Cum putem dobândi o importantă virtute - umilința

de Gloriant Dunăre „Astfel, vei putea cunoaşte şi nu vei fi amăgit că se află în tine această smerenie când vei fi umplut de o lumină negrăită şi când vei simţi o imposibil de exprimat dragoste pentru rugăciune. Dar mai cu seamă vei fi cu adevărat smerit atunci când îţi vei păstra curăţenia inimii nedefăimându-ţi aproapele, chiar dacă îl vezi că greşeşte. Toate cele spuse trebuiesc însoţite mai dinainte cu o desăvârşită desprindere de slava deşartă”. Aşa pomeneşte Sf. Ioan Scărarul în Scara Raiului despre umilinţă. Pe calea creştină umilinţa este pusă la loc de cinste printre virtuţi, fiind considerată cea mai mare dintre ele. Umilinţa este aceea care arată cel mai fidel gradul de evoluţie al aspirantului spiritual. Atunci când, pe orice cale spirituală s-ar afla, aspirantul încă mai este interesat, pe faţă sau în secret, nemărturisindu-şi nici sie, să fie apreciat, recompensat, recunoscut de ceilalţi ca fiindu-le superior, un sfânt, ceva, un supraom chiar, rezultatele lui rămân arondate egoului, acelui fals „eu” care îi ţine loc de realitate în fiecare zi. Sfântul Damaschin completează: „Orice bucurie şi orice dar de la Dumnezeu, dacă nu sunt însoţite mereu de smerenie, se aseamănă cu o casă făcută pe nisipuri mişcătoare. Se va scufunda şi dacă este din aur.” „Ce este aşadar această minunată uitare de sine pentru a slăvi pe Dumnezeu în noi?”întreabă la rândul ei Sfânta Tereza de Avila. Umilinţa este o atitudine spirituală care apare pe fondul unui foarte bun echilibru interior şi a unei înţelegeri corecte a relaţiei naturale cu celelalte fiinţe. Umilinţa apare la oamenii care s-au maturizat din punct de vedere spiritual. De aceea în cei „necopţi” la minte şi la suflet umilinţa nu prea este întâlnită. Reciproca este şi ea valabilă: lipsa umilinţei arată că de fapt aspirantul nu a depăşit primii paşi în evoluţia sa spirituală, indiferent de anii de yoga sau de TAPAS-uri pe care-i are. Virtuţile lăuntrice se vădesc după faptele exterioare, nu după vorbele noastre. A fi umil înseamnă să cunoşti şi mai ales să practici trăirea că suntem cu toţii fărâme din Dumnezeu. Umilinţa nu este slăbiciune, şi nici servilism. Slăbiciunea şi servilismul sunt resimţite ca o povară, ca o supunere fără voia noastră în faţa unei puteri omeneşti, pe când umilinţa este puterea de a-L recunoaşte pe Dumnezeu în toate, chiar dacă ceva din exterior tinde să ne ordoneze viaţa altfel decât vrem noi. Umilinţa provine din înţelegere, din deschiderea inimii, din supunerea în faţa puterii lui Dumnezeu. Atunci când suntem în stare să simţim această putere a lui Dumnezeu lucrând în fiecare fiinţă, putem face diferenţa limpede între individualitatea acelui om şi ceea ce se află dincolo de ea. Puterea interioară de a face această diferenţă se numeşte umilinţă. Dobândirea acestei virtuţi, unanim considerată ca fiind cea mai importantă pe calea spirituală, se face în mai multe feluri. Sfântul Ioan Scărarul ne dă câteva indicii: • „Unii se smeresc datorită unor rele pe care le-au făptuit şi care i-au scos din legile

firii. Dacă ei s-au întors şi nu se mai lasă amăgiţi să se învrăjbească pe sine cu lumea, la sfârşit vor dobândi smerenia.” • „Alţii cugetă la patima lui Hristos şi atunci se socotesc pe sine că-i sunt pururea datori.” • „Alţii au dobândit smerenia - care e mama tuturor darurilor - prin ispitele la care au fost supuşi, prin bolile şi căderile pe care le-au îndurat şi pe care cu ajutorul Domnului le-au trecut.” • „În sfârşit sunt alţii, deşi nu pot spune dacă se mai găsesc şi astăzi, care se umilesc cu atât mai mult, cu cât primesc daruri mai bogate de la Dumnezeu.” De asemenea, una dintre cele mai eficiente modalităţi de trezire în noi a umilinţei este aceea de a ne pune cât mai des cu putinţă la unison cu voinţa lui Dumnezeu. Consacrarea unei acţiuni Divinului, făcută cu sinceritate şi aspiraţie ne pune în contact direct cu vrerea lui Dumnezeu. Făcând cât mai des consacrarea acţiunilor noastre către Dumnezeu vom creşte în noi proporţional umilinţa. Aceasta va atrage multe realizări spirituale care, dacă umilinţa rămâne în noi, se vor păstra. Dacă umilinţa dispare, atunci şi acele daruri divine vor dispărea din noi ca şi cum n-ar fi fost acolo niciodată. Iată de ce nu este suficient să fim conştiincioşi şi să ne facem TAPAS-ul în urma căruia să avem unele rezultate. Este necesar să învăţăm să păstrăm aceste rezultate, iar cel mai simplu se facea aceasta prin cultivarea umilinţei. Tehnica secretă a paratrăsnetului, pe care doar cei iniţiaţi o cunosc, de asemenea are o mare eficienţă în a ne conduce spre înţelegerea integrală a conceptului de umilinţă. În ultimă instanţă, orice procedeu spiritual ne poate revela relaţia reală dintre Dumnezeu şi noi. Trebuie doar să fim interesaţi cu adevărat de asta, în adâncul fiinţei noastre, nu doar în minte. „Când vei vedea sau auzi despre cineva că a dobândit o prea-înaltă neîmpătimire în puţini ani, socoteşte că el a ajuns aici mergând nu pe altă cale ci pe aceasta fericită şi scurtă a smereniei.”, mai aflăm de la Sf. Ioan Scărarul. Umilinţa este opusul mândriei, aroganţei, orgoliului. Ori această plagă a lumii actuale, orgoliul, a ajuns să fie aproape a doua natură a omului. Goana după faimă cu orice preţ, competiţia al cărei unic scop este banul, infatuarea de a se crede prin orice superior semenului său, iată ce întâlnim preponderent la omul modern. A practica virtuţile, a fi umil în special, într-o lume a parvenitismului, pare la prima vedere o nebunie. Dar asta doar în aparenţă şi pentru cei care înţeleg umilinţa ca o supunere oarbă în faţa oricui. În realitate, umilinţa este supunerea în faţa lui Dumnezeu, pe care îl recunoaştem în jurul nostru. Iar gradul de umilinţă prezent în noi este direct proporţional cu cât de mult îl putem noi recunoaşte pe Dumnezeu în jurul nostru prin atributele sale: iubire, compasiune, frumuseţe, armonie, pace. Nu vom putea practica umilinţa dacă faţă de ceilalţi vom avea mai mereu tendinţa de a-i subordona sau de a-i trata cu răutate, duritate sau vom fi reci la trebuinţele lor. Umilinţa se naşte într-o fiinţă cu inima vie, caldă, pură şi care are această dragoste

mare faţă de Dumnezeu încât de la sine se supune Lui. De aceea, oricât de multe virtuţi am zice că avem, verificarea este simplă. Dacă pe lângă ele găsim şi umilinţă înseamnă că acele virtuţi sunt reale şi îl îndreaptă pe aspirant în direcţia bună. Acele virtuţi îl vor sluji mai departe în cunoaşterea de Dumnezeu. Dacă însă remarcăm din reacţiile celorlalţi şi din cele lăuntrice că umilinţa nu prea există sau poate doar când şi când, atunci putem fi siguri de un lucru: acele aşa-zise virtuţi sunt ale egoului şi ne îndepărtează de Dumnezeu, pentru că slujesc fariseului din noi. Există semne prin care fiecare om poate să realizeze dacă s-a abătut de la calea umilinţei. Una dintre ele este să conştientizăm scopul pentru care facem o anumită acţiune. Dacă scopul este, mărturisit sau nu, altceva decât Dumnezeu sau El se află pe al nu ştiu câtelea loc, atunci acea acţiune nu reflectă umilinţă, nu o dezvoltă, îl ţine prizonier pe omul respectiv şi chiar întărete lană cu care el se leagă de lumea iluzorie. ţ ul Cu cât rezultatele la care ajunge un asemenea yoghin sunt mai mari, cu atât mai mare este tentaţia de a se crede superior altora. Iată de ce stadiul puterilor paranormale poate fi pentru unii prilej de mari încercări. În acele situaţii, dacă umilinţa există, le vom trece cu bine. Dacă yoghinul îşi dezvoltă forţa mentală, acumulează o energie chiar imensă să spunem, dar îi lipseşte umilinţa, atunci el poate fi foarte uşor preluat de o entitate malefică, demoniacă ori satanică ce îl va tenta pe yoghin să orienteze acea energie imensă acumulată pentru a se adânci în iluzie prin complexul de superioritate care apare atunci, prin sentimentul de putere imensă asupra altora, prin considerarea în mod fals că este fuzionat cu Dumnezeu, deăi în realitate aceasta este, în acest caz, doar o pretenţie a unei minţi slabe şi rătăcite. Sf. Ioan Scărarul ne spune cu privire la aceasta: „Nimeni nu va intra în cămara de nuntă a Raiului fără smerenie, căci ea este păzitoarea descoperirilor, semnelor şi minunilor dumnezeieşti care ne-au fost arătate şi de multe ori acestea din urmă au ucis-o pe cea dintâi în cei neîntăriţi în virtute.” O altă cheie practică eficientă este să renunţăm în fiecare zi la ceva de care eram foarte ataşaţi: o idee, un obiect, un om. Exersând vom putea să înţelegem relaţia corectă cu acel aspect faţă de care vom manifesta în mod natural, după un timp, şi umilinţă. Este de asemenea necesar să ne ferim de falsa umilinţă, care presupune o supunere formală în faţa Voinţei Divine, fără a simţi ceva. Altfel vom ajunge ca fariseii care rosteau numele lui Dumnezeu cu buzele, dar inimile lor rămâneau în continuare de piatră. Practicarea smereniei duce la o armonizare profundă a lui ANAHATA CHAKRA şi a psihicului acelei fiinţe O altă modalitate de a amplifica în noi umilinţa este şi fuziunea amoroasă cu continenţă şi transfigurare. Atunci când iubitul transfigurat o transfigurează la rândul său pe iubita sa, urmărind să sesiseze în ea atributele unei Mari Puteri Cosmice, de exemplu, în urma acestei trăiri copleşitoare în inima celui în cauză se trezeşte spontan smerenia. Este apoi suficient să evocăm acea stare ideală de transfigurare şi umilinț a va apă rea şi ea, din ce în ce mai adâncă .

O altă cheie este să urmărim să ne desprindem de sentimentul superiorităţii faţă de ceilalţi, care apare la foarte mulţi dintre aspiranţii spirituali. Ei se simt superiori prin faptul că ţin post negru, că sunt vegetarieni sau că practică o brumă de continenţă. Acestea sunt doar tehnici, modalităţi. Iar sentimentul superiorităţii, prezent la aspiranţii mediocri seamănă cu situaţia în care un olog se laudă cu cârja lui şi o arată la toată lumea, că iată ce cârjă minunată are el, sfârşind prin a o spoi cu aur şi a o aşeza apoi într-o vitrină. Dar când vrea să se ridice şi să meargă, realizează, doar atunci, căzând, rostul acelei cârje. Şi asta o ştim bine fiecare dintre noi. Important este să nu uităm de umilinţă, să o aducem cât mai des în noi. Ghidul nostru spiritual ne aminteşte des acest lucru. Cine ştie, s-ar putea ca într-o bună zi, dacă vom înţelege ce şi cât trebuie, smerenia să rămână definitiv în noi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful