You are on page 1of 7

Marea schisma

Marea Schismă

• Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a


împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică
(ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau
de multă vreme între creștinătatea latină și cea greacă.
• Deşi implicaţiile schismei în istorie sunt semnificative,
contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva ieşit din comun.
Sursele contemporane vorbesc prea puţin despre conştientizarea
efectelor separării celor două biserici.
Cauzele materiale – competiţia pentru
influenţă
• Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi Constantinopol. Putem vorbi, pe de
o parte, de cauze de ordin politico-religios şi, pe de altă parte, de cauze dogmatice. În primul rând, Europa
creştină devine, din punct de vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat
roman a lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt succesorii
vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea (teritorială) romană.
• Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religiosi se considerau conducătorii întregii
lumi creştine. Patriarhiul de la Constantinopol îşi ia, încă din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic
(adică universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a
obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum Vasile I
Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul
acesteia.
• În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii
slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera
Constantinopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al
XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat
dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul
bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai complicată din Italia cerea o
apropiere de Roma. Normanzii încep să atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-
1053 Bizanţul încheie o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.
Cauzele dogmatice – diferenţele de ritual
• Dincolo de aceste neînţelgeri privind lumea materială şi interesele politice, cauzele dogmatice au jucat şi ele
un rol important. Existau trei probleme majore. În primul rând, cea legată de Filioque, un adaos la formula
Crezului din 381. În secolele V-VI, două concilii ţinute la Toledo marchează modificarea Crezului în Apus prin
adăugarea formulei „Duhul Sfânt care de la Tată şi fiul purcede”. Aceasta e preluată în Franţa, Italia şi
Germania, iar la începutul secolului al XI-lea, Henric al II-lea e încoronat împărat de către Papă, ocazie cu
care se cântă Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoaşterea de către Papalitate a noii formule. Cea de-
a doua diferenţă stă în ritualul împărtăşaniei: folosirea azimei în vest şi a pâinii dospite în est. Apoi, celibatul
preoţilor era obligatoriu în occident, în timp ce preoţii bisericii orientale se puteau căsători (o singură dată).
În secolele XII-XIII, se va adăuga şi problema purgatoriului, concept pe care ortodocşii nu îl acceptă.
• Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul în care în 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt
forţaţi de normanzi să se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios,
răspunde prin a cere bisericilor latine din oraş să adopte practicile bizantine, renunţând la filioque şi la
folosirea azimei. În faţa refuzului acestora, în 1053 închide toate bisericile latine din capitala imperiului.
Ulterior va trece la o atitudine mai conciliantă şi acceptă o discuţie cu Papa Leo al IX-lea care, în 1054, trimite
pentru negocieri o delegaţie la Constantinopol, condusă de Cardinalul Humbert.
• Pe lângă toate tensiunile deja existente, şi personalitatea celor trei personaje implicate a creat o conjunctură
favorabilă rupturii. Papalitatea era puternică deoarece îşi recuperase forţele şi autoritatea după reforma
generată de mişcarea de la Cluny; patriarhul Cerularios era un om ambiţios şi foarte influent, iar împăratul
bizantin Constantin al IX-lea Monomahul era un lider slab, şovăitor, lipsit de fermitate. În această situaţie,
existau puţine şanse ca întâlnirea să ducă la înţelegerea celor două biserici.
Mai multe:
• Vazuta din Rasarit, schisma s-a manifestat la inceput ca rupere de raporturi
oficiale intre cele doua Biserici autocefale de frunte, romana si
constantinopolitana. Ruperea raporturilor formale a fost precedata de o lunga
serie de cauze al caror efect a fost o instrainare reciproca si invrajbire crescanda
intre Orientul si Occidentul crestin reprezentate prin capii lor bisericesti, patriarhii
de Constantinopol si papi.
• Vazuta din Apus, schisma este socotita o actiune unilaterala greceasca: un act de
rebeliune greaca impotriva autoritatii papale, pana atunci recunoscuta si
acceptata. Pentru catolici, singurii raspunzatori de acest act de sectarism sunt
patriarhii: Fotie (858-867; 877-886) si Mihail Cerularie (1043-1058). Cauzele
generale ale schismei Schisma nu poate fi privita si inteleasa numai in momentul
conflictelor din secolele IX-XI, ca o simpla “cearta de cuvinte” intre oameni
capriciosi si orgoliosi. Cauzele schismei sunt multe, vechi si adanci. Ele vin de
dincolo de purtatorii de cuvant ai celor doua Biserici, care au fost la vremea lor
patriarhii Fotie si Mihail Cerularie si papii Nicolae I si Leon al IX-lea. S-a zis cu
drept cuvant ca schisma bisericeasca a fost precedata de una politica.
Stiati ca..
• Existenta a doua imperii crestine, unul grec-oriental si altul german-occidental, le
punea in opozitie pe chestiunea legitimitatii titlului de “imperiu roman”,
revendicat de fiecare din ele impotriva celuilalt. Mai rau, cele doua imperii
“romane” deosebite national, isi disputau nu numai titlul ci si teritorii si drepturi.
Pe de o parte era vorba de castig de teren si de putere politica, pe de alta de
prestigul si de influenta in care interesele religioase au jucat un rol foarte
important. Conflictul politic si religios era intretinut si de tendinta celor doua
imperii de a-si intinde sfera de putere si de influenta prin misiune la popoarele
necrestine asezate intre ele. Misiunea crestina a devenit astfel o chestiune
politica si motiv de discordie si de frictiuni cu consecinte imediate grave. In febra
conflictelor personale si a incidentelor politice, lumea crestina nu a mai vazut,
simtit si judecat cu mintea si cu inima ei crestina, ci cu mintea si inima romanului
si a grecului, care aveau de castigat o mare intrecere in fata popoarelor noi. Dupa
conflictul iconoclast, cand Leon al III-lea (717-741) a smuls Iliricul oriental, Italia
de sud, Sicilia si Creta de sub jurisdictia Romei, papa s-a reorientat politic.
Bibliografia
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Schism%C4%83
• http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/marea-schism-
1054-cum-s-ajuns-acolo
• http://www.crestinortodox.ro/religie/marea-schisma-de-la-1054-
96495.html