Miscare culturala de anvergura, romantismul a insemnat, de asemenea, impunerea unui nou mod de a gandi si de a trai: unii dintre cei

i mai importanti reprezentanti ai sai sunt cei care au transformat sensibilitatea in pasiune, cata vreme privim sensibilitatea ca pe un profund acord cu lumea naturala, iar pasiunea, drept incalcare a ordinii impuse. Romantismul a reprezentat mai mult decat o estetica si o filosofie, transformandu-se, dupa cum sublinia Octavio Paz, intr-un mod aparte de a simti, de a te indragosti, de a lupta ori de a calatori un mod de a trai si un mod de a muri. In ansamblu, avem de-a face cu o vasta sinteza asupra fenomenului literar romantic, pornind de la ideea de baza a idilismului Biedermeier contractat acasa. Biederemeier-ul sau romantismul imblanzit, din Germania si pana in Franta sau Anglia, iar de acolo pana in tarile Europei de Est, este interpretat de autor prin prisma unui conceptualism profund legat de esenta artei literare. Virgil Nemoianu aduce, in aceasta carte, si o periodizare a epocii romantice in ansamblu: caci, fiind legat de finele veacului al XVIII-lea si, ca spatii culturale de origine, de Anglia si Germania, raspandindu-se, apoi, in secolul al XIXlea, si in Franta, iar de aici in majoritatea tarilor europene si in America, romantismul se incadreaza, in linii mari, intre Revolutia de la 1789 si cea de la 1848, perioada fiind impartita, in Imblanzirea romantismului, in mai multe etape, nefiind uitate nici momentele anterioare, cu rol hotarator in cristalizarea unei noi estetici: neoclasicism in forma iluminista, in prima jumatate a secolului al XVIII-lea, preromantism luminist, in jurul anului 1750, romantism inalt, High Romanticism (1790 1815), caracterizat prin radicalism ideologic, coerenta, vizionarism, spirit cosmic, integrarea contrariilor, misticism si intensitate pasionala, si romantism tarziu sau Biedermeier Romanticism (1815 1848), ale carui caracteristici ar fi sensibil diferite: inclinarea spre moralitate, valori domestice, intimism, idilism, pasiuni temperate, confort spiritual, militantism, conservatorism, ironie si resemnare. . In plus, in Imblanzirea romantismului, ca si in aplicatele studii pe care, in alte ocazii, le-a dedicat structuralismului sau canonului literar, Nemoianu are in vedere, in fiecare capitol, ansambluri culturale vaste, fiind in mod evident fascinat de spiritul cuprinzator al secolului XVIII, o epoca in care enciclopedismul atat al respectivului veac, cat si al autorului cartii de fata e de natura sa-i sprijine ansamblul demonstratiilor, nefiind o simpla chestiune de fatada, ci avand darul de a da substanta

constructiilor teoretice ale autorului. Dar Virgil Nemoianu reuseste, dincolo de dimensiunea teoretica a cartii acesteia in sine, sa explice cititorilor cat se poate de clar cateva aspecte legate de insasi esenta fenomenului complex de imblanzire a romantismului, facand sclipitoare (si, nu o data, neasteptate si cu atat mai plastice!) trimiteri la texte intrate de generatii intregi in constiinta marelui public si devenite de-a dreptul canonice, cum ar fi romanul lui Charlotte Bronte, Jane Eyre, unde Edward Rochester este interpretat drept un caz de imblanzire ad litteram. . Exemplul merita retinut nu doar pentru exactitatea demonstratiei, ci si pentru ca, prin asemenea amanunte pregnante si, in fond, atat de evidente, incat marea majoritate a comentatorilor de dinaintea sa au ales sa le ignore, Virgil Nemoianu reuseste sa-si faca discursul extrem de convingator nu numai pentru publicul academic, ci si sa-si imbogateasca textul cu rara calitate de a se adresa (si) unor cititori obisnuiti, cuceriti, fara indoiala, pe data de un asemenea demers si mod de abordare. Afirmat, practic, concomitent, in Anglia si in Germania si raspandit rapid pe tot cuprinsul Europei, apoi in America, romantismul s-a impus rapid mai cu seama prin viabilitatea (si noutatea) ideilor sale. Preeminenta romantismului german si englez vine nu din anterioritatea cronologica, ci dintr-o combinatie de patrundere critica si originalitate poetica. In ambele spatii culturale, creatia lirica se imbina cu reflectii critice referitoare la natura poeziei, facute cu o intensitate, originalitate si profunzime neegalate in alte literaturi europene. Combinarea teoriei cu practica, a poeziei cu poetica a reprezentat inca o manifestare a aspiratiei romantice de a uni extremele arta si viata, antichitatea atemporala si istoria contemporana, imaginatia si ironia. Iar daca, de pilda, Rene Wellek a afirmat ca specificul si natura romantismului sunt de gasit tocmai in incercarea sortita uneori esecului si partial abandonata, de la un moment dat incolo, de a identifica subiectul cu obiectul si, de asemenea, de a reusi sa impace omul cu natura, constientul cu inconstientul prin intermediul poeziei, care este prima dintre toate formele de cunoastere, Frank Kermode, in The Romantic Image, sustinea ca simbolul modern (el exemplifica prin lirica lui W. B. Yeats)

deriva in mod direct din simbolul romantic. Mai mult decat atat, dupa cum demonstreaza Octavio Paz, in Hijos del limo, marele ideal al miscarii romantice era, nici mai mult (dar nici mai putin!), decat acela de a socializa poezia. Astfel, gandirea romantica s-a impartit in doua directii care au sfarsit intalninduse: cautarea principiului ce face din poezie fundamentul limbii si, in felul acesta, al societatii; si unirea acestui principiu cu viata (si cu istoria). Poezia romantica va reclama, deci, sa fie (si) actiune; poemul nu mai e doar un construct verbal, ci devine profesiune de credinta mereu actualizata. Chiar si doctrina artei pentru arta, care pare a nega aceasta atitudine, o confirma si o perpetueaza, caci ea e in egala masura o etica si o estetica, implicand, frecvent, chiar un punct de vedere religios sau politica. ntr-un recent studiu, The Triumph of Imperfection (2006), perioada la care se opreste Nemoianu este cuprinsa intre anii 1815 1848, adica tocmai cea denumita anterior drept romantism de tip Biedermeier. Autorul nu se mai limiteaza, acum, doar la domeniul strict al literaturii si nici la textele considerate canonice, ci are in vedere relatia dintre tonul moderat al romantismului tarziu si miscarile revolutionare asociate, adesea, cu anii de inceput ai epocii moderne. Iar concluzia finala ce se desprinde din The Taming of Romanticism (desi, mai ales in primele capitole ale acestei carti, accentul cade, ca sa-l citam pe autor, pe solidaritatea dintre o serie de curente sociale sau evenimente istorice si cele literare) se sustine intru totul si ramane valabila si la inceputul unui nou mileniu, demonstrand nu doar reala imblanzire a romantismului, ci si creditul pe care Virgil Nemoianu il acorda intotdeauna literaturii, textului insusi si primatului acestuia.