PSIHOSOMATICA

Factorii psiho-sociali
Modele ale bolii
Noţiuni de psihoterapie
 PERSONALITATEA
• există factori de personalitate care pot influenţa
apariţia bolii şi evoluţia ei.
• există factori individuali, indepenenţi de cei
genetici, care determină particularităţi de debut
şi de evoluţie a bolilor.

FACTORII PSIHOLOGICI
• Alexander personalităţi patognomonice
pentru anumite boli
 PERSONALITATEA
Conform modelului lui Goldberg, există cinci factori
importanţi care determină personalitatea:
• Extroversia, sau capacitatea de manifestare în exterior
a gândurilor, emoţiilor, concepţiilor.
• Orientarea socio-emoţională adică particularitatea de a
fi sau nu plăcut în compania anturajului.
• Conştinciozitatea, sau capacitatea de a rezolva corect
şi la timp sarcinile.
• Stabilitatea emoţională, care presupune tendinta de a
raspunde echilibrat la stimului provocatori, lipsa
vulnerabilităţii la stimuli emoţionali.
• Deschiderea spre noi experienţe, care se corelează cu
optimismul, curiozitatea.
Fiecare din aceşti factori pot determina apariţia bolii sau
modul de control al ei.
 CONDIŢIONAREA
• Decurge din studiile clasice ale lui I.P. Pavlov privitoare la reflexele
condiţionate.

După expunerea repetată a unui subiect la un stimul (expunere

necondiţionată) se poate ajunge la învăţarea (condiţionată) a unui
reflex (reacţie), care să determine repetarea acestuia/acesteia chiar
în faţa expunerii la un agent neutru (expunere condiţionată).
EX: crize de astm la mirosirea florilor artificiale.
greaţă, vărsături după cure repetate de citostatice, la administrarea
unei perfuzii fără citostatice.
• În cazuri dramatice, condiţionarea poate apărea după doar o
singură expunere.
EX: victimele violului, care pot evoca simptome somatice sau psihice
dezagreabile când sunt expuse la condiţii de mediu asemănătoare.
• Sub aspect educaţional, învăţarea dintr-un singur eveniment (cu
condiţionarea inerentă) se numeşte „învăţare dintr-o proba = one
trial learning”.
 CONDIŢIONAREA
• Nu toţi factorii din mediu sunt capabili să inducă reacţii
condiţionate psihice sau fizice. Este cazul tipic al
fobiilor.
Motivele:
• factorii genetici,
• nivele de acceptabilitate socială,
• gradul de aşteptare în momentul expunerii la un factor
de mediu (aşa-numita preparedness, grad de pregătire
în faţa expunerii).
Condiţionarea poate apărea la factori statici care intervin pe
durate scurte, dar poate apărea şi în urma expunerii
îndelungate la un factor: condiţiile de la birou, tensiunea
din timpul unor deplasări).
Un exemplu tipic de condiţionare este hipertensiunea
“halatului alb”
 ÎNTĂRIREA (FEEDBACK-UL)
• O modalitate specifică de condiţionare este cea
operantă sau instrumentală.

comportamente sau reacţii fiziologice, care apar mai

des, dacă le urmează un stimul întăritor.
Există patru tipuri de condiţionare operantă:
pozitiv (după comportament sau reacţie fiziologică
urmează un stimul recompensator);
negativ (prin comportament poate fi controlat un element
neplăcut, de exemplu durerea);
punitiv sau de pedepsire (are consecinţe negative asupra
comportamentului);
de ştergere (nu apare consecinţa pozitivă aşteptată).
• Întărirea pozitivă (condiţionarea operantă
pozitivă) reprezintă un proces de învăţare prin
feedback pozitiv sau prin reducerea unei stări
negative. Ea permite pacienţilor să îşi controleze
simptomele.
• Se poate astfel influenţa exprimarea bolii.
Comportamentul medicului este, în medicina
psihosomatică, un astfel de întăritor!
• Politica de asistenţă medicală dintr-o anumită
ţară poate şi ea reprezenta un întăritor pentru
exprimarea suferinţei, dacă favorizează
avantajele decurgând din starea de invaliditate.
 OBIŞNUIREA
• Este o trăsătură de personalitate legată de învăţare.
Numeroase condiţii patologice determină invaliditate
permanentă. Cu timpul, unii subiecţi se învaţă cu
invaliditatea şi nu mai acuză un disconfort, pe când alţii nu
pot să convieţuiască cu suferinţa.
• Obişnuirea sau habituarea caracterizează capacitatea unor
pacienţi de a putea trăi cu o infirmitate, fără a suferi prea
mult. EX: tinnitusul cronic.

Mecanismul: o percepţie senzorială determină o reacţie fiziologică, care

este urmată de o reacţie orientată. Dacă percepţia viscerală este
provocată în mod repetat, fără să i se atribuie o importanţă mare, se
produce obişnuirea sau habituarea. În acest proces de învăţare un rol
determinant îl are şi gradul de motivaţie al pacientului: este o
personalitate activă, care luptă cu boala, sau este o personalitate care
se refugiază în boală.
 SENZITIVIZAREA
• Este un proces de învăţare invers habituării sau
obişnuirii.
• Expunerea repetată la o percepţie senzorială
conduce nu la reprimarea reacţiei orientate, ci
la menţinerea sau chiar exacerbarea suferinţei.
Este cazul durerii cronice.
• Dacă pacientul acordă mare importanţă bolii şi se
autoobservă intens sau prelungit, habituarea nu se
produce. În schimb, se produce sensitivizarea, prin
efectul de aşteptare. Contribuie şi dispariţia
mecanismelor inhibitorii, chiar când stimulul nu
variază ca intensitate.
 ÎNVĂŢAREA UNOR MODELE
• Multe moduri de comportament ale pacienţilor în
faţa bolii sunt derivate din experienţa
individuală. Dar există şi modele de
comportament care provin prin învăţare.

• prin observarea comportamentului unor membri

de familie sau din anturaj. Cel mai bine observat
este comportamentul din somatizare, care este
observat în copilărie, la rude

„comportament maladiv, sau de bolnav, învăţat”

(learning illness behaviour).
 COMPORTAMENTUL MALADIV
(ILLNESS BEHAVIOUR)
• Trăirea subiectivă a boli determină dezvoltarea unor procese
cognitive şi emoţionale.
• În medicina psihosomatică este important să se identifice acei
factori care sunt favorabili grăbirii vindecării.
• Reacţiile individuale depind de experienţa precedentă cu boala, de
convieţuirea cu rude apropiate bolnave etc.

comportament faţă de boală (personalitate, educaţie)

• Acesta se deosebeşte de comportamentul descris de Mechanic în

deceniul şase al secolului trecut, impus de suferinţă (de ex. te simti
rău, stai in pat, te prezinţi la medic, iei medicamente etc.) (normal)
 COMPORTAMENTUL MALADIV
Comportamentul maladiv determină:
consultaţii repetate,
prezentarea la numeroase servicii medicale,
efectuarea a repetate investigaţii,
consum de medicamente,

mari cheltuieli bugetelor de sănătate

CAUZELE: anxietate, catastrofizare, deznădejde, pesimism.

În plus apar: pasivitate şi neajutorare,
pierderea încrederii în capacitatea de a lupta cu boala,
comportamente de menajare prin retragere în faţa
responsabilităţilor familiale, sociale, profesionale.

Consecinţa: restrângerea şi mai mare a activităţilor, inclusiv fizice,

disproporţionat în comparaţie cu severitatea bolii.
ROLUL DE BOLNAV (SICK ROLE)

Este o noţiune diferită de cea de comportament

maladiv.
A fost introdusă de Parsons în anii ‘60 ai
secolului trecut. Defineşte suma de obligaţii şi
îndatoriri care decurg din starea de bolnav.
A fi bolnav nu este doar o stare, ci este un
pattern social. Bolnavul are drepturi (este scutit
de sarcinile sale sociale, nu este responsabil de
condiţia sa) şi îndatoriri (de a încerca să se
vindece, de a căuta ajutor, de a coopera cu
medicul)
 SOMATIZAREA
• Este condiţia în care pacientul se simte bolnav (ill) şi se
comportă ca bolnav (sick) dar medicul nu depistează nici
o boală (organică sau biochimică) (disease).
Conform clasificării DSM IV, somatizarea se defineşte
prin următorii parametri:

• Acuze fizice multiple şi recurente, determinând pacientul să se simtă

bolnav şi să recurgă la tratamente
• Debut înainte de 30 de ani şi durată de mai mulţi ani
• În istoricul bolii cel puţin: 4 simptome dureroase, 2 simptome
digestive, 1 simptom sexual, 1 simptom pseudo-neruologic
• Acuzele nu pot fi explicate prin cauze medicale sau utilizarea de
toxice
• Simptomele nu sunt produse intenţionat sau pentru a înşela

Somatizarea determină alterarea vieţii sociale şi a

calităţii vieţii.
• Tulburarea somatoformă: simptom persistent,
neexplicat prin boli organice sau tulburări
psihice. Este un mod de exprimare a somatizării.
Dacă somatizarea cuprinde semantic fenomenul de
transformare a unei tulburări psihologice în simptom
organic, termenul de tulburare somatoformă defineşte
doar simptomul respectiv.
• Hipocondria: tulburare asemănătoare cu
tulburarea somatoformă, caracterizată prin
preocupare excesivă faţă de starea de sănătate,
fără suport obiectiv. Cuprinde şi refuzul de a
accepta verdictul medicului şi existenţa
rezultatelor de laborator normale.
• Tulburarea de conversie sau disociativă (numită
impropriu şi isterie): caracterizată prin simptome cu
debut dramatic, mimând boli organice, fără intenţia
conştientă de a simula.
• Simularea se deosebeşte de cele de mai sus prin
caracterul conştient, care vizează obţinerea unor
avantaje.
• Falsificarea (factitious disorder): autoprovocarea
suferinţei, dar fără a intenţiona obţinerea de
avantaje. Un caz tipic este sindromul
Műnchhausen.
• Neuroticismul: (instabilitate emoţională, sau
labilitatea psihoafectivă) este o caracteristică de
personalitate asociată cu numeroase procese
morbide. Frecvent la pacienţi cu intestin iritabil,
anorexie nervoasă, atacuri de panică.
 TIPUL
PSIHOCOMPORTAMENTAL
• Multe dintre tipurile de personalitate descrise în
perioada interbelică nu au fost confirmate de
cercetările ulterioare. De exemplu, nimeni nu se
mai interesează de cele patru tipuri de
personalitate care pot predispune sau nu la
apariţia ulcerului, descrise de Alexander.
• În schimb au fost validate, nu fără controverse,
tipuri de personalitate implicate în patologia
cardiovasculară. Este binecunoscutul caz al
tipului de personalitate A şi B.
• Tipul A de comportament defineşte modul de
viaţă şi muncă al persoanelor active, cu succes
profesional, cu ţinte în carieră, care încearcă să
realizeze cât mai mult, în criză de timp şi
împotriva unor factori adverşi. Este un tip
dezirabil social, din care se recrutează adesea
elitele. Dar

factor de risc cardiovascular (sau alte boli).

Mai nou se apreciază că tipul
psihocomportamental A este nociv prin factorul
de agresivitate pe care îl poate conţine.
 Tipul B
• Tipul B de personalitate este, prin
contrast, răbdător, relaxat, tolerant.
• Este un tip creativ, imaginativ, autoanalitic,
evaziv în situaţii stresante.
• Tipul C a fost conturat pentru definirea tipului de
personalitate întâlnit la bolanvii oncologici. Tipul
C cuprinde trăsături precum neajutorare, lipsa
de speranţă, depresia, lipsa de competitivitate,
tendinţa de a fi tolerant, prietenos cu ceilalţi din
dorinţa de a nu intra în conflicte interpersonale.
• Mai recent a fost descris şi tipul D de
comportament în bolile cardiovasculare, care se
bazează pe existenţa unor scoruri mai mari ale
depresiei şi care pare să preceadă, nu să fie
consecinţa bolii cardiovasculare. Tipul D
cuprinde şi afectivitate negativă şi inhibitie
socială.
 ROBUSTEŢEA

• Robusteţea (hardiness) este o trăsătură de

personalitate care presupune vitalitate
psihologică şi capacitate crescută de activitate.
Persoanele cu robusteţe psihologică sunt active,
caută soluţii, se motivează, inovează, implică şi
pe alţii. Robusteţea asigură rezistenţă la
solicitările din mediu şi mai ales la agenţii
stresanţi.
 SUPORTUL SOCIAL
• Este o noţiune care descrie în ce măsură un
individ este singur sau este înconjurat de o
reţea de sprijin.
• Suportul social este asigurat de familie, cercul
de prieteni, de colegi, un grup religios,
profesional, un club etc. Suportul social se
caracterizeză prin extindere, intensitate,
accesibilitate şi centralitate.

• Orice relaţie socială are un grad de intimitate,

intensitate, reciprocitate, frecvenţă, durată etc,
care pot influenţa eficienţa suportului social.
 SUPORTUL SOCIAL
• Lipsa suportului social se asociază cu o frecvenţă mai
mare a unor boli.
• EX: societăţile primitive, în care un sat întreg locuieşte
sub un singur acoperiş, oferă un exemplu de protecţie
socială prin faptul că acolo lipsesc (şi din alte motive)
multe boli ale civilizaţiei. Persoanele celibatare sau
văduve au speranţa de viaţă mai redusă decât cele care
trăiesc în cuplu. Emigranţii sunt o categorie vulnerabilă,
tocmai pentru că şi-au pierdut suportul social.
• Există mai multe mecanisme prin care suportul social
devine protectiv. El cuprinde aspecte emoţionale
(empatia), ajutor instrumental (acordarea unui ajutor
fizic, material) sau informarea.
 ADAPTAREA (COPING)
• Există grade variate de vulnerabilitate la stres. Una dintre explicaţii
este dată de factorul coerenţă sau de robusteţe.
• Dar s-a constatat că deseori nu intensitatea sau durata stresului
sunt importante, ci modul în care individul se adaptează la stres.
Această adaptare sau ajustare (coping) explică varietatea de
răspunsuri la acelaşi tip de stimul. De exemplu, decesul unei fiinţe
apropiate sau divorţul poate să aibă atribuţii diferite de la caz la caz,
în funcţie de circumstanţa socială şi de personalitatea subiecţilor.
Copingul reprezintă deci un cumul de caracteristici ce permit unei
persoane supuse unor solicitări externe sau interne să prelucreze
cognitiv şi comportamental stimulul, în sensul controlării lui.
• Ajustarea are rolul de a combate stimulul agresor (factorul de risc
sau boala). Nu are rolul de a vindeca, ci de face suferinţa mai
accesibilă, prin mecanisme de evitare, respingere, tolerare etc.
Rolul medicinei psihosomatice este şi acela de a descifra
mijloacele individuale de coping şi de a le utiliza în procesul de
tratament.
1. Copingul orientat asupra problemei cuprinde încercări
de a modifica situaţia prin stabilirea de ţinte, etape,
reprezentări, semnificaţii.
2. Copingul oreintat asupra emoţiilor încearcă să
influenţeze emoţiile: supărarea, vinovăţia, mânia etc.

O ALTĂ CLASIFICARE DEPINDE DE MODUL DE REACŢIE:

• reacţii deschise, comportamentale
• reacţii interiorizate, psihice.
După orientarea lor pot fi:
de evitare (respingere, retragere)
de confruntare (înlăturarea sau modificarea factorului de de stres).
Din combinarea celor două criterii de mai sus, se poate
realiza o clasificare a copingului în patru categorii:
abordare cognitivă (evaluarea situaţiei, acordarea de semnificaţie);
abordarea comportamentală (măsuri de influenţare a situaţiei,
recurgerea la ajutor, inclusiv la servicii medicale);
evitarea cognitivă (respingere);
evitarea comportamentală (fugă, resemnare, acceptare).
• Copingul depinde de trăsături de personalitate.
Personalităţile cu neuroticism au tendinţa de a evalua
situaţia stresantă mai negativ. Ca strategii de coping se pot
observa uneori mecanisme pasive, emoţionale (de exemplu
autoînvinovăţirea).
• Eficienţa copingului poate fi estimată pe baza a mai multor
criterii: impactul favorabil asupra unor factori psihici,
rezolvarea unor conflicte, reducerea reacţiilor fizice la boală,
creşterea socializării şi capacităţii de funcţionare.
• Lipsa unor mecanisme suficiente de coping poate fi şi ea
estimată prin evoluţia situaţiilor patologice. Ex: alcoolism,
tabagism, pot accentua comportamentul maladiv, sau chair
evoluţia nefavorabilă a bolii.
• Copingul depinde şi de atribuţia cauzală care se acordă bolii.
Boli cărora li se atribuie cauze interne beneficiază de
mecanisme de coping mai bune. Atribuţia cauzală externă se
corelează cu capacităţi de coping mai reduse.
 AUTOEFICACITATEA

• O altă trăsătură de personalitate, denumită

autoeficacitate (self-efficacy), desemnează
percepţia propriei capacităţi de a face faţă cu
succes unor situaţii problematice, de a le
controla, de a le influenţa.
• Convingerea despre autoeficienţă poate decurge
din propria experienţă sau indirect, din
observarea experienţei altor persoane, prin
convingere şi prin perceperea efectelor fizice ale
condiţiei stresante.
 FACTORI SANAGENETICI
• Sanageneza, numită de unii autori şi salutogeneză, este un termen
introdus de Antonovski. Unii dintre subiecţi se îmbolnăvesc, în timp
ce alţii nu, sau fac forme uşoare de boală, sau se însănătoşesc mai
repede.

Coerenţa = conştienizatea faptului că etapele vieţi sunt structurate,

predictibile şi explicabile, că există posibilitatea de controlare a
problemelor, de satisfacere a necesităţilor, precum şi că există
soluţii la probleme. Trăsături: capacitatea de a înţelege şi de a da
semnificaţie şi capacitatea de control

Indivizii cu un sentiment ridicat de coeziune au capacitatea de a

răspunde mai bine la provocările patologice, prin faptul că le
găsesc explicaţie şi semnificaţie, precum şi pentru că îşi activează
mecanismele de control.
• Coerenţa este prin conţinut asemănătoare noţiunii de robusteţe
(hardiness).
 FACTORI SOCIALI

• Factori care condiţionează sentimentul de împlinire: familie, mediu,

serviciu. Cu cât aceştia sunt mai deficitari, cu atât riscurile de boală
cresc, şi şansele de însănătoşire se reduc.
• Evenimentele negative apar frecvent în istoricul pacienţilor cu
anumite suferinţe, de exemplu în intestinul iritabil. EX agresiuni
sexuale.
• Alţi factori: provenienţa din familii dezmembrate (broken-home)
este un binecunoscut factor de risc. Poziţia socială a părinţilor
poate influenţa starea de sănătate a copiilor, de obicei copiii din
clase sociale inferioare au dezvoltare somatică întârziată şi sunt mai
vulnerabili la boală. Copiii din familii numeroase şi cu venit redus
sunt predispuşi la somatizare, etc.
• Influenţa familiei, mai ales în copilărie, determină şi atitudinea
pacientului faţă de medic şi faţă de modalităţile terapeutice (alopate,
alternative).
PRELUCRAREA INFORMAŢIEI ŞI
MEMORAREA
• Oamenii prelucrează şi memorează acele percepţii care sunt în
acord cu concepţiile lor cognitive. Aceste mecanisme de procesare
a informaţiei sunt importante în resimţirea bolilor.
De exemplu o pacientă cu anorexie va prelucra preferenţial informaţiile
despre greutatea corporală şi despre alimentaţie, faţă de cele
despre hipertensiunea arterială. Persoanele foarte anxioase în faţa
bolii prelucrează preferenţial acele informaţii care le alarmează şi
mai mult.
• Memorarea unor simptome, precum durerea, este importantă pentru
că reflectă procesarea unui anumit tip de informaţii. Memorarea
durerii survine în urma expunerii repetate la această senzaţie, odată
cu deficitul mecanismelor neurologice de inhibare a percepţiei.
Durerea este ca urmare memorată şi poate fi resimţită chiar în
absenţa unui trigger.
• Memorarea selectivă se bazează pe atenţia selectivă acordată
factorului provocator. Urmează apoi o evocare selectivă, care
determină ca senzaţia memorată să fie mereu activată. Se produce
reorganizarea corticală, iar în acest moment influenţarea durerii de
către medic e dificilă.
 ATRIBUŢIA CAUZALĂ
• Se referă la concepţia pacienţilor asupra etiologiei bolii.
concepţia somatică, după care boala are substrat organic,
concepţia psihică, după care boala se explică prin factori psihici
(„nervii”),
concepţia psihosomatică, conform căreia boala este rezultanta
intervenţiei comune a factorilor psihici şi organici.
• Controlul poate fi intern (locus de control intern) sau extern (locus
de control extern).
• Subiecţii cu convingeri de control extern apreciază că boala nu li
se datorează, ci este rezultanta acţiunii unor factori externi.
Rezolvarea bolii nu depinde de subiect, ci de doctor, divinitate,
autorităţi, mediu etc. Poate conduce la fatalism („nu pot schimba
nimic”, „nu pot face nimic”).
• Convingerea privitoare la controlul intern presupune credinţa că
boala se datorează însuşi pacientului şi că sanogeneza poate
surveni prin eforturile lui.
 COMPORTAMENTE DE RISC
• Comportamentele decurg din cogniţii şi reprezintă reacţii la
solicitările din mediu, după ce aceastea au fost evaluate
raţional.
• Numeroase situaţii demonstrează că indivizii au comportamente
adaptative. În condiţii patologice, apar comportamente
dezadaptative, care predispun sau chiar conduc la boală.
• De exemplu, o situaţie stresantă poate fi naşterea într-o familie a
primului copil. Tatăl reacţionează la acest eveniment de viaţă printr-
o emoţie: bucurie. Urmează evaluarea situaţiei (de exemplu familia
s-a mărit, răspunderea personală creşte etc.). Comportamentul
adecvat în continuare este să cumpere în casă cele necesare nou-
născutului. Un comportament dezadaptativ de a reacţiona la
bucurie, este cel de a consuma alcool în exces.
• Pentru patologia medicală, comportamentele dezadaptative cele
mai frecvente sunt fumatul, consumul de alcool şi de psihotrope,
alimentaţia nesănătoasă şi sedentarismul. Acestea sunt văzute ca
un refugiu.
 COMPLIANŢA SAU ADERENŢA
• Termenul desemnează coincidenţa dintre prescripţiile
terapeutice si comportamentul pacientului (capacitatea de a
urma nişte prescripţii terapeutice). Unii consideră că aderenţa
presupune un fenomen activ, din partea pacientului, pe când
complianţa ar însemna mai degrabă un fenomen pasiv, de urmare
obedientă a recomandărilor medicale. Totuşi această diferenţiere
analitică nu este unanim acceptată
• Comunicarea medic-pacient este importantă in asigurarea unei
aderenţe crescute la tratament, deorece poate determina succesul
sau eşecul terapiei. Pacientul are dreptul la informare şi
independenţă în decizii. Decizia de a urma un anumit tratament
este în întregine a pacientului şi nu avem dreptul ca medici să îi
facem reproşuri sau să îl ironizăm. Menirea medicilor este doar de a
explica inteligibil, la nivelul pacientului, avantajele şi riscurile sau
eşecurile terapiei. Doar un pacient bine informat poate fi compliant.
Complianţa este importantă şi în profilaxie.
Factori care determină
complianţa sunt: La acelaşi subiect, complianţa
poate avea grade diferite în
• educaţia, funcţie de evoluţia bolii, de
• gradul de înţelegere a succesele
anterioare, de
terapeutice
durata
bolii şi a terapiei, tratamentului sau de apariţia
efectelor secundare.
• influenţele familiale, Terapiile care se administrează
sociale, culturale, chiar mai rar, de exemplu o singură
religioase (cazul celor dată pe zi, sau o injecţie
administrată o dată pe
care refuză transfuzii), săptămână, au şanse mai mari
• factori ce ţin de medic, de a fi urmate de pacienţi.
Terapiile care nu durează mult,
de relaţia medic- nu presupun deplasări spre o
pacient, de sistemul unitate terapeutică, nu sunt
dureroase, de asemenea sunt
medical. mai uşor acceptate pe termen
lung.
• NON COMPLIANŢA: depinde de nivelul de educaţie al
pacientului, de gradul de motivaţie (convingeri faţă de
boală, robusteţe, coerenţă).
• Lipsa de complianţă se asociază şi cu schimbarea
frecventă a medicului curant, cu recurgerea la terapii
alternative sau complementare.
Măsurarea complianţei se poate face direct sau indirect.
• Direct presupune observarea pacientului.
• Monitorizarea indirectă a complianţei se bazează pe
întrebări puse pacienţilor. Tot indirect se poate monitoriza
modificarea fiziologică aşteptată sub tratament.

Pentru a creşte complianţa, există numeroase variante:

simplificarea posologiei (dacă se poate), recurgerea la
medicamente mai plăcut de utilizat sau mai uşor de
administrat; creşterea motivării; informarea mai bună;
oferirea unui jurnal unde pacientul consemnează utilizarea
tratamentului şi simptomele legate de aceasta; acordarea
de termene pentru consultaţii de control, etc.
 TULBURĂRI DE PERSONALITATE
ANXIETATEA
• Este una dintre cele mai cunoscute tulburări emoţionale, constând din
resimţirea unei emoţiie negative intense, de multe ori nejusitificate. Ea se
întâlneşte adesea şi la membrii familiei bolnavilor. Anxietatea îmbracă mai
multe forme de manifestare, conform sistemului DSM IV. Acestea sunt:
fobiile (agorafobia, fobiile specifice, fobia socială),
atacul de panică,
tulburările obsesiv-compulsive,
tulburarea posttraumatică de stres (PTSD),
tulburarea acută de stres,
tulburarea anxioasă generalizată,
anxietatea asociată unei boli medicale generale,
anxietatea asociată consumului de substanţe toxice.

Majoritatea acestor forme de anxietate reprezintă obiectul psihiatriei.

Medicii se confruntă cu anxietatea legată de o boală medicală, cu anxietate
acută de stres şi mai rar cu PTSD sau atacurile de panică.
 DSM IV - Diagnostic and Statistical
Manual of Mental Disorders (DSM)

• Anxietate proeminentă, compulsiuni, obsesii sau atacuri

de panică
• Anamneza, examenul clinic şi datele de laborator
sugerează existenţa unei boli care probabil au generat
anxietatea
• Nici o altă tulburare psihică care să explice anxietatea
• Simptomele determină alterarea stării clinice, scad
puterea de muncă, buna funcţionare în familie, profesie
sau societate
• Anxietatea nu apare în cursul unui delir
• Poate apărea şi tulburare de ajustare la anxietate
 Simptome
asociate atacului
de panică
• Palipataţii.
• Tahicardie. Simptomele tipice pentru
• Transpiraţii. anxietate sunt: grija
• Dispnee. excesivă şi disproporţionată
faţă de propria stare de
• Senzaţia de sufocare.
sănătate, care determină
• Dureri toracice (pseudoanginoase). alterarea funcţionării sociale
• Greaţă,vărsături,disconfortabdominal. şi profesionale. Ea se
• Ameţeală, lipotimie. însoţeşte de nelinişte şi
• Senzaţia de depersonalizare sau de îngrijorare, uneori atacuri de
derealizare. panică, iritabilitate, tensiune
• Teama de a pierde autocontrolul. musculară, tulburări de
concentrare.
• Senzaţia de moarte.
• Parestezii.
• Tremurături, frisoane
 Depresia majoră (După DSM
IV)
Cel puţin 5 dintre următoarele, în
aceleaşi două săptămâni (cel puţin
un simptom este 1. sau 2.): DEPRESIA este,
1. Sentimentul de disperare survenit zilnic, alături de anxietate,
resimţit de pacient sau observat de ceilalţi foarte frecventă, atât
2. Lipsă de interes la pacienţii
funcţionali cât şi la
3. Inapatenţă şi pierdere în greutate pacienţii cu boli
4. Insomnie sau hipersomnie organice. Reprezintă
5. Scăderea activităţii motorii o tulburare a
6. Oboseală dispoziţiei afective în
sens disforic. (mood
7. Pierderea stimei de sine
disorder).
8. Pierderea puterii de concentrare
9. Gânduri despre moarte sau despre suicid
• Criteriile de diagnostic pentru bolile
psihice se bazează pe descrierea
simptomelor care se încadrează în una
dintre următoarele 4 categorii:
1. Simptome afective
2. Tulburări comportamentale
3. Simptome cognitive
4. Simptome somatice (fizice)
 MODELE ALE BOLII
MODELUL DIVIN AL BOLII
• A fost primul elaborat, încă în neolitic. Statuile zoomorfe descoperite
în siturile arheologice se explică parţial şi prin puterea atribuită unor
elemente supranaturale, deseori cu înfăţişarea unor fiinţe din
mediu, de a produce şi de a vindeca boala.
• Inspiraţia divină a bolii a fost susţinută de creştinism, care în Evul
Mediu a intervenit activ şi chiar violent în blocarea oricăror concepţii
diferite (este celebru cazul lui Miguel Servet, medic, filosof şi teolog,
ars pe rug la Geneva de Jean Calvin, Servet fiind condamnat între
altele şi pentru teoriile sale revoluţionare privind sistemul
cardiovascular).
• Chiar şi astăzi, numeroşi medici şi pacienţi acceptă că factorul
mistic joacă un rol, dacă nu decisiv, cel puţin „permeant” în
patogeneza şi regresia proceselor morbide. Depinde de structura
intimă a fiecăruia, de spiritul religios sau de concepţia ontogenetică
ca să accepte sau nu acest model.
 TEORIA MIASMELOR
• A fost elaborată la nivelul cunoştinţelor medicale
şi biologice de la începutul Evului Mediu, când
lucrările anticilor nu fuseseră încă recuperate. Se
credea că murdăria, lipsa curenţilor de aer,
promiscuitatea, pot conduce la apariţia unor
toxine, generic denumite miasme, care pot
produce îmbolnăviri izolate şi apoi epidemii.
• Faptul este în principiu corect, dar răspunde doar
unilateral la complexitatea problemei ridicate de
necesitatea de a cunoaşte patogeneza bolilor.
 TEORIA AGENŢILOR
PATOGENETICI
• Dezvoltarea ştiinţei, după o epocă de ignoranţă şi
naivităţi, a permis identificarea unor factori patogenetici:
microbi, apoi virusuri, substanţe toxice, etc.
• Evidenţierea lor este extrem de utilă, dar absolutizarea
lor presupune o abordare simplistă a producerii bolii. De
exemplu a spune că Spirocheta produce sifilisul este
categoric adevărat şi un progres faţă de a spune că
sifilisul este produs de miasme sau de răzbunarea
divină, dar nu trebuie uitat că boala nu se transmite
decât în condiţiile unui stil de viaţă bine determinat.
• Oricum această teorie a reprezentat un progres
important şi a fost datorată dezvoltării în general a
ştiinţelor.
TEORIA NERVISTĂ
• Studiile lui Pavlov de la începutul secolului XX au reliefat
importanţa sistemului nervos şi a reflexelor în
producerea bolilor. Descrierea sistemului nervos
vegetativ a permis cunoaşterea reglării funcţiilor
vegetative. S-a încercat în acest context să se
absolutizeze rolul sistemului nervos vegetativ în
apariţia bolilor. A considera că bolile sunt consecinţa
disfuncţiei sistemului nervos este doar parţial adevărat.
TEORIA PSIHOLOGIZANTĂ
• Dezvoltarea psihiatriei şi a psihanalizei (Freud, şcoala
vieneză), tot la începutul secolului XX, a ridicat ipoteza
că bolile nu ar fi de fapt decât reflectarea suferinţei fizice
la nivelul conştientului nostru. Este în parte adevărat:
suntem bolnavi doar dacă realizăm că suntem bolnavi,
sau doar numai ni se pare. Dar acest model de boală nu
poate fi absolutizat, nici extins la toate domeniile de
patologie. El este valabil mai ales pentru somatizare.
 MODELUL BIOMEDICAL
• Decurge din opera fiziologului şi filozofului francez René
Descartes (1596-1650). În celebra sa lucrare Recurs
asupra metodei, el a elaborat un model raţional, lipsit de
elemente mistice, în care se porneşte de la premiza că
mintea umană este separată de corpul uman, care
este doar un obiect pasiv al gândirii. Pentru Descartes
mintea este spirit iar corpul, fizic.
• Acest model de „om-maşină” a permis desprinderea de
convingerile religioase care acordau sufletul bisericii şi
a permis elaborarea de tehnici experimentale şi de
explorare a corpului, care au determinat progresul ştiinţei
până în secolul XX.
• Cu timpul se produce involuntar marginalizarea
pacientului în procesul de diagnosticare şi tratament,
urmată chiar de senzaţia că medicina s-a dezumanizat.
Acest model are mai multe proprietăţi:

• Este reducţionist. Relaţia dintre factorii etiologici şi boală este

văzută linear, model aplicabil de fapt numai la bolile infecţioase.
Modelul nu integrează factorii psihici şi sociali în explicţiile etiologice
ale patologiei;
• Mecanicist, adică acest model priveşte organismul uman ca pe o
maşină, cu subansamble care pot fi descompuse şi înţelese
separat. Decurge de aici faptul că pacientului i se rezervă un rol
pasiv, fiind vizat doar organul bolnav şi nu bolnavul în întregime.
Totodată se ignoră interpretările pe care şi le dau bolnavii propriiilor
boli;
• Empiric, însemnând faptul că informaţiile ştiinţifice sunt rezultatul
unor experimente. Medicul este considerat un observator obiectiv,
iar organul bolnav subiect al observaţiei medicale;
• Intervenţionist: modelul oferă baza de a interveni spre a înlătura
cauza bolii sau a extirpa organul bolnav. Medicul este cel
responsabil de tratarea bolii. Abordarea medicală este obiectivă,
logică şi raţională, neafectată de valori, iar fiecare persoană este
tratată în funcţie de starea sa fiziopatologică, fără a ţine cont de
valoarea socială şi morală a pacienţilor.
 MODELUL BIOPSIHOSOCIAL
Elaborat de George Engel în 1977. El se caracterizează prin:
• Concepţie holistică, adică organismul este văzut ca un sistem unitar şi
ierarhic, influenţat atât de macroprocese (sociale, cât şi de microprocese, la
nivel celular). DECI: psihicul nu poate fi separat de fizic şi invers (suferinţe
psihice pot induce perturbări la nivel somatic, după cum boala fizică
generează reacţii emoţionale şi comportamentale).
• Caracter multifactorial, pentru că acordă pondere tuturor dimensiunilor care
pot interveni în producerea bolii: biologică, psihică, socială, economică şi
culturală.
Modelul biopsihosocial mai prevede că: suferinţa organului induce suferinţă
persoanei; pacientul este perceput ca o persoană unitară, cu corp şi psihic;
responsabilitatea pentru profilaxia bolilor, tratament şi recuperare nu este
doar a personalului medical, ci şi a societăţii şi a persoanei însăşi.
Aderarea la modelul biopsihosocial se traduce în practică prin mai multe
aspecte concrete: stabilirea diagnosticului impune o evaluare
multidimensională (biologică, psihică şi socială) realizată de o echipă
interdisciplinară; tratamentul ia în considerare cei trei factori de mai sus,
implicaţi în etiologia bolii; se pune accent pe relaţia medic-pacient şi în mod
desoebit pe comunicare.
medicina psihosomatică
 REPREZENTĂRILE
PACIENŢILOR DESPRE BOALĂ

• Reprezentările subiective despre boală au

fost studiate începând cu prima parte a
secolului XIX, dar fundamentarea a fost
realizată de Leventhal şi colab. în 1984. El
a elaborat „modelul de autoreglare”.
1. Categoria identitate/simptomatologie cuprinde accepţiunile
personale ale pacientului privitor la ce înseamnă boala
2. Categoria cauză include reprezentările pacientului asupra
naturii suferinţei sale.
3. Categoria evoluţie desemnează aşteptarea pacientului privitor
la evoluţia bolii.De exemplu, dacă după un accident vascular cerebral
pacientul spune: „a trecut, nu îl mai am”, există posbilitatea ca el să nu
mai accepte mijloacele de recuperare sau de profilaxie secundară. Dacă
pacientul spune: am avut accident vascular cerebral, infirmitatea mea se
menţine, sunt grav bolnav” există probabilitatea ca pacientul să adere mai
uşor la etapele de recuperare şi de profilaxie secundară, dar şi să devină,
în mod nejustificat, depresiv.
4. Consecinţele presupuse ale bolii sunt o altă variabilă
importantă pentru reprezentarea subiectivă a bolii. La acelaşi
grad de severitate al unei îmbolnăviri, există percepţii diferite.
5. Posibilităţile de tratament şi control constituie alt factor
important pentru însănătoşire, sau pierderea speranţei. Se
pot deosebi bolnavi dependenţi de personalul medical şi
pacienţi care consideră că îşi pot trata condiţia singuri sau
prin autoinformare.
• Cele 5 componente de mai sus sunt investigate cu un
chestionar numit „Illness Perception Questionnaire”.
• Cunoaşterea reprezentărilor despre boală este de
mare importanţă în practica medicală sau psihologică,
dar şi pentru medicina balintiană. Este foarte important
să cunoaştem ce atribuiri face pacientul tabloului clinic,
etiologiei, evoluţiei, consecinţelor şi combaterii bolii.
Identificarea unor concepţii greşite sau dăunătoate
procesului de însănătoşire devine astfel punct de atac în
abordarea psihoterapeutică şi farmacologică.
• Este interesant de observat cum unii pacienţi atribuie
boala unor factori psihologici, alţii unor factori somatici,
adâncind astfel, empiric, dualitatea psihic-somatic.
 PRICIPII DE PSIHOTERAPIE
1. Psihoterapia (PT) bazată pe psihologia abisala:
• – Psihanaliza (Freud)
• – PT bazată pe psihologia individuală (A. Adler)
• – PT bazată pe psihologia analitică (G.G. Jung)
• – Terapii orientate corporal
• – Analiza tranzacţională (E. Berne)
2. Terapia comportamentală: (J. Watson)
• – Prin invăţare
3. Terapii cognitive: cognitivă şi raţional emotivă
4. Psihoterapia (PT) umanistă:
• – PT orientată procesual (C. Rogers)
• – Gestaltterapia (F. Pearls)
• – Logoterapia şi analiza existenţială (V. Frankl)
• – Psihodrama (I. Moreno)
5. Terapii sistemice: (G. Bateson, P. Watzlawick, V. Satir)
• – Terapia de cuplu
• – Terapia de familie
 PSIHANALIZA
După Freud:
• O teorie psihologică a trăirilor şi acţiunilor
umane (libido, care determină întreg
comportamentul uman, teoria personalităţii,
psihologia fazelor de dezvoltare umană şi teoria
nevrozelor);
• O metodă de cercetare a proceselor psihice
(baza psihoterapiei, prin folosirea asociaţiei
libere, şi a interpretării viselor),
• O metodă de tratament a bolilor psihice
folosind metode de interpretare a
comportamentului pacientului;
 TEHNICI DE ANALIZA
• Tehnici de analiză a rezistenţelor psihice
ale pacientului împotriva conştientizării
refulărilor.
• Tehnici de analiză a transferului de
sentimente asupra terapeutului.
• Tehnici de analiză a reacţiilor terapeutului
ce decurg din acest transfer
(contratransfer).
 Fazele de dezvoltare psihosexuală
a copilului
• 1. faza orală: la vârsta de 1 an; fixare pe zona bucală; satisfacţie
prin supt, alimentaţie, supt la sân, se formează prima relaţie cu o
persoană din exterior;
• 2. faza anală: de la 2 la 3 ani; fixare pe funcţia de excreţie;
satisfacţie prin agresivitate, training de educaţie a reflexului de
curăţenie, trăirea sentimentului de putere prin exercitarea controlului
sfincterian;
• 3. faza falică (oedipală): de la 4 la 6 ani; concentrare pe organele
genitale (la fetiţe mai târziu); mama văzută ca obiect al dorinţei;
• 4. faza latentă: concentrare pe formarea instinctelor sociale;
impulsurile sexuale nu au nici un rol;
• 5. faza genitală: în pubertate; instinctul sexual se reactivează şi se
îndreaptă către o persoană din afara familiei.
 Modelul structural al personalităţii
Freud împarte psihicul uman în 3 zone:
• Inconştient (la care nu avem acces în mod normal)
• Preconştient (avem acces în orice moment)
• Conştient

Există trei instanţe ale psihicului:

SINELE (ID): impulsuri biologice necenzurate, inconştiente
EU: ia decizii şi menţine echilibrul între Id şi Supra-Eu
SUPRAEU: toate reprezentările morale şi etice (conştiinţa).

Între acestea există diverse conflicte baza

problemelor psihice
• Modul de a acţiona al psihoterapiei
psihanalitice are la bază amintirea şi retrăirea
evenimentelor traumatice din trecut, prin
trecerea printr-un catharsis care permite
emoţiilor blocate odinioară să se deblocheze şi
astfel se creează condiţiile necesare integrării
evenimentelor trecute
• Intervenţiile terapeutului sunt: confruntarea
comportamentului pacientului, în special în
situaţiile de proiecţie a rolurilor, clarificarea
temelor prin întrebări precise, interpretarea
viselor, urmărirea perseverentă a atingerii ţelului
terapiei, conştientizarea temelor refulate.
 PT bazată pe psihologia
individuală
• Metoda a fost introdusă de A. Adler în 1912, cu accent pe aspecte
psihosociale ale dezvoltării şi modificărilor din bolile psihice.
• În psihologia individuală se pune accentul pe totalitatea, unitatea şi
unicitatea fiecărei fiinţei umane, cu o valoare deosebită fiind privită
capacitatea de autodezvoltare umană prin învingerea lipsurilor.
• Teoria dezvoltării personalităţii care la Freud este dominată de instincte şi
conflicte interioare, primeşte la Adler un accent pus pe tensiunile existente
între calităţile umane individuale şi condiţiile sociale existente.
• Psihoterapeutul se va întreba “Care este scopul fricii?”, în loc să se întrebe
“De unde vine frica aceasta?”. Din copilărie, se formează reprezentările şi
modelele comportamentale ale copilului, care va încerca să învingă
complexele de inferioritate formate sau moştenite.
• În concepţia lui Adler, motorul evoluţiei este compensarea complexelor
de inferioritate.
• Un accent deosebit este pus pe educaţia copilului în sensul prevenţiei
formării viitoarelor posibile boli psihice. Totodata, Adler pune la punct si o
metodă de “învăţare a profesorilor cum să îi înveţe pe copii”, în care
principala temă a educaţiei este iubirea şi protecţia.
 PT bazată pe psihologia analitică
• Metoda a fost fundamentată de C.G. Jung (1875-1961), la începutul
secolului 20.
• La Jung libido înseamnă nu doar energia instinctului sexual, ci în general
energia psihică umană, inconştientul reprezintă nu doar conţinuturile uitate sau
refulate ale trăirilor, percepţiilor sau gândurilor umane (subconştientul personal),
ci conţine şi aşa-numitele “arhetipuri sau imagini arhetipale” specifice
“subconştientului colectiv” uman.
• EX. Înţeleptul, Magul, Războinicul, Regina, Iubita, Marea.
• Două dintre cele mai importante arhetipuri sunt Animus (principiul masculin,
raţional, formatori) şi Anima (principiul feminin, emoţional, creator). În
subconştientul bărbaţilor se găseşte Anima, iar în cel a femeilor trăieşte Animus.
• Al doilea concept central la Jung este “individualizarea” omului, care prin
dezvoltarea sa psihică ajunge la realizarea împlinirii de sine.
• La Jung psihologia este ştiinţa conştiinţei. El foloseşte termenii complementari
de conştient/inconştient, introversie/extroversie, gândire/simţire,
percepţie/intuiţie, Animus/Anima, ca explicaţie a conţinutului psihicului
uman.
• Psihoterapia lui Jung nu are ca ţel primar vindecarea simptomatică a
pacienţilor, ci dezvoltarea de sine. Ca instrumentar de lucru foloseşte în plus
interpretarea viselor şi a simbolurilor, arhetipurile, complexele (văzute ca
părţi negate ale psihicului), şi mai ales scopul drumului personal de
individualizare.
 Terapia sistemului vegetativ
(“vegetoterapia”)
• Este o PT orientată corporal. Metoda a fost dezvoltată de W.
Reich, ca o continuare a teoriilor lui Freud.
• Reich pune în legătură tipuri psihice de caracter cu tipuri “de
contracţii musculare”. Aceste forme diferite de contracţii
musculare sunt corelaţii somatice şi în acelaşi timp ancorări
corporale ale conflictelor nevrotice. Nevroza devine o expresie a
manifestării dezechilibrului vegetativ şi a motilităţii naturale.
Concret, contracţii ale musculaturii gurii, gâtului şi mandibulei
indică că impulsul de a plânge este inhibat, contracţia abdominală
cu respiraţie superficială tipică nevroticilor vine din lupta cu frica de
eşec etc.
• Terapia corporală, folosind de exemplu masajul, relaxează
contracţiile musculare şi conduce la o eliminare a emoţiilor blocate
la acest nivel.
• Tehnicile corporale acţionează la nivel celular şi determină
activarea memoriei celulare, având ca efect eliberarea de emoţii,
vechi imagini sau trăiri. Astfel, pornind de la respiraţie, se ajunge la
conflictele şi mecanismele psihice.
 Bioenergetica
• A fost dezvoltată în anii 50 de Alexander Lowen
împreună cu J. Pierrakos, ambii fiind discipoli ai lui W.
Reich şi continuatori ai teoriei sistemului vegetativ.
Tehnicile corporale constau în exerciţii şi terapii
corporale (masaj, apăsări sau atingeri uşoare,
susţinerea motilităţii spontane). Exerciţiile pot fi efectuate
individual sau în grup, şi au ca ţel:
• obţinerea unui contact sporit cu pământul, grounding;
• intensificarea vibraţiilor corporale;
• învăţarea unei respiraţii profunde;
• creşterea conştienţei de sine;
• creşterea capacităţii de exprimare personală.
 Analiza tranzacţională
• A fost fundamentată de Eric Berne în anii 40 şi Rolul acestei analize este
50, bazat pe psihanaliza şi psihologia cristalizarea modelelor
individuală.
• Conceptul central este “analiza tranzacţionale ca modele
tranzacţională”, cu ajutorul căreia căile de comportamentale care
comunicaţie sunt prezentate plastic şi duc la definesc un “Rol sau
înţelegerea modelului comportamental de la
bază. Identitate”, care la rândul
• Personalitatea umană este împărţită în trei lor formează un “scenariu”
“Stări ale Eului”: al vieţii persoanei
• -Eul-Copil: selecţia şi prelucrarea
informaţiilor, precum şi acţiunile umane sunt respective.
controlate de dorinţele şi sentimentele Cele mai frecvente roluri
necontrolate; umane sunt:
• -Eul-Părinte: această parte este dominată de
normele şi valorile internalizate (de cele mai
1. Victima: chinuită de cel rău,
multe ori de la părinţi) sub forma are nevoie de un salvator;
prejudecăţilor. 2. Omul rău/persecutorul;
• Eul-Adult: experienţa proprie 3. Salvatorul.

“Dacă există un remediu, de ce te plângi? Dacă nu există un

remediu, de ce te plângi?”
Exemplu de “joc”: încercam doar să te ajut!
• Joc la care recurge cineva care dovedeşte un
zel excesiv în a ajuta o persoană din familie, de
la serviciu etc. (Salvator), până când obiectul
unor atât de exagerate atenţii este “asfixiat”. În
acest moment, poziţia sa se schimbă în aceea
de Persecutor, culpabilizând Victima. (”Ce ingrat
esti, incercam doar să te ajut!”). Succesiv, s-ar
putea pune în rolul de Victimă chiar pe el însuşi,
lamentându-se că nimeni nu apreciază eforturile
sale.
 Terapia comportamentală
TC de învăţare
• Desensibilizarea sau Re-Condiţionarea este piesa de
bază în această TC. Concret, dacă iniţial Stimulul
necondiţionat (de exemplu lătratul unui câine), asociat cu
un Stimul condiţionat (imaginea câinelui), determină
întotdeauna un Răspuns Condiţionat de frică, în
desensibilizare imaginea câinelui va fi asociată cu o
senzaţie plăcută (de exemplu consumul de dulciuri),
ceea ce va bloca şi desfiinţa prima condiţionare, în locul
fricii apărând o senzaţie de plăcere.
• Flooding
• Controlul fricii
• Bio-feedbackul
 Terapia cognitiv comportamentală
• Invatare prin imitare : prin observarea directă a unui model,
pacientul învaţă un comportament sănătos (“imitare socială”) – de
exemplu copilul căruia îi este frică de câini, dacă vede alţi copii care
se joacă normal cu câinii, învaţă să îşi schimbe comportamentul.
• Imagerie dirijata in care pacientul îşi imaginează repetat un proces
de recondiţionare (de ex. îşi imaginează că îşi aprinde ţigara,
inhalează şi i se face rău, după care îşi imaginează că în loc să îşi
aprindă ţigara face o altă activitate care îi dă o stare de fericire) sau
îşi imaginează un proces de învăţare de la o persoană imaginară
ideală.
• Dirijarea monologului. Cu ajutorul terapeutului el învaţă să îşi
asculte şi analizeze dialogul interior al vocilor care fie au un efect
pozitiv, fie negativ (de ex: “Ah, iar am spus o prostie, singur că
acum nimeni nu va mai vorbi cu mine”), şi cu arsenalul tipic TC
pacientul îşi restructurează mesajele vocilor interioare negative.
• Tehnici de coping: pacientul este îndrumat să se adapteze la
problemele personale.
 Terapia raţional-emotivă
• Introdusă de Ellis în SUA
• Schema ABC:
A – activating event
B – belief
C – consequences
Există trei tehnici:
1. Emotive: exprimarea directă a sentimentelor
2. Behavioriste: folosesc stimuli de întărire sau inhibitori
3. Cognitive: pacientul îşi monitorizează gândul, emoţia
şi comportamentul
 PT UMANISTĂ
• “A treia forţă”

Concepte de bază:
• Orientarea holistică
• Existenţa unui sens al existenţei umane
• Contactul şi comunicarea interumană sunt
esenţiale pentru dezvolatrea calităţilor
individuale
 PT ORIENTATĂ PE PERSOANĂ
• Dezvoltată de Rogers
Elemente:
• Terapie non-directivă
• Boala este un deficit de conştienţă (pacientul este numit
client)
• El este răspunzător pentru sine
• Conştientizarea şi verbalizarea sentimentelor
• Conceptul central este “EUL”
• Terapia este centrată pe intensificarea legăturii clientului
cu sine
• Intervenţiile terapeutice stimulează trăiri emoţionale ale
clienţilor
• Terapeutul şi clientul sunt parteneri în procesul
terapeutic.
 GESTALT TERAPIA
A fost dezvoltată în principal de Frederick Perls în anii cincizeci
Legile de bază ale acestei filozofii sunt:
• trăieşte în prezent – trecutul şi viitorul sunt gânduri, reprezentări;
• trăieşte aici, preocupă-te să fi aici prezent şi nu cum să scapi de
aici;
• încetează să imaginezi-experimentează realitatea;
• experimentează şi vezi cum este, în loc să gândeşti cum ar fi să
experimentezi;
• exprimă-te direct, în loc să manipulezi, clarifici, să te explici sau să
judeci;
• acceptă durerea şi lucrurile neplăcute la fel ca şi bucuria.
• acceptă “ar trebui” doar de la tine;
• preia întreaga răspundere pentru gândurile, sentimentele, acţiunile
tale;
• acceptă-te pe tine şi pe ceilalţi aşa cum tu-ceilalţi eşti-sunteţi. Doar
atunci când acceptăm fără ocolişuri starea prezentă putem accepta,
dezvolta şi experimenta noi stări de conştienţă.
Eu Sine Personalitate
Nevrozele sunt rezistenţe care au rol de apărare împotriva unor
agresiuni. Există patru forme principale de rezistenţe:
• introiecţia: este atribuirea, orientarea unor culpe către sine (de ex:
nu sunt destul de bun în ceea ce fac, trebuie să fac mai mult);
• proiecţia: orientarea către exterior a unor cauze (“tu eşti de vină
pentru nefericirea mea”);
• retroflecţia: impulsuri care în mod normal sunt îndreptate în
exterior (de ex. agresivitate), sunt redirecţionate spre propria
persoană (autoagresivitate);
• confluenţa: graniţele de delimitare între persoană şi mediu devin
neclare până la dispariţie, are loc o fuziune de exemplu între 2
oameni, aşa încât Eul nu mai poate diferenţia între propriile
percepţii, dorinţe, sentimente şi cele ale partenerului.
Tehnicile terapiei sprijină clientul să vină în contact cu sine şi cu mediul
exterior. Rezistenţele sau părţile neacceptate ale Eului sunt
conştientizate şi prin integrare sunt “dizolvate”.
 LOGOTERAPIA ŞI ANALIZA
EXISTENŢIALĂ
Fondata de V. Frankl (în anii treizeci) pune în centrul atenţiei
“Autodeterminarea omului pe baza răspunderii asumate, a
sensului şi valorii lumii”.

Frankl împarte nevrozele în 5 categorii:

• nevroza spirituala sau valorica (gr. noos = spiritul uman): o boală
psihogenă cauzată de un vid existenţial;
• nevroze somatogene: cu origine somatică şi efect asupra
psihicului;
• boli psihosomatice: cu origine psihică şi simptome somatice;
• nevroze reactive: cu origine psihică şi manifestare psihică şi
somatică
• nevroze psihogene: cu origine psihică, dar pot avea şi simptome
somatice.
 PSIHODRAMA
Psihodrama cuprinde 3 domenii:
• terapia: “o înscenare scenică spontană a conflictelor
intra şi inter-psihice, având ca scop redarea lor vizuală,
retrăirea lor şi schimbarea lor în contextul terapeutic”
(Leutz, Engelke);
• sociometria: redarea şi conştientizarea relaţiilor sociale;
• terapia de grup
Comportamentul uman este legat de jucarea diferitelor
roluri (deşteptul, copilul părinţilor etc.) care au ca bază
modelele comportamentale individuale sau sociale. Prin
redarea scenică a acestor roluri, se pot identifica
modelele comportamentale.