You are on page 1of 29

„UNIREA: LIBERTATE ȘI

UNITATE”
- context politic și religios,
național și internațional -
„Marea Unire din 1918 a
fost și rămâne pagina cea mai
sublimă a istoriei românești.
Măreția ei stă în faptul că
desăvârșirea unității naționale nu
este opera nici unui om politic,a
nici unui guvern, a nici unui
partid; este fapta istorică a
întregii națiuni române, realizată
într-un elan țâșnit cu putere din
străfundurile conștiinței unității
neamului” (...) (Florin
Constantiniu, „O istorie sinceră a
poporului român”)
” Unirea românilor trebuie
înfăţişată totdeauna - potrivit
adevărului - ca urmarea firească a
unei pregătiri istorice de sute de ani, în
cursul cărora acest popor de eroi şi de
mucenici a izbutit să-şi apere cu
uimitoare stăruinţă " sărăcia şi nevoile
şi neamul", rămânând împotriva,
tuturor năvălirilor barbare şi
vremelnicelor stăpâniri străine, în cea
mai strânsă legătură cu pământul
strămoşesc în care, ca într-un liman de
mântuire, şi-a putut adăposti traiul de-
a lungul vremilor de urgie.” (Nicolae
Iorga)
Marea Unire- context politic
național și internațional Intrarea României în
războiul mondial, în vara
anului 1916, alături de
Antantă, a urmărit
realizarea deplinei unităţi
naţionale prin unirea cu
Transilvania şi Bucovina,
străvechi teritorii locuite
de români. Luptele din
anii 1916-1917 au pus în
lumină, cu multă putere,
durabilitatea
sentimentului naţional şi
convingerea că se apropia
ziua înfăptuirii marelui
act al unirii tuturor
românilor.
În ciuda impunerii păcii umilitoare de la Bucureşti din
1918, şi a prezenţei trupelor străine pe o mare parte a teritoriului
naţional, România, redusă teritorial la Moldova, prin retragerea
armatei şi autorităţilor, continua să existe ca stat de sine stătător. în
condiţiile în care, în 1918, pe fronturile de luptă Puterile Centrale
înregistrau înfrângeri categorice, imperiile multinaţionale, şi în
primul rând Austro-Ungaria, s-au prăbuşit sub acţiunea unui avânt
revoluţionar de proporţii, popoarele aflate sub dominaţie străină
dorind să-şi decidă singure soarta.
Destrămarea imperiului habsburgic a favorizat apariţia pe
harta lumii a unor state noi, precum şi desăvârşirea statului
naţional al altora. Paralel cu lupta politico-diplomatică şi militară a
României pentru supravieţuire, s-a desfăşurat lupta românilor din
provinciile aflate sub stăpânire străină pentru libertate naţională.
Aceştia au hotărât, într-un cadru democratic reprezentat de
adunările populare şi printr-o consultare largă a maselor populare,
să se unească cu Ţara.
Unirea Basarabiei cu România

După Revoluţia Rusă din februarie 1917, noul guvern a
proclamat drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Românii din
Basarabia au început să lupte pentru drepturi naţionale.
În noiembrie 1917 a fost aleasă o adunare reprezentativă a
Basarabiei numită Sfatul Ţării. La începutul lui decembrie
Sfatul Ţării a proclamat Basarabia Republica Democratică
Moldovenească, autonomă în interiorul Rusiei. La 24 ianuarie
1918 Sfatul Ţării a votat independenţa Republicii Democratice
Moldoveneşti. Au urmat două luni în care s-a făcut o
propagandă intensă pentru unire şi la 27 martie 1918 Sfatul
Ţării a votat unirea Basarabiei cu România.
Unirea Bucovinei cu România
La 27 octombrie 1918 s-a ţinut la Cernăuţi o adunare a
fruntaşilor politici ai românilor care a revendicat unirea tuturor
teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria într-un singur
stat şi au ales un Comitet Naţional Român care să-i conducă în
lupta naţională. Asupra Bucovinei ridicau pretenţii nu doar
românii, ci şi ucrainenii care ar fi vrut să includă într-o Ucraină
independentă măcar nordul Bucovinei cu capitala la Cernăuţi.
Comitetul Naţional Român considerând că ucrainenii sunt
imigranţi de dată recentă revendica pentru români întreaga
Bucovină. De aceea, comitetul a cerut ajutorul Guvernului
României şi la începutul lui noiembrie trupe române le-au
alungat pe cele ucrainene, eliberând întreaga Bucovină. Astfel s-
a putut organiza un Congres General al Bucovinei care la 28
noiembrie 1918 a votat unirea Bucovinei cu România.
Unirea Transilvaniei cu România
Şi românii din Transilvania au cerut dreptul de
autodeterminare naţională. În noaptea de 30-31 octombrie ei au
format Consiliul Naţional Român Central (CNRC) care a condus
lupta lor naţională. La începutul lui noiembrie 1918 s-au format în
întreaga Transilvanie consilii naţionale româneşti locale şi gărzi
naţionale româneşti care au preluat conducerea localităţilor de la
autorităţile maghiare. Aceste consilii se aflau sub ascultarea
Consiliului Naţional Român Central care a încercat să convingă
Guvernul Ungariei să accepte desprinderea Transilvaniei de
Ungaria, dar n-a reuşit.
Pentru a demonstra întregii lumi dorinţa de unire cu
România, Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru
1 decembrie 1918 o mare adunare naţională românească la
Alba-Iulia. Acolo au luat parte 1228 de delegaţi aleşi din toate
localităţile Transilvaniei şi o sută de mii de alţi români veniţi să-
şi exprime adeziunea la unire. Delegaţii au votat unirea
Transilvaniei , Maramureşului, Crişanei şi Banatului cu
România. Astfel se desăvârşea Marea Unire şi lua naştere
România Mare.
Personalități ale Marii Uniri
Marea Unire din 1918 a fost rodul luptei tuturor forţelor şi
categoriilor sociale, practic a întregului popor. De asemenea, a contribuit la
edificarea ei o generaţie importantă de personalităţi precum: regele
Ferdinand, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ion
Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ, Pantelimon Halipa, Nicolae
Iorga şi mulţi alţii. Acestora li s-au alăturat un număr însemnat de slujitori
ai Bisericii româneşti - episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie şi
preoţi de parohie, călugări - care s-au aflat în primele rânduri ale
luptătorilor pentru unitate. De exemplu, pentru Transilvania amintim aici
numele profesorilor teologi Nicolae Bălan (viitor mitropolit) şi Silviu
Dragomir de la Sibiu; la Caransebeş pe Episcopul Miron Cristea,
protopopul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul
eparhial Cornel Corneanu; la Oradea pe vicarul Roman Ciorogariu
şi secretarul Aurelian Magieru; la Arad pe Ioan Papp; la Lugoj
protopopul Gh. Popovici etc.
Biserica și Marea Unire
Faptele de eroism ale preoţilor de pe front în Războiul pentru
Reîntregirea Neamului
În cadrul Marelui Cartier General, pe întreaga perioadă a
Primului Război Mondial, a funcţionat Eşalonul III, Serviciul
Religios, având 253 de preoţi mobilizaţi. Sarcina principală a
preoţilor militari era acordarea asistenţei religioase (spoveditul şi
împărtăşitul militarilor, binecuvântarea acestora la plecarea din
garnizoană, serviciile liturgice, prohodirea şi îngroparea celor
căzuţi în lupte, pomenirea lor etc.), dar şi primului ajutor
răniţilor. Ei au însoţit ostaşii pe câmpul de luptă şi nu rare au fost
cazurile când şi-au jertfit viaţa în timpul luptelor sau au căzut
prizonieri. 68 de preoţi militari au fost răsplătiţi cu decoraţii de
război româneşti, cum ar fi: „Avântul Ţării”, „Serviciul
Credincios”, „Răsplata Muncii pentru Biserică”, „Meritul
Sanitar”, „Coroana României”.
