You are on page 1of 2

[publicat în Bărăganul ortodox nr. 37, iunie 2006, p.

4]

tradiţia în contemporaneitate

Tradiţia vie a sfinţilor


Observaţii pe marginea prologului Tomului aghioritic

preot dr. Doru Costache


St Andrew’s Greek Orthodox Theological College
(Sydney College of Divinity)

Vorbind despre tradiţia eclesială, de obicei ne referim la suprafaţa doctrinară, practică şi


ritualică a acesteia. Am mai vorbit şi cu alte ocazii despre cele două niveluri ale tradiţiei,
cel exterior, al predicării sau manifestării, şi cel interior, al noimelor sau înţelesurilor
eclesiale. În opinia mea, înţelegerea curentă a tradiţiei ca structură mono-plan în care
totul este evident tuturor, nu are legătură reală cu perceperea tradiţională a naturii
tradiţiei. Am ales, pentru consolidarea punctului meu de vedere, prologul Tomului
aghioritic, un document redactat de sfântul Grigorie Palamas şi semnat de mai toţi
egumenii Sfântului Munte, în 1340.
Textul la care mă refer, adevărată constituţie a tradiţiei isihaste, menţionează cele două
niveluri, desemnându-le ca τῶν τε παρρησία κηρυττομένων, „cele predicate cu îndrăzneală
(public)”, şi respectiv τῶν μυστικῶς ἐν Πνεύματι τοῖς ἀξίοις προφαινομένων, „cele în
Duhul descoperite mistic celor vrednici”. Spre deosebire de alte locuri, cum e cazul
tratatului vasilian Despre Duhul Sfânt, unde se vorbeşte simplu despre cele două paliere,
fără altă menţiune, prologul Tomului aghioritic introduce o precizare de capitală
importanţă pentru corecta discernere a situaţiei. Este vorba despre aserţiunea potrivit
căreia domeniul interior al tradiţiei este accesat de „cei vrednici”, „iniţiaţi prin reală
experienţă”, şi de cei care, „prin evlavie, credinţă şi dragoste”, „s-au suspus celor care au
atins maturitatea în Hristos”. Evident, textul îi indică aici pe sfinţi(i isihaşti) şi pe
discipolii acestora.
Afirmaţia are valoare deopotrivă arheologică şi epistemologică. Arheologică, pentru că
descoperă un aspect al realităţii tradiţiei de care noi nu mai ţinem seamă – pur şi simplu
faptul existenţei palierului interior al tradiţiei, dincolo de pojghiţa slujbelor, a studiilor
teologice şi a făptuirilor noastre personale în litera legii... Epistemologică, pentru că
indică pe de o parte incompetenţa specialistului în teologie, hirotonit sau nu, în privinţa
acestui nivel interior, mistic al tradiţiei, pe de alta imposibilitatea articulării cu acest nivel
al altfel decât luat de mână şi condus ca un copil spre fântâna înţelepciunii.
Mulţi savanţi s-au ridicat întru a vorbi cu autoritate despre tradiţia eclesială, pretinzând
să o epuizeze prin ştiinţa lor. Să ne amintim de acel Ştefan care se opunea „academic”
sfântului Simeon Noul Teolog, sau de acel Varlaam din Calabria, αὐτόπλαστος μοναχός,
„cel ce s-a făcut pe sine monah”, ambii lipsiţi de reală iniţiere eclesială... Mulţi sunt şi
azi, Ştefani şi Varlaami, printre învăţătorii de teologie, care susţin că ştiinţa lor dobândită
din cărţi aduce vreo lumină Bisericii lui Hristos. Mulţi de asemenea cei care acuză de
esoterism pe oricine predică existenţa palierului interior al tradiţiei, faţă de care ştiinţa de
carte rămâne mai ignorantă decât noaptea.
Pentru aceştia din urmă, cuvântul care deschide prologul Tomului aghioritic se rosteşte
cu asprimea unei sentinţe veşnice: cum nu au înţeles iudeii descoperirea tainelor VT în
lumina NT, aşa sunt cei care se ţin de literă fără să perceapă descoperirea misterului
acesteia în experienţa de factură eshatologică a sfinţilor… Ca în parabola sfântului
Siluan: cocoşul era ininteligibil pentru găini, dar el însuşi, la rândul său, nu a fost capabil
– în acest veac dominat de scepticism – să dea crezare vulturului…
Ce mai rămâne? Să avem decenţa de a accepta, umil, să fim luaţi de mână. Împărăţia se
transmite din mână în mână, din inimă în inimă. Acum, cine ne va lua de mână?