I. Introducere I.1.Definitia si Clasificarea hormonilor I.2.Receptori hormonali I.2.1.Receptori membranari I.2. 2.Receptori intracelulari I.3. Transportul şi reglarea secreţiei hormonilor I.4.

Mecanismul de acţiune al hormonilor I.4.1. Mecanismul de acţiune al hormonilor hidrofili I.4.2. Mecanismul de actiune al hormonilor hodrofobi II.HORMONII VERTEBRATELOR II.1.Hormoni cu structura poli-peptidica si proteica II. 1.1.Hormoni pancreatici II.1.1.1.Insulina II.1.1.2. Glucagonul II.1.1.3. Somatostatina II.1.2.Hormoni hipotalamici si hipofizari II.1.2.1. Hormoni hipotalamici II.1.2.2. Hormoni adenohipofizari II.1.2.3. Hormoni neurohipofizari II. 1.3.Hormoni care reglează homeostazia calciului II.1.3.1. Parathormonul (PTH) II.1.3.2. Calcitonina II.1.3.3. Calcitriolul II.1.4.Hormonii glandei timus II.1.5.Hormonii gastro-intestinali II.1.6.Eritropoetina II.1.7.Inima- organ endocrin? II.2.Hormoni derivati de aminoacizi II.2.1.Hormonii glandei tiroide (Tiroidieni) II.2.2. Hormoni suprarenalieni II.2.2.1. Hormoni medulosuprarenalieni II.2.2.2. Hormoni corticosuprarenalieni II.2.3.Hormonii epifizei II.3.Hormoni sexuali II.3.1. Hormoni androgeni II.3.2. Hormoni estrogeni II.4.Hormoni tisulari II.4.1.Neurotransmitatori II.4.2.Hormoni derivati de la acizi grasi II.4.2.1.Prostaglandinele(PG) II.4.2.2.Tromboxanii(TX) II.4.2.3.Leucotrienele(LT) III.HORMONII NEVERTEBRATELOR III.1.Hormonii crustaceelor III.2.Hormonii insectelor IV.FITOHORMONII

2

I.Introducere Introducerea termenului de hormon a fost făcută de E.Starling pentru a desemna acele substante sintetizate in organism care au proprietetea de a stimula sau excita diferite organe,tesuturi sau procese biochimice si fiziologice.HORMONII sunt definiti ca fiind substanţe chimice elaborate de o celulă sau grup de celule specializate (numite celule endocrine) şi care sunt transportat e prin sistemul circulator la o celulă ţintă care răspunde printr-o modificare a funcţiei sale. Celulele ţintă sunt acele celule care sunt capabile să recepteze şi să răspundă la un mesaj hormonal. In 1909 C.I.Parhon a publicat prima carte de endocrinologie din lume care cuprinde glandele cu secretie interna. In 1999 ,D.C Cojocaru sustine ca la acea vreme(1905),denumirea de hormon este justificata daca tinem cont de faptul ca nu se cunostea decat foarte putini reprezentanti ai acestei clase(secretina,adrenalina etc.)care manifestau actiunea de excitare.Mai tarziu ,dupa descoperirea altor hormoni,s-a demonstrat faptul ca actiunea lor nu consta numai in stimularea diferitelor procese din organism ci,deseori, le pot inhiba. Dar,pentru ca termenul”hormon”a intrat deja in uz,el este folosit in continuare chiar daca denumirea generica a acestor compusi nu concorda deseori cu actiunea lor. Hormonii reprezintă clasa de compuşi chimici prin intermediul cărora se realizează principala cale de comunicare intercelulară. Această comunicare se impune la organismele pluricelulare deoarece este necesara coordonarea diferitelor funcţii ale unor celule îndepărtate. Din aceste considerente această clasă de compuşi chimici se mai numesc şi mesageri,reglatori chimici sau molecule semnal fiind sintetizaţi şi eliberaţi de anumite celule şi care transportă o anumita informaţie de la o celulă la alta. Pentru acelaşi hormon, diferite celule pot răspunde diferit, în funcţie de receptorul hormonal cu care a interacţionat hormonul. Coordonarea răspunsurilor diverselor celule la semnalele venite din exterior (sau interior) se face atât de sistemul hormonal cat şi de sistemul nervos. Comunicarea nervoasă se face într-un timp foarte scurt (milisecunde) pe când comunicarea hormonală se face intr-un timp mai îndelungat (secunde, minute sau chiar ore), dar ambele sisteme operează cu ajutorul moleculelor semnal. Sistemul format din hormonii produşi de glandele endocrine şi ţesuturile (celulele) ţintă alcătuiesc sistemul endocrin, sistem ce asigură comunicarea între diferite ţesuturi (celule) componente ale organismului. In 1978,prof,dr.doc.L.Enescu scrie ca hormonii au actiune biocatalitica ca si vitaminele ,dar se deosebesc de acestea intrucat au origine endogena(fiind produsi de insusi organul asupra caruia actioneaza)si structuri chimice diferite.Ca si vitaminele,hormonii pot fi extrasi dintr-un organism si administrati altuia sau pot fi preparati sintetic si administrati organismelor deficiente.

2

I.1.Definitia si clasificarea hormonilor Hormoni care respectă definiţia clasică, că sunt .sintetizati si secretati de către celulele producătoare (endocrină) şi ajung la celula tinta prin sistemul circulator se numesc hormoni endocrini. Hormonii paracrini, nu respectă conceptul clasic de hormoni in sensul că sunt sintetizaţi şi secretaţi de o celulă, acţionând asupra celulelor invecinate, fără a ajunge în torentul circulator (ex. somatostatina produsă de celulele D pancreatice, acţionează asupra celulelor A sau B pancreatice invecinate). Hormonii autocrinl, sunt secretaţi de către o celulă în spaţiul extracelular şi de aici acţionează ca mesager asupra propriei celule producătoare (ex. interleukina se sintetizează in limfocitele T şi determină proliferarea lor). Hormonii paracrini şi autocrini sunt consideraţi hormoni locali. Linii hormoni pot fi endocrini pentru un ţesut şi paracrini pentru alt ţesut. Neurohormonii sunt o categorie specială de substanţe chimice produse de către celulele nervoase eliberate în sânge prin terminaţiile axonalc si apoi vehiculate prin sistemul circulator până la celulele ţintă. Prin intermediul neurohormonilor sistemul nervos este legat de sitcimil endocrin. Datorită heterogenităţii structurale cât şi varietăţii răspunsului celular nu există un criteriu unic de clasificare a hormonilor. De aceea sunt mai multe criterii de clasificare a hormonilor. I) In 2005 Valeriu Atanasiu clasifica hormonii astfel: Clasificarea hormonilor după solubilitate: a) hormoni hidrosolubili hormonii peptidici hormonii proteici hormonii derivaţi din aminoacizi b) hormoni liposolubili (hidrofobi) - hormonii stcroizi - hormonii tiroidieni

2

Clasificarea hormonilor după structura chimică: • hormonii derivaţi din aminoacizi: Tabelul 2.1 Hormonul Aminoacidul Locul de sinteză precursor Dopamina Tyr hipotaiamus, medulosuprarenală medulosuprarenală medulosuprarenală, nervii periferici bazosofile, celule ce se regenerează ficat, nervi simpatici glanda tiroidă, ţesuturi periferice care realizează conversia T3 la T4

Epinefrina (adrenalină) Tyr ;,.n-| liii-jfrina Tyr (noradrenalină) Histamina His Serotonina 3,5,3 Triiodotironina Trp Tyr

hormoni polipeptidici, proteici şi glicoproteici Tabelul 2.2 Hormonul Numărul de resturi aminoacidice Hormonul eliberator al 3 tireotropinei (TRH) Met-encefalina 5 Leu-encefalina 5 _______ Angiotensina 8 II _____ Vasopresina 9 (ADH) Oxitocina 9 Hormonul eliberator al 10 gonadotropinelor Somatostatină 14 Gastrina 17 Hormonul melanocitostimulator Secretina Polipeptidul intestinal vasoactiv (VIP) 27 27 28

Locul de sinteză Hipotalamus Hipotalamus Hipotalamus Sânge Neurohipofiză Neurohipofiză Hipotalamus Hipotalamus Mucoasa gastrică şi duodenală Hipofiza anterioră Duoden şi jejun Duoden şi jejun

2

corticotropină) I lormonul eliberator de 29 31 32 33 36 39 41 Celulele A(a) pancreatice Hipofiza anterioară Celulele C tiroidiene Duoden şi jejun Celulele F pancreatice Hipofiza anterioară Hipotalamus corticotropină (CRH) Peptidul inhibitor 43 gastric Hormonul eliberator al 44 hormonului de creştere (GRH) Insulina 51 Factorul de creştere epiderma! Factorul de creştere asemănător insulinei (IGF II) Somatomedina (IGF-I) Hormonul paratiroidian (parathormonul) Interleukine Prolactina Hormonul tiroidostimulator (TSH) Hormonul luteinizant (LH) Gonadotropina corionică (hCG) Hormonul foliculostimulator 53 67 70 84 Variabile 198 209 215 231 236 Duoden şi jejun Hipotalamus Celulele B ((3) pancreatice Glandele salivare Ficat Ficat Celulele paratiroide Celulele albe din sânge Hipofiza anterioară Hipofiza anterioară Hipofiza anterioară Placenta Hipofiza anterioară 2 .Glucagonul B-endorfma Calcitonina Colecistokinina Polipeptidul pancreatic Hormonul adenocorticotropic (ACTH.

insulina. etc. d) hormoni pancreatici. PG) endoperoxizi prostaglandinici (PGG2 şi PGH2) prostaciclina (PGL) . growth hormone) . FSH follicle stimulating hormone) .• hormoni steroizi: estradiolul estrona testosterona 1. glucagonul e) hormoni trombocitari: tromboxan f) hormoni limfocitari: leucotrienele g) hormoni suprarenalieni: epinefrina.hormoni eliberatori ai somatostatinei(GH-RIH) -hormoni eliberatori aigonadotropinelor(Gn-RH) -hormoni eliberatori ai corticotropinei (CRH) -hormoni eliberatori ai somatotropinei (GH-RH) b) hormoni hipofizari: somatotropina (GH. adenocorticotripic hormone) gonadotropina (Gn) (LH. secretina. aldosteronă h) hormoni din rinichi. renina i) hormoni din ţesutul miocardic atrial: polipeptidul natrinuretic Clasificarea după interdependentă sistem endocrin cu cel nervos Sistemul endocrin cuprinde trei nivele ierarhice: 2 . gastrina. colecistokinina.tromboxani (TX) leucotrienele (LT) Clasificarea hormonilor după locul (organul) de producere: a) hormoni hipotalamici: -hormoni eliberatori ai tireotropinei(TRH) .25 dihidroxicolecalciferolul cortisol aldosteronă • hormoni eicosanoizi (derivaţi de la acidul arahidonic): prostaglandinele primare (clasice. norepinefrina. TSH (thyroide stimulating hormone) prolactina (PRL) c) hormoni gastrointestinali. corsitol.corticotropina (ACTH.tireotropina. luteinizing hormone.

rezultând hormonul activ.adenohipofizari.corticosuprarenali. din care prin modificări mici (proteoliză) se eliberează fragmentul pre.D.pancreatici si gonadali 2 . 2)In functie de glanda care ii secreta.Prof. Există şi hormoni ce sunt sintetizaţi şi depozitaţi în glanda respectivă într-o formă inactivă de pro-hormon sau chiar prepro-hormon. insulele pancreatice şi paratiroidele) Nivelul III cuprinde hormonii elaboraţi în cortexul adrenalelor. celulele C din tiroidă şi multe celule ale mucoasei gastrointestinale) Nivelul II cuprinde hormoni ce sunt influenţaţi direct sau indirect de sistemul nervos (adenohipofiza. medulosuprarenale. Hormonii propriu-zisi sunt sintetizati si secretati numai de catre tesuturi specializate ale organismului anumal.Din acest punct de vedere se disting mai multe clase de hormoni:tiroidieni.C. tiroidă şi gonade.Uneori.Cojocaru clasifica hormonii astfel: 1) In functie de originea lor.neurohipofizari.epifizei .Nivelul I cuprinde hormoni hipotalamici şi alţi hormoni care provin (embriologic) din ţesut nervos (ex.hormonii hipofizei intermediare.hormonii se impart in doua clase:Hormoni propriu-zisi si hormoni tisulari. II ) In 1999.hormonii exercita actiunea in organul in care au fost sintetizati.medulosuprarenali.De exemplu hormonii gastro-intestinali. care sunt dependenţi de hipofiza anterioară.numai de glande endocrine. Hormonii tisulari sunt sintetizati si secretati de catre alte tesuturi a caror a caror functii sunt total diferite de cele ale glandelor endocrine. Majoritatea hormonilor sunt sintetizaţi şi secretaţi în formă activă.timusului.paeatiroidieni.De cele mai multe ori ei sunt transportati de catre sange spre alte organe si tesuturi ale caror functii biochimice si fiziologice le influenteaza.dr.şi apoi cel pro-.

3)Dupa natura lor chimica hormonii se impart in 3 clase: a)Hormoni derivati de la aminoacizi.Acestia sunt utilizati fie sub forma legata in catene polipeptidice,fie sub forma libera.In urma acestor procese ei sunt transformati in hormoni capabili sa-si indeplineasca functiile lor specifice. b)Hormoni cu structura pilopeptidica si proteica.Din aceasta clasa fac parte hormonii reglatori ai hipotalamusului,hormoni hipofizari,hormoni pancreatici si hormoni paratiroidieni c)Hormoni cu structura steroidica sunt hormonii corticosuprarenali si cei gonadali. d)In afara de aceste trei clase ,unii autori mai diferentiaza si a patra categorie de hormoni,ceiderivati de la acizii grasi.Acestia sunt mai putin numerosi,fiind mai degraba substante cu actiune hormonala. e)In prezent se mai utilizeaza o clasificare a hormonilor in functie de regn si apartenenta sistematica a organismelor la care se face referire ,existand din acest punct de vedere hormoni specifici vertebratelor ,hormonii insectelor,fitohormoni etc f)O alta clasificare se face in functie de procesele asupra carora actioneaza.Astfel se impart in trei clase: 1)hormoni metabolici 2)hormoni morfogenetici 3)hormoni cinetici sau organotropi 4)hormoni endocronicinetici I.2. Receptori hormonali Receptorul-este un element structural al celulei tinta care primeste mesajul declansat,reprezentand deci vectorul de transmisie intre semnalul primit si primul raspuns. Receptorii hormonali pot fi de două tipuri: .receptori membranari si receptori intracelulari I.2.1 Receptorii hormonali membranari sunt de obicei de naturii glicoproteică şi sunt componente ale celulelor ţintă. Rceptorul hormonal trebuie să aibă proprietatea că recunoaşte hormonul, îl fixează şi apoi iniţiază evenimentele care se constituie drept răspuns celular specific, la mesajul hormonal. Ţinând cont de faptul că în fluidul extracelular hormonii sunt prezenţi în concentraţie mică (aproximativ 10 -15 – 10 -9mol/l) rezultă că receptorii hormonali din membrana plasmatică trebuie să aibă o mare specificitate pentru a putea distinge dintre multe alte molecule pe cea a hormonului faţă de care are o mare afinitate (fig.2. l.)

2

Fig.2.1. Specificitatea receptorilor hormonali Hormonii iniţiază efectele lor biologice la nivelul celulelor ţintă după ce hormonul se leagă la receptorul corespunzător. Receptorii sunt proteine ce diferă prin specificitatea lor pentru liganzi (hormoni) şi prin localizarea lor în celulă. Prof.dr.Elena Cristea sustine in 1991 ca interacţiunea hormon-receptor este aseamanatoare interactiunii unei enzime cu substratul ei,legarea hormonului la receptor facandu-se prin forte slabe,necovalente,specificitatea interactiunii fiind asigurata de complementaritatea sterica a hormonului si a situsului de legare de pe receptor. Receptorii membranari au dimensiuni mai mari decat ale hormonilor. Legea hormonilor este ireversibila: In complexul hormon receptor se produc modificări conformaţionale, care se transmit altor intermediari pentru obţinerea unui răspuns celular. în structura proteinei cu rol de receptor hormonal se află cel puţin două domenii active, unul pentru fixarea hormonului şi celălalt care transduce (prelucrează şi transmite) semnalul extern unui mecanism efector intracelular. Prin acest mecanism se va genera răspunsul celular. Multe proteine receptori hormonali sunt proteine oligomere sau proteine multidomeniale. Pentru echilibrul chimic, scris mai sus, între hormon şi receptor se poate calcula constanta de disociere a complexului HR astfel:

Cu cat valoarea acestei constante este mai mica cu atat afinitatea receptorului pentru hormon este mai mare. Interacţia între hormon şi receptor se realizează prin forţe slabe, necovalente, asemănător interacţiei enzimei cu substratul. Hormonii hidrosolubili au receptori în membrana plasmatica. Intensitatea răspunsului celular la acţiunea unui hormon depinde de numărul de receptori şi de gradul lor de ocupare cu ligandul. Procesul de ocupare a receptorilor cu hormon (ligand) prezintă fenomenul de saturaţie. Dacă se reprezintă fracţiunea de receptori ocupaţi în funcţie de concentraţia hormonului liber (nelegat) se obţine:

2

Curba obţinută este un arc de hiperbolă. Palierul curbei corespunde ocupării cu ligand a tuturor situsurilor de legare. Concentraţia hormonului corespunzătoare situaţiei când 50% din situsurile de legare sunt ocupate,conduce la valoarea numerică a lui Kd. Numărul de receptori de pe suprafaţa unei celule variază între 4 X l O3-105. Deşi specificitatea rceptorilor pentru anumiţi hormoni este mare, este posibil ca un receptor să lege şi alte substanţe analoage. Se poate astfel defini drept agonisi, un compus chimic, altul decât hormonul specific, care se leagă la un receptor iar legarea acestuia determină un răspuns celular. Prin contrast cu aceştia se definesc antagonistii, care sunt compuşi chimici, alţii decât hormoni care se pot lega la un anumit receptor,dar legarea sa nu declanseaza raspuns celular. De regulă, există o proporţionalitate între gradul de ocupare a receptorilor şi intensitatea răspunsului biologic. Există situaţii, pentru unii hormoni, la care răspunsul celular maxim este obţinut chiar atunci când numai o fracţiune din receptori sunt ocupaţi. Receptorii ce sunt ocupaţi când concentraţia hormonului creşte peste cea corespunzătoare obţinerii unui răspuns biologic maxim, se numesc receptori de rezervă.Numărul de receptori pentru un anumit hormon poate fi reglat de către nivelul concentraţiei hormonului corespunzător în sânge. Scăderea numărului de receptori datorată creşterii concentraţiei hormonului (în mod prelungit) determină o desensibilizare a ţesutului. Această situaţie cunoscută ca „down regulation" este întâlnită la mulţi hormoni, ca de exemplu: FSH, LH, GH, TRH, catecolamine, glucagonul, insulina. Situaţia în care creşte numărul de receptori la creşterea concentraţiei hormonului este cunoscută ca „up regulation". Prolactina şi angiotensina II sunt hormonii la care s-a remarcat acest fenomen. Fenomenul de „down regulation" se poate explica prin aceea că scăderea numărului de receptori la o stimulare celulară prelungită se face prin endocitoza complexelor hormon-receptor (HR) urmată de degradarea intracelulară a receptorului. O interpretare ce ar putea fi dată scăderii numărului de receptori este aceea că reprezintă un mijloc de adaptare a răspunsului ţesuturilor ţintă la prezenţa unor concentraţii hormonale mai mari decât cele normale.

2

Unul din mecanismele cunoscute de reglare a activităţii receptorilor este modificarea lor prin fosforilare reacţie catalizată de proteinkinaza specifică. Mecanismul acesta de fosforilare a receptorilor este valabil pentru majoritatea receptorilor, dar cel mai bine caracterizat este cel al receptorului P-adrenergic. Receptorul p-adrenergic prezintă proprietatea că fără ligand (liber) nu este substrat al kinazei, deci nu se fosforilează. Prin fosforilare receptorul (3-adrenergic se inactivează. Reacţia de fosforilare se produce la resturi de serină din structura complexului hormonreceptor. Complexul hormon-receptor după fosforilare (inactivare) este internalizat prin endocitoza. In veziculele în care are loc endocitoza, receptorul este defosforilat şi astfel dacă concentraţia hormonului circulant scade, receptorii pot fi redistribuiţi pe membrana plasmatică asigurându-se astfel recircularea lor. Receptorul P-adrenergic este o proteină transmembranară care arc capătul N-terminal în spaţiul extracelular, iar capătul C-terminal în spaţiul citosolic. în porţiunea extracelulară prezintă două lanţuri oligozaharidice (glicozilare la resturi de asparagină). în grosimea membranei cuprinde 7 segmente elicoide, hidrofobe, paralele (Fig.2.3.)

Fig.2.3 Receptor β-adrenergic (model) în membrana plasmatică Resturile de serină ce se fosforilează în prezenţa kinazelor specifice se găsesc în segmentul Cterminal, intracelular. Hormonul are situsul de legare într-un buzunăraş delimitat de elicele transmembranare şi este localizat pe faţa externă. Se cunosc următoarele tipuri de receptori membranari: Receptori legaţi de proteinele G

2

DAG. etc) dispun de un astfel de mecanism de reglare. Receptori asociaţi cu proteinkinaze tirozin specifice Aceşti receptori prezintă proprietatea că au activitate intrinsecă de tirozinkinaze (fosforilează resturile de tirozină) şi în aceelaşi timp sunt substratul acestor enzime. Această trecere produce o modificare a potenţialului electric membranar -exemplu: receptorii pentru acetilcolină de la nivelul joncţiunilor neuromusculare. Sistemul efector este responsabil de sinteza „mesagerilor secunzi”(AMPc. Aceşti receptori din punct de vedere structural conţin şapte segmente elicoidale transmembranare asemănător receptorului Padrenergic. Ca2+). Prin fixarea hormonului de receptor se declanşează autofosforilarea la 2 . Fosforilarea la resturile de tirozină nu se face în mod curent în prezenţa diferitelor kinaze.Se numesc proteinele G deoarece fixează nucleotide cu guanină. din aceste considerente această fosforilare este un „eveniment" ce se asociază cu procesul de proliferare celulară.GMPc. fapt ce va permite trecerea unor ioni specifici. Complexul hormon-receptor transmite semnalele prin intermediul proteinei G unui sistem elector. Receptori legaţi de canale ionice Fixarea li gândului (H) induce modificarea conformaţională a acestui tip de receptor. Prin legarea acetilcolinei la un asemenea receptor se va permite Na+ să treacă în interior. Mesagerii secunzi vor conduce la obţinerea răspunsului celular. Receptorii insulinei şi ai unor factori de creştre ( PDGF. iar K+ în exteriorul celulei ţintă. IPs. EGF.

Activitatea tirozinkinazică persistentă datorită mutaţiilor. Legarea insulinei la receptor se face la nivelul lanţurilor a.5.Prin reacţia de autofosforilare a receptorului creşte efeicienţa acestuia ca proteinkinază. factorul de creştere derivat din plăcuţe (PDGF). Fig. factor de creştere asemănător insulinei (IGF-1). urmate de un segment transmenbranar.resturi de tirozină ce are drept consecinţă alterarea funcţiei sale. astfel sunt fosforilate unele proteine celulare. şi apoi capătul C-terminal în citoplasmă.5. în ceea ce priveşte receptorul insulinei acesta din punct de vedere structural este un heterotetramer α2β2(Fig. Prin această legare a hormonului de receptor se produc modificări conformaţionale ale receptorului. Punţile disulfurice leagă subunităţile a şi p.2. Subunităţile P conţin două domenii ce prezintă activitate proteinkinazică. factorul de creştere al endoteliului vascular (VEGF) la receptorul specific se produc modificări conformaţionale ale acestuia care determină activarea domeniului catalitic localizat in partea citosolică a receptorului. subunităţile P au capetele N-terminale extracelulare.2. Receptori asociaţi proteinkinazelor tirozin specifice 1. situaţie întâlnită la diferite tipuri de cancere. receptor EGF şi NGF 3. receptor insulinic şi IGF-1 . receptor PDGF şi VEGF Subunităţile a sunt extracelulare. Fosforilarea resturilor de tirozină din proteinele ţintă activează proteinele care induc proliferarea şi diferenţierea celulară. care reprezintă răspunsul celular. urmate de autofosforilarea resturilor de tirozină din domeniul catalitic citosolic al subunităţilor β. 2. factorul de creştere al nervilor (NGF). factorul de creştere epidermal (EGF). face ca aceşti receptori să faciliteze şi proliferarea malignă (aberantă) a celulelor. 2 .Prin fixarea ligandului (insulina.).

denumite „hormon-responsive element". Receptorii acestor hormoni sunt nucleari. Viaţa hormonilor este relativ scurtă. In structura receptorului există un domeniu central care permite fixarea receptorului la cromatina nucleară (ADN). 2 . constatându-se că glucocorticoizii. Către capătul N-teminal al acestor receptori există un domeniu imunogenic. dar în acest caz complexul hormon-receptor ce se formează în citoplasmă trebuie să se transfere în nucleu. de la secunde până la ore. Secreţia hormonilor hipotalamici (RH/RIH) este controlata prin feedback negativ atât de concentraţia tropinei hipofizare cât si cea a hormonului glandei periferice.2. Reglarea secreţiei de hormoni se face înprincipal mecanisme de tip feed-back. Feedback-ul între adenohipofiză şi glandele endocrine aflate sub controlul acesteia se stabilesc fie direct.3. care probe hormoni (liopind cu rolul de reglare a glandei periferice. I. în schimb hormonii tiroidieni şi estrogenii au porţiuni diferite de legare pe ADN. de unde complexul format reglează viteza de transcriere a genei. Capacitatea de legare a proteinei transportoare determina indirect numărul de molecule de hormon libere (active biologic).ţintă prin difuzie fie sunt ajutaţi de anumite proteine. Multe glande endocrine (tiroide. cortexul a dreilelor. Transportul şi reglarea secreţiei hormonilor Hormonii hidrosolubili circulă liber în sânge. Tropinele hipofizare se găsesc în concentraţie invers proportionala cu cea a hormonului periferic reglat. Hormonul liber este cel activ biologic. Aceşti hormoni fie penetrează membrana plasmatică a ţesuturilor . numai complexele hormon-receptor se pot fixa pe anumite porţiuni ale unei gene. gomidcle) sunt controlate prin intermediul hipofizei anterioare.2 Receptori intracelulari Aceşti receptori sunt specifici pentru hormonii steroizi şi tiroidieni. Există posibilitatea ca unii receptori de acest tip să se găsească şi în citoplasmă celulelor. Hononii hidrofili circulă în sânge liber sau legaţi de proteine transportoare (horun-binding globulin). aldosterona. din aceasta cauza legarea hormonilor de proteine transportoare este o alternativă de inactivare o perioadă de timp.I. Receptorul si chiar hormonul după producerea răspunsului celular pot să se desprindă din complex putând fi astfel recirculate. Porţiunile de ADN la care se leagă complexele receptor-hormon au fost evidenţiate experimental. progesterona şi androgenii se leagă în aceelaşi loc pe ADN. Ca regulă. fie prin intermcdiul hormonilor hipotalamici care stimulează eliberarea tropinelor sau inhiba elibererea acestora. Pentru aceşti hormoni există receptori ce fixează hormonul într-un domeniu dinspre capătul C-terminal. In principal hormonii se catabolizează în ficat sau in rinichi.

sistemul efector care generează mesageri secunzi . Mesagerul secund este un compus chimic ce interacţionează în interiorul celulei. Mecanismul de acţiune al hormonilor Hormonii îşi produc efectele la nivel celular fie prin reglarea funcţiei nucleare (reglare cantitativă) fie prin modificarea activităţii unor enzime existente în celule (reglare calitativă). care determină răspunsul biologic. iniţiind evenimente care duc la activarea sau inactivarea enzimelor.receptorul hormonal . Mecanismul de acţiune al hormonilor hidrofili Hormonii hidrosolubili nu pot traversa membrana celulelor ţintă şi interacţionează cu receptorii membranari.sistemul de cuplare a complexului hormon-receptor cu sistemul efector . Formarea mesagerilor secunzi implică existenţa unor sisteme transductoare a mesajelor externe. Cu toate că hormonii sunt într-un număr mare totuşi mesagerii secunzi. etc. Mesagerul secund reprezintă hormonul în celulă.1.4. I. intracelulari sunt într-un număr redus. Pe ansamblu acest sistem mesagerial cuprinde: . secreţiei.acţiunea mesagerului secund asupra unor proteine ţintă. Fixarea hormonului pe receptor activează un sistem transductor care transformă semnalul extern (mesagerul prim) într-unul intracelular (mesager secund). 2 .I. contracţiei.4.

care generează continuu mesager secund (AMPc). Sistemele efectoare generatoare de mesageri secunzi sunt: -sistemul adenilat ciclazei -sistemul fosfolipazei C -sistemul guanilat ciclazei . O situaţie patologică în care este incriminată proteina G este holera. Netratată este letală. Toxina holerică este o enzimă produsă de vibrionul holeric. Modul de acţiune al toxinei holerice a permis elucidarea mecanismului de acţiune al proteinelor G. Proteinele G sunt proteine membranare ce cupleză funcţional receptorii hormonali de sistemul efector generator de mesageri secunzi.sistemul tirozin-kinazei 2 .Sistemele de cuplare sunt reprezentate de proteinele G. Clinic se manifestă prin scaune diareice. colici abdominale şi deshidratare. activează permanent pompa de Na+ din celulele mucoasei intestinale determinând pierderi masive de ioni de Na+ şi apă. Toxina are proprietatea că anulează activitatea GTPhidrolazică menţinând astfel subunitatea as în stare permanent activă.

Fosfodiesteraza este enzimă ce catalizează această reacţie de hidroliza: Fosfodiesteraza este activată de: Ca +. hormonii tiroidieni. etc). teofilina. adrenalina prin receptori P -adrenergici. etc şi este inhibată de hormonii steroizi. explică efectul stimulator al acestor produşi. prostaglandine. parathormonul. Hormonii care inhibă activitatea adenilat ciclazei sunt: catecolaminele prin receptori a2adrenergici. Mesagerii secunzi au capacitatea de a modifica activitatea unor proteine intracelulare. insulina. Teofilina din ceai şi cafeina din cafea ca inhibitori ai fosfodiesterazei. 2 . de exemplu proteinkinaza A (la eucariote) AMPc-ul a fost descoperit in 1950 de catre Earl Sutherland si a fost primul compus cu rol de mesager secundar. etc. prin legarea sa la o proteină reglatoare (la procariote) sau activează protein-kinaze specifice. adenilat ciclaza şi fosfodiesteraza. somatostatina. ACTH. Hormonii care activează adenilat ciclaza sunt: glucagonul. AMPc are o viaţă scurtă deoarece este descompus rapid prin hidroliza la AMP. Adenilat ciclaza este o enzimă situată în membrana celulară a celulelor eucariote. Rolul AMPc este de a controla exprimarea unor gene. angiotensina II. în sensul că pentru AMPc ele mimează în celulă efectul hormonului prelungind acţiunea acestuia. proteinele Gs şi Gi. Sub acţiunea adenilat ciclazei din ATP se sintetizează AMPc (acid adenozin monofosforic ciclic). etc. Durata de viaţă a AMPc depinde atât de activitatea adenilat ciclazei cât şi de cea a fosfodiesterazelor. opiaceele.Sistemul efector al adenilat ciclazei cuprinde: receptorii hormonali. IGF. metilxantine (cafeina. fiind activată de Gs şi inhibată de Gi.

prin fosforilare se măreşte sau se micşorează activitatea catalitică a unei enzime. având specificitate pentru resturile de serină sau treonină din proteina ce o reglează. Dacă proteina fosforilată este es însăşi o kinaza are loc o amplificare în cascadă a semnalului 2 .Hormoni care utilizeaza AMPc ca mesager secund sunt : Semnal extern Ţesut Glucagon Catecolamine (prin receptori β) Catecolamine (prin receptori α2) Parathormon TSH Gonadotropine (LH. Subunitatea reglatoare prin legarea a două molecule de AMPc suferă o tranziţie alosterică şi se disociază din complex: . Proteinkinaza A este un reglatoare (R) Tetramerul R2C2 este inactiv. FSH) ACTH Ficat Ficat Ţesut adipos Os Tiroidă Gonade Corticosuprare nală Răspuns Glicogenolizii. totuşi răspunsul celular poate fi mai mult sau mai puţin specific. depinzând de natura proteinelor care sunt substrat al proteinkinazei A. centrul catalitic fiind mascat de subunitatea R. Deşi diverşi hormoni determină formarea aceluiaşi mesager secund. De exemplu. gluconeogenczâ Glicogenoliză Lipoliză Hipercalcemie Secreţie de T4 şi T3 Secreţie de hormoni sexuali Secreţie de cortisol Protein kinazele AMPc dependente: Protein kinazele activate de AMPc sunt cunoscute ca proteinkinaze A (I şi II).

Proteina-O-(P) +H2 O . 2. Fig. transcriere şi traducerea unor gene.autohidroliza GTP din ocs-GTP şi inactivarea proteinei G .7. Mecanismul de acţiune al hormonilor cuplaţi cu proteine Gs Fosfoproteinfosfatazele Aceste enzime catalizează defosforilarea proteinelor fosforilate de către proteinkinaza A. astfel: .iniţial. reglator al glicolizei şi gluconeogenezei).intervenţia fosfodiesterazei care hidrolizează AMPc la AMP Ciclul fosforilare-defosforilare a proteinelor. Fosforilarea poate modifica concentraţia unor metaboliţi reglatori (exemplu: fructozo 2. Prin această transformare se stinge semnalul hormonal.6 bisfosfat. etc 2 . intervine şi în procesele de diviziune celulară. proteinele revenind la forma anterioară receptării mesajului hormonal.—> Protema-OH + Pi Stingerea semnalului hormonal care determină creşterea AMPc se poate realiza şi pe alte căi.

5-bisfosfat (PIP2) ce este un fosfolipid membranar: 2 .Sistemul efector al fosfolipazei C Acest sistem efector este alcătuit din: -receptori hormonali. Fosfolipaza C (PLC). -proteine Gp.si proteinkinaza C. este o enziină din membrana plasmatică care catalizează reacţia de hidroliză a fosfatidil inozitol 4. -fosfolipaza C .

Are specificitate pentru resturile de serină sau treonină. IP3 este la pH-ul fiziologic un polianion. Ca2+ mediază efectele intracelulare ale multor hormoni sau a unor semnale nervoase. Concentraţia citosolică este foarte mică. puternic hidrofil. colecistokinina. dar diferite de cele fosforilate de proteinkinaza A. gastrine. DAG. iar concentraţia calciului extracelular este de 10 -3 M. difuzează în citosol unde prin deschiderea unor canale ionice determină eliberarea de Ca2+ din reticulul endoplasmatic în citosol. Proteinkinaza C este o proteină ce se găseşte în membrana plasmaticA. etc. acetilcolina prin receptori muscarinici. Concentraţia calciului intracelular este menţinută mică prin funcţionarea unor pompe de Ca2+. aproximativ l 0-7. Unele sunt activate numai de DAG. Hormonii ce au ca mesageri secunzi IP3.Cei doi produşi de reacţie IP} şi DAG acţionează ca mesageri secunzi pentru hormonii ai căror receptori sunt cuplaţi cu proteinele Gp. 2 . hormonul eliberator al gonadotropinelor.l O -6M. Ca2+ sunt: catecolaminele prin receptori otiadrcncrgici. Prezintă mai multe izoforme. Diacilglicerolul (DAG) este un compus liposolubil. Rolurile reglatoare ale Ca2+sunt mediate de proteine specifice. care scot calciul din celulă. altele necesită pentru activare şi ioni de Ca2+. Deasemenea în aceelaşi scop funcţionează mecanisme ce depozitează Ca2+ în mitocondrii şi în reticulul endoplasmic şi nu trebuie neglijat faptul că în mod natural membranele biologice au permeabilitate foarte mică pentru cationi. rămâne ancorat de membrana plasmatică de unde activează proteinkinaza C.

2 . proteinkinaze -GMPc dependente. interfera în celelalte sisteme mesageriale prin reglarea activităţii adenilat ciclazei. activează pompa de Ca2+ din membrana plasmatică. fosfodiesterazelor. este solubilă şi reprezintă sistemul efector pentru monoxidul de azot (NO). fiind un factor reglator al presiunii sanguine. Mecanismul de acţiune al hormonilor cuplaţi cu Gp. fiind prezentă în toate celulele eucariote. capabilă să interacţioneze cu o altă proteină în care induce o tranziţie conformaţională şi astfel se modifică funcţia proteinei. folosind ca precursor arginina. EDRF). Monoxidul de azot se sintetizează de către un sistem enzimatic cu funcţie oxidazică (NOsintetaza). care mediază relaxarea muşchilor netezi. etc. Complexul Ca2+-calmodulină reglează: contracţia musculaturii netede. Factorul atrial natriuretic (un hormon ce conţine 28 de aminoacizi) este secretat de celulele cardiace atriale la diverse semnale şi acţionează la nivelul rinichiului şi a zonei glomerulare a medulosuprarenalelor. Guanilat ciclaza membranară. Monoxidul de azot activează în celulele ţintă guanilat ciclaza citoplasmatică cu formare de GMPc. Fixarea celor 4Ca2+ de către calmodulină determină trecerea acesteia într-o conformaţie mai compactă. mediază citotoxicitatea şi este implicat în neurotransmisie. Guanilat ciclaza citosolică . scăderea secreţiei de renină şi aldosteron. este o proteină mică ce conţine 148 aminoacizi. reglează activitatea unor proteinkinaze. activă. Poate fixa 4Ca2+/moleculă. Guanilat ciclaza este o enzimă ce prezintă două izoforme: una membranară şi alta citoplasmatică.8. Acesta este hormon paracrin şi acţionează asupra multor celule. are atât funcţie de receptor (domeniu cxtracelular) cat şi funcţie de sitem efector ce generează mesagerul secund GMPc. Calmodulina. NO a fost identificat cu factorul de relaxare derivat din endoteliu (endothelium derived relaxing factor. Răspunsul celular ca urmare a acţiunii hormonale este reprezentat de creşterea volumului urinar. creşterea eliminării de Na+. guanilat ciclazei. este alcătuit din guanilat ciclaza. Sistemul efector al guanilat ciclazei. 2.Fig.

2. Interacţiunea hormon-receptor-element de răspuns hormonal are repercursiuni asupra promotorului care va modula iniţierea transcrierii unor gene specifice. Astfel. Legarea hormonului la receptor modifică conformaţia receptorului. la nivelul ribozomilor. gene specifice din ADN vor fi transcrise sub formă de ARNm care eliberaţi în citoplasmă vor genera prin traducere. dacă iniţierea transcrierii a fost favorizată. creşte concentraţia acestora intracelulară şi are loc o hiperpolarizare a membranei care se va constitui în senzaţia de lumină.4. proteine cu funcţii specifice. I. GMPc este mediatorul semnalelor luminoase în celulele retiniene (cu cornuri şi bastonaşe). Mecanismul de acţiune al hormonilor hidrofobi 2 . Mecanismul de acţiune al hormonilor hidrofobi Receptorii acestor hormoni sunt intracelulari. deci hormonii hidrofobi pătrund în celula ţintă prin difuzie şi în citoplasmă sau nucleu îşi găsesc receptorii specifici cu care formează complexul hormon-receptor.GMPc. facându-1 apt să interacţioneze cu o porţiune din cromatina nucleară. fie blocând-o.2. este sintetizat prin reacţia catalizată de guanilat ciclaza din GTP şi este descompus prin reacţia catalizată de GMPc-fosfodiesteraza. Efectele GMPc în multe cazuri antagonizează cu cele produse de AMPc. în nucleu complexul hormon-receptor este recunoscut şi legat specific de o anumită porţiune a ADN-ului.9. fie stimulând iniţierea transcrierii. Fig. Semnalul luminos receptat de rodopsină prin intermediul unei proteine din familia G (transducina) determină activarea GMPc-fosfodiesterazei şi are loc scăderea concentraţiei intracelulare de GMPc. în urma acestui proces are loc închiderea canalelor pentru Na+. numită element de răspuns hormonal.

II. secretând în duoden enzime şi ioni folosiţi în procesul digestiv. Prin acţiunea la nivelul membranei celulare hormonii tiroidieni stimulează pătrunderea aminoacizilor cu radical hidrofob şi a glucozei în celule. celulele A (25%) secretă glucagon.Hormonii Nevertebratelor II. Apoi în aparatul Golgi este îndepărtat peptidul de legătură C (31 aminoacizi) numit "pro" precum şi două dipeptide de la nivelul joncţiunii peptidului C cu cele 2 catene A şi respectiv B.Hormoni cu structura poli-peptidica si proteica II. Structura Este o proteină mică cu 51 resturi aminoacidice. în pancreas insulina este sub formă de hexamer. hexameri).După acest mecanism acţionează hormonii steroizi şi tiroidieni. favorizând în perioadele de alimentare depozitarea excesului caloric sub formă de lipide. Este principalul hormon cu acţiune hipoglicemiantă. regenerarea ţesuturilor. Insulina Insulina este hormonul ce domină etapa anabolică a metabolismului. Hormonii pancreatici Pancreasul este reprezentat de două organe diferite conţinute în aceeaşi structură. Celulele B (70% din numărul total de celule) secretă insulina. Insulina si glicagoul sunt sprincipalii factori reglatori ai homeostaziei glicemiei. Această etapă are loc în ribozomi. Porţiunea acinară are o funcţie exocrină. Ulterior la nivelul reticulului endoplasmatic are loc îndepărtarea peptidului semnal (23 de aminoacizi) numit „pre" de la capătul N-terminal. format din 21 aminoacizi lanţul B. F. glucide şi proteine. suferă un proces de disociere. în prezenţa ionilor de Zn2+ insulina formează agregate (dimeri. Este formată din două lanţuri polipeptidice.1. Complexul hormon-receptor după interacţia cu receptorul şi obţinerea răspunsului celular. format din 30 aminoacizi. Diverse tipuri de celule insulare A. celulele D (5%) somatostatină şi celulele F polipeptidul pancreatic. secretă fiecare câte un anumit hormon. D. etc. influenţează creşterea fetală. Porţiunea endocrină constă din insule Langerhans. 2 . unite prin punţi disulfurice: lanţul A. tetrameri.1.1. Biosinteza Insulina este sintetizată de către celulele B sub forma unui precursor reprezentat de un lanţ polipeptidic pre-pro-insulină (109 aminoacizi). Cele două lanţuri sunt legate prin punţi disulfurice (A7-B7 şi A2o-B 19). Diferenţele cele mai mici sunt între insulina umană şi cea de porc. II. hormonul trece în sânge de unde este luat de ficat şi catabolizat.1. Insulina este incriminata în acţiuni mitogene specifice factorilor de creştere. iar receptorul se reciclează.1. B.1. o a treia punte disulfuricâ leagă restul Cys-A6 cu Cys-An.

Reglarea secreţiei 2 . Insulina. peptidul C şi o cantitate mică de proinsulină sunt încorporate în granulele secretorii şi sunt eliberate împreună în circulaţie.Fig. 2.10. Transformarea pre-pro-insulinei în insulina Complexitatea structurală a proinsulinei este necesară stabilirii corecte a punţilor disulfurice din insulina.

desfacerea punţilor disulfurice interlanţ printr-o reacţie de schimb cu glutationul.-^2 GSSG + lanţul A + lanţul B . independent de o proteină G. prin activarea. răspunsul maxim în ceea ce priveşte eliberarea de insulina se obţine la o glicemic de 300-500 mg/dl . Multe din efectele metabolice ale insulinei sunt antagonice cu cele promovate de AMPc.prezenţa altor monozaharide ca manoză. polipeptid eliberat de mucoasa duodenală şi jejunală la ingestia de glucoza. 2) Activitatea protein kinazică-tirozin specifică a receptorului său activat determină fosforilarea a câte două resturi de tirozină din domeniul catalitic al subunităţilor p. în mod normal. printr-un mecanism încă neelucidat.. produsă de celulele D pancreatice. Inhibitorii secreţiei de insulina sunt: .20xl03 ). Substratul acestei enzime este un glicozil-fosfatidil inozitol. de aceea s-au adoptat mai multe modele privind mecanismul de acţiune al insulinei: Insulina determină activarea unui sistem efector intracelular şi formarea de mesageri secunzi. Toate celulele au receptori pentru insulina (5xl03 . glicemia. Mai mulţi mesageri secunzi au fost suspectaţi ca fiind mesageri intracelulari. prin acţiune paracrină . unii activând secreţia. Factorii mai importanţi care activează secreţia de insulina sunt: . creşte conţinutul de GMPc. a unei fosfolipaze C. fructoză . lizina şi leucina . în special arginina. enzima reacţiei fiind glutation-insulin transhidrogenaza: 4 GSH + insulina . Nu există un anumit ţesut ţintă. Sub acţiunea fosfolipazei C se formează diacilglicerolul şi glicozil-fosfoinozitol din care ulterior se formează inozitol-1 -fosfat şi glucozamină.GIP (gastric inhibitory polypeptid).hidroliza în prezenţa unei proteaze specifice. Prin aceasta se explică faptul că glucoza administrată oral induce secreţia de insulina mai puternic decât glucoza administrată intravenos. Distribuţia ubicuitară a receptorilor insulinei şi efectele celulare foarte variate nu permit o explicare unitară a acestor acţiuni. este de 80-1 lOmg/dl. după care este inactivată în ficat prin două mecanisme: . Domeniul kinazic activat al 2 . Secreţia de insulina este influenţată de o serie de factori. enzimă ce determină defosforilarea unor proteine.Principalul factor reglator al secreţiei de insulina este glicemia.creşterea glicemiei. Mesagerii formaţi activează o fosfoproteinfosfataza. specific pentru insulina.somatostatina. Mecanisme de acţiune Insulina este un hormon important ce controlează procesele fundamentale de stocare şi mobilizare a rezervelor energetice.adrenalina prin oc-receptori Metabolizarea Timpul de înjumătăţire al insulinei este de 3-5 minute. iar alţii inhibândo.prezenţa aminoacizilor. Insulina scade conţinutul intracelular de AMPc prin inhibarea adenilat ciclazei sau stimularea unei fosfodiesteraze.

Aceste proteine exprimă efectele celulare specifice insulinei. regenerarea (repararea) celulară.receptorului iniţiază o cascadă de fosforilări şi defosforilări care determină inducţia sau represia sintezei unor proteine reglatoare. Acest efect este realizat prin redistribuirea proteinei transportoare de gluco/ă di veziculele intracelulare pe suprafaţa celulei (fig. 2.11. ig. Asfel insulina mediază transportul transmembranar de glucoza în ţesutul adipos. Exemple în acest sens suntproteina transportoare a glucozei. receptorul LDL (lipoproteine cu densitate mică). cea pentru aminoacizi. lipidic şi proteic • efecte asupra permeabilităţii membranelor celulare • efecte de creştere: proliferarea şi diviziunea celulară. pot fi grupate în: • efecte asupra metabolismului glucidic. Translocarea transportorului de glucoza de către insulina (pentru ţesuturile insulino-dependente 2 . 3) Insulina determină prin endocitoză-exocitoză redistribuirea unor proteine între membrana plasmatică şi citoplasmă. ţesutul muscular şi altele. proteine ce facilitează transportul substanţelor nutritive în celulă.2. etc. diferenţierea celulară. a) Efectele insulinei asupra metabolismului glucidic Una din modalităţile prin care insulina acţionează ca hormon bipoglicemiant este favorizarea pătrunderii glucozei din sânge în ţesuturi (numite insulino-dependente). Efectele insulinei.11).

In aceste celule transportorul pentru glucoza funcţionează ca o poartă dependentă numai de gradienrul de concentraţie a glucozei între spaţiul extracelular şi cel intracelular. ficat. indirect. 2 . Fosforilarea rapidă a glucozei în hepatocite determină influxul de glucoza în ficat şi depozitarea ei ca glicogen sau convertirea în acizi graşi. Deficienţa de insulina poate fi preîntâmpinată prin injectarea de insulina. intervenind la nivelul transcrierii genelor. Diabetul insulino-dependent. Secreţia de glucagon este crescută în această situaţie. etc. insuline-like growth factors). iar aminoacizii rezultaţi sunt utilizaţi pentru gluconeogeneză hepatică. Creşterea concentraţiei glucozei în sânge este acompaniată de creşterea eliminărilor urinare de glucoza precum şi pierderea de apă prin diureză osmotică. Atât insulina cât şi receptorul său prezintă analogie structurală cu IGF (I şi II. acestea sunt: creierul. favorizează influxul de glucoza în hepatocite. sunt exportaţi ca VLDL (lipoproteine cu densitate foarte mică) în ţesutul adipos. eritrocitele.In ţesutul adipos glucoza furnizează glicerolfosfat ce este utilizat ca precursor în biosinteza triacilglicerolilor. Acizii graşi încorporaţi în triacilgliceroli. Insulina influenţează sinteza unor proteine specifice. cristalinul. IDDM (insulino-dependent diabetes mellitus) Este cunoscut ca diabet al insuficienţei insulinice (tip I). în muşchi glucoza este puţin utilizată. b) Efectele insulinei asupra metabolismului lipidic In general pe metabolismul lipidic insulina exercită acţiuni antilipolitice şi lipogenetice. în hepatocite insulina induce sinteza de glucokinază. enzimă determinantă de viteză în gluconeogeneză. determină diabetul zaharat. Insulina are acţiune anticetogenică (scade producţia de acid acetoacetic şi acid β-hidroxibutiric) c) Efectele insulinei asupra metabolismului proteinelor Pe metabolismul proteic insulina facilitează transportul aminoacizilor cu radical neutru în muşchi şi sinteza proteică. Receptorul insulinic prezintă activitate proteinkinazică. insulina reprimă acţiunea fosfoenolpiruvat carboxikinazei. rinichiul celulele p-pancreatice. Aproximativ 10% dintre bolnavii de diabet au acest tip de diabet. Producerea IDDM este în general moştenită sau poate fi rezultatul unei infecţii virale sau a unui episod traumatic. acţionând ca factor de creştere. Insulina favorizează toate căile de utilizare a glucozei în muşchi. Este favorizată proteoliza proteinelor musculare mai ales din muşchii scheletici. fie prin secreţie defectoasă. d) Efectele insulinei ca factor de creştere Insulina stimulează proliferarea unor tipuri celulare. Insulina. In ficat.Există şi ţesuturi insulino-independente. Insulina facilitează influxul de glucoza în adipocite precum şi transformarea glucozei în glicerolfosfat. Este inhibată lipaza hormon sensibilă. Diabetul zaharat Absenţa insulinei cauzată fie de distrugerea celulelor p pancreatice. Se dezvoltă în copilărie sau adolescenţă printr-un proces autoimun. care pot capta glucoza din sange fără prezenţa insulinei. Se activează lipoproteinlipaza care hidrolizează triacilglicerolii transportaţi în VLDL sau chilomicroni. fie prin lipsa de răspuns a receptorilor tisulari la insulina. asemănător altor receptori ai factorilor mitogeni.. ţesut adipos.

care duc la comă diabetică. Principalul stimul pentru glucagon este hipoglicemia. fructozo 1. NIDDM (noninsulin-dependent diabetes mellitus) Este cunoscut ca diabet al ineficientei insulinei (tip II). Factorul reglator al secreţiei este glicemia. astfel ţesuturile utilizează mai mulţi acizi graşi decât glucoza. Are acţiune antagonică insulinei.1. fiind hiperglicemiant. Gluconeogeneza hepatică este stimulată prin activarea enzimelor cheie ale gluconeogenezei: fosfoenolpiruvat carboxikinaza. Există astfel un mecanism defensiv foarte bine pus la punct pentru că hipoglicemia este letală (afectează creierul).1. De obicei acest tip de diabet apare la persoane adulte. II. Prin aceasta pH-ul sanguin scade ceea ce conduce la cetoacidoză diabetică. Asemănător insulinei se sintetizează dintr-un precursor pre-pro-glucagon. mobilizează triacilglicerolii din ţesutul adipos. corpi cetonici în sânge şi starea de deshidratare duc la creşterea osmolarităţii sângelui. Acţiunile metabolice ale glucagonului sunt opuse insulinei. Ulterior a fost identificată şi în pancreas (produsă de câtre celulele D insulare).3. Glucagonul acţionează în celulele ţintă crescând concentraţia de AMPc intracelular. Pe metabolismul lipidic este stimulată lipoliza prin activarea lipazei hormon-sensibile. In diabet şi inaniţie nivelul glucagonului este crescut.6 bisfosfataza şi glucozo 6-fosfataza. Concentraţia de corpi cetonici în sânge în IDDM netratat creşte. Este degradat în ficat.1. Acumularea de glucoza. cortisol. Rezistenţa la insulina este o caracteristică a obezităţii. Somatostatina Se numeşte aşa deoarece a fost descoperită întâi în hipotalamus ca factor de inhibiţie a eliberării hormonului somatotrop (hormon de creştere). Ritmul glicolizei se micşorează prin conversia enzimelor glicolitice în forme inactive. II. 2 .1. în hepatocit metabolismul lipidic este trecut pe p-oxidarea acizilor graşi şi cetogeneză. Timpul de înjumătăţire al glucagonului este de 5 minute. Diferenţa care se stabileşte faţă de diabetul de tip I este aceea că în acest caz nu se dezvoltă cetoacidoză. Factorii care inhibă secreţia de glucagon sunt glucoza şi somatostatina. Pe metabolismul glucidic este stimulată glicogenoliza şi gluconeogeneza. în muşchi metabolismul glucidic nu este influenţat de glucagon. hormonul somatotrop). Diabetul insulino-independent. iar cel al insulinei este scăzut. ca de exemplu: inhibă glicoliza şi stimulează gluconeogeneza. în tractul gastrointestinal. Secreţia de glucagon este stimulată de aminoacizi şi agonişti Padrenergici.2 Glucagonul Hormonul este sintetizat în celulele A pancreatice. In diabet glucagonul produce o serie de complicaţii în lanţ. Toate acestea pot conduce la modificări în funcţionarea creierului.Prin lipsa insulinei în ţesutul adipos este favorizată hidroliza triacilglicerolilor cu formare de glicerol pentru gluconeogeneză hepatică. etc. Acţiunii hipoglicemiante a insulinei i se opune acţiunea mai multor hormoni (adrenalină. Aproximativ 90% din bolnavii de diabet au acest tip de diabet.

2. GIP (gastric inhibitory polypeptid).Este sintetizată sub forma unui precursor şi după unele prelucrări se transformă în hormon activ.Hormonii hipotalamici Pentru mulţi hormoni semnalul de acţiune al unui hormon îşi are originea în creier şi se sfârşeşte în celulele ţintă.RH (releasing hormone).2. în multe cazuri semnalele ajung la nivelul hipotalamusului apoi la hipofiză şi în sfârşit la glandele periferice care secretă hormonul. Exercită acţiune paracrină. Deci are loc o amplificare în cascadă a a semnalului transmis (Fig. hormoni de eliberare ce stimulează sinteza şi secreţia hormonilor adenohipofizari. Hormonii hipotalamici şi hipofizari II.12) Substanţele eliberate de către terminaţiile fibrelor nervoase hipotalamice în capilarele eminenţei mediane sunt transportate prin sistemul vascular portal la hipofiză. Somatostatina acţionează şi în celulele din ţesuturile tubului digestiv reglând activitatea secretinei. Hormonii hipotalamici sunt peptide mici cuprinzând de la 3 resturi aminoacide (T-RH) la 44 resturi aminoacide (Gn-RH). De la hipotalamus care secretă hormonii corespunzători în cantităţi foarte mici (ng) aceştia vor coordona sinteza şi secreţia hormonilor hipofizari corespunzători (într-o cantitate de ordinul mg). inhibând secreţia de glucagon şi insulina în celulele pancreatice vecine. 2 . colecistokininei.1.1.1. astfel încât răspunsul celular să fie adecvat şi corespunzător semnalului primit.2. II. Evenimentele începând de la semnal (din exteriorul organismului sau din interior) şi următoarele până la celulele ţintăse produc într-o anumită succesiune ce determină amplificarea în cascadă. Semnalul poate fi transmis sub forma unui puls electric sau sub forma unui semnal chimic sau amândouă. Hormonii hipotalamici se împart în 2 categorii: .

CRH eliberator al MSH). Creşterea concentraţiei hormonului periferic. Lobul anterior ocupă două treimi din hipofiză şi împreună cu sistemul vascular port care se formează din capilarele eminenţei mediane ce coboară până la hipofiză anterioară formează adenohipofiza.3. 2 . este reglată prin mecanism de feedback direct sau de către concentraţia plasmatică a hormonilor periferici. Lobul posterior împreună cu nucleul paraventricular şi supraoptic din hipotalamus cu conexiunile nervoase aferente formează neurohipofiza..2. redresează un parametru biologic şi în acelaşi timp inhibă atât secreţia de tropină hipofizară cât şi secreţia de hormon de eliberare (RH) la nivelul hipotalamic. endorfme corticotropinei Hormonul eliberator 3 TSH (PRL) TRH al tireotropinei Hormonul eliberator 10 LH. stimulează secreţia tropinei specifice. Vasele sanguine amintite transportă hormonii hipotalamici la adenohipofiza.R1H (release inhibiting hormone).2. GH-RIH inhibă eliberarea ACTH) somatotropinei (somatostatină) Concentraţia hormonilor hipotalamici şi a celor hipofizari corespunzători. hormoni inhibitori ai eliberării tropinelor hipofizare Tabel 2. FSH GnRH al gonadotropinelor Hormonul eliberator 44 GH GH-RH al somatotropinei Hormonul care 14 GH (TSH. Lobul intermediar la om este puţin dezvoltat. Există şi o buclă scurtă inhibitorie între hipofiză şi hipotalamus.de Hormonul hipofizar Acronimul hormonului aminoacizi asupra căruia constituenţi acţionează "Hormonul 39 ACTH (LPH. Mecanismul acesta constă în următoarele: un nivel scăzut al hormonului circulant constituie semnal pentru secreţia unui hormon hipotalamic eliberator (RH). ajuns la hipofizâ prin sistemul vascular port. care acţionând la nivelul unei glande endocrine periferice (ţintă) determină secreţia hormonului circulant.Hormonii adenohipofizari Hipofiza (glanda pituitară) este situată la baza creierului (în şaua turcească) şi este alcătuită dintr-un lob anterior şi unul posterior. Hormonii hipotalamici Denumirea Nr.1. FSH. II. Hormonii adenohipofizari sunt de natură peptidică (numiţi hormoni tropi sau tropine) reglează dezvoltarea şi funcţiile altor glande endocrine sau au rol în reglarea proceselor metabolice fundamentale din ţesuturile periferice.

magneziului şi fosfaţilor . hormonul lactogen. Acţiunile importante pe care le exercită sunt: -reglează metabolismul general (glucidic.gonadotropine. dar şi prin IGF I: 2 . cuprinde peptidele derivate dintr-un precursor comun. pro-opiomelanocortina (POMC) a) grupa hormonilor somatotropi în această categorie intră hormonul de creştere (GH) şi prolactina. compuşi esenţiali în dezvoltarea cartilagiilor. Somatotropina(sau Hormoni de crestere) Sinteza acestui hormon se face în celulele somatotrope care este cel mai abundent tip de celulă adenohipofizară (35-40%).Hormonii adenohipofizari sunt: . hormonul luteinizant (LH. dezvoltarea scheletului şi a ţesuturilor moi Acţiunile acestui hormon sunt mediate de IGF I şi II sau somatomedine. hormonul foliculostimulator (FSH. In metabolismul glucidic: acţionează opus insulinei provocând hiperglicemie. Hormonul uman este un polipeptid cu 191 de resturi aminoacide în structura sa. In metabolismul lipidic: creşte lipoliza crescând astfel producţia de acizi graşi liberi în sânge.micşorarea utilzării periferice a glucozei . PRL. In metabolismul mineral. După înrudirile structurale şi funcţionale se clasifică în: a) grupa hormonilor somatotropi b) grupa hormonilor glicoproteici c) grupa corticotropinei. prin hormonul circulant. biosintetice prin asigurarea de materii prime şi surse energetice. follicle stimulating hormone) .corticotropina ACTH (adrenocorticotropic hormon) . lipidic. etc. Hiperglicemia se realizează prin: .accelerează biosinteza proteică. facilitează: .prolactina. hormonul de creştere. Acţiunile hormonului de creştere au ecou asupra metabolismelor mari.inhibă glicoliza. facilitând procesele anabolice. GH (growth hormone) .creşterea oaselor prin poziţionarea balanţei calciului. luteinizing hormone).favorizează transportul intracelular al aminoacizilor . In metabolismul proteic: .somatotropina.creşte sinteza de ARNm .asigură sinteza condroitinsulfaţilor. proteic) şimineral în ţesuturile periferice -controlează creşterea postnatală.stimularea gluconeogenezei hepatice . Există o reglare extrem de eficietă a producerii de hormon de creştere prin mecanism feedback.

nivelul scăzut al IGF-I. iar subunitatea p conţine 5 resturi oligozaharidice pentru FSH şi LH şi două unităţi oligozaharidice pentru FSH). Hipersecreţia de GH produce gigantismul la copii. estrogenii.GH-ul circulant inhibă propria secreţie prin promovarea secreţiei de somatostatină. hipoparatiroidismul. GH-RH. emoţii). Factorii care stimulează secreţia de GH sunt: somnul.iniţiază şi întreţine lactaţia . care antagonizează efectul prolactinei. Este un polipeptid cu 199 resturi aminoacide în structura sa. Prolactina numită şi mamotropină. antagoniştii p-adrenergici. iar la bărbaţi la impotenţă. iar p are un număr variabil de resturi aminoacide 115 resturi la FSH şi LH şi 110 resturi la tireotropina). Hiposecreţia de GH conduce la nanism hipofizar (oprirea creşterii. hipoglicemia. Hipersecreţia de prolactină la femei conduce la amenoree. Nu s-a identificat un factor de eliberare hipotalamic.Secreţia de GH este pulsatilă . Acţiunile prolactinei sunt: . Sinteza şi secreţia acestui hormon se face de către celulele lactotrope hipofizare (10-25% din totalul celulelor adenohipofizare). Cele două subunităţi sunt polipeptide. b) Grupa hormonilor glicoproteici Din acest grup fac parte gonadotropinele (FSH şi LH) şi tireotropina (TSH). Toţi hormonii glicoproteici au o structură dimerică ap. etc. somatostatină.acţiunea lactogenă a prolactinei se manifestă după naştere când scade nivelul estrogenilor şi al progesteronei. iar la adult acromegalia (dezvoltarea anormală a oaselor la mâini şi mandibulă). Dopamina inhibă sinteza prolactinei. a are 96 resturi aminoacide. Factorii care inhibă secreţia de GH sunt: obezitatea.p. stressul (traumatisme. 2 . Capacitatea de legare la recptorii celulari este asigurată numai de dimerul o. Deasemenea conţin resturi glucidice (a cuprinde 2 unităţi oligozaharidice. etc. vasopresina. fără afectarea dezvoltării psihice). dar activitatea biologică aparţine numai subunităţii p. glucagonul. IGH-I inhibă prin acelaşi mecanism secreţia de GH.

Gonadotropinele (LH şi FSH) Ambele gonadotropine controlează funcţiile glandelor sexuale.cea mai importanta este gonadotropina urinara corionica(human chorionic gonadotrophin-GCH)a carei molecula contine 231 resturi de aminoacizi si 55 resturi de monoglucide. In seria gonadotropinelor utinare . progesteronă şi iniţiază ovulaţia • la bărbaţi: stimulează sinteza testosteronei Hormonii placentari In urina femelelor gestante si a femeilor gravide au fost evidentiati o serie dce hormoni cu o actiune asemanatoare cu cea a hormonilor gonadotropi care au primit numele de gonadotropine urinare.ei sunt glicoproteine cu mase moleculare de aproximativ 30kDa cu o structura foarte asemanatoare cu cea a hormonului luteinizant.chiar si in inanitie.iar relaxina stimuleaza expulzarea fatului. Tireotropina Sinteza tireotropinei se face în celulele tireotrope. Hormonii tiroidieni inhibă atât sinteza şi secreţia TRH cât şi pe cea de TSH.In cadrul unui ciclu uterin . Sinteza şi secreţia lor se face de către celulele gonadotrope (5-9% din totalul celulelor adenohipofizei) Sinteza ambilor este promovată de către Gn-RH hipotalamic. Hormonii placentari apar in urina incepand cu a 30-a zi de sarcina si atng valorile maxime in luna a-III-a(aproximativ in a70-a zi de sarcina) Functiile biochimice si fiziologice ale gonadotropinelor urinare sunt asemanatoare cu cele ale hormonilor gonadali de origine hipofizara. Deasemenea hormonii tiroidieni stimulează sinteza de somatostatină ce inhibă TSH. Eliberarea TSH se face printr-un mecanism de feedback la care participă hormonul hipotalamic eliberator (TRH) cât şi Ta şi T4 hormonii glandei periferice. In afara de GCH.iar ovarele sintetizeaza relaxina.In perioada de sarcina.placenta mai secreta si alti hormoni tisulari cum ar fi:hormonul lactogenic placentar (HPL) si tireotropina corionica(HGT). Acţiunile TSH sunt: -stimulează sinteza T3 şi T4 de la nivelul glandelor tiroide -activează toate etapele biosintezei hormonilor tiroidieni c) Grupa peptidelor derivate din pro-opiomelanocortina (POMC) 2 .promovează dezvoltarea foliculilor mamari pregăteşte foliculul pentru ovulaţie mediază eliberarea de estrogeni indusă de LH • la bărbaţi: acţionează asupra celulelor Sertoli din testicul şi induce sinteza proteinei transportoare de testosteronă ABP (androgen binding protein) stimulează spermatogeneza Acţiunile LH(Lutropinei) sunt: • la femei: stimulează sinteza de estrogeni.iar HPL activeaza continu biosinteza si secretia de insulina.Din punct de vedere structural . Acţiunile FSH(Filotropinei) sunt: • la femei: .HCG favorizeaza implantarea ovulara.HPL stimuleaza acumularea delactozei in lapte actionand ca un factor diabetogen.

testicul. aceşti hormoni se sintetizează dintr-un precursor polipeptidic ce conţine aproximativ 250 de resturi aminoacidice. Polipeptidul este prelucrat sub acţiunea unor peptidaze cu specificitate pentru legăturile peptidice formate între aminoacizii bazici (lizină. De remarcat că p-endorfina în adenohipofiză se inactivează prin acetilare. Fragmentele peptidice rezultate sunt transformate în continuare. cât şi în celulele din creier. prin metilare. ACTH şi P-LPH (hormon lipotrop). Acţiunile ACTH mai importante sunt: -controlează dezvoltarea cortexului adrenalelor şi sinteza de steroizi -activează etapa iniţială a steroidogenezei de transformare a colesterolului în pregnenolonă 2 .14. 2. Acest peptid se sintetizează în celulele corticotrope din adenohipofiză.Spre deosebire de ceilalţi de până acum. Unele specii care au lobul intermediar al hipofizei dezvoltat prin prelucrarea POMC. Hormonul P-LPH poate fi seretat ca atare sau este scindat în continuare la y-LPH şi p-endorfină. reglarea sintezei şi secreţiei de ACTH se face de către hormonul hipotalamic eliberator (CRH). determinând închiderea culorii pielii (acest mecanism este dezvoltat la amfibieni unde schimbarea culorii este un mijloc de apărare). astfel încât activitatea biologică a acestora este stimulată sau inhibată. acesta se presupune că are rol în reglarea activităţii steroidogenetice a ACTH-ului.) Printr-o prelucrare primară se obţine peptidul N-terminal. în ceea ce priveşte rolul peptidului N-terminal. etc. amidare. Activitatea biologică este localizată în segmentul N-terminal între aminoacizii 1-24. Creşterea concentraţiei hormonului glandei periferice (cortisol) inhibă atât secreţia de CRH cât şi pe cea de ACTH. hormonul melanocitostimulator). Melanotropina are rolul de a dispersa pigmenţii melanici în celulele melanofore. Corticotropina (ACTH) Este un polipeptid cu 39 resturi aminoacidice. acilare. endorfme. se formează melantropina (MSH. Funcţiile MSH la om probabil aparţin ACTH şi y-LPH. placentă. etc. Prin aceste prelucrări şi transformări rezultă peptide active din punct de vedere biologic cum sunt: ACTH. arginină). Secreţia ACTH prezintă un bioritm (maximum secreţiei are loc între ora l şi 4 noaptea). encefaline şi dinorfine (fig.

9. Diabetul insipid primar datorat unei sinteze 2 . oxitocina şi neurofizina I.glicogenoliza hepatică . durere. etc.1. Hormoni neurohipofizari au viaţă biologică scurtă. Distribuţia acestor endorfine se face diferenţiat în diverşi neuroni. învăţare. având punctul izoelectric de 10.stimulează secreţia de insulina în β pancreatice β-endorfina Numeroase peptide cu roluri reglatorii asupra funcţiei creierului au fost identificate. II.endogenă" a acestora şi efectul asemănător „morfinei". ce are efecte metabolice adaptative . donorfina.3. determinând sinteza de cortisol.-în condiţii de stres stimulează adrenalele. Vasopresina sau hormonul antidiuretic (HDH) are. Creşterea volumului fluidului extracelular sesizată de osmoreceptorii din hipotalamus şi baroreceptorii din sistemul circulator sunt stimuli pentru vasopresina. memorie. Precursorul proencefalina A.1.3. Hormonii neurohipofizari Hormonii neurohipofizari sunt vasopresina şi oxitocina. POMC formează α β γ -endorfina şi Met-encefalină. Denumirea ar sublinia provenienţa .. Structural ambii hormoni sunt monopeptide ce diferă doar prin două resturi aminoacidice. somn.2. Mecanismul este reprezentat de creşterea permeabilităţii pentru apă a membranei luminale a epiteliului tubular renal (probabil prin creşterea numărului de canale pentru apă) . Toate aceste peptide rezultă prin prelucrarea unor precursori.endorfina. Două pentapeptide au fost descoperite iniţial Met-encefalina şi Leu-encefalina. neurofizina II. etc. îndeplinind diverse funcţii în procese legate de: comportament.2. Secreţia anormală de ADH poate conduce la situaţia patologică de diabet insipid care este caracterizat de excreţia unui volum de urină diluată. II. Unele dintre aceste substanţe sunt prezente şi în alte regiuni ale corpului. Hormonii maturi împreună cu neurofizinele corespunzătoare sunt apoi transportaţi de-a lungul axonilor şi depozitaţi în hipofiza posterioară.Endorfinele sunt neuropeptide cu acţiuni asemănătoare morfinei (substanţă activă extrasă din opiu cu efect analgezic şi euforic).Vasopresina Acţiunile vasopresinei sunt mediate de AMPc. Apoi s-au mai descoperit: α β γ. iar oxitocina în nucleul paraventricular.participă la homeostazia osmolarităţi şi a volumului fluidului extracelular.eliberarea de ACTH în hipofiza Vasopresina prin retenţia de apă restabileşte volumul şi concentraţia sângelui. Acţiunile biologice ale vasopresieni sunt: .1. iar vasopresina poate fi eliminată ca atare urinar. vasopresina în nucleul supraoptic. Sunt catabolizaţi în ţesuturile periferice. caracter bazic foarte pronunţat (Arg-vasopresina). având timpul de înjumătăţire de 2-4 minute.în ţesutul adipos stimulează lipoliza -stimulează captarea glucozei şi aminoacizilor în muşchi . endorfmele formându-se diferenţiat în diferite arii ale creierului. formează Met-encefaline şi Leu-encefaline. Sinteza hormonilor neurohipofizari se face sub forma unor precursori în hipotalamus. In urma prelucrării acestor precursori rezultă vasopresina.

oactiune asupra proceselor membranare.denumirera acesteia depinzand de restul de aminoacid din pozitia 8. In diabetul insipid ereditar.1. cât şi cu tumori cerebrale.2. Este o nonpectina care difera structural de vasopresina prin doua resturi de aminoacizi:Il3 si Leu8.ele se impart in doua grupe: 2 .2./ml.3.In functii de hormonul transportat. ADH este secretat în cantitate normală.Hormonii neurohipofizari si comportamentul Hormonii neurohipofizari se regasesc si in alte zone ale encefalului unde functioneaza ca neuro-modulari.2. La femei. Astfel. II.3. II.Ea este secreta .2. de neuronii paraventriculari si in mai mica masura cei supraoptici. Vasopresina sau hormon antidiuric (ADH)este o nonapeptida a carei structura primara difera putin de la o specie de mamifere la alta .antagonista actinii hormonului antidiuretic. dar celulele tinta sunt incapabile de răspuns din cauza unui defect la nivelul receptorilor.Oxitocina(OC) Actiunile biologice ale oxitocinei sunt: -exercită acţiune contractilă asupra musculaturii netede din uter. declansand travaliu la femeia gestantă şi facilitând expulsia fătului .din acest punct de vedere. infecţii pulmonare sau hipotiroidismul.şi secreţii este determinat de o distrugere a tractului hipotalamo-hipofizar de către o tumoră. concentratia placentara normala a ocitocinei este de ordinal a catevaU.1.unii autori considera ca in timp ce ADH favorizeaza memoria .Neurofizinele Neurofizinele sunt proteine specifice ce contin in molecula lor cate 93 resturi de aminoacizi.iar timpul sau de injumatatire este de aproximativ 3 minute. II.Rezultatele au fost pozitive la subiectii carora li s-a injectat subcutanat ADH si negativ la cei carora li s-a administrat oxitocina .3.contracţia celulelor mioepiteliale şi ejecţia laptelui.Aceasta ipoteza a fost emisa in urma unor experimente pe sobolani care au fost ‚’’invatati ’’a nu intre intr-o camera obscura printr-un socelectric suferit la intrare.4.in principal.3. Se pare ca oxitocina ar avea. Defectele de secreţie ale ADH pot fi asociate cu diferite cancere (mai ales pulmonar). infecţii sau poate chiar şi ereditar.oxitocina ar fi un hormon ’’amneziat’’.I.1.

Fragmentele inactive biologic au timpul de înjumătăţire mult mai mare (20-40 de minute). care reprezintă aproximativ 50% din calciul plasmatic. Hipercalcemia accelerează degradarea.iar precursorul VLDV-neurofizinelor este comun cu cel al oxitocinei. Hormonii care reglează homeostazia calciului In organismul uman se află IKg de calciu. Homeostazia calciului extracelular este asigurată de: hormonul paratiroidian calcitriolul (1.3.Ca2+ intracelular (10-7. situate în partea posterioară a capsulei tiroidiene. în special în ficat. Calcemia este cuprinsă între 8.1.1.3. etc.are 25 resturi aminoacidice şi este îndepărtat prin prelucrarea de la nivelul reticulului endoplasmatic.1. Structură. II. 2 . iar fragmentul pro. Neurofizinele constituie de fapt fragmente polipeptidice cu originea intr-un precursor comun cu cel al hormonului pe care il transporta. b)VLDV-neurofizine capabile sa lege oxitocina. ionizat. concentraţia calciului în fluidul extracelular şi calcemia sunt menţinute la valori aproximativ constante. Metabolism şi acţiuni biologice Timpul de înjumătăţire a PTH este scurt (aproximativ 10 minute). neionizat.. Este sintetizat sub forma unui precursor la nivelul ribozomilor.10-6 M) este în concentraţie de aproximativ 1000 de ori mai mică decât concentraţia calciului extracelular (10 -3M).precursorul MSEL-neurofizinele este acelasi cu al hormonului antidiuretic si este unpre-pro-hormon cu masa moleculara de aproximativ 20kDa.are 6 resturi de aminoacizi în structură şi este îndepărtat în aparatul Golgi.in timp ce succesiunea de aminoacizi 10-75 este constanta. în coagularea sângelui şi în mecanismele de osifiere. Calciul plasmatic este alcătuit din 3 fracţiuni: . intervenind în excitabilitatea neuromusculară. Multe procese intracelulare sunt mediate de fluctuaţiile ample şi rapide ale calciului intracelular. fosfat. complexat de anioni cu moleculă mică (citrat. Reglarea secreţiei se face la nivelul degradării intraglandulare. intracelulare.25 dihidroxicolecalciferol) calcitonina II. etc.Ca2+difuzabil. Eliberarea hormonului în sânge este stimulată de scăderea calcemiei.Acestea din urma difera doar la nivelul secventei1-9. .Hormonul paratiroidian/Parathormonul (PTH) Hormonul paratiroidian este secretat de glandele paratiroide.. cea mai mare parte (99%) este în oase şi dinţi sub formă de hidroxiapatită insolubilă. . secreţie celulară. pe lângă rolul structural. poate fi stocat în granule de depozit sau poate fi degradat de către peptidaze specifice. este forma activă. excreţie şi depozitare a calciului în oase. Fragmentul pre.Astfel . Calciul din oase. iar hipocalcemia diminuează degradarea. controlul secreţiei PTH este un polipeptid cu 84 resturi aminoacidice. format din 115 resturi aminoacide (pre-pro-PTH). prin influx de calciu extracelular sau prin eliberarea sa din depozitele intracelulare (din mitocondrii şi reticul endoplasmatic).Ca2+ difuzabil.). în ciuda fluctuaţiilor în aport.a)MSEL-neurofizine cu rol in transportul vasopresinei.5-11 mg/dl. biosinteză. Viteza degradării PTH este în funcţie de calcemie. PTH poate fi secretat imediat ce a fost sintetizat. reprezintă o sursă de calciu pentru asigurarea homeostaziei extracelulare. Degradarea sa are loc în ţesuturi periferice.

la nivel intestinal. Secreţia de calcitonină este stimulată de calciu din gastrină. Calcitonina acţionează în mod specific asupra sistemului osos în sensul inhibiţiei catabolis-mului la acest nivel. Structură. biosinteză şi reglarea secreţiei Este un polipeptid cu 32 resturi aminoacidice în structură. Aceste două fenomene conjugate explică hipofosfatemia şi hipocalcemia provocate de acţiunea calcitoninei. iar concentraţia plasmatică normala se situează în jurul valorii de 60 ng/1.. Nu prezintă un control hipotalamo-hipofizar. Este sintetizat sub formă de pre-pro-hormon.Acţiunile biologice ale PTH sunt: . Favorizează transformarea 25-hidroxi D3 inactivă în1. 25 dihidroxi D} activă. Calcitonina de porc şi bou. precum şi cea umană este o polipeptidă ce conţine 32 resturi de aminoacizi şi are o masă moleculară de 3.4 kDa. PTH favorizează absorbţia calciului printr-un mecanism indirect. stimulând eliberarea calciului şi ionilor fosfat din oase . Concentraţia tisulară a calcitoninei suferă variaţii circadiene. stimulentul specific fiind calciul ionic (Ca2+). răspunsul osos este în schimb mai lent. Calcitonina si vitaminele D Actiunea parathormonului asupra meyabolismului fosfo-calcic este in stransa interdependenta cu actiunea specifica a calcitoninei (hormon polipeptidic secretat de glanda tiroida )si vitaminele D. 2 . dar de o amploare mult mai mare.1. între resturile aminoacidice l şi 7 are o punte disulfurică. Experimental s-a constatat o secreţie de calcitonina ca răspuns la hipercalcemia provocată. Calcitonina(CT) -este un hormon cu actiune hipocalcemiana sintetizat in celulele parafoliculare (sau celulele C ) ale tiroidei. Efectele osoase şi renale cresc calcemia fără o creştere corespunzătoare de fosfaţi . în timp ce osteogeneza nu este modificată. Secreţia de calcitonina depinde de concentraţia plasmatică a calciului ionizat. 19).2. prin activarea lα hidroxilazei renale. PTH produce la nivel renal un efect hipercalcemiant foarte rapid.la nivel renal creşte reabsorbţia calciului până aproape de 100% şi inhibă reabsorbţia ionilor fosfat (acţiune fosfaturică). II.prin interacţia cu receptorii din membrana celulelor ţintă PTH creşte concentraţia de AMPc intracelular .are acţiune hipercalcemiantă. La capătul C-terminal al catenei se află un rest de cisteină care formează o punte disulfidică intracatenară cu restul Cys? (fig. Timpul de înjumătăţire este de aproximativ 16 minute.3. Efectele osoase ale PTH sunt independente de cele asupra rinichiului.Aceste celule secreta de fapt doi hormoni – calcitonina si katacacina-precum si o serie de neuromediatori printre care seretonina si DOPamina.

un rol extrem de important în metabolismul fosfo-calcic îl joacă şi vitaminele D.. Se pare că această conjugare are loc la nivelul modulării activităţii 1-oc-hidroxilazei. Transformarea 7-dehidrocolesterol în vitamina D 3este o reacţie de fotoliză ce are loc în stratul malpighian al epidermului sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Vitamina D3 este sintetizată în organism din colesterol. cletcrminînd astfel o diminuare a fosfaturiei şi calciuriei. b)partathormonul care are o acţiune opusă la nivelul tubului proximal dar care favorizează reabsorbţia calciului şi c)calcitonina care inhibă reabsorbţia Ca şi P0 4 3-.25 dihidroxicoiecalciferolul sau 1.In acelaşi timp însă. este rezultatul combinării efectelor derivaţilor hidroxilaţi ai vitami 2 (ergocalciferol) şi D 3 (colecalciferol). biosinteză şi reglarea secreţiei Activitatea biologică a vitaminei D provenită din alimente. enzimă ce catalizează conversia 25-hidroxicolecalciferolului.25 (OH) 2 D3 Şi din denumirea sa rezultă că este un derivat din vitamina D3 (colecalciferolul). II. format la nivel hepatic.3. Bilanţul fosfo-calcic asigură un echilibru optim între aportul şi eliminarea calciului şi a fosforului în aşa fel încît să realizeze o mineralizare normală a scheletului. Absorbţia este favorizată de vitaminele D şi parathorinon cure acţionează ca doi factori sinergici.3. Etapele transformării colesterolului în vitamina D 3sunt prezentate în figura 2. determinînd creşterea calciuriei şi fosfaturiei. Precursorul vitaminei D este 7dehidrocolesterol. fosfaţi. 2 . Structură. iar eliminarea acestor ioni este controlată de trei factori: a) vitaminele D care stimulează reabsorbţia lor în tubul proximal.1. Aceasta înseamnă că se realizează o acţiune conjugată a parathormonului. se opune creşterii calciului şi fosfatului în plasmă: la nivel osos inhibă resorbţia osoasă la nivel renal măreşte secreţia urinară de calciu. Acţiuni biologice Calcitonină are efecte antagoniste cu ale PTH.25 dihidroxi D 3 sau 1. calcitonina favorizează absorbţia calciului. fosfat. După cum este cunoscut.22. forma cea mai activă a vitaminei D3. calcitonina acţionează şi la nivel renal unde inhibă activitatea 1-ahidroxilazei determinînd o accelerare a excreţiei urinare de calciu. prin contrast cu efectele dramatice ale hipo sau hiperparatiroidismului. sodiu şi potasiu.25-dihidroxi-colecalciferol (calcitriol). La nivelul tubului digestiv. Calcitriolul (1. în organismul uman. calcitoninei şi vitaminelor D în bilanţul fosfo-calcic. sodiu şi potasiu Deficitul sau excesul de calcitonină nu produce tulburări ale metabolismului calciului. în 1.

2 .

PTH scade activitatea 24 α hidroxilazei. în piele. Transformarea 25-hidroxicalciferol în 24. care este forma activă biologic a hormonului.2. acţiune opusă calcilomnci care inhibă eliberarea calciului probabil prin creşterea glicozilării diferitelor glicoproteine din ţesuturi. produsul final. Acţionează asemănător hormonilor steroizi la nivel nuclear. forma biologic inactivă se face tot la nivel renal. Este inactivat în rinichi prin hidroxilări suplimentare în poziţiile 23. Are loc astfel deschiderea ciclului B prin ruperea legăturii dintre atomii de carbon 9 şi 10. o enzimă mitocondrială care necesită prezenţa oxigenului şi NADPH + H+. La nivel intestinal stimulează absorbţia calciului şi fosfaţilor. Transformarea colecalciferolului în 25-hidroxicolecalciferol cu activitate slabă biologic se face în ficat sub influenţa 25-hidroxilazei. 26. 2 . Se elimină prin bilă.): 1) traversarea marginii în perie a membranei microvilare 2) transportul prin celulă 3) traversarea membranei bâzâie Stimulează mobilizarea calciului din oase. Metabolism şi acţiuni biologice Timpul de înjumătăţire al calcitriolului este de 3 ore. Acţionează la nivel intestinal unde creşte absorbţia calciului şi a fosfaţilor. 25 dihidroxicolecalciferol. Acest proces are loc în 3 timpi (Fig.25 dihidroxicolecalciferol. sub acţiunea radiaţiilor UV (la lumină). 24. Reglarea secreţiei de calcitriol se face prin: -mecanism feedback. stimulând sinteza de proteine activatoare a pompei de calciu.23. Acest metabolit trece din nou în circulaţie şi la rinichi suferă o nouă hidroxilare sub acţiunea l a-hidroxilazei şi se formează 1.7-dehidrocolesterolul se transformă în colecalciferol printr-o reacţie neenzimatică. calcitriolul inhibă propria sa formare prin activarea l a-hidroxilazei stimulează sinteza de calcitriol.

2 .

FTS) este o nonapeptidâ cu masa moleculară de 860 Da. Ea stimulează secreţia apei şi a bicarbonaţilor şi diminuează secreţia ionilor de Cl. Gastrină este secretată de celulele G din ansa gastrică şi zona proximală ii duodenului.Hormoni gastro -intestinali Diferite segmente ale tubului digestiv conţin 15 tipuri de celule "endocrine" capabile să sintetizeze şi să secrete polipeptide cu acţiune hormonală care îndeplinesc mai multe funcţii. LH şi ACTH. rinichi etc. Aceste acţiuni au fost demonstrate. printre altele.1 kDa.II. Principala sa funcţie constă în stimularea secreţiei ionilor de H+ de către celulele parietale piinir-un mecanism AMPcdependent . paradoxal. prin experimente de timectomie la şobolani de o lună cînd s-a observat o scădere bruscă a concentraţiei plasmatice de ACTH şi corticosteron şi o creştere a nivelului sanguin de LH şi testosteron. α-Timozina este o polipeptidă ce conţine 28 resturi de aminoacizi şi are o masă moleculară de 3. Timopoietina II este un alt factor cu acţiune hormonală secretat de timus a cărei moleculă conţine 49 resturi de aminoacizi. Timulina (factorul seric al timusului . precum şi asupra secreţiei de glucocorticosteroizi de către corticosuprarenale. II.Hormonii glandei timus Timusul este o glandă de origine endobranhială care atinge 35-38 grame la pubertate după care regresează la adult dar nu se atrofiază complet. Secretina este o polipeptidă monocatenară cu 27 resturi de aminoacizi secretată de celulele S din duoden. Activitatea hormonală este determinată de fragmentul C-terminal. S-a demonstrat că în afară de rolul său imunologic.La rîndul ei. în primul rînd ele acţionează în sensul reglării activităţii glandelor exocrine.) se consideră că ea nu este un hormon specific doar timusului. este adevăratul hormon. Acest hormon mai are efecte trofice asupra mucoasei gastrointestinale şi a pancreasului. M = 12 kDa) care. Limfocitele precursoare T dobîndesc proprietăţi imunologice depline după trecerea lor prin timus sub efectul unor factori cu acţiune hormonală. factori de natură nervoasă. colecistokininăpancreozimină (pentru vezica biliară) etc. Astfel de funcţii sînt îndeplinite de gastrină (ce acţionează la nivelul stomacului). Gastrina este o decapeptidă secretată sub forma unui precursor cu 34 resturi de aminoacizi. Ea este sintetizată sub formă de pro-timozină (113 resturi de aminoacizi.1.1.5. Acest rol este îndeplinit de factorii amintiţi mai sus şi este orientat asupra secreţiei hipofizare de GH. factori gastrici etc. secreţie ce nu depinde de 2 .4. plămîni. ficat. Activitatea sa nu se manifestă decît după eliminarea factorului seric inhibitor Timulina este reprezentată de secvenţa Glu-Glu-Ala-Lys-Ser-Glu-Gly-Ser-Asp si derivă probabil de la o serie de precursori proteici cu mase moleculare cuprinse între 48 -54kDA. Deoarece pro-timozina se întîlneşte şi în alte organe şi ţesuturi (splină. secreţia de gastrină este stimulată de polipeptidele şi aminoacizii de origine alimentară.la nivelul celulelor epiteliale ale canalelor intra-pancreatice.Gastrina mai activează motricitatea gastro-intestinala si relaxeaza sfincterul piloric şi sfmcterul ODDI. de natură polipeptidică. timusul joacă şi un rol endocrin pînă la maturitatea sexuală.

la rîndul ei. care este secretată de rinichi. II. motilitatea intestinului subţire şi a colonului.1. Colecistokinina—pancreozlmina (CCK—PZ) este o polipeptidă monocatenară cu 33 resturi de aminoacizi secretată de celulele peretelui duodenal. Secretina mai stimulează secreţia de pepsină şi tonusul sfmcterului esofagian inferior şi inhibă motilitatea gastrică. a primit numele de eritropoietină.6. 20). In acelaşi timp ea activează secreţia pepsinei şi a ionilor de H + nivel gastric. II. este sintetizat sub forma unui precursor ce conţine 152 resturi de aminoacizi (fig. 2 .1.Inima-organ endocrin? O serie de celule prezente în atrii secretă un hormon hipotensiv de natură polipeptidică a cărui moleculă conţine 28 resturi de aminoacizi.sistemul nervos parasirnpatic. prolactină. insulina. Mecanismul de acţiune al eritropoietinei constă în stimularea receptorilor membranari care declanşează transcripţia genei p-globulinelor. Există însă o secreţie iniţială de eritropoietină la nivelul ficatului în timpul vieţii fetale. Eritropoietina nu este activă decît în prezenţa serului sau plasmei sanguine fie datorită faptului că sîngele conţine un activator al unui factor de origine hepatică.). fie datorită faptului că plasma neutralizează un inhibitor al eritropoietinei. androgeni. iar secreţia acestui hormon este reglată.Eritropoetina Plasma sanguină a mamiferelor anemice conţine un factor capabil să activeze eritropoeza dacă este administrată unui animal normal. iar conversia acestuia în hoimon activ se realizează prin clivarea fragmentelor polipeptidice 1-98 de la extremitatea N-terminală şi icspcctiv 127-152 de la cea C-terminală. de o serie de factori endocrini (tiroxină.7. secreţia de insulina.CCK -PZ stimulează contracţia vezicii biliare şi secreţia a-amilazei de către celulele acinoase pancreatice. glucagon şi calcitonină etc. El a primit numele de factor natriuretic atrial (ANF) sau atriopeptidă. Fragmentul absolut indispensabil activităţii hormonale este cel situat la extremitatea C-terminală. Cel mai important factor care stimulează biosinteza secretinei îl reprezintă pH-ul sucului duodenal. Această substanţă. sistemul renină angiotensină etc. iar în rinichi ea este secretată la nivelul aparatului juxta-glomerular.

II. a natriurezei prin acţiunea asupra tubului distal etc. Mai există însă şi un alt mecanism de autoreglare intratiroidian.1 Hormonii glandei tiroide(Tiroidieni) Glanda tiroidă este aşezată în partea anterioară a gâtului.5 minute. Glanda tiroidă are un metabolism specific şi un mecanism de reglare asemănător cu cel întîlniî la alte glande endocrine hipofizo-dependente cu excepţia faptului că este strict dependentă şi de aportul de iod exogen. medulosuprarenale. Coloidul este reprezentat de o soluţie concentrată de tireoglobulină. se utilizează diferiţi aminoacizi în calitate de precursori. de ACTH. iar mecanismul de acţiune este AMPc-dependent. Atriopeptida are şi o acţiune vasodilatatoare prin blocarea angiotensinei II şi catecolaminelor. în principal. Deşi excreţia renală de sodiu este favorizată. localizată în zona anterioară a regiunii laringo -traheale şi are o masă de 25 -30 grame la om (adult). De aceea. vasele sanguine şi hipotalamus.2. implicit. iar timpul său de înjumătăţire este de 2. Glanada tiroidă secretă 2 hormoni: tetraiodotironina şi triiodotironina . Tiroida este o glandă impară. în funcţie de dietă.Tetraiodotironina se mai numeşte şi tiroxină.Hormoni derivati de la aminoacizi Din această clasă fac parte hormonii. presiunea arterială normală reprezintă rezultatul echilibrului între secreţiile de ADH şi ANF şi. epifiză etc. Tireoglobulina este o glicoproteină ce conţine în structura sa multe resturi de tirozină. Acţiunea atriopeptidei constă în stimularea diurezei prin reglarea hemodinamicii glomerulare. 2 . Hormonii derivaţi de la aminoacizi sînt sintetizaţi şi secretaţi de către glanda tiroidă. Capacitatea de biosinteză a hormonilor tiroidieni se află sub controlul adenohipofîzei (prin intermediul hormonului tireotrop TSH). atriopeptida asigurînd funcţionarea normală a musculaturii netede din pereţii arteriali. fiind alcătuită din 2 lobi uniţi printrun istm. suprarenale. pentru a căror biosinteză.2. II. care însă nu este pe deplin elucidat. Din această cauză tiroida este capabilă să stocheze o anumită cantitate de hormoni pe care-i sintetizează în vederea asigurării continue a unui nivel plasmatic constant. al acţiunii lor sinergice asupra excreţiei sodiului şi antagoniste asupra musculaturii vaselor sanguine. fiind alcătuiţi dintr-un strat de celule e piteliale care delimitează un miez gelatinos denumit coloid. Foliculii tiroidieni sunt unităţile funcţionale ale tiroide.Atriopeptida interacţionează cu receptorii săi specifici din rinichi.68 pmoli/ml. Concentraţia sa normală în sînge oscilează între 65 . un oligoelement rar ce pătrunde în organism în cantităţi extrem de diverse de la o zi la alta. în cazul ANF nu există nici o acţiune inhibitoare asupra pompelor ionice celulare.

2 . cu rol în metabolismul calciului .triiodtironina (T3) şi 3.3'.5. Hormonii tiroidieni ioduraţi sînt derivaţi ai tirozinei. Doi dintre aceştia prezintă activitate hormonală: 3.Mult timp s-a considerat că glanda tiroidă secretă doar hormoni ioduraţi.5' .3' .5.tetraiodtironina sau tiroxina (T4). Astăzi se cunoaşte însă faptul că tiroida mai produce şi un hormon cu structură polipeptidică numit calcitonină.

După absorbţie. îodul rămîne în compartimentul extracelular în cea mai mare parte. Cea mai mare parte a iodului alimentar este sub formă de iodură (I -). Glanda tiroidă 2 .Structura hormonilor tiroidieni se caracterizează prin existenţa radicalului difenil eter. Nici unul din aceşti derivaţi nu posedă activitate hormonală. In unele regiuni muntoase el poate scădea foarte mult (sub 10 μg/zi) din cauza concentraţiei scăzute în apă şi sol.5'triiodtironina.diiodtirozina (DIT) Au mai fost identificaţi în tiroida şi alţi aminoacizi ioduraţi. în cantităţi mult mai mici. în poziţi i le petra fală de oxigenul eteric se întîlnesc un hidroxil fenolic şi respectiv un rest de alaninâ. Ei sînt consideraţi ca fiind produşi secundari ai reacţiilor de iodurare a tiroglobulinei. Pentru om se consideră că aportul optim este de aproximativ 200 μg/zi.5'-diiodtironina şi respectiv 3. în timp ce în alte zone geografice poate fi mult mai mare decît cel normal (pînă la 1000 μg/zi). Glanda tiroidă mai conţine şi doi derivaţi ioduraţi ai tirozinei.3'-diiodtironina. iar conformaţia cea mai stabilă este atunci cînd planurile nucleelor aromatice sînt perpendiculare unul pe celălalt. Iodul necesar biosintezei hormonilor tiroidieni este de origine alimentară. Cele două nuclee benzenice formează între ele un unghi de aproximativ 120°.3'. fără activitate hormonală. fiind vehiculat de sînge. 3.monoiodtirozina (MIT) şi respectiv 3. Celelalte forme se transformă în iodură la nivelul intestinului subţire. care joacă un rol extrem de important în procesul de biosinteză a hormonilor tiroidieni: 3.4-diiodhistidina.5. 3'. printre care 2.

Astăzi se ştie cu precizie că fenomenul acumulării iodului in glanda tiroidă se realizează prin transport activ dar nu este elucidată încă natura transportorului implicat în acest proces. dar poate fi blocată de anionii perclorat (CIO4 -) şi tiocianat (SCN-) care sînt inhibitori competitivi. Oxidarea iodului are loc pe suprafaţa apicală a celulelor tiroidiene unde este localizată tireoperoxidaza care catalizează reacţia: Sistemul peroxidazic ce foloseşte H2O2 drept agent oxidant se formează intracelular.posedă un mecanism foarte eficient de concentrare a iodului plasmatic cunoscut sub numele de pompă de iod. adică 1/3000 din masa corpului fixează 1/3 din întreaga cantitate de iod din organism) ceea ce face ca tiroida să capteze zilnic aproximativ 100 g de iod. se stabileşte un gradient de concentraţie cînd nivelul iodului tiroidian este de 20 . sub acţiunea unei oxidaze NADPH-dependente: 2 . .2) Oxidarea iodului Prima transformare pe care o suferă iodul în glanda tiroidă îl constituie oxidarea iodurii în iod elementar de către o peroxidază tiroidiană a cărei acţiune este cuplată cu cea a glucozoxidazei sau a altei enzime generatoare de H 2O2 . In condiţii fiziologic normale. iar fata de alte organe şi ţesuturi este mai mare de circa 200 de ori. Captarea şi concentrarea iodului se realizează printr-un transport activ deosebit de eficient (25 grame tiroidă.40 de ori mai mare decît în plasmă. Această etapă de concentrare a iodului se află sub controlul TSH.

Componenta glucidică reprezintă 8 . fucoză şi acid siaîic în poziţii terminale. ea fiind stocată în lumenul ibliculilor într-o concentraţie de 20 30% sau chiar mai mult. una din ele are o masă moleculară de aproximativ 1000 Da şi conţine N-acetil-glucozamină şi manoză. iodul elementar este încorporat în tiroglobulină (TGB). Tiroglobulina este o glicoproteină iodurată cu un coeficient de sedimentare de aproximativ ! 9 S şi o masă moleculară de 660 kDa. tiouracil şi cianuri care sînt inhibitori ai peroxidazei. Acest proces de oxidare este blocat de tiouree. Cele două subunităţi se leagă de catenele polipeptidice prin legături (3-glicozidice 2 . în cîteva minute datorită activităţii crescute a peroxidazei tiroidiene. cu masa moleculară de 3000 Da conţine. tiroglobulină reprezintă suportu molecular al biosinte/ei hormonilor tiroidieni. în principal. iar cealaltă. galactoză. 3) lodurarea tireoglobulinei (organifierea iodului) Imediat după oxidare.10% din moleculă şi conţine două tipuri de unităţi heteropolizaharidice. componenta proteică majoră a tiroidei In acelaşi timp. avînd molecula formată din două subunităţi identice de 330 kDa.Oxidarea iodurilor se realizează foarte rapid.

iar prin condensarea a doi radicali DIT se formează tiroxina (T4). de asemenea foarte rapid sub formă de MIT şt DIT şi. substratul reacţiei fiind reprezentat de amino-acidul legat în catena polipeptidică a tiroglobulinei şi nu tirozina liberă. Cuplarea MIT cu DIT formează Ti si DIT cu DIT formează T4 Această cuplare se desfăşoară tot pe tireoglobulină şi tot în prezenţa tireoperoxidazei. Halogenarea tirozinei are loc sub acţiunea iod-peroxidazei. condensarea acestor derivaţi pentru formarea hormonilor tiroidieni se desfăşoară mult mai lent. sub forma celorlalţi derivaţi ioduraţi ai 1 irozi nei.ce se formează între resturi de asparagină şi de N-acetil-glucozamină. mult mai lent. 4) Incorporarea iodului molecular in tiroglobulina se realizeazâ. Triiodtironina (Ta) se obţine prin condensarea unui radical MIT cu un radical DIT. c) încorporarea iodului molecular în tiroglobulină şi d) proteoliza tiroglobulinei. timp de cîteva ore. astfel: Această etapă se mai numeşte şi organifierea iodului deoarece iodul anorganic intră prin acest proces în componenţa unui compus organic. Cercetări efectuate în două mari laboratoare (Roche în Franţa şi Pitts-Rivers în Marea Britanic) au demonstrat faptul că biosinteza hormonilor tiroidieni are loc în patru etape principale: a) captarea şi concentrarea iodurilor în tiroidă (trapping). b) oxidarea iodurilor cu formare de iod elementar. I+ generat anterior atacă nucleele aromatice ale resturilor de tirozină ale tireoglobulinei şi formează monoiodotirozina (MIT) şi diiodotirozina (DIT). Dacă formarea MIT şi DIT la nivelul resturilor de tirozina din structura tiroglobulinei se realizează în cîteva minute. astfel: 2 . Tiroglobulina ce conţine cei doi hormoni este apoi reabsorbită prin endocitoză de către celulele tiroidiene din spaţiul intracelular formînd vacuole ce fuzionează cu lizozomii.

se face de către proteine-transportoare. Leagă şi transportă aproximativ 70% din hormonii tiroidieni. Distribuţia T4 spre formareaT 3 sau r T3. Transportul plasmatic al hormonilor tiroidieni. T 4 în proporţie de 20% 2 .are afinitate mica dar capacitate mare. Metabolism Timpul de înjumătăţire pentru T 4 este de 6-7 zile şi de 1. T3 rezultat prin dcioclniarca periferici contribuie într-o proporţie de 80-90% la realizarea nivelului plasmatic de T3 circulant. dar ancoraţi în strucluni proteică.Serumalbumina transportă 10% din T4 şi 30% din T3. Sinteza acestei proteine este stimulată de estrogeeni si inhibată de androgeni şi glucocorticoizi . Aproximativ 30%din T 4 formează T3 şi 50% trece in r T3 .şi recirculat. muşchi.depinde de activitatea 5 şi 5' deiodurazei şi constituie un mecanism de reglare a concentraţiei hormonilor tiroidieni circulanţi. Prin monodeiodurare T4 conduce la doi compuşi T 4 hormonală mai mare decât T4 şi r T 3 biologic inactiv. rinichi.i progresivă la nivelul ţesuturilor periferice ca: ficat. . Aminoacizii rezultaţi prin hidroliza lizozomală vor intra în fondul metabolic celular. are afinitate mai mare pentru T 4.5 zile pentru T 3 Calea majoră de matabolizare a hormonilor tiroidieni eslc ilcuuliiMic. astfel: . glicoproteină ce se sintetizeaza in ficat.în această formă cu hormonii sintetizaţi. 5) Eliberarea T 3şi T 4din tiroglobulină este denumita si proteoliza tiroglobulinei. In această etapă este nevoie să pătrundă tireoglobulină din coloid în celulele tiroidiene. Urmează fuziunea picăturilor de coloid cu lizozomii şi hidroliza tireoglobulinei. Suprafaţa apicală a celulelor înglobează picături de coloid şi prin endocitoză picăturile sunt internalizate.TBG (thyroxine binding protein). ele. Se formează T 3şi T 4 care se eliberează în sânge. tiroglobulină rămâne în coloid ca rezervă de hormoni tiroidieni până va avea loc stimularea hormonală a tiroidei prin TSH care va induce elapa următoare. iar MIT şi DIT se deiodurează în prezenta unei deioduraze NADP-dependentă şi iodul este recuperat ca I .TBPA (thyroxine binding prealbumin). leagă numai T 3 capacitate mai mică decât TBG.

In formele acute. Creşte viteza metabolismului bazai. r T3 este un agonist (mimează acţiunea hormonului dar răspunsul său este de intensitate slabă). Favorizează la nivel nuclear transcrierea unor gene ce corespund enzimelor implicate în sinteza 2. tremurături ale extremităţilor şi o slăbire puternică a organismului. 2 . concentraţii foarte crescute ale hormonilor tiroidieni provoacă starea de tireoloxicoză care poate fi chiar letală. Asfel. Acţiuni biologice Funcţia metabolică generală a hormonilor tiroidieni este cea de a controla metabolismul oxidativ. în special pentru T3. exoftahnie. La concentaţii mari manifestă efecte catabolizante. Reglarea secreţiei Sinteza şi eliberarea hormonilor tiroidieni este sub controlul tireotropinei hipofizare (TSH). favorizând astfel oxigenarea ţesuturilor.se metabolizează şi pe alte căi. Somatostatina inhibă secreţia de TSH. excretabili prin urină: T3 format prin deiodurare din.T 4 sau captat ca atare din plasmă are afinitate de aproximativ 10 ori mai mare pentru receptorul tiroidian decât T4.pompele de Na+/K+-ATP-ază (consumă mult ATP) .hormonul de creştere . unde favorizează transcrierea genelor pentru: . Nivelul circulant al T3 şi T3 se reglează prin feedback negativ. Mecanismul de acţiune al hormonilor tiroidieni este la nivel nuclear.unele proteine ale lanţului respirator. procesele de ardere prin care se obţine energie metabolică şi căldură. La concentraţii normale sau mici hormonii tiroidieni manifestă efecte anabolizante. Din acesată cauză 5-deiodurarea lui T4 este considerată inactivare. Nivelul colesterolului scade în hipertiroidism. cataboliţi solubili. Secreţia de somatostatină este stimulată de concentraţii mari de T3 Reglarea hormonilor tiroidieni circulanţi se face şi prin transformarea T4 în T3 şi r T3. tahicardie.3 bisfosfogliceratului care scade afinitatea hemoglobinei pentru oxigen.şi tetraiodo-tiroacetic. se micşorează rezervele energetice glucidice şi lipidice. iar catabolismul proteic se intensifică. Hiperfuncţia tiroidiană (hipertiroidismul) determină apariţia bolii Basedow (guşa exoftalmică) care se manifestă prin accelerarea metabolismului bazai. Conversia T4-→r T3 este favorizată în inaniţie pentru a diminua arderile şi consumul de materiale energogene. care la rândul său se află sub controlul hormonului hipotalamic eliberator TRH. Prin transformări ale catenei laterale (prin transaminare şi decarboxilare oxidativă) T3 şi T4 dau naştere la acizii triiodo. hipertrofia tiroidei. se conjugă cu acid glucuronic sau acid sulfuric şi este eliminat prin' bilă sau fecale.

hipercolesterolemie. Prin decarboxilarea acestora se formează derivaţii acetici care rămîn încă mult timp sub formă legată deoarece afinitatea lor faţă de proteinele nucleare este foarte mare. scăderea randamentului fizic şi intelectual. Mecanismul de acţiune al hormonilor tiroidieni este în strînsă interdependenţă cu principalul lor rol biochimic -accelerarea reacţiilor de oxidare celulară.10-12 merazei A 56 Activarea ARN-poli. înapoierea fizică se manifestă şi prin disproporţii ale diferitelor părţi ale corpului (capul mare. infiltraţii ale tegumentelor cu substanţe de natură muco-proteică. transferul acestuia în citoplasmă şi.18-24 40-45 aciâlor 40 Biosinteza fosfolipide. în funcţie de vîrsta la care intervine. activarea enzimelor catenei respiratorii (tabelul II). în regiunile muntoase în care solul şi apa sînt sărace în iod există probabilitatea apariţiei hipotiroidismului secundar care determină boala numită guşă endemică. Activitatea glandei tiroide prezintă multiple corelaţii glandulare şi umorale. în fine. Tabelul II Principalele efecte biochirnice ale hormonilor Efectul Perioada de latenţă Durata efectului (ore) (ore) 4-6 22 Biosinteza ARNm 40 Activarea ARN-poIi. TSH stimulează toate etapele biosintezei hormonilor tiroidieni: fixarea iodurilor.12-16 lor în microsomi Activarea cnzitnelor 20-30 50-60 mitocondriale Degradarea hormonilor tiroidieni se realizează prin transaminare cu formarea derivaţilor pimvici corespunzători. La adult. Interacţiunea T 3 (T 4 ) – receptor constituie etapa iniţială a mecanismului de acţiune care. în formele grave glanda putînd avea chiar mărimea unui cap de copil. după 4-20 ore de latenţă. Stimularea creşterii concentraţiei oxidazelor celulare se realizează printr-o acţiune relativ lentă a hormonilor tiroidieni asupra transcripţiei şi una relativ rapidă asupra translaţiei. hipotiroidismul induce apariţia bolii numită mixedem care se manifestă prin scăderea metabolismului bazai. La pubertate este stopată şi dezvoltarea organelor genitale. el determină apariţia bolii numită cretinism care se manifestă prin stoparea dezvoltării staturo-ponderale şi intelectuale.). membrele scurte etc. obezitate.18-20 merazei B Incatenarea amino. în ultima instanţă. dacă hipotiroidismul intervine în copilărie. Astfel. formarea iodului 2 . tulburări neuro-psihice etc. Impactul mitocondrial este posibil datorită faptului că hormonii tiroidieni pătrund în celulele ţintă unde se leagă reversibil de o proteină nucleară non^histonică asociată cu cromatina. Ea se manifestă printr-o puternică hipertrofie a glandei tiroide. Astfel. Afinitatea receptorului faţă de T3 este de 4 ori mai mare decît faţă de T4. efectul biochimic global al hormonilor tiroidieni pare a se realiza la nivel mitocondrial. este urmată de accelerarea biosintezei de ARNm.Hipofunctia tiroidiană (hipotiroidismul) Se manifestă în mod diferit.

hormonii tiroidieni stimulează catabolismul cortizolului. având rol de neurotransmiţător la nivelul terminaţiilor nervoase dopaminergice. Nu se sintetizează în celulele ectopice. II. iar sângele cuprinde o fracţiune de noradrenalina eliberată pe această cale şi care nu a fost recaptată la nivelul sinapselor. Stimularea celulelor tiroidei de către TSH se realizează la nivelul a două tipuri de receptori: receptorul adenilatciclazic AMPc-dependent pentru stimularea secreţiei hormonilor tiroidieni şi receptorul Cadependent pentru efectele trofice asupra celulelor glandulare.iu.2. Celulele cromafine au origini embriologice comune cu celulele ganglionare ale sistemului nervos simpatic. Pe de o parte. intestin. Medulara împreună cu sistemul nervos simpatic şi parasimpatic alcătuiesc sistemul neuroendocrin . noradrenalina (norepinefrina) şi adrenalina (epinefrina). îndeplineşte rolul de neurotransmiţător la nivelul terminaţiilor nervoase postganglionare simpatice. funcţii şi origini embriologice diferite. hidroliza tiroglobulinei şi eliberarea hormonilor activi. Catecolaminele sunt: dopamina. Adrenalina reprezintă aproximativ 80% din secreţia totală medulosuprarenaliană.au structuri.2. Hormonii suprarenalieni Glandele suprarenale (adrenale) sunt alcătuite din două regiuni distincte. Zona corticală (90%) arc o structură epitelială. dar poate fi captată din plasmă. iar pe de altă parte activitatea tiroidiană creşte în momentul ovulaţiei. Numele de catecolamine provine de la elementul de structură comun şi anume nucleul catecol (ortodifenol) şi funcţia aminică. 2 . ficat (celulele cromafine ectopice). Celulele cromafine se găsesc şi în plămâni. Noradrenalina reprezintă aproximativ 20% din secreţia totală a medulosuprarenalei. Funcţiile tiroidei sînt în strînsă interdependenţă şi cu funcţiile cortico -suprarenalelor sau cele gonadale. r.1. Hormonii tiroidieni mai stimulează catabolismul insulinei şi potenţează acţiunile catecolaminelor. Noradrenalina din celulele ectopice este sintetizată „in situ" sau captată din sânge. II2. Dopamina se găseşte în anumite regiuni ale sistemului nervos central. Hormonii medulosuprarenalieni Zona medulară este alcătuită din celule cromafine (feocromocite). Hormoni elaboraţi de medulosuprarenală se numesc catecolamine. Dopamina este absentă în sânge.ce are rol în adaptarea organismului la diverse solicitări.2. iar medulara (10%) este de origine nervoasă.simpatoadrenal .molecular.

dihidroxi fenilalanină). Transformarea tirozinei în adrenalină cuprinde 4 reacţii: .decarboxilarea DOPA la dopamină într-o reacţie piridoxal-fosfat-dependentă .transformarea tirozinei în DOPA (3.formarea adrenalinei. prin metilarea la azot a noradrenalinei sub acţiunea unei metil transferaze specifice 2 .4. sub acţiunea unei monoxigenaze (tirozin hidroxilaza) .Biosinteza catecolaminelor Precursorul catecolaminelor este tirozina.o nouă hidroxilare la nivelul catenei laterale sub acţiunea hidroxilazei dependentă de ascorbat şi Cu2 + rezultând noradrenalină .

Sub acţiunea tirozin—hidroxilazei hepatice. iar concentraţiile plasmaticc normale se situează în jurul valorii de 0. O parte importantă din cantitatea de DOPA astfel formată serveşte la biosinteza pigmenţilor melaninici . tirozina este oxidată într-o reacţie ireversibilă cu formμare de dihidroxifenilalanină (DOPA).Biosinteză catecolaminelor se realizează prin utilizarea în calitate de precursor a tirozinei. Această etapă se realizează mult mai lent. în condiţii fiziologic normale. Catabolismul catecolaminelor se realizează în două etape: Etapa de 3-oxometilare are loc sub acţiunea catecol-O -metil-transferazei (COMT) care transformă adrenalina în 3-oximetil-adrenalină sau metadrenalină.5 ug/1 pentru adrenalină şi respectiv 3-5 μg/1 în cazul noradrenalinei. Procesul de biosinteza a catecolaminelor prezintă un mecanism de reglare la nivel molecular prin faptul că adrenalina şi noradrenalina funcţionează ca inhibitori alosterici ai tirozin-hidroxilazei realizînd astfel o inhibiţie de tip feed back. COMT este o enzimă cu masa moleculară de 24 kDa prezentă în citosolul hepatocitelor şi celulelor renale şi posedă o activitate catalitică foarte înaltă. iar noradrenalina în normetadrenalină.metil—transferaza —care metilează gruparea aminică a noradrenalinei cu formare de adrenalină. Aceste etape de degradare sînt distincte. Etapa de dezaminare oxidativă are loc sub acţiunea monoaminoxidazei (MAO) specifice.20 secunde). iar produsul de degradare (acidul 3-metoxi-4-hidroxi-mandelic sau acidul vanil-mandelic)se elimină prin urină. timpul de înjumătăţire este de doar 10 -. La rîndul ei. Catecolaminele endogene se degradează mai lent. inhibitorii specifici ai MAO nu pot bloca degradarea catecolaminelor. Restul se decarboxilează cu formare de DOP-amină care prin hidroxilare la catena laterală formează adrenalina. sau se poate forma prin hidroxilarea enzimatică a fenilalaninei.şi respectiv glucurono-conjugată. metilarea putîndu-se realiza atît înaintea cît şi după dezaminarea oxidativă. La acest nivel intervine o enzimă specifică numită N. fiind apoi eliminate pe cale renală sub formă liberă sau sub formă sulfo. tiiozina poate pioveni din rezerva de aminoacizi a organismului. Degradarea catecolaminelor se face foarte rapid în cazul hormonilor exogeni administraţi intravenos (în cazul adrenalinei exogene de exemplu. De aceea. în schimb ei inhibă catabolismul serotoninei cerebrale. 2 .ilnic 6 10 mg de catecolamine. organismul unui adult secretă y.

Reacţiile ce au loc sunt: MAO operează transformări ale grupărilor aminice care prin oxidare la grupa imino trec în aldehide şi apoi în acid. Noradrenalină prin aceeaşi succesiune de transformări formează acelaşi produs final (acidul vanilmandelic) Catabolismul noradrenalinei se realizează astfel: 2 .

la nivelul inimii .un efect cronotrop pozotiv.iar fentolamina are actiune antagonista.ele manifestandu-se la nivelul mai multor organe si tesuturi. Efecte de tip α.actiunea asupra contractiei uterului si vezicii urinare .si sfinctereelor 2 .Acidul vanilmandelic se elimină prin urină şi dozarea lui dă indicaţii asupra metabolismului catecolaminelor.vezicii urinare. In primul caz este vorba de neuronii adrenergici din SNC şi sistemul nervos vegetativ cînd se întrerupe stimularea stimularea adrenergica datorită absentei unei activităţi enzimatice extracelulare similare cu acetilcolin—esteraza.specifici sistemului nervos central.) şi degradarealor rapidă Rolul biologic al catecolaminelor Principalele efecte pot fi impartite in doua categorii in functie de natura receptorilor acestor hormoni. se realizează mai întîi metilarea adrenalinei după care are loc metilarea: Catecolaminele din circulaţia sanguină şi cele eliberate la nivelul sinapselor din sistemul nervos central pot fi recaptate de către celule pentru a fi stocate sau degradate.catecolaminele manifesta un efect inotrop pozitiv cu crestsrea frecventei contractiilor .Adrenalina are efectele cele mai puternice .In acest din urma caz este implicata si actiunea inhibitoare a AMPC. inimă etc.se realizează transportul catecolaminelor în in tesuturile periferice cxtra-neurale (muşchi netezi. In cel de-al doilea caz.stimularea eliberarii de acetilcolina la nivelul muschilor scheletici etc.specifici pentru muschii netezi respectiv receptori α 2 ce pot fi post-si pre-sinaptici.acesti hormoni actioneaza in sensul relaxarii uterului . Efecte de tip β.Efectele de tip β sunt diverse . Aceste efecte sunt datorate existentei a doua tipuri de receptori specifici :receptori α 1 Care sunt Ca-dependente si intotdeauna post sinaptici.Astfel. Principalele efecte de tip α constau in actiunea vasoconstrictoare cu cresterea presiunii arteriale . Catabolismul adrenialinei se realizează în mod asemănător.ea actionand sinergic cu noradrenalina si fenilefrina . Asupra vaselor sanguine . Şi în această situaţie se poate realiza mai întîi dezaminarea oxidatîvă şi apoi metilarea produsului intermediar obţinut sau.iar la nivelul sistemului respirator o actiune bronhodilatatoare.catecolaminele manifesta o actiune vasodilatatoare.Se mai observa si o crestere a excitabilitatii si conductibilitatii cardiace. La nivelul muscular . La bolnavii cu feocromocitom (tumoră a medulosuprarenalei) creşte foarte mult nivelul urinar atât cel al metanefrinelor cât şi al acidului vanilmandelic.

în biosinteza steroizilor precursorul utilizat este colesterolul. Cresterea brusca a secretiei de adrenalina are repercursiuni imediate asuora sistemului nervos central .o actiune de inhibare a tonusului si peristaltismului intestinal cu spaeme ale sfincterelor . Medulosuprarenala nu este esenţială pentru viaţă.).iar in muschii striati este stimulata glicogenoliza. emoţii. Reacţia umorală este tardivă şi ea urmează răspunsului nervos.cand se instaleaza starea de stres.in special prin stimularea hipotalamusului cu cresterea secretiei de ACTH hipofizar.2. Reglarea activităţii medulosuprarenalelor Medulosuprarenala este singura glandă endocrină supusă unui control preponderent nervos.2.iar efectele asupra vaselor sanguine sunt diferite. ce poate fi procurat din următoarele surse: -sinteza „de novo" -captare din LDL (β-lipoproteine) 2 .in urma injectarii de adrenalina. La nivelul cardiac are loc o crestere a fortei sistolice si a debitului cardiac.şi gluco-corticoizi. II. Adrenalina în principal mediază efectele metabolice ce au ca rezultat creşterea consumului de ATP.in functie de tesut sau organ.splenocontractie si crestere diurezei. hipoglicemie. La nivelul musculaturii netede . Din categoria steroizilor ce exercită acţiuni hormonale fac parte: cortisolul (glucocorticoid). şi de oxigen şi eliberarea de căldură. Principalii centri nervoşi adrenalino-secretori sînt localizaţi la nivel bulbar. Un exemplu al reglării pe cale nervoasă a secreţiei de catecolamine îl reprezintă reglarea presiunii arteriale. Inhibiţia insulinei reduce consumul de glucoza în ţesuturile periferice. etc. aldosterona (mineralocorticoid). dehidroepiandrosterona şi androstendiona (androgeni). Adenalina are si unele efecte metabolice si fiziologice specifice.inestinale . hormonii corticali sunt steroizi (corticosteroizi) ce conţin în moleculă 21 atomi de carbon (C21) cei minerale. frică. dar fără secreţia medulară organismul se adaptează greu la diverşi factori stresanţi.zona internă (zona reticulată) producătoare de hormoni androgeni. In ficat este stimulată glicogenoliza şi gluconeogeneza.zona externă (zona glomerulară) producătoare de mineralocorticoizi .adrenalina manifesta o actiune bronhodilatatoare puternica.Catecolaminele manifesta si o actiune lipolitica la nivelul tesutului adipos. Rolul catecolaminelor.zona mediană (zona fasciculată) producătoare de glucocorticoizi . excitarea lor determinînd o secreţie abundentă de catecolamine. Aceste oscilaţii acţionează asupra unor receptori aortici specifici. prin acţiunile de la nivelul sistemului circulator cât şi asupra metabolismului energetic sunt implicate în adaptarea organismului la agresiuni interne sau externe.s-a instalat o stare de anxietate.adrenalina stimuleaza hiperglicemia ca urmare a activarii glicogenolizei la nivel hepatic.Hormonii corticosuprarenalieni Porţiunea corticală a suprarenalei este alcătuită din 3 zone distincte histologic: . iar hormonii androgeni conţin 19 atomi de carbon (C 19).2. fizice sau psihice (frig.A cest efect a fost demonstrat prima data cand . Răspunsul medulosuprarenalei la modificarea presiunii arteriale nu este însă un răspuns direct. Structural.Din punct de vadere metabolic. care asigură glucoza pentru menţinerea glicemiei şi asigurarea combustibilului pentru creier.

15). este transformarea colesterolului în pregnenolonă sub acţiunea unei enzime ce conţine citocromul P 450. comună pentru toţi steroizi. Etapa iniţială în biosinteza steroizilor. 2. a oxigenului şi a NADPH + H+ se scindează legătura C 22-C 20 eliberarea aldehidei izocaproice şi formarea pregnenolonei (Fig. Această transformare are loc în mitocondrie.-din rezervele de acilcolesterol ale glandei. 2 . Prin hidroxilări succesive la C 22 şi C 20 şi sub acţiunea unei enzime (desmolază) şi a citocromului P450.

2.hidroxiprogesterona se transformă analog în androstendionă. 2 . Calea care duce la aldosteronă nu implică hidroxilarea la C 17Prin hidroxilare la C 21 şi apoi la C 11se formează 11-dezoxicorticosterona ca acţiune mineralocorticoidâ slabă şi respectiv corticosterona cu acţiune glucocorticoidă.hidroxilarea are loc numai în zona internă. 17α . Sinteza de steroizi C 19 este cantitativ redusă şi fără semnificaţie. în acest sens pregnenolona prin hidroxilare la C 17urmată de oxidare şi detaşarea C 20şi C 21 (sub forma unei molecule de acid acetic) se formează 17 -dehidroepiandrosterona sau 17 α.creşterea captării de LDL. Compuşii C 19 obţinuţi în cortex nu au activitate hormonală ca atare decât după transformarea în testosteronă şi dchidrotestosteronă în ţesuturile ţintă (fig. ca sursă de colesterol în zona fasciculată .stimularea eliberării colesterolului din esteri şi inhibarea depunerii sale ca ester .hidroxilazei) şi formarea 17 α-pregnelononă fie prin acţiunea combinată a unei dehidrogenaze şi a unei izomeraze (Δ5→ Δ 4 izomeraza) cu formarea de progesteronă.16).Această etapă este reglată de ACTH în suprarenală şi de către LH în testicule şi ovare.activarea conversiei colestrol →pregnelononă Calea care duce la cortisol începe fie prin hidroxilarea la C 17 (sub acţiunea 17 α. Controlul secreţiei prin ACTH implică: . Alte două hidroxilări la C 21(sub acţiunea 21-hidroxilazei) şi la C11 (sub acţiunea 11 β-hidroxilazei) se formează cortisol.

iar nivelul minim seara factorii de stres mediază pe căi nervoase eliberarea de CRH şi ACTH care -stimulează 2 . Reglarea secreţiei se face prin următoarele mecanisme: prin feedback pe axul hipotalamo-hipofizar. Cortisolul este vehiculat (70%) de către CBG (cortisol binding globuline) sau transcortină şi serubalbumina vehiculează 15%.Cortisolul Fracţiunea liberă este cea activă biologic. După unele remanieri (hidrogenarea dublei legături la C4 şi reducerea grupării cetonice de la Cs) are loc conjugarea cu acidul glucuronic şi eliminarea prin urină a produşilor de conjugare. nivelul maxim fiind atins la trezirea din somn. Aceasta înseamnă că creşterea concentraţiei de cortisol plasmatic inhibă secreţia de CRH (hipotalamic) şi de ACTH (adenohipofizar) variaţie diurnă (ritm circadian).5-2 ore. Timpul de înjumătăţire pentru cortisol este de 1.

Acţiunea cea mai clară este stimularea gluconeogenezei hepatice şi efluxul glucozei urmată de hiperglicemie. Evaluând efectele se poate concluziona că răspunsul la stres. Reglarea secreţiei Se face prin următoarele mecanisme: -sistemul renină-angiotensină prin concentraţia ionilor de potasiu (K+) Sistemul renină-angiotensină are un rol important în reglarea volumului fluidului extracelular şi a presiunii arteriale. Acţiunile sale metabolice sunt antagonice insulinei. mediat de cortisol. Mecanism de acţiune Cortisolul acţionează la nivelul genomului celular prin intermediul receptorilor intracelulari prezenţi în mai toate celulele. La nivel hepatic stimulează gluconeogeneza prin aport crescut de substrat (aminoacizi. Renina este o enzimă proteolitică sintetizată şi secretată de celulele juxtaglomerulare (renale). inhibă fosfolipaza AI. întrerupând astfel cascada arahidonatului şi producţia de prosteaglandine şi leucotriene (ce sunt mediatori ai răspunsului inflamator) Aidosterona Este hormonul corticosteroid (mineralocorticoid) ce participă la menţinerea homeostaziei hidrice şi electrolitice. etc. Sinteza sa este controlată în principal de angiotensină şi într-o măsură mai mică de concentraţia plasmatică a potasiului (K+) şi de ACTH. In plasmă renina acţionează asupra unei proteine plasmatice angiotensinogen (globulină sintetizată de ficat şi secretată în sânge). etc) cu eliberarea de substraturi pentru gluconeogeneza hepatică (glicerol. a stării organismului (nutriţie sau foame) în funcţie de concentraţia altor hormoni. Stimulează procesele catabolice la nivelul ţesuturilor periferice (lipoliza trigliceridelor din ţesutul adipos. dar cu implicaţii mai profunde în metabolism. proteoliza proteinelor din muşchii scheletici. Deasemenea cortisolul represează sinteza unor proteine cheie care accentuează procesele inflamatorii (ex. Angiotensina I. Circulă în sânge liber nu legat de serumalbumine care au afinitate mică dar capacitate mare de legare. Aceste celule sunt înzestrate cu baroreceptori. 2 . Cortisolul exercită acţiune imunosupresoare. lipocortina) care inhibă procesul de sinteză a eicosanoizilor (cu acţiune proinflamatoare). glicerol) precum şi prin inducţia enzimelor gluconeogenetice. Efectul hiperglicemiant al cortisolului este şi rezultatul reducerii pătrunderii de glucoza în ţesuturile insulino-dependente (ţesutul muscular şi adipos) prin micşorarea afinităţii receptorilor pentru insulina în muşchi şi ţesutul adipos. Este antiinflamator mai puternic decăt aspirina. este mai lent decât cel mediat de catecolamine. Acţiuni biologice în metabolismul intermediar exercită multiple acţiuni anabolice şi catabolice. Cortisolul stimulează sinteza unor proteine care au rol antiinflamator (ex. sub influenţa unei enzime (enzimă de conversie) este transformat hidrolitic în angiotensina II prin pierderea a 2 aminoacizi de la capătul C-terminal al angiotensinei I. în funcţie de natura ţesutului. Lipocortina stimulată de cortisol. numit angiotensina I. interleukina1).secreţia de cortisol. Angiotensinogenul în prezenţa reninei pierde un decapeptid de la capătul N-terminal. aminoacizi).

2. Creşterea concentraţiei plasmatice a aldosteronei determină retenţia de sodiu şi secundar creşterea volumului şi a presinuii sângelui.Angiotensina II este o substanţă vasoactivă foarte puternică producând constricţia arteriolelor. Prin aceste acţiuni menţine volumul şi presiunea arterială.2.) 2 . angiotensina II determină eliberarea aldosteronei. Angiotensina II stimulează secreţia de aldosteronă şi produce vasoconstricţie arterială. . fiind degradată rapid sub acţiunea angiotensinazei (Fig.17). în zona glomerulară. Enzimă de conversie este eliberată de membrana plasmatică a celulelor endoteliului vascular şi inhibă prin proteoliză peptide din clasa kininelor (ex. Sinteza aldosteronei este promovată atât prin stimularea transformării colesterol→pregnenolonă cât şi prin stimularea transformării corticosteronei în aldosteronă.18. antagonizând astfel acţiunea vasodilatatoare a acestora. Bradikinina produce relaxarea muşchilor netezi. bradikinina). O altă cale de reglare a secreţiei de aldosteronă este prin concentraţia ionilor de potasiu (K+) (Fig. Angiotensina II acţionează foarte scurt.

2.3. atunci concentraţia sodiului creşte. aldosteronă induce sinteza unei proteine care este responsabilă de transportul sodiului de-a lungul membranelor celulare.Reglarea secreţiei de aldosteronă prin concentraţia ionilor de potasiu (K+) este un sistem independent de sitemul renină-angiotensină. La nivel renal. II. Heubner consideră pentru prima dată glanda pineală ca fiind glandă endocrină şi îi atribuie un rol inhibitor asupra sexualităţii. antrenând prin aceasta retenţia osmotică de apă şi eliminarea renală a H+. Acesta acţionează la nivel renal asupra pompei de apă. O uşoară creştere a Kalemiei stimulează secreţia de aldosteronă care prin acţiune kaliurică va restabili valaorea kalemiei. crescând reabsorbţia renală de apă. sau glanda pineală este localizată în zona posterioară a diencefalului (epitalamus). Scăderea kalemiei inhibă secreţia de aldosteronă. acest transport se face prin permearea pasivă a membranei apicale. determină reabsorbţia de Na+. K+. Abia la sfîfşitul secolului XIX s-a făcut o corelare între tumorile epifizare infantile şi macrogenitosomie (pubertate precoce). în 1898. La nivelul tubilor renali acţiunea aldosteronei constă în stimularea transportului transcelular de sodiu din lumenul tubilor în spaţiul interstiţial.Hormonii Epifizei Epifiza. Descartes considera acest organ ca fiind "sediul" sufletului. Aldosteronă reglează şi transportul electroliţilor prin celulele epiteliale de la nivelul intestinului şi al glandelor salivare şi sudoripare. La nivelul genomului celular. iar creşterea presiunii osmotice va activa eliminarea hormonului antidiuretic. Aldosteronă este inhibată de către hormonul natriuretic atrial. Când reabsorbţia sodiului nu se face concomitent cu reabsorbţia unei cantităţi corespunzătoare de apă. Acţiuni biologice ale aldosteronei Participă la menţinerea homeostaziei hidrice şi electrolitice. Această localizare în centrul creierului a condus în decursul timpului la diverse speculaţii asupra rolului epifizei. 2 . NH4+. Astfel.

Epifiza secretă un hormon major.3.Astăzi se cunoaşte cu certitudine că această acţiune antigonadotropă reprezintă unul din factorii importanţi ai blocajului prepubertar ai funcţiilor gonadotrope. Acetil -transferaza reprezintă un factor liinitant al procesului biosintetic deoarece activitatea sa este blocată la lumină. Calea biosintetică a melatoninei implică acţiunea a două enzime cheie: N-acetil-transferaza care transformă serotonina în acetilserotonină şi respectiv hidroxi—indol—O—metil— transferam care converteşte acetilserotonină în melatonină. De aceea. la toate speciile. numit melatonină (MT) prin intermediul căruia glanda pineală îşi exercită funcţiile fiziologice specifice. biosinteză propriu-zisă a melatoninei are loc în timpul nopţii. II. Reacţiile enzimatice prin care pinealocitele sintetizează melatonina sînt următoarele: 2 .Metabolismul melatoninei Pinealocitele sintetizează melatonină utilizînd triptofanul în calitate de precursor.1.2.

Un alt rol important al melatoninei îl reprezintă acţiunea de mediere între radiaţiile luminoase.II. In copilărie. sistemul nervos central şi diferite funcţii biochimice şi fiziologice cu realizarea ritmului circadian. secreţie si transport Testosterona se sintetizează în celulele interstiţiale prin aceleaşi reacţii intermediare ca şi sinteza corticosteroizilor. Testosterona este principalul hormon androgen testicular alături de dihidrotestosterona care se secretă în cantităţi mai mici. iar estrogenii şi progestinele sunt hormonii ovarieni.Δ4 izomeraza (Fig. Hormonii sexuali masculini (androgeni) Hormoni sexuali masculini sunt sintetizaţi în celulele interstiţiale (Leydig) din testicul. în primul rînd ea acţionează ca antagonist al MSH prin reglarea pigmentogenezei.3. Transformarea pregnenolonei în testosteronă are loc pe două căi diferite prin ordinea în care acţionează 17 α-hidroxilaza şi cuplul 3 β-hidroxisteroid-dehidrogenaza şiΔ 5 . sex hormon binding protein) şi afinitate mică pentru estrogen. Etapa limitantă de viteză este cea de transformare colestrol —> pregnenolonă. După sinteză. 2 . II.).3.Rolul biologic al melatoninei Descoperirea melatoninei şi a situsurilor sale de legare (în speţă cele cerebrale şi hipofizare) au reorientat cercetările biochimice şi fiziologice asupra funcţiilor glandei pineale. această funcţie fiind anulată complet la pubertate cînd încep să acţioneze hormonii gonadali. Dihidrotestosterona se formează în testicul sau ţesuturile periferice prin acţiunea unei 4 α-reductaze NADPHdependentă.3Hormonii sexuali Androgenii sunt hormoni testiculari. total diferite din punctul de vedere al transformărilor biochimice pe care le stimulează şi al efectelor fiziologice. Testosterona şi dihidrotestosterona sunt steroizi C 19şi au structurile: Biosinleză. II. Calea majoră (la om) de formare a testosteronei trece prin progesteronă.19. melatonina inhibă dezvoltarea organelor sexuale. testosterona se eliberează în sânge de unde transportul plasmatic este asigurat de o globulinâ cu afinitate mare pentru testosteronă (SHBG. iar hormonii tiroidieni o scad.2. Melatonina prezintă trei funcţii principale.2. Estrogenii stimulează sinteza acestei proteine.1.2.

Aceşti cataboliţi se elimină prin urină ca sulfo şi glucuronoconjugaţi. FSH şi GnRH.Metabolismul si reglarea secreţiei Testosterona este catabolizată rapid în ficat şi alte ţesuturi. Acţiunile biologice ale androgenilor: -controlează apariţia şi menţinerea caracterelor sexuale -primare şi secundare masculine -controlează spermatogeneza 2 . iar LH stimulează sinteza de testosteronă în celulele interstiţiale. inhibă secreţia de LH. Principalii cataboliţi urinari ai testosteronei sunt androsterona şi etiocolanolona (17cetosteroizi). Secreţia de testosteronă este reglată prin axul hipotalamo-hipofizar. Creşterea concentraţiei testosteronei prin feedback negativ. Hipotalamusul prin hormonul eliberator al gonadotropinelor hipofizare LH şi FSH. la produşi inactivi sau cu activitate slabă. FSH controlează spermatogeneza.

Transformarea androgenilor în estrogeni are loc sub acţiunea unui sistem enzimatic denumit aromatază. 2 . în timpul gestaţiei unitatea feto-placentară sintetizează cantităţi mici de progesterona. estronă şi estriol iar hormonul gestagen este progesterona.2. Estrogenii sunt sintetizaţi prin aceleaşi reacţii intermediare ca şi androgenii. estrogenii se mai formează în cantităţi mici în adrenale. fapt ce duce la pubertate la -dezvoltarea oaselor şi a ţesutului muscular. ficat. Hormonii sexuali feminini (estrogeni şi progestine) Principalii hormoni estrogeni sunt: estradiolul. Progesterona se obţine ca mai înainte fiind intermediar în sinteza celorlalţi hormoni steroizi (Fig. Procesul debutează prin hidroxilarea la C19după care urmează îndepărtarea acestui atom sub formă de bioxid de carbon şi apoi aromatizarea nucleului A.3. piele. Pe lângă biosinteza de la nivelul ovarului. Estrona şi estradiolul se transformă una în cealaltă în prezenţa unei 17 β-reductaze. testicul.20). Prin aromatizarea testosteronei se formează 17 estradiol. II.2.-stimulează sinteza proteică. Biosinteza şi structură Precursorii estrogenilor sunt testosterona şi androstendiona.

Un exemplu în acest sens îl oferă ciclul aparatului genital feminin.Cele 4curbe reprezinta . în cele ce urmează ne vom referi însă numai la fenomenele observate în specia umană.concentratia relativa a hormonilor sexuali . Progesterona se leagă de aceeaşi proteină transportaore ca şi cortisolul. Degradarea estrogenilor se face în ficat. Sinteza şi secreţia hormonilor ovarieni este reglată de gonadotropinele hipofizare LH. Modificările ciclice din cadrul proceselor fiziologice sînt adesea guvernate hormonal. Ciclul la rozătoare a avut astfel o importanţă deosebită pentru studiul experimintal al hormonilor sexuali şi gonadotropi.Estrogenii sintetizaţi sunt eliberaţi în sânge şi transportaţi la ţesuturile ţintă de o globulină specifică (sex-hormon-binding globulin). sub formă de sulfo. iepure). Acţiuni biologice ale estrogenilor Controlează dezvoltarea aparatului reproducător feminin apariţia şi menţinerea caracterelor secundare de sex reglează ciclul ovarian. FSH. cât şi de factorul de eliberare hipotalamic Gn-RH. Fig. gestaţia.starea fuctionala a mucoasei uterine pe cere acestia o determina si excretia metabolitilor hormonali(paralele concentratiei sanguine a hormonilor 2 . controlând ciclul ovarian. care se desfăşoară foarte diferit la diversele specii animale. Catabolitul principal este estriolul care se elimină cu bila în intestin. şobolan. fecundarea.56-Ciclul menstrual. LH stimulează producţia de estrogeni şi progesteronă de către ovar.de sus in jos:concentratia relativa a hormonilor hipofizari si activitatea ovariana( dedesubt). FSH stimulează producţia de estrogeni şi dezvoltarea foliculilor ovarieni.sau glucurono-conjugat. Reglarea hormonula a ciclului menstrual. Cele mai importante teste biologice se efectuează la aceste animale (şoarece. naşterea şi lactaţia Progesterona intervine în menţinerea gestaţiei şi dezvoltarea glandei mamare.

In cazul în care ovulul este fecundat.Primul dintre aceşti hormoni acţionează direct pe cerulele germinative.Dirscherl-’’Homonii sexuali’’. şi producţia progesteronului creşte.respectivi)Dupa W. apare pe prim plan acţiunea „luteinizantă".mucoasa uterină de tip secretor nu se poate menţine în absenţa progesteronului şi este eliminată sub forma menstruaţiei. Noul ciclu este declanşat de hipofizâ. Estrogenii determină formarea noii mucoase (fază proliferativă).in Ammon si Dirscherl . Regresiunea corpului galben reduce . procesele de la nivelul -uterului sînt dirijate de hormonii sexuali.care declanşează ia rîndul său formarea progesteronului. cum nu se mai poate produce ICSH. în afară de aceasta proges-teronul inhibează producerea IGSH. Sub influenţa celui de al doilea hormon. mucoasa revine în faza iniţială. Pe acest principiu se bazează „metoda anticoncepţională hormonală".Edit.nu se mai ajunge la ovulatie in plus. 56).Intreruperea mcdicaţiei determină o hemoragie de supresiune. proces care se termină cu puţin înainte de oviulaţie.Fermente.Georg Thieme. Dupa cum am menţionat. probabil că în această fază lipseşte influenţa stimulantă a estro-genilor asupra eliberării de LTH din hipofiza. T. blocînd secreţia de FSH şi stimnlînd producţia deprolactină şi ICSH. fiind preluată ulterior de către placentă. Blocarea ovulului. care este deja folosită pe scară largă în dirijarea naşterilor. corpul galben se transformă într-un corp galben de sarcină. foliculul începe să prodiică estradiol. Dacă fecundaţia nu are loc corpul galben se atrofiază. această din urină stare se menţine ca atare. pe măsură ce creşte concentraţia de ICSH.Stuttgart. are loc ovulaţia (ruperea foliculului) şi se formează corpul galben (fig. noul f olicul pe cale de maturizare produce estrona necesară proliferării şi ciclul reîncepe. In acest mod este întreţinut un ciclu oarecum artificial. 2 .ed.1960 Ciclul genital al femeii este caracterizat prin maturizarea periodică a foliculilor în ovar si prin modificări periodice ale mucoasei uterine (şi vaginale — N. care secretă FHS şi apoi LCSH.a-III-a vol. Atît timp cît nu încetează producerea progesteronului. In desfăşurarea acestui proces intervine în primul rînd stimularea alternativă a ovarului prin hipofiza şi retroacţiunea hormonilor ovarieni asupra hipofizei. In timp ce hipofiza acţionează în primul rînd asupra ovarului. se adaugă un estrogen care stimulează endometrului. Hormone. O dată cu sîngerarea menstruală. Acesta asigură transformarea mucoasei uterine în starea de pregraviditate şi pregăteşte nidarea ovulului fecundat (fază secretoare).}. activînd maturizarea unui nou folicul.II. Gînd este realizat un anumit raport ICSH/FSH.Estrona acţionează în acelaşi timp pe hipofiza. In acest mod este posibil ca prin administrarea unor astfel de compuşi sa se inhibeze In mare măsură eliberarea hormonilor gonadotropi. care franează activitatea hipofizară.Vitamine. deoarece secreţia hormonului luteotrop hipofizar încetează . Preparatele folosite în acest scop conţin un gestagen activ pe cale orală . în momentul hemoragiei menstruale se elimină în mare măsură stratul superficial al acestei mucoase. secretia gonadolropinelor hipofizare este puternic influenţată de steroizii circulanţi.

Din punct de vedere chimic. al cărei studiu de către Bayliss şi Starling a dus la încetăţenirea cnvîntului de „hormon". care conţine 107 molecule deamino-acizi. rezultată din contractarea vechilor denumiri „angiotonină" şi „hipertensina") este un decapeptid. T. importanţa ei fiziologică pare să constea însă mai degrabă în reglarea activităţii corticosuprarenale : cantităţi infime de angiotensina II stimulează producţia de aldosteron.Hormoni Tisulari Denumirea de. O a doua grupă cuprinde compuşi ca histamina. In 1967 Prof. cu acţiune identică. Se presupune că histamină ar contribui la reglarea irigării locale a organismului normal. Pancreozimina măreşte secreţia enzimelor pan-creatice. produşi în multe ţesuturi. acestea nu iau naştere în glande anumite. iar structura este parţial cunoscută. ci în mucoasă. în doze mai mari acţionează în sens hipertensiv (hipertensiune . în care există însă sub o formă legată. Angiotensina I (denumire mai recenfă. dar diferiţii compuşi nu sînt suficient caracterizaţi din punct de vedere chimic şi farmacologic. Principalele sale acţiuni sînt: dilatarea capilarelor sanguine. Ambele activităţi par a fi legate. serotonina şi altele. dar pătrund în torentul circulator. de o aceeaşi substanţă. dar care — folosind criterii foarte stricte — nu pot fi consideraţi hormoni. a fost obţinută în stare pură. o altă denumire. sub acţiunea chimului acid venit din stomac. c) Coleeistokinina — pancrcozimina ia naştere de asemenea în duoden. b) Gastrina. cu structură polipeptidică. care ia naştere sub acţiunea unei proteaze. formată în zona pilorică. separată. care reprezintă probabil substanţa activă propriu-zisă. pentru a-i discuta aici. Substanţa poate fi evidenţiată constant în ţesuturi (piele) şi în bazofilele şi mastocitele mamiferelor. creşterea secreţiei gastrice şi fenomene care corespund şocului anafilactic. fiind o proteină cu dimensiuni relativ mici. inactivă. secretina face parte dintre polipeptide. importante din punct de vedere farmacologic. substanţa stimulează secreţia de apă şi bicarbonat! a pancreasului. Au fost descrise şi peptide mai mici. „Hormonii" tubului digestiv stimulează activitatea glandelor digestiei. „Hormonii" tisulari cu acţiune locală reglează pe numeroase căi tensiunea arterială şi contracţia musculaturii netede. Structura angiotensinei este cunoscută şi sinteza ei realizată. Existenţa unei serii de alte substanţe este presupusă.renală"— N. De curînd a fost izolată din stomacul de porc în formă pură. în care îşi exercită pe loc acţiunea.4. Despre histamină s-au scris volume întregi. acetilcolina. ajungînd astfel la organul efector (motiv pentru care au fost consideraţi adesea hormoni adevăraţi). prin scindarea în continuare a încă doi aminoacizi se formează angiotensina II.II. este produs de către mucoasa duodenală. Acţiunea colecistokininică constă în stimularea contracţiei veziculei biliare (şi deci a excretării bilei). „hormoni tisulari" se aplică unei clase de substanţe care posedă o serie de însuşiri comune cu hormonii produşi de glande specializate. renina renală. în acest caz se poate vorbi numai într-un sens foarte larg de hormoni şi ar fi mai bine să se găsească pentru toate aceste substanţe. stimulează secreţia sucului gastric.). 2 . Deosebim în această grupă : a) Secretina. după cele ce ştim pînă în prezent.. P Karlson clasifica si caracterizeaza hormonii tisulari astfel: Intr-o primă grupă de hormoni tisulari vom încadra substanţele active produse de tubul digestiv.

Neurotransmitatori Neuronii sînt capabili să sintetizeze substanţe fiziologic active ale căror celule ţintă sînt reprezentate fie de celulele vecine. Din categoria neurotrans-miţătorilor fac parte catecolaminele (analizate pe larg în cap. Funcţia sa nu este cunoscută în amănunt. produs de de decarboxilare al acidului glutamic. glicocolul ş. un alt mediator eliberat la nivelul terminaţiilor nervilor simpatici.trecand peste triptamină.1.pe de altă parte reprezintă. Serotonina exercită o acţiune vasoconstrictoare. enteramină) este larg răspîndităîn regnul animal şi vegetal. Aceste substanţe pot avea atît acţiune excitatoare cît şi inhibitoare.r. sti-mulînd perisbaltismul (este produsă de celulele argentafine.a. cit şi transaminaza care îl degradează. serotoniana a fost găsită şi în sistemul nervos central" unde pare să intervină în anumite funcţii psihice. acidul glutamic. In funcţie de locul acţiunii. Această substanţă ia naştere în primul rînd în creier. fie de celule aflate la distanţă relativ mare de a-lulde producătoare. Histamină este produsă prin decarboxilarea enzimatică a histidinei. care produce acest compus. Reacţia corespunde dezaminării oxidative a aminoacizilor.C Cojocaru imparte hormonii tisulari in neurotransmitatori si hormoni derivati de la acizi grasi. aceste substanţe se numesc iieurotransmiţători dacă acţionează asupra celulelor vecine şi respectiv neurohormoni dacă acţionează la distanţă. acidul yaminobutiric.).care la randul lor sunt clasificati in prostaglandine. pînă la aldehidă şi NH 3 şi astfel inactivată. Serotonina (5-hidroxitriptamină. dar pare să fie vorba de o acţiune blocantă asupra sinapselor. serotonina.D. în plus.tromboxani si leucotriene. amintim şi acidul γ-aminobutiric (GABA). în afară de aceasta se întîlneşte în mucoasa intestinală.Acestia sunt caracterizati astfel: II. fiind catabolizată de diaminooxidază (o flavoproteină). O importanţă mai mare prezintă Hidro-tiramina. (dopamină).4.hormpni medulosuprarenali )acetilcolina. a putut fi exclusă). 2 .Prof. care se formează prin hidroxilarea şi apoi decarboxilarea tiiozinei. poate. Iar in 2005. luînd naştere din triptofan prin hidroxilare în poziţia 5 şi decarboxilare (succesiunea inversă a acestor două reacţii. T.Ba participă de asemenea în producerea reacţiilor alergice. încă insuficient precizate) Tiramina creşte tensiunea arterială şi stimulează musculatura natedă (de exemplu. a uterului). de aici importanţa terapeutică a unor substanţe care blochează acţiunea biologică a histaminei — antihistaminicele. In sfârşit. adrenergici . în sistemul nervos există atît decarboxilaza. fiind eliberată de exemplu în cursul hemostazei din trombocite în ser. a căror tumoare —carcinoidul—prezintă simptomele unei intoxicaţii cu serotonină N. Aceasta este pe de o parte substanţa-mamă a adrenalinei şi noradrenalinei . alături de nor-adrenalin-ă.

ficat şi musculatura netedă şi respectiv a acetilcolinesterazei întîlnită în ţesutul nervos şi sînge (eritrocite). sinapsele din ganglioni. Acetilcolina este esterul acetic al colinei ce se sintetizează din acetil-CoA şi colină sub acţiunea colin-acetiltransferazei (numită şi colin transacetilază): Acetilcolina este larg răspîndită în terminaţiile nervoase parasimpatice şi ale nervilor motori din sistemul somatic. iar funcţiile sale biologice nu sînt încă pe deplin elucidate. enzimă localizată preponderent în sînge (plasmă).. Serotonina este 5 hidroxitriptamina şi se sintetizează prin utilizarea triptofanului în calitate de precursor: Serotonina se întîlneşte în mucoasa intestinală. Acetilcolina este un neurotransmiţător important pentru terminaţiile nervoase parasimpatice.Acetilcolina este mediatorul majorităţii sinapselor şi terminaţiilor nervoase In afară de aceasta exercită şi o acţiune hipotensivă. ţesutul nervos etc. Rolul biologic al acctilcolinei este datorat capacităţii acesteia de a şuieri o reacţie de hidroliză a legăturilor esterice sub acţiunea pseudocilinesterazei (sau colinesterazei nespecifice). splină. terminaţiile nervoase din medulo suprarenală precum şi pentru sinapsele din sistemul nervos central. Se presupune că Serotonina reprezintă mediatorul chimic al peristaltismului intestinal şi că ar fi implicată în procesul coagulării 2 . sînge.

1. poate fi transformat în prostaglandinele PGE2. Ulterior s-a clarificat mecanismul conversiei acizilor graşi nesaturaţi în prostaglandine.).sanguine. II. 2 . 11.. PGF2 şi PGD2. II. mai puţin sub formă liberă şi mai mult sub formă legată.4. Dintre neurohormoni. probabil de heparină.2. Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei clase sînt prostaglandinele. existînd două căi metabolice distincte: calea endoper oxizi lor şi calea metabolică de tip lipoxigenazic. Acidul glutmnic şi acidul y-aminobutiric se găsesc preponderent în creier. în 1960 s-a demonstrat că acidul arahidonic. In prima cale. Biosinteza prostaglandinelor se realizează prin utilizarea în calitate de precursori a acizilor graşi nesaturaţi cu 20 de atomi de carbon şi cu cel puţin 3 legături duble în moleculă. Histamina rezultă prin decarboxilarea enzimatică a histidinei: Histamina se găseşte în toate ţesuturile în concentraţii ce variază de la o specie la alta. iar acidul yaminobutiric este un mediator al inhibiţiei în sistemul nervos central.4. tromboxanii şi leucotrienele. Astăzi se cunoaşte cu precizie că histamina stimulează secreţia acidă la nivel gastric.2. cînd se utilizează de exemplu acidul arahidonic ca precursor.il serotoninei este demonstrat şi de faptul că diminuarea concentraţiei sanguine a acesteia este însoţită de instalarea stării de migrenă. prostaglandinele au fost identificate în plasma seminală. cei mai importanţi sînt DOP-amina şi noradrenalina (descrise pe larg în cap. .Hormoni derivati de la acizi grasi Acizii graşi polinesaturaţi cu 20 de atomi de carbon în moleculă sînt precursorii unor substanţe biologic active reunite sub denumirea generică de eicosanoizi. Rolul de mediator chimic . histamiria ş.Prostaglandinele(PG) Iniţial. primul fiind precursorul imediat al celui de al doilea: Acidul glutamic este un neurotransmiţător important mai ales la nevertebrate. Se consideră că histamina mai este implicată în medierea unor stări de alergie prin implicarea sa în apariţia senzaţiilor de mîncărime la nivelul pielii.. Funcţiile biologice ale histaminei nu sînt încă pe deplin elucidate.a. sub acţiunea omogenatelor de vezicule seminale de berbec. acesta se transformă mai întîi în doi endoperoxizi instabili (PGG2 şi PGH2) care trec rapid în prostaglandinele PGE2. realizează activitatea sistemului nervos central împreună cu serotonina şi catecolaminele etc.2. iar ulterior în aproape toate organele şi ţesuturile.2.

A.Intermediarii endoperoxidici determină agregarea ireversibilă a trombocitelor şi contracţia muşchilor netezi ai sistemelor respirator şi vascular. Precursorul tromboxanilor este reprezentat tot de acizii graşi polinesaturaţi. Pînă în prezent au fost izolate şi caracterizate 16 prostaglandine clasificate în 6 grupe (li. Sub acţiunea. se inactivează fie la nivel cerebral.8. Aceste acţiuni sînt demonstrate şi de incidenţa bolilor de inimă.2. se constată o incidenţă foarte scăzută a bolilor cardiovasculare. La nivel renal. Se pare că ele îndeplinesc rol de mediatori chimici la nivelul sinapselor din sistemul nervos central. iar perturbarea acestui echilibru stă la baza patogeniei infarctului de miocard. 2 . PGE2.4. Intre acţiunile PGI2 şi TX2 există un echilibru dinamic. a activităţii lipazeî şi a fosforilazei A din ţesutul adipos II.8. Această cale metabolică nu este inhibată de aspirină sau de indometacin cum se întîmplă în calea endoperoxidazi că. la eschimoşi.2. Prostaglandinele îndeplinesc mai multe funcţii în organism. după ce şi-au îndeplinit rolul. De exemplu.) prezintă o acţiune antihipertensivă şi antidiuretică. acidul arahidonic trece în PGG2 sub acţiunea unei endoperoxidsintetaze specifice după care PGG2 trece în PGH2. prostaciclinsintetazei. fie la nivel medular sau chiar periferic. cu deosebirea că ciclul pentanic este înlocuit cu un heterociclu hexaatomic cu un heteroatom de oxigen. tromboxanii sînt asemănători cu prostaglandinele.Tromboxanii(TX) Din punct de vedere structural. în celulele zonelor medulare. PGfy formează prostaciclina (PGÎ2) care trece m tromboxanul TXA? sub acţiu nea tromboxan-sintetozei.14-tetraenoic (HETE). In funcţionarea sistemului nervos central. unele prostaglandine (PGA2. prostaglandinele formează un flux aproape identic cu cel al catecolaminelor şi indolalchilaminelor din structurile simpatice. In calea metabolică de tip lipoxigenazic.11. în funcţie de gruparea funcţională din nucleul ciclopentanic al moleculei La acestea se mai adaugă cîteva prostaglandine obţinute prin sinteză chimică.17-eicosapentaenoic care este precursorul tromboxanilor din seria TXs. C şi D). fiind sintetizate sub acţiunea unor stimuli nervoşi şi apoi.L hidroxieicosa-5. Astfel. Rolul biologic al îromboxanilor constă în acţiunea vasoconstrictoare şi stimularea agregării plachetare fiind astfel implicaţi în hemostază. B. La baza acestui mecanism stă capacitatea prostaglandinelor de a stimula activitatea adenilat-ciclazei din membrana adipocitară. PGF2 etc. provocînd în felul acesta creşterea concentraţiei celulare de AMPc.14. acidul arahidonic trece în acid 12. Tromboxanii din seria 1X2 acţionează ca antagonişti ai prostaciclinei.10. datorită consumului de ulei de peşte bogat în acid 5. Prin utilizarea de ţesuturi adipoase s-a pus în evidenţă faptul că PGE2 şi PGF2 participă la mecanismul de reglare a lipolizei prin care îşi exercită efectele metabolice unii hormoni glandulari.

Acestea generează apoi leucotrienele altor serii (LTB4.inclusiv la nevertebrate.In acelasi timpel are rolul de acontrola mobilizarea calciului din vachea crusta in vederea reutilizarii la formarea celei noi.Hormonii Insectelor Ca si in cazul crustaceelor .3.hormon de activare si bursiconul. Acesta se transformă în acid 5-hidroperoxieicosatetraenoic (HPETE) care formează leucotrienele din seria LTA4.2.etc.al caror rol principal il constituie reglarea concentrarii si respectiv dispersarii pigmentilor in cromatofori. pentru exemplificare.cel mai bine studiati sunt hormonii crustaceelor si cei ai insectelor.2.II.Leucotrienele(LT) Aceşti derivaţi eicosanoidici se sintetizează prin utilizarea acidului arahidonic în calitate de precursor.4.Aceleasi organe Y elaboreaza si hormonul gonadotrop cu rol in dezvoltarea gonadelor.in felul acesta. LTC4 etc.in sensul ca el stimuleaza organele Y de asintetiza hormonul naparlirii la un moment determinat. Acesta functie se realizeaza prin actiunea de inhibitie exercitata supra organelor Y care .Din acest domeniu foarte larg alegem.concomitent cu intreruperea actiunii hormonului inhibitor. Gonadele sinusale si organele postcomisurale ale crustaceelor sintetizeaza si secreta o serie de hormoni cu structura polipeptidica numiti hormoni cromatoforotropi . Hormonul inhibitor al naparlirii este sintetizat de organele X ale ganglionilor terminali si are o actiune opusa celei exercitate de hormonul naparlirii . Hormonul accelerator al naparlirii are o actiune aparte . hormonii insectelor. Leucotrienele joacă un rol important în calitate de mediatori chimici în procesele inflamatorii şi în şocul anafilactic.metamorfoza etc.1. 2 .naparlirea.in organismul insectelor se sintetizeaza o serie de hormoni cu rol de control metabolic si de reglare a diferitelor procese fiziologice specifice lor cum ar fi cresterea . Ele se intalnesc si la alte animale .a cresterii si dezvoltarii caracterelor sexuale. Acţiunea vasoconstrictoare la nivelul musculaturii bronhice pe care o manifestă leucotrienele este mult mai puternică (de pînă la 1000 de ori) comparativ cu acţiunea histaminei şi prostaglandinelor. hormonul inhibitor al naparlirii si respectiv hormonul accelerator al naparlirii .Hormonii Crustaceelor La crustacee. Hormonul naparlirii este sintetizat in organele Y . III. Celulele neurosecretoare din din creier secreta trei hormoni principali cu rol de reglare si de control:hormoni protoracotropic(ecdisiotropina). III.iar rolul sau principal il constituie declansarea naparlirii.HORMONII NEVERTEBRATELOR Hormonim reprezinta o clasa de substante biologic active specifice nu numai mamiferelor. Fenomenul de naparlire caracteristici crustaceelor este influentat de 3 hormoni importanti:hormonuil naparlirii.).intrerup elaborarea unor noi cantitati de hormon al naparlirii. care sînt şi cei mai bine studiaţi.in prezent.hormonii regleaza o serie de procese biochimice si fiziologice specifice acestor vietuitoare dintre care mai importante sunt reprezentate de reglarea proceselor de degradare si biosinteza. III.

această descoperire a avut o mare importanţă pentru concepţiile noastre asupra mecanismului de acţiune a hormonilor . Ecdisona este un hormon cu structura steroidica . Dintre hormonii amintiţi a putut fi izolat pînă în prezent în formă cristalizată pură numai ecdisona (Butenandt şi Karison). Năpîrlirca larvară (larva In larvă) necesită In plus intervenţia unui alt hormon. Formula desfăcută. ecdisona determină formarea pupei.este reprezentat de mai multi esteri ai metanolului cu acizii sesquiterpenici. La larvele de muscă. care dirijează formarea caracterelor larvare. in timp ce pentru dezvoltarea ulterioară este suficient numai primul din ei. Hormonul de activare –regleaza biosinteza si secretia hormonului juvenil la stadiul larvar. Pentru realizarea stadiului de larvă sînt necesari deci doi hormoni. prin acţiunea ei asupra metabolismului tirozinei (Karlson). aceasta secretă hormonul de năpîrlire pro-priuzis. pînă la adult. Bursiconul-determina inchiderea culorii si intarirea cuticulei la insectele mature. Ecdisona se imparte in doua categorii:α –ecdisona si β-ecdisona. care produc un hormon cu rol in stimularea glandei proloracale . Ciclul de dezvoltare a insectelor trece. Hormonul juvenil(HJ) numit si hormon larvar . după cum reiese din figura 57. Rolul biologic hormonilor juvenili consta in stimularea gametogenezei si inhibitia metamorfozei datorita faptului ca stopeaza trecerea larvei in pupa si respectiv in insecta adult. Fiecare năpîrlire este indusă de către celule neurosecretoare ale creierului. prezentată la mite recunoaşterea unei relaţii strînse cu colesterolul. exemplul cel mai cunoscut este metamorfoza omidă-pupă-fluture. numit Ecdisona. Acţiunea izolată a ecdisonei asupra epidermului duce la metamorfozarea larvei în pupă şi a pupei în fluture. Clarificarea structurii acestei substanţe a dus la constatarea surprinzătoare că vorba de un derivat steroidic. secretat de corpii alaţi („hormon juvenil"). iar în grupa insectelor holometabolc şi năpîrlirca pupei).Ecdisiotropina-are rol reglator asupra glandei protoracice controland astfel secretia ecdisonelor de catre acesta. La determinarea acestor transformări intervin trei hormoni. Primul efect decelabil este activarea anumitor gene.Pentru prima data α –si βecdisona au fost identificate in pupele de Bombix mori. printr-o seric de „naparliri (naparlirea larvară. 2 .

adesea la distanţe foarte mari. 2 . probabil că sînt suficiente doar cîteva molecule pentru o celulă senzorială. de un alcool cu două duble legături (Eutenandt.eventual poate tot un steroid. Hecker şi Stamm). citokininele. grupa acidului abscisic şi etilena. pentru a declanşa reacţia biologică (Schneider) . Fitohormonii cunoscuţi în prezent au fost clasificaţi în 5 grupe în funcţie de structura lor chimică: auxinele. La fluturii de mătase. Feromonul poate f i perceput de către mascul cu ajutorul mirosului . Dispoziţia sterică la nivelul dublelor legături este foarte importantă pentru determinarea acţiunii biologice.Hormonul juvenil a fost obtinut sub forma unei substante liposolubila .La diferite vertebrate au fost evidentiate substante cu actiune asemanatoare . Este vorba. Exemplul clasic folosit în această privinţă îl constituie substanţele de atracţie sexuală de la insecte.in doze mari sunt active si farnesolul si derivati sai. care sînt emise de femelă şi atrag masculii.FITOHORMONII Factorii de creştere întîlniţi în regnul vegetal poartă şi denumirea de fitohormoni In lumea vegetală se întîlnesc o serie de substanţe ale căror mecanism de acţiune şi rol biologic sînt asemănătoare cu ale hormonilor din lumea animală. Feromonii Karlson şi Luscher au denumit astfel o grupă de substanţe active care mijlocesc o corelaţie umorală între indivizii unei aceleiaşi specii. substanţa ia naştere în glandele odorifere. Ei poartă numele de hormoni vegetali sau fitohormoni şi reglează diferite etape ale morfogenezei şi diferite funcţii fiziologice ale plantelor. IV. giberelinele. din punct de vedere chimic. de unde poate fi extrasă şi obţinută în stare pură.

Auxinele se sintetizează preponderent în punctele de creştere de unde se răspîndesc în toată planta şi în special în tulpină. triptofanul este convertit în acid indolil--3-piruvic care prin decarboxilare formează aldehida indolilacetică. din punct de vedere structural. Giberelinele se întîlnesc în cantităţi mari în seminţele imature. sînt diterpenoide tetraciclice (fig. 2 . Auxină stă de asemenea la baza diverselor tropisme ale plantei. în prezent se cunosc peste 60 de gibereline care. Cel mai important reprezentant al acestei clase este acidul indolil-3-acetic pentru biosinteza căruia se utilizează triptofanul în calitate de precursor: Acidul indolil -3 acetic mai poate fi sintetizat şi pe o altă cale:prin transaminare. se utilizează în calitate de precursor acidul mevalonic. în procesul de biosinteza. care este deosebit de intens în plastide. unde inhibă dezvoltarea mugurilor laterali. Ultima reacţie (cea de oxidare a aldehidei) este comună cu cea a căii descrise mai sus. 26).

Etilena (CH2=CH2)este o hidrocarbura nesaturata pe care plantele o sintetizeaza plecand de la S-adenozilmetionina care. ca toţi fitohormonii.etc.fructele coapte. participă la reglarea proceselor fiziologice pe parcursul întregii ontogeneze a plantelor superioare. acesta din urmă furnizînd atît baza azotată (adenina) cît şi energia necesară prosecului biosintetic. In calitate de precursor pentru biosinteza citokininelor se utilizează izopentenilpiro-fosfatul şi ATP-ul.fenomen prin care se pregateste planta pentru repaus. cel mai intens studiată este zeatina: Principala funcţie a citokininelor constă în stimularea diviziunii celulare şi. Acidul abscisic este un alt fitohormon ce face parte din clasa sesquiterpenelor. fie a carotenilor.seminte.Principalaactiune biologica a acidului abscizic este aceea de a inhiba cresterea plantelor. Din clasa citokininelor.etilena si acid formic.Biosinteza giberelinelor este inhibată de substanţe specifice numite retardanţi a căror acliune determină deci indirect oprirea creşterii tulpinii Citokininele sînt fitohormoni implicaţi în reglarea diferitelor procese fiziologice pe parcursul întregii ontogencze a plantelor superioare. Structura sa chimică este următoarea: Cantitatile cele mai mari de acid abscizic se intalnesc in frunzele batrane.prin dezamagire si decarboxilazare enzimatica trece in 5’-tiometiladenozina .Actiunea sa biologica consta in accelerarea coacerii fructelor si imbatranirea fruzelor si tulpinilor. 2 . ce poate fi sintetizat prin utilizarea în calitate de precursor fie a acidului mevalonic.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful