Tulburările de voce

Andronic Angela
 DEFINIŢII
Tulburările vocii cuprind distorsiunile spectrului
sonor referitoare la intensitatea, înălţimea, timbrul
şi rezonanţa sunetului.(P. Ancuţa)

Intensitatea: e determinată de amplitudinea

vibraţiilor coardelor vocale, forţa de percuţie a
aerului respirator, care este în raport direct cu
elasticitatea pulmonară, cu forţa musculaturii
abdominale şi intercostale, tonusul musculaturii
laringiene, gradul de forţă pe care îl atinge o voce
fără efort, fără să surmeneze; dincolo de ele vocea
este obositoare, capătă caracter de ţipăt, afectează
sănătatea coardelor vocale.
Inălţimea: insuşirea vocii umane în emiterea de
sunete grave sau acute, este în funcţie de
numărul de vibraţii pe secundă a undelor sonore
şi depinde de contracţiile efectuate de undele
sonore.

Timbrul: particularitatea vocală proprie fiecărui

individ; depinde de natura coardelor vocale şi de
natura centrilor de rezonanţă în care sunetul
fundamental produs în laringe se completează ca
sunete armonice.
Pentru producerea vocii intervin trei sisteme:
1. Sistemul energetic.
2. Sistemul generator.
3. Sistemul rezonator.

1. Sistemul energetic. Mecanismul fonator este pus în mişcare

prin efortul anumitor muşchi care se contractă: abdominali
sau intercostali cu ajutorul cărora aerul pulmonar este trimis
în exterior.
2. Sistemul generator- în care se produc vibraţiile sonore la
nivelul glotei- aici se generează sunetul fundamental.
3. Sistemul rezonator. Se incarcă de armonice- se referă la
faringe, cavitatea nazală, toracică; rezonează la fiecare
persoană în alt mod.

Dacă starea funcţională a acestor componente nu este

afectată, vocea va fi mereu aceiaşi şi îl va reprezenta pe
subiect.
după criteriul Etiologic sunt determinate
a)Cauze organice:
- malformaţii ale organilor fonatoare localizate în: bolta
palatină prea înaltă, coborâtă, îngustă;
- Palat moale: absent, despicat, paralizat;
- Deformaţii ale limbii şi dinţilor;
- Derivaţi de sept;
- Polipi nazali;
- Noduli pe coardele vocale;
- Tumori benigne ale farigelui;
- Micoze faringiene;
- Asimetria laringelui;
- Rinite cronice.
b)Cauze funcţionale:
- Paralizii ale muşchilor laringelui şi coardelor vocale;
- Hipotonie a palatului moale;
- Forţarea vocii în intensitate şi înălţime;
- Vorbirea pe un registru impropriu după schimbarea
vocii ca fenomen secundar în hipoacuzii grave;
- Stres psihic (stări conflictuale);
- Şoc emotiv;
- Trac;
- Forţarea vocii prin imitarea altor persoane într-un
registru care nu e specific copilului;
- Unele boli psihice şi stări reactive.
 In funcţie de gravitate se impart
în:
Uşoare- vorbirea este diluată, lipsită de
claritate.
Accentuate (gradul II)- afectarea intensă
a calităţii.
Grave (afonii)- vocea nu se produce sau
se produce în şoaptă.
 Clasificarea (I.Mititiuc)
1. Disfonii şi dizodii
2. Afonia
3. Fonastenia
4. Pseudofonastenia
5. Răguşeala vocală
6. Mutaţie patologică a vocii (disfonie endocriniană)
7. Vocea de ,,falsetto”
8. Vocea de cap
9. Vocea oscilantă
10. Vocea gravă
11. Vocea inspirată
12. Vocea nazală
 Forme
1.Disfonia – lipsa parţială a vocii.
2. Afonia – lipsa totală a vocii în urma lezării laringelui.
3. Fonastenia – o tulburare de voce funcţională, gradul ei
variind de la o disfonie neînsemnată până la o afonie
totală.
4. Pseudofonastenia – îi determinată de folosirea abuzivă a
vocii şi stările emoţionale.
5. Răguşeala – îi o voce îngroşată, până la pierderea ei
(inflamări ale coardelor vocale, larigelui etc.).
6. Mutaţia patologică – menţinându-se o voce
hârâită(tulburări endocrine).
7. Vocea de ,,falsetto”- persistă voce subţire a puberturului
până la adolescenţă sau mai târziu(nedezvoltarea
hipofizei, etc.).
8. Vocea de cap stridentă, cu rezonanţă cefalică la nivelul
înalt(hipoacuzia gravă).
9. Vocea oscilantă de falset ia naştere în urma schimbării
registrelor vorbirii, în timpul emisiei vocale.
10. Vocea gravă – produsă de emisia prin registru grav de
piept.
11. Vocea inspirată- subţire şi lipsită de variaţie; un
zgomot laringian determinată de aerul inspirat într-un
moment în care coardele vocale st destul de apropiate
între ele.
12. Vocea nazală- în refluerea pe nas a aerului expirat în
timpul vorbirii(polip nazal etc.).
 Terapeutul trebuie :
 Să posede cunoştinţe tehnice de ordin acustic, psihologic şi fiziologic,
sensibilitate auditivă exersată;
 Să se impună cu tact şi autoritate;
 Să cunoască posibilităţile subiectului şi cauzele care au provocat
tulburarea;
 Să trezească în el dorinţa de a se corecta, să facă efort, să dea atenţie
indicaţiilor;
 Pentru stabilirea unor reflexe cerebrale, logopedul trebuie să ştie că
frecvenţa repetării exerciţiilor este necesară;
 Readaptarea motorie a mişcărilor necesare pentru producerea corectă a
sunetului şi readaptarea auditivă trebuie să fie obiectul unui control
constant, pentru că la început subiectul nu se poate controla;
 Logopedul nu se poate dispensa de înregistrările cu magnetofonul şi
autocontrolul în oglindă pentru ca subiectul să-şi coordoneze mişcările
aparatului fonator pentru că subiectul îşi ignoră defectele şi ca pe parcursul
terapiei să-şi conştientizeze progresele prin comparaţii şi înregistrării; să
facă diferenţa între ceea ce execută corect şi ceea ce nu execută corect
pentru a se corecta singur;
 Exerciţii de respiraţie şi exerciţii de corectare- educare a calităţilor
sunetului prin psihoterapie; exerciţii de respiraţie sunt foarte utile datorită
importanţei respiraţiei pentru fonaţie dar şi faptul că la cei cu disfonie
respiraţia este tulburată.
 Terapia tulburărilor de voce
1. Terapie cauzală- are la bază intervenţia medicală.
2. Terapia simptomatică- în cazul disfoniei
funcţionale- tonus muscular redus, hipotonie şi
hipertonie- repaus vocal chiar complet pentru
destinderea funcţiei laringelui şi pentru încetarea
senzaţiei anormale; se realizează prin masaj şi
mijloace electromagnetice.
3. Terapia logopedică- are scopul de reda
subiectului reprezentarea mişcărilor necesare
pentru executarea corectă a vorbirii şi crearea
unui nou automatism vocal.
 Terapii speciale (C.Stănică)
1. Disfonii (disfinie, afonie, fonostenie,
pseudofonastenie):
- Fortificarea fizică(vitaminizarea)
- Psihoterapia
- Exerciţii de expiraţie simplă
- Exerciţii de expiraţie cu vocale
- Exerciţii de expiraţie cu silabe
2. Vocea de cap se corectează prin reglarea emisiei
vocii pe registrul mediu.
3. Vocea oscilantă:
- se reglează registrul normal al vorbirii
- Se demonstrează poziţia corectă a capului
- Se învaţă cum se păstrează echilibrul dintre aerul
din plămâni(mediu, intern) şi cel din afară.
4. Vocea inspirată se reglează intensitatea şi
presiunea aerului expirat prin:
- exerciţii de gimnastică fono-articulatorie
- Exerciţii de inspir-expir
- Exerciţii de expiraţie cu vocale, cu silabe, cu
cuvinte, cu propoziţii.
5. Vocea răguşită după vindecare:
- Reglarea emisiei aerului prin exerciţii cu vocale şi
silabe
- Exerciţiile se fac cu voce şoptită sau de intensitate
medie.
6. Vocea nazală se corectează prin execiţii de educaţie a
auzului. Exerciţii în cazul hipotoniei vălului palatin:
- deglutiţie, tuse provocată, tuse cu încordare, tuse cu
limba scoasă
- Ridicarea şi coborârea capului
- Inspiraţie adâncă pe nas şi expiraţie pe gură
- Gargară cu capului dat pe spate
- Suflare în fulgi de vată, hârtii, creioane etc.
- Motricitate fascială. Fluierat, cu vocala ,,a”
- Cu vocala ,,a” şi consoanele ,,p”, ,,b”
- Cu consoanele p-b, b-p (b- scurt).
Tulburări de respiraţie din disfonii:
 lipsa de supleţe a mişcărilor cutiei toracice şi
abdominale care sunt rigide, ridicarea cavităţii toracice
cu contracţia musculaturii gâtului fapt care impiedică
poziţia optimă fonică a laringelui şi a coardelor vocale.
Prin această respiraţie este greu de controlat ieşirea
aerului respirator şi durata este scurtă, dezacord
pneumofonic- în timp- subiectul epuizează aerul rapid
de îndată ce începe să vorbească astfel încât fără aer
suficient, faringele face o mişcare în plus.
 exagerarea mişcărilor respiratorii care deservesc
vorbirea;
 nu cantitatea este importantă ci felul în care este folosit
aerul. Pentru o fonaţie corectă este nevoie de 1000-1500
de cm3 de aer –3000- 4500 de cm3 de aer- cea
incorectă. Respiraţia fonatorie este diferită de cea mută.
 CORECTAREA INĂLŢIMII
VOCII
Prin exerciţii de lectură cu voce monotonă aleasă
de terapeut iar subiectul să nu dea nici o intonaţie
suplimentară;
Când notele sunt prea grave vocea trebuie adusă
la o înălţime normală şi din când în când se
exersează cu o vocală care necesită o deplasare a
laringelui apoi se exersează pe cuvânt menţinând
nivelul laringelui;
Exersarea cu bărbia în piept , pentru aşezarea
vocii- prin dirijarea curentului de aer spre
alveolele incisivilor superiori la notele înalte, iar
la cele joase dirijarea spre alveolele incisivilor
inferiori. Se pot folosi şi instrumente muzicale.
 CORECTAREA INTENSITĂŢII
VOCII
 Dificilă datorită faptului că subiectul şi-a automatizat
un mecanism acustico-vocal, se poate realiza şi prin
imitaţie. Sa constatat că mulţi dinte copii vorbeau cu o
intensitate scăzută deoarece urmau exemplul părinţilor
(vocea normală-20-30 decibeli);
 Cei care vorbesc încet au impresia că ţipă, iar cei care
vorbesc tare au impresia că vorbesc încet; ei nu sunt
incomodaţi de acest lucru, ba chiar consideră că este
un lucru normal;
 Este nevoie de foarte multă perseverenţă şi de
exersarea la aceeaşi intensitate a anumitor lecturi şi
nepermiterea subiectului să intensifice sunetului.
 CORECTAREA TIMBRULUI
VOCII
Se realizează atunci când timbrul nu este adaptat
corect la actul vocal;
Exerciţii de cântat- duc la îmbunătăţirea
coordonări musculaturii;
Urcatul şi coborâtul gamei în surdină;
Jocuri de roluri cu diferenţierea vocală şi exerciţii
de antrenament auditiv;
Exerciţii pentru ameliorarea tensiunii laringelui;
Exerciţii de căscat, murmurat, de vorbit la
metronom într-un ritm impus;
Exerciţii de aşezare a vocii.
 CORECTAREA VOCII
ENUCOIDALE
 In plan psihic subiecţii sunt timizi, închişi în sine, jenaţi;
datorită acestor disconforturi psihice apar acele tulburări
respiratorii;
 Exerciţii pentru corectarea mişcării respiratorii în concordanţă
cu fonaţia;
 Pentru obţinerea unei emisii sonore grave corespunzător
anatomiei vocii;
 logopedul exercită o presiune asupra cartilajului tiroid pentru
a evita urcarea laringelui şi a hipercontracţiei faringelui;
 Se poate apăsa limba cu o lingură în timp ce subiectul
pronunţă;
 Timbrul nu de corectează odată cu emiterea sunetelor grave.
 Bibliografie
1. V.Olărescu ,,Logopedia.Perspectiva
diagnosticului logopedic”.
2. P.Ancuţa ,,Logopedia”.
3. M.Anca ,, Logopedia”.
4. E. Jurcău ,,Logopedia”.