Professional Documents
Culture Documents
FACULTATEA DE DREPT
DREPT CIVIL
SUCCESIUNI
Lector univ. dr. Codrin Macovei
(suport curs)
anul III
semestrul II
2008
2
CUPRINS
3
CAPITOLUL VII ● LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE 62
JURIDICE MORTIS CAUSA ...................................................................
1. Oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare ............................................... 62
2. Oprirea substituţiilor fideicomisare ............................................................... 63
3. Rezerva suucesorală .................................................................................. 64
4. Calculul rezervei şi a cotităţii disponibile ...................................................... 68
5. Reducţiunea liberalităţilor excesive ............................................................... 69
6. Raportul donaţiilor ......................................................................................... 71
7. Raportul datoriilor .......................................................................................... 73
8. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă ............ 74
BIBLIOGRAFIE DE INIŢIERE........................................................................... 99
4
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE
7
CAPITOLUL II
DESCHIDEREA SUCCESIUNII
1. Noţiuni introductive
Art. 651 din C. civ. statuează regula conform cu care „succesiunile se deschid
prin moarte”. Per a contrario, succesiunea unei persoane aflată în viaţă nu poate
fi deschisă, altfel spus, nu poate trece către moştenitorii lui de cujus. Putem defini
deschiderea moştenirii ca fiind faptul juridic care generează transmiterea
patrimoniului succesoral al lui de cujus către moştenitorii săi, legali sau
testamentari, şi care constituie temei al naşterii dreptului de moştenirii. În materie
succesorală, semnificaţia juridică deosebită a deschiderii moştenirii se explică
prin aceea că din acest moment toate drepturile şi obligaţiile celui care lasă
moştenirea se transmit de drept, fără nici o întrerupere, către succesori; până în
acest moment, nici unul dintre prezumtivii moştenitori nu are vreun drept concret
câştigat cu privire la bunurile antecesorului său, ci doar drepturi eventuale.
În dreptul nostru, prin moarte se înţelege numai moartea naturală a unei
persoane fizice, constatată fizic prin examinarea cadavrului sau declarată prin
hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. Dacă cel declarat mort se
dovedeşte a fi în viaţă, se poate cere anularea hotărârii judecătoreşti declarative de
moarte (art. 20, alin.1, D. 31/1954). Cum nulitatea produce efecte retroactive, se
va considera că succesiunea acelei persoane nu s-a deschis, cel în cauză putând
cere restituirea bunurilor sale (art. 20, alin. 2). Întrucât potrivit art. 19 din
Decretul nr. 31/1954, o persoană dispărută este considerată a fi în viaţă cât timp
nu intervine o hotărâre judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă,
rezultă că declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane nu are ca efect
deschiderea moştenirii acesteia.
Deschiderea succesiunii nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii
succesorale notariale. Cele două instituţii se deosebesc atât sub aspectul
temeiului, cât şi sub aspectul finalităţii. Astfel, dacă faptul morţii unei persoane
este evenimentul generator al deschiderii moştenirii, temeiul deschiderii
procedurii succesorale notariale îl constituie cererea adresată notarului public
competent din punct de vedere teritorial. Finalitatea deschiderii succesiunii o
constituie transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cujus, în timp ce
procedura succesorală notarială are drept scop eliberarea certificatului de
moştenitor. Efectul juridic principal al deschiderii moştenirii se produce de drept,
fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, pe când actul constatator
8
eliberat de notarul public este condiţionat de parcurgerea procedurii
necontencioase amintite, procedură ce nu are caracter obligatoriu.
Sub aspect juridic, deschiderea moştenirii implică identificarea a două
coordonate: una temporală (data deschiderii moştenirii) şi una spaţială (locul
deschiderii moştenirii).
9
• începutul indiviziunii succesorale şi data până la care va retroactiva actul
de partaj succesoral (în caz de pluralitate de moştenitori);
• legea aplicabilă devoluţiunii succesorale în cazul conflictului în timp de
legi succesorale succesive.
11
- cererile moştenitorilor îndreptate împotriva unui creditor al succesiunii
(se aplică dispoziţiile de drept comun);
- cererile formulate de către sau împotriva moştenitorilor ulterior încetării
indiviziunii succesorale (se aplică dispoziţiile de drept comun).
12
CAPITOLUL III
1. Enumerarea condiţiilor
Indiferent care ar fi temeiul dreptului de moştenire – dispoziţiile legale sau
testamentul celui care despre a cărui moştenire este vorba – pentru ca o persoană
să poată moşteni trebuie să îndeplinească două condiţii generale:
• să aibă capacitate succesorală;
• să aibă vocaţie succesorală.
Prima condiţie este prevăzută expres de lege (art. 654, alin. 1, C. civ.), iar cea
de a doua este o creaţie a literaturii juridice. Pe lângă aceste condiţii generale,
pentru a putea vorbi despre un drept la moştenire, este nevoie să fie îndeplinite şi
anumite condiţii, a căror specificitate este determinată de temeiul dreptului.
Astfel, în cazul moştenirii legale, se cere a fi îndeplinită o condiţie negativă:
persoana să nu fie nedemnă de a moşteni (art. 655, C. civ.); în cazul moştenirii
testamentare, este necesar să nu fi intervenit revocarea judecătorească pentru
ingratitudine (art. 930 coroborat cu art. 830, C. civ.).
2. Capacitatea succesorală
C. civ. condiţionează imperativ dreptul de moştenire al unei persoane de
existenţa acesteia la data deschiderii moştenirii. Astfel, potrivit art. 654, alin. 1,
pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul
deschiderii succesiunii. Prin urmare, regula este că are capacitate succesorală
orice persoană care se află în viaţă în momentul deschiderii moştenirii şi nu are
capacitate succesorală persoana care nu mai există sau care nu există încă la acea
dată.
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al
drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de succesor, fiind distinctă
atât de capacitatea de folosinţă, cât şi de capacitatea de exerciţiu.
Regulile generale în materie de probaţiune stabilesc sarcina probei capacităţii
succesorale aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (moştenitorul în cauză
sau succesorii săi în drepturi, după caz). Dovada se face cu actele de stare civilă.
13
În ceea ce priveşte dovada existenţei la data deschiderii succesiunii, se impun
unele precizări în cazul moştenirii prin reprezentare şi al moştenirii prin
retransmitere.
În cazul moştenirii prin reprezentare, moştenitorul cu vocaţie legală pretinde
drepturi succesorale ale ascendentului său, decedat la data deschiderii succesiunii.
El este ţinut să dovedească nu doar faptul existenţei sale la momentul deschiderii
succesiunii, ci şi faptul inexistenţei ascendentului său în acel moment. Dovada se
va face cu actele de stare civilă ale moştenitorului şi cu certificatul de deces sau
hotărârea declarativă de moarte a ascendentului reprezentantului.
În cazul moştenirii prin retransmitere, moştenitorul cu vocaţie legală sau
testamentară supravieţuieşte lui de cujus şi, dobândind succesiunea acestuia din
urmă, o lasă propriilor săi moştenitori, confundată cu a sa. În acest caz, cel care
pretinde drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere este ţinut să
dovedească atât capacitatea succesorală a autorului lor la data deschiderii primei
succesiuni, cât şi propria lor capacitate succesorală la data decesului autorului lor.
3. Vocaţia succesorală
Vocaţia succesorală, ca şi condiţie generală a dreptului la moştenire, presupune
ca persoana care invocă drepturi succesorale cu privire la o moştenire să aibă
chemare la acea moştenire.
În dreptul nostru, chemarea la moştenire se face fie în temeiul legii, caz în care
vorbim de vocaţie succesorală legală, fie în temeiul voinţei lui de cujus
manifestată prin testamentul lăsat de acesta, caz în care suntem în prezenţa
vocaţiei succesorale testamentare.
Legiuitorul român conferă vocaţie succesorală rudelor defunctului (în anumite
limite), soţului supravieţuitor al acestuia, precum şi statului în caz de moştenire
vacantă. Vocaţia succesorală testamentară poate fi conferită, în principiu, oricărei
persoane fizice sau juridice care are capacitate succesorală.
Noţiunea de vocaţie succesorală este susceptibilă de două înţelesuri. Într-o
accepţiune generală, chemarea la moştenire desemnează vocaţia potenţială,
eventuală a unor persoane de a avea drepturi succesorale cu privire la o moştenire.
Spre exemplu, toţi descendenţii lui de cujus, indiferent de gradul de rudenie cu
defunctul, au aptitudinea generală de a culege moştenirea acestuia. În literatura de
specialitate se apreciază că vocaţia succesorală generală este aplicabilă numai în
materia numai moştenirii legale. Apreciem că şi moştenirea testamentară
cunoaşte aplicabilitatea vocaţiei succesorale generale. Un exemplu în acest sens îl
constituie situaţia în care persoana legatarului este aleasă de un terţ (desemnat de
testator) dintr-un cerc de persoane restrânse stabilit de testator; fiecare dintre
aceste persoane are o vocaţie eventuală de a moşteni pe testator, însă această nu
16
înseamnă că toate vor beneficia de legatul instituit, ci doar acea persoană aleasă
de către terţul desemnat de testator.
Accepţiunea concretă a noţiunii de vocaţie succesorală implică determinarea,
dintre mai mulţi moştenitori care au vocaţie succesorală generală, a moştenitorilor
efectivi ai lui de cujus. Spre exemplu, dintre toţi descendenţii lui de cujus se vor
selecta doar aceia care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Vocaţia
succesorală concretă cunoaşte aplicare nu doar în materia moştenirii legale, ci şi
în cea a moştenirii testamentare.
17
CAPITOLUL IV
19
de gradul al III-lea, verii primari între ei rude de gradul al IV-lea. Nu există rude
de gradul întâi în linie colaterală.
În această materie este cunoscut principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale
legale ce exprimă regula de drept conform cu care dacă o persoană are vocaţie
succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi
aceasta din urmă are vocaţie succesorală la moştenirea celei dintâi. Altfel spus,
dacă X are vocaţie succesorală la moştenirea lui Y, atunci şi Y are vocaţie
succesorală la moştenirea lui X. Spre exemplu, nepoţii au aptitudinea abstractă de
a culege moştenirea bunicilor, după cum şi aceştia ar putea veni la succesiunea
nepoţilor lor. Principiul enunţat are şi un sens negativ: dacă o persoană nu are
vocaţie succesorală la moştenirea alteia, nici aceasta nu are vocaţie succesorală în
raport cu prima persoană. De exemplu, ginerele nu are vocaţie succesorală legală
generală la moştenirea lăsată de socrii, după cum nici socrii nu au vocaţie
succesorală generală la moştenirea ginerelui.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a acestui principiu, trebuie arătat că
acesta se aplică numai în materia moştenirii legale. Moştenirea testamentară nu
cunoaşte aplicabilitatea unui astfel de principiu; cu toate acestea, există
posibilitatea practică ca două persoane să-şi confere reciproc vocaţie succesorală
testamentară (de exemplu, A îl desemnează pe B legatar universal, iar B, prin
testamentul pe care îl lasă, îl numeşte pe A legatar cu titlu particular).
Principiul reciprocităţii vizează numai vocaţia succesorală generală, deci
numai posibilitatea abstractă ca o persoană să o moştenească pe alta.
Aplicabilitatea principiului nu înseamnă că dacă X culege în concret moştenirea
lui Y, atunci şi X va culege moştenirea lui Y, căci venirea concretă la moştenire se
concretizează în funcţie de ordinea în care va interveni decesul lor sau a uneia
dintre ele şi, evident, de concursul celorlalţi moştenitori. Spre exemplu, copilul
are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată se tatăl său, după cum
şi tatăl are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de copilul său.
În concret, dacă părintele va predeceda copilului, numai fiul va moşteni tatăl, nu
şi invers, după cum în ipoteza în care fiul va muri înaintea părintelui său, numai
tatăl îl va moşteni pe fiu.
Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale cunoaşte o singură
excepţie: este cazul în care nulitatea căsătoriei putative intervine după decesul
unuia dintre soţi. Astfel, în ipoteza în care soţul care a fost de bună-credinţă
supravieţuieşte celuilalt soţ, atunci el va putea veni la moştenirea soţului decedat.
În schimb, dacă soţul supravieţuitor este cel de rea-credinţă (a cunoscut cauza de
nulitate a căsătoriei), atunci el nu va avea vocaţie succesorală legală generală la
moştenirea soţului defunct; aceasta deoarece căsătoria nu produce nici un efect
asupra lui. Evident, inoperabilitatea în acest caz a principiului reciprocităţii nu
împiedică venirea la moştenirea soţului se bună-credinţă, soţul care a fost de rea-
20
credinţă culegând moştenirea nu ca moştenitor legal, ci ca succesor testamentar
(evident, dacă legatul lăsat în favoarea sa este valabil instituit).
Plecând de la prezumţia că intensitatea relaţiilor afective între defunct şi rudele
sale scade pe măsură ce gradul de rudenie creşte şi că afecţiunea defunctului este
mai mare pentru anumite categorii de rude ale sale decât pentru altele, legiuitorul
a rânduit o anumită ordine de chemare la moştenire a rudelor celui care lasă
moştenirea. Astfel, dintre toate rudele care au aptitudinea legală abstractă de a
culege moştenirea, legiuitorul va selecta, cu ajutorul a două criterii, persoanele
care vor culege efectiv moştenirea. Altfel spus, li se va recunoaşte vocaţie
succesorală concretă numai anumitor rude cu vocaţie succesorală generală.
Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie
succesorală generală, se folosesc două criterii tehnico-juridice:
a) clasa de moştenitori;
b) gradul de rudenie.
3. Nedemnitatea succesorală
21
d) este o sancţiune civilă, producând efecte doar asupra autorului faptei;
nedemnitatea unui moştenitor legal nu influenţează drepturile succesorale
ale celorlalţi moştenitori ai lui de cujus; doar în mod excepţional,
nedemnitatea va influenţa vocaţia succesorală concretă a copiilor
nedemnului;
e) produce efecte relative, adică înlătură succesorul nedemn numai de la
moştenirea celui faţă de care a săvârşit faptul sancţionat cu nedemnitate;
acest fapt nu va influenţa însă drepturile succesorale legale pe care
nedemnul le are cu privire la moştenirea altor persoane. De exemplu,
săvârşind faptul faţă de tată, copilul va putea veni la moştenirea lăsată de
mamă, având posibilitatea să dobândească inclusiv acele bunuri pe care
mama sa le-ar fi dobândit de la tatăl său);
f) intervine numai dacă nedemnul a avut discernământ în momentul
săvârşirii faptei; în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu,
existenţa discernământului trebuie dovedită, iar în cazul persoanelor care
au capacitate de exerciţiu, restrânsă sau deplină, discernământul se
prezumă până la proba contrară. Dacă fapta de nedemnitate face obiectul
unui proces penal, devine operantă instituţia iresponsabilităţii
reglementată de Codul penal.
Cazurile de nedemnitate
C. civ., prin art. 655, enumeră limitativ faptele care atrag sancţiunea
nedemnităţii: atentatul împotriva celui care lasă moştenirea; acuzaţia capitală
calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea; nedenunţarea omorului a cărui
victimă a fost cel despre a cărui moştenire este vorba.
• Atentatul împotriva celui care lasă moştenirea – potrivit art. 655, pct. 1,
C. civ., este nedemn de a succede condamnatul pentru că a omorât sau a
încercat să omoare pe defunct. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină
aplicabil, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) moştenitorul să fi săvârşit o faptă o faptă care să realizeze conţinutul
constitutiv al infracţiunii de omor; nu interesează dacă infracţiunea s-a
consumat sau dacă a rămas în fază de tentativă; nu interesează felul
omorului, mobilul sau scopul infracţiunii;
b) vinovăţia moştenitorului să fi fost stabilită printr-o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă; întrucât calitatea de condamnat
depinde de finalizarea procesului penal printr-o hotărâre de
condamnare, condiţia condamnării nu se consideră îndeplinită dacă:
- există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei – în această
situaţie, fapta nu constituie infracţiune şi, neexistând infracţiune,
22
lipseşte temeiul răspunderii penale, neputând fi vorba despre un
condamnat;
- moştenitorul decedează în cursul procesului penal – în această
ipoteză procesul penal încetează, calitatea de inculpat pe care
moştenitorul a avut-o în cursul procesului neputând fi convertită în
cea de condamnat cerută de art. 655, pct. 1, C. civ.;
- amnistierea faptei înainte de condamnarea moştenitorului – deşi
este foarte puţin probabil ca o faptă atât de gravă să formeze
obiectul vreunei amnistii, în ipoteza în care actul de clemenţă
intervine înainte ca moştenitorul să dobândească calitatea de
condamnat, ea înlătură răspunderea penală acestuia şi, deci,
posibilitatea pronunţării împotriva acestuia a unei hotărâri de
condamnare;
- prescrierea răspunderii penale – fiind înlăturată posibilitatea
statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor, nu mai poate
avea loc o judecare care să se finalizeze printr-o hotărâre de
condamnare.
Dacă moştenitorul condamnat printr-o hotărâre penală definitivă este ulterior
amnistiat, graţiat sau reabilitat ori dacă intervine prescripţia executării pedepsei
aplicate moştenitorului, condiţia condamnării fiind îndeplinită, nedemnitatea va
opera.
• Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea –
potrivit art. 655, pct. 2, C. civ., este nedemn să succeadă acela care a făcut
în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă.
Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) moştenitorul să facă o acuzaţie împotriva celui despre a cărui moştenire
este vorba; acuzaţia poate îmbrăca forma unui denunţ sau a unei
plângeri ori a unei mărturisiri procesuale sau extraprocesuale. Ceea ce
interesează este ca din actul care emană de la moştenitor să rezulte
neîndoielnic acuzarea celui despre a cărui moştenire este vorba de
săvârşirea unei fapte grave, iar actul să aibă aptitudinea de a angaja
răspunderea penală a celui acuzat;
b) fapta de care este acuzat cel despre a cărui moştenire este vorba trebuie
să poată atrage pedeapsa cu moartea;
c) acuzaţia făcută de către moştenitor să fie declarată, printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, calomnioasă.
Având în vedere că prin Decretul-Lege nr. 6/1990 pedeapsa capitală a fost
exclusă dintre sancţiunile de drept penal, iar raţiuni de politică penală exclud
reintroducerea în sistemul de drept român a unei asemenea pedepse, apreciem că,
23
în prezent, acest caz de nedemnitate trebuie considerat ca desuet. Susţinerea că
am putea considera că acest caz de nedemnitate va putea fi aplicat în cazul în care
acuzaţia calomnioasă ar atrage pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi primită
din cel puţin două motive: normele care reglementează cazurile de nedemnitate
sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi aplicate prin asemănare şi în
alte ipoteze decât cele prevăzute de legiuitor; apoi, scopul instituirii acestui caz de
nedemnitate a avut în vedere împrejurarea că o eventuală condamnare la moarte a
celui despre a cărui moştenire este vorba ar fi deschis moştenitorului calea unei
moşteniri, or condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu are aceeaşi
consecinţă.
• Nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a cărui
moştenire este vorba - potrivit art. 655, alin. 3, C. civ., este nedemn să
succeadă moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului,
nu a denunţat aceasta justiţiei. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină
aplicabil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) cel despre a cărui moştenire este vorba să fi fost victima unui omor.
Apreciem că legiuitorul are în vedere infracţiunea de omor, iar nu alte
fapte care ar fi avut ca urmare moartea victimei. Prin urmare, loviturile
cauzatoare de moarte sau alte infracţiuni care au avut ca urmare (nu ca
scop) moartea victimei (spre exemplu, o tâlhărie urmată de moartea
victimei) nu atrag incidenţa acestui caz de nedemnitate;
b) omorul să nu fi fost descoperit de organele competente;
c) moştenitorul să aibă cunoştinţă de săvârşirea omorului. Nu se cere ca
moştenitorul să cunoască şi alte date cu privire la acest omor (autorul
faptei, mobilul sau scopul omorului, modul, locul ori timpul săvârşirii
acestuia). Stabilirea acestei împrejurări este o împrejurare de fapt care
urmează a fi stabilită de instanţă pe bază de probe;
d) nedenunţarea să nu fie apreciată de legiuitor drept scuzabilă. Potrivit art.
656, C. civ., moştenitorul nu va fi sancţionat cu nedemnitatea dacă nu a
denunţat omorul săvârşit de către o rudă în linie directă sau colaterală
(numai fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoţi, nepoate), de către soţul său
ori de un afin.
Deşi este lesne de identificat scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei
excepţii, în doctrina mai veche s-a subliniat, pe bună dreptate, că textul se poate
aplica numai dacă autorul omorului este identificat înainte de a se fi aplicat
sancţiunea nedemnităţii. Aceasta deoarece pentru a fi apărat de sancţiunea
îndepărtării sale de la moştenirea victimei omorului, moştenitorul ar trebui să
dovedească că are în raport cu autorul omorului calitatea prevăzută de art. 656, C.
civ.; or, în atare context, este practic obligat să divulge identitatea asasinului.
24
e) moştenitorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Deşi legea vorbeşte
de moştenitor major, apreciem că se are în vedere nu atât atingerea unei
anumite vârste, cât posibilitatea celui în cauză de a avea reprezentarea
obligaţiei de denunţare ce-i incubă. Or, o astfel de reprezentare este
exclusă în cazul persoanelor puse sub interdicţie. Cum sancţiunea
nedemnităţii implică cu necesitate existenţa discernământului în
momentul săvârşirii faptei, rezultă că textul protejează moştenitorul cu
vârsta cuprinsă între 14–18 ani al căror discernământ a fost dovedit, dar
care neavând capacitate deplină de exerciţiu sunt exceptaţi de la
aplicarea art. 655, pct. 3, C. civ.
În literatura de specialitate, şi acest din urmă caz este apreciat a fi căzut în
desuetudine.
Efectele nedemnităţii
Efectele nedemnităţii se produc de drept la data deschiderii moştenirii,
indiferent care ar fi momentul săvârşirii faptei sancţionate prin nedemnitate.
Eventuala hotărâre judecătorească care constată nedemnitatea ce a operat în
puterea legii, şi care poate fi cerută şi pronunţată numai după deschiderea
succesiunii, are caracter declarativ, producându-şi efectele retroactive până la data
deschiderii moştenirii. Nedemnitatea produce efecte specifice faţă de moştenitorul
nedemn (a), faţă de descendenţii acestuia (a) şi faţă de terţi (b).
27
Echitatea şi raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării siguranţei circuitului civil
reclamă menţinerea unora dintre aceste acte şi după momentul constatării
nedemnităţii. Astfel, rămân valabile:
• actele de conservare şi administrare a bunurilor moştenirii (acestea
profită de regulă adevăratului moştenitor; dacă au fost încheiate cu un
terţ de rea-credinţă şi nu sunt profitabile, acestea ar putea fi desfiinţate);
• plăţile făcute cu bună-credinţă de către debitorii succesiunii
moştenitorului nedemn ce deţinea titlul constatator al creanţei (potrivit
art. 1097, C. civ., dacă debitorul s-a încrezut în aparenţa de moştenitor a
nedemnului posesor al creanţei, plata făcută acestuia rămâne valabilă,
adevăratul moştenitor va avea însă împotriva nedemnului o acţiune
întemeiată pe plată nedatorată);
• actele de dispoziţie a bunurilor mobile încheiate cu un terţ de bună-
credinţă (potrivit art. 1909, C. civ., posesia de bună-credinţă valorează
titlu de proprietate);
• actele de dispoziţie asupra imobilelor cu privire la care terţul contractant
poate invoca prescripţia achizitivă;
• actele de dispoziţie privitoare la imobile cu privire la care există o
aparenţă creatoare de drept (principiul aparenţei în drept).
Fără a fi consacrat expres de lege, principiul aparenţei în drept, exprimat prin
adagiul error communis facit jus, este admis atât în literatura de specialitate, cât şi
în practica judecătorească. Principiul exprimă regula de drept conform cu care
actul de dispoziţie încheiat cu privire la un imobil se menţine chiar dacă a fost
încheiat de către un neproprietar când sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
• actul este cu titlu particular (nu are ca obiect transmiterea unui patrimoniu
sau a unei fracţiuni dintr-un patrimoniu);
• actul este cu titlu oneros (deoarece dobânditorul cu titlu gratuit urmăreşte
doar păstrarea unui câştig, spre deosebire de cel cu titlu oneros care
urmăreşte să evite o pagubă; altfel spus, primul este certat de lucro
captando, pe când cel din urmă este certat de damno vitando);
• terţul a fost de bună-credinţă în momentul încheierii actului (potrivit art.
1889, alin. 2, C. civ., buna-credinţă se prezumă, sarcina probei incubând
aceluia ce contestă buna-credinţă);
• a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a
nedemnului (toţi cei care s-ar fi putut afla în situaţia terţului cocontractant
ar fi crezut în calitatea de moştenitor a nedemnului, neputând obiectiv să
descopere sau să evite această aparenţă înşelătoare, aprecierea făcându-se
după criteriul abstract al tipului prudent şi diligent).
28
Dacă acest principiu poate fi aplicat, atunci actele privitoare la imobilele
moştenirii încheiate de către nedemn se vor menţine, acestuia revenindu-i
obligaţia de despăgubire a adevăraţilor moştenitori. Cuantumul despăgubirii
diferă după cum restituirea este datorată de un posesor de rea sau de bună-
credinţă. În prima ipoteză, despăgubirea este reprezentată de preţul actual al
bunului plus daune-interese, iar în cea de a doua ipoteză, se are în vedere doar
preţul încasat de la terţul subdobânditor.
29
• creditorii comoştenitorilor legali, ai moştenitorilor legali subsecvenţi,
ai donatarilor sau legatarilor (exercitarea acţiunii oblice este permisă,
nefiind vorba de un drept exclusiv personal);
• reprezentantul Ministerului Public (art. 45 din C. proc. civ. permite o
astfel de acţiune în ipoteza în care dreptul aparţine unui minor, unei
persoane dispărute sau puse sub interdicţie sau în alte cazuri expres
prevăzute de lege);
• instanţa de judecată (în temeiul rolului activ);
• notarul public în faţa căruia se dezbate succesiunea;
• moştenitorul nedemn (întrucât nedemnitatea operează în temeiul legii,
în speţă nu este vorba de invocarea propriei turpitudini, neputând
primi aplicare principiul nemo auditur turpitudinem allegans).
Au calitate procesuală pasivă într-o acţiune în constatarea nedemnităţii:
• moştenitorul nedemn;
• moştenitorii nedemnului ce stăpânesc prin retransmitere bunurile
succesorale dobândite de nedemn (este ipoteza în care nedemnul ce a
intrat în posesia bunurilor moştenirii decedează înainte de constatarea
nedemnităţii, iar acestea se transmit, în cadrul propriului său
patrimoniu succesoral, la proprii săi moştenitori).
În cazul în care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege,
instanţa constată, nu pronunţă, intervenirea nedemnităţii, hotărârea dată având
caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi.
30
CAPITOLUL V
31
- clasa a IV-a, numită şi clasa colateralilor ordinari, formată din unchii şi
mătuşile defunctului, verii primari ai acestuia, fraţii şi surorile bunicilor
defunctului.
Dacă din prima clasă de moştenitori există rude care vor şi pot să vină la
moştenire, atunci acestea vor înlătura de la moştenire rudele care fac parte din
celelalte clase de moştenitori, chiar dacă între acestea din urmă s-ar găsi rude de
grad mai apropiat cu defunctul decât cele din clasa care exclude. Rudele din clasa
a II-a vin la moştenire numai dacă nu există rude din clasa I sau acestea nu vor
(sunt renunţători) sau nu pot (sunt nedemni) veni la moştenire. Tot astfel, clasa a
III-a, respectiv clasa a IV-a de moştenitori legali vor fi chemate la moştenire
numai în ipoteza inexistenţei rudelor din clasele anterioare sau în cazul în care
acestea nu vor sau nu pot să vină la moştenire. Prin excepţie pot veni la moştenire
rude din clase diferite: atunci când de cujus a dezmoştenit prin testament (a
exheredat) moştenitori rezervatari dintr-o clasă prioritară. Astfel, rezervatarii
exheredaţi vor culege rezerva, iar cotitatea disponibilă va reveni moştenitorilor
din clasa subsecventă, cu condiţia ca de cujus dă nu fi dispus altfel prin testament.
Soţul supravieţuitor al defunctului nu face parte din nici o clasă de moştenitori
legali, el neavând calitatea de rudă cu defunctul. Legiuitorul i-a recunoscut soţului
supravieţuitor un drept de moştenire legală, indiferent de clasa de moştenitori
legali cu care vine în concurs; prin urmare, acesta nu exclude şi nu este exclus de
nici o clasă de moştenitori.
Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad – acest
principiu exprimă regula de drept potrivit cu care rudele din aceeaşi clasă de
moştenitori legali şi având acelaşi grad de rudenie în raport cu defunctul împart
moştenirea în mod egal.
Excepţii:
1. împărţirea pe tulpini a moştenitorilor în cazul venirii la moştenire a rudelor
de acelaşi grad prin reprezentare succesorală;
2. împărţirea pe linii când la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi
colaterali privilegiaţi provenind din părinţi diferiţi (indiferent dacă sunt din
32
căsătorii diferite, din afara căsătoriei ori din adopţia cu efecte depline),
egalitatea se păstrează numai între fraţii pe aceeaşi linie.
2. Reprezentarea succesorală
Instituţia reprezentării succesorale (art. 664–668, C. civ.) a fost creată de către
legiuitor pentru a permite unui moştenitor legal de grad mai îndepărtat, numit
reprezentant, să urce în locul, gradul şi drepturile ascendentului său, numit
reprezentat, decedat anterior deschiderii moştenirii. Reprezentarea succesorală
permite reprezentantului să culeagă partea din moştenire care s-ar fi cuvenit
reprezentatului dacă acesta s-ar fi aflat în viaţă la data deschiderii succesiunii.
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, reprezentarea succesorală este admisă numai
în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi a descendenţilor din fraţii şi
surorile defunctului. Pentru a putea opera reprezentarea succesorală este necesar
îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii – această
condiţie nu trebuie interpretată în sens de predeces pentru că astfel nu s-ar
putea reprezenta comorienţii şi codecedaţii. În cazul acestora e admisă
reprezentarea pentru că, neputându-se stabili dacă au supravieţuit sau nu lui
de cujus, se prezumă că la data deschiderii moştenirii aceştia erau decedaţi
şi, în consecinţă pot fi reprezentaţi. Reprezentarea nu poate opera decât
trecând din grad în grad vacant;
b) locul celui reprezentat trebuie să fie util – adică, dacă cel reprezentat ar fi
fost în viaţă la data deschiderii moştenirii ar fi avut vocaţie succesorală
concretă la moştenirea lui de cujus;
c) reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a culege
moştenirea lui de cujus – adică să aibă capacitatea succesorală, să aibă
vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea lui de cujus care prin
reprezentare se transformă în vocaţie succesorală concretă (notăm că
descendenţii din fraţi şi surori pot veni la moştenire prin reprezentare
numai până la gradul al IV-lea inclusiv), să nu fie nedemn faţă de cujus, să
nu fi renunţat la moştenirea lui de cujus, să nu fi fost exheredat de cujus.
Aceste condiţii trebuie îndeplinite faţă de de cujus, iar nu faţă de reprezentat.
Conform art. 665, al. 2 şi 667, C. civ., reprezentarea succesorală:
a) e admisă în toate cazurile (adică, atât atunci când unul dintre copiii lui
de cujus e decedat, iar nepoţii culeg prin reprezentare partea ce ar fi
revenit părintelui lor, cât şi atunci când toţi copiii lui de cujus sunt
decedaţi, iar nepoţii vin la moştenire prin reprezentare);
b) operează la infinit (însă numai în cazul descendenţilor);
33
c) operează imperativ şi de drept (voinţa descendenţilor poate influenţa
regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire; voinţa lui de
cujus nu poate modifica, în principiu, regulile reprezentării).
Efectele reprezentării succesorale se produc conform art. 667, C. civ.: în toate
cazurile în care reprezentarea e admisă, partajul se face pe tulpini, adică
reprezentanţii unei persoane (indiferent de numărul lor) culeg partea din
moştenire ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă acesta ar fi fost în viaţă
la data deschiderii moştenirii. Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri,
împărţirea se face tot pe tulpini în fiecare ramură. Deşi reprezentarea operează de
drept şi imperativ, reprezentantul nu e obligat să accepte moştenirea.
34
a) dacă la moştenire vin numai părinţii, atunci moştenirea se împarte între
aceştia în mod egal;
b) dacă ascendenţii privilegiaţi vin în concurs cu colateralii privilegiaţi,
părinţii vor lua ½ din moştenire, cealaltă ½ revenind colateralilor
privilegiaţi indiferent de numărul lor. Dacă trăieşte un singur părinte, va lua
¼ din moştenire. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al
ascendenţilor privilegiaţi sunt următoarele: vin la moştenire numai în nume
propriu; sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori sezinari; nu sunt
obligaţi la raportul donaţiilor.
Prin colaterali privilegiaţi înţelegem fraţii şi surorile lui de cujus şi
descendenţii acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii
de soră şi frate din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţia cu efecte depline.
Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi se produce astfel:
a) regula o constituie împărţirea pe capete (în mod egal) a cotei ce le revine
(la fel se împarte şi între descendenţii din fraţi şi surori dacă aceştia vin la
moştenire în nume propriu);
b) dacă vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe tulpini şi
subtulpini chiar dacă moştenitorii sunt de grad egal;
c) când fraţii şi surorile lui de cujus nu sunt din aceiaşi părinţi, împărţirea se
face pe linii. Astfel, partea din moştenire ce revine colateralilor privilegiaţi
se împarte în două părţi egale, corespunzătoare celor două linii: paternă şi
maternă. Jumătatea paternă se împarte între fraţii lui de cujus pe linie
paternă, iar jumătatea maternă se împarte între fraţii lui de cujus pe linie
maternă. Fraţii buni vin la moştenire atât pe linie paternă, cât şi pe linie
maternă. Regula enunţată e valabilă şi pentru descendenţii din fraţi şi
surori, indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin
reprezentare. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor
privilegiaţi sunt următoarele: vin la moştenire în nume propriu, iar
descendenţii lor pot beneficia de reprezentarea succesorală; nu sunt
moştenitori rezervatari; nu sunt moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la
raportul donaţiilor.
35
nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori sezinari; nu sunt
obligaţi la raportul donaţiilor.
36
Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre
clasele de moştenitori legali – soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de
moştenitori legali, dar concurează cu oricare clasă chemată la moştenire. Conform
art. 1 din L. 319/1944, soţul supravieţuitor primeşte o cotă-parte din masa
succesorală, ce variază în funcţie de clasa cu care intră în concurs.
Astfel:
a) în concurs cu descendenţii, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor
are dreptul la un sfert (1/4) din moştenire;
b) în concurs cu clasa a II-a, atât cu ascendenţii privilegiaţi, cât şi cu
colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, are dreptul la ⅓ din
moştenire;
c) în concurs doar cu ascendenţii privilegiaţi, sau doar cu colateralii
privilegiaţi, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor ia ½ din
moştenire;
d) în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a, ia ¾ din moştenire. Dacă nu există
rude în nici o clasă, soţul supravieţuitor culege întreaga moştenire.
Stabilirea cotei ce se cuvine soţului supravieţuitor se face cu întâietate faţă
de stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează. Ceilalţi moştenitori
trebuie să vină efectiv la moştenire (să nu fie nedemni, renunţători sau
exheredaţi). În caz de bigamie, cota ce revine soţului supravieţuitor se
împarte în mod egal între soţii supravieţuitori de bună credinţă. Caracterele
juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor sunt
următoarele: vine la moştenire numai în nume propriu; este rezervatar; nu
este sezinar; este obligat la raportul donaţiilor dacă vine în concurs cu
descendenţii.
38
concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale. Natura juridică a
dreptului statului asupra moştenirii vacante este controversată. S-au conturat două
teorii:
a) teoria desherenţei, în temeiul căreia statul culege bunurile vacante prin
intermediul dreptului de suveranitate, după cum culege orice bun fără
stăpân aflat pe teritoriul său;
b) teoria dreptului de moştenire, în temeiul căreia statul culege moştenirea
vacantă ca universalitate, în baza unui drept de moştenire legal. Se aplică
mai ales a doua teorie. Conform art. 85 din L. 36/1995, notarul public
constată vacanţa succesorală la cererea reprezentantului statului şi
eliberează certificatul de vacanţă succesorală după expirarea termenului de
prescripţie a dreptului de opţiune succesorală. În lipsa certificatului,
instanţa poate, în mod direct, să constate existenţa unei succesiuni vacante
şi componenţa acesteia. Certificatul de vacanţă succesorală sau hotărârea
judecătorească nu au efect constitutiv, ci declarativ, dobândirea operând
retroactiv, de la data morţii lui de cujus. Deci, bunurilor succesorale li se
aplică regimul juridic al bunurilor proprietate de stat din momentul
deschiderii moştenirii. Dacă a eliberat certificatul de vacanţă succesorală,
notarul public nu mai poate elibera un alt certificat de moştenire. Cei care
au pretenţii la moştenire pot cere pe cale judecătorească, anularea
certificatului de vacanţă succesorală şi stabilirea drepturilor lor. Pe baza
hotărârii definitive şi irevocabile, notarul public va putea elibera certificatul
de moştenitor. Dacă moştenirea nu e vacantă, iar statul a fost gratificat prin
testament, notarul va elibera un certificat de moştenitor, iar nu unul de
vacanţă succesorală. Dacă statul e gratificat numai cu o parte din moştenire,
iar cealaltă devine vacantă, vor fi eliberate două certificate: unul de
moştenitor, altul de vacanţă succesorală. Subliniem că statul va răspunde
pentru datoriile moştenirii, dar în limita activului pentru că nu e admisibil
ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane fizice. În
ceea ce priveşte moştenirea vacantă, statul nu are un drept de opţiune
succesorală, el neputând renunţa la moştenire. Prin urmare, termenul de 6
luni îi este inaplicabil. De asemenea, statul nu are nevoie de o trimitere în
posesie propriu-zisă, prin eliberarea certificatului de moştenitor.
39
CAPITOLUL VI
40
- este un act juridic individual, în sensul că trebuie să exprime voinţa unei
singure persoane;
- este un act juridic solemn trebuind să se încheie în formele prevăzute de
lege sub sancţiunea nulităţii absolute;
- este un act juridic mortis causa, deci îşi produce efectul la moartea
testatorului;
- este un act juridic esenţialmente revocabil (testatorul poate modifica/revoca
oricând testamentul, chiar până-n ultima clipă a vieţii sale).
Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, ce pot fi universale
sau cu titlu universal, atunci când se referă la întreg patrimoniul sau o anumită
fracţiune din patrimoniu, ori cu titlu particular, atunci când se referă la anumite
bunuri din patrimoniu. Testamentul poate cuprinde numai legate sau şi alte
dispoziţii testamentare (ori numai asemenea dispoziţii testamentare), cum ar fi:
- exheredări (înlăturarea de la moştenire a unor moştenitori legali, în limitele
prevăzute de lege);
- numirea de executori testamentari;
- sarcini impuse legatarilor/moştenitorilor legali, de natură patrimonială sau
de o altă natură;
- revocarea totală/parţială a unui testament anterior ori retractarea revocării
anterioare;
- partajul de ascendent (împărţeala făcută de testator între descendenţii săi a
bunurilor succesorale sau a unei părţi din aceste bunuri);
- recunoaşterea de către tată a unui copil din afara căsătoriei;
- recunoaşterea de către mamă a copilului înregistrat ca născut din părinţi
necunoscuţi; dispoziţii referitoare la înmormântare etc.
Testamentul apare, deci, ca o formă juridică ce poate include mai multe acte
juridice distincte, între care şi legate. Validitatea dispoziţiilor testamentare trebuie
analizată separat, pentru fiecare act în parte. Nulitatea / caducitatea unei dispoziţii
testamentare nu afectează validitatea celorlalte; doar încălcarea formei, care e
comună pentru toate, conduce la nulitatea întregului act. Recunoaşterea unui copil
prin testament are un regim juridic distinct de celelalte dispoziţii şi nu se
circumscrie caracterelor juridice ale testamentului. Are un caracter irevocabil şi îşi
produce efectele imediat, iar nu de la data deschiderii moştenirii.
Dispoziţiile testamentare trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate din
dreptul comun. În ceea ce priveşte capacitatea, persoana care încheie o dispoziţie
testamentară trebuie să aibă capacitatea de a dispune. Conform art. 856, C. civ.,
orice persoană e capabilă a face testament, dacă nu îi este interzis de lege.
Persoana în favoarea căreia operează dispoziţia testamentară trebuie să aibă
capacitatea de a primi prin testament. Conform art. 808, e capabil de a primi prin
testament oricine e conceput la data morţii testatorului.
41
Incapacităţile de dispunere prin testament sunt prevăzute expres de lege şi sunt
de strictă interpretare:
a) minorul sub 16 ani nu poate dispune prin testament (art. 806, C. civ.);
b) interzisul nu poate dispune prin testament nici în momentele de luciditate;
c) minorul de 16 ani poate dispune de jumătate din ceea ce ar putea dispune
dacă ar fi major (incapacitate parţială); dacă are moştenitori rezervatari,
poate dispune numai de jumătate din cotitatea disponibilă (art. 807, C. civ.);
d) minorul de 16 ani nu poate dispune în favoarea tutorelui nici chiar dacă a
devenit major până când tutorele nu este descărcat de gestiune (excepţie:
situaţia în care tutorele este un ascendent al minorului – art. 809, alin. 3, C.
civ.);
e) cel lipsit de discernământ nu poate dispune prin testament.
Momentul în care se apreciază capacitatea de a dispune prin testament este
acela al întocmirii actului, iar nu cel al morţii testatorului. În cazul în care o
persoană incapabilă încheie un testament, sancţiunea e nulitatea relativă, întrucât
se ocroteşte un interes personal al testatorului şi al familiei sale. Termenul de
prescripţie pentru introducerea acţiunii în anulare curge de la data deschiderii
succesiunii. Reţinem că sunt incapabili de a fi gratificaţi prin testament:
a) medicii, farmaciştii şi persoanele care practică ilegal medicina şi care l-au
tratat pe testator în boala de care acesta a decedat, nu pot primi legatul făcut
în favoarea lor în cursul acestei boli (art. 810, C. civ.); intră în această
categorie şi preoţii care l-au asistat din punct de vedere religios pe testator
în cursul bolii de care a murit; constituie excepţii de la aceste dispoziţii:
legatul particular remuneratoriu corespunzător stării materiale a
testatorului şi serviciilor prestate şi de legatar; legatul în care una dintre
persoanele incapabile de a primi prin testament este rudă cu testatorul până
la gradul al patrulea inclusiv; legatul făcut unei persoane incapabile de-a
primi dacă acea persoană e soţul testatorului, iar căsătoria a fost încheiată
anterior ultimei boli a testatorului;
b) ofiţerii de marină de la persoanele care se află la bord, în timpul unei
călătorii maritime, cu excepţia cazului când aceştia sunt rude cu testatorul
(art. 883, C. civ.);
c) cetăţenii străini şi apatrizii în ceea ce priveşte terenurile (art. 44, alin. 2 din
Constituţie şi L. 312/2005). Momentul în care se apreciază incapacitatea de
a primi prin testament este acela al deschiderii succesiunii.
Calitatea de medic, farmacist, preot sau ofiţer de marină se apreciază în funcţie
de momentul redactării testamentului. Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor
privitoare la incapacitatea de a primi prin testament este fie nulitatea absolută
(pentru interdicţiile prevăzute la punctele a şi c), fie nulitatea relativă (prevăzută
pentru interdicţia de la punctul b). În ceea priveşte consimţământul, voinţa
42
testatorului trebuie să fie liber exprimată, adică să nu fie alterată de un viciu de
consimţământ.
Eroarea şi violenţa sunt mai rar întâlnite.
Dolul este cel mai des întâlnit şi îmbracă forma captaţiei şi sugestiei. Dolul
presupune utilizarea de mijloace viclene şi frauduloase de către o persoană care e
beneficiarul dispoziţiei testamentare sau chiar de către un terţ, cu intenţia de a
înşela buna-credinţă a testatorului şi de a-l determina să dispună într-un mod pe
care nu l-ar fi ales din proprie iniţiativă.
Dolul presupune:
a) utilizarea de mijloace viclene, frauduloase; la captaţie acestea sunt directe
şi brutale (ex. îndepărtarea testatorului de rude şi prieteni, interceptarea
corespondenţei, abuzurile de influenţă şi autoritate), la sugestie aceste
mijloace sunt mai subtile şi indirecte (ex. şiretenii, afirmaţii mincinoase la
adresa unor moştenitori legali, specularea unor sentimente ale testatorului);
simpla simulare a grijii şi afecţiunii ori prestarea de servicii şi îngrijiri
interesate nu constituie manopere frauduloase;
b) intenţia de a induce în eroare cu rea-credinţă;
c) manoperele dolosive să fi avut un rol determinant la încheierea
testamentului. Manoperele dolosive pot proveni şi de la un terţ care nu
beneficiază de testament, indiferent dacă s-a înţeles sau nu cu beneficiarul.
Sancţiunea pentru vicierea consimţământului e nulitatea relativă. Termenul
de prescripţie curge de la data deschiderii succesiunii. Instanţa va aprecia
existenţa viciilor în funcţie de fiecare dispoziţie testamentară în parte.
Există posibilitatea ca un viciu să afecteze una sau mai multe dispoziţii
testamentare, fără a fi afectată validitatea întregului testament. În ceea ce
priveşte obiectul, validitatea dispoziţiilor testamentare se apreciază în
raport cu fiecare act juridic închis în testament, obiectul trebuind să
îndeplinească condiţiile din dreptul comun. Validitatea obiectului
testamentului se apreciază la data deschiderii succesiunii. Sancţiunea
neîndeplinirii condiţiilor de validitate a obiectului nulitatea absolută. În
ceea ce priveşte cauza, aceasta trebuie să îndeplinească condiţiile cerute în
materia contractelor. Validitatea cauzei se apreciază în raport cu data
redactării testamentului. Sancţiunea aplicabilă pentru cauză ilicită, imorală,
nereală este nulitatea absolută.
Referitor la condiţiile generale de formă cerute de lege pentru validitatea
testamentului subliniem că testamentul trebuie încheiat într-una din formele
expres prevăzute de lege. Forma este o condiţie ad validitatem, sancţiunea
nerespectării ei fiind nulitatea absolută. Formele testamentare prevăzute de lege
sunt fie ordinare (testamentul olograf, mistic, autentic), fie extraordinare
(testamentele privilegiate), fie alte forme prevăzute de lege. Tuturor testamentelor
le sunt comune două condiţii de formă: forma scrisă şi forma actului separat.
43
Astfel, testamentul trebuie încheiat în formă scrisă, testamentul verbal nefiind
valabil. Indiferent de situaţia în care s-ar găsi testatorul (ex. forţa majoră), forma
scrisă trebuie respectată. De asemenea, legea interzice testamentul conjunctiv, cel
prin care două sau mai multe persoane testează prin acelaşi act una în favoarea
celeilalte sau în favoarea unui terţ. Testamentul nu este conjunctiv dacă două sau
mai multe persoane testează pe aceeaşi foaie de hârtie, dar actele de dispoziţie
sunt distincte şi semnate separat. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă
este nulitatea absolută. În anumite cazuri, efectele nulităţii sunt atenuate sau nu se
produc. Astfel, un testament nul pentru vicii de formă poate fi confirmat, ratificat
sau executat voluntar de către moştenitori legali sau de către alţi reprezentanţi ai
testatorului (ex. legatarul universal), benevol şi în deplină cunoştinţă de cauză.
Dispoziţiile testamentare ce pot fi făcute şi într-o altă formă decât cea
testamentară nu sunt lovite de nulitate. De asemenea, testamentul autentic şi cel
mistic, precum şi testamentele privilegiate nule pentru vicii de formă pot fi
valabile ca testamente olografe dacă îndeplinesc condiţiile de formă cerute pentru
testamentul olograf.
După cum am subliniat formele testamentare cunosc o primă diviziune în
testamentele ordinare, ce pot fi încheiate în împrejurări obişnuite, testatorul
putând opta între testamentul: olograf, autentic sau mistic. Cu această ocazie
menţionăm că toate formele testamente au o valoare juridică egală, operând
principiul echivalenţei formelor testamentare. Deci, pentru revocarea/modificarea
dispoziţiilor dintr-un testament anterior nu se cere respectarea simetriei de formă.
În ceea ce priveşte codicilul (care este un adaos sau un supliment la dispoziţiile
dintr-un testament anterior, pe care însă nu-l revocă), trebuie respectată una dintre
formele testamentare impuse de lege. Codicilul este considerat un testament nou
pentru el neexistând alte dispoziţii speciale.
44
- nu asigură protecţia voinţei testatorului contra influenţelor abuzive ale celor
interesaţi;
- poate fi uşor falsificat;
- poate fi mai uşor contestat;
- poate cuprinde formulări neclare, confuze sau contradictorii datorate lipsei
de cunoştinţe juridice a testatorului.
O parte dintre dezavantaje pot fi înlăturate prin redactarea testamentului în mai
multe exemplare; prin înmânarea testamentului spre păstrare unei persoane de
încredere; prin depozitarea testamentului la un birou notarial pentru a fi eliberat la
moartea testatorului persoanei indicate de el. În ceea ce priveşte scrierea
testamentului olograf, testatorul o poate realiza cu orice fel de material, în orice
limbă cunoscută de el, cu orice fel de scrieri, pe un singur suport material sau mai
multe. Testamentul scris de o altă persoană sau de către testator, dar cu mijloace
mecanice este nul. Explicaţia constă în faptul că astfel de mijloace nu ar putea fi
verificate în caz de fraudă. Pentru a fi valabil, actul nu trebuie să aibă obligatoriu
titulatura de testament, acest lucru trebuie însă să rezulte neîndoielnic din
conţinutul său. Testamentul olograf poate cuprinde şi modificări, ştersături,
adăugiri sau intercalări făcute de mâna testatorului. Dacă acestea introduc
dispoziţii testamentare noi faţă de cele iniţiale sau modifică/elimină conţinutul
iniţial al testamentului, ele reprezintă un codicil şi trebuie să îmbrace forma cerută
de lege pentru testament. Testatorul ar putea fi ajutat, din punct de vedere tehnic,
de o terţă persoană la redactarea testamentului, fără a fi afectată validitatea
acestuia. Dacă în testament, alături de scrierea testatorului, apare şi o scriere
străină, când această scriere nu are legătură cu cuprinsul testamentului, acesta este
valabil; dacă, însă, scrierea străină are legătură cu dispoziţiile testamentare,
valabilitatea acestora depinde după cum testatorul a avut sau nu cunoştinţă de
această scriere: în cazul în care a cunoscut-o, testamentul e nul, iar în cazul în care
nu a cunoscut-o, testamentul e valabil aşa cum a fost redactat de către testator. În
ceea ce priveşte data testamentului olograf, trebuie indicate ziua, luna şi anul în
care acesta a fost întocmit în scopul de a se putea verifica dacă la data respectivă
testatorul avea capacitatea de a testa şi pentru a se stabili dacă acel testament
reprezintă ultima voinţă a testatorului. Data poate fi aşezată la sfârşitul
testamentului ori la începutul sau în cuprinsul său, în aceste ultime ipoteze
trebuind să rezulte că aceasta priveşte întreg conţinutul actului juridic. Când data
indicată în testament este eronată ori falsă sau nu îndeplineşte cerinţele legale,
deşi sancţiunea ce ar trebui aplicată ar fi nulitatea, în literatura şi practica
judiciară se admite, în anumite condiţii, stabilirea/întregirea/rectificarea datei cu
ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului. Astfel, dacă data
lipseşte total/parţial, persoana interesată poate proba data testamentului. La fel şi
în situaţia când data e involuntar inexactă. Dacă testatorul a indicat în mod
intenţionat o dată falsă, testamentul e nul, chiar dacă falsitatea datei nu s-a făcut
45
în scop de fraudă. Dacă există intenţia frauduloasă, falsitatea datei se va putea
dovedi cu orice mijloc de probă. Dacă intenţia frauduloasă nu a putut fi dovedită,
falsitatea datei se va putea proba cu elemente intrinseci/extrinseci testamentului.
Dacă data există, se prezintă până la proba contrară că este reală. Dacă lipseşte un
element (ziua/luna/anul), se poate completa sau rectifica. În ceea ce priveşte
semnătura, testamentul trebuie semnat de mâna testatorului. Nu se pot folosi
parafa, sigiliul, ştampila, degetul. Testatorul va semna aşa cum obişnuieşte, fără a
fi necesar ca semnătura să cuprindă numele întreg. În principiu, semnătura trebuie
pusă la sfârşitul testamentului, însă poate să apară şi la începutul sau în cuprinsul
testamentului dacă rezultă neîndoielnic că, prin semnătura dată, testatorul şi-a
însuşit întregul conţinut al testamentului. Dacă testamentul este pus în plic,
semnătura de pe plic poate fi recunoscută ca valabilă dacă între ea şi testamentul
din plic există o legătură indisolubilă, ce ar exclude posibilitatea înlocuirii
conţinutului plicului. Referitor la forţa probantă a testamentului olograf subliniem
că, deşi este un act solemn, acesta poate fi contestat de către persoanele interesate.
În ceea ce priveşte sarcina probei şi mijloacele de probă admise, se face distincţia
între scriere şi semnătură, pe de o parte, şi dată pe de altă parte. Astfel, scrierea şi
semnătura au forţă probantă numai dacă cei cărora li se opune testamentul
recunosc că acestea aparţin testatorului; (sarcina probei revine celui care invocă
testamentul prin procedura verificării de scripte, în caz de îndoială se va dispune
efectuarea unei expertize), iar data se prezumă că e reală până la proba contrară
(sarcina probei neveridicităţii sale revenind celui care o contestă).
46
Testamentul care urmează a fi autentificat poate fi redactat de către notarul
public după indicaţiile şi voinţa testatorului, după cum poate fi redactat de către
testator însuşi ori de către un terţ după indicaţiile testatorului. Testatorul trebuie să
se prezinte personal la notariat pentru autentificare. Pentru motive temeinice,
lăsate la aprecierea notarului, autentificarea se va putea face şi în afara sediului
notarului. Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor
legale, sancţiunea aplicabilă e nulitatea absolută (el va putea fi însă valabil ca
testament olograf, dacă a fost scris în întregime, datat şi semnat de mâna
testatorului). Subliniem că testamentul autentic face dovada până la înscrierea în
fals în ceea ce priveşte constatările personale ale notarului, percepute cu propriile
simţuri, în limitele atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de
autentificare. În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii din testament şi din încheiere,
testamentul autentic face dovada până la proba contrară deoarece notarul a luat
act de declaraţiile testatorului, neavând posibilitatea să le verifice.
2. Legatul
Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau
mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit
întregul său patrimoniu sau o fracţiune din aceasta ori anumite bunuri
determinate. Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, fiind
obligatorie identificarea acestuia în chiar cuprinsul testamentului. Legatarul
trebuie să fie o persoană determinată/determinabilă în momentul deschiderii
succesiunii. Poate fi legatar şi o persoană nenăscută, dar concepută la data
deschiderii moştenirii. Desemnarea legatarului trebuie făcută personal de către
testator. Este nul legatul prin care testatorul lasă determinarea legatarului pe
seama unui terţ. Va fi valabil, însă, legatul prin care legatarul e determinat de către
testator şi are sarcina predării bunurilor unor persoane alese de el sau de către un
terţ. Este valabil şi legatul făcut unor persoane determinate, repartizarea între ele a
bunurilor succesorale fiind lăsată pe seama unui terţ. Dacă testatorul stabileşte un
număr restrâns de persoane dintre care un terţ să aleagă la moartea testatorului,
persoana legatarului, acesta din urmă e determinabil şi majoritatea autorilor
consideră că un astfel de legat este valabil. Legatele pot fi clasificate în funcţie de
două criterii:
a) după obiectul dispoziţiei testamentare, distingem între: legate universale,
legate cu titlu universal, legate cu titlu particular;
b) după prezenţa/absenţa modalităţilor, distingem între: legate pure şi simple,
legate cu termen/sub condiţie, legate cu sarcină.
Legatul universal – este dispoziţia prin care testatorul lasă, după moartea
sa, uneia sau mai multor persoane universalitatea bunurilor sale (art. 888, C. Civ.).
Rezultă că legatarul universal are vocaţie succesorală la întreaga moştenire,
asemeni unui moştenitor legal. Dreptul său este unul eventual; el are posibilitatea
de a culege întreaga moştenire, iar dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari
universali şi aceştia pot şi vor să vină la moştenire, moştenirea se va împărţi între
ei în mod egal. Legatul e universal şi atunci când legatarul universal vine în
49
concurs cu moştenitorii legali rezervatari. Legatul rămâne universal şi atunci când
emolumentul moştenirii (profitul, conţinutul concret al moştenirii) e micşorat prin
existenţa unor legate cu titlu universal sau cu titlu particular ori de datorii/sarcini
ale moştenirii, atunci când titularii lor vor şi pot să beneficieze de drepturile lor.
Dacă moştenirea e absorbită de celelalte legate, datorii sau sarcini, suntem în
prezenţa unui legat universal fără emolument. În acest caz, legatarul universal
devine un simplu executor testamentar. Legatarul universal poate fi desemnat prin
această denumire sau prin altele, precum: legatarul tuturor bunurilor mobile şi
imobile; legatarul cotităţii disponibile; legatarul nudei proprietăţi a întregii
moşteniri; legatarul prisosului sau rămăşiţei (ceea ce rămâne după executarea
legatelor cu titlu universal şi cu titlu particular).
Legatul pur şi simplu – este acel legat neafectat de modalităţi care îşi
produce efectele la data morţii testatorului. Din acest moment, legatarul
dobândeşte şi exercită drepturile sale, putând cere executarea legatului. Legatarul
devine titularul dreptului real sau de creanţă care intră în patrimoniul său din
momentul deschiderii moştenirii, indiferent dacă acesta şi-a exercitat sau nu
dreptul de opţiune succesorală sau dacă a fost pus în posesie.
Legatul sub condiţie – este acel legat a cărui naştere sau stingere depinde de
un eveniment viitor şi nesigur ca realizare. Spre deosebire de termen, care nu
afectează dreptul, ci doar executarea lui, de condiţie depinde însăşi existenţa
legatului. În funcţie de efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă
sau rezolutorie. Când condiţia e suspensivă, dreptul legatarului nu se naşte la data
deschiderii succesiunii, ci în momentul realizării condiţiei, care produce efecte
retroactive de la data deschiderii succesiunii. În plus, legatarul trebuie să existe în
momentul realizării condiţiei, în caz contrar legatul devine caduc chiar dacă post
mortem condiţia se realizează. Când condiţia e rezolutorie, dreptul legatarului se
51
naşte în momentul deschiderii succesiunii, dar la data realizării condiţiei, legatul
se desfiinţează cu efect retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Dacă nu se
realizează condiţia ori e sigur că nu se poate realiza, drepturile legatarului se
consolidează definitiv.
Legatul cu sarcină – este acel legat prin care testatorul impune legatarului o
obligaţie de a da, a face sau a nu face, obligaţie pe care, după acceptarea legatului,
este ţinut să o execute. Sarcina nu afectează dobândirea dreptului legatarului de la
data deschiderii succesiunii, însă neexecutarea sarcinii poate conduce la revocarea
judecătorească a legatului ori persoanele interesate vor putea cere instanţei să-l
oblige pe legatar la executarea sarcinii. Sarcina poate fi stipulată în favoarea unui
terţ, a legatarului sau a testatorului. E valabilă sarcina stipulată în favoarea unei
persoane viitoare (neconcepute) sau nedeterminabile, cu condiţia să existe şi să fie
determinabilă la data executării sarcinii. Dacă sarcina e stipulată în favoarea
testatorului, ea poate fi executată numai după moartea acestuia. Dacă sarcina e
stipulată în favoarea legatarului însuşi, legatul e pur gratuit, dar revocabil în
ipoteza neexecutării sarcinii.
3. Ineficacitatea legatelor
Ineficacitatea legatelor desemnează acele ipoteze în care dispoziţia
testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate e lipsită de
efecte juridice din cauze prevăzute de lege. Trebuie să avem în vedere
următoarele cauze de ineficacitate: nulitatea legatelor, revocarea legatelor,
caducitatea legatelor.
Nulitatea legatelor – nulitatea absolută/relativă a legatului intervine pentru
nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute pentru legate. Cauzele
de nulitate pot fi cele comune tuturor actelor juridice (ex.: lipsa capacităţii de a
dispune a testatorului) sau specifice legatelor: minorul de 16 ani a lăsat legate de
o valoare ce depăşeşte jumătate din averea sa; testamentul nu a fost întocmit într-
una din formele prevăzute de lege; testatorul a testat un bun individual determinat
crezând că este el său etc. Cauzele de nulitate se apreciază în raport cu data
întocmirii actului ele putând fi anterioare sau concomitente redactării
testamentului. Prin derogare de la dreptul comun, legatul nul sau anulabil poate
produce efecte dacă nulitatea e acoperită prin confirmare, ratificare sau executare
voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză de către cei care ar beneficia de
ineficacitatea legatului în caz de nulitate. Termenul de prescripţie a acţiunii în
anulare este de 3 ani şi începe să curgă de la data la care cel interesat a cunoscut
cauza anulării, dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii moştenirii.
53
legatele să se execute cumulativ, testamentul ulterior îl revocă pe cel
anterior.
Dacă prin testamente succesive aceeaşi persoană e desemnată iniţial ca legatar
universal, iar posterior legatar cu titlu universal, situaţia echivalează cu o revocare
tacită, prin urmare persoana nu poate păstra decât calitatea de legatar universal.
Un alt caz de revocare tacită îl reprezintă înstrăinarea sau distrugerea
voluntară a bunului care formează obiectul legatului. Conform art. 923, C. civ.,
orice înstrăinare, sub orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ceea ce s-a
înstrăinat, chiar dacă înstrăinarea e nulă sau dacă obiectul lăsat legat reintră în
patrimoniul testatorului. Acest caz de revocare tacită poate opera numai în
privinţa legatelor cu titlu particular; în privinţa celorlalte legate, cazul determină
doar o micşorare a emolumentului. De asemenea, acest caz de revocare intervine
numai în cazul legatelor ce au ca obiect bunuri individual determinate sau de
gen, dar individualizate. Înstrăinarea bunurilor de gen neindividualizate nu atrage
revocarea, legatarul fiind un creditor al moştenirii dacă, la data deschiderii
succesiunii bunul de gen respectiv nu se află în masa succesorală. Bunurile
înstrăinate pot fi corporale/incorporale; poate fi vorba şi despre un drept
succesoral dobândit de testator, pe care l-a lăsat ca legat, iar ulterior l-a înstrăinat.
Pentru a constitui revocare tacită, înstrăinarea trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să fie voluntară; dacă este involuntară (ex. vânzare silită, expropriere) nu
operează revocarea, deci, dacă bunul reintră în patrimoniul testatorului,
legatul se execută;
b) vânzarea trebuie să fie reală şi efectivă. Menţionăm că antecontractul de
vânzare-cumpărare echivalează cu revocarea, deşi nu este translativ de
proprietate, deoarece interesează voinţa testatorului de a revoca iar nu
transferul proprietăţii. Înstrăinarea are ca efect revocarea totală sau
parţială a legatului în funcţie de câtimea din bun care a fost înstrăinată.
Revocarea operează chiar şi atunci când înstrăinarea este nulă. Face
excepţie ipoteza anulării înstrăinării pentru incapacitatea sau vicierea
consimţământului testatorului: dacă voinţa manifestată expres (de
înstrăinare) nu este valabilă, nici cea manifestă indirect (de revocare) nu
poate fi valabilă.
Distrugerea voluntară a bunului individual determinat care formează obiectul
legatului cu titlu particular se asimilează cu înstrăinarea, deoarece ambele
reprezintă manifestări de exercitare a dreptului de dispoziţie asupra bunului.
Distrugerea involuntară a bunului de către testator sau de către o altă persoană
fără voia testatorului ori pieirea fortuită a bunului în timpul vieţii testatorului
conduce la caducitatea legatului.
În fine, distrugerea voluntară a testamentului echivalează cu revocarea tacită
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
54
a) testamentul este olograf sau mistic;
b) distrugerea este voluntară (realizată de către testator sau o altă persoană, cu
ştirea testatorului ori dacă testamentul este distrus fortuit, iar testatorul, deşi
cunoştea faptul, nu a întocmit altul nou);
c) distrugerea trebuie să fie efectivă; d) testatorul a avut capacitatea necesară
pentru revocare şi voinţa lui nu a fost viciată. Revocarea tacită prin
distrugerea testamentului poate fi totală sau parţială (ex. de revocare
parţială: distrugerea unei pagini din testament, ce conţinea un legat). Dacă
radiază un legat, testatorul trebuie să semneze şi să dateze, ca în cazul
oricărui testament olograf. Revocarea prin radiere poate interveni şi în
cazul testamentului autentic şi deoarece nu este obligatorie regula simetriei
de formă.
Întrucât revocarea este un act unilateral, ea poate fi retractată. În principiu,
deoarece retractarea reprezintă tot o revocare, retractarea revocării poate fi făcută
în aceleaşi condiţii ca şi revocarea, cu precizarea că în cazul revocării tacite prin
înstrăinarea sau distrugerea obiectului legatului ori prin distrugerea testamentului
nu poate exista retractare. Dacă testatorul va voi să revină asupra revocării care a
operat în modurile amintite anterior, va trebui să întocmească un nou testament.
Efectele retractării revocării voluntare diferă de la caz la caz, în funcţie de
împrejurările cauzei şi de voinţa testatorului (ex.: dacă legatul din testamentul
iniţial a fost revocat expres printr-un testament ulterior, revocarea testamentului
ulterior nu va atrage redobândirea eficacităţii legatului iniţial decât atunci când
aceasta reiese din voinţa testatorului).
• În ceea ce priveşte revocarea judecătorească, aceasta intervine în cazurile
în care legatarul a săvârşit în mod culpabil o faptă ce este prevăzută de lege
drept cauză de revocare, înainte sau după deschiderea succesiunii.
Revocarea judecătorească va putea fi cerută de persoanele interesate numai
după deschiderea moştenirii. Cauzele legale de revocare a legatelor sunt
aceleaşi cu cele de revocare a donaţiilor cu următoarele precizări:
- Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii – în acest caz, sarcina de care
este afectat legatul îl obligă pe legatarul acceptant s-o execute. În caz de
neexecutare, persoanele interesate (terţul beneficiar, creditorul acestuia,
executorul testamentar) pot cere executarea silită. Revocarea legatului
poate fi cerută de către persoanele care, în cazul admiterii unei astfel de
acţiuni ar beneficia de efectele revocării (moştenirii legali, legatarul
universal sau cu titlu universal sau particular, creditorii acestora prin
intermediul acţiunii oblice). Terţul beneficiar nu poate cere revocarea
pentru că aceasta nu-i procură nici un beneficiu. Termenul de prescripţie
a acţiunii în revocare e de 3 ani şi începe să curgă de la data stabilită
pentru executarea sarcinii; dacă o astfel de dată nu a fost stabilită,
55
prescripţia curge de la data deschiderii succesiunii ori de la cea de la
care reclamantul a cunoscut sau a trebuit să cunoască neexecutarea. În
principiu, revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii poate interveni numai
atunci când neexecutarea se datorează culpei legatarului. Dacă
neîndeplinirea sarcinii se datorează cazului fortuit sau forţei majore,
revocarea va opera numai dacă din intenţia testatorului reiese că sarcina
are semnificaţia unei condiţii rezolutorii.
- Revocarea pentru ingratitudine – această situaţie poate interveni dacă
legatarul, în timpul vieţii testatorului, a atentat la viaţa lui sau a săvârşit
delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa acestuia (art. 930 coroborat
cu art. 831, pct. 1 şi 2, C. civ.) ori dacă, după moartea testatorului, a
săvârşit o injurie gravă la adresa memoriei lui (art. 931, C. civ.). Refuzul
de alimente nu justifică revocarea legatului pentru ingratitudine. Dacă
faptele au fost săvârşite în timpul vieţii testatorului, numai acesta poate
revoca legatul, oricând, fără a avea nevoie de vreo acţiune în justiţie.
Însă, dacă în cunoştinţă de cauză, testatorul nu revocă legatul într-un an
de la săvârşirea faptei, se prezumă că legatarul a fost iertat, deci,
persoanele interesate nu vor putea cere revocarea judecătorească după
deschiderea succesiunii. Persoanele interesate pot solicita revocarea
dacă testatorul moare înlăuntrul termenului de 1 an şi nu l-a iertat pe
legatar, dar numai în limita timpului rămas.
Revocarea pentru injurii grave la adresa memoriei testatorului poate fi cerută
într-un an de la săvârşirea faptei; titularii dreptului la acţiune sunt persoanele
interesate care, în ipoteza admiterii acţiunii, ar profita de efectele revocării.
Subliniem că dobândirea de drepturi reale din succesiune este opozabilă
terţilor nefiind condiţionată de înscrierea în cartea funciară (art. 28, alin. 1, L.
7/1996), dar pentru opozabilitate faţă de terţi e necesară înscrierea cererii de
revocare pentru ingratitudine în cartea funciară; în acest fel, actele încheiate de
legatarul ingrat cu terţii, după înscrierea cererii, nu îi sunt opozabile titularului
acţiunii în revocare.
- Revocarea pentru survenienţă de copil nu intervine în cazul legatelor –
dacă ulterior încheierii testamentului i se naşte un copil testatorului iar
acesta nu revocă legatul, el se va executa la data deschiderii succesiunii
în limitele cotităţii disponibile. Dacă testatorul nu a cunoscut sarcina
femeii, iar copilul, s-a născut după moartea lui, ori dacă, cunoscând
sarcina, nu a putut revoca legatul, acesta ar putea fi desfiinţat
considerându-se că legatul a fost întocmit sub condiţia rezolutorie
negativă tacită de a nu avea copii sau ar putea fi considerat caduc pentru
dispariţia cauzei determinante a liberalităţii.
56
Caducitatea legatelor – poate fi definită ca o imposibilitate de executare a
legatului, valabil instituit şi nerevocat, din cauze obiective posterioare întocmirii
testamentului sau din cauza renunţării legatarului la legat după deschiderea
succesiunii. Caducitatea se