TIBERIU

* 1900 † 1975

VUIA

Tată lui Ovidiu Vuia

POEME

Această carte s'a tipărit în atelierele tipografiei Victoria Timişoara, în anul 1937

reproducere şi tipărit www.Editura Rita Vuia

ÎN CHINARE

Mamei
Î În sufletul meu e răscoală de lumini. Mărunte şi mii. Cât un norod, Şi, ca pe apele mării nins polei de lună, se aştern în depărtare, - drum spre Tine. Fluturată în mii de cărări, şi ele mărunte, năframă de lumină, învălurată de furtuni, viaţă mea tu o ridici cu mâni blajine şi asculţi cum tremură de învolburare: freamăt îndepărtat şi durere rătăcitoare. Şi numai tu ştii, de ce, inima-mi rodeşte zimbete, fruct amar şi de lumină, dintr'o înfrăţire de demult, cu misterele ce se cufundă'n zarea umedă şi tristă. Singurătate şi tăcere, eşti inima care bate în ritmul de nimeni îndreptat, pe drumurile ce se încovăie în povârnişul veşniciei – iar eu, sunt lumina, care n'are razem decât în ritmul tău, iubire, suferinţă. Şi amândoi, treaptă cu treaptă, coborâm scormonind durerea şi urcăm, gând cu gând, spre tot mai aproape deslegare . …

REVERBERAŢII De unul singur
În fiecare zi, pe-apus de soare, ostenesc în drum spre tine, oraş cu îndepărtări misterioase. Sub volbura de-amurg, răsai amestec de aramă şi de vânăt. Linie împodobind zarea, dig de viaţă'n vreme călător … Şi când ajung de'n drumurile tale îmi risipesc viaţa, stau să ascult, sub ploua de lumină, cenuşiu învălmăşag, să ascult, cum se închid şi se deschid, zăvoare spre necunoscut, uliţele tale. Oamenii ţi i privesc, că prea i-ai îngrămădit laolaltă şi îi ţii ca pentru o eternitate; de-aceia atâţia se încovoaie, şi alâţia alţii se urăsc. Dar, când revin sub scut de stele, în sfat cu ziua ce a fost, de ce-am văzut, îmi e vie tot mai mult durerea, Şi de oameni mă întreb şi de lucruri, În drumul meu de unul singur, în fiecare seară.

Din lumina de totdeauna
… Pe care o plămădesc răstignirile, am venit aci, iubire, Şi poate că nu am să stau mai mult ca o suferinţă … Căci am trăit mai mult decât am vrut, Şi inima mi-am împărţit-o celor care au cerut … Am iubit josnicia, am înălţat-o şi am plâns, Am întâlnit desamăgirea, am îmbrăţişat-o şi am plâns … Din nopţi, - cuiburi de suspine, am avut legământ să cunosc frământarea, fecundă-n lacrime şi de-acolo, m'am legat, cu durere vie, de viaţa ce uruie cald prin drumuri de soare, sub mantii de neguri, între pereţi de lăcere. Spre punţile morţii. De aceia, urcând în tăcere, pe pârghii de gândire, înfruntarea morţii, mă cuminec de pe acum din darul sfânt al veşniciei, Că plămădit din lumina de totdeauna, voi muri mai curând decât aşi vrea: am trăit mai mult de cât am vrut.

În drum de toamnă
Intârzie deasupra mea seninul, mărturie calmă a cărărilor luminoase de eri. Le capăt de pelerinaj, mângăere şi odihnă, sub troiţă. Dar, pe aci, atâtea frunze-s moarte, şi grădinile exală parfum de înmormântări umede. Cei cari biruie odată destinul ce desleagă vieţile, - oamenii se reculeg în robia ţărinei. Atât de dragă. De caldă. De omenească.