În discursul rostit pe 10 aprilie 1918, generalul Constantin
Prezan, fost Şef al Statului Major General, aflat în vizită la
Serviciul Religios, a spus: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât
datoria şi este o cinste pentru cler, care, alături de ostaşi, a dat mai
mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam.”
Relația dintre Biserică și Stat în țara noastră dăinuie încă de la
începuturile noastre ca popor. Istoria Bisericii completează istoria
națională și o împlinește. Anul 1918 nu face excepție și speculează
contextul favorabil european. Mitropolitul de fericită amintire
Antonie Plămădeală al Ardealului afirma: „Istoria românilor e
biografia extraordinară a unui popor de viță veche, din strămoși
viteji și drepți, cumpăniți în gândire și hotărâți în faptă”..
De-a lungul timpului, slujitorii Bisericii româneşti Ortodoxe s-
au identificat mereu cu năzuinţele poporului de dreptate socială,
independenţă, libertate şi unitate naţională, au participat, prin
„cuvânt şi faptă”, la marile evenimente din istoria neamului
nostru, înscriindu-şi numele cu litere de aur în „Cartea vieţii”
poporului român. În tinda Bisericii, pentru o lungă perioadă de
timp, şcoala românească s-a putut dezvolta; sub oblăduirea ei,
patrioţii români şi-au exprimat ideile; cu rugăciunea şi
binecuvântarea ei soldaţii români şi toţi luptătorii pentru unitate
au reuşit să ducă la îndeplinire idealurile lor.
La Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1
Decembrie 1918, Biserica românească a avut ca delegaţi de drept:
5 episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai consistoriilor ortodoxe şi ai
capitolurilor unite, 129 protopopi, câte un reprezentant al
Institutelor pedagogice, câte doi reprezentanţi ai studenţilor de la
fiecare institut teologic, preoţi şi învăţători ai şcolilor
confesionale, delegaţi din diferite circumscripţii electorale,
precum şi numeroşi preoţi împreună cu păstoriţii lor, care au
făcut parte din cei peste 100.000 de români transilvăneni prezenţi
aici.
Biroul Adunării Naționale a ales trei președinți, dintre
care doi erau episcopi: Ioan I. Papp al Aradului și Dimitrie Radu
de la Oradea. Al treilea, octogenarul Gheorghe Pop de Băsești, și-
a încheiat discursul rostit pe Câmpul lui Horea prin cuvintele
dreptului Simeon din Sfânta Scriptură: „Acum slobozește,
Doamne, pe robul tău, căci ochii lui văzut-au mântuirea. De
acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit”.
Principalul raport a fost prezentat de Vasile Goldiș, care a citit
apoi istorica Declarație de Unire a Transilvaniei cu România.
În toate bisericile din Ardeal, clopotele au dat de veste
românilor că Unirea era un fapt împlinit, iar preoții au săvârșit
slujbe de Te Deum, în semn de mulțumire. Episcopul Miron
Cristea a amintit, printre altele: „Nu ne putem gândi astăzi la
altceva decât la ceea ce au hotărât și au făcut frații din Basarabia
și Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră România,
alipindu-i întreg pământul strămoșesc”.
Discursul de încheiere a Marii Adunări Naționale a fost
rostit de episcopul Ioan I Papp al Aradului: „Ne-am prezentat
aici îndeosebi cu scopul și dorința ca, precum antecesorii noștri,
vrednici de pomenire episcopi de pe vremuri, au suspinat
împreună cu clerul și poporul credincios sub povara sistemului
de împilare a tot ce a fost românesc, acum tot împreună cu
clerul și poporul nostru să prăznuim bucuria zilei în care ne-a
răsărit și nouă soarele dreptății, care ne este chezășia unei vieți
viitoare ca națiune românească liberă și unică îndreptățită a
dispune de soarta sa prezentă și viitoare”.
La 14 decembrie, o delegație a Marelui Sfat Național, în
frunte cu episcopul Miron Cristea, s-a deplasat la București și a
înmânat regelui Ferdinand I actul Unirii Transilvaniei cu
România. Drept urmare, la 24 decembrie, regele Ferdinand
promulga decretul de sancționare a unirii Transilvaniei și,
totodată, a Basarabiei și Bucovinei cu România.
Marele eveniment de la Alba Iulia a fost preluat de întreaga
presă, iar un ziar bănățean a relatat, pe prima pagină, un articol
cu titlul sugestiv: „Am înviat!”.
Marea Unire, manifestarea unității de credință a românilor

Biserica românească a fost întotdeauna legată de soarta
poporului român. Este uşor de remarcat faptul că ori de câte ori
în viaţa poporului român a existat un moment de răscruce, ori
când s-au împlinit idealuri scumpe tuturor românilor, atunci şi
în viaţa Bisericii româneşti au avut loc mutaţii ce au generat
emulaţii spirituale şi împliniri bisericeşti. Astfel, întemeierea
statelor feudale româneşti a fost urmată în plan bisericesc de
întemeierea mitropoliilor româneşti, la Suceava şi Argeş. Aşa
cum unirea Moldovei şi Ţării Româneşti din 1859 a fost imediat
urmată de unirea celor două Biserici Ortodoxe sub un mitropolit
primat. Iar cucerirea independenţei naţionale în 1877-1878 şi
recunoaşterea ei internaţională a fost urmată în 1885 de
recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
Un fapt cu semnificaţii asemănătoare s-a întâmplat şi după
Marea Unire din 1918, care a fost urmată de unificarea Bisericilor
Ortodoxe surori din teritoriile reunite cu Ţara şi din Vechiul Regat
şi de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la statutul de Patriarhie
(1925).
Se observă foarte clar că fiecare obiectiv politic realizat de
români este urmat în mod expres şi de unul pe linie bisericească,
pentru ca în felul acesta Biserica Ortodoxă Română să fie alături de
statul naţional românesc în demersurile acestuia de unitate şi
propăşire. Mai mult decât atât, nici o realizare politică sau socială
nu ar fi intrat la inima poporului român dacă aceasta nu ar fi fost
completată şi de o împlinire bisericească. De asemenea, în istorie,
statornicia şi puterea unui stat era recunoscută şi prin puterea
bisericească a poporului său. În istoria noastră mitropolitul ţării se
afla în permanenţă de-a dreapta domnului, sfătuindu-l şi
sprijinindu-l.
Anul 1918 a reprezentat în istoria poporului nostru anul
marilor sale realizări pe tărâm naţional, încununarea victorioasă
a unui lung şir de aşteptări şi de renunţări, de lupte şi de sacrificii
pentru un crez, pentru un ideal: desăvârşirea statului naţional
unitar. Înfăptuitorul Marii Uniri din 1918 a fost poporul român,
iar Biserica Ortodoxă Română a contribuit la înfăptuirea acestui
ideal naţional.Formarea Statului Naţional Român la 1 Decembrie
1918 a avut urmări benefice şi pe plan spiritual, atrăgând după
sine organizarea unitară a bisericilor din toate provinciile
româneşti, sub conducerea Sf. Sinod al BOR. Mai mult, ea a creat
şi premisele ridicării BOR la rangul de Patriarhie în anul 1925.
În plan ceremonial, Ortodoxiei i s-a recunoscut prerogativa de a
conduce festivităţile naţionale şi religioase: slujbe comemorative
dedicate personalităţilor eclesiastice şi culturale din Ardeal,
sfinţiri de biserici, înmormântări, parastase ale membrilor Casei
Regale sau personalităţi marcante ale societăţii româneşti .