CONCEPTUL DE IDENTIFICARE PROIECTIVA.

APARITIA SA SI SEMNIFICATIA EVOLUTIEI SALE IN ISTORIA PSIHANALIZEI Brindusa Orasanu

In 1946, intr-un articol care trata despre anxietatea timpurie si primele mecanisme din dezvoltarea psihica a sugarului "Observatii asupra unor mecanisme schizoide" -, Melanie Klein avanseaza o ipoteza inferata din materialul obtinut in analizele adultilor si copiilor, cu privire la atacurile fantasmatice, anale si uretrale, asupra figurii materne. Era vorba despre "[] expulzarea unor substante periculoase (excremente) inafara eului, spre interiorul mamei. Odata cu aceste excremente nocive expulzate cu ura, mai sint proiectate asupra mamei, sau mai bine spus in mama, parti clivate din eu. Excrementele si partile "rele" din eu sint "trimise" nu numai sa raneasca obiectul, dar si sa-l controleze si sa-l ia in posesie. In masura in care mama ajunge sa contina partile "rele" din persoana proprie, ea nu mai este resimtita ca un individ separat, ci este perceputa ca fiind insasi persoana "rea" []. Aceasta conduce la o forma particulara de identificare, care stabileste prototipul unei relatii de obiect agresive". Klein adauga in 1952, in acelasi text: "Propun ca acest proces sa se numeasca identificare proiectiva". "Observatii asupra unor mecanisme schizoide" este un articol relativ scurt, dar foarte bogat, care prezinta numeroase elemente din viziunea kleiniana asupra functionarii psihice. Este adevarat ca autoarea se sprijina, in comentariile sale, pe tabloul simptomelor din psihoze (in primul plan schizofrenia, dar si paranoia sau starile maniaco-depresive), insa ea isi extinde ipotezele, asa cum procedase si Freud, asupra nivelului general al dezvoltarii psihice. Acest articol, citit la Societatea britanica de Psihanaliza la 4 decembrie 1946, va fi decisiv pentru stimularea cercetarilor a numerosi psihanalisti; dintre acestia, W. Bion reprezinta probabil cel care a profitat cel mai mult din inventia conceptului de identificare proiectiva. In articolul sau, Melanie Klein isi exprima recunostinta fata de Paula Heimann pentru sugestiile acesteia, cu ajutorul carora si-a clarificat ideile. Ea mentioneaza si autori ca D. W. Winnicott, S. Ferenczi, W. C. M. Scott si H. Rosenfeld. Dar referintele cele mai importante sint Freud si Fairbairn. Credem si vom incerca sa o aratam de-a lungul acestei lucrari ca Klein a dorit sa realizeze, prin noul sau concept, un compromis teoretic intre Freud si Fairbairn, cu privire la pulsiune si la relatia de obiect, compromis fara succes, ramas la nivelul unei oscilari. Acest fapt este ilustrat prin ambiguitatea "identificarii proiective", termen incomod pentru unii, util pentru altii, in orice caz prezentind o lipsa de claritate ce ii confera cind nonsens, cind prea multe sensuri. In momentul respectiv, viziunea kleiniana punea accent pe pozitia schizoparanoida. Asa cum proceda de obicei, Klein se straduieste sa scoata in evidenta fidelitatea sa fata de opera lui Freud. In Anexa articolului sau, ea citeaza un comentariu al lui Freud asupra cazului Schreber : "Trebuie sa stabilim instalarea dispozitiei pentru aceasta psihoza [ schizofrenia] intr-un moment anterior celui cind se decide paranoia, undeva la inceputul dezvoltarii, in timpul trecerii de la autoerotism la iubirea obiectala". In 1946, Klein utilizeaza expresia "pozitie paranoida", desi ea cunostea deja termenul lui Fairbairn, "pozitie schizoida", si conceptia acestuia. In 1952, ea combina cei doi termeni si obtine "pozitie schizo-

paranoida", semn ca ideile lui Fairbairn erau mai importante pentru ea decit s-ar fi crezut si ne gindim mai ales la ideile care revizuiau teoria freudiana asupra structurii psihice si asupra plulsiunilor. Care sint caracteristicile pozitiei schizo-paranoide? Este vorba de o faza care precede pozitia depresiva la copil si in care exista relatii de obiect partiale, angoase de persecutie si mecanisme schizoide. Melanie Klein foloseste drept cadru teoretic distinctia freudiana intre pulsiunile de viata si pulsiunile de moarte. Dupa Freud, organismul amenintat de pulsiunea de moarte o deviaza pe aceasta inspre exterior, printr-un mecanism mai degraba biologic decit psihologic. Dupa Klein, aceasta deviere devine o proiectie, deoarece entitatea in cauza este eul primitiv, care are deja mecanisme de aparare, care resimte anxietate si care este capabil sa fantasmeze relatii de obiect. Astfel, sub amenintarea propriei sale dezintegrari, eul proiecteaza pulsiunea de moarte intr-un obiect care devine persecutor. Pentru a proiecta pulsiunea de moarte, eul trebuie sa se cliveze (un alt mecanism de aparare) intr-o parte distructiva si o parte libidinala, ultima fiind proiectata pentru crearea unui obiect ideal pe care eul sa-l poata introiecta (idealizarea si introiectia sint alte doua mecanisme primitive de aparare). Melanie Klein considera ca acest tip de functionare are loc in timpul primelor luni de viata a sugarului, fapt ce l-a determinat pe Winnicott sa afirme ca a-l crede pe bebelus atit de sofisticat este o exagerare. Dar daca Klein tinea la ideea lui Freud ca schizofrenia isi are radacinile in perioada dinaintea iubirii obiectale (in termeni kleinieni, dinaintea relatiei de obiect intreg), ea trebuia sa plaseze aceste mecanisme la un nivel extrem de timpuriu al dezvoltarii. Realizind acest lucru, ea vine in contradictie cu conceptia lui Abraham, dupa care prima faza orala a sugarului este preambivalenta, adica lipsita de ura sau de teama fata de sinul matern. Asadar, dupa Klein, angoasa de a fi distrus din interior, prezenta de la inceputul vietii, apare in principal din actiunea pulsiunii de moarte si se ataseaza ulterior la un obiect, fiind resimtita ca angoasa de persecutie. Aceasta angoasa primitiva mai are doua alte surse: trauma nasterii (angoasa de separare) si frustrarea nevoilor corporale care, desi percepute initial ca provocate de obiecte exterioare, devin surse persecutorii interne prin introiectie, participind la teama de dezintegrare si fiind reproiectate odata cu pulsiunea distructiva. Discutind despre necesitatea ca eul sa administreze angoasa, Melanie Klein ne aminteste ca, dupa Freud, o parte a pulsiunii de moarte care nu a fost deviata in exterior este legata de catre libido in interiorul organismului. Autoarea ii citeaza pe Ferenczi si Winnicott, care sugerau ca integrarea eului sugarului deci si gestionarea angoasei depinde esentialmente de conditiile exterioare (ingrijirea de catre mama). Ne pare important de observat ca acest articol arata in numai citeva pagini unul dintre aspectele esentiale ale viziunii kleiniene: in vreme ce este constienta de influenta mediului asupra proceselor psihice si nu uita sa ne informeze asupra acesui punct, Klein alege in mod deliberat sa traduca orice element exterior in termenii realitatii interne. Din acest punct de vedere, ea ii ramine fidela lui Freud, teoria sa avind o aparenta atit de complicata tocmai in scopul pastrarii realitatii psihice ca termen unic de referinta. De exemplu, jocul pe care ea il prezinta deseori ca avind loc intre procesul de proiectie si cel de introiectie pare echilibrat, dar exista intotdeauna un accent final pe proiectie, adica pe natura subiectiva a perceperii lumii externe. In operele kleiniene exista o buna coerenta cu privire la acest aspect. Cu exceptia notiunii de identificare proiectiva In timpul procesului de identificare proiectiva, sugarul, proiectindu-si pulsiunile agresive in mama, proiecteaza si o parte din distructivitatea sa, asa incit, in fantasma de atotputernicie pe care o are, mama ii devine persecutoare. Dominique Arnoux observa ca este vorba de un fel de extindere a mecanismului general de proiectie, mecanism oferind personajelor parentale o semnificatie creata de pulsiunile copilului si construind obiecte inafara realitatii, pe care apoi copilul le introiecteaza sub forma obiectelor interne. Dar in identificarea

proiectiva, nu numai pulsiunea este proiectata in obiect, ci si parti din self, fiind vorba astfel de un ansamblu mecanism-fantasma. Herbert Rosenfeld, ale carui ilustrari clinice cu pacienti schizofreni vor sprijini ipotezele lui Klein, va oferi in 1969 o definitie operatorie a identificarii proiective: "[] un proces de clivaj al eului timpuriu, prin care parti bune sau rele din self sint clivate si detasate de acesta, apoi proiectate cu iubire sau cu ura in obiecte exterioare, ceea ce conduce la o fuziune si o identificare a partilor proiectate din self cu obiectele exterioare. Aceste procese pun in joc importante angoase paranoide, deoarece obiectele pline cu parti agresive din self devin persecutorii si pacientul le resimte ca amenintatoare, se teme de represalii din partea lor, care ar consta in a intra cu forta in eul sau, cu toate partile daunatoare din self pe care le contin". Hanna Segal vorbeste despre "scopuri" ale identificarii proiective : a se debarasa de o parte indezirabila din sine insusi; a poseda obiectul cu aviditate; a-l vida; a-l controla. Cit priveste proiectia partilor din self resimtite ca bune, scopul este de a evita separarea, de a idealiza obiectul, de a evita un conflict intern sau de a pune la adapost aceste parti in obiect. Acest scop se leaga de o puternica angoasa fata de propriul interior, ce conduce la o idealizare excesiva a obiectului, insotita de devalorizarea self-ului. Cu privire la natura identificatorie a acestui proces, spre deosebire de Rosenfeld, Segal se exprima astfel: "Unul din rezultate este identificarea obiectului cu partea din self care a fost proiectata (de unde si termenul de identificare proiectiva)". Segal pastreaza astfel expresia exacta utilizata de Melanie Klein cind se refera la psihoza: identificarea obiectului cu partile nedorite din propria persoana. Vom vedea, atunci cind vom discuta despre componenta proiectiva a identificarii proiective, daca diferenta de formulare exprima o viziune diferita asupra mecanismului in cauza, sau ea nu are nici o importanta. Daca acest mecanism serveste la apararea eului impotriva angoasei de dezintegrare, fantasma subiacenta, de "a irumpe cu violenta" in corpul mamei, produce la rindu-i alte angoase, "in special teama de a nu fi inchis si persecutat in interiorul mamei". In comentariul asupra romanului lui Julien Green Si j'tais vous, Melanie Klein descrie maniera in care personajul Fabien se simte inchis in corpul strain in care intrase, in mod sadic, spre a-si implini dorintele avide. Clivajul si identificarea proiectiva excesive conduc la o slabire si la o saracire a eului, la o pierdere de contact cu ceilalti si cu sine insusi. "Altfel spus, sint perturbate atit realitatea psihica, cit si raportul cu realitatea exterioara" ( Klein ). Este ca si cum, in mod aparent paradoxal, eul se saraceste si se slabeste singur, in scopul de a evita un dezastru - propria disparitie. Ne vine in minte tactica de razboi in care cei agresati isi distrug bogatiile pentru ca armata agresoare sa ramina fara resurse !

Identificarea proiectiva in vise Prima ilustrare clinica a identificarii proiective pe care o da Melanie Klein in lucrarea amintita este preluata dintr-un articol al lui W. C. M. Scott despre o pacienta schizofrena, care avea sentimentul ca lumea este un cimitir si care isi "plasase" toate partile sale bune in persoana Gretei Garbo. Un alt exemplu este un fragment din analiza cu Klein a unei paciente maniaco-depresive, care nu manifesta nici o reactie emotionala la interpretarile analistei sale. Pacienta respectiva ii relateaza acesteia urmatorul vis : " [] era acolo un barbat orb, foarte preocupat de cecitatea sa, dar care parea sa se linisteasca atingind rochia pacientei si verificind modul in care

aceasta era incheiata. Rochia din vis o facu sa se gindeasca la una din bluzele ei, care era incheiata pina sub barbie. Pacienta mai oferi alte doua asociatii la vis. Ea spuse, cu o oarecare rezistenta, ca orbul era chiar ea; cind mentiona rochia incheiata pina la git, ea remarca faptul ca, din nou, se retrasese in "pielea" sa. I-am spus pacientei ca, in vis, ea isi exprima inconstient orbirea in fata propriilor dificultati []". Al treilea exemplu pe care l-am ales din articolul "Observatii asupra unor mecanisme schizoide" trateaza despre o pacienta ce "[] visase ca trebuia sa supravegheze o fetita perversa, care era hotarita sa ucida pe cineva. Pacienta incerca sa influenteze sau sa controleze copilul, apoi sa-i stoarca o marturisire, ceea ce ar fi fost spre binele ei; dar nu reusea. Si eu apaream in vis, iar pacienta avea impresia ca puteam sa o ajut sa se ocupe de copil. Pe urma, pacienta innoda o fringhie in jurul copilului, pentru a-l spinzura de un copac, pentru a-l speria, dar si pentru a-l impiedica sa faca rau. Cind pacienta fu pe punctul de a trage de fringhie si de a omori copilul, ea se trezi. In timpul ultimei parti a visului era prezenta si analista, care raminea insa inactiva". Klein interpreteaza visul astfel: persoana pe care copilul urma sa o asasineze era analista, iar crima copilului reprezenta aneantizarea unei parti din personalitatea pacientei. Vedem bien, in aceste doua vise, de ce Melanie Klein considera ca identificarea proiectiva conduce la relatii de obiect de natura narcisica, trasatura tipica pentru "relatiile de obiect schizoide [] derivate din procese introiective si proiective infantile". De fiecare data, obiectul reprezinta mai ales o parte din subiect (barbatul orb, fetita perversa), iar analista clarifica acest aspect. In "Interpretarea viselor", Freud scrisese ca visul transforma reprezentarile in halucinatii si "[] organizeaza aceste imagini in scene, reprezinta lucrurile ca fiind reale, dramatizeaza ideile, dupa expresia lui Spitta". Mai incolo in aceeasi carte, Freud descrie natura "egoista" a visului: "Cind vad aparind in vis nu eul meu, ci o persoana straina, trebuie sa presupun ca in spatele acestei persoane se ascunde eul meu, gratie identificarii. [] Alteori, in vis apare eul meu si situatia in care se gaseste imi arata ca in spatele lui se ascunde o alta persoana, tot gratie identificarii. Atunci trebuie sa descoperim, prin interpretare, ceea ce este comun intre aceasta persoana si eul meu, si sa transferam asupra eului. Exista si vise in care eul meu apare insotit de alte persoane care, daca rezolvam identificarea, se dovedesc a fi tot eul meu". Ultima posibilitate evocata de Freud, pentru "distributia" dramei pe care o reprezinta visul, corespunde viselor citate din Melanie Klein. O aceeasi situatie este numita de primul "identificare", iar de cea de a doua, "identificare proiectiva". Ne putem intreba daca si aici, ca si in alte ocazii, Klein nu face decit sa dezvolte un domeniu de cercetare pe care Freud doar il sugerase sau, dimpotriva, conceptul ei marcheaza o descoperire autentica. Un alt vis pe care il consideram ca reprezentativ pentru gindirea lui Klein este prezentat in cartea sa Invidie si recunostinta, in legatura cu integrarea afectelor pacientului unul dintre scopurile muncii analitice. Este vorba despre un pacient a carui dispozitie depresiva era semnul sentimentului sau de culpabilitate fata de analista si a dorintei sale de a o proteja. In vis, pacientul " se gasea intr-un apartament situat la un etaj superior, iar prietenul unui prieten de-al sau, X., il chema din strada invitindu-l la o plimbare. Pacientul nu

coboara la X., deoarece in apartament se gasea un ciine negru care risca sa iasa la fereastra si sa cada. Cind pacientul priveste din nou pe fereastra, vede ca X. plecase". In esenta, interpretarea lui Klein - rezultata, evident, nu doar din continutul visului, ci si din asociatiile pacientului corelate cu intregul proces analitic - a fost aceea ca subiectul isi respingea propriile tendinte ostile, reprezentate de X., pentru a o apara pe analista sa ( ciinele ). De ce am inceput sa ilustram identificarea proiectiva cu un vis si nu cu alt tip de material ( fragment de analiza, literatura etc. ) ? Unul dintre motive este ca Klein, atunci cind ofera ca exemplu visele, arata ca identificarea proiectiva apartine acelei realitati psihice comune visului, fantasmei, situatiei analitice si vietii in general. Credem ca numitorul comun al acestor diferite registre, cel ce exprima cel mai bine subiectivitatea unui asemenea proces, il constituie chiar visul. Un alt motiv il constituie claritatea cu care visul ilustreaza un asemenea mecanism : in vreme ce personajul in care subiectul proiecteaza o parte din el insusi apare in vis ca un obiect complet separat de eul visatorului, auditoriul si cititorul stiu cu certitudine ca acest obiect apartine spatiului psihic al visatorului (ca este asadar o proiectie). Vom reveni asupra acestor materiale, in special in capitolul despre clinica, dar si cu ocazia altor discutii de-a lungul lucrarii. Una dintre aceste discutii s-ar putea axa, de exemplu, pe faptul ca in comentariile sale asupra viselor mentionate, Klein nu avanseaza niciodata ipoteza ca analistul ar putea fi identificat de catre pacient cu interlocutorul acestuia din vis, chiar atunci cind exista indicii in directia respectiva si cind o asemenea abordare nu ar contrazice interpretarea principala. Fantasma In 1983, Herbert Rosenfeld enunta o lista a tipurilor de fantasme implicate in procesul de identificare proiectiva. Unele vizeaza eliminarea defensiva a partilor nedorite din sine insusi : intruziune atotputernica insotita de fuziune cu obiectul ; fantasma unei existente concrete, pasive, in interiorul obiectului ; unitatea de sentimente cu obiectul ; expulzarea tensiunii la persoanele traumatizate in copilarie prin intruziune violenta. Alte fantasme sint utilizate in comunicare : "atingerea" obiectului perceput ca distant ; inversarea relatiei copil - parinte ; identificarea cu aspecte similare ale obiectului, in scop narcisic. In sfirsit, exista fantasma care vizeaza recunoasterea obiectelor si identificarea cu acestea ( empatie ). Descrierea lui Rosenfeld este departe de a prezenta identificarea proiectiva ca pe un atac sadic - anal, in maniera lui Klein, si ii largeste cu mult aria de manifestare. Drept consecinte patologice, tot in planul fantasmei, ale acestui mecanism, intilnim : sentimentul de fragmentare datorat clivajului, vidul afectiv, depersonalizarea, angoasa de deteriorare a obiectului sau de razbunare din partea acestuia. Desi in definitia sa din 1946 Klein se exprima in termeni foarte concreti, intelegem deja ca este vorba despre procese care au loc in fantasma, despre modificari care au loc in reprezentarea de sine si in reprezentarea de obiect sau mai degraba, am spune, in reprezentarile de sine, de obiect intern si de obiect extern tinind cont de faptul ca, in conformitate cu perspectiva kleiniana, si obiectele interne pot fi clivate si proiectate in obiectul extern. Obiectul extern real nu este afectat. Avem de a face cu obiecte fantasmatice. Klein trateaza acest subiect intr-un fragment privitor la procesul de clivaj : " Procesele pe care le-am descris sint legate in mod evident de viata

fantasmatica a bebelusului ; angoasele care stimuleaza mecanismul de clivaj sint si ele de natura fantasmatica. Sugarul isi cliveaza obiectul si se cliveaza pe el insusi in fantasma, dar efectul acestei fantasme este real, deoarece ea conduce la sentimente si la relatii de obiect ( iar mai tirziu, la procese de gindire ) care sint rupte unele de celelalte". Autoarea nu insista prea mult asupra naturii fantasmatice a identificarii proiective, dar ea utilizeaza intotdeauna expresii ca "subiectul simte ca...", "obiectul extern este trait ca si cum..." etc., ceea ce implica o asemenea natura. Totusi, remarca J.-B. Pontalis, " asa fantasmatice cum sint obiectele clivate, ele nu sint mai putin tratate ca si cum ar avea o consistenta reala - si asta deruteaza cititorul Melaniei Klein". Pentru a intelege fantasma in viziunea kleiniana, trebuie sa trecem in revista alte doua notiuni : cea de obiect intern si cea de lume interna. Lumea interna "Obiectul intern" denota sentimentul existentei unui obiect concret, localizat in interiorul eului si avind propriile sale intentii fata de eu si fata de celelalte obiecte. Modul in care subiectul percepe obiectul intern depinde de perceperea obiectelor externe. Din acest punct de vedere, obiectele interne reprezinta, intr-un fel, "oglinzi" ale realitatii externe. Invers, ele contribuie, prin proiectie, la maniera in care sint percepute obiectele externe. Una din caracteristicile importante a lumii interne este pluridimensionalitatea, ceea ce l-a facut pe Didier Houzel s-o numeasca "spatiu psihic". Astfel, self-ul si obiectul sint tridimensionale, fapt care face posibile identificarea proiectiva si identificarea introiectiva, adica proiectia in obiect a unor parti din self si reintroiectia, in self, a obiectului (in care s-a proiectat). Remarcam din nou necesitatea unei distinctii intre obiectul extern si reprezentarea de obiect extern un fel de obiect extern-intern, dar situat la alt nivel decit obiectul intern propriu-zis, deoarece primul este localizat de catre subiect inafara eului, pe cind al doilea este localizat in interiorul eului. Insa cuvintul "reprezentare" nu corespunde cu viziunea kleiniana, spatiala si concreta. El nu da seama de propriul spatiu intern al obiectului "extern" ce trebuie sa "primeasca" inauntru continutul proiectat. Am putea asadar imagina existenta a doua spatii psihice : a) intern si b) extern-intern, intre care au loc deplasari ale partilor din sine si din obiectul intern. Aceasta distinctie e necesara, deoarece exista si obiectul realmente extern, ce influenteaza la rindul sau organizarea lumii interne : confirma sau nu proiectiile, ofera elemente pentru introiectii, constituind astfel ceva mai mult decit un simplu pretext "inocent". Chiar solipsista cum este ea, teoria kleiniana recunoaste importanta lumii exterioare in dezvoltarea individului. O alta caracteristica a lumii interne este faptul de a fi resimtita ca fiind concreta. Melanie Klein o afirma de-a lungul intregii sale opere. Iata ce afirma ea in "Observatii asupra unor mecanisme schizoide" : " sugarul, dupa ce si-a incorporat parintii, ii resimte ca pe niste persoane vii in interiorul corpului, in maniera concreta in care sint traite fantasmele inconstientului profund". Fiecare obiect din lumea interna este investit nu numai cu calitati afective, dar si cu calitati senzoriale provenite din experientele de placere sau de durere pe care le-a avut copilul in relatia cu parintii sai. Freud a tinut seama de aceste calitati concrete atunci cind a scris, in Interpretarea viselor, despre "figurabilitate" ca factor de transformare a

gindurilor latente ale visului in continutul sau manifest : " In momentul in care gindul visului, inutilizabil in forma sa abstracta, a fost transformat in limbaj pictural, gasim mai usor, intre aceasta noua expresie si restul materialului visului, punctele de contact si identitatile necesare travaliului visului. Noua expresie le creeaza de altfel si acolo unde ele nu exista, deoarece in orice limba termenii concreti, datorita evolutiei lor, prezinta mai multe puncte de contact decit conceptele". Trebuie insa remarcat, asa cum o face D. Houzel, ca intre Freud si Klein exista o inversare a problemei : Freud pleaca de la ipoteza gindurilor latente ale visului care devin figurate, in timp ce Klein presupune o lume mai imtii concreta, adica fondata pe experienta sensibila, care de abia ulterior se va putea exprima prin simboluri si cuvinte. Donald Meltzer afirma ca insasi evolutia cercetarii freudiene continea germenele dezvoltarii kleiniene cu privire la notiunea de lume interna. In Doliu si melancolie, Freud se intreaba, in legatura cu ipohondria si narcisismul : "Cine este bolnav ?", realizind ca exista la nevrotici o problema privind distributia suferintei psihice; apare o anumita deplasare a locului durerii. Freud se mai intreaba : "Cine sufera, eul sau obiectul sau ? Si cine este atacat ?". Cu alte cuvinte : persoana in cauza se ataca pe sine, sau ataca o parte din ea insasi, identificata cu un obiect acuzat la un alt nivel ? In Psihologia multimii si analiza eului, o anumita reprezentare pare introiectata in eu, apoi aceasta parte a eului este separata pentru a functiona ca un obiect ideal sau de iubire, pentru restul eului. Aici, Freud se apropie mai mult de conceptul de lume interna, in care obiectele interne si obiectele introiectate au o viata ce se situeaza in relatia cu eul asa cum se situeaza obiectele externe in relatia lor cu personalitatea sau cu sinele. In sfirsit, in 1924, in textul sau Pierderea realitatii in nevroza si in psihoza, Freud o spune in mod net : " Diferenta clara ce separa nevroza de psihoza se estompeaza totusi prin aceea ca, si in nevroza, exista incercarea de a inlocui realitatea conform dorintei. Aceasta posibilitate este data de existenta unei lumi fantasmatice, a unui teritoriu care odinioara, in momentul instaurarii principiului realitatii, a fost separat de lumea exterioara reala si care, de atunci, asemenea unei "rezerve", a fost lasat liber in raport cu exigentele si necesitatile vietii". Omnipotenta fantasmei Fiind preocupata de continutul anxietatii pacientilor sai (si nu de mecanismul aparitiei anxietatii), Melanie Klein a acordat fantasmei imconstiente un loc central in raport cu orice activitate psihica. Dar cea care a formulat clar acest concept est Susan Isaacs, intr-o lucrare destinata sa cristalizeze viziunea kleiniana in timpul Discutiilor Controversate din Societatea britanica de psihanaliza (1943 1944). In Natura si functia fantasmei, ea arata cum Klein a extins notiunea freudiana de fantasma inconstienta care se prefigura deja in momentul in care Freud renunta la teoria seductiei, pentru a afirma ca trauma rezulta dintr-un eveniment imaginar. Dupa aceasta autoare, desi Klein isi bazeaza conceptia supra fantasmei pe descoperirea freudiana a unei realitati psihice dinamice, viziunile lor sint divergente. De exemplu, daca la Klein fantasma este precoce, Freud parea sa o considere o productie tardiva a psihismului, aparuta dupa stabilirea principiului realitatii, cind principiul placerii incepe sa functioneze intr-o maniera clivata :

"Odata cu instalarea principiului realitatii, se separa prin clivaj o anumita forma de activitate a gindirii; ea ramine independenta de proba realitatii si supusa exclusiv principiului placerii. Este ceea ce numim crearea fantasmei". Dupa Isaacs, fantasmele inconstiente - intotdeauna deduse, niciodata observate ca atare - sint "corolarul mental, reprezentantul psihic al pulsiunii. Nu exista pulsiune, nevoie sau reactie pulsionala care sa nu fie resimtita ca fantasma inconstienta". De fapt, ea a obtinut aceasta definitie modificind urmatoarea afirmatie a lui Freud din 1932, in Noi conferinte in psihanaliza : " Ne reprezentam [se-ul] ... ca receptionind din somatic nevoile pulsionale, care isi gasesc in el expresia psihica". Daca inlocuim termenul de "se" cu termenul de "fantasma inconstienta", obtinem definitia kleiniana. Acest "continut primar al proceselor psihice inconstiente" care este fantasma se raporteaza nu numai la satisfacerea dorintei (libidinale sau distructive), dar si la apararea impotriva angoasei, la fel ca simptomul. Din acest punct de vedere, faptul ca identificarea proiectiva presupune, pe de o parte, o fantasma de intruziune si control, si pe de alta parte, o aparare impotriva angoasei de dezintegrare primeste un plus de coerenta. Fantasma inconstienta are "un caracter omnipotent". Pentru copilul mic, ea nu inseamna numai "asa vreau", ci si "asa fac", ceea ce concorda cu ideile lui Freud asupra satisfacerii halucinatorii la bebelus. Desi este o fictiune, este reala ca experienta subiectiva, constituind o functie psihica veritabila, cu efecte reale nu numai in lumea interna a psihismului, ci si in lumea externa a dezvoltarii corporale si a comportamentului subiectului iar de aici, in psihismul si in corpul altor subiecti. Avem aici o diferenta esentiala intre gindirea kleiniana si cea freudiana cu privire la dihotomia subiectiv/obiectiv in teoria psihanalitica. Subiectiv/obiectiv in teoria psihanalitica Aparent, nici o afirmatie a lui Klein nu ii este straina gindirii lui Freud. Si el afirma, mai mult sau mai putin explicit, ca fantasma este o fictiune, ca ea este resimtita de catre subiect ca fiind reala, ca are valoare de functie psihica si ca are efecte reale in psihismul subiectului si in lumea sa exterioara. Dar ceeea ce el afirma in "Noi conferinte in psihanaliza" opune in mod clar realitatea psihica a fantasmei si realitatea "evenimentelor" : " Simptomele isterice se nasc din fantasme iar nu din evenimente reale". Dimpotriva, caracterul "omnipotent" al fantasmei din teoria kleiniana nu se limiteaza la trairea subiectului si la realitatea efectului pe care il are asupra functionarii sale psihice, ci se extinde chiar asupra continutului fantasmei. Sa ne amintim remarca lui Klein despre clivaj : "Bebelusul cliveaza obiectul si pe el insusi in fantasma, dar efectul acestei fantasmei este absolut real, deoarece conduce la sentimente si la relatii obiectale [...] separate realmente unele de altele" (sublinierea noastra). A spune ca fantasma este omnipotenta inseamna a spune mai mult decit "satisfacerea halucinatorie a dorintei" din gindirea freudiana. Fantasma omnipotenta se satisface prin ea insasi acceptiune implicita a descrierilor kleiniene -, ca si cum ideea lui freud devine "satisfacerea reala a dorintei prin halucinare". In ultima instanta, notiunile de fantasma, de mecanism si de proces sint tratate in scrierile kleiniene ca fiind sinonime. De exemplu, se sustine ca "[...] procesul psihic sau fantasma inconstienta de a incorpora este descris in termeni abstracti ca proces de introiectie", sau ca fantasma este

"aspectul subiectiv al mecanismului de introiectie (sau de proiectie)" si, in sfirsit, ca mecanismele psihice "sint intotdeauna traite ca fantasme". Vom reveni asupra acestui subiect in capitolele despre partea de identificare si partea de proiectie din conceptul de identificare proiectiva. Eul la Freud Teoria psihanalitica pare sa trateze formarea eului in doua registre : unul, in care eul se diferentiaza ca aparat adaptativ plecind de la se si in raport cu realitatea externa, altul in care eul este un produs al identificarilor ce creeaza un obiect interior investit de catre se. Conceptul de eu este prezent in mod constant la Freud, inca de la inceputul operei sale. In perioada 1895 1900, Freud utilizeaza termenul in contexte diferite : teoria curei, conflictul defensiv, metapsihologia aparatului psihic.Eul este fie un cimp de constienta capabil sa primeasca in spatiul sau amintiri patogene pina atunci inconstiente (Studii asupra isteriei), fie o instanta defensiva cu caracter ambiguu, de vreme ce reprezinta si parte implicata in conflictul nevrotic, fie o instanta de inhibare a procesului primar, instanta care impiedica libera propagare a excitatiei pina la formarea imaginii (halucinatiei) si care impiedica asadar confuzia intre procesele interne si realitatea exterioara. Iata ce ne spune Freud in 1895, in Proiect de psihologie stiintifica, despre eu ca "retea de neuroni investiti" : "Admitind ideea unei "atractii provocate de dorinta" si a unei tendinte la refulare, am abordat o noua problema, aceea a [] unei instante a carei prezenta impiedica trecerea (cantitatilor) atunci cind o asemenea trecere se efectueaza pentru prima oara intr-un mod particular (adica atunci cind ea este insotita de satisfactie sau de durere). Aceasta instanta se numeste "Eu". [El reprezinta] un grup de neuroni incarcati permanent, care devin vehicolul unor rezerve de cantitati pe care le necesita functia secundara. [] Sa ne imaginam eul ca pe o retea de neuroni investiti, ce relationeaza cu usurinta intre ei". Vedem, in acest fragment, ca eul nu este definit de Freud ca un ansamblu al individului, nici ca intregul aparat psihic, ci ca o parte a acestuia indeplinind anumite functii. Exista insa, pe parcursul aceleiasi lucrari, expresii care duc cu gindul la o anumita "totalitate" relativ la functionarea eului. De exemplu : "Descriem deci eul spunind ca el constituie in orice moment totalitatea investirilor psy. In cadrul acestora, distingem o fractie permanenta si o fractie variabila. Este usor de remarcat ca traseele dintre neuronii psy fac parte din domeniul eului, deoarece ele reprezinta o posibilitate de a determina in orice moment extensia eului in miscare". Asa cum afirma J. Laplanche si J. B. Pontalis, la Freud exista o relatie privilegiata intre eu si individ in dimensiunea sa biologica si psihica, ceea ce aduce perspectiva unui eu ca un fel de metafora a intregului organism. O asemenea relatie intre eu si organismul biologic va aparea mai explicit la Freud in 1923, in Eul si se-ul : "Eul este, inainte de toate, o entitate corporala, nu numai o entitate de suprafata, ci o entitate corespunzind proiectiei unei suprafete". Odata cu cea de a doua topica, in 1920, aparuse deja o perspectiva freudiana mai specifica asupra eului (ca avind functii determinate in aparatul psihic), insa raminea ambiguitatea implicita a termenului, intre persoana si instanta. Aceasta problema conceptuala a condus la incercari de clarificare si de diferentiere intre eul ca instanta si eul ca obiect de iubire pentru individul insusi.

Teoriile self-ului De exemplu, Hartmann arata ca, in ce priveste narcisismul, opusul investirii de obiect nu este investirea eului (ego-cathexis), ci investirea propriei persoane (self-cathexis). Diferentierea adusa de Hartmann a condus la o dezvoltare in psihologia eului (ego psychology) numita psihologia sinelui (self psychology), al carei reprezentant est H. Kohut. "Psihologia eului" al carei fondator este Hartmann pune accentul, bazindu-se pe cea de a doua topica freudiana, pe eul vazut drept pol al controlului, apt sa "neutralizeze", in anumite sectoare ale sale, energia sexuala. Intr-o oarecare masura, conceptia Annei Freud, mai ales cea din Mecanismele de aparare (1936), a contribuit la acreditarea acestei viziuni centrate pe pe eu, desi dimensiunea pulsionala era mai accentuata decit in curentele ulterioare. In psihologia eului, s-a ajuns sa se puna in evidenta functia adaptativa a eului tendinta dominanta in curentul american. Aceasta conceptie presupune o functionare nonconflictuala a eului. Ceea ce pentru Freud reprezenta efectiv o functie a eului, dar eminamente precara si conflictuala, devine o instanta de conduita, o asemenea psihologie criticind punctul de vedere economic si prelungindu-se cu lucrarile lui E. Kris si ale lui R. Loewenstein. O tendinta interesanta este cea a lui Paul Federn care, intr-o serie de contributii (din 1914 pina in 1953), a elaborat o teorie a eului conceput nu numai ca instanta topica, dar si ca pol "psihosenzorial". El postuleaza un fel de "sentiment al eului", originar si rudimentar, care precede atit relatia de obiect cit si narcisismul, aceasta traire a eului presupunind o "specificare a abordarii metapsihologice printr-o abordare fenomenologica". Dupa P. L. Assoun, Federn constituie, in contrast cu conceptiile care accentueaza polul pulsional al psihismului, curentul ce resitueaza eul in centrul reflectiei si, chiar prin aceasta, se opune teoriilor relatiei de obiect. In acelasi timp, vorbind despre precaritatea frontierelor eului, Federn anticipa o abordare "speculara" / imaginara, pe care o vom regasi la Lacan, cu deosebirea ca primul vede eul ca pe un pol structurant al personalitatii, iar nu ca pe o functie a necunoasterii. El deschide mai degraba calea unei teorii a "eului corp" si chiar a "eului piele" (Anzieu). "Psihologiile eului", nu fara ecou fata de "egologia" lui Federn, pun accentul pe o forma de "identitate vitala" si pe o forma de investire libidinala a eului. Self-ul pare un continut mintal destinat sa semnifice sentimentul continuitatii eului, eu care este insa tratat ca obiect. Acest sine, asa cum il descrie Heinz Kohut in Analiza self-ului, este investit cu energie pulsionala si dotat cu continuitate temporala. El reprezinta asadar mostenitorul narcisismului astfel incit studiul "transferurilor narcisice", in clinica, permite detectarea acestei realitati a trairii identitare, spre deosebire de instantele topice (trecere de la metapsihologia freudiana la fenomenologie), desi, tot in clinica, se observa ca apare totusi implicata dialectica freudiana dintre eu si idealul eului ("sinele grandios" al personalitatilor numite narcisice). Astfel, teoriile sinelui ajung fie sa contureze un pol narcisic oarecum autonom, fie sa fondeze o teorie a identitatii. Prima tendinta este reprezentata de Bela Grunberger : sinele este un factor al continuitatii vitale, anterioare oricarei alegeri de obiect si care se adauga instantelor metapsihologice. In cura analitica, existenta acestui pol narcisic autonom iese in evidenta in timpul regresiei narcisice si revendica o satisfactie narcisica (contemplarea de sine in oglinda reprezentata de analist) ce-I permite ulterior pacientului sa se confrunte cu conflictele legate de relatia de obiect. A doua tendinta este reprezentata de Erik Erikson, care vorbeste de o identitate a eului constind intr-o similitudine cu sine insusi si o continuitate ce culmineaza cu procedee de sinteza a eului si cu "stilul" persoanei. La Winnicott, sinele este un operator ce desemneaza sentimentul de sine, obtinut atunci cind realitatea interna est suficient circumscrisa, realizindu-se o continuitate de "a fi" relativ la realitatea psihica si la schema corporala.

Avatarurile sinelui sint specificate in relatia de dependenta materna : eul instaureaza relatia de obiect in masura in care ingrijirile materne sint suficient de bune, iar aptitudinea sau inaptitudinea mamei de a resimti nevoile sugarului contribuie la formarea "adevaratului" sine sau a "falsului" sine. Falsificarea sinelui permite o adaptare la realitatea exterioara si o deconectare intre "corp" si "spirit". Acest caracter identitar al sinelui poate fi zdruncinat de "agoniile primitive", momente de prabusire (breakdown) a sinelui unitar, ce-si gasesc expresia in depresii si experiente psihotice. Asemenea alternante de "viata" si de "moarte" privind sinele, remarca Assoun, se afla cumva in "simetrie cu avatarurile kleiniene privind obiectul". Experienta oglinzii, elaborata de Jacques Lacan, trateaza problema din perspectiva subiectivitatii "speculare" : copilul aflat in fata oglinzii isi asuma imaginea si isi anticipeaza identitatea in mod imaginar (forma intreaga a corpului sau depaseste amenintarea fragmentarii corpului). Ideea lacaniana a imaginii partiale trimite la obiectul partial al Melaniei Klein (aceleasi avataruri ale intregirii, insa de aceasta data la nivelul obiectului). Exista autori care nu sint de acord cu utilitatea clarificarii intre eul ca instanta, pe de o parte, si eul ca obiect de iubire pentru individul insusi, pe de alta parte, si care prefera sa pastreze ambiguitatea notiunii freudiene de eu. J. B. Pontalis ne recomanda sa privim eul ca pe o instanta avind un fel de vocatie particulara pentru a reprezenta personalitatea in ansamblul sau. Si John S. Kafka este de parere ca perspectiva freudiana, mai complexa, este avantajoasa deoarece ea contine toate acceptiile termenilor "Ich" si "je", evitind astfel o "solidificare" a functionarii psihice, ovedere exclusiv spatiala, in vreme ce realitatea psihica este o ecuatie psihism timp. Dupa el, incercarile actuale, din psihanaliza, de a diferentia sinele de eu reprezinta o aparare fata de o ambiguitate esentiala, existenta la nivel individual. Pe de alta parte, nu putem nega utilitatea, cel putin clinica, a notiunii de sine. In 1954, intr-unul din seminariile sale asupra scrierilor tehnice ale lui Freud, Lacan remarca, in legatura cu ultima teorie freudiana asupra eului : "Ne aflam aici pentru a vedea ce anume semnifica evocarea notiunii de eu dea lungul operei lui Freud. E imposibil sa intelegi ce anume reprezinta aceasta notiune asa cum a inceput ea sa apara odata cu lucrarile din 1920, odata cu studiile asupra psihologiei grupurilor si Das Ich und das Es, daca incepem prin a amesteca totul, sub pretext ca vrem sa intelegem un anumit versant al psihismului. Eul, in opera lui Freud, nu inseamna deloc asta. Asta are un rol functional, legat de necesitati tehnice". Rol functional, necesitati tehnice remarca aceasta pare valabila si pentru conceptul de sine ! Acesta, mai global si mai putin diferentiat decit eul, trimite la o prima percepere de sine din partea subiectului, la o prima investire de sine inainte de diferentierea instantelor, ne spune Bernard Brusset. IN 1950, Hartmann descria sinele ca "referindu-se la persoana totala a individului, incluzin corpul sau si partile corpului sau, ca si organizarea sa psihica dimpreuna cu partile acesteia". Descrierea comporta o intuitie de sine ca fiind distinct fata de mediu si exista aici o apropiere de ideea de "Ichflung" (sentimentul eului) a lui Paul Federn, ceea ce-l face pe acesta un precursor al psihologiilor sinelui, desi el n-a acceptat niciodata distinctia intre eu si sine. Spre deosebire de viziunea lui Federn,teoriile cu privire la sine utilizeaza numeroase aspecte ale notiunii traditionale de persoana si ale notiunii de identitate, care sint departe de teoria freudiana a eului. la melanie Klein, sinele "acopera ansamblul personalitatii si se refera nu numai la eu, ci la intreaga viata pulsionala pe care Freud a desemnat-o cu termenul de se". Tocmai de aceea, exista posibilitatea unui clivaj al eului in interiorul unei unitati mai mari, sinele. Acest concept exprima, ne spune Roland Jaccard,

"[] unitatea funciara a subiectului. Asa cum observa V. Smirnoff, este ceea ce ii ofera clivajului toata semnificatia sa, deoarece acesta nu scindeaza sinele in doua "sine-uri" care sa se confrunte, ci introduce in sine o falie ce intra in cimpul conflictului intern. Doar reducerea acestui clivaj ii permite subiectului sa se regaseasca asa cum era la origine, adica sine insusi". Autorul citat se refera aici la integrarea afectelor si obiectelor despre care vorbeste Klein atunci cind descrie pozitia depresiva. In opera Melaniei Klein, notiunea de sine difera de conceptiile altor autori (Hartmann, E. Jacobson sau Rene Spitz) prin ideea ca sinele, departe de a fi o functie cucerita si perfectionata in cursul evolutiei, prin posibilitatile adaptative si noetice ale copilului, este dat inca de la nastere, aflindu-se prezent inaintea oricarei interventii a aparatului psihic. In masura in care melanie Klein vede eul ca partea organizata a sinelui, acest eu exista inca de la nastere : " [] este necesar sa avem in minte conceptia mea despre eul primitiv. Acesta exista, dupa mine, de la inceputul vietii neonatale, dar sub o forma rudimentara si putin coerenta. Intr-un stadiu foarte timpuriu, el indeplineste deja un numar de functii importante. Este posibil ca acest eu precoce sa se apropie de ceea ce Freud numea partea inconstienta a eului. Freud nu credea ca eul exista de la bun inceput, dar el atribuia organismului o functie care, dupa mine, nu o poate avea decit eul. Amenintarea interna cu aneantizarea, datorata instinctului mortii, reprezinta si aici ma indepartez de Freud angoasa primordiala ; si eul este cel care, in serviciul instinctului vietii poate instaurat chiar de el deviaza partial aceasta amenintare inspre exterior. In timp ce Freud ii atribuia organismului aceasta aparare fundamentala impotriva instinctului mortii, eu consider acest proces ca fiind o activitate primordiala a eului." La Klein, alte functii ale eului primitiv sint distinctia eu / noneu, distinctia bun / rau, fantasmele de incorporare si de expulzare (introiectie, proiectie). de altfel, eul apare sub forma fantasmelor sale privind lupta impotriva angoasei din relatiile cu obiectele. In legatura cu diferentele dintre Klein si Freud asupra nasterii eului, Michel Fain sustine ca exista chiar in opera lui Freud un element ce reduce divergenta : preexistenta unei reprezentari pulsionale primare si a unui sistem ereditar de idealizare (tatal "totemic" si reprezentarea sa primitiva). Notiunea de fantasma originara sau de preconceptie in sensul lui Bion apropie asadar conceptele de eu preformat (Klein) si de eu "de format" (Freud). Chiar daca afirma ca eul constituie o parte organizata a sinelui, Melanie Klein foloseste deseori termenii "sine", "eu" si "subiect" ca si cum ar fi sinonimi si opusi cu totii termenului de "obiect". Fragmentul urmator, scris in 1957, ilustreaza din plin acest lucru. "Am incercat sa arat in alta parte ca pulsiunile distructive, expresii ale instinctului mortii, sint resimtite ca fiind dirijate, in primul rind, impotriva eului. Atunci cind pacientul se confrunta cu ele, chiar daca aceasta confruntare este progresiva, el se simte amenintat cu distrugerea daca isi recunoaste asemenea pulsiuni ca apartinindu-i, si daca le integreaza. Cu alte cuvinte, in anumite momente, pacientul trebuie sa faca fata unor grave pericole ce ar rezulta din integrarea sa : eul sau ar risca sa fie coplesit; sau isi poate pierde partea ideala din sine, in momentul recunoasterii existentei in personalitatea sa a unei parti clivate, distructive si pe care o detesta". Remarcam ca "pacientul", "eul", "sinele" si "personalitatea" apar ca acest text. Mai remarcam ca atentia lui Klein se indreapta mai putin mecanismelor si aspectelor economice ale functionarii psihice si mai continutului anxietatii sau asupra fantasmelor vehiculate de subiect sinonime in asupra mult asupra in legatura

cu el insusi, pe scurt, asupra experientei pe care o are eul cu el insusi. Identificarea Notiunea de identificare este o notiune greu de conturat, deoarece ea necesita apelul la principii contradictorii (poli care nu pot fi considerati doar complementari, afirma in 1984 Alain de Mijola) : echivalenta (acelasi) si distinctia (altul), prezenta si absenta, pierderea si conservarea, unitatea si pluralitatea. Dintre diferitele diateze gramaticale care atesta o asemenea notiune, cea reflexiva, "a se identifica" de unde si termenul lui Jean Laplanche "seidentificare" -, este privilegiat in teoria psihanalitica, exprimind astfel aspectul narcisic al operatiei de identificare. Freud a inceput sa scrie despre acest subiect in scrisorile sale catre Fliess (1899). In cazul visului si al simptomului isteric, "ca in cazul tuturor fenomenelor nevrotice", este vorba de indeplinirea unei dorinte : identificarea ("multipla", stratificata; "cu persoana iubita" dar si cu rivalul) exprima dorinta de a fi ca sau de a avea acelasi lucru ca Interpretarea viselor In Traumdeutung (1900), Freud afirma : "Identificarea nueste o simpla imitatie, ci o atribuire pe baza unei pretentii etiologice comune. Ea exprima un "ca si"". Asa cum arata Jean Florence, Freud numeste aici identificare, o productie de "acelasi", o unificare a termenilor aflati intr-o relatie de similitudine; adica o modalitate de condensare. In visul ei, identificindu-se cu alta, frumoasa macelareasa doreste sa "capete, in ochii sotului sau, locul prietenei sale" (Freud); insa in acelasi timp, ea face in asa fel incit dorinta acesteia, devenita propria sa dorinta, sa nu fie indeplinita. La momentul respectiv, Freud utilizeaza expresia "pluralitate de persoane psihice". In anii 1912 1915 (Totem si tabu, Doliu si melancolie), s-a conturat notiunea de incorporare orala, "prototip a ceea ce va fi mai tirziu identificarea". Freud ii arata importanta mai ales in melancolie, unde subiectul se identifica in mod oral cu obiectul pierdut. Este vorba de problema subiectiva a pierderii si a elaborarii ei. Pentru a tolera separarea si a reduce alteritatea, "trebuie sa-l plasezi pe celalalt inauntru", scrie Jacques Andr, subliniind ca in lipsa metaforei, a lui "ca si cum", avem de a face cu psihopatologia bulimiei si anorexiei. In 1990, in Transfer si introiectie, Sandor Ferenczi introdusese conceptul de introiectie. In 1912, "a introiecta" devine "o extensie a eului", mecanism al oricarei iubiri obiectale : "Consider ca orice iubire obiectala (sau orice transfer) este o extensie a eului sau o introiectie, atit la individul normal cit si la nevrotic [] In ultima analiza, omul nu se poate iubi decit pe sine insusi; a iubi pe altcineva inseamna a-l integra pe acest altcineva in propriul sau eu []. Tocmai aceasta uniune intre obiectele iubite si noi insine, aceasta fuziune a obiectelor cu eul nostru, este ceea ce am numit introiectie si, repet, cred ca mecanismul dinamic al oricarei iubiri obiectale si al oricarui transfer asupra unui obiect este o extensie a eului, o introiectie". Dar apare intrebarea : daca nu exista investire fara o prealabila identificare, ce anume impinge subiectul ferenczian spre identificare ? Sau, cum se intreaba J. Andr cu privire la o identificare originara : "Carei exigente psihice ii corespunde un travaliu atit de precoce de identificare, care il plaseaza pe "a fi" inaintea lui "a avea" ?". In orice caz, Freud adopta termenul de introiectie si il foloseste deseori

ca sinonim pentru incorporare. Karl Abraham si Melanie Klein il utilizeaza atunci cind descriu deplasarile fantasmatice ale obiectelor : introiectii, proiectii, reintroiectii. Nicolas Abraham si Maria Torok (1972) sint cei care au sustinut diferenta esentiala dintre fantasma si proces (sau realitate metapsihologica), in legatura cu utilizarea termenilor de "introiectie" si "incorporare" ca sinonimi. Ei propun revizuirea acestei false sinonimii dintre introiectie si incorporare, considerind ca introiectia este un fenomen de ordinul cresterii, iar nu de ordinul compensarii. Ei au ridicat problema urmatoare : daca incorporarea corespunde unei fantasme, iar introiectia unui proces, de ce sa consideri fantasma - un produs al eului - ca fiind anterioara procesului, care este un produs al intregului psihism, asa cum fac autorii kleinieni ? Se tie c pentru acetia din urm, fantasma se gsete chiar la originea funcionrii psihice, fiind oarecum omnipotent Autorii respectivi afirma ca orice proces impune o modificare topica a psihismului, in vreme ce orice fantasma, care este de natura narcisica, tinde sa mentina statu quo-ul topic : "Conceptia noastra este ca fantasma este de natura narcisica : pentru a nu atenta la imaginea subiectului, ea tinde sa schimbe lumea. Faptul ca este deseori inconstienta nu inseamna ca nu-i apartine subiectului, ci ca se refera la o topica pastrata in secret. Astfel, a intelege o fantasma capata un sens precis : inseamna a detecta in mod concret nivelul topic la care ea vine sa se opuna[...]. A spune ca fantasma sustine procesul inseamna o rasturnare a intregului demers psihanalitic". Astfel, incorporarea ar fi o "fantasma de ne-introiectie", pentru ca fantasma de incorporare pretinde ca realizeaza in mod magic remanierea psihica profunda impusa de realitatea pierderii. Aceasta "vindecare" magica prin incorporare il scuteste pe subiect de durerosul travaliu al doliului si il ajuta sa refuze adevaratul sens al pierderii ; ea nu este decit un mijloc de a linisti eul. In realitate, fantasma de incorporare se opune introiectiei. " [Ea] pretinde ca realizeaza [] la propriu ceea ce nu are sens decit la figurat. Ne imaginam ca inghitim obiectul pentru a nu "inghiti" pierderea. [Este vorba de o] demetaforizare []. De fapt, orice incorporare are vocatia nostalgica a introiectiei". ("Introjecter incorporer", in Nouvelle Revue de Psychanalyse 6, 1972) Aceasta problema a raportului (cauzal ?) intre fantasma si proces (sau realitate metapsihologica) ne pare importanta in special cu privire la conceptia kleiniana, care este opusa celei prezentata de Abraham si Torok. Pentru Melanie Klein si discipolii sai, fantasma inconstienta insoteste orice experienta a realitatii, in doua directii : pe de o parte, fantasma se afla la baza procesului corespunzator, pe de alta parte, procesul nu numai cel psihic ci si cel biologic, corporal isi gaseste semnificatia prin fantasma sa. Intre cele doua registre, unul "subiectiv" si altul "obiectiv", exista o interactiune permanenta. Astfel, fantasma inconstienta de incorporare influenteaza ceea ce simte subiectul cu privire la identificarea sa : "In acest sens, fantasma este resimtita ca o realitate efectiva, iar efectele ei sint suficient de reale. Din acest punct de vedere, fantasma inconstienta este omnipotenta". (R. D. Hinshelwood, 1989) Susan Isaacs scrisese despre omnipotena fantasmei incontiente, care produce efecte reale. De exemplu, "procesul psihic sau fantasma incontient de a ncorpora este descris in termeni abstraci ca proces de introiecie". Efectul fantasmei de ncorporare nu const n a mnca sau a nghii n mod corporal, dar const n "alterri reale ale eului". Pentru a demonstra c nsui Freud avusese o

viziune similar la un moment dat, Isaacs citeaz un pasaj din textul acestia despre (De)Negare : "Referindu-se la acest aspect al judecii care afirm sau neag o anumit calitate a unui lucru, Freud spune : "Exprimat in limbajul pulsiunilor celor mai vechi, adic al pulsiunilor orale, alternativa devine : "a vrea s iau acest lucru n mine i s pstrez acest lucru nafara mea". Cu alte cuvinte, acest lucru trebuie s se afle fie n interiorul meu, fie n exterior". [i Isaacs continu :] Dorina astfel formulat nu este altceva dect o fantasm. Ceea ce Freud numete n mod pitoresc "limbajul pulsiunilor orale", el numete altundeva "expresia psihic a unei pulsiuni", adic fantasmele ce sunt reprezentanii psihici ai unui scop corporal. In exemplul artat, Freud ne arat c fantasma este echivalentul psihic al unei pulsiuni. Dar el formuleaz i aspectul subiectiv al mecanismului de introiecie []. Fantasma este astfel legtura dintre pulsiunea se-ului i mecanismul eului, mijlocul de transformare a unuia n cellalt. "Vreau s mnnc aceasta, n consecin am mncat-o". Dup noi, chiar dac Freud opereaz o transpoziie a mecanismului de introiecie n limbajul fantasmei, acest lucru nu vrea s spun c mecanismul de introiecie este provocat de fantasma de ncorporare. Chiar dac el formuleaz, prin limbajul fantasmei, aspectul subiectiv al mecanismului, deci maniera reprezentaional de a percepe un proces psihic, aceasta nu nseamn c i reciproca este valabil : c mecanismul de introiecie ar avea loc n urma fantasmei. A susine c fantasma este omnipotent, chiar numai "dintr-un anumit punct de vedere", a susine c efctele sale sunt reale, chiar dac moderm acest "real" numindu-l "destul de real", nseamn a susine un raport de cauzalitate. Un asemenea raport de cauzalitate dinspre fantasm spre mecanism apare din timp n timp n textele kleiniene, nsoit de raportul invers, unde fantasma este produs de ctre mecanism (mecanismele "sunt ntotdeauna resimite ca fantasme"), cele dou direcii formnd mpreun viziunea unei interaciuni armonioase ntre fantasm i mecanism. Este o concepie care justific aadar sinonimia dintre cele dou concepte i scutete autorii kleinieni de grija diferenierii ntre, pe de o parte, discursul pacientului despre el nsui i, pe de alt parte, discursul analistului despre pacient. Aceast simetrie fantasm / proces nu este susinut n mod sistematic n comentariile teoretice. Ea este meninut sau abandonat n funcie de necesiti. De exemplu, n acelai text unde Susan Isaacs scrie despre efctele reale ale fantasmei de introiecie asupra psihismului subiectului, ea ajunge n punctul n care se ridic problema creterii psihice, legate de distincia progresiv din partea subiectului ntre introiectul ca imagine i introiectul ca obiect corporal concret : De obicei, problema descrierii procesului de introiecie, legat de fantasma de ncorporare, se rezolv afirmnd c lucrul care se introiecteaz este o imagine sau un imago. Este, indiscutabil, corect []. Cum ajungem c suntem psihologi sau nu s aflm aceast distincie, adic faptul c lucrul preluat n interiorul nostru, obiectul intern, este o imagine i nu un obiect corporal concret ? Printr-un proces de cretere lent i complex [prin care] devine tot mai clar distincia ntre lumea interioar i lumea exterioar [i prin care] elementele vizuale, raportate la exterior, ale fantasmei, devin [] obiecte exterioare, recunoscute ca atare. Ne dm seama c obiectele se afl la exteriorul psihismului, dar c imaginile lor se afl n psihism . In acest pasaj, autoarea se refer la schimbarea psihic de lung durat (proces de cretere lent i complex). In timpul acestui proces, ne spune ea, se ntmpl ceva care separ elementele vizuale ale fantasmei de ncorporare, de elementele corporale concrete ale aceleiai fantasme de ncorporare, iar aceste elemente vizuale, aceste reprezentri, i indic subiectului faptul c introiecteaz nu

obiecte concrete, ci imagini. Altfel spus, prin acest proces, subiectul ncepe si dea seama c el fantasmeaz c ncorporeaz obiecte concrete, dar c n realitate ncorporeaz imagini, c de fapt introiecteaz. Prin aceasta, ne d de neles Isaacs, se realizeaz pentru subiect ( c este psiholog sau nu) o separare ntre fantasm i mecanism, deoarece subiectul i pstreaz fantasma de ncorporare, dar el tie foarte bine c aceast fantasm rmne la un nivel subiectiv (obiectele exterioare snt recunoscute ca atare, dar imaginea lor se afl n psihism). Vedem astfel cum autoarea kleinian se gsete ntr-o poziie teoretic, care nu-i mai permite sinonimia fantasm/proces i care o oblig s fac, chiar dac n aceast manier implicit, o distincie ntre cele dou. In orice caz, teoria Melaniei Klein asupra fantasmei incontiente a lrgit concepia lui Freud pn la ideea c fantasma nsoete permanent orice activitate psihic sau comportament ale individului. Freud descrisese mplinirea halucinatorie a dorinei, ca activitate mintal a sugarului aflat ntr-o situaie de frustrare ; la el, fantasma este o gratificare substitutiv atunci cnd micrile pulsionale nu-i gsesc satisfacerea. Subiectivitate i obiectivitate n raport cu fantasma Dac Klein i consider modificarea teoretic privitor la fantasm ca fiind o dezvoltare bazat pe opera freudian, ali autori, nc de la Discuiile Controversate din 1943-1944, consider c ea a suprimat de fapt teoria lui Freud. Dup Glover, teoria fantasmei incontiente comprim toi termenii psihanalitici ntr-un singur termen i anuleaz astfel ntreaga teorie psihanalitic, n principal prin confuzia dintre abordarea obiectiv a analistului i trirea subiectiv a pacientului. Glover a propus conceptualizarea fantasmei incontiente ca pe o enclav de activitate psihic primitiv, care continu s existe de-a lungul dezvoltrii, separat de restul psihismului, dar ideea sa nu a fost acceptat n timpul Discuiilor Controversate, de ctre kleinieni. n aceeai perioad, Marjorie Brierley a insistat asupra meninerii distinciei dintre prezentarea experienei subiective, pe de o parte, i prezentarea (dedus din experien) condiionrii obiective a acestei experiene; ea a sugerat termenul de semnificaie pentru a preciza aspectul subiectiv al fantasmei incontiente. Dezbaterea privind identitatea sau confuzia dintre abordarea obiectiva a psihanalistului si trairea subiectiva a pacientului a aparut devreme in teoria paihanalitica, raminind si in prezent la originea divergentelor dintre kleinieni si analistii de alte orientari. Chiar si autorii care tin la distinctia subiectiv/obiectiv in psihanaliza au perspective diferite, ce influenteaza implicit sensul pe care il dau termenului de fantasma inconstienta. De exemplu, Owen Renik, cunoscut pentru conceptia sa asupra "subiectivitatii ireductibile a analistului" (1993), arata ca psihanalistii contemporani au recunoscut si studiat intersubiectivitatea din clinica analitica, dar aceasta evolutie a fost uneori gresit inteleasa, in sensul ca clinica ar fi lipsita de obiectivitate. Autorul se opune unei asemenea idei si propune o definitie pragmatica a obiectivitatii analistului, in acord deplin cu acceptarea subiectivitatii sale ireductibile (1998). El sugereaza ca o asemenea conceptie pragmatica asupra obiectivitatii trebuie utilizata in toata stiinta moderna si il citeaza pe T. Kuhn, care scrisese in 1962 despre "stiinta normala", adica despre stabilirea adevarului stiintific printr-un proces social de consens intre cercetatori care folosesc o aceeasi paradigma. Pe de alta parte, Renik vede ipotezele pozitiviste ca fiind o modalitate dezavantajoasa de a gindi obiectivitatea si subiectivitatea, si accepta obiectivitatea in masura in care ea reprezinta un consens util pentru obiectivul specific al curei analitice. Marcia Cavell reflecteaza altfel asupra necesitatatii conceptului de obiectivitate in psihanaliza. Nici pentru ea, modelul intersubiectiv al situatiei analitice nu implica automat ca ideea de adevar, de realitate si de obiectivitate este depasita. Pentru ea insa, obiectivitatea consta intr-o lume impartasita si reala,

dimpreuna cu conceptul unei asemenea lumi. Ambele sint necesare pentru gindirea propozitionala si pentru capacitatea de a ne cunoaste propriile ginduri ca fiind ginduri, ca fiind o perspectiva "subiectiva" asupra lumii. In lipsa ideii unei lumi obiective in care traim si pe care ne straduim s-o intelegem, orice model intersubiectiv se prabuseste intr-o paradigma individuala. Cavell utilizeaza intro maniera originala perspectiva triangulatiei : ea ii citeaza pe R. Britton si pe A. Green, care au scris urmindu-l pe Bion si pe Winnicott despre spatiul mental "triangular" care ii permite copulului sa gindeasca si sa-si creeze obiectele, dar adauga : "Perspectiva mea asupra triangulatiei difera de cea a lui Britton sau a lui Green prin acceea ca pune in evidenta nu numai prezenta unor persoane inafara copilului, ci si a unei lumi reale si comune". ("Triangulation, one's own mind and objectivity", in IJP 79, 1998) Aceasta lume care contribuie la spatiul psihic triangular este "public", partajabil si disponibil pentru a fi explorat de catre subiect si obiectul sau extern, "mai larg decit cei doi participanti", capabil sa le ofere o perspectiva diferita de a lor. Ipoteza lui Cavell se refera in mod explicit la fantasma inconstienta. Este interesant de observat faptul ca autoarea, fara a cunoaste pozitia lui Abraham si a lui Torok, ajumge la o idee asemanatoare, chiar daca altfel formulata. Ea arata ca fantasma inconstienta "[] este fixata, pietrificata in timp, in aparenta (asa o percepe subiectul) printre datele lumii, ca obiectele pe care le gasim aici si pe care nu le recunoastem ca fiind gindurile noatre asupra acestor obiecte. (Daca acceptam descrierea lui Melanie Klein despre lumea interna a bebelusului, vedem aici modul in care fantasmele inconstiente ale subiectului ii pot aparea acestuia ca lucruri implantate in psihicul sau ori ca un invelis al psihicului, iar nu ca propriile-i ginduri). Spre deosebire de fantasma, gindirea permite reflectia despre sine insusi []. Unul dintre scopurile terapeutului este angajarea pacientului pe acea cale in care ceea ce era o fantasma devine un gind, asadar ceva supus reflectiei si indoielii; eliberarea personajelor lumii sale de statutul lor pietrificat in fantasma, in asa fel incit, asemenea imaginii memorabile a lui Loewald, fantomele (care ii bintuie psihicul) sa-i poata deveni stramosi (in lumea reala si publica)". Aceasta perspectiva asupra fantasmei inconstiente este asemanatoare celei descrise de Abraham si Torok, cu deosebirea ca M. Cavell opune fantasma si gindirea, in timp ce primii opun fantasma (de incorporare) si procesul (de introiectie). Este ca si cum caracterul "concret" al fantasmei inconstiente, pus in evidenta de Klein, ar impiedica fantasma sa intre in miscarea oricarui proces, inclusiv cel de gindire. Acest caracter concret, care este pentru Klein insasi forta fantasmei inconstiente ce-i permite participarea la intreaga activitate mentala, constituie pentru ceilalti autori o dificultate. S revenim la introiecie i la afirmaia lui N. Abraham i a M. Torok c orice ncorporare (fantasm) are introiecia (realitate metapsihologic) drept vocaie nostalgic, n condiiile n care gura nu poate articula a numite cuvinte. Dup noi, n dezbaterea privind diferena sau sinonimia fantasm/proces, cea mai avantajoas pentru gndirea psihanalitic (cel puin pentru a noastr) este alegerea distinciei. Gsim deci observaia lui Abraham i a lui Torok ca justificat. Mai mult dect att, nainte de a citi articolul acestora despre ncorporare, n 1995, munca noastr de cercetare asupra conceptului de identificare proiectiv (ca fantasm i ca mecanism) ne ndreptase spre o ipotez cu o logic similar, dar privitoare la un alt registru. Utiliznd limbajul lui Abraham i al lui Torok, aceast ipotez ar putea fi formulat astfel :

Dac privim conceptul Melaniei Klein, de identificare proiectiv, ca pe o "fantasm teoretic", iar relaia transfero-contratransferenial ca pe o "realitate metapsihologic", atunci conceptul de identificare proiectiv are, pentru Klein, relaia transfero-contratransferenial ca vocaie nostalgic, tocmai pentru c aceast concepie teoretic kleinian "nu a putut articula anumite cuvinte". Vom reveni asupra acestui subiect. Ridicm acum o alt problem. Dac transpunem un asemenea raionament la nivelul fantasm/proces, el ntlnete o puternic opoziie prin teoria lui Wilfred Bion. Dup acesta, fantasma poate fi realizat efectiv. Din aceast perspectiv, fantasma este aceea care va fi transformat n proces. In contextul discutat de Abraham i Torok, logica bionian i kleinian ar fi urmtoarea: introiecia reprezint realizarea fantasmei de ncorporare. Care este primul, fantasma sau procesul corespondent ? Este vorba de o aporie, aa ca n cazul originii eului i a identificrii, sau a narcisismului i a relaiei de obiect, sau a uciderii tatlui i a sistemului social din Totem i tabu ? Acest cerc ar putea fi rupt printr-o viziune ca a lui J. Laplanche : "Timpul zero al vieii psihosexuale se situeaz n cellalt (adultul). Viaa sexual nu ncepe prin "eu introiectez" [], ci prin : el implanteaz, el introduce". J. Andr, la rndul su, va lega poziia de "seducere" a copilului de ctre adult, de feminitate ca "metabolizare a pasivitii copilului n faa efraciei (penetrrii) originare". Astfel, ntrebarea "cu ce ncepem ?" devine "cine ncepe, subiectul sau obiectul ?". In Travaliul negativului (1993), Andr Green afirm : "Odat cu identificarea, organizarea structural a aparatului psihic i deplaseaz gradientul spre obiect, adic, n cuplul intrapsihic intersubiectiv, vectorizarea nu mai merge de la primul la cel de al doilea, ci urmeaz traiectul invers". Clivajul eului Teoria lui Freud despre incontient a pus sub semnul ntrebrii integralitatea psihismului uman, evideniind un domeniu separat de cmpul contienei, prin aciunea refulrii. Pentru Freud, clivajul (Spaltung) este rezultatul unui conflict, aadar aceast noiune are o valoare descriptiv iar nu explicativ : ea nu rspunde ntrebrilor de tipul de ce i cum anume s-a separat subiectul contient de o parte din reprezentrile sale ?. Mai trziu, n 1938, Freud a subliniat existena unor forme severe de clivaj psihic. El utilizase deja ideea de disociere : se considera c psihismul este format din pri separate, ceea ce explica fenomenul personalitii multiple. Ideea disocierii, aprut din filozofia secolului al XVIII-lea, fusese utilizat de Bleuler n descrierea schizofreniei. Pentru acesta ns, spre deosebire de concepia lui Freud, clivajul psihismului n grupe asociative distincte era conceput ca o regrupare secundar ntr-o lume psihic dezagregat din cauza unui deficit asociativ primar (ca la Janet). Noiunea de clivaj al eului este elaborat de Freud n cursul refleciei sale asupra psihozei i fetiismului, care implic, dup el, raportul eului cu realitatea. De aici, el va detecta un mecanism specific, denegarea (Verleugnung), al crei prototp este denegarea castrrii. Iat ce ne spune autorul n 1938, n Clivajul eului n procesul de aprare : S presupunem aadar c eul copilului se afl n serviciul unei puternice

revendicri pulsionale, pe care el este obinuit s o satisfac, i c, deodat, el trece ngrozit printr-o experien care l nva c, continuarea acestei satisfaceri ar avea drept consecin un pericol real, greu de suportat. Acum el trebuie s se decid : sau recunoate pericolul real, i se supune i renun la satisfacerea pulsional, sau deneag realiatea i se convinge c nu are de ce s se team, n scopul de a-i putea menine satisfacerea. Apare deci un conflict ntre revendicarea pulsiunii i obiecia din partea realitii. Totui, copilul nu face nici una, nici alta, sau mai degrab le face simultan pe amndou, ceea ce nseamn acelai lucru. El rspunde n faa conflictului prin dou reacii opuse, ambele valabile i eficace. Pe de o parte, cu ajutorul unor mecanisme determinate, el evit realitatea i nu-i interzice nimic; pe de alt parte, n acelai timp, el recunoate pericolul realitii, i asum angoasa fa de aceast realitate, printr-un simptom, i caut ulterior s se asigure. [] Fiecare din prile n litigiu i-a primit poria : pulsiunea i-a primit satisfacerea; ct privete realitatea, ea a fost respectat cum se cuvine. Cu toate acestea, cum bine tim, numai moartea nu cost nimic. Succesul a fost atins cu preul unei sfieri a eului, sfiere care nu se va vindeca niciodat, ci va crete cu timpul. Cele dou reacii la conflict, reacii opuse ntre ele, se menin sub forma unui nucleu de clivaj al eului. Este evident, remarc Laplanche i Pontalis, c acest clivaj nu reprezint o aprare a eului n sens uzual, ci o modalitate de a face posibil coexistena a dou procedee de aprare, unul privitor la realitate (denegarea) i altul privitor la pulsiune, ultimul putnd conduce de altfel la apariia simptomelor nevrotice. S amintim i remarca lui Freud despre psihotici, aprut tot n 1938, n Scurt tratat de psihanaliz : Bolnavii, odat vindecai, declar c undeva, ntr-un col al minii lor, se aflase tot timpul cineva normal, care privea toat fantasmagoria aceea morbid asemeni unui observator dezinteresat. [] Spunem deci c n orice psihoz exist un clivaj al eului i dac inem att de mult la acest postulat, este pentru c el se confirm i la alte stri, mai apropiate de nevroz, n ultim instan chiar n cazul acesteia din urm. Introducnd termenul de clivaj al eului, Freud se ntreab dac descoperirea sa este de fapt ceva cunoscut demult i de la sine neles, sau ceva cu totul surprinztor (de vreme ce un asemenea mod de sfiere se afl chiar la baza teoriei psihanalitice asupra persoanei), i nclin spre cea de a doua variant. Noutatea era, ntr-adevr, ideea unui clivaj n interiorul eului, diferit de clivajul dintre dou instane (eul i se-ul). In timp ce lucrarea de debut a Melaniei Klein era centrat pe clivajul obiectelor, dup 1946, anul apariiei articolului despre identificarea proietiv, autoarea a devenit mai atent la mecanismul de clivaj al eului. Ea a descris mai ales clivajul aspectelor sinelui (la Klein, sinonim cu eul) percepute ca rele, ceea ce conduce la proiecia lor n obiect (identificare proiectiv). In cursul refleciei sale asupra clivajului obiectului ca mecanism de aprare al eului primitiv, Klein ajunge la concluzia c exist i un clivaj al eului, care este un proces activ, la fel ca clivajul obiectului : Am enumerat diferite aprri, tipice pentru eul timpuriu, cum snt mecanismele de clivaj al obiectului i al pulsiunilor []. Mi-am exprimat deseori ideea c relaiile de obiect exist de la nceputul vieii, c primul obiect este snul mamei, care se cliveaz, pentru copil, ntr-un sn bun (gratificant) i un sn ru (frusrant). Acest clivaj conduce la o separare a iubirii de ur. [] Se pune problema dac procesele active de clivaj al eului nu s-ar putea produce nc din primul stadiu. Aa cum presupunem noi, eul timpuriu opereaz clivajul obiectului i a relaiei sale cu acesta n mod activ, ceea ce poate implica propriul su clivaj activ. In orice caz, rezultatul clivajului este dispersia pulsiunii

distructive care este resimit ca sursa pericolului. S observm cum, n acest pasaj, Melanie Klein i prezint viziunea asupra extinderii cmpului de operare pentru aprarea eului mpotriva angoasei : clivajul obiectului antreneaz un clivaj al eului i ambele produc un clivaj al pulsiunii (surs de angoas). Astfel, ea leag dezvoltarea eului cu raporturile lui cu obiectele, ca i Fairbairn, pe care l citeaz de altfel n acelai articol, dar ine s se diferenieze de acest autor prin sublinierea legturii dintre clivaj i pulsiune. Fairbairn i Klein s-au influenat reciproc prin teoriile lor. Primul adoptase termenul de poziie, dar el vorbea de poziia schizoid iar nu paranoid (utilizat de Klein n anii 1930). Critica lui Fairbairn era c Melanie Klein pusese un prea mare accent pe depresie, urmnd direcia lui Freud i a lui Abraham, care neglijaser la rndul lor strile disociative din isterie. Fairbairn a fcut legtura ntre aceste stri, fragmentarea personalitii schizoide i clivajul obiectulli ru introiectat, atrgnd atenia asupra aspectele structurale ale clivajului eului. Accentund importana strilor disociative din isterie i schizofrenie, el a postulat o poziie schizoid care precede poziia depresiv. Melanie Klein, care nc utiliza, n 1946, termenul de poziie paranoid, a fost de acord cu Fairbairn c enomenul de clivaj era la fel de important ca proieciile paranoide pe care le descria ea. Ea a acceptat noiunea lui Fairnbairn de poziie schizoid, pe care a ataat-o la propria ei noiune, obinnd termenul de poziie schizo-paranoid. Acest lucru este menionat ntr-o not de subsol din articolul despre identificarea proiectiv : Cnd a aprut pentru prima oar aceast lucrare, n 1946, foloseam expresia mea poziie paranoid, pentru a spune acelai lucru ca poziia schizoid a lui Fairbairn. Dup o reflecie ampl, am hotrt s combin termenul lui Fairbairn cu al meu i, n aceast carte [Noi direcii n psihanaliz, 1952], folosesc peste tot expresia poziie schizo-paranoid. In articolul su din 1946, Klein prezint mecanismul de clivaj ca opernd asupra unui fel de sistem eu relaie obiect, dat fiind c nu exist dou clivaje, un clivaj al obiectului i un altul al eului, ci clivajul simultan al obiectului i al eului, deoarece eul este incapabil s cliveze obiectul extern i intern fr s se produc un clivaj corespunztor i n interiorul su. Inainte de a descrie mecanismul de identificare proiectiv, n lucrarea sa din 1946, Melanie Klein discut despre clivaj i raportul acestuia cu alte mecanisme primitive de aprare mpotriva angoasei : idealizarea i denegarea. Idealizareacorespunde clivajului obiectului, iar denegarea corespunde clivajului eului (denegare a realitii psihice ! n vreme ce Freud vorbea n 1938 despre clivajul eului prin denegarea realitii exterioare). Petru a ilustra conexiunile pe care le face ntre aceste procese, Klein alege exemplul gratificrii halucinatorii infantile, unde gsim : [] clivajul obiectului i denegarea frustrrii, ca i a ersecuiei. Obiectul frustrant i persecutor este meninut complet separat de obiectul idealizat. [] Aceasta se leag de denegarea realitii psihice. [] Denegarea omnipotent a existenei obiectului ru i a situaiei dureroase echivaleaz, pentru incontient, cu dezintegrarea lor de ctre pulsiunea distructiv. Totui, nu snt denegate i desfiinate doar o situaie i un obiect, ci acest destin l are relaia obiectal ; n consecin, i o parte a eului, cea de unde eman sentimentele fa de obiect, este denegat i dezintegrat. Vedem modul n care sunt mpletite mecanismele ntre ele (clivaj, denegare, idealizare denegarea frustrrii presupune un clivaj al eului, idealizarea presupune clivajul obiectului i denegarea obiectului ru etc.), vedem easemeni

cum se mpletesc elementele asupra crora opereaz aceste mecanisme : obiectul, eul, relaia lor, pulsiunea. Textul lui Klein ofer impresia unei posibiliti de a combina la infinit diferitele mecanisme, pe de o parte, i eul cu obiectele sale (pariale, interne, externe), pe de alt parte, pn ce cititorul s-ar putea simi ameninat cu confuzia. Aceast ameninare este ns limitat de Melanie Klein, prin faptul c ea ne amintete c reperul viziunii sale psihanalitice este pulsiunea. Acest reper constituie motivul pentru care Klein nu va fi ulterior considerat o reprezentant a colii relaiilor de obiect, chiar dac ea a avut idei comune cu Fairbairn. Din acest punct de vedere, ea a rmas fidel teoriei freudiene a pulsiunii. Dezvoltri ulterioare ale conceptului de identificare proiectiv Puin dup introducerea sa n 1946, conceptul kleinian de identificare proiectiv s-a extins, legndu-se, la nceput n mod implicit, de relaia de obiect (n general) i de relaia transfer contratransfer (n particular). In 1949, Paula Heimann i ofer contratransferului semnificaia unui instrument de percepie a anumitor aspecte din comunicarea pacientului, ntr-o intervenie la Congresul internaional de psihanaliz de la Zurich : "Susin teza c rspunsul emoional al analistului la pacientul su, n cadrul situaiei analitice, constituie instrumentul su de lucru cel mai important. Contratransferul analistului este un instrument de cercetare a incontientului pacientului". Si mai ncolo, n acelai text : "Din punctul de vedere pe care l subliniez, contratransferul analistului nu este numai o parte sau o parcel din relaia analitic, ci este "creaia" pacientului, face parte din personalitatea acestuia". Aceast idee a fost respins de Melanie Klein, care pstra o atitudine de nencredere fa de psihanalitii ce i utilizau contratransferul. Spre sfritul anilor cincizeci, ea i-a mrturisit unei colege c o rugase pe Paula Heimann s nu prezinte lucrarea despre contratransfer la Congresul de la Zurich. Textul lui Heimann, care nu a fost prezentat niciodat la Societatea britanic de Psihanaliz i care nu conine nici o referin la Melanie Klein, a fost acceptat ca o parte esenial a colii kleiniene, dar reprezenta obiectul unui serios dezacord ntre Klein i Heimann, prima insistnd asupra faptului c fenomenul de contratransfer interfereaz cu analiza. Dac analistul are sentimente fa de pacientul su, spunea ea, el trebuie s nceap imediat o scurt autoanaliz n vreme ce Heimann ridica sentimentele subiective la nivelul unei virtui. Klein fusese impresionat de vederile lui Freud despre pericolele contratransferului, aa cum erau ele exprimate n Perspectivele terapiei psihanalitice (1910), n timp ce Heimann susinea c exigena lui Freud cum c analistul trebuie s ajung la recunoaterea i stpnirea contratransferului nu conducea neaprat la concluzia c el trebuie s devin impasibil i detaat, ci c trebuie s-i utilizeze reacia emoional ca pe o cheie spre incontientul pacientului. Inainte de acest text, considerat prima declaraie explicit asupra valorii pozitive a contratransferului, D. Winnicott prezentase n 1947, la Societatea britanic, lucrarea Ura n contratransfer. Discutnd despre psihotici, el punea accentul pe faptul c nu trebuie s ignorm capacitatea de a ur a analistului : "Cu ct el va reui s nu evite s-i urasc [pe psihotici] i s se team de ei, cu att ura i teama nu vor mai fi motivele determinante pentru ceea ce face cu pacienii si". El mai spune n lucrarea sa : "In anumite stadii din anumite analize, pacientul caut de fapt ura analistului i are nevoie de o ur care s fie obiectiv. Dac pacientul caut o ur obiectiv sau justificat, el trebuie s o poat gsi, altfel nu va putea simi c poate atinge o iubire obiectiv".

Concepiile Paulei Heimann nu difereau cu mult de cele ale lui Winnicott. Analistul trebuie s recunoasc i s suporte sentimentele provocate n el, "cu scopul de a le subordona sarcinii analitice n care el funcioneaz ca imaginea n oglind a pacientului". Exist momente n care pacientul vrea s-i impun un anumit rol analistului i acesta din urm poate astfel s-i furnizeze o percepie aprofundat asupra proceselor sale psihice incontiente. Aceast extindere a conceptului de contratransfer seamn cu schimbarea punctului de vedere al lui Freud despre funcia transferului, pe care l vedea la nceput ca pe un obstacol n terapie, pentru a-l considera mai trziu un element util. Pe de alt parte, se pare c Paula Heimann nu accepta noiunea Melaniei Klein de identificare proiectiv. In timp ce prima era, n anii '40, reprezentanta principal a teoriei kleiniene asupra poziiei depresive, ea nu a menionat niciodat poziia schizo-paranoid sau identificarea proiectiv, avansate ulterior de Klein (cu privire la aceast tem, Klein colabora cu ali autori, ca Herbert Rosenfeld, Hanna Segal i Wifred Bion). Dei Paula Heimann a declarat mai trziu c, din punct de vedere teoretic, s-a delimitat de Melanie Klein privind subiectul invidiei de sn, ea nu i-a formulat niciodat obieciile. Ins Betty Joseph, care fusese n analiz la Heimann ntre 1951 i 1954, consider retrospectiv ca fiind straniu faptul c aceasta nu i-a interpretat niciodat clivajul i identificarea proiectiv, dou concepte cheie ale analizei kleiniene. Dac teoria Melaniei Klein despre identificarea proiectiv i teoria Paulei Heimann nu s-au "neles" la nivelul creatoarelor lor fapt nsoit de altfel de o ruptur n relaia lor personal -, aceste dou teorii au fost corelate de ali autori. Astfel, ideea de contratransfer, ca rspuns specific fa de pacient, care poate funciona ca instrument de cercetare a psihismului su, l-a determinat pe R. Money-Kyrle s avanseze n 1956 opinia c analistul trebuie s primeasc identificrile proiective ale pacientului su, s le modifice prin propriul su travaliu psihic i s le reproiecteze, prin interpretri, n pacient. Acesta va reintroiecta nu numai acea parte din el nsui, dar i partea din analist care a dat sens coninutului psihic proiectat. In final, pacientul va introiecta o modalitate de funcionare a psihismului analistului, modalitate ce va deveni o capacitate intern de a se nelege pe sine. Dac analistul nu reuete s conin identificarea proiectiv a pacientului, este posibil ca el s tind s rspund printr-o identificare proiectiv reactiv sau, dup L.Grinberg, o "contraidentificare proiectiv". Aceast idee a ciclului identificare proiectiv n analist modificare de ctre analist reintroiecie n pacient fusese propus n 1953 de ctre Elliot Jaques, dar ntr-un context diferit : pornind de la ideile lui Freud despre forele de agregare dintre indivizi i de la ideile lui Klein despre mecanismele primitive de aprare, el a susinut c unul din elementele de coeziune din asociaiile umane instituionalizate este aprarea mpotriva angoasei psihotice. Dup Jaques, indivizii i pot plasa conflictele interne n persoane din lumea extern, pot percepe cursul conflictului pe calea identificrii proiective i pot reinternaliza apoi evoluia i rezultatul conflictului prin identificare introiectiv. Pe de alt parte, H. Racker a fcut i el legtura ntre rspunsul contratransferenial al analistului i identificarea proiectiv a pacientului, ntr-o serie de articole scrise ncepnd cu 1948. In cursul unei relatri despre un caz, el afirm : "Identificarea proiectiv [] i atinge deseori scopul n cazul de fa, este vorba de a aciona n aa fel nct analistul s se simt vinovat, iar aceasta nu implic (aa cum s-a afirmat uneori) numai faptul c pacientul se ateapt ca analistul s se simt vinovat sau c "se presupune c analistul este trist i deprimat". Identificarea analistului cu obiectul cu care l identific pacientul este, repet, procesul contratransferenial normal". Racker stabilete o distincie ntre identificarea concordant i identificarea

complementar a analistului. Contratransferul bazat pe identificarea concordant se produce atunci cnd analistul s-a identificat cu reprezentarea de sine fantasmatic a pacientului la un moment dat. Contratransferul bazat pe identificarea complementar are loc atunci cnd analistul s-a identificat cu reprezentarea de obiect din fantasma transferenial a pacientului. Extinderea noiunii de identificare proiectiv, al crei motor este Wilfred Bion, spre sfritul anilor '50, i-a gsit expresia n conceptul acestuia de coninut / conintor. El completeaz descrierea Melaniei Klein, cu un fenomen care nu are loc doar n fantasm (ca la Klein), ci care reprezint, dac folosim cuvintele lui Sandler, o "plasare n interiorul obiectului" : "Apare expulzarea "snului ru" n snul real extern, printr-o identificare proiectiv realist. Mama, datorit capacitii sale de reverie, modific senzaiile neplcute legate de "snul ru" i ncearc s-i aline bebeluul. Acesta reintroiecteaz trirea emoional transformat i moderat, adic reintroiecteaz un aspect nesenzorial din iubirea matern". Bion i utilizeaz termenii bazndu-se pe un model al sistemului digestiv. Conform acestui model, personalitatea se "hrnete" din datele experienei senzoriale i emoionale i "crete" n msura n care ajunge s "asimileze" aceste date, apoi n msura n care reuete s stabileasc "legturi" psihice cu obiectele concrete ce o nconjoar, cu celelalte personaliti din jur i cu ea nsi. Aceste legturi sunt n numr de trei : legturile de iubire (I), de ur (U) i de cunoatere (C), ultima fiind implicat mai ales n activitatea i aparatul de gndire, capabile s integreze i s elaboreze datele experienei n ansambluri tot mai coerente. Unul din elementele eseniale ale sistemului teoretic introdus de Bion este conceptul de funcie-alfa, funcie rezultat din activitatea mai multor factori, printre care i cei enunai de Freud n Formularea a dou principii de funcionare psihic : atenia i notarea. Funcia-alfa le permite datelor simurilor s fie percepute ca atare (atenia) i s fie nregistrate (notarea), n principal sub forma imaginilor vizuale. Ele transform impresiile senzoriale n elemente mnezice, elementele-alfa, susceptibile de a fi nmagazinate i utilizate n gndurile visului i n gndirea vigil incontient. Pentru Bion, prototipul experienei emotionale este relaia cu snul (ca i la Melanie Klein). Dar experiena snului ca surs de iubire i de confort este ocultat la nceput prin experiena frustrrii, aa nct experiena emoional a "snului ru" trebuie s fie mai nti "visat" i elaborat de ctre mam, apoi convertit n elemente-alfa de ctre funcia-alfa a mamei. Iat ce scrie Bion despre reveria mamei n calitate de conintor : "Capacitatea de reverie a mamei este considerat aici ca inseparabil de coninut, deoarece acesta depinde n mod evident de prima. Dac mama care hrnete nu este capabil s-i ofere reveria sau dac reveria oferit nu este nsoit de iubirea pentru copil sau pentru tat, acest fapt i va fi comunicat sugarului, chiar dac ntr-un mod ininteligibil. [] Termenul de "reverie" poate fi aplicat oricrui coninut. In acest caz, eu l limitez la un coninut impregnat de iubire sau de ur. In acest sens restrns, reveria este o stare de spirit receptiv la orice obiect care provine de la obiectul iubit, o stare de spirit capabil, altfel spus, s primeasc identificrile proiective ale sugarului, fie c ele sunt resimite de el ca bune, fie ca rele. Pe scurt, reveria este un factor al funciei-alfa a mamei". O asemenea relaie, de comunicare preverbal ntre copilul mic i mam, este definit ca o relaie de identificare proiectiv. Experiena emoional dureroas a copilului, precipitat ntr-o "proto-gndire", poate fi evacuat pe calea unei identificri proiective excesive, sau poate fi implicat ntr-o identificare proiectiv realist, destinat a suscita mamei sentimente pe care sugarul nu dorete s le aib. Aceast proto-gndire (element-beta) este proiectat sub forma

unui coninut n mam (conintor), pentru a fi transformat acolo, convertit n elemente-alfa i reintroiectat ntr-o form tolerabil, ce reprezint n acelai timp un aparat de gndire capabil s repete singur operaia iniial de identificare proiectiv. Astfel, "identificarea proiectiv este o form precoce a ceea ce se va numi ulterior capacitate de a gndi". Eficacitatea identificrii proiective, ca "msur realist" de a modera frustrarea, este subordonat nu numai capacitii de reverie a mamei, ci i capacitii copilului de a tolera frustrarea : "Un sugar dotat cu o bun capacitate de a tolera unei mame incapabile de reverie, deci incapabile mintale. In extrema cealalt, un sugar incapabil supravieui, fr riscul unei prbuiri psihice, proiectiv cu o mam capabil de reverie". frustrarea poate s fac fa s se ocupe cu nevoile lui s tolereze frustrarea nu poate experienei de identificare

In 1959, autorul vorbea de aceiai factori ce-i ofer copilului posibilitatea (sau imposibilitatea) de a-i "experimenta" sentimentele n snul altei personaliti, n Atac mpotriva legrii, de aceast dat utiliznd termenul kleinian de invidie : "Datorit identificrii proiective, pacientul are posibilitatea de a-i studia propriile sentimente n snul unei personaliti suficient de puternice ca s le conin. Imposibilitatea de a folosi acest mecanism, fie pentru c mama refuz s constituie receptorul sentimentelor copilului mic, fie pentru c ura i invidia pacientului i interzic mamei s ndeplineasc aceast funcie, antreneaz distrugerea legturii dintre copilul mic i sn i, n consecin, o tulburare grav a pulsiunii de curiozitate care st la baza oricrei nvri". Ca i Winnicott, Bion subliniaz rolul obiectului extern n constituirea psihismului, mai ales n comunicarea cu acesta printr-o identificare proiectiv "normal" sau "realist". Pe de alt parte, ura mpotriva obiectului extern poate antrena recursul la o identificare proiectiv n forma sa patologic, "excesiv", care conduce la expulzarea de fragmente clivate din eu, din legturi, din aparatul perceptiv obiectele "bizare" din cmpul schizofreniei. Dar Bion atrage atenia asupra a ceea ce numete Melanie Klein identificare proiectiv "excesiv" a pacientului, remarcnd faptul c ea poate s par excesiv atunci cnd analistul este forat s-i dea seama de ea, n urma msurilor luate de pacient pentru a-l determina s-i simt emoiile nedorite. Relaia dintre coninut i conintor care, spune Bion, reprezint "o funcie a ambelor obiecte" (o activitate realizat de ambii indivizi), dar poate fi considerat "ca funcia unuia singur" este o relaie numit "comensual", n care copilul mic i mama sa depind unul de cellalt n beneficiul amndurora. Bion vorbete despre o identificare proiectiv "realist", care nu reprezint chiar o exteriorizare "direct n obiectul extern" sau o "plasare n interiorul obiectului". Melanie Klein descrisese un aspect al identificrii proiective legat de modificarea angoaselor infantile : bebeluul proiecteaz n snul "bun" o parte din psihicul su (clivat temporar), mai precis sentimentele sale rele, care vor fi mai apoi reintroiectate. Discutnd despre teoria lui Klein asupra identificrii proiective, Bion se exprim astfel : "In timpul staionrii n snul bun, ele [sentimentele rele] snt resimite ca fiind modificate astfel nct obiectul reintroiectat i apare tolerabil psihicului sugarului". Ideea lui Bion este c pacientul e capabil de o manipulare a mediului su (diferit de cea utilizat de nevrotic, sau mai degrab de cea utilizat cu mijloacele unui nevrotic) legat de ceea ce, n cadrul realitii, echivaleaz cu fantasma omnipotent despre care vorbete Klein. Caracterul exclusiv fantasmatic

al identificrii proiective kleinienene rezult din faptul c subiectul "simte" c sentimentele sale proiectate au fost modificate de ctre psihicul obiectului, dar nu exist vreo transformare psihic a obiectului extern real. Practic, este ca i cum Bion ar fi modificat teoria Melaniei Klein doar "tergnd" cuvntul "simte" i transpunnd fantasma n realitatea exterioar : "Este la fel de posibil, chiar esenial, s observm fapte susceptibile a demonstra c un pacient, la care recunoatem funcionarea acestei fantasme omnipotente, este capabil de un comportament legat de ceea ce, n realitate, echivaleaz cu aceast fantasm. Inc de la nceputul vieii, pacientul are un contact cu realitatea suficient de bun pentru a putea aciona n aa fel, nct s-i produc mamei sentimente pe care el nu le dorete n el nsui, sau pe care vrea s le perceap la ea. Pentru ca teoria s corespund cu aceste fapte clinice, am propus o versiune corectat a teoriei freudiene asupra principiului plcerii, n care principiul realitii opereaz n acord cu principiul plcerii. Gsim o ilustrare a acestei ncercri, de a transforma fantasma omnipotent n realitate, la pacientul care resimte nevoia s le impun celorlali sentimentul c el ar fi capabil s-i ucid prinii sexuali, lucru care l-ar ajuta s aib o relaie sexual i de iubire eliberat de teama c s-ar putea sinucide sau c i-ar putea ucide partenera n momentul n care ar observa, la el i la partenera sa, semne ale unei pasiuni sexuale reciproce. Am sugerat c, la extrem, aceasta ar putea conduce chiar la crim ca mijloc de a ndeplini efectiv, n lumea realitii, o fantasm omnipotent care altfel ar rmne o simpl fantasm omnipotent" (Learning from experience, 1962). S remarcm, n acest lung pasaj citat, dou elemente particulare. Primul este explicit i scoate n eviden modul n care Bion i adapteaz teoria psihanalitic la clinic : pentru a-i justifica ipoteza despre realizarea fantasmei de identificare proiectiv, el modific viziunea freudian, n care principiul realitii i succede principiului plcerii; prin aceast modificare, autorul chiar dac nu o afirm clar modific i perspectiva kleinian asupra "realitii" fantasmei incontiente (fantasm sinonom cu mecanismul i cu procesul), deoarece aportul teoretic bionian opune lumea fantasmei i lumea realitii, opoziie necesar dac vrea s introduc n teorie rolul obiectului extern n funcionarea psihic a subiectului. In cazul mecanismului de identificare proiectiv "realist", realitatea la care se refer Bion const n realitatea psihic a mamei, subiectivitatea acesteia. Pe de alt parte, ideea c principiul realitii opereaz n acord cu principiul plcerii semn, oarecum, cu ideea Melaniei Klein despre temporalitatea narcisismului i a relaiei de obiect la sugar : exist relaii de obiect nc de la nceputul vieii, relaii ce coexist cu narcisismul. Cel de al doilea element pe care l-am remarcat n acest fragment este implicit i privete modalitatea prin care se realizeaz fantasma de identificare proiectiv, n ilustrarea cu pacientul ce impune celorlali sentimentul c ar fi capabil s-i ucid prinii. Aici este vorba de dou fantasme mpletite : fantasma omnipotent de identificare proiectiv (a-i plasa n ceilali propriul sentiment) "iese" n lumea exterioar prin intermediul altei fantasme (a ucide) ca suport mai concret i mai specific. Ca i cum fantasma de identificare proiectiv ar fi att de "abstract" nct ar avea nevoie de corpul celuilalt pentru a se exprima : o fantasm n alt fantasm. Propunnd teoria sa despre coninut /conintor, Bion renun la solipsismul lui Freud i al Melaniei Klein, fcnd loc n psihanaliz "dialogului cu obiectul", ne spune Andr Green. In descrierile clinice ale lui Bion, avem nc de a face cu doi protagoniti, pacient i analist, care au identiti distincte. Cel care va merge i mai departe cu conexiunea ntre identificare proiectiv i contratransfer este Michel De M'Uzan (1976, 1983). Fenomenul despre care vorbete De M'Uzan nu constituie doar un dialog, ci un adevrat sistem, a crui form manifest este gndirea paradoxal : apariia la analist a unor gnduri,

reprezentri sau cuvinte fr nici o legtur inteligibil cu coninutul edinei i care par s corespund cu "procese psihice care se deruleaz la analizat". Reprezentarea pacientului "invadeaz" mintea analistului, deoarece aparatul psihic al acestuia s-a transformat ntr-o anex a aparatului psihic al primului : "aparatul psihic al analistului a devenit literalmente al pacientului". Autorul pomenete despre mecanismele de identificare proiectiv (de partea pacientului) i de identificare introiectiv (de partea analistului), dar el subliniaz c fenomenul pe care l descrie nu este ncrcat de agresivitate dinspre pacient, aa cum apare el n descrierile Melaniei Klein asupra intruziunii violente i controlului ce nsoesc fantasma de identificare proiectiv : "Ne-am gndit, fr ndoial, la rolul jucat n sistemul paradoxal de proiecie i introiecie, n particular de mecanismele de identificare proiectiv i, n ce-l privete pe analist, de identificare introiectiv. Intervenia acestor mecanisme n contratransfer a fost expus pe larg. Astfel, M. Neyraut nu ezit s recunoasc raportul dintre contratransfer i dintre transfer i gndirea animist, identificat cu o proiecie a incontientului. De aici pn la o concepie oarecum paranoid a activitii analistului nu mai e dect un pas. In ce m privete, eu nu-l fac, deoarece experiena m-a convins c nsuirea i invadarea aparatului psihic al analistului nu au deloc un scop distructiv. Nu este vorba, pentru analizat, nici despre a leza analistul, nici despre a depune n el fragmente din sine clivate i rele. Este vorba, dup mine, despre destinul libidoului narcisic al celor doi protagoniti". M. De M'Uzan insist asupra aspectului narcisic al sistemului paradoxal (a crui descriere ar fi asimilat, la kleinieni, cu o identificare proiectiv lipsit de agresivitate, iar dup Bion, cu o identificare proiectiv normal). El explic reticenele psihanalistului cu privire la acest fenomen prin ameninarea adus asupra narcisismului su i asupra sentimentului su de identitate, identitate neleas de el aa cum e definit de Ph. Greenacre (1958), ca "unicitate resimit de un organism integrat, care l recunoate pe cellalt fr ambiguitate". In timpul manifestrii sistemului paradoxal, reprezentarea de obiect (care este pacientul pentru analistul lui) se instaleaz cu atta for "n gazda sa [n analist], nct ea reine o parte din libidoul narcisic al acesteia", conducnd la o pierdere de libido narcisic de ctre analist i la o alterare a imaginii pe care el o are despre propria identitate. Sentimentul de stranietate i chiar de uoar depersonalizare ce nsoesc aceste procese pot provoca la analist o reacie comparabil cu aprrile biologice imunitare. La extrem, spune De M'Uzan (i aici expresia kleinian ar fi de identificare proiectiv excesiv), "[] cum nu poate fugi, analistul ajunge s se debaraseze de el nsui sau, de exemplu, de capacitatea sa de a nelege i de a interpreta". O asemenea reacie ar corespunde unei lecturi a termenului de "contratransfer" n sensul de "opoziie la transfer" din partea analistului, n scopul de a-i pstra graniele libidoului narcisisc i ale eului. Cum se explic funcionarea gndirii paradoxale ? Autorul apeleaz la analogia cu inhibiia biologic a rspunsului autoimun cu privire la celulele maligne i cu privire la fetus : aprrile imunitare nceteaz s mai funcioneze n ambele cazuri, fiind nlocuite cu o tolerare a acestor tipuri de intruziune. O alt explicaie ar fi ancorarea sistemului paradoxal ntr-un reziduu funcional, legat de momentul dezvoltrii psihice cnd copilul trebuie s-i traseze graniele libidoului narcisic i s-i delimiteze eul; este un moment de "fractur" a libidoului su narcisic, deoarece el este obligat s realizeze un doliu dublu : cel dup fostul su sine imens i cel dup obiectul narcisic care era mama. De M'Uzan ilustreaz acest moment cu o scen relatat de o pacient. Pe cnd aceasta avea doi ani i jumtate, ea i-a vzut n oglind, pentru prima oar, propria imagine alturi de imaginea mamei sale. Ulterior, tot n copilrie, gndindu-se la

cele dou imagini, ea a fost deodat cuprins de disperare i a nceput s strige ctre mam : "De ce eu sunt eu, spune-mi, de ce eu sunt eu !". Un alt aspect al sistemului paradoxal, menioneaz autorul, const n ndoielile pacientului asupra prezenei analistului, exact n momentul cnd acesta este invadat de gnduri paradoxale; pacientul triete un moment de doliu, avnd sentimentul c-i pierde o parte din pulsiuni, pentru c analistul i-a luat-o i a disprut cu ea. Cnd vorbete despre coninuturi psihice vehiculate prin identificare proiectiv, De M'Uzan se refer mai ales la reprezentare. Ali autori pun accentul pe afect. Iat ce afirm Masud Khan despre modurile n care anumii pacieni, numii de el "personaliti schizoide", provoac un contratransfer greu de tolerat : "Pentru o bun perioad, ei l determin pe analist s simt iritarea, furia, nevoia, disperarea, iubirea i tandreea, violena distructiv i panica aflate n ei nii, nainte [de a le putea experimenta] pentru ei, n ei". Khan ne amintete c, pentru Fairbairn, procesul regresiv la aceti pacieni n situaia psihanalitic este cel de "depersonalizare a obiectului", aspect confirmat de De M'Uzan cu privire la trirea analistului (obiect al pacientului) confruntat cu gndirea paradoxal. Destinul unui concept Am urmrit evoluia conceptului de identificare proiectiv, raportndu-l la alte concepte psihanalitice, ca fantasma, sinele, clivajul, identificarea, proiecia i contratransferul. S relum cteva dintre problemele ridicate n cursul de pn acum al lucrrii. Obiectele fantasmatice din teoria kleinian sunt tratate "ca i cum ar oferi o consisten real" (Pontalis) nu numai de ctre subiect, dar i de ctre discursul teoretic. Semnalm mai ales statutul ambiguu al obiectului extern (interior i exterior, fantasmatic i real). Dincolo de faptul c Melanie Klein i atribuie fantasmei nsi originea funcionrii psihice, ne putem ntreba dac acest "realism" al lumii interne nu provine cumva dintr-un alt "realism", cel al situaiei analitice concrete, care presupune existena unui obiect realmente extern pentru pacient : analistul n carne i oase. Amintim descrierea lui D. Meltzer : n lumea intern (realitatea psihic), obiectele interne i obiectele introiectate au o via care se situeaz n relaia cu eul aa cum se situeaz obiectele externe n relaia cu personalitatea sau sinele. In timp ce partea de identificare din noiunea de identificare proiectiv trimite, pe de o parte, la diateza activ a identificrii a identifica pe altul cu sine nsui - i pe de alt parte, mai mult la identitatea subiectului dect la identificarea propriu-zis, conceptul de identificare proiectiv al lui Melanie Klein nu pare s se diferenieze net de conceptul de proiecie. S-a insistat mult pe termenul n ca factor de difereniere n raport cu proiecia, dar nota explicativ adugat de Klein n articolul su Observaii asupra unor mecanisme schizoide ni se pare nc i mai enigmatic. Acest termen, de identificare proiectiv, are totui o posibilitate de a funciona ca diferit de proiecie : atunci cnd obiectul extern n care s-a proiectat este analistul, n contratransferul su. Analistul care era Melanie Klein nu a vorbit aproape niciodat de contratransfer n opera sa. In legtur cu acest lucru, Victor Smirnoff remarc : "[] poate pentru c ea considera contratransferul ca atingnd analistul n profunzimea organizrii lui incontiente". Ideea lui Heimann asupra utilitii contratransferului a fost respins de Klein i, la rndul ei, Heimann nu a recunoscut niciodat noiunea de identificare proiectiv. Totui, aceasta a fost raportat foarte repede la contratransfer, de ctre autori kleinieni sau nekleinieni.

Fantasma care era iniial identificarea proiectiv (deci un concept oarecum "vid" sau "narcisic", deoarece el i se aplica lui nsui; era, n acelai timp, "ochiul camerei video i imaginea de pe ecran", ca s folosim expresia lui A. Green) a devenit un concept "umbrel" ce cuprinde procese interpersonale detectate prin intermediul contratransferului. In cursul acestei evoluii teoretice, obiectul extern care era la nceput un obiect introiectat de pacient "iese" puin cte puin n spaiul extern al edinei psihanalitice, pentru a deveni obiectul-subiect reprezentat de analist. El devine un obiect cu adevrat extern, iar relaia intern se transform ntr-o relaie extern. Cea care era la origine. Coninutul proiectat "iese" i el din lumea intern, "traverseaz" spaiul analitic i intr n contratransferul analistului. Apare astfel teoria contratransferului vzut ca o contribuie a pacientului. Ipoteza noastr, derivat din prima parte a acestei lucrri, este urmtoarea : Naterea i evoluia noiunii de identificare proiectiv n teoria psihanalitic ne conduce la ideea c aceast noiune era destinat dintru nceput s "vorbeasc" despre contratransfer i despre intersubiectivitate, avnd nscris acest destin n chiar originea sa; c acest concept a fost creat printr-o "reacie de aprare imunitar" fa de stranietatea contratransferului pentru teoria psihanalitic; c odat aprut, el a condus n mod inevitabil, prin nsui caracterul lui enigmatic, asemeni unui "act teoretic ratat", la dorina care i dduse atta for : dorina de "a gndi n cuvinte" despre nuntrul analistului cu privire la pacientul su. Proiecia la Freud Termenul de proiecie a fost utilizat n diverse moduri de ctre Freud i ali autori care i-au urmat. Vom prezenta unele dintre sensurile ntlnite n opera lui Freud. Intr-un sens general, acest termen semnifica pentru Freud tendina de a cuta o cauz exterioar i nu o cauz interioar. El afirm acest lucru n 1895, n Manuscrisul H, unde remarc faptul c scopul bolii (paranoia) este [] de a se apra de o reprezentare inacceptabil pentru eu, proiectndu-i coninutul n exterior . In acest context, proiecia este considerat ca o deplasare . Freud vorbete aici de utilizarea eronat a mecanismului de proiecie, drept aprare . Mai trziu, el avu tendina s considere proiecia ca pe un mecanism de aprare propriu-zis : atribuirea defensiv, altei persoane, de gnduri, dorine i diverse coninuturi psihice devenite intolerabile pentru subiect. Referinele sale privesc n principal paranoia i gelozia. Freud separ i opune, nc de la nceputul operei lui, gndirea nevrotic, care conserv, i gndirea psihotic, care expulzeaz (dovad a unei lipse de elaborare psihic), observ Jean-Michel Porte i Victor Souffir. Dar timp de mai muli ani, proiecia este pentru el o form de refulare, iar halucinaia un mod de mutare a ntoarcerii refulatului. Doar n 1911, n analiza sa asupra cazului Schreber, Freud propune o teorie care scoate psihoza din cmpul refulrii. In mecanismul paranoic, [] cea mai frapant caracteristic este una care merit numele de proiecie. O percepie intern este reprimat i, drept substitut al acesteia, coninutul su ajunge la contiin ca o percepie venind dinspre exterior, dup ce a suferit o oarecare deformare . Aadar, proiecia este un refuz negare, ca i o reatribuire a ceea ce este negat n interior. Totui, Freud nlocuiete aceast prim formulare cu o a doua : Nu este corect s spunem c senzaia reprimat interior este proiectat

spre exterior, ci ne dm seama c ntoarce din exterior .

lucrul care a fost suprimat interior se

Aceast concepie asupra fenomenului delirant ne ofer o imagine n care, cum spune Paul Bercherie, departe de a fi stpnul jocului, subiectul apare ca jucria unui proces ale crei efecte nu le percepe dect indirect, prin reflexele acestora n contiin aa precum percepe Schreber sfritul lumii, de fapt proiecia catastrofei sale interne . Astfel, topografia frontierei nuntru nafar pare supus unui determinism mai complex dect opoziia plcere/realitate, pe care o gsim n prima articulare a conceptului de proiecie, exprimat clar de Freud n Pulsiuni i destine ale pulsiunilor, odat cu noiunea de eu-plcere pur care [] sub dominaia principiului plcerii [] ia nuntrul lui, n msura n care sunt surse de plcere, obiectele care i se prezint, le introiecteaz i [], pe de alt parte, expulzeaz nafara lui ceea ce, nuntru, i provoac neplcere a se vedea mai ncolo mecanismul de proiecie . Freud trimite aici la articolul nescris sau distrus din Metapsihologie, consacrat proieciei. S amintim c eul-plcere pur nu are sens dect raportat la un eu-realitate care a demarcat interiorul de exterior pe baza unui criteriu obiectiv, putnd s se sustrag stimulilor externi prin fug ; substana perceptiv a fiinei vii a obinut astfel, n eficiena activitii sale musculare, un punct de sprijin pentru a separa un nuntru i un nafar . In textul freudian, exist opoziia a dou modaliti de nelegere a fenomenului proiectiv. Conform uneia, formaiunea delirant i obine coerena i fora de convingere din coluziunea cu dorina incontient supus principiului plcerii formaiune narcisic, fantasmatic, dereal. Conform celeilalte, ea reprezint invazia contiinei de ctre ceea ce a fost abolit nuntru i care revine dinafar, aa ca la preedintele Schreber . Aceast ultim formul va servi drept punct de sprijin pentru teoria lacanian a forcluziunii psihotice. In 1922, Freud traseaz alte cteva piste, n Despre cteva mecanisme nevrotice n gelozie, paranoia i homosexualitate, unde el constat, realiznd o remarcabil extindere-revizuire a primelor sale formulri : Gelozia proiectat provine din propria infidelitate de care face dovad subiectul n viaa sa sau din impulsul la infidelitate, care au sucombat prin refulare. [] Cel care deneag aceste tentaii le resimte totui presiunea cu atta for, nct recurge la un mecanism incontient pentru a se descrca [], proiectndu-i propriile impulsuri la infidelitate asupra celuilalt . Dar Freud adaug c gelosul, ca i paranoicul, n timp ce proiecteaz nafar, asupra altuia, ceea ce nu accept n el nsui, se folosete n proiecia sa de materialul percepiei, care deceleaz motivaiile incontiente, analoge, ale celuilalt : Ne dm seama ns c descriem incomplet comportamentul gelosului, ca i al paranoicului persecutat, atunci cnd spunem c ei proiecteaz nafar, asupra celuilalt, ceea ce nu doresc s perceap nuntrul lor. Desigur c ei fac acest lucru, dar nu proiecteaz n aer, ca s spunem aa, nici undeva unde nu exist nimic asemntor cu ceea ce proiecteaz, dimpotriv, ei se las condui de cunoaterea pe care o au despre incontient i deplaseaz asupra incontientului celuilalt atenia pe care o sustrag de la incontientul lor personal . Aceast prezentare a dinamicii fenomenului proiectiv deplaseaz problema iniial. In aceste fragmente, Freud pune n eviden factorul cantitativ implicat n proiecie : dac subiectul nu proiecteaz n aer, ci acolo unde exist un

coninut psihic asemntor cu al su, atunci operaia de deplasare privete mai degrab gradul de atenie i msura investiiei. O alt aluzie la factorul cantitativ este ideea c subiectul, proiectndu-i propriile impulsuri n exterior, o face nu numai ca s se debaraseze de anumite reprezentri, ci i ca s scape de fora acestor impulsuri. .. Acest aspect al gradului de atenie deplasat n proiecie va fi menionat de Shapiro n legtur cu semnificaia pe care subiectul o atribuie lucrurilor percepute de el n lumea exterioar. Proiecia nu ar implica o ruptur n funcionarea cognitiv, ci o atenie accentuat asupra realitii i obiectului percepiei. Distorsiunea realitii pe care ea o introduce nu este o distorsiune perceptiv, ci are a face mai degrab cu ceea ce semnific percepia. Pornind de la convingerile i nevoile interne, lucrului perceput i este atribuit o anumit semnificaie, iar proiecia nu modific realitatea aparent, ci semnificaia ei. Pe scurt, proiecia ar fi o form de distorsiune interpretativ a realitii exterioare (1965). Afirmaiile lui Shapiro seamn cu cele ale lui Freud privind abordarea clinic a proieciei : In tratamentul unui astfel de gelos [care i proiecteaz propria infidelitate], trebuie s evitm a discuta materialul pe care se bazeaz el, putem doar s ne propunem a-l determina s aprecieze altfel acest material. Cu alte cuvinte, nu percepia pacientului este discutabil, ci interpretarea sau semnificaia percepiei sale. Totui, n acelai text, Freud descrie proiecia gelosului ca percepia n exterior a motivaiilor incontiente analoge la cellalt. Exist aici o nuan care introduce o diferen ntre viziunea lui Shapiro i cea a lui Freud : n timp ce primul transfer problema distorsiunii de la percepie la semnificaie i la interpretare meninnd astfel, oarecum, ideea distorsiunii cognitive -, Freud pune accentul mai mult pe investirea percepiei, care poate constitui nsi problema, fr nici o distorsiune cognitiv, nici de percepie i nici de semnificaie a ei : De fapt, anormalitatea sa [a subiectului gelos] se reduce la aceea c el observ incontientul soiei sale i i acord o importan cu mult mai mare dect ar face-o altcineva. Nu trebuie s uitm c, dac percepia subiectului este real i constituie o cunoatere a incontientului celuilalt, aceasta nu-l mpiedic pe subiect s utilizeze psihic aceast cunoatere, ne spune Andre Green, pentru a o folosi drept ecran i a deveni orb la propria sa realitate psihic. In acelai mod, percepia lipsurilor i defectelor la cei apropiai poate fi real, dar n acelai timp avnd rol de diversiune spre a evita autoreprouri mult mai grave (2000). Pentru Freud, proiecia avea i o importan central n formarea fobiilor (1915 1926). In 1915, el utilizeaz un sens mai restrns al proieciei. Ea este un paliativ pentru pericolul pulsional pe care eul, sub influena angoasei de castrare, nu-l poate aborda altfel. Mai trziu, Freud va preciza c proiecia, complementar deplasrii, este secundar fa de aceasta. Regresia acioneaz mai nti prin constituirea imaginii angoasante, transformarea tatlui castrator n animal terifiant (vezi Micul Hans). Ameninarea pulsional punnd eul n pericol din interior, ea este proiectat n realitatea exterioar, unde poate fi controlat mai uor datorit evitrii fobice (1926) : In trecut, i-am atribuit fobiei caracterul unei proiecii prin faptul c ea nlocuiete un pericol pulsional intern cu un pericol perceptiv extern. Avantajul acestei substituii este c mpotriva unui pericol exterior ne putem apra fugind i evitnd s-l percepem, n vreme ce fuga nu ar servi la nimic n cazul unui pericol care provine din interior.

Aceast explicaie pare valabil i pentru psihodinamica delirului paranoic, n care subiectul negociaz cu pulsiunile interne dureroase sau intolerabile proiectndu-le asupra unor obiecte externe. In termeni economici, i-ar fi mai uor s evite i s fug de o ameninare dureroas provenit din exterior, dect s evite o ameninare intern. Dar W. W. Meissner ridic urmtoarea problem, privitor la o asemenea explicaie : din ce motiv s-ar petrece astfel lucrurile, cnd de fapt nimic nu ne garanteaz aceast eviden a priori ? Un rspuns la aceast ntrebare ar putea fi comentariul lui Freud asupra excitaiei pulsionale i asupra modului cum poate fi ea suprimat, n Pulsiuni i destine ale pulsiunilor (1915): [] excitaia pulsional nu provine din lumea exterioar, ci din interiorul organismului nsui. De aceea ea acioneaz n mod diferit asupra psihicului i cere, pentru a fi eliminat, altfel de aciuni. In al doilea rnd : am spus esenialul despre excitaie cnd am admis c ea acioneaz ca un impact unic; n consecin, ea poate fi suprimat tot printr-o unic aciune potrivit, al crei tip trebuie s-l vedem n fuga motric din faa sursei de excitaie. Dac sursa de excitaie este exterioar, aprarea prin fuga motric reprezint o eviden. Am vzut, la Freud, rolul simului muscular n distincia pe care o face subiectul ntre senzaiile interne i senzaiile externe (viziune mprumutat din raionalismul psihologic conform cruia percepia empiric a realitii este primordial i originar, organizat n jurul delimitrii nuntru/nafar). Motricitatea avnd i rolul de aprare (fug) din faa pericolului exterior, ea intervine ca tip de aciune fa de excitaia intern n doi timpi : mai nti, ea stabilete faptul c pericolul este intern; apoi, pericolul este localizat n exterior i aici intervine al doilea rol al tipului de aciune, cel de fug, care i pstreaz importana chiar dac realitatea intern, pe care motricitatea o percepuse, este pervertit n realitate extern. De altfel, putem spune c Freud rspunde la ntrebarea lui Meissner ntr-un text din 1917, Completare metapsihologic la teoria visului : O percepie pe care o aciune [muscular] o poate face s dispar este recunoscut ca exterioar, ca realitate; dac aceast aciune nu schimb nimic, nseamn c percepia vine din interiorul corpului, nu este real. Este important pentru individ s posede un asemenea semn distinctiv al realitii, semn care constituie n acelai timp un mod de a se proteja de realitate; el ar vrea s fie dotat cu o putere similar mpotriva revendicrilor sale pulsionale, deseori inexorabile. De aceea se strduiete att s deplaseze n exterior, s proiecteze ceea ce vine din interior i-l disturb. Observm referina freudian la corp, prin aceast modalitate a subiectului de a aranja psihic distribuia realitilor, intern i extern. In 1924, Freud articuleaz proiecia cu cea de a doua teorie a pulsiunilor, ntr-o concepie extins asupra raporturilor dintre individ, organism i mediul su. Pulsiunea de moarte n exces, nelegat prin coexcitaia libidinal, trebuie expulzat sub forma sadismului. Proiecia, acum deflectare spre exterior a pulsiunilor distructive, devine foarte aproape de o investiie primar, ceea ce diveri autori numesc proiecie primar. In Problema economic a masochismului, tratnd despre enigma (din punct de vedere economic) existenei tendinei masochiste n viaa pulsional, i despre ntlnirea dintre libido i pulsiunea de moarte n interiorul individului, el evideniaz c : Libidoul are drept sarcin s fac pulsiunea distructiv inofensiv i se achit de aceasta derivnd pulsiunea spre exterior [], apoi dirijnd-o mpotriva obiectelor din lumea exterioar. Ea s-ar numi astfel pulsiune de distrugere, pulsiune de control, voin de putere. [] O alt parte nu particip la aceast

deplasare spre exterior, rmne n organism i se leag libidinal cu ajutorul coexcitaiei sexuale; tocmai n ea recunoatem masochismul originar, erogen. Pe pagina urmtoare, ntr-un context ce descrie formarea masochismului erogen secundar, apare termenul de a proiecta ca sinonim cu a deplasa, a ntoarce, a deriva spre exterior : [] In anumite circumstane, sadismul sau pulsiunea de distrugere, ntoars spre exterior, proiectat, poate fi din nou introiectat, ntoars spre interior []. Pentru Freud, proiecia nu se afl numai n serviciul aprrii mpotriva angoasei i autodistrugerii, sau al necunoaterii realitii. Independent de vreun conflict intern, el o vede acionnd n religie, ca mecanism antropomorfic de cunoatere i de adaptare la lumea exterioar. Intr-un mod general, el asociaz proiecia cu percepia. De la Totem i tabu(1912) ncoace, ne spune Bernard Brusset, activitatea perceptiv poate fi considerat ca una din modalitile forei originare de proiecie; definiia nuntru/nafar, imaginar/real, depinde astfel de funcionarea psihic, funcionare ce nu este independent de factorii culturali. In acest mod, apare ideea de proiecie nedefensiv, tributar regresiei, de exemplu regresiei narcisice spre atotputernicia gndirii, spre gndirea magic. In Totem i tabu, Freud scrie despre proiecie c este vorba de []un mecanism primitiv cruia i se supun deopotriv percepiile noastre senzoriale i care joac astfel un rol capital n modul nostru de a ne reprezenta lumea exterioar. [] percepiile noastre interioare, a proceselor afective i intelectuale, sunt ca i percepiile senzoriale, proiectate nafar i utilizate pentru formarea lumii exterioare. []Aa i-au construit oamenii primitivi imaginea despre lume, proiectndu-i nafar percepiile interne; trebuie s transpunem din nou aceast imagine, servindu-ne de termeni psihologici i utiliznd cunoaterea pe care am dobndit-o despre viaa interioar. Din aceast perspectiv, Andre Green remarc faptul c proiecia, ca aprare, poate deveni patologic, deoarece ea antreneaz necunoaterea pulsiunilor subiectului. Pe de alt parte, ea i ofer subiectului posibilitatea unei anumite cunoateri a obiectului i, n mod indirect, a unei cunoateri (prin construcie) de sine nsui : Proiecia prin deplasare spre exterior a investiiilor subiectului conduce la o cunoatere a obiectului i, dac ea este tributar elementelor introduse de subiect, antrennd deci o percepie deformat a acelui obiect, ea permite totui o cunoatere real a incontientului obiectului respectiv. Aceast cunoatere a incontientului obiectului se realizeaz cu preul necunoaterii radicale a incontientului subiectului, dar ocolul prin cunoaterea obiectului constituie prin retroaciune o cunoatere implicit, ocult, a subiectului nsui []. Cellalt [] nu apare dect prin intermediul oglinzii deformante pe care i-o ofer subiectul, dar care corespunde totui, parial, cu o realitate, chiar deformat. Astfel, Freud recunotea c orice delir este construit n jurul unui smbure de adevr []. Acest lucru presupune : a) c ntre subiect i obiect exist un raport de omologie sau izomorfie; b) c acest raport de cunoatere necunoatere se stabilete prin intermediul unei construcii. Construcie n spaiul Celuilalt i a spaiului Celuilalt ca externalizare a spaiului intern al subiectului. Aceast construcie este o construcie teoretic. O teorie a obiectului care trimite la teoria subiectului prin retroaciune. Autorul nu este explicit cu privire la condiiile n care proiecia ajunge s permit cunoaterea real a incontientului obiectului. Dar important pentru tema

noastr este c el face legtura ntre ideea freudian de formare a lumii exterioare prin proiecie i ideea, tot freudian, de percepie real a incontientului obiectului n msura n care acest incontient seamn cu cel al subiectului. .

NARCISISM SI RELATIE DE OBIECT Libido narcisic libido de obiect Freud a mprumutat termenul de narcisism de la medicul englez Havelock Ellis, care studia i el tulburrile sexuale (la rndul su, Ellis cptase un mare interes pentru lucrrile lui Freud). Individul narcisic este profund interesat de propria sa persoan; Freud era de prere c schizofrenul, cufundat n lumea sa bntuit de voci, halucinaii i deliruri, merita a fi calificat drept narcisic. Freud ns a explicat acest aspect n termenii teoriei lui. El a detectat mai multe laturi ale narcisismului. In Introducere asupra narcisismului (1914), ntrebndu-se care este destinul libidoului n schizofrenie, el remarc : Libidoul retras din lumea exterioar i este oferit eului, astfel nct apare o atitudine pe care o putem numi narcisism [i care reprezint] amplificarea i manifestarea mai clar a unei stri ce existase i nainte. Acest narcisism aprut prin retragerea investirii de obiect poate fi conceput ca o stare secundar, construit pe baza unui narcisism primar. Mai ncolo, n acelai text, el vorbete despre alegerea obiectului iubirii n funcie de tipul narcisic : Iubim : [] a) Ceea ce suntem noi nine; b) Ceea ce am fost noi nine; c) Ceea ce am vrea noi s fim; d) Persoana care a fost o parte din propriul nostru sine. Aadar, Freud distingea un narcisism primar (asupra cruia a oferit versiuni contradictorii), un narcisism secundar i o alegere de obiect narcisic. In perioada n care a scris articolul despre narcisism, Freud ncerca s-i consolideze concepia asupra eului i, pe de alt parte, s pstreze noiunea de libido, la care Jung renunase ncet-ncet, provocnd o polemic ntre el i fostul su mentor. In 1909, Freud i scria deja lui Jung, exprimndu-i temerile cu privire la abandonarea acestui concept care i permisese ntotdeauna s gndeasc prin intermediul metaforei economice sau bancare, nsoit de conceptul de investiie : [] suntei n pericolul [] de a neglija libidoul, pe care eu l-

am pus la loc de cinste. Trei ani mai trziu, Jung nu mai accepta rolul sexualitii n psihoze, iar n 1914, Freud i reafirm viguros intenia de a arta c teoria sa despre libido se poate aplica i la cunoaterea psihozei (maladie ce-l mirase i l determinase s o numeasc nevroz narcisisc), validndu-i nc o dat teoria sa asupra nevrozelor : Nu pot dect [] s repet c nu am renunat niciodat la teoria libidoului. Freud ncerca deci o unificare prin care s anexeze eul la concepia lrgit despre sexualitate i, din acest moment al evoluiei gndirii lui, modelul su teoretic asupra aparatului psihic va include mereu noiunea de libido. Dar complexitatea propriei sale gndiri din eseul despre narcisism i d un disconfort evident privind raportul dintre, pe de o parte, un libido al eului i un libido de obiect, iar pe de alt parte, un libido sexual i pulsiunile eului : [] dac i atribuim eului o investire primar de libido, de ce ar fi necesar s distingem un libido sexual de o energie nesexual a pulsiunilor eului ? Dac am concepe, la baz, o energie psihic de un singur tip, nu am scpa oare de toate dificultile aprute atunci cnd distingem energia pulsiunilor eului de libidoul eului, apoi libidoul eului de libidoul de obiect ?. Mai ncolo n text, Freud ncearc s explice aceast distincie conceptual ntre libido (sexual) i pulsiunile eului diferen ce corespunde celei dintre foame i iubire prin consideraii bilogice : cum individul duce o dubl existen, una pentru el nsui i una pentru specie, putem pstra n teorie ambele registre energetice, unul sexual i unul nesexual. J. Laplanche clarific aceast distincie : n toat opera freudian pn n anii `20, pulsiunile eului desemneaz marile funcii vitale, al cror scop este autoconservarea. Ca pulsiuni nesexuale, ele se opun constant pulsiunii sexuale. Pe de alt parte, libidoul eului se situeaz la cellalt capt al dualismului, desemnnd o investire sexual a obiectului-eu, n opoziie cu libidoul de obiect, n cazul cruia sexualitatea este investit n exterior. In lucrarea sa central asupra narcisismului, Freud avanseaz n teoria lui despre evoluia libidoului. Pe de o parte, narcisismul nu mai este doar o etap a dezvoltrii, ci capt o definiie structural; el apare ca o stare de staz a libidoului pe care nici o investire de obiect nu o poate depi complet. Pe de alt parte, posibilitatea eului de a investi n el nsui sau n obiect libidoul, al crui rezervor este, ca i posibilitatea de a alege un obiect dup propria sa imagine, ne ndeprteaz de modelul pur pulsional al alegerii de obiect i modific relaia sa cu lumea exterioar. Acest text ne trimite, deasemeni, la nceputul dezvoltrii eului i al auto-investirii imaginii sale, la momentul fondator cnd el se recunoate pe sine. Momentul fondator este cel al trecerii de la autoerotism la narcisism : [] este necesar s admitem c la nceput nu exist, n individ, o unitate comparabil cu eul ; eul trebuie s parcurg o dezvoltare. Dar pulsiunile autoerotice exist nc de la origine ; autoerotismului trebuie s i se adauge ceva nou, o nou aciune psihic, pentru a da form narcisismului. In eseul freudian din 1914, libidoul narcisic vine s se opun libidoului de obiect, poziie teoretic intermediar ntre un moment cnd Freud opune ca fore n conflict autoconservarea i sexualitatea i un alt moment, dup 1920, cnd se confrunt pulsiunea de via i pulsiunea de moarte. In aceast lucrare, Freud analizeaz relaiile complexe dintre atitudinea narcisic, n care libidoul a fost retras i redirijat spre eu (libido al eului), i atitudinea n care persoanele i lucrurile exterioare fac parte din propriul cmp de interes (libido de obiect). Freud compar procesul prin care interesul pentru obiect poate fi retras (i eventual, mai trziu, realocat) cu procesul prin care prin care o amib

i ntinde un fir de protoplasm, un pseudopod, spre obiectele din mediul su, pentru a le testa, pentru a stabili dac este vorba de un aliment etc., fir pe care l poate retrage dac i pierde interesul : [Exist] o investire libidinal originar a eului ; mai trziu, o parte este cedat obiectelor dar, fundamental, investirea eului persist i se comport fa de investirile de obiect precum corpul unei celule protoplasmatice fa de pseudopodele pe care le-a emis. El vede retragerea i reorientarea libidoului ca pe o situaie fluid, care explic numeroase aspecte din psihologia normal sau din schizofrenie. De exemplu, a adormi implic o retragere a interesului fa de lumea exterioar i o investiie n unica dorin de a dormi (i n vis). La fel, n cazul maladiei sau al durerii, exist o retragere a libidoului spre eu sau spre organul particular care este bolnav (o durere de dini devine singura experien care conteaz pentru cel ce sufer, iar n timpul durerii, restul lumii nu mai prezint nici un interes). Freud ajunge chiar s stabileasc o formul ce leag libidoul de obiect i libidoul eului, ntr-o relaie invers proporional : In mare, vedem o opoziie ntre libidoul eului i libidoul de obiect. Cu ct crete unul, cu att scade cellalt. Acest fel de balan energetic va fi pus la ndoial att de ctre ali psihanaliti, ct i de Freud nsui, atunci cnd va studia, trei ani mai trziu, fenomenul melancoliei : Conform analogiei cu doliul, gndim c el [melancolicul] a suferit o pierdere de obiect ; din spusele lui, este vorba de o pierdere din eul lui. La melancolic, Freud se confrunt deci cu o pierdere de obiect care este, n acelai timp, o pierdere de eu. Aadar ar exista dou niveluri diferite ale raportului dintre libidoul eului i libidoul de obiect. Care sunt ele? Un posibil rspuns poate fi gsit n comentariul lui Paul Federn asupra utilizrii prea largi i prea imprecise a noiunii de narcisism, ca i asupra tendinei de a fixa n termeni absolui opoziii care nu au sens dect ntr-un context specific. Intr-un articol despre distincia ntre narcisismul sntos i narcisismul patologic, publicat n 1936, el spune urmtoarele : Dup cum am mai discutat, orice narcisism secundar are drept obiect eul sau ceea ce a fost ncorporat de ctre eu. Aici, antiteza dintre libidoul de obiect i narcisism nu mai const n raportarea la un obiect, ci n natura obiectului, n faptul dac el face parte din lumea exterioar sau este o parte din eu ; devine imposibil o distincie strict lucru n perfect acord cu fenomenul psihic real dac eul nglobeaz, n msuri diferite, pri din lumea exterioar. Pe de o parte, libidoul eului are un obiect care este tocmai eul, pe de alt parte exist o ntreptrundere eu-obiect caracteristic narcisismului, ceea ce face de nesusinut, pentru Federn, distincia strict ntre libido al eului i libido de obiect. Dar dac tratm problema en gros, cum spune Freud, am putea accepta, credem, o distincie libido al eului/libido de obiect, n msura n care este vorba de obiectul extern real. . Doliu i melancolie constituie o nou schimbare de perspectiv pentru Freud, deoarece obiectul capt aici un rol major n msura n care este pierdut ( n vreme ce, n teoria pulsiunii, obiectul este contingent i uor nlocuibil, deoarece pulsiunea, conform perspectivei din Proiect de psihologie tiinific, are un loc central ca presiune de origine biologic ce revendic din partea

aparatului psihic descrcarea tensiunii pe care ea o produce). Pentru a evita confuzii care s conduc la nediferenierea ntre obiectul extern i obiectul intern, Rene Diatkine crede c nu ar trebui s vorbim de obiect dect referitor la obiectul intern. Pentru el, conceptul de obiect desemneaz ceea ce este continuu n fluctuaiile de investire i n succesiunea momentelor corespondente. Rmne deschis ntrebarea : care anume are un efect organizator asupra psihismului, pulsiunea sau obiectul ?, se ntreab el, nclinnd totui spre rolul obiectului : [] acest concept a prins greutate. El a trecut de la rolul de suport contingent al jocului pulsional, la cel de organizator al vieii psihice. S remarcm c sugestia lui R. Diatkine, de a vorbi de obiect numai referitor la obiectul intern, este tocmai ceea ce face Klein n mare parte dar, curios, fr s scape de o aceeai confuzie ntre obiectul intern i obiectul extern. Incepnd cu 1925, Melanie Klein ncepe s afirme c nu exist un narcisism primar i c autoerotismul i narcisismul sunt, la copil, contemporane cu primele relaii de obiect. Observaiile asupra sugarilor, combinate cu munca sa clinic asupra copiilor i adulilor au determinat-o s susin : Ipoteza fundamental din aceast carte este c primele experiene pe care le are bebeluul, cea de alptare i cea a prezenei mamei, reprezint nceputul relaiei sale de obiect cu ea. Aceast relaie este mai nti o relaie cu un obiect parial, deoarece pulsiunile orale-libidinale i orale-distructive sunt dirijate, de la nceputul vieii, spre snul mamei. Este vorba despre inferene pornind de la comportamentul noului nscut i pornind de la o anumit simpatie fa de el o simpatie fondat pe un raport direct ntre incontientul nostru i sn. Vedem bine c Klein, cnd spune mama, se refer la un obiect subiectiv (dup expresia winnicottian), care poate fi snul, chiar hrana, sau mai degrab ceva ce corespunde cu ceea ce percepe observatorul ca fiind obiectul copilului : Relaiile bebeluului cu primul su obiect, mama, sunt legate de la nceput de relaiile sale cu hrana. Iat de ce studiul modelelor de atitudini fundamentale fa de hran pare s fie cea mai bun metod de a nelege sugarii. [] La bebelui, chiar din primele zile de via, putem observa diferene considerabile n atitudinea lor cu privire la supt, [iar unii] prezint semne indubitabile de iubire i interes fa de mama lor, ntr-o faz extrem de precoce atitudine ce conine elemente eseniale ale unei relaii de obiect. Dup Melanie Klein, relaia de obiect de la nceputul vieii este compus n esen din proiecii (poziia schizo-paranoid). In timp ce pentru psihanaliti ca Fairbairn, Ferenczi sau Balint atitudinile patogene ale obiectului real sunt determinante pentru figura persecutorie a obiectului primar, pentru Klein lucrurile stau invers : relaiile de obiect nu se constituie n funcie de obiectele reale ; nc de la bun nceput exist fantasme (nnscute), iar obiectele fantasmatice sunt proiectate asupra mamei; astfel, accentul este pus pe relaia de obiect fantasmatic i pe obiectul intern. Rolul obiectului extern este menionat doar n msura n care el vine s limiteze i s modereze proieciile al cror suport este. Comparnd viziunile freudian i kleinian asupra importanei obiectului extern n economia libidinal, B. Brusset remarc : odat cu problema transformrii, de ctre eu, a libidoului de obiect n libido narcisic, sau invers, a libidoului narcisic n libido de obiect, la Freud devine evident ancorarea n realitatea obiectului, i ea se va accentua pn la Inhibiie, simptom i angoas. In timp ce Melanie Klein, prin relativa exclusivitate oferit economiei obiectelor

interne, rmne departe de a face loc alteritii fundamentale a obiectului extern. La fel, exist o diferen esenial n modul lor de a concepe fantasma : pentru Freud, cu teoria sa despre sprijinire, fantasma ine de o experien a pierderii, n vreme ce pentru Klein fantasma este dat asemenea unei realiti psihice deja la. Totui, credem c Melanie Klein este cea care a stimulat cel mai mult orientarea psihanalitic spre relaia de obiect, spre intersubiectivitate i, la extrem, spre interpersonal, prin amploarea pe care a dat-o fantasmei n teoria ei i, n consecin, discursului teoretic n termenii relaiei de obiect. Conceptul su de identificare proiectiv este dovada cea mai clar a acestui lucru, deoarece el este definit ca fantasm (fr legtur cu obiectul real), dar capt sens numai n momentul cnd este aplicat, n clinic, la relaia transferocontratransferenial, deci n momentul cnd obiectul real (care devine analistul n mecanismul identificrii proiective) este luat n considerare. In cea de a doua topic freudian, relaiile dintre se, eu i supraeu se constituie prin interiorizarea relaiilor cu personajele semnificative din anturajul subiectului (obiecte ale dorinei, obiecte de identificare). Dezvoltnd acest aspect din teoria freudian, R. Fairbairn (1944) i, in Frana, D. Lagache (1961) au descris aceast interiorizare a relaiilor interpersonale n relaii intrapersonale. La Melanie Klein, abordarea este din direcie opus : exteriorizarea fantasmei (deci a relaiei de obiect fantasmatice) n lumea obiectelor reale, dar organizarea psihic este descris n acelai limbaj al relaiei. Acest lucru reiese din modul n care i prezint Klein teoria, iar nu din ceea ce spune ea despre teoria sa, pe care vrea s o diferenieze net de cea a lui Fairbairn printre argumentele sale fiind atenia acordat angoasei, pe cnd Fairbairn accentueaz relaia de obiect. Ct privete narcisismul, Melanie Klein face diferena ntre stadiul narcisic despre care vorbea Freud i strile narcisice. De fapt, Freud descrisese narcisismul i ca o epoc n care nu exist relaii de obiect (ce vor aprea odat cu Oedip-ul), i ca o stare care vine i pleac n funcie de investiiile eului ca rezervor libidinal : In strile narcisice, spune Klein, relaiile de obiect sunt nlocuite cu relaii de obiect intern. Am putea considera ca ea a adugat la lista lui Freud despre alegerea obiectului iubirii dup tipul narcisic : Iubim, deasemeni, persoana care a devenit o parte din sine (un obiect intern). Starea narcisic (numit ulterior de Segal poziie narcisic) d cont de fantasma stranie numit identificare proiectiv dar stranietatea ei, am vzut, venea mai degrab din numele su dect din coninutul su. Extinderea acestei noiuni a transformat-o ntr-o modalitate de identificare narcisic, ne spune Dominique Arnoux, modalitate care se situeaz la polul opus fa de identificrile secundare evocate de Freud n constituirea supraeului. Freud consider c supraeul se nate din identificarea cu prinii iubii i admirai n copilria timpurie ; este vorba de o identificare introiectiv care depinde de o rezolvare, cel puin parial, a complexului Oedip direct i inversat, datorit bisexualitii psihice - deci de o renunare la obiectele incestuoase. Aceast identificare este secundar, presupunnd un doliu reuit dup obiect, spre deosebire de identificarea narcisic, aceasta implicnd o confuzie de identitate (sau, conform ilustrrii lui Klein referitoare la romanul Si j`etais vous de J. Green, este posibil i un schimb de identitate). O alt trstur tipic a relaiilor de obiect schizoide este natura lor narcisic. Aa cum am mai spus, atunci cnd idealul eului este proiectat ntr-o alt persoan, aceasta este iubit i admirat pentru c ea conine prile bune din subiect. Tot aa, cnd relaia cu o alt persoan se bazeaz pe proiecia n ea a prilor rele ale subiectului, ea este de natur narcisic pentru c, i n

acest caz, obiectul reprezint mai ales o parte din subiect. Astfel, ca s completm lista lui Freud despre alegerea de obiect dup tipul narcisic, putem spune : iubim (sau urm), deasemeni, persoana care a dobndit o parte din sine. Am vzut c, n esen, mecanismul de identificare proiectiv de care vorbete Klein nu difer net de cel de proiecie. Intr-adevr, n pasajul pe care tocmai l-am citat, este vorba de proiecia idealului eului sau a prilor rele din subiect ; astfel, natura narcisic a relaiei schizoide este corelat cu micarea proiectiv. Atunci cnd proiecia este urmat de introiecia unui obiect care posed deja partea din subiect, se creeaz un cerc vicios ce amplific angoasa subiectului, ca n situaia n care subiectul introiecteaz un obiect n care proiectase propria sa violen. Apare aici un fel de efect de bumerang, prin faptul c reintroiecia se limiteaz la ceea ce fusese proiectat. Tocmai acest lucru i permite lui Klein s afirme : O alt caracteristic a relaiilor de obiect schizoide este artificialitatea lor i lipsa lor de spontaneitate. In paralel, constatm o perturbare grav a sentimentului de sine sau, dac putem spune astfel, a relaiei cu sine nsui. Si aceast relaie pare artificial. Cu alte cuvinte, sunt perturbate n egal msur realitatea psihic i relaia cu realitatea exterioar. Odat cu remarca despre perturbarea sentimentului de sine, regsim n acest fragment disconfortul identitar al lui Fabien, eroul romanului Si j`etais vous de J. Green. Klein vorbete aici de narcisism ca de o relaie cu sine nsui, care nu este acelai lucru cu reprezentarea de sine, deoarece se adaug dimensiunea afectului (sentiment de sine). Artificialitatea subliniat de autoare caracterizeaz att relaia cu sine ct i relaia cu cellalt, adic relaia cu sine i relaia cu obiectul real, a crui alteritate nu este recunoscut ca atare ; i obiectul este artificial, pentru c el const n proiecii. Klein o spune de altfel altundeva, descriind aceeai fantasm de identificare proiectiv : S revenim la rolul jucat de proiecie n vicisitudinile angoasei de persecuie. [] Forma sa de atac fantasmatic n special anal const n a umple corpul mamei de substane i pri rele din propria persoan, care sunt clivate i proiectate n interiorul mamei. Aceste substane i pri sunt reprezentate mai ales prin excremente, care devin un mijloc de a face ru, de a distruge sau de a controla obiectul atacat. Este posibil ca ntreaga persoan resimit ca fiind rea s intre n corpul mamei i s capete controlul. In aceste diverse fantasme, eul ia n posesie obiectul exterior n primul rnd mama prin proiecie, transformndu-l ntr-o extensie a propriei persoane. Obiectul devine oarecum un reprezentant al eului, iar aceste procese stau, dup mine, la baza identificrii prin proiecie sau a identificrii proiective . Iat natura narcisic a acestui mecanism : obiectul este o extensie a eului obinut prin proiecie, iar introiecia obiectului invadat cu violen are loc n interiorul procesului proiectiv, deoarece aceast introiecie nu aduce nimic n plus fa de coninutul proiectat. Melanie Klein face o distincie ntre acest tip de introiecie i o alt introiecie, care contribuie la dezvoltarea bebeluului : Odat cu introiecia obiectului ntreg, cam n al doilea sfert din primul an de via, au loc progrese n direcia integrrii. Aceasta implic schimbri importante privind relaia de obiect [] i o percepie mai bun a lumii exterioare, ca i o sintez mai reuit ntre situaiile interne i externe. Aadar, introiecia care particip la dezvoltarea psihic este diferit de reintroiecia obiectului fantasmatic, datorit mai bunei percepii a lumii

exterioare, adic faptului de a percepe obiectul extern real (trebuie s adugm cuvntul real pentru c Klein mai utilizeaz expresia obiect extern referitor la situaii fantasmatice, cum este cea a identificrii proiective). Dac interpretm pasajul In care Klein vorbete de proiecie i de introiecie, de realitate interioar i exterioar, ne dm seama c ea evit s vorbeasc despre cellalt, despre obiectul real utiliznd aceti termeni, dar afirmaiile sale produc confuzie dac nu gndim n aceti termeni. Poate c ea ia gndit ntotdeauna teoria incluznd realitatea extern (realitatea psihic a obiectului extern), dar nu a vorbit despre ea pentru a nu se ndeprta prea mult de subiectivitatea pacienilor si. Insui Freud, chiar dac afirm n 1923, despre melancolic, a tri nseamn a fi iubit a fi iubit de ctre supraeu (el nu spune c a fi iubit nseamn a gsi satisfacia pulsional), el nu va renuna niciodat la prima sa concepie, a primatului pulsiunii, n care obiectul este inut la distan. In comentariul su asupra acestei poziii teoretice, A. Green ne spune c Freud, dup 1914, a neglijat teoria narcisismului pentru a-i accentua opiunile fundamentale, n special cele privind compulsia la repetiie. Mai exact : [] dac Freud se teme de alunecarea spre obiect, este pentru c se teme de o regresie a teoriei spre o concepie care subliniaz prea mult conjunctura, realul, evenimentul, pe care o resimte ca un pericol de a diminua partea de incontient i de a restabili ntietatea contientului. Aceast nelegere a alegerii teoretice freudiene (care este i a sa personal) nu-l va mpiedica pe A. Green s afirme mai trziu c Freud a avut attea dificulti n a integra teoria sa despre narcisism cu cea despre pulsiunile de via i de moarte datorit, poate, unei concepii insuficiente despre obiect, chiar un obiect descris n perspectiva primatului pulsiunii.

Leonardo, alias Narcis Primul enun al lui Freud despre narcisism fusese fcut n 1910, n O amintire din copilrie a lui Leonardo da Vinci. Ce anume l incitase s avanseze ipoteza narcisismului i s-i urmreasc implicaiile ? Este vorba de un anumit tip de iubire, fa de cineva de acelai sex : Am constatat o particularitate evident la [] perveri i la homosexuali, care nu-i aleg obiectul iubirii dup modelul mamei, ci dup acela al propriei persoane. In mod clar, ei se caut pe ei nii ca obiect al iubirii, prezentnd tipul de alegere de obiect pe care l putem numi narcisic . Intr-o not adugat n 1910 n Trei eseuri asupra teoriei sexuale (1905), Freud remarc faptul c iubirea homosexual poate fi explicat printr-o legtur erotic foarte intens cu mama, n timpul copilriei timpurii. Aceast legtur este favorizat de nsi tendina excesiv a mamei, aa cum reiese din textul despre Leonardo : La toi brbaii homosexuali, a existat n prima copilrie, apoi a fost uitat ulterior, o legtur erotic foarte intens cu o persoan feminin, n general mama, suscitat sau favorizat de nsi tandreea excesiv a mamei, nsoit de o absen a tatlui din viaa copilului . In aceste condiii (tandree excesiv a mamei i absen a tatlui, dar i anumite fore pulsionale ), evoluia ulterioar a unei asemenea legturi cu

mama const, ne spune Freud, ntr-o mutaie pe care o descrie astfel : Iubirea pentru mam [] cade n refulare. Biatul refuleaz iubirea pentru mam, punndu-se n locul acesteia, identificndu-se cu mama i stabilindui propria persoan drept model dup care i va alege noile sale obiecte de iubire. [] Bieii pe care adolescentul i iubete acum nu sunt dect persoane substitutive i reluri ale propriei persoane din copilrie, pe care le iubete aa cum l-a iubit pe el mama cnd era copil. Spunem c el i gsete obiectele iubirii pe calea narcisismului, deoarece legenda greac l numete Narcis pe tnrul cruia nimic nu-i plcea aa cum i plcea propria sa imagine n oglind i care a fost transformat n frumoasa floare cu acelai nume . Aceste fragmente din Leonardo sunt interesante pentru c fac referin la mitul lui Narcis i la oglinda sa, de asemenea la rolul privirii, ceea ce nu face textul din 1914 despre narcisism . Aici apare problema raportului cu cellalt ca imagine de sine. In mitul su, Narcis nu tie c imaginea care l fascineaz este a sa; el o vede n ap, tocmai el a crui mam este o naiad, aa cum a observat Paula Heimann ntr-o not la articolul su din 1952, Funcii ale introieciei i proieciei n prima copilrie. Iat nota, n ntregime : Termenul de narcisism deriv din mitul grec al lui Narcis, care se ndrgostete de propria sa imagine reflectat ntr-un ru. Ar trebui totui s privim acest episod n contextul su. Mitul (care a fost transmis n variante diferite) se desfoar, n esen, astfel : o nimf (imortalizat mai trziu ca Eco idee subtil, deoarece ea reprezint o combinaie de recompens i pedeaps pentru c a fost att de vorbrea) era ndrgostit de Narcis, dar acesta a respins-o. Ea a implorat-o pe Afrodita s o rzbune, iar Afrodita a acceptat, determinndu-l pe Narcis s cread c imaginea sa reflectat n ap este o nimf acvatic. El se ndrgosti nebunete de frumoasa creatur pe care o vedea n ap i ncerc s o mbrieze. Frustrarea pe care o simi n urma insuccesului se reflect i ea pe figura pe care o privea. Narcis crezu c nimfa era suprat, ceea ce provoc n el dorina de a o consola i de a o salva. Astfel, el suferea nu numai datorit insatisfaciei privind dorinele sale erotice, dar i datorit incapacitii de a uura suferina obiectului iubit. In cele din urm, el muri de inim rea. Fu metamorfozat n floarea care i poart numele. Conform acestui mit, grecii nu credeau c iubirea de sine este o stare primar, ci i atribuiau caracterul complex al iubirii obiectale. Tocmai acest fapt, de a tri toate emoiile iubirii de obiect, de la dorina erotic pn la grija fa de suferina obiectului i dorina de a-l ajuta i de a-i reda fericirea, constituie la Narcis pedeapsa pentru a-i fi provocat lui Eco durerea de a iubi fr a fi iubit. In vreme ce, obiectiv vorbind, el se iubete pe sine (propria imagine reflectat n ap), subiectiv vorbind, el iubete o alt persoan. Din culpabilitatea de a o fi respins pe Eco, el trebuie s se angajeze n doliul dup un obiect inaccesibil (pierdut) i s cad ntr-o depresie suicidar. Nu intenionez o analiz complet a mitului, voi aduga doar o remarc : Narcis, atunci cnd privete n ap i i contempl imaginea, o trateaz ca pe un obiect. Dac aplicm o regul obinuit de interpretare i presupunem contrariul a ceea ce se afirm, apare o semnificaie mai profund. Narcis privete n lumea exterioar, n ap, dar se sugereaz semnificaia incontient opus : el privete n interiorul su. In acest caz, se contureaz fantasma incontient despre un obiect (iubit) plasat n interiorul subiectului, iar aceasta st la baza identificrii subiectului cu un obiect care, n coninutul manifest al mitului, este reprezentat prin reflexia fidel a subiectului, luat n mod eronat drept un obiect. Faptul c Narcis este fiul unei nimfe acvatice accentueaz un asemenea aspect. Este remarcabil c acest concept grec asupra narcisismului se arat att de apropiat de descoperirile Melaniei Klein, descoperiri obinute n mod empiric,

fr o baz teoretic preconceput, urmrind doar fantasmele prezentate de copii n analiza lor. In Introducerea din Noi direcii, J. Riviere vorbete de aceast not despre mitul lui Narcis, raportnd mitul la poziia depresiv i la experiena uman secular de tristee i disperare n urma pierderii celor dragi, experien ce poate fi urmat de moarte. Autoarea vede importana acestui fragment numai n termenii relaiei de obiect, lucru care nu ne mir, innd seama c este vorba de o carte despre sistemul teoretic kleinian. Dar credem c nota respectiv ar putea spune mai mult dect simpla ilustrare a valabilitii acestui sistem. Care este contextul din carte n care apare nota despre Narcis ? P. Heimann o adaug pentru a-i susine ipoteza c, n starea narcisic, obiectul exterior este urt i respins aa nct subiectul s-i poat iubi obiectul intern, care este fuzionat cu eul, i s obin plcere din asta, modalitate folosit de eul infantil, ca s scape de frustrare. In articolul su, ea face diferena ntre gratificarea autoerotic i narcisism, prin faptul c n primul caz subiectul se ndreapt ctre snul intern, iar n al doilea caz el se retrage de la snul exterior, stare narcisic avnd un element de agresivitate mai puternic dect starea autoerotic. Dup Heimann, aceast perspectiv ar explica dificultile din analiza pacienilor narcisici i ar cere o reconsiderare a ideii freudiene c narcisismul precede relaia de obiect. Aadar, Narcis i trateaz imaginea din ap ca pe un obiect. Heimann ne spune c la baza strii narcisice exist o relaie de obiect, c nu putem opune narcisismul i relaia de obiect. Totui, prin modul n care iese din aceast opoziie, ea creeaz o nou opoziie (privind acelai raport narcisism / relaie de obiect) : opoziia intern / extern sau obiectivitate / subiectivitate. Dac exprimm nota despre Narcis n termenii restului crii, obinem urmtoarele : din punct de vedere obiectiv, Narcis se retrage de la Eco (obiect extern urt) pentru a iubi obiectul intern fuzionat cu eul (deci pe sine nsui) ; din punct de vedere subiectiv, el se ndreapt spre o nimf acvatic (tratat ca obiect extern iubit). Sau, altfel spus : din punct de vedere obiectiv, Narcis se afl ntr-o stare narcisic, n timp ce, din punct de vedere subiectiv, el se afl ntr-o stare de iubire obiectal. Apare atunci ntrebarea : cum stabilim obiectivitatea, n acest context ? Cum stabilim dac imaginea pe care o vede Narcis n ap este el nsui sau o alt persoan, dac este vorba de un obiect intern sau extern, dac el se ndreapt spre sau se retrage de la, dac el iubete sau urte ? Singura modalitate de a stabili cine este imaginea din ap const ntr-o privire exterioar cuplului format din Narcis i imaginea sa (luat drept altcineva). Numai un ter poate spune c Narcis este singur (cu el nsui) i c, dac exist vreun obiect, acela nu poate fi dect el nsui. Prin acest raionament, ajungem astfel la rolul fundamental al triangulrii n distincia fa de cellalt i fa de obiect (B. Brusset). Pe de alt parte, chiar dac Narcis nu tie, la nivel contient, c imaginea pe care o vede n ap este a sa, ne spune Heimann, el o tie incontient : privirea n lumea exterioar are semnificaia incontient a unei priviri n propriul interior. Cu privire la acest fel de tiin, Heimann este mai specific n legtur cu clivajul obiectului (extern urt, Eco ; intern iubit, imagine de sine n ap) : Cu toate acestea, tehnica clivajului obiectului n dou pri deriv din premisa fundamental c cele dou obiecte sunt cumva unul singur. Tehnica nu reuete dect parial, iar plcerea din narcisism este incomplet, ntr-o msur mai mare dect n simpla gratificare autoerotic (faptul c, ntr-un moment sau altul, bebeluul i d seama de caracterul nesatisfctor al snului intern fantasmatic este de o importan capital, prin aceea c l determin s revin spre snul real din lumea exterioar.

S abordm acum, pe scurt, problema morii lui Narcis din durerea de a iubi fr rspuns. Guy Rosolato, n comentariul su despre obiectul de proiecie narcisic, arat c natura narcisic a acestuia reiese din efectul su de dublu, el fiind de fapt proiecia corpului fantasmatic care asum ntreaga polarizare sexual (dup V. Tausk). Acest obiect de proiecie narcisic, corespunznd obiectului identificrii proiective descrise de Melanie Klein, suport o dubl orientare fantasmatic : fie cea de a trimite la Acelai prin similitudinea sa de dublu, fie cea de a sublinia diferena dublului n calitate de duplicat. In ambele cazuri, imaginea dublului conine n schema sa esena confruntrii cu pulsiunea de moarte, deoarece : pe de o parte, dac obiectul este redus la Unic, el tinde s se distrug pe el, distrugnd Unicul care nu-i mai gsete reprezentarea n care s se susin ca alt imaginar ; pe de alt parte, dac obiectul este o aparen de alteritate exterioar, aceasta impune din nou abolirea, pentru a salva identitatea originar a Unicului ameninat. Obiectul de proiecie narcisic poate deci s nu se arate ca dublu, adernd n totalitate la un obiect real (ca la Leonardo sau ca la Narcis n convingerea sa), sau dimpotriv, s apar ca un dublu (ca la Narcis in premisa sa incontient c obiectul intern fuzionat cu eul, pe de o parte, i obiectul din ap, pe de alt parte, sunt unul i acelai). In toate cazurile, ne spune Rosolato, el trebuie luat ca punct de reper esenial n organizarea narcisic a psihozei : nainte de toate, este vorba de o relaie dual care se menine fixnd i tamponnd o angoas primitiv fa de orice relaie triangular, n care se manifest Cellalt printr-o relaie de Necunoscut i care pune n cauz nsui principiul Legii ; relaia dual opereaz obturnd acest punct prin construirea obiectului de proiecie narcisic. Dac Melanie Klein pune accentul, odat cu noiunea sa de identificare proiectiv, pe aprarea de natur psihotic mpotriva angoasei de anihilare a eului (ce produce, prin deflectarea pulsiunii de moarte, atacul sadic i controlul asupra obiectului prin aceast fantasm omnipotent), G. Rosolato, descriind acelai mecanism de identificare proiectiv, subliniaz aprarea, tot psihotic n esen, mpotriva angoasei fa de relaia triangular. Aceasta amenin subiectul prin alteritatea i sexualitatea pe care le presupune i care ar putea pune subiectul n situaia de a se confrunta cu un necunoscut ce i se refuz. Astfel, remarc autorul, dorina este deviat de la sexualitate i de la relaia cu cellalt, pentru a se evita necunoscutul din ele. nsui Freud, n textul su despre Leonardo, a fcut legtura ntre relaia narcisic (faptul de a-i gsi obiectul iubirii pe calea narcisismului) i absena unei relaii triangulare. In analiza sa despre fantezia lui Leonardo cu vulturul, Freud arat c aceast amintire are un coninut mnezic vulturul i introduce coada n gura copilului care a fost remaniat ntr-o situaie homosexual, dar prin intermediul semnificaiei mam care i d copilului s sug. Descriind presupusa genez a fanteziei cu vulturul, el gsete necesar s descompun amintirea n coninutul su mnezic real, pe de o parte, i motivele ulterioare care l modific i l deformeaz, pe de alt parte, i precizeaz : In cazul lui Leonardo, credem c tim acum coninutul real al fanteziei ; nlocuirea mamei cu vulturul arat ceea ce resimte copilul : absena tatlui i faptul de a fi rmas singur cu mama. Naterea nelegitim a lui Leonardo se potrivete cu fantezia sa cu vulturul. In fantezia cu vulturul, faptul real de a suge la snul matern a fost transformat, spune Freud, n cel de a primi laptele, deci n pasivitate, i prin

aceasta ntr-o situaie cu caracter homosexual. Cum aceast situaie presupune pentru subiect un obiect care s fie reluarea propriei sale persoane din copilrie (pe cale narcisic) i, n acelai timp, repetarea nencetat a mecanismului prin care el i-a dobndit homosexualitatea (mecanism favorizat de absena tatlui), putem conchide c exist n comentariul freudian o asociere indirect ntre cutarea obiectului narcisic i meninerea unei relaii duale prin aceast privire n oglind ce trimite la Narcis. Ce anume vede acesta cnd privete n ap ? Pe de alt parte, ce anume caut s vad cnd privete n ap ? Pentru a rspunde la aceste ntrebri, s ncercm a prezenta perspectiva lui Winnicott asupra relaiei ntre privirea copilului mic i privirea mamei. Pentru acest autor, chipul mamei reprezint precursorul oglinzii i el recunoate c, pn la un punct, l-a influenat articolul lui Lacan despre Stadiul oglinzii, care aborda funcia oglinzii n dezvoltarea eului. Dar ceea ce aduce el nou este ideea unei oglinzi vii, mama, deci a unei oglinzi care nu reprezint doar imaginea corpului, ci i imaginea afectului. Iat ce spune Winnicott n legtur cu aceasta : Ce vede bebeluul atunci cnd i ndreapt privirea spre faa mamei ? In general, el se vede pe el nsui. Cu alte cuvinte, mama l privete pe bebelu, iar ceea ce exprim chipul ei se afl n relaie direct cu ceea ce vede ea. Cuvntul oglind este utilizat aici n sens figurat, sensul rolului mamei care i oglindete bebeluului propriul lui sine. .. Pe msur ce copilul se dezvolt psihic, el devine tot mai puin dependent de reflectarea de sine pe care i-o ofer chipul mamei (dar i cel al tatlui sau al frailor). Winnicott mai descrie cazul n care mama nu poate reflecta sinele copilului, nu poate fi o oglind, manifestnd o relativ lips matern, iar copilul nu beneficiaz de un schimb semnificativ cu lumea, deoarece chipul mamei nu exprim dect propria ei dispoziie. Winnicott nu discut despre cealalt extrem de pe scala schimburilor de priviri dintre mam i bebelu : ce s-ar ntmpla dac faa mamei nu ar exprima dect sinele copilului i nimic altceva, adic nu ar fi dect o oglind ? Desigur, el nu vorbete despre asta pentru c este o idee pur teoretic, poate chiar absurd. Copilul tie c mama sa nu este doar o oglind, aa cum tie (spune Winnicott) atunci cnd mama sa exprim propria ei dispoziie. S remarcm totui c aceast extrem teoretic apare ca posibilitate n cazul lui Narcis privindu-se n ap : spre deosebire de copilul ce privete faa mamei i copilul ce se privete n oglind, Narcis nu tie (cel puin, la nivelul manifest al mitului) c are de a face cu o oglind. El crede c vede o nimf care nu-i ntoarce dect ceea ce i trimite el ; ea reprezint un obiect fr alteritate, iar dac inem cont de faptul c Narcis este fiul unei nimfe acvatice, ea reprezint o mam inaccesibil deoarece nu are un corp propriu. Am putea astfel completa viziunea despre dezvoltare a lui Winnicott : copilul i caut sinele n privirea mamei, dar caut i ceva din dispoziia mamei. Narcis se cuta pe sine n privirea nimfei pe care credea c o vede n ap, dar ceea ce a primit era el nsui i nimic mai mult : narcisismul pur nseamn moarte. Sau, cum spune A. Green, fascinaia pentru dublu nseamn fascinaia pentru Nirvana. Winnicott atinge acest punct atunci cnd afirm c a se vedea pe chipul mamei semnific pentru copil un proces cu direcie dubl, apoi cnd vorbete despre ceea ce el numete identificri ncruciate. Este vorba de un capitol

separat din cartea sa Joc i realitate, din care, citindu-l cu atenie, putem deduce c, de fapt, metafora sa despre oglind, conceptul su de identificri ncruciate i identificarea proiectiv normal descris de Bion dau cont de un acelai proces, prin care subiectul se descoper pe el nsui n cellalt (n privirea, n vocea, n corpul, n cuvintele celuilalt). Paradoxal aadar, narcisismul se opune iubirii prin tendina sa de a controla (unul din scopurile identificrii proiective) i de a anula puterea celuilalt asupra sinelui, cum subliniaz A. Green, dar un narcisism anobiectal conduce la autoanihilare printr-un efect de oglind a crui perfect circularitate capt o dimensiune turbionar n care [subiectul] este prins ca ntr-un dans macabru, ce-l antreneaz spre o dispariie care l amenin i l fascineaz deopotriv (G. Bonnet). Astfel, opoziia ntre narcisism i libidoul obiectal trebuie relativizat conform unei perspective mai complexe asupra funcionrii psihice. Astzi, numeroi autori recunosc existena relaiei de obiect narcisice (care s-ar situa ntre iubirea obiectal i replierea narcisic), aspectele pozitive ale narcisismului i versantul su dublu : narcisismul de via i narcisismul de moarte (A. Green), aspectele trofic i distructiv ale narcisismului (G. Rosolato). In prezent, se admite n general c narcisismul este o organizare psihic funcionnd nu numai n opoziie cu relaia de obiect, ci i paralel sau mpreun cu aceasta. In articolul su din 1908 asupra simptomului narcisism, I. Sadger descria deja narcisismul ca efectul iubirii din partea obiectului i ca efectul identificrii subiectului cu acest obiect : Ca fundament al narcisismului, constatm aadar [] admiraia mamei pentru copil i, plecnd de la aceast iubire, constatm o identificare cu ea, ca n jocurile copiilor. Bolnavul se admir [], jucnd n acelai timp i rolul mamei, i rolul copilului care a fost. Aceast identificare cu mama iubitoare va fi menionat, doi ani mai trziu, n analiza freudian asupra narcisismului lui Leonardo. El, ne spune Freud, conserv iubirea mamei n incontient i i rmne astfel fidel mamei. Dar este vorba de o fixaie i o fidelitate cu rut indirect, ca s folosim o expresie a lui Otto Kernberg. In 1920, n Dincolo de principiul plcerii, Freud va relua ideea reproducerii scenice inversate, avnd scopul pentru subiect de a deveni stpn pe intensitatea impresiei provocate de un eveniment (penibil, de aceast dat) : S spunem c medicul a examinat gtul copilului sau l-a supus unei mici operaii : sunt amintiri penibile pe care copilul le va evoca totui n jocul su ulterior ; vedem bine ce fel de plcere poate aduce o astfel de reproducere i care poate fi sursa ei : substituind pasivitatea cu care suportase evenimentul penibil, cu activitatea jocului, el i provoac partenerului de joac suferinele a cror victim le fusese el nsui, exercitnd astfel asupra celuilalt rzbunarea pe care nu i-o poate aplica medicului. Anna Freud se sprijin pe acest exemplu atunci cnd prezint, n 1936, mecanismul de identificare cu agresorul, prin care copilul se transform dintr-o persoan ameninat ntr-o persoan amenintoare (who makes the threat). Ea arat c acest lucru este posibil printr-o combinaie particular de introiecie i proiecie, ce presupune o inversare de roluri (reversal of roles). Nu este dificil de vzut un acelai mecanism de permutare n textul despre Leonardo. Freud l compar pe Leonardo cu Narcis i cu iubirea acestuia pentru propria sa imagine n oglind. Dar maniera n care este explicat calea lui Leonardo ne

arat un model de relaie narcisic mai apropiat de iubirea obiectal dect este relaia narcisic a lui Narcis. In ambele cazuri, este vorba de o iubire pentru o aparen de alteritate exterioar (cci obiectul extern este iubit n msura n care trimite la Acelai, n ambele cazuri exist miza controlului asupra obiectului narcisic. Ceea ce gsim n plus la Leonardo este identificarea cu mama. S observm totui c i n mitul lui Narcis exist un anumit trecut cu privire la momentul cnd tnrul se ndrgostete de imaginea sa : nainte s aib relaia cu frumoasa creatur zrit n ap, el o respinsese pe nimfa Eco, iar aceasta murise de durere c iubea fr rspuns. Rspunsul va avea loc altundeva i altcndva, printr-o reproducere scenic inversat : Narcis nsui moare din dragoste fr rspuns. In comentariul su despre acest subiect, G. Bonnet observ c : [] acest rspuns, acest efect de bumerang [] este un efect de structur, cu att mai logic cu ct se situeaz nafara timpului, n repetarea identicului inversat. Psihanaliza lacanian i structuralismul n general au accentuat acest aspect, al caracterului implacabil, inevitabil al ntoarcerii [mpotriva propriei persoane]. S revenim la Leonardo. Homosexualul iubete un biat care-l reprezint pe el nsui i, n consecin, se iubete pe sine n imaginea biatului pe care l alege ca obiect sexual. Spunem c i gsete obiectele iubirii pe calea narcisismului, scrie Freud. Dar, pentru c s-a identificat cu mama sa i cu faptul de a se iubi aa cum o fcea mama sa, este vorba de o identificare narcisic. ncercnd s arate c nsui drumul psihologiei freudiene coninea germenele teoriei kleiniene, Donald Meltzer afirm : [] treizeci i ase de ani mai trziu, aceast noiune [de identificare narcisic] i va gsi continuarea, odat cu conceptul kleinian de identificare proiectiv ca prim descriere a unui mecanism realiznd o identificare narcisic. In literatura kleinian, utilizarea conceptului de identificare proiectiv a devenit aproape sinonim cu noiunea de narcisism, iar poziia schizo-paranoid a fost considerat o poziie narcisic (H. Segal, 1983), n care constatm o lips de preocupare fa de soarta obiectului extern. Si n psihanaliza nekleinian se discut despre raportul dintre identificarea proiectiv i narcisism. In Frana, Florence Guignard s-a ocupat cu clarificarea noiunii inventate de Melanie Klein, cu dezvoltarea i integrarea ei n gndirea freudian. Ea arat c Klein, pentru a explora identificrile descrise de Freud ca narcisice, a folosit conceptul de clivaj al eului, propus de Freud n 1938 ca proces defensiv n raport cu perversiunea. Dup Guignard, Klein a sesizat ntreaga dimensiune a problemei limitelor dintre realitatea exterioar i realitatea psihic ; ea nelege astfel c fantasma narcisic este o fantasm de putere asupra unei persoane din realitatea exterioar, n care subiectul i proiecteaz omnipotena i cu care se poate identifica ntr-un mod special, care l scutete de a mai trece prin durerosul travaliu de doliu dup Cellalt, travaliu ce ar conduce la identificrile introiective post-oedipiene descrise de Freud. De la descoperirea kleinian a relaiilor de obiect parial, starea narcisic nu mai poate fi considerat o stare anobiectal, pstrndu-i totui, datorit combinrilor de clivaj i identificare proiectiv, caracterul autarhic ce-l impresionase att de mult pe Freud. Prin aceste mecanisme, orice parte din Eul clivat se poate combina, virtual, cu orice parte din obiectul clivat. Freud remarcase deja c identificrile narcisice se fceau de obicei cu un singur detaliu perceput la persoana-obiect al identificrii. Lui doresc acest atribut al Celuilalt i corespunde eu sunt obiectul dezirabil ; exist o denegare, pe de o parte, a restului eului, iar pe de alt parte, a restului persoanei-scop din realitatea exterioar, i aici se justific termenul de schizoid. F. Guignard consider c

descrierea pe care o face Melanie Klein n 1946, despre clivaj i identificare proiectiv ca prime mecanisme de aprare caracteristice primelor relaii de obiect, i pstreaz ntreaga sa valoare, cu condiia a dou precizri : 1) Nici o via psihic nu se poate nate fr ajutorul unei alte viei psihice care s utilizeze identificarea proiectiv pentru a visa existena psihic a noului venit (Bion). 2) Aceste mecanisme de clivaj i de identificare proiectiv trebuie nelese ca fiind complexul defensiv [] utilizat cel mai frecvent mpotriva suferinei inerente poziiei depresive centrale, adic mpotriva doliului fa de posesia asupra Celuilalt. [] Intreaga patologie a narcisismului poate fi considerat ca o utilizare omnipotent a identificrii proiective ca aprare mpotriva pierderii Celuilalt, trit de subiect ca o pierdere de sine nsui. Aceast veritabil respiraie psihic cum spune Guignard realizat de identificarea proiectiv nu devine comprehensibil dect n contextul raportului dintre lumea intern i lumea extern, sau dintre sine i obiectul extern real : dac se pune problema doliului dup posesia asupra Celuilalt, se pune i problema percepiei alteritii i a imposibilitii posesiei asupra Celuilalt ca atare. Cine are dreptate cu privire la scopul aprrii prin identificare proiectiv : F. Guignard, care o urmeaz pe M. Klein i afirm c este vorba de o aprare mpotriva pierderii Celuilalt (vzut ca o pierdere de sine, subiectul fiind ntro poziie narcisic), sau G. Rosolato, care susine c identificarea proiectiv este o aprare mpotriva angoasei provocate de orice relaie triangular, care exprim existena unui Cellalt ? Ce anume evit mai mult subiectul prin aceast aprare care l instaleaz n relaia dual : angoasa de a rmne singur cu distructivitatea sa i ameninarea cu propria anihilare ? sau mai degrab angoasa de a fi n trei, triangularizare care i aduce ameninarea alteritii obiectului i ameninarea reprezentat de sexualitate ? Credem c aceste dou variante nu se exclud neaprat. O aprare care menine o relaie dual poate viza ambele tipuri de angoas : cea de pierdere a obiectului i, n acelai timp, cea de a fi n prezena obiectului (considerat n alteritatea sa). Astfel, identificarea proiectiv ar fi mecanismul prin care subiectul i creeaz o aparen de relaie de obiect, dac privim relaia veritabil de obiect ca implicnd alteritatea acestuia. .

Clinica identificrii proiective Otto Kernberg Pentru a ilustra utilizarea identificrii proiective la un nivel cvasipsihotic i necesitatea, n ce l privete pe analist, de a se retrage temporar din poziia de neutralitate tehnic, O. Kernberg descrie o edin din cursul celui de al treilea an de terapie cu un pacient care prezenta o personalitate paranoid, cu o organizare limit a personalitii (1988). Iat, pe scurt, coninutul edinei. Pacientul sosete la edin livid de furie i-l acuz pe terapeut c provocase, nafara terapiei, ruptura relaiei dintre pacient i o anumit doamn care recunoscuse c l cunotea pe Kernberg. La nceput, analistul ncearc s interpreteze ca de obicei, dar aceasta nu face dect s amplifice furia pacientului, care cerea o mrturisire onest despre manipularea respectiv. Temndu-se de o pierdere a controlului din partea pacientului, analistul i cere s l asigure c nu-l va ataca fizic. Pacientul se conformeaz, adugnd c toat povestea i se pare deodat mai puin important i c i face bine faptul c terapeutului i s-a fcut team i c i-a mrturisit

asta.

Autorul ne arat c este vorba de o punere n act a relaiei dintre tatl pacientului i pacientul aflat n ipostaza de copil ngrozit, paralizat, scen n care analistul joac rolul copilului, iar pacientul, rolul tatlui su coleric. Faptul c analistul i recunoate teama diminueaz sentimentul de umilire i de ruine al pacientului, n a fi terorizat de ctre tat. Posibilitatea pentru pacient de a-i exprima furia contra celuilalt, fr pericolul de a-l distruge, i permite s tolereze propria sa identificare cu tatl crud. Pacientul regreseaz de la proiecie la identificare proiectiv, activnd relaia cu tatl i inversnd rolurile. Dup Kernberg, identificarea proiectiv este un mecanism major, implicat n activarea relaiilor de obiect primitive i a aprrilor mpotriva acestora, n timpul transferului regresiv al pacienilor cu o organizare limit a personalitii. In comentariul su despre un alt caz, dar care rmne valabil i pentru cel tocmai relatat, el explic modul n care au decurs lucrurile ntre pacient i el : Acest caz ilustreaz o activare tipic a identificrii proiective, cuprinznd proiecia unui aspect intolerabil [din sine], inducerea comportamental n mine a atitudinii interioare corespondente, controlul subtil exercitat asupra mea [], control care m-a meninut temporar prizonier al acestui aspect proiectat [], i aptitudinea sa potenial de a fi n empatie cu ceea ce proiectase n mine, deoarece corespundea cu reprezentarea sa [de sine]. Acest exemplu mai arat cum ceea ce a fost proiectat constituie o reprezentare de sine, chiar dac la un nivel diferit . Utilizm acest exemplu foarte schematic din pricin c este prezentat la un nivel mai degrab comportamental pentru a da cont de un fenomen a crui existen o presupunem n condiii asemntoare, dar care are loc, deseori, ntrun mod mai subtil. Este vorba de un moment, n cursul identificrii proiective, cnd nu exist nc o reprezentare intern a sinelui-avnd-o-anumit-trire, moment fertil tocmai pentru figurarea, n faa subiectului nsui, a acestei reprezentri interne ce lipsea. Dar fiindc pacientul nu are nc posibilitatea psihic de a se recunoate n analistul care tocmai resimte acel afect particular (nu posed reprezentarea intern de sine pe care s o compare cu cea extern), el nu se poate vedea dect din perspectiva analistului. Odat ce a fost atins acest punct, subiectul i poate crea n interior reprezentarea de sine-ngrozit (n exemplul lui Kernberg). Astfel, putem schimba afirmaia lui Kernberg n urmtorul mod : n timpul identificrii proiective, pacientul nu proiecteaz o reprezentare de sine, ci proiecteaz o trire n cutare de reprezentare. Andre Green Descriind dificultile tehnice din analiza pacienilor limit, A. Green relateaz cum, la sfritul unei edine, o pacient l-a nfuriat. La nceputul edinei urmtoare, pacienta i-a spus : Am fost uurat s constat c pot s-mi exprim furia . Green arat c, la aceti pacieni, identificarea devine confuzie identitar. El vorbete de fenomenul clinic al halucinaiei negative n oglind : dac pacientul privete n oglind, nu vede nimic ; dac oglinda se reflect ntr-o alt oglind, atunci el vede ceva n cea de a doua oglind. Autorul nelege prin limit anumite zone de elaborare, intrapsihic dar i ntre aparatul psihic i obiect (intersubiective). El mai remarc faptul c, n analiza pacienilor borderline, analistul trebuie s le ofere acestora reprezentrile care le lipsesc.

Dispozitivul de autopercepie Pacienta lui A. Green avea un afect (furie) pe care nu putea s l exprime (s l reprezinte). Ea face n aa fel nct cellalt s aib acest afect fa de ea i s i-l exprime. Ea l percepe pe analistul nfuriat ca fiind ea nsi nfuriat pe el. Este aceasta o oglind ? Nu tocmai, fiindc este ca i cum eansi-nfuriat-pe-el ar fi vzut (dac folosim, pentru simplificare, modalitatea vizual) nu de ctre ea, ci de ctre el : ea se vede cu ochii analistului su. Exist aici un schimb de identitate tocmai cu scopul de a-i gsi identitatea. Subiectul i obiectul sunt separai, dar sunt modificate dou lucruri : a) afectul inexprimabil se gsete n cellalt, care poate s-l exprime ca fiind al su ; b) dispozitivul de percepie al analistului se gsete n pacient (care are, pentru un moment, identitatea celuilalt) i acesta poate s-i vad sinele-avndo-anumit-trire, pentru a deveni ulerior capabil s se conceap, s se reprezinte n situaia respectiv. Dar de ce pacientul nu alege o cale mai simpl, mai direct, de exemplu o identificare cu analistul care poate tolera prezena pacientului ngrozit (sau nfuriat, n exemplul lui Green) i se poate tolera pe sine ngrozit, care are o reprezentare de sine-ngrozit sau de cellalt-ngrozit ? Pacientul nu face acest lucru deoarece el are nevoie s creeze el nsui aceast reprezentare de sine capabil s conin, s-i limiteze afectul. Dac parafrazm afirmaia lui Winnicott : subiectul creeaz obiectul, dar obiectul era deja acolo, am putea spune : subiectul se creeaz pe sine, dar sinele su era deja acolo, n exterior. El nu dorete o reprezentare de gata. Prin termenul de borderline (sau stare limit), Winnicott desemneaz pacienii la care angoasa este de natur psihotic ( frmiare, anihilare, cdere, prbuire primitive agonies), n vreme ce o construcie psihonevrotic suficient de elaborat le permite s fac fa constrngerilor realitii. (S ne amintim c mecanismul de identificare proiectiv era descris de Melanie Klein ca fiind de natur psihotic i cu rol de aprare tocmai mpotriva angoasei de anihilare). Ideea lui Winnicott privind aceti pacieni este c, n trecutul lor, s-a produs ceva care nu a fost trit, afectul corespunztor nu a fost resimit. (S ne mai amintim c, n clinica lui Klein, prile din sine proiectate n obiect sunt i ele transportori de afecte). Experiena afectului devine atunci echivalentul a ceea ce este rememorarea, ntoarcerea refulatului din cura clasic. Ins ne punem ntrebarea, odat cu J. Andre : [Analiza registrului borderline ] ar fi marcat n special de s spunem oare, apariia unor afecte pn atunci incontiente, sau producerea de afecte care nu au fost simite niciodat ?. Andre arat c aporia transferului sau a repetiiei a ceva ce nu a mai fost resimit exercit o fascinaie din care nu putem iei dect printr-o deplasare minim : ceea ce nu a avut loc, nu a avut loc n istorie, deci s-a produs nafara categoriei istoricitii. Ceva s-a ntmplat, ceva s-a nscris psihic, dar ntr-un mod diferit de cel al temporalitii fie a istoriei. .. : S revenim la reprezentarea de sine. Intr-un text din 1963, Winnicott spune

Foarte devreme, un sugar poate fi capabil s se identifice cu mama sa. Exist reflexe primitive care pot constitui baza acestei evoluii, cum ar fi

faptul c bebeluul rspunde la zmbet printr-un zmbet. Rapid, el devine capabil de expresii mai complexe de identificare, implicnd prezena imaginaiei. De exemplu, vedem un sugar care, n timpul suptului, ncearc s gseasc gura mamei i s o hrneasc el nsui, cu degetul. [] starea de dependen se atenueaz n urma dezvoltrii, la sugar, a capacitii de a lua locul mamei. De aici ncepe dezvoltarea complet a nelegerii existenei personale i separate a mamei. .. Al doilea aspect subliniat de Andre n comentariul su despre problematica strilor limit se leag de activitatea reprezentativ a subiectului. Autorul arat c n momentul n care, n cursul edinei, actul devine predominant n raport cu fantasma, este pus sub semnul ntrebrii, la subiect, nsi posibilitatea re-prezentrii (n cuvnt compus). Aceast posibilitate este legat de tolerarea de ctre psihism a caracterului fundamental pierdut al obiectului. . Prin cea de a doua topic introdus de Freud n 1920, modelul su nu se mai refer la dorina incontient, ci la micarea pulsional, iar n clinic, rememorarea las locul actualizrii. A. Green observ c, astfel, conceptul de reprezentare este nlocuit cu cel de micare pulsional : la pacienii aflai n stri limit (stri pe care, credem, le putem ntlni nu numai la categoria nosografic de organizare borderline, descris de O. Kernberg, ci i la nevrotici sau la psihotici), domin tendina de a excita pulsiunea spre descrcare i repetiie, procese care scurtcircuiteaz elaborarea psihic, exprimat n sistemul freudian prin reprezentri i dorine. Green adaug : Ca s completm teoria lui Freud, putem spune c dilema se petrece ntre micarea pulsional ce caut descrcarea i / sau reprezentarea-lucru, ceea ce ar conduce din nou spre incontient. In acest context, vedem c reprezentarea [] nu mai este dat, ci este rezultatul unui travaliu. De aceea considerm c, n clinica identificrii proiective, termenii de rol sau reprezentare proiectat n analist (utilizai de autori precum Kernberg sau Sandler) sunt prea optimiti sau prea evoluai pentru pacienii borderline i c este potrivit s utilizm o expresie referitoare la un mecanism mai primitiv, cum ar fi cuvntul inversare de poziie, care are de a face cu afecte puse n act, dar nc nu jucate. Chiar noi ne ntrebm de ce utilizm cuvntul inversare i nu pe cel de ntoarcere, prezent deseori n literatura psihanalitic. Probabil c acest cuvnt ni s-a prut semnificativ atunci cnd l-am ntlnit sub pana lui Freud, n textul su despre Leonardo da Vinci. Scriind despre fantezia homosexual a acestuia, Freud completeaz : [] nu activitatea real, ci atitudinea sentimentelor ne face s recunoatem la cineva aceast particularitate care este inversarea. (Acest cuvnt apare n ediia din 1919, n timp ce ediia din 1910 folosete termenul de homosexualitate). Poate c un al doilea motiv de a alege termenul de poziie este maniera n care Freud a descris clivajul eului, fisurile din eu ce corespund bizareriilor i nebuniei oamenilor, mecanisme ce afecteaz unitatea eului, constituind echivalentul pentru eu a ceea ce constituie perversiunile pentru sexualitate. Dup A. Green, tocmai aici se afl ideea pe care trebuie s o reinem din cea de a doua jumtate a operei lui Freud (pentru care modelul perversiunii a fost punctul de plecare n teorie), idee ce ar schimba chiar paradigma psihanalizei : cutarea, la nivelul eului, a ceea ce sunt perversiunile pentru sexualitate.

. Toate conexiunile din teoria psihanalitic ntre : receptivitate, pasivitate, feminitate, angoas de pierdere a iubirii din partea obiectului, situaie de intruziune din partea celuilalt par s conduc, n cazul utilizrii de ctre pacient a mecanismului de identificare proiectiv, spre imaginea unui analist ce se gsete el nsui n poziia de copil. Harold Searles descrie, n mod sugestiv, o asemenea poziie n care el se las plasat de ctre pacienii si, trind n contratransfer ceea ce a trit pacientul, copil fiind, cu prinii si : In anumite cazuri [], aud n el [n pacient] pe printele cel mai puternic dintre noi doi, spunndu-mi mie, care sunt copilul, cel mai slab, c nu sunt i c nu am fost vreodat iubit sau dorit. Desigur, pacientul va realiza o identificare cu analistul care simte n locul su. Dar credem c aceast identificare const ntr-un proces mai complex : dac subiectul utilizeaz inversarea identitar prin identificare proiectiv cu scopul de a-l plasa pe cellalt n poziia de copil, el utilizeaz aceast inversare i pentru a se percepe literalmente din perspectiva celuilalt. Intre declanarea mecanismului de identificare proiectiv i interpretarea analistului sau, uneori, chiar n timpul interpretrii exist un timp n care subiectul contempl imaginea celuilalt-copil, din perspectiva adultului-analist cu care tocmai s-a identificat, apoi recupereaz imaginea de sine-copil mbogit cu reprezentarea care i lipsea pentru a elabora afectul respectiv i a-l nscrie n istoria sa personal. Criticndu-l pe O. Kernberg pentru c nu a artat, n scrierile sale, suspansul ce caracterizeaz sentimentele analistului fat de pacientul borderline, Searles atrage atenia asupra erorii de a ntoarce identificarea proiectiv a pacientului printr-o interpretare prematur, care implic denegarea oricrei baze reale din percepia transferenial a pacientului asupra analistului : Atunci cnd ncercm s ne debarasm prea repede de o povar printr-o interpretare [], o facem n general pentru c, implicit, denegm orice fundament real al percepiei transfereniale pe care o are pacientul asupra noastr. C. Bolas remarc fenomenul regresiei analistului n locul pacientului, primul opernd apoi o autovindecare, nainte ca al doilea s poat face acelai lucru. D. Carpy explic faptul c, n aceste cazuri, pacientul este capabil s utilizeze interpretarea numai dac recunoate, n analist, aspecte din el nsui. Inafar de inversarea din transfer (copil / printe), exist aadar o inversare n raportul pacient/analist : analistul este cel care resimte, pacientul este cel care vede. Primul este cel care regreseaz, al doilea este cel care rmne lucid. Lucid fa de cellalt, pentru a-l percepe ca reprezentare-lucru de sine. Intr-un text din 1973 asupra procesului analitic, A. Green arat c limbajul nu poate folosi dect un material deja elaborat, c reprezentarea i afectul ar fi mediatorii necesari ai acestei elaborri : reprezentarea de partea gndirii, iar afectul de partea corpului. In cadrul reprezentrii, trebuie s facem distincia ntre reprezentrile-lucru i reprezentrile-cuvnt, primele aparinnd propriuzis incontientului, prin nsi structura lor. Intre reprezentarea-cuvnt i afect, reprezentrile-lucru formeaz un pod ce unete intelectul cu sensibilitatea. Sfera vizual are o mai mare rezonan afectiv dect sfera auditiv, ne spune Green, i vizualul este cel care realizeaz prima punere n form a reaciei afective. De aceea noi folosim verbul a vedea (mai degrab ca metafor) atunci cnd vorbim de percepia subiectului chiar n sfera auditiv asupra afectului celuilalt ca baz de construcie pentru reprezentarea de sine. In cursul procesului despre care discutm, nu este vorba de a recunoate o reprezentare de sine n cea a celuilalt, nici de a modifica o reprezentare de

sine dup modelul reprezentrii celuilalt, termeni ntlnii uneori n descrierile identificrii proiective. A modifica nseamn c o reprezentare rea devine o reprezentare bun, perspectiv care ar ine mai degrab de supraeu dect de eu. Dac un pacient ajunge s mentalizeze un afect pn atunci ireprezentabil, estetica reprezentrii obinute ar fi o problem de gust, iar nu de scop al dezvoltrii. Or, cum remarc Giovacchini, atunci cnd este vorba de fragmentarea experienei de sine, exist i o incapacitate de a resimi pentru c subiectul nu tie cine este (reprezentare), deci nici ceea ce resimte (afect).

Munca analistului Contratransferul la Freud In calitate de concept metapsihologic, contratransferul a fost subiectul multor discuii. Freud nsui l-a introdus n teoria psihanalitic, dar a scris puin despre el. S-a mulumit cu scurte observaii, care au suscitat numeroase interpretri. . In Observaii asupra iubirii de transfer (1915), Freud ne spune : Pentru medic, acest fapt [repetiia iubirii de transfer] constituie o informaie preioas i un avertisment salutar, cel de a fi circumspect fa de posibilitatea apariiei unui contratransfer. Medicul trebuie s considere c iubirea pacientei este determinat de situaia analitic, iar nu de calitile sale personale, c nu are deci nici un motiv s se umfle n pene cu aceast cucerire , cum am numi-o nafara analizei . Cu aceast fraz, Freud pare s se refere att la sensul contratransferului ca instrument de cercetare asupra transferului pacientului, ct i la o concepie defensiv despre contratransfer (un acelai fapt constituie o informaie preioas i un avertisment ). El mai atrage atenia asupra contratransferului n aspectul su narcisic : dat fiind c iubirea de transfer apare prin repetiie pacienta despre care vorbete s-ar ndrgosti de orice alt medic -, analistul trebuie s realizeze c situaia analitic este cea care o provoac, iar nu propria sa persoan, adic trebuie s se considere drept contingent ca obiect al iubirii pacientei. Avem aici o important informaie despre viziunea freudian privind raportul dintre narcisismul analistului i teoria sa asupra pacientului su. Freud evoc mai pe larg opinia sa despre contratransfer n 1913, ntr-o scrisoare ctre Binswanger : [Contratransferul] se numr printre cele mai complicate probleme tehnice ale psihanalizei. Cred c, teoretic, nu este aa greu de rezolvat. Ceea ce i oferim pacientului nu trebuie s fie niciodat un afect imediat, ci un afect acordat n mod contient, iar aceasta ntr-o msur mai mare sau mai mic, n funcie de necesitile momentului. In anumite circumstane putem s oferim mult, dar niciodat din propriul su incontient. Pentru mine, aceasta ar fi formula. Aadar, trebuie ca de fiecare dat s-i recunoti contratransferul i s-l depeti, numai atunci eti tu nsui liber. A oferi cuiva prea puin pentru c-l iubeti prea mult, reprezint o nedreptate mpotriva pacientului, dar i o eroare tehnic. Toate aceste lucruri sunt dificile i poate c trebuie s fii mai n vrst ca s te descurci cu ele .

Freud d de neles c, dac este posibil ca analistul s-i utilizeze propriile afecte pentru munca sa de interpretare, asta nu presupune o mrturisire fa de pacient a sentimentelor sale imediate, ci o elaborare a acestora. .. Dup noi, sensul recomandrii lui Freud este cel al unei trieri ntre contratransferul ce aparine transferului pacientului i transferul analistului asupra pacientului su. . Dac inem cont de viziunea lui Freud asupra raportului dintre narcisism i relaia de obiect, l-am putea parafraza astfel : A-i oferi pacientului prea puin pentru c l iubeti prea mult, nseamn a-i oferi prea mult din analistul su (contratransfer ca transfer al analistului) i prea puin din el nsui (transfer al pacientului). . Ipoteza noastr este c nencrederea lui Freud fa de contratransfer (nencredere care l-a mpiedicat, poate, s scrie articolul despre proiecie pe care l promisese) avea i motive privind teoria psihanalitic. El intuia deja c noiunea de contratransfer este complicat prin faptul c implic nu numai necesitile pacientului, dar i incontientul analistului cu propriile sale necesiti, nu numai transferul pacientului, dar i transferul analistului asupra pacientului su. Am vzut c, pentru Freud, exist o anumit opoziie cantitativ (exprimat prin conceptul de investiie) ntre narcisism i relaia de obiect. Pe de alt parte, am vzut c, de exemplu, atunci cnd Freud vorbete despre mecanismul proieciei la gelos, el subliniaz c nu realitatea percepiei gelosului creeaz probleme, ci gradul de atenie, investirea exagerat a semnelor de infidelitate fantasmatic a obiectului ( nc o dat, un factor cantitativ : o prea mare importan acordat incontientului soiei sale). In acest context teoretic, o dezvoltare a noiunii de contratransfer l-ar fi condus pe Freud spre funcionarea psihic a analistului, cu pericolul nu doar de a iei din obiectivitatea analistului, dar i de a transfera investiia teoretic asupra persoanei analistului, n dezavantajul investiiei asupra pacientului su. A oferi mai mult analistului n teoria psihanalitic ar fi nsemnat pentru Freud a oferi mai puin pacientului ca obiect de studiu, ar fi nsemnat o nedreptate fcut pacientului i o eroare teoretic. . Contratransferul la Melanie Klein .. Afirmaiile Melaniei Klein despre contratransfer, mai specifice dect cele ale lui Freud, arat c a-l iubi prea mult pe pacient poate ine, pe de o parte, de o aprare a analistului fa de un contratransfer angoasat sau negativ i, pe de alt parte, de o coluziune analist-mam. Este vorba de o mam care are nevoia imperioas de a potoli imediat angoasele copilului su : pentru noi este clar (dac ne gndim la teoria lui Klein, dar i la ceea ce tim despre relaia mamcopil) c este vorba de un rspuns matern automat fa de angoasa bebeluului. Cum pacientul Melaniei Klein nu este niciodat, n realitate, un bebelu, aceast remarc presupune i o coluziune trecut-prezent n cadrul analizei. Pericolele subliniate astfel n legtur cu contratransferul sunt considerate ca venind din dou direcii : dinspre dorina analistului i angoasa acestuia (mai

puin dinspre narcisismul lui, ca la Freud), iar pe de alt parte, dinspre coluziunea analist-obiect aparinnd trecutului. .. Dezvoltri teoretice asupra contratransferului . Insistm totui asupra opiniei noastre cum c, dac Freud a evitat s introduc n teoria psihanalitic realitatea trecutului subiectului (adic realitatea psihic a prinilor), a avut pentru aceasta raiuni legate esenialmente de teoria sa asupra pulsiunilor (n care obiectul este contingent) i de teoria sa centrat pe tehnica analitic (al crei ideal de neutralitate i cere s fie centrat mai mult pe cercetare dect pe vindecare, aceasta din urm decurgnd n mod indirect, din libera alegere a pacientului n urma analizei conflictelor sale). Prin conceptele sale de supraeu i narcisism, Freud face totui referire la subiectivitatea (incontient) a obiectului extern (prinii) : supraeul provine din interiorizarea propriului supraeu al prinilor, iar narcisismul copilului provine dintr-o proiecie a prinilor coninnd propriul lor narcisism. De ce Freud a acceptat s vorbeasc, legat de realitatea psihic a subiectului, despre aceste dou oglinzi ale subiectivitii incontiente a celuilalt (printe) ? O ipotez ar fi urmtoarea : cum metoda analitic presupune ca regul fundamental asociaia liber din partea pacientului, atitudinea esenial a analistului este de ateptat s se opun supraeului subiectului i, n acelai timp, s se opun narcisismului analistului (deoarece pacientul este obiectul su de studiu, iar dup Freud, cu ct investeti n obiectul tu, cu att mai puin investeti n propriul tu eu). In aceste condiii teoretice, a vorbi de acest tip de subiectivitate a obiectului nu aduce nici un pericol pentru teoria freudian, n msura n care analistul este, prin nsei fundamentele metodei sale, pus n gard mpotriva unei coluziuni cu supraeul i cu narcisismul prinilor. . Cum arat Nancy Katan-Beaufils, comun pentru toi aceti autori este problema actului i a coordonatelor dup care l apreciem. Toi gsesc un criteriu de adevr n act i n efectele subiective suscitate de pacient. Opiniile sunt divergente cu privire la maniera de a trata aceste efecte : fie a le da o valoare de adevr imediat i ale restitui sub forma unei mrturisiri (M. Little; O. Kernberg, n ilustrarea clinic relatat n capitolul anterior), fie a se detaa i ale interpreta (H. Rosenfeld, W. Bion, care descrie analistul ca fiind dator s se strduiasc s nu aib amintiri sau dorine). Heinrich Racker a oferit repere preioase pentru munca de elaborare a contratransferului. El subliniaz importana fantasmelor pacientului asupra contratransferului analistului, analiza acestora constituind o parte important a analizei transferului. Obiectivitatea analistului se bazeaz pe un fel de diviziune intern care i permite s analizeze att propria sa subiectivitate din contratransfer, ct i subiectivitatea pacientului ; aceasta ne duce cu gndul la rolul terului simbolic pe care l are analistul, dup Lacan. Racker scoate n eviden un aspect interesant, anume prezena, la analist, a unei predispoziii ce corespunde cu funcia sa de a fi analist; aceast tendin face diferena ntre relaia analitic i o relaie interpersonal, ea constnd n intenia analistului de identificare cu pacientul su (identificare concordant, baz a nelegerii). Aceast idee a lui Racker ce trimite i ea la viziunea lui Lacan asupra funciei analistului, reluat de Haydee Faimberg n conceptul ei de poziie contratransferenial coninnd o parte din transfer nc neanalizat ridic problema, dup noi, a investiiei analistului asupra pacientului su ca

obiect de cercetare analitic, aadar ridic o problem de ordin economic. Identificarea concordant i identificarea complementar (cu obiectele interne ale pacientului termen introdus de Helene Deutsch) sunt invers proporionale, cu alte cuvinte, atunci cnd una se intensific, cealalt scade. Putem deduce de aici : cu ct crete identificarea complementar, cu att scade nelegerea ; sau, cu ct se pune analistul n locul obiectului pacientului, cu att el l nelege mai puin pe pacient. Oare aceast comparaie, ntre cele dou tipuri de identificri ale analistului, nu seamn oare cu fraza lui Freud din scrisoarea ctre Binswanger, A oferi cuiva prea puin pentru c l iubeti prea mult, nseamn o nedreptate fcut pacientului ? In perspectiva lui Freud, a iubi prea mult nseamn a se plasa n poziia de obiect real al pacientului (aflat ntr-o relaie interpersonal) i a adopta o poziie narcisic (conform creia analistul este iubit pentru ceea ce este el, iar nu din raiuni transfereniale, care fac din obiectul iubirii un obiect contingent). Mai credem c, dac Freud sftuiete psihanalitii s nu interpreteze transferul dect atunci cnd acesta devine o rezisten, el o face tot din aceast perspectiv economic, a investiiei analistului asupra psihismului pacientului, mpotriva alunecrii spre psihismul analistului. Interpretarea sistematic a transferului n cursul analizei (n maniera kleinian) ar fi considerat de Freud, ne imaginm, ca o cerere de iubire din partea analistului, printr-o autoinvestire narcisic a propriei sale persoane. De asemenea, a accentua n mod sistematic partea de hic et nunc a edinei psihanalitice i a nu o lega cu trecutul pacientului, ar fi interpretat de Freud ca o tendin global de a atrage investiia travaliului analitic spre persoana analistului. S revenim la Racker. Identificarea concordant a analistului (nelegerea sau empatia) este un fel de reproducere sau re-experien a propriilor procese infantile ale analistului, dar ca rspuns la stimuli ce vin din partea pacientului. Putem spune c pacientul exercit o influen specific asupra psihismului analistului (chiar dac rspunsul acestuia are drept surs propriul incontient) i c aceast specificitate ine de ceea ce autorul numete predispoziia spre identificarea cu pacientul i funcia analitic. In acelai sens, el distinge dou tipuri de contratransfer : Pe de o parte, avem analistul ca subiect i pacientul ca obiect de cunoatere, ceea ce anuleaz relaia de obiect propriu-zis ; n locul ei, apare o aproximativ uniune sau identitate ntre prile (experienele, pulsiunile sau aprrile) subiectului i obiectului. Ansamblul proceselor ce corespund acestei uniuni ar putea fi numit contratransfer concordant. Pe de alt parte, avem o relaie de obiect oarecare [pentru analist], un transfer real n care analistul repet experiene anterioare, pacientul reprezentnd obiecte interne ale analistului. Ansamblul acestor experiene, care exist i ele n mod permanent i continuu, ar putea fi numit contratransfer complementar. Este important s remarcm c, pentru Racker, dimensiunea din contratransfer care poate fi un obstacol n analiz (contratransfer complementar sau transfer al analistului asupra pacientului su) vine din msura n care analistul funcioneaz ntr-o relaie de obiect. Altfel spus, analistul este mpiedicat s fie analist de ctre aspectul de reciprocitate prezent n toate relaiile interpersonale sau, cum i se spune astzi, prin tentaia de simetrie n raportul su cu pacientul (n vreme ce funcia analitic se bazeaz pe disimetria poziiilor analistului i pacientului). .. In ce privete ntrebarea dac analistul trebuie sau nu s-i comunice pacientului aspecte din contratransferul su, Racker afirm c, spre deosebire de Alice Balint sau de Winnicott, el gsete c modul cel mai bun de a ndeplini scopul acestor comunicri a-i arta pacientului realitatea contratransferului

obiectelor sale interne i externe este analiza fantasmelor pacientului asupra contratransferului analistului. Aceasta este i alegerea lui Bion, care nu susine c analistul nu are memorie i dorin, ci c el trebuie s renune [ca scop ideal] la memorie i la dorin n timpul edinei psihanalitice ; adic trebuie s renune la zelul terapeutic (nelegere, interpretare i efectul lor imediat) i s se arate deschis la identificarea proiectiv a pacientului. . Harold Searles este un autor care a descris pe larg problemele contratransfereniale i de tehnic n cazul strilor limit (la pacienii borderline sau psihotici). El arat c, deseori, interpretrile analistului conteaz pentru aceti pacieni mai puin dect participarea lui nonverbal, din cauza a doi factori : o funcionare a pacientului ce corespunde cu o etap care precede achiziia limbajului i participarea nonverbal a membrilor familiei fa de pacient, n cursul copilriei. Faptul c diferenierea eului pacientului este incomplet diminueaz posibilitile sale de a utiliza interpretrile verbale, deoarece el nu funcioneaz ca o persoan care tie c analistul su i ea au fiecare individualitatea sa i realitatea sa subiectiv proprie. Cum subiectul manifest o lips a sensului realitii exterioare, dar i interioare, analistul se vede determinat s i impun pacientului propria sa realitate, n loc s lupte cu el pentru a-l ajuta s dobndeasc un sens al realitii care s fie valabil pentru el i numai pentru el ; autorul o citeaz pe H. Deutsch, care arat cum pacientul, dac i adapteaz sensul realitii la cel al analistului, nu face dect s repete adaptarea as if pe care a realizat-o dup modelul figurilor parentale. (Din acest punct de vedere, am putea considera c, artndu-i n mod explicit pacientului contratransferul su, analistul i impune propria realitate psihic sub forma unei realiti exterioare care nu este achiziia pacientului). Aceast situaie repet i situaia din copilrie cnd sugarul reprezint un instrument prin care mama i satisface nevoile incontiente. .. O viziune radical asupra contratransferului este cea a lui Jacques Lacan, care i ofer o conotaie negativ, punnd un accent pozitiv numai pe ceea ce Racker numea predispoziia la funcia analitic. Dup Lacan, analistul nu opereaz prin efectul incontientului su, ci din poziia sa n analiz, poziie ce nu este cea a subiectivitii (chiar suscitat de transfer), ci cea a obiectivitii funciei sale (de subiect ce se presupune c tie). Teoria lui Lacan vizeaz o critic generalizat a relaiei analitice conceput ca situaie interuman implicnd persoane i comportamentele lor reciproce. Analistul nu este iubit pentru el nsui, ci pentru c este un Altul (destinatar cruia i vorbete subiectul). Interpretnd, analistul opereaz din poziia Celuilalt care nu este nici analistul, nici pacientul, ci un ter simbolic. Astfel, dispozitivul analitic se ofer ca un artefact i nu ca ntlnirea dintre dou incontiente, iar acest artefact presupune punerea n parantez a analistului ca subiect. Analistul nu opereaz ca efect al incontientului su, ci ca efect al analizei. Nu este greu s detectm, n aceste afirmaii, viziunea lui Freud asupra curei psihanalitice. In ultim instan, remarc Colette Garrigues urmndu-l pe Lacan, dac transferul incontientului pacientului se poate manifesta asupra analistului, de ce s numim aceasta contratransfer ? Este vorba de un singur concept, transferul, care-i poate gsi locul i n persoana analistului ; a izola termenul de contratransfer revine la a plasa procesul analitic ntr-o confuzie a intersubiectivitii. .. ..s-a ajuns n cele din urm la urmtoarea definiie a contratransferului : contratransferul conine att transferul analistului asupra pacientului su, ct

i sentimentele proiectate n el, prin identificare proiectiv, de ctre pacient (Anne Alvarez, 1983).