Ochii mei se adâncesc în zare, pe linia de hotar, dintre cele ce sunt ale noastre şi cele care se cufundă în tăcere şi mister departe, departe … De unde, veşnicia, în care sufletu-mi se alintă, ca o lebedă pe ape, răstoarnţă din amorfe străvezii, în pumnii ce tremură, suferinţele vieţii, mizeriile de aci. Şi când umbre ţuguiate se resfl'ră'n amurgurile vinete, - de o noapte întreagă, atât îs de tăcute – în fiecare seară aştern de căpătâi, viaţa mea, şi o ascult cum freamătă de bucurii ca de durere. Că-n drum de toamnă, vânturătoare de lumină viaţa mea e, toată a mea.

Adolescenta
Ochii tăi sunt muguri de lumină. Sânii – merişoare mărunte. Inflorire de primăvară gura, desen suflat peste un murmur îndepărtat de suflet. Ritm frânt de înfrigurare ţi-e fruntea, arcuită semeţ, făcută totuşi să se plece de multă frământare în palme, aripi de hulubi, veniţi din ţări calde. Umerii tăi sunt polarizare de revărări înspre inimă, iar genunchii, doi pelerini, alăturaţi fratern, de odihnă, în după amiază de vară. Trup, amestec de lumină, de cântec şi de joc … Drumul tău este îmbinare de zare, de zimbel, de iubire …

Copilărie cu inima înveliţă 'n năfrămuri de mister, viaţă cu pas mărunt spre tot mai largi rotiri de taine, Adolescentă, eu te sărut frumos şi pe frunte, iubind … Tulburarea adâncurilor ce se vor răsvrăţi într'o zi în tine, Genele adormite şi pleoapele, răsad de visuri, Inima ta, care bate în harnic ritm de zori, pentru un amurg ce va cobori în haine vinete şi logodnic pământean, Pentru florile pe care le iubeşti, Şi pentru durerea ce freanătă depe acum în ochii tăi. Eu te sărut frumos şi pe frunte, adolescentă.

Duminecă
În după amiază de Duminecă, preludiu de primăvară mă înfăşoară în braţe moi şi calde, picurând din seninul vast al zărilor mărgean de lăcere, în ritm de înmugurire. Intins ca un covor înflorit în culori vii, în faţa mea se leagănă 'n unde tremurătoare, mozaicul vieţii şi pare un vis. Inchid ochii, pleoapele-mi se lasă uşoare şi înlăuntru, împerechiate melodii se ţes în pânze ireale. E cântecul lin, uşor, sosit din mii de cărări, în pragul alb al suferinţelor de aci. Atâtea zile mohorâte au scuturat în sufletul meu din miez de viaţă, polen mieros şi amar, în-cât acum culeg rod mărunt şi de lumină, pe urma vremii mele … Ca 'n zi de sărbătoare …

Şi tot mai multe poveştii îmi spune liniştea, din ce în ce mai larg roteşte în jurul meu durerea. Iubirea mea, isvor de apă rece, gâlgăe cuvânt de curvânt, venirea ei din straturi adânci, şi se resfiră 'n veşnicie, clipă cu clipă. Viaţa mea, uitată în răspântie de drum, îşi caută adăpost sub troiţă, în mănunchi de viorele făcându-şi cuib de rugăciuni pioase … Şi durerea mea, floare învoaltă, cu petale rotunde, creşte 'n soare de primăvară, ca o poveste hrănită din mizerii şi din doruri …

În miez de noapte
Tăcerea se incovoaie până sub slreaşină şi ascultă la geam cum ţiuie, în serenadă, vântul. În cameră umbrele cresc până în tavan şi un fluture dansează în ungher, ca o balerină în mătase crême.
Ascult minutarul sosind din tăcere, cum urcă spre clipa cealaltă, şi afară,

ca lame din alb şi viaţă, se încrucişează ţipete de sirenă. Tâşnesc mândre, din depărtări şi vin ca din vremuri. Şi nu sunt de cât de aci, de peste hopuri şi maidane. În mine, un semn de întrebare a prins în cleşte inima şi o invită în ritm precipitat spre zorile ce se gată pentru suişul de mâine. În mânile ce se caută, sub fruntea ce se vrea rezemată, se adună frământarea, merinde de-o zi şi truda ce rodeşte un pas mărunt …

Şi tăcerea, cu vântul deodată, pleacă, sărind peste uluci, călătoare sură în zare …

Un rând
Ai vrea dela mine un rând, - eu mă mulţumesc cu o vorbă … Pe care, de o viaţă întreagă mi-o caut, o aştept. Că-n toamnă toate luminile-s domoale şi copacii-s despodobiţi. Apele de mai poartă'n drumurile veşniciei, umede vorbe de vis, visuri de viaţă … Că-n toamnă toate-s hotă-nicite de moarte şi biruite de tăcere … Pe drumurile mele se aştern aceleaşi hotare şi biruie tot îngenunchierea, Ce-i drept, în dosul geamurilor aburite stă la pândă foamea de lumină, şi de senin, şi de bucurie, Şi-n cameră, vreja iubirii însufleţeşte o lume de lumină şi de zimbete şi de senin. Că-n iubire toate vorbele înfloresc şi palpită de-o viaţă întreagă. Că nimic nu trăeşte mai puţin şi nimic nu e mai veşnic … Şi de-o viaţă întreagă o caut, o aştept … Şi nu e mai mult de cât o vorbă …

Întrebare
Întrebi cu un suris imbibat de lumina, ce tremură sub umbra înserării, întrebare ce se lasă ca pleoapele peste o privire umedă. Şi-n lăuntrul meu, în suflet, se descide o fântână adâncă şi tot mai adânc, întrebarea cade înspre afund: ascult cum roteşte tot mai larg, din ce în ce mai depărtat, svon ireal şi resfirat în veşnicie. Şi ochii tăi şi inima, umerii şi paşii tăi, întreabă. Răspunsul este răvăşit prin vre-un ungher al vremii ce s'a scurs pe lângă noi, ca un râu cu maluri învesmântale în verde, în sur şi alb. Pe unde ar trebui să o iau înapoi, să mai găsesc în faţa mea clipa de-atunci? Stelele mărunte şi de-o veşnicie, sunt aceleaşi şi apele au rămas pe drumul lor. Doar, bătăile inimii ce ritmează punctând cu vorbe calde seara de aci şi inima, sunt altele … Ştii bine: întrebarea nu eu am speriat-o. O sirenă de tren, un huruit de căruţă, şi aci, aproape, un bec ce se clatină, astea au făcut răspunsul meu timid să se urce pe un fir de lăcere, sub scutul stelelor, în margine de veac. Deacolo priveşte, cum, pietoni întârziaţi, ne cufundăm în tăcere, ca două suferinţe. Şi mâine, când voi trece pe acelaşi drum, întrebarea ta o voi aştepta din nou. În zadar şi fără răspuns …

Două lacrime
La orizonturi se încinge văpaia urii, şi-n drumurile tale se aştern umbre-albastre … Deasupra ta plutesc neguri, şi-n suflet ţi se strecoară lăcerea. Şi până să ajungi aci, cât de lung ţi-a fost pelerinajul … Câte suferinţe luminează trecutul … Nu cumva ai uitat să-l priveşti? Din tulburi vremi, vreri de mai bine ţi-au îndreptat făptura, muncită de aspre suferinţe, pentru un destin de viaţă. Cu inima împărţilă în multe doruri de frate, cu gândul de-apururi săţi strângi comoara'n vatra cea mare de aci. Vie frământare de nevoi şi de mizerie, Îndrumare de răspântie luminoasă, în pământuri orientale, pentru cei cari trăesc în slobodă înălţare pe ţărmurile cu multe culori ale mărilor mari, Îndrumare de istorică mucenicie, în vâltoare de mereu răbdată robie. Ţara mea , Eu îţi ascult vuetul surd şi durerea perpetuă … Cu inima'nfrântă, cu gândul îngenunchiat. Şi-ţi dăruesc două lacrime … Că n-am altceva, Căci eu nu suîşânt decât o biată fărâmă de durere, iar tu Un vuel de veşnicie.

ŞESURI
Şesuri Veşnic desfăşurată întindere. Poveste din totdeauna spre zarea toată. Depărtări livide, orizonturi însuliţate de turnuri, drumuri punctate cu duzi, Cărări, ogoare, ape … Învălurarea brazdelor e un suiş spre albastrul apos al fărăsfârşitului. El însuşi învălurare. Dor de singurătate, isvor de nostalgii, Tăcere, mister, odihnă. -

*
Din linii se înfiripă viaţă: că atâta trăeşte acum. Şi din albastru: că atâta-i suiş aci. Sufletul cu vântul îi frate şi soră-i cu moartea lumina. Că nu ştii unde se întâlneşte veşnicia cu tine, nici moartea. Dar pe amândouă le simţi pe - aproape. Şi-n hurducăiala unui vehicol tremură mişcare, viaţa. Un drum e undeva, pe aproape, Că-n fărăsfârşitul ăsta, toate lucrurile vieţii şi moartea chiar, sunt aci, aproape, aproape - …

Muguri
Apele primăverii îşi anunţă coborîrea din munţi. Zăgazuri vechi rup chingi putrede şi forţe noui îşi lărgesc drumul, până în digurile ce ţin piept valurilor lipsite de orânduială. E în văzduh cu cel dintâiu ciripit de paseri, un val de umezală fecundatoare. Seva duduie în adâncuri, imperceptibil svon de viaţă, care va năvăli pe mii de cărări microscopice înspre lumină, îngroşând scoarţele, desghiocând seminţele, înmugurind ramurile, ce îşi împletesc în horbota luminii şi din prisosul ei, viaţa nouă. Cărările se sbicesc, văzduhul se deşartă, şi amurgurile devin din ce mai vinete, mai pline de sgomot şi purtătoare de înţelesuri, spre rodire. Inima omenească, veche înfrăţire a tuturor acestor reînoiri, tremură în ritm sprinten şi ea: toate aceste semne ale firii îs mici chei ce desleagă câte-o taină, colo în luna Mai, când culorile şi seva îşi ţin nunta cu lumina. Sunt aci, din nou zilele în care vom purta ramuri de finic, mărturie a iubirii şi adolscenţa va tresări sub năvala celui dintâiu cuvânt aprins al inimii. Ochiul, care vede toate, şi care încă nu a obosit depe urma viziunii ce arde'n suflet, icoane scumpe, urechea, ce nu pierde cadenţa ritmului, înghîţit de halucunaţiile ce tulbură visul, - inima ce rodeşte câte-o lacrimă curată, ca un bob de lumină, alunecând în palme moi, tresare de toate acesle ca la un îndemn ce vine, escaladând realitatea, din imperiul vast al visului de-o veşnicie.

Şi îngenunche, aşteptând ungerea cu mir, pe fruntea grea de avânt şi înflăcărare. În vreme ce chipuri de copii se reflectează în oglinda ovală a apelor din margine de drum, şi în cari, întreg, se cuibăreşte cerul albastru …

Lumini de primăvară
Apeles mari şi tulburi. Le-am ascultat năvala zorită izbind în digul masiv, la picioarele căruia se rostogoleau în spre adâncuri. Din departe un şir de munţi vineţi înfruntau seninul, resfirând în spre înalturi irizări de nostalgii … Sub zare, un turn se săruta cu nemărginirea. Şi cum vântul juca printre panglicele dela pălărie, iubita mea cu faţa smeadă, rânduindu-le cu degete subţiri, făcu semn să plecăm … În oraş, în margine de trotuar, tălăzuia mulţimea cu freamăt monoton … Pe bulevard înmugureau copacii şi orchestra agila alămurile zâmbitoare care în curând vor amesteca în ritmul proaspăt, val de melodii perimate … Inimile vor sălta şi vor urca zimbete luminoase în colţul buzelor. În parc, prerechi noui se înfrăţesc, rătăcind pe cărările măturate de vânt. Iubiri se înfiripă aci, capitol întroductiv pentru sbuciumul ce va răsări în luna care deschide petatele şi colorează durerile. Că'n cuib de zări stă în gardă viaţa ce va adânci în toate drumurile uşoare, făgaşurile poverilor ce îngenunche. Ci, acum e atâta svon de lumină în văzduh şi zările-s ample. Peste piaţă trece un şir uniform şi trist de adolescente pentru cari viaţa nu-i decât o problemă de purtat prin cămara visurilor arginţii şi roze, ce înfloresc în tainiţele inimilor. Şi mâine, doar, când va fi mai mult decât asta, inima lor se va veşteji în dureri umane şi suferinţe de o viaţă.

În colţ de stradă, un calfă de barbier aşteaptă iscodind drumul ştiut numai de el. Şi iubita lui din casa cu obloane verzi şi muşcate purpurii întârzie … şi inima lui e acum mică de tot. Alături de noi, o iubire parternă împărtăşeşte unui copil blond, cu ochii împânziţi de lumină, misterele vieţii, vorbind despre oameni care au fost şi despre paseri migrătoare. Şi tot mai larg ne învălue lumina şi vremea. - Culorile aşteaptă să-şi picure stropii în lucruri şi viaţa desghioacă înţelesuri, mărunte şi mii, care vor rotunji în vară fructele zemoase. Peste lucrurile acestea toate şi peste oamenii de aci, îmi sună în urechi un piuit mărunt de clopot îndepărtat, ascuns undeva în vreme. Un svon ireal îmbibat de veşnicie: mărturie purtată din veac în veac, pe creasta valurilor apuse. Că pentru lucrurile astea toate şi pentru oamenii de aci, a urcat cineva calvarul şi a aruncat în veşnice, cunună de cuvinte luminoase. Pentru viaţa cu mersu-i luminos … Pentru iubita mea cu faţa smeadă, pentru iubitul ei cu ochii trişti … Pentru oamenii cu sufletul mototolit, pentru lucrurile 'n culori mohorîte … Pentru durerile de eri, de mâine, de totdeauna …

Mărunt şirag …
Mărunt şirag de vieţi se înşirul pe luciul umed al crengilor, cari de mult şi-au scuturat ritmul de frunziş … Vrăbii cu inimioara palpitând sub învelişul hainei monotone … Şi vin din văzduh, în ceată: rătăcitoare sfadă, piuind mărunt în drumul lor de-o zi … Mărunt şirag de arcuri triumfale, viţele de vie se înşirue'n grădină, încovăind pământului cleios, viaţa lor de-un an. Or, poate că nu-s decât un norod de îngenunchieri pe marginea luminei. Mărunt şirag de mărgăritar, se rostogoleşte peste case un cântec de lumină, şi se razimă în suliţa de duzi, ca un păiengeniş. Dealungul pereţilor livizi, o pisică măsoară întinderea umbrei de aci şi până'n uliţa cea mare. În vecini se închide'n sgomot surd o uşe: par'c-ar fi căzut în curte o pasăre moartă. Vântul se anină-n streaşină şi îşi ia avânt să salte'n hopuri uriaşe, peste case-n ţarină. Satul, morman capricios de siluete, îşi urcă liniile spre înalturile ce le înnoadă toate'n strălucirea unei cruci, pe cel turn, stăpân de zare şi singurătăţi. Şi toată liniştea de aci, plânge'n lacrimi irizate, de fecioară.

Ogoare
Ogoare, întunecate brazde de viaţă, am cetit în trupul vostru învălurat, aceleaş înţelesuri, scormonite îndelungatelor tăceri, ce ne întovărăşesc, în spre zări pe voi, pe noi în veşnicie. Ogoare, ninse-n viscole, scăldate 'n ploi, înşirate pe alături drumurilor noastre în care colrobăim spre lumină, am tresărit de atâtea ori, privind de-o palmă adâncul vostru, răscolit şi mai adanc ca răscoala unui suflet. Şi-am cetit, din palme descrifrat frământ; căci voi vă întindeţi ca o carte, ca un trup, pe alături drumurilor noastre, vălmăşag în vălmăşit de patime şi de avânturi. Căci voi, în pulverizarea fiecărei primăveri, în încropirea verii şi în toamnele de totdeauna, purtaţi vremelnicia noastră, istoria vremii. Din voi răsare bucuria şi lacrima: resfrântă volbură de soare şi de culori: durerea şi viaţa: semeţie de-o clipă, alcătuire şubredă, irizare de-un vis. … Din palme descrifrat frământ, am cetit în voi, întunecate brazde de viaţă, ogoare.

Iarnă . . .
După amiază cu promoroacă, Lucrurile îşi iau haine de umbre. Puntea se întinde aburită sub hlamida rece. În arcade şi contraforturi se ridică ireală o clădire din alt veac: peretele de intunerec stă împotrivă-i, atoate cuprinzător. Printre tufişuri ninse'n chiciură, Râul. Ghiaţa s'a îngrămădit, pe alocuri ca o bubă rotundă. Blocuri ascuţite se însuliţă spre neant. Câte-o vinişoară, iaz domol, curge apă lină şi proaspătă, spre a trece repede sub podişul zgronţuros. În jur se resfiră vioaie, de nepătruns, ceaţa. Totuşi, deasupra, un cer, puţin, avar în culori. Şi lumina balansează marea şi o face transparentă ca o iluzie. Trecătorii sperie cu zgomotul ţipigilor înţintaţi, cari cad pe caldarâm, ritmic şi limbuţi. Unii înaintează, halucinaţi înspre perdelele înluminate de ceaţă şi lăcere, surâzând hipnotic viziunilor albe ce joacă jocuri cu îngeri pe fundale argintate. Alţii discută aprins lucruri de o zi şi mizerii ce ţin de legea trecătoare. Şi peste tot, gerul, horbotă de cristal şi pace. Din depărtări, coboară pe trepte de neguri, o preche. Din râsul lor fac pâlnie, aprinse, dorinţele lor se împletesc în flăcări de mister şi, numai e iarnă. Inima gâlgâie fierbinte, svon ce cheamă iubirea şi din pieptul lor se ridică, hulubi albi ca petalele primăverii, cuvinte ce rodesc. Şi astfel trec în pas mărunt, ritm de viaţă, speriind tăcerea şi îngheţul.

Provincială
Aruncate din turnul bisericii roşii, un pumn de grăunţe sonore vestesc ora. Numărate făceau şapte. Grădina din bulevard tăinuia lumii cărările ce se împleteau impudice şi goale. Departe de mine, un vuel de prăbuşire aluneca surd în zare. Purtând zăvorite toate cele neştiute, chelarul vieţii trecea pe străzi, sculurând din chei. Frământată, mulţimea îl urmărea: vuind ştraşnic, sgomotul mă pătrundea. Dar se poate că vuetul nu era decât o părere şi că intr'adevăr nimic nu se prăbuşea acolo. Părere poate să fi fost şi acoperişurile de tinichea, în trupul cărora se înfigeau prăjini sprijinind sârmele de oţel călătoare, prin care oamenii îşi vorbesc din depărtări. Semănau doar a ceva paiangen cu picioarele răsturnate în văzduh, bălăbănindu-se impudic spre ceruri. Mai ştii? Sunt atâtea lucruri ciudate în lumea asta. Uite, chiar acum: o frunză veştedă căzuse în deşertul braţelor mele meditative şi contrariată de culcuşu-i nou, mă privia ca un ochiu de mort. Cerul se împurpura, pământul invineţise. Am intârziat mult acolo. Căci au trecut şi clopotele de seară, au răsărit şi stelele în drumurile lor. … Pe-urmă am plecat.

Cântecul pelerinului
Sub amurgul cu slava împurpurată, pe uliţa largă îmi purtam paşii rătăcitori şi sufletul drumeţ. M-am strecurat în satul vostru în taină: să nu fiu zărit de oameni, să nu mă latre căinii. Eram o arătare chinuită şi tulburătorare a rosturilor voastre mărunte. Şi nu vroiam să vă neliniştesc. În drum spre voi, ce'i drept-un nod mi se urca în gât. Ştiam că voi sosi acolo cum am sosit eri în salul în care am rămas azi noapte: străin. Străin cu taine şubrede, cu gânduri sihăstrite. Şi-aşi fi vrut să mă găsesc unde va adăposit în suflete şi îmbiat cu sucul fierbinte al iubirii de om, care să-mi răscolească adâncurile, să-mi desgroape dorinţele. Ci, imi măsuram calea singur. Copacii bătrâni, perechi-perechi, îşi scuturau braţele încărcate de vânturi, impodobite ce argint de promoroacă. Drumurile erau învăluite în ceaţă albicioasă şi casele îşi ascundeau siluetele în întunerec. Măsuram veşnicia blondă pe nisipul vremii sure: înaintam aşa de monoton şi de emoţional în satul întins, cu uliţe multe, cu case mărunte. Din drumuri întorlochiate îmi părea că am venit la voi numai şi numai să simt că sunt mai singur ca eri, că sunt aşa de singur. Trecătorii mă priveau pe furiş în faţă, dar în urma mea se uitau bănuitori: “Nu e de aci. E un străin”. Undeva, în faţa mea, era sfârşitul. În aer se deschidea din ce în ce, tot mai mare golul, cu tot mai alburie lumină. Zăream în zare şoseaua cu frăgarii, punctaţi mărunt, unul lângă altul. Şi în pieptul meu se aprindea dorul iar de a pleca pe urma brazdelor din holde, cu sufletul rătăcind printre conacele cu ulucii dărimaţi şi cu câinii răi, privind în faţă viziunea, stăpână a vieţii mele, viziunea drumurilor fără capăt, în zări ne mai atinse.

Am părăsit satul vostru, - căci viaţa mă zoria, şi iubirea mă îndemna şi suferinţele mă îndemnau. Acum sunt în drum din nou. Glasuri de sirenă mă amăgesc, în depărtări mă ademenesc dorurile. Iar mâine, voi sosi în alte sate.

În grădina publică
Mă reîntorc la tine, când toţi te-au părăsit … Erai atât de superbă, inimă svâcnind de sevă, de culoare, de lumină. Întortochiată răscoală de cărări, de zimbete, de snoave, De pretutindeni, năvală-'n spre mine, ritm de soare, de iubire, de viaţă. Şi eu mă strecuram tăcut când te iubiau cu toţii. Pe aci rătăcea un copil cu rouă de veşnicie în luminişul ochilor mari, Dincolo se înlănţuia'n braţe de adolescenţă înmugurită, dragostea ce doare, Şi în toate cărările, sgomot cu suis slobod spre zarea cea albastră … Eu mă aşezam departe de răspântiile ce încrucişau atâtea bucurii, Căci, freamăt de bâlci, tu, erai mal de odihnă pentru pelerinii vieţii.

*
Viaţă, cu linii superbe, cuprinse 'ntre hotarele umede unde se îmbină veşnicia cu moartea, Acum eşti o povară de culoare ştearsă, cu cărări subţiate de ploi, cu toate podoabele resfirate de vânt. Rondurile de flori, sunt mormane de pământ cleios, iar băncile, le au luat în spate gârbove, nişte bătrâni trişti,

Icoană, de pe care cârpe aburite au şters culori şi figuri, eu, Când toţi te au părăsit, mă reîntorc la tine, Şi-mi asemui viaţa cu a ta, Deopotrivă, cărare de lumină eri, - azi poveste îngândurată.

Pe uliţi tăcute
Căsuţe, culcate pe-o rână, îngenunche adânc în pământ, de ţi se pare că sunt gata să se închine cu fruntea lor ţuguiată, în mijlocul uliţii. Geamurile înrămate cu vânăt şi împodobite cu muşcate ofilite, pealocuri privesc ca ochii în orbita cărora tremură vidul ireal. Or, în dosul lor, nu trăeşte decât mizeria înfăşurată-n cârpe vechi şi ţipă câte o viaţă săracă, ce încălzeşte o inimă abia tremurând. E ceasul în care uzinele îmi trimit din departe un memento aruncat în văzduh spre toate existenţele ce se strecoară printre ziduri, spre uliţi. Şi figuri mohorâte se ivesc din colţ de stradă, figuru de lunateci, cari cotrobăesc în linişte, înspre căsuţele cu pragul jos şi tinda întunecoasă. O uşe s'a isbit surd în tăcerea pâcloasă … Prin crepătura căscată, în curte a sbughit înspre garduri … o pisică roşie sau n demon cu ghiare ascuţite … Nu mai ştiu. Atât doar, că la răspântia de uliţi, vântul şuera mai slobod ca oriunde, şi în fund de grădini, se desenaează pe un fundal apos siluetele de arbori, colorate în gris … Decând stau ele acolo, înfipte înspre zările pline de armonii înfinite, mute totuşi … Şi eu, eri, credeam c'a venit, pe-un fir de lumină subţire, primăvara …

Medievală
Azi noapte a nins, întreaga noapte, şi-acum, înveliş de omăt, saşterne peste uliţi şi încă mai cerne zarea. Sub fulguirea deasă, în piaţă, doui călugări întârziaţi, stau la sfat şi întocmesc la dogme în cari omenirea va trebui să creadă. Burgul îi nins şi el, şi lacătele ruginite-s îngropate sub ninsoare. În colţ trece un cavaler cu pelerină cenuşie şi faţa întunecată. Din grădini aştept să se desprindă în tăcere călugăriţe îmbrăcate 'n alb ca pentru un mort, şi un clopot aştept să sune. Că am fost pe punte azi şi rotind în jurul meu privirea visătorului din veac în veac, m-am cultremurat de vasta nemărginire a albului, a păcii, a sufletescului, Că era aşa de departe viaţa şi trăia totuşi atât de mult în sufletul meu, În cât aşteptam să se desprindă călugăriţe în alb din cărările ninse şi un clopot îmi părea că va trebui să sune … O, dar numai suntem în anul unamie două sute, suflete al meu … O, nu …

ZI DE MĂINE
Ce departe-mi eşti Straie străvezii aşterne'n uliţi luna, pentru cine va ieşi în noapte să culeagă rodul vremii: ninsoare de lumină, volbură de linişti. Grădinile's ostroave uitate, şi satul, unde o fi plecat aşa, în miez de noapte, de nu se aude nicăeri o şoaptă … Sub punţi dorm ape. Şi-n cimitir la sfat statui călătoare se adună şi nu vor să mai plece: un şir de albe arcuri le leagă între ele pentru totdeauna. Drumurile's oprite, doar umbrele's fugare. Ce departe's lucrurile vieţii, toate şi stelele ce aproape par … Una-i rezemată în suliţa de dud, alta-mi cade parcă-n streşină, s'alunece în jghiab. Vecinul ce departe e de aici: abloane întunecate şi umbre … pretutindeni umbre. Ce departe's stâlpii ăia, şi viaţa … Zi de mâine, ce departe'mi eşti, ce departe …

***