PUIŞORUL

MOŢAT
Era spre sfârşitul
primăverii. Mama cloşcă
stătuse trei săptămani pe
cuib şi încălzise nouă ouă
mari şi roşcate. Era sleită
de puteri, dar cu toate
acestea, abia aştepta să-
şi vadă odrasele.
Şi iată că primul piuit se auzi.
Un puişor galben şi cu puful
umed rupse coaja oului şi
ieşi la lumina zilei strigând
cât putea. Mama-cloşcă îl
băgă sub aripi, îl încălzi şi îl
linişti. Apoi, unul şi încă unul,
ieşiră toţi din întunericul în
care stătuseră până acum,
abia ţinându-se pe picioare.
Dar cloşca nu stătu mult pe
gânduri. A doua zi îşi scoase
odrasele la plimbare, mândră,
nevoie mare, dar şi cu ochii în
patru, ca nu cumva vreun duşman
nevăzut să le facă rău. Un colţ de
iarbă, o râmă, o firimitură, erau tot
atâtea prilejuri ca mama să
cheme puii la ea şi să-i numere.
Am uitat să vă spun că, unul
dintre puişori avea un moţ
drăgălaş, care-l deosebea de
frăţiorii lui. Cloşca observase
de la început acest amănunt,
dar pentru ea toţi puişorii erau
la fel de frumoşi şi deştepţi,
grija de a-i apăra era mult mai
importantă decât moţul
puişorului.
Cu toate acestea ceilalţi puişori
nu conteneau în a admira
moţul frăţiorului lor, ba chiar se
mai şi certau uneori din
aceasta cauză.
 - Încetaţi, le spunea
mama-cloşcă, moţul nu îl
va hrăni şi nu îl va feri de
primejdii! Învăţaţi mai bine
ce trebuie să faceţi dacă
vulpea sau uliul vă dă
târcoale.
Puişorul moţat îi dădea
dreptate mamei lui, dar
pe undeva, în adâncul
sufletului lui, simţea un
fel de mândrie şi
bucurie pentru că era
puişorul cu moţ.
Într-o zi, puişorul se apropie mai
mult de malul râului. Privea cu
jind la boboceii de raţă care
înotau voiniceşte, se
scufundau cu capul în apă,
făcând tot felul de
giumbuşlucuri. Şi nici măcar
nu aveau moţ! Ştia că nu avea
voie să intre în râu, dar tare
s-ar mai fi jucat şi el!
Deodată observă pe malul
râului o bărcuţă făcută din
hârtie. Ce-ar fi să o
încerce? Nu cumva chiar
pentru el fusese pusă
acolo? Doar era puişorul
moţat! Se apropie de
bărcuţă, o împinse şi
încercă să se urce în ea.
Atunci, o broscuţă care se afla în
apropiere îi strigă:
-Hei, este doar o bărcuţă de
hârtie! Se va uda şi se va rupe!
Nu este bine ce faci!
-Ce animal urât! zise puişorul.
Cum şi-o fi închipuind că eu,
puişorul moţat, am să
ascult vorbele ei? Şi plecă
mai departe.
Trecu pe lângă un peştisor jucăuş.
Acesta se luă după bărcuţă şi strigă:
-Opreşte-te, e doar o bărcuţă
de hârtie! Se va uda şi se va
rupe!
-Ce-ţi pasă ţie? Dacă se va
rupe, îmi voi întinde aripile şi
voi zbura...
Bărcuţa se udase deja şi
începuse să se lăţească.
 O libelulă trecu
prin apropierea
puişorului, se
învârti puţin în
jurul lui, după
care zumzăi:

-Ce puişor prostuţ! În curând

va fi vai şi amar de puful lui.
Dar puişorul nu putu să-i mai
răspundă. Bărcuţa începuse
să se scufunde. Încercă să
zboare, dar aripile nu i-au fost
de niciun folos. Se uită spre
mal şi îl cuprise spaima. Ce
departe era malul de el! Şi apa
era aşa de rece!
Dragi copii, dacă v-aţi fi uitat în acel moment
spre râu, aţi fi văzut o broscuţă, un peştişor
şi o libelulă care se trudeau să scoată un
puişor din apă. Nu a fost uşor, dar cei trei şi-
au unit forţele şi au reuşit să înfrângă
puterea râului.
Ajuns pe mal, puişorul nu ştia cui
să mulţumească mai întâi. Era
tare ruşinat de felul cum se
purtase! Şi-a zvântat puful
gălbui la soare, apoi a pornit-o
printre ierburi către frăţiorii lui
care ciuguleau liniştiţi pe lângă
mama lor.
Oare le va povesti ce i s-a
întâmplat? Voi ce credeţi?
By alyalina