatea reginei Elisabeta care conduce opere de binefacere, se ocupă de iniţierea unei şcoli de surori de caritate şi de organizaţia „Crucea Roşie”. În această perioadă apare grija pentru surzi. în Transilvania asistenţa socială era organizată de administraţia austro-ungară. În 1888 se înfiinţează o societate, Crucea albă, care se ocupa de copiii orfani sau părăsiţi. Existau centre, sedii orfanale, care gestionau problema copiilor orfani şi handicapaţi. Trebuie menţionat patronajul reginei Maria care în timpul primului război mondial se ocupa cu opere de binefacere.

după primul război mondial apar: văduvele, orfanii de război, invalizii, cei cu situaţia înrăutăţită. Acum se marchează o activitate sistematică şi ştiinţifică de asistenţă şi protecţie socială în cadrul Ministerului Sănătăţii, Muncii, şi Protecţiei Sociale. În cadrul ministerului funcţiona o Direcţie de Asistare ce se ocupa de : lehuzele sărace, copiii săraci, orfani, infirmi, vagabonzi, cei abandonaţi, invalizi, răniţi,convalescenţi, văduve şi bătrâni fără mijloace de subzistenţă, orbi, surzi, bolnavi psihici, combaterea cerşetoriei, a vagabondajului şi a bolilor sociale(tuberculoză, sifilis). Fiecare judeţ şi comună îngrijea săracii de pe teritoriul ei. în 1921 a fost emisă o lege pentru cerşetori şi vagabonzi care prevedea înfiinţarea de instituţii. Copiii sunt internaţi în şcoli de întreptare pentru minori, colonii pentru majorii abţi de muncă iar bătrânii în ospicii pentru neputincioşi.. În cazul în care produceau infracţiuni erau prevăzute pedepse. Dacă existau vagabonzi de „supuşenie” străină ei erau izgoniţi din ţară. Se prevăd măsuri speciale pentru vagabondajul în bandă. Mijloacele financiare proveneau din taxe. A existat un timbru de asistenţă socială după care bugetul asistenţei a trecut în Ministerul Muncii. Iniţiativa particulară nu a fost deosebită, au existat câteva ONG-uri care au avut activităţi fără o semnificaţie deosebită.

începând cu 1923 apar pentru prima dată în România legi clare privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de asistenţă socială. În perioada 1923 – 1943 problemele de asistenţă socială au fost reglementate prin Ministerul Sănătăţii Publice şi Ocrotirii Sociale care avea în componenţa sa, o Direcţie a Ocrotirilor Sociale ce cuprindea trei servicii: serviciul ocrotirii familiei; serviciul ocrotirii mamei şi copilului şi serviciul asistenţei sociale. între anii 1935 – 1944 existau 23 de centre care asigurau asistenţă familiilor la domiciliu în sensul că încercau să ofere familiilor nevoiaşe posibilitatea de a lucra la domiciliu. În Direcţia Asistenţei şi Ocrotirii copiilor, tinerilor existau cămine de zi, tabere, cantine şi restaurante populare. În asistenţa copiilor orfani sau abandonaţi se acţiona pe două căi: instituţionalizare şi plasament familial. Pentru copiii delicvenţi existau servicii juridice gratuite care se ocupau de reintegrarea lor socială sau ateliere de meserii. După 1945 se aduc modificări în sistemul legislativ al asigurărilor sociale introducându-se egalizarea drepturilor la asigurare şi la fondurile controlate de stat.

Preocupările asistenţiale sunt mai slab evidenţiate sub regimul comunist care viza doar ajutorul instituţionalizat pentru bătrâni, handicapaţi, neuropsihici iar centrele erau plasate în zone greu accesibile cu personal necalificat. După 1985 s-a observat degradarea sistemului prestaţiilor sociale, un cadru legislativ îngust şi rigid, ceea ce a însemnat o piedică în calea dezvoltării sistemului asistenţial. După 1989 s-au produs schimbări în structura de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în sensul existenţei unei preocupări profunde din partea ministerelor şi autorităţilor administrative în acest domeniu.

ASISTENŢA SOCIALĂ ÎN SISTEMUL GENERAL AL PROTECŢIEI SOCIALE

Prin protecţie socială înţelegem ansamblul instituţiilor, structurilor şi reţelelor de servicii, al acţiunilor destinate creării unor condiţii normale de viaţă pentru toţi membrii unei societăţi şi mai ales pentru cei cu resurse şi capacităţi reduse de autorealizare. Protecţia socială cuprinde: asigurarea veniturilor pentru categoriile de persoane care nu pot dobândi resurse prin munca proprie (bătrânii, şomerii, indivizii afectaţi de maladii cronice severe, persoanele cu deficienţe); protejarea populaţiei faţă de efectele crizelor economice; protecţia în caz de calamitate naturală sau de conflict armat; asigurarea ordinii publice şi protecţia faţă de criminalitate; apărarea drepturilor civile; protejarea faţă de orice factor de risc. Obiectivele protecţiei sociale sunt realizate în principal de două sisteme distincte: al asigurărilor şi al asistenţei sociale.

   

Asigurările sociale
Asigurările sociale au apărut încă de la sfârşitul secolului trecut, având ca scop susţinerea financiară a persoanelor ce nu realizează venituri dintr-o activitate proprie, din cauza pierderii locului de muncă sau din cauza pierderii temporare sau definitive a capacităţii de muncă.

 

 

Prin securitate socială este desemnat sistemul de instituţii şi acţiuni prin care se redistribuie veniturile între populaţia activă şi cea inactivă, între cea sănătoasă şi cea bolnavă etc., pentru protejarea persoanelor afectate de riscuri la care, în principiu, este expusă întreaga populaţie (şomajul, bătrâneţea, boala, accidentele, maternitatea, văduvia); resursele alocate respectivelor persoane (provenind din cotizaţii individuale, patronale şi din bugetul statului) au caracterde drept prevăzut de lege, şi nu de ajutor filantropic (Zamfir; Vlăsceanu, 1993 : 536). Prestaţiile specifice securităţii sociale se înscriu în patru categorii principale: bătrâneţea (pensii, ajutoare sociale pentru persoanele în vârstă), sănătatea (concedii de boală, îngrijire medicală spitalieră, pensii de invaliditate, asistenţa în caz de accidente de muncă), familia şi maternitatea (prestaţii familiale, ajutoare pentru maternitate, alocaţii pentru copii, reduceri de impozite) domeniul muncii (ajutorul de şomaj, ajutorul social, formarea şi reconversia profesională).

Asistenţa socială
Asistenţa socială este definită drept „un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoabelor, grupurilor şi comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care (…) nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă” (Zamfir; Zamfir, 1995 : 100). Scopul fundamental al profesiei de asistent social este acela de restaurare a capacităţii de funcţionare socială normală a indivizilor.

Alţi autori definesc asistenţa socială (sau serviciul social) ca „o instituţie care, inserată în ansamblul organizării sociale, are ca funcţie de a asigura, prin canalul organismelor publice sau private, un ajutor social membrilor comunităţii, şi de a da astfel staisfacţie multiplelor trebuinţe ale omului (…). Servicul social caută să-l insereze pe individ, familia, grupurile şi colectivităţile în mediul social de ansamblu. Prin intermediul unei acţiuni terapeutice sau preventive, el răspunde nevoilor pe care se bazează inserţia socială, servindu-se de <social> ca de un punct de sprijin. Altfel spus, el pune în joc şi dezvoltă energiile persoanele ale asistaţilor şi ale asistenţilor sociali, relaţiile interprofesionale şi resursele societăţii” (Blum, 1970 : 21).

Activitatea asistenţială are două dimensiuni principale:

dimensiunea economică vizează alocarea unor resurse materiale şi financiare personale care, pentru o perioada limitată de timp, nu pot duce o viaţă auto-suficientă; respectivele persoane nu au, în acest caz, venituri suficiente rezultate din activităţile proprii sau din prestaţiile sistemului de asigurări sociale (de exemplu: săracii, copiii orfani sau abandonaţi, deficienţii, bătrânii fără susţinere familială şi fără pensii, persoanele afectate de calamităţi naturale şi care nu sunt protejate prin contracte private de asigurări); dimensiunea propriu-zis socială şi psiho-socială vizează procesele de integrare şi reintegrare socială în sens larg (în plan familial, profesional, cultural, normativ, în asistenţa dependenţilor de droguri şi alcool, în resocializarea delincvenţilor , rezolvarea problemelor de cuplu, protecţia persoanelor victime ale abuzului fizic, sexual şi psihic, rezolvarea conflictelor intra şi intergrupale etc).

În prezent, activitatea de asistenţă socială din România se realizează, la nivelul instituţiilor guvernamentale, pe plan naţional şi local, după cum urmează (Zamfir, Zamfir, 1995 : 107): Prestaţii pentru familie şi copii:
     

alocaţii de stat pentru copii ajutoare pentru mamele cu mulţi copii ajutoare pentru soţiile de militari în termen indemnizaţiile de naştere ajutoare ocazionale alocaţii de întreţinere pentru plasament familial

               

Prestaţii pentru persoanele cu dizabilităţi: ajutoare trimestriale ajutor social pentru handicapaţi pensii sociale pentru handicapaţi salarii pentru îngrijirea handicapaţilor şcoli speciale pentru handicapaţi cămine-atelier. Instituţii pentru minori: centre de primire minori leagăne cămine-şcoală Prestaţii pentru persoanele de vârsta a treia: cămine de pensionari cămine-spital pentru bolnavi cronici Prestaţii pentru persoanele cu dificultăţi materiale: alocaţii de sprijin pentru şomeri prestaţii pentru cantinele de ajutor social

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful