You are on page 1of 54

7.2. APLICAŢII ALE PROCESELOR DE SEPARARE PRIN MEMBRANE ÎN INDUSTRIA VINULUI 7.2.1.

ASPECTE GENERALE Vinificaţia modernă este o ramură importantă a industriei alimentare ce se bazează pe cele mai noi inovaţii ale ştiinţei şi tehnicii. Calea de la prelucrarea strugurilor până la obţinerea vinului este destul de lungă şi e însoţită de numeroase operaţiuni, procedee tehnice, care în ansamblu reprezintă tehnologia vinului-vinificaţia. În vinificaţie se disting două etape:

Vinificaţia primară ce include prelucrarea strugurilor (zdrobirea şi dezciorchinarea), obţinerea mustului şi a sedimentelor sale, fermentarea mustului (fermentaţia "în alb"), sau a mustului împreună cu mustuiala (fermentaţia "în roşu"), presarea mustuielii, alcoolizarea în timpul sau după finisarea fermentării, decantarea, limpezirea vinului. La vinificaţia primară obţinem vin brut, care nu reprezintă produsul final. Pentru a obţine vinul este necesară trecerea printr-un al doilea ciclu, al vinificaţiei secundare. Vinificaţia secundară constă în maturarea vinului, însoţită de diverse metode de întreţinere (reumplere, pritocire), cupaj.

In momentul în care vinul a obţinut proprietăţile sale gustative, buchetul, limpezimea şi stabilitatea necesară, el este îmbuteliat în sticle. La vinurile de calitate superioară este necesară o învechire a vinurilor până la 18 luni. Metodele moderne de fabricare a vinului implică în general procesarea minimă ceea ce impune filtrarea minimă. Dacă totuşi filtrarea este utilizată este esenţial ca procesul să se desfăşoare în parametri astfel încât să nu afecteze calităţile vinului. În cele ce urmează vom prezenta o vedere de ansamblu asupra filtrării. În orice soluţie particulele prezente au o serie de proprietăţi care afectează felul în care ele sunt reţinute pe o suprafaţă filtrantă. Cu cât particula este mai mică cu atât mai dificilă este îndepărtarea ei din soluţia respectivă. O caracteristică importantă a particulelor în suspensie este distribuţia în funcţie de mărime.

Majoritatea vinurilor roşii se autolimpezesc în câteva luni, şi în mod normal nu necesită tratamente speciale pentru limpezire. Chiar şi atunci când vinurile roşii nu sunt foarte limpezi, culoarea mai închisă ascunde micile defecte datorate turbidităţii. Vinurile albe şi roz sunt diferite. Aici orice lipsă de claritate va fi evidentă şi majoritatea vinurilor albe sau roz necesită unul sau mai multe tratamente specifice în vederea limpeziri. Vinul tulbure este dificil de comercializat şi uneori obţinerea unui vin alb sau roz limpede fără a utiliza vreo metodă de filtrare este dificilă. În consecinţă practic toate vinurile albe sau roz produse în scop comercial sun filtrate înainte de a fi îmbuteliate.

În ultimii 30 ani s-au înregistrat mari descoperiri în tehnologia filtrelor. Acum, o varietate de filtre sunt disponibile pentru înlăturarea microorganismelor şi aceste filtre pot produce vin steril atunci când sunt utilizate corect. Filtrele cu site moleculare pot înlătura culoarea şi alte molecule fenolice din vin. În decursul ultimilor ani filtrarea prin tehnici de membrană, a fost dezvoltată special pentru industria vinului. Aceste tehnici moderne de separare pot să înlăture selectiv acidul acetic şi alte molecule mici din vin. Echipamentul steril al tehnicilor de separare prin membrane conferă fabricilor de vin un mare avantaj. Practic toate celulele de drojdie pot fi înlăturate din vin printr-un procedeu simplu şi ieftin de filtrare. Vinurile dulci pot fi îmbuteliate fără temerea că zahărul rezidual va începe să fermenteze, şi calitatea vinului nu suferă semnificativ atunci când filtrarea este executată corespunzător.

În trecut vinurile conţinând cantităţi excesive de acid acetic erau dificil de manevrat. Deseori aceste vinuri erau adăugate în cantităţi mici la fermentaţiile normale, sau vinurile acetice erau trimise la distilat pentru a fi transformate în alcool. Acum acidul acetic poate fi îndepărtat efectiv cu ajutorul osmozei inverse, şi multe alte vinuri cu defecte pot fi salvate folosind tehnici de separare prin membrane. În plus, noile tehnologii ce utilizează procese de separare prin membrane au redus semnificativ preţul de producţie al vinului şi calitatea vinurilor ieftine s-a îmbunătăţit semnificativ.

7.2.2. PROCESE DE MEMBRANĂ UTILIZATE ÎN INDUSTRIA VINULUI Procesele de membrană reprezintă o tehnică care permite concentrarea şi separarea fără folosirea căldurii. Particulele sunt separate pe baza formei moleculare şi greutăţii, folosind presiunea şi membrane semipermeabile special concepute.

Folosirea de noi metode de separare a fracţiilor existente în vin este unul din aspectele producerii de vin aflat în dezvoltare. Printre aceste metode se numără osmoza inversă, microfiltrarea şi ultrafiltrarea. Fracţiile obţinute în urma aplicării acestor tehnici pot fi tratate în diverse moduri pentru a-şi schimba compoziţia. Principiile folosite în cazul acestor metode nu diferă deloc faţă de principiile deja binecunoscute în fabricarea vinului. Aplicaţii mai noi ale acestor tehnici au loc în scopul separării lichidului dintr-un lot dat de struguri în fracţii care au concentraţie mai mică sau mai mare într-un anumit component.

Fig.7.25. Posibilităţi de separare a particulelor dispersate în vin sau în must în funcţie procesul de separare.

7.2.3. APLICAŢII ALE OSMOZEI INVERSE ÎN TEHNOLOGIA VINULUI Osmoza inversă reprezintă un proces de separare cu membrană sub acţiunea unui gradient de presiune în care membrana separă solventul (în general apa) de ceilalţi componenţi ai soluţiei (fig. 7.26). În cazul osmozei inverse porii membranei sau dimensiune foarte mică permiţând doar particulelor cu masa moleculară mică să treacă prin membrană. Este un proces de concentrare ce foloseşte temperaturi sub 400 C, presiuni de 400 psi în cazul membranelor celulozice şi 70-800C în cazul membranelor compozite.

Fig. 7.26. Reprezentarea procesului de separare prin osmoză inversă.

Osmoza inversă este de fapt ultima variantă dintre celelalte procedee, binecunoscute dar adesea mai puţin eficiente, deja consacrate în industria vinului. Osmoza inversă este un tip de filtrare care diferă de celelalte tipuri de filtrare mai des folosite de către fabricanţii de vinuri. Este caracterizată de presiunea mare (peste 4 KPa sau 600 Psi) pe suprafaţa foarte selectivă a membranei. Această presiune de operare foarte ridicată este necesară pentru a învinge presiunea osmotică ridicată a vinului supus filtrării. În acest proces, membranele selectate sunt atât de dense încât ar bloca complet o curgere normală. Pentru a preveni aceasta debite mari de produs sunt recirculate pe suprafaţa filtrului pentru a curăţa membrana şi preveni colmatarea ei. Acest tip de curgere este denumită curgere în curent încrucişat.

Osmoza inversă diferă de asemeni prin faptul că filtratul (permeatul) care trece încet prin membrană are aspect apos şi nu conţine nici una din culorile sau gusturile vinului. Proprietăţile specifice vinului sunt reţinute în faza nefiltrată (retentat). Acest proces de separare este bazat pe tendinţa particulelor mici din vin de a trece printr-o membrană de osmoză inversă diferenţial în funcţie de mărimea acestora. Compoziţia tipică a fluxului de permeat va depinde de caracteristicile specifice ale membranei, de compoziţia vinului care va fi tratat şi procesat şi de condiţiile de lucru cum ar fi temperatura şi presiunea. Membranele folosite în vinificaţie au o greutate moleculară nominală (M) de 100 daltoni. Acestea au fost alese special datorită abilităţii lor de a permite trecerea numai a componentelor ce se doresc a fi îndepărtate.

Apa este cea mai mică moleculă din vin cu masa moleculară (M=18) şi traversează membrana repede. Alţi constituenţi cu mase moleculare mai mici de 100 cum ar fi dioxidul de carbon (M=44), acetaldehida (M=44), etanol (M=46), acid acetic (M=60) şi acetat de etil (M=88) sunt trecute în permeat dar la concentraţii mai scăzute decât cele din vin. Pentru celelalte componente, doar mici cantităţi de acid lactic (M=90) sunt trecute în permeat. Practic acidul tartric cu (M=150) sau acidul malic (M=134) nu trec în permeat. Aproape toţi ceilalţi constituenţi printre care se numără zaharuri, ioni, esteri, antociani şi alţi fenoli, nu trec prin membrană şi sunt reţinuţi în vin. Aceste rezultate au fost verificate şi confirmate prin intermediul a numeroase analize.

Concentrarea vinului sau mustului. Dacă fluxul de permeat este doar separat sau eliminat, efectul care rezultă este concentrarea vinului. Acesta este o aplicaţie nerecombinatorie a tehnologiei osmozei inverse. Folosind această îndepărtare selectivă a apei din sucul de struguri se reduce volumul total odată cu reţinerea şi concentrarea tuturor celorlalţi componenţi: zaharuri, coloranţi, arome, taninuri şi acizi. Acesta reprezintă un proces ce trebuie utilizat acolo unde viile au fost expuse unui mediu ploios, având astfel un efect devastator de diluare a proprietăţilor vinului. În ultimii ani, producătorii de vinuri de Europa, Statele Unite ale Americii şi Australia au folosit acest proces pentru a ameliora musturile şi vinurile care nu aveau compoziţia şi concentraţia cerută.

Acest procedeu este o alternativă la alte tratamente care implică adiţia de componente străine strugurilor sau surse de zahăr derivate din struguri cum ar fi concentratul de suc. Referitor la această problemă, concentrarea prin osmoză inversă este discutabil o metodă de producere a vinului mai naturală având în vedere faptul că producătorii de vinuri trebuie să sacrifice unele cantităţi de vin pentru a obţine calitatea dorită. Atunci când este folosită în cazul vinului fermentat, rezultatele sunt similare cu cele obţinute în cazul concentrării sucului, dar fără creşterea nivelului de alcool asociată cu procesul de concentrare a sucului înaintea fermentării. Chiar si concentraţii minore cuprinse între 5-15% pot avea un efect remarcabil asupra calităţii vinului.

Separarea selectivă a componentelor din vin prin tehnici recombinatorii..

Tehnica poate fi utilizată şi în cazul în care se doreşte separarea unui anumit component având drept rezultat un vin de calitate superioară, fig. 7.27.

Fig. 7.27. Schema instalaţiei de separare prin tehnici recombinatorii (OI şi schimbători de ioni): 1 – recipient cu vin, 2 – pompă centrifugă, 3–modul OI, 4–membrană OI, 5–retentat, 6–permeat iniţial, 7– coloană schimbătoare de ioni, 8–permeat tratat.

Cea mai folosită aplicaţie a tehnicii recombinatorii prin osmoză inversă este eliminarea selectivă a acidităţii volatile din vin. În acest proces acidul acetic şi acetatul de etil sunt semnificativ reduşi în timp ce elementele ce conferă vinului savoare şi ceilalţi constituenţi rămân practic neschimbaţi. Încă din 1997, folosind această metodă, producătorii de vinuri, au tratat câteva sute de loturi de vin totalizând astfel milioane de litri tratate cu succes. Acest proces implică două etape: mai întâi vinul este circulat la presiune ridicată printr-o instalaţie de separare prin osmoză inversă pentru a crea un flux de permeat, care după cum a fost descris anterior, are aspectul apos şi conţine acidul acetic şi acetatul de etil ce se doresc a fi îndepărtate. Permeatul este trecut apoi printr-o coloană cu schimbători de ioni unde acidul acetic (sub forma de acetat) este adsorbit de către răşina selectată înaintea amestecării acesteia cu restul de vin.

Condiţiile din coloană promovează hidroliza acetatului de etil în alcool şi acid acetic, acest acid acetic fiind asemenea adsorbit de către răşină ca mai sus. Acest lucru permite vinului cu toţi ceilalţi acizi, anioni, zaharuri, taninuri, arome şi coloranţi, să fie ferit de contactul cu răşina adsorbantă. Aromele nu pot fi adsorbite sau contaminate şi nu există schimb ionic între răşină şi componenţii vinului din filtrat. Nimic nu este adăugat vinului iar volumul şi conţinutul alcoolic nu sunt afectate. Procesul continuă atât timp cât este necesar pentru a îndepărta cantitatea cerută de aciditate volatilă.

Ajustarea tăriei alcoolice Aceasta este bazată de asemenea pe tehnicile de osmoză inversă unde permeatul este descris ca mai sus. În acest caz fluxul de permeat este separat şi distilat. O fracţiune cu tărie alcoolică ridicată este îndepărtată, iar fracţiunea săracă în alcool (apa) este recombinată cu vinul. Acest lucru se concretizează în reducerea nivelului de alcool din vinul iniţial. În acest proces, vinul însuşi nu este distilat astfel nu se produc schimbări esenţiale componenţilor săi şi doar permeatul dezalcoolizat este readăugat. Este un circuit închis în care nu este adăugat vinului apa dinafară (fig. 7.28). În mod alternativ este posibilă recombinarea fracţiunii bogate în alcool şi eliminarea permeatului dezalcoolizat.

Fig. 7.28. Schema instalaţiei de ajustare a tăriei alcoolice prin tehnici recombinatorii (OI şi distilare): 1 – recipient cu vin, 2 – pompă centrifugă, 3–modul OI, 4– membrană OI, 5–retentat, 6–permeat iniţial, 7– coloană de distilare, 8–schimbător de căldură, 9 – permeat dezalcoolizat, 10 – condensator, 11 – alcool concentrat.

Aceasta va avea ca şi efect creşterea nivelului de alcool din vin. Acest proces este puţin probabil să fie utilizat în ţara noastră unde în mod normal se obţine tărie alcoolic suficientă şi uneori excesivă. Cu toate acestea aceasta poate fi o tehnică folositoare acolo unde nivelul alcoolic al vinului este scăzut. În regiunile reci, în anii mai slabi, această metodă poate fi folosită pentru obţinerea vinurilor cu tărie alcoolică ridicată, în locul adăugării de sucuri concentrate de struguri, lucru care nu este permis.

7.2.4. APLICAŢII ALE ULTRAFILTRĂRII ŞI MICROFILTRĂRII ÎN TEHNOLOGIA VINULUI
Prin ultrafiltrare tangenţială se pot reţine macromolecule ca proteine sau polizaharide, iar prin microfiltrare pot fi separate particule şi microorganisme. Ultrafiltrarea are loc la presiuni de lucru cuprinse între 5÷10 bar, fiind reţinute particulele cu dimensiuni între 0,001 μm şi 1 μm, cu mase moleculare cuprinse între 500÷500000 (virusuri, molecule de ADN, proteine, vitamine). Eficacitatea separării este în funcţie de: masa moleculară a macromoleculelor; diametrul porilor; caracteristicile fizico chimice ale membranelor; sarcină electrică a coloizilor; pH- ul lichidului şi forţa ionică a acestuia, precum şi de prezenţa ionilor mono- şi bivalenţi în lichid; concentrarea şi fracţionarea coloizilor mici aflaţi în lichidul de tratat.

Microfiltrarea are loc la presiune de lucru < 3 bar şi în acest caz se reţin particulele în suspensie cu dimensiuni între 0,1÷10 μm, inclusiv microorganismele, fără a se afecta proprietăţile chimice ale soluţiei de tratat. La microfiltrare se pot întâlni 2 (două) cazuri tipice în raport cu dimensiunile porilor din membrana filtrantă şi anume: toate particulele sunt mai mari decât porii, în acest caz colmatarea membranei este rezultatul formării unui strat mai mult sau mai puţin gros de particule pe care presiunea transmembrană le blochează la suprafaţa membranei, mai ales dacă curgerea lichidului de tratat nu este tangenţială, colmatajul în acest caz poate fi redus prin creşterea gradientului de viteză medie, aport de energie turbulentă, creare de curenţi secundari;

anumite fracţii de particule din produsul de filtrat sunt mai mici decât porii şi aceste particule fie că traversează membrana, fie că se blochează în interiorul membranei (pori). În acest caz efectul curgerii tangenţiale asupra particulelor blocate în pori este nul. Cercetările efectuate în străinătate şi la noi în ţară au demonstrat posibilitatea obţinerii de vinuri perfect limpezi, lipsite de germeni şi sterile din punct de vedere microbiologic prin folosirea acestor tehnici de lucru. Astfel, Sachs şi colab., au folosit un prototip al filtrului,,Wine Procesor,, într-o experienţă cu trei vinuri şi au stabilit că prin această tehnică se pot limpezi într-o singură operaţie musturi şi vinuri cu un grad ridicat de turbiditate şi cu filtrabilitate redusă.

La noi în ţară, studiile întreprinse după 1985 au stabilit că prin condiţionarea vinurilor albe seci şi dulci cu ajutorul microfiltrării tangenţiale nu se produc modificări importante ale compoziţiei fizicochimice, în schimb creşte stabilitatea lor biologică şi proteică. Au înregistrat scăderi polifenolii cu proprietăţi de taninuri (25%) şi extractul (2-3%) în schimb la cenuşă, aciditate totală, alcool, şi zahăr scăderile au fost nesemnificative. La vinurile roşii microfiltrarea tangenţială a produs modificări importante ale compoziţiei fizico-chimice, îndeosebi a culorilor, ceea ce face ca filtrarea prin membrane cu pori atât de mici să nu fie recomandabilă pentru vinurile roşii extractive bogate în compuşi fenolici.

După cercetările făcute la Murfatlar microfiltrarea tangenţială reţine prin membrană: microorganismele (100%), polifenolii totali (12-18%), azotul total (1016%), antocianii la vinul roşu (8-14%), intensitatea colorantă (8-12%); membranele de 0,80 şi 0,45 microni au dat cele mai bune rezultate, realizând debite suficient de bune pentru integrarea lor în schema tehnologică de condiţionare şi stabilizare. Totodată s-a stabilit că ultrafiltrarea tangenţială, prin efectul ei de reţinere puternică a componentelor chimice ale vinului, creează dezechilibre mari în sistemul imunitar al vinului care nu reuşeşte să revină la forma iniţială chiar după o perioadă mai îndelungată de maturare şi ca atare nu poate fi integrată în schema tehnologică de condiţionare şi stabilizare a vinului.

În principiu utilizarea microfiltrării in oenologie poate substitui unele procedee clasice din tehnologia vinului, cum ar fi pasteurizarea si filtrarea sterilizantă. Prin utilizarea membranelor de microfiltrare se pot obţine ambele rezultate printr-o singura operaţie. În afară de microorganisme, membranele de microfiltrare reţin si particulele grosiere si o parte din conţinutul de particule macromoleculare. Prin reţinerea microorganismelor şi a unor substanţe macromoleculare cu dimensiuni mari se îmbunătăţeşte stabilitatea biologică si fizico-chimică a vinurilor. S-a constatat ca pentru microfiltrarea vinului prezintă importanţă membranele cu diametrul nominal al porilor de 1,2 mm, pentru reţinerea levurilor, cu diametrul de 0,6mm, care reţin total levurile si parţial bacteriile si cu diametrul de 0,4mm, pentru reţinerea totală atât a levurilor cât si a bacteriilor.

7.2.5. APLICAŢII ALE ELECTRODIALIZEI ÎN TEHNOLOGIA VINULUI Electrodializa nu trebuie sa afecteze integritatea calitativa a vinului si nici constituenţii neionici ai vinului, respectiv sa nu antreneze modificări discrete ale echilibrului fizico – chimic al vinului. La selecţia membranelor de electrodializă utilizate în industria vinului, următoarele limite sunt necesare pentru selectare: diminuarea maximă a conţinutului de alcool să fie mai mic sau egal cu 0,1%; scăderea pH-ului sa fie mai mică de 0,25 unităţi; scăderea acidităţii volatile sa fie inferioară cu 0,09 g/l exprimată ca (H2SO3). Aceste criterii sunt, în principal, valabile pentru vinurile nestabile.


 

In cazul unui vin roşu, electrodializa conduce, în principal, la scăderea conţinutului de K+, acid tartric, Na+, mai puţin Ca2+. Se modifică relativ puţin şi aciditatea totală, dar nu şi aciditatea volatilă. Prin electrodializă, având în vedere îndepărtarea unor cationi si anioni, are loc si o scădere conductivităţii vinului. Ceea ce este important din punct de vedere al calităţii vinurilor, la electrodializă nu are loc o reducere a conţinutului de polifenoli (antociani si taninuri), acizi aminaţi si compuşi volatili. Rezultă că electrodializa este un procedeu mai bun decât tratamentul la frig al vinului, pe lângă bitartraţii de potasiu se elimina şi substanţe colorante de natură coloidală. In consecinţă, electrodializa, în cazul stabilizării tartrice a vinurilor, prezintă următoarele avantaje:

prin electrodializă este posibil să nu se folosească tratamentul prin frig urmat de filtrare (precipitarea bitartratului fiind cu atât mai eficientă la scăderea temperaturii vinului cu cât vinul este mai bine clarificat, dar filtrările, mai ales cele repetate, influenţează într-o oarecare măsură buchetul vinului); electrodializa păstrează structura coloidală a vinului, dar există totuşi pericolul precipitării substanţelor colorante; la aplicarea electrodializei se fac economii de aditivi de filtrare, nu mai este necesară însămânţarea cu crema de tartru şi nu este necesar să se folosească acidul metatartric;

costurile energetice ale stabilizării tartrice prin electrodializă sunt reduse ( 0,5 – 1,0 KWh/mc devin tratat ) şi acestea se referă la costurile de pompaj, aceasta înseamnă că stabilizarea tartrică prin electrodializă este de două ori mai ieftină decât cea prin tratament cu frig; manopera este mai ieftină, datorită faptului că electrodializa poate fi automatizată.

7.3. APLICAŢII ALE PROCESELOR DE SEPARARE PRIN MEMBRANE ÎN INDUSTRIA SUCURILOR DE FRUCTE ŞI LEGUME Aplicaţii ale UF în industria sucurilor de fructe Clarificarea sucurilor de fructe de presă prin UF se realizează după încălzirea la 110°C şi răcire la 58°C sau după pasteurizare, răcire şi depectinizare cu enzime pectolitice. La ultrafiltrare este reţinută în retentat (care se înlătură) şi polifenoloxidaza, care produce îmbrunarea, precum şi microorganismele, putându-se deci să se facă ambalarea aseptică fără o prealabilă pasteurizare a permeatului (sucului ultrafiltrat).


  

Avantajele folosirii ultrafiltrării în cazul sucurilor sunt următoarele: se recuperează 95-98% suc faţă de 90-93% cât se recuperează la metoda tradiţională; procesul poate fi mecanizat-automatizat; cantitatea de enzime pectolitice se reduce cu 50%; se reduc consumurile energetice şi forţa de muncă; se elimină o parte din utilajele utilizate în tehnologia clasică. Aplicaţii ale ED în industria sucurilor de fructe În tehnologia de obţinere a sucurilor de fructe, electrodializa se aplică la:

 

dezacidifierea sucurilor de citrice şi, respectiv, acidifierea sucurilor de mere dulci; demineralizarea în vederea recuperării zaharurilor din sucul de ananas; detartrarea-desulfitarea şi eliminarea casei ferice în cazul sucurilor de struguri. La electrodializa sucurilor de portocale, la un curent de 15 – 100 mA/cm2 s-a constatat o diminuare a conţinutului de acid citric, fără a se înregistra pierderi de aminoacizi, acid ascorbic şi alte substanţe care ar putea diminua valoarea nutritivă a sucului. Aciditatea totala a sucului de portocale electrodializat a scăzut cu 5 %.

Aplicaţii ale OI în industria sucurilor de fructe şi legume
Pot fi concentrate prin osmoză inversă şi o serie de sucuri de fructe (mere,ananas, portocale, grapefruit, lămâi, prune, etc.), precum şi de legume (morcovi, roşii, sfeclă, etc.), caz în care calitatea acestora este net superioară faţă de sucurile obţinute prin concentrare termică, deoarece se păstrează compuşii de aromă termostabili precum şi vitaminele. O aplicaţie interesantă a osmozei inverse este cea de concentrare a sucului de roşii. Având în vedere că factorul limitativ pentru a atinge un flux rezonabil este concentraţia, s-a considerat ca optimă, soluţia de a elimina prin osmoză inversă 50% din apă, iar restul să fie eliminat prin evaporare clasică. S-au testat diverse membrane: acetat de celuloză, ceramică, oxid de zirconiu, acid poliacrilic.

Având în vedere avantajele ce ar rezulta din tratarea la cald a sucului de roşii s-a folosit o membrană din poliamidă aromatică sub forma de tuburi cu lungimea de 3.660 mm, aria 2,6 m2/ modul. Sucul de roşii a avut temperatura de 93°C şi concentraţia 3,6 - 6,1 % s.u. S-au realizat două stadii de separare prin osmoză inversă, fiecare stadiu fiind efectuat în trei module de osmoză inversă legate în paralel. Presiunea de lucru a fost de 40 bar. Substanţa uscată reţinută în retentat a variat între 94 - 98 % din substanţa uscată iniţială.

7.4 APLICAŢII ALE PROCESELOR DE SEPARARE PRIN MEMBRANE LA OBŢINEREA PREPARATELOR ENZIMATICE La ora actuală, principalele aplicaţii ale proceselor de separare prin membrane în biotehnologie se referă la: Separarea şi recircularea celulelor din mediile de cultură. Este o alternativa mai eficientă a separării prin centrifugare, atât calitativă cât şi din punct de vedere al costurilor energetice. De asemenea, în unele cazuri permite recircularea celulelor în procesele de fermentaţie, sporind productivitatea; Separarea culturilor microbiene de substratul de fermentaţie;

    

  

Purificarea, stabilizarea şi recircularea substratului de fermentaţie; Separarea, fracţionarea şi purificarea enzimelor de extracţie din ţesuturi vegetale şi animale; Sistem cross-flow pentru separarea lichidului enzimatic cu recircularea retentatului în bioreactoare; Stabilizare-concentrare extracte enzimatice; Obţinerea de enzime imobilizate (imobilizarea de enzime pe membrane de UF pentru bioreactoare, imobilizarea celulelor microbiene pe membrane de MF şi UF în urma fracţionării pe baza valorii cut-off); Îndepărtarea resturilor de celule din procesele de sinteză a unor proteine; Separarea corpurilor de incluziune; Concentrarea şi îndepărtarea virusurilor.

Adsorbţia preferenţiala a unor proteine din amestecuri proteice. Procesul are la baza trecerea soluţiilor proteice peste o membrana ce conţine în structura sa un ligand ce adsoarbe preferenţial doar anumite proteine din amestecul supus separării. Mediile de biosinteză se concentrează prin operaţii specifice industriei chimice, cu deosebirea că este necesară protejarea lichidelor biologice datorită permeabilităţii acestora. Se utilizează adeseori evaporarea în vacuum, care permite efectuarea operaţiei la temperaturi relativ scăzute (25-50ºC). În ultimul timp se practică cu succes procedeele de concentrare atermică, ultrafiltrarea şi osmoza inversă. Ultrafiltrarea reprezintă procesul de separare a componentelor unei soluţii datorită diferenţelor de volum molecular cu ajutorul unei membrane. Ultrafiltrarea este un procedeu de separare şi purificare a substanţelor biologic active, având următoarele avantaje:

  

permite efectuarea concentrării la temperaturi scăzute micşorând fenomenele de autodigerare şi pierderile în activitate prin denaturare termică; nu necesită modificări de fază (evaporări, condensări); nu utilizează substanţe chimice; permite purificarea soluţiilor biologic active prin îndepărtarea unor componente cu volum molecular inferior. Cercetările privind introducerea proceselor cu membrane urmăresc, în general, stabilirea posibilităţilor de utilizare eficientă a unor tipuri de membrane la concentrarea şi purificarea produselor biologic active, în cadrul elaborării tehnologiilor de obţinere a acestora.

7.5. APLICAŢII ALE PROCESELOR DE SEPARARE PRIN MEMBRANE ÎN INDUSTRIA FARMACEUTICĂ Procesele membranare şi-au găsit o aplicaţie largă în domeniul biotehnologiilor datorita posibilităţii de separare si concentrare eficienta a compuşilor termolabili (proteine, vitamine, enzime, celule microbiene, principii active, antibiotice etc). Tehnicile membranare care operează la temperatura mediului ambiant, fără a produce modificări de fază, se impun in industria farmaceutică ca alternativă la tehnicile clasice de prelucrare a diferitelor soluţii ce conţin substanţe cu importanţă farmacologică, conduc la obţinerea unor compuşi cu puritate avansată, având un conţinut de substanţe active mai mare decât al produselor obţinute prin tehnologii clasice, în condiţii economice mult mai bune.

Separarea şi concentrarea compuşilor biologic activi din extracte vegetale. Obţinerea principiilor active din produsele vegetale se realizează în urma unei succesiuni de etape, care, pe lângă faptul că sunt destul de laborioase şi costisitoare, prezintă şi dezavantajul că nu asigură menţinerea tuturor proprietăţilor active ale materiilor prelucrate. Este cunoscut faptul că principiile active din plante sunt în cele mai multe cazuri substanţe termolabile şi fotosensibile, care în condiţiile unor prelucrări clasice îşi pierd parţial sau total acţiunea fitoterapeutică. De aceea la realizarea preparatelor farmaceutice pe bază de principii active naturale un rol esenţial îl are selectarea acelei metode de prelucrare care provoacă cele mai mici degradări ale proprietăţilor substanţei studiate.

Ca urmare a apariţiei şi dezvoltării ştiinţei membranelor, tehnicile membranare care operează la temperatura mediului ambiant, fără a produce modificări de fază, se impun ca alternativă la tehnicile clasice de prelucrare a extractelor vegetale, conducând la obţinerea unor compuşi cu puritate avansată, având un conţinut de substanţe active mai mare decât al produselor obţinute prin tehnologii clasice, în condiţii economice mult mai bune. Astfel, prin microfiltrare sunt reţinute substanţele de balast din extractele vegetale (cu dimensiuni de peste 0,1μm), iar compuşii chimici care reprezintă principiile biologic active, datorită mărimii moleculelor lor (de ordinul 100 – 10.000 Da) sunt separaţi şi concentraţi prin ultrafiltrare şi osmoză inversă.

7.6. APLICAŢII ALE PROCESELOR DE SEPARARE PRIN MEMBRANE IN TRATAREA ŞI EPURAREA APELOR În ultimii 50 de ani, membranele semipermeabile şi procedeele de membrane au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă şi au fost aplicate în foarte multe domenii, dintre cele mai diverse. Membranele semipermeabile sunt definite ca filme subţiri care permit separarea a două faze, bazată pe diferenţa de proprietăţi fizice sau chimice, atunci când se aplică o diferenţă de potenţial.

Procedeele de membrană aplicate în domeniul tratării apelor sunt: microfiltrarea (MF), ultrafiltrarea (UF), osmoza inversă (OI), nanofiltrarea (NF) şi electrodializa (ED). Aceste procedee permit trecerea apei (permeat) şi separarea compuşilor poluanţi cum ar fi: solidele în suspensie şi coloizii, microalgele, bacteriile, viruşii, compuşii organici dizolvaţi (acizi humici, proteine, polizaharide, compuşi organici nebiodegradabili), compuşi anorganici dizolvaţi (ioni divalenţi şi monovalenţi). În domeniul tratării apelor, primele aplicaţii au fost osmoza inversă (1955) şi electrodializa (1960) pentru desalinizarea apei de mare. Celelalte procedee au căpătat o importanţă crescândă, atât pentru obţinerea apei potabile , cât şi pentru epurarea avansată a apelor uzate municipale şi industriale, în scopul recirculării apei sau a reducerii volumului de ape uzate prin concentrare/separare.

 


 


 


Osmoza inversă este întâlnită oriunde este nevoie de apă pură: apă potabilă producerea gheţii; recuperarea apei folosite în spălătoriile auto; recuperarea apei menanjere; aplicaţii biomedicale; aplicaţii de laborator; fotografie; industria farmaceutică; reciclarea apelor industriale; industria cosmetică;

       

hrana animalelor; incubatoare, centre de puiet; restaurante; sere; hemodializă; purificarea ape reziduale; ape folosite în centrale termice; producţia de semiconductori; industria bateriilor electrice.

Fig. 7.32. Instalaţie de osmoză inversă.

Prin metoda osmozei inverse se pot elimina şi recupera din amestec substanţe dizolvate cu greutate moleculară mică (zahăr, săruri, acizi). Metoda se bazează pe faptul că la o presiune mai înaltă decât cea osmotică (de echilibru) are loc transportarea dizolvantului prin membrană în direcţie inversă (comparativ cu procesul de osmoză obişnuit), de la soluţie la solventul pur. De obicei presiunea este de 210 MPa. Selectivitatea înaltă, apropiată de cea teoretic posibilă şi costul relativ scăzut ai filtrelor pe bază de fire de celuloză fac posibilă concentrarea apelor reziduale până la volume care permit evaporarea în instalaţii de evaporate.

Alături de membranele folosite în osmoza inversă, o largă aplicare au membranele schimbătoare de ioni utilizate în electrodializă. Această metodă se foloseşte pentru purificarea apelor reziduale care conţin săruri ale acizilor şi bazelor. Ca rezultat se obţin acizi şi baze separat. Ca şi în cazul osmozei inverse apa reziduală trebuie sa fie purificată în prealabil de particulele în suspensie şi de cele coloidale. 7.6.4. APLICAŢII ALE ED Electrodializa constituie un proces de separare prin membrane cu permeabilitate selectivă la anioni, respectiv la cationi, deplasarea acestora realizându-se sub acţiunea unui câmp electric ca în procesul de electroliză.

Prin acest procedeu se realizează separarea ionilor monovalenţi sau divalenţi din apă, prin trecerea acesteia prin membrane semipermeabile schimbătoare de ioni, sub acţiunea unui câmp electric. Îndepărtarea prealabilă a solidelor în suspensie şi a compuşilor organici dizolvaţi este obligatorie în cazul electrodializei. Principala aplicaţie a ED este desalinizarea apei de mare în scopul obţinerii aăpei potabile, dar se cunosc şi aplicaţii în demineralizare sau pentru epurarea apelor uzate industriale. În ED, instalaţia este compusă din membrane anionice şi cationice, dispuse în câmp electric şi care permit numai transportul cationilor sau anionilor. Utilizarea unei instalaţii de electrodializă cu o singură celulă este neeconomică, din cauza consumurilor mari de energie în compartimentele electrozilor (pentru deshidratarea ionilor).

Electrodializa poate fi utilizată pentru îndepărtarea sărurilor din apele uzate (de exemplu a nitraţilor din apele evacuate de pe terenurile agricole), cu condiţia ca substanţele organice, eventual prezente în acestea, să fi fost îndepărtate în prealabil. Membranele pentru electroliză se realizează prin turnare de plăci dintr-un amestec de răşini schimbătoare de ioni, sub formă de granule, lianţi inerţi şi solvenţi. Ele pot fi obţinute din filme de polimeri poroase, în care se introduc prin reacţie chimică, grupe funcţionale schimbătoare de ioni. Prin electrodializă se pot recupera din apele uzate o varietate de substanţe utile: acizi carboxilici (acetic, citric, lactic), cromaţi, etc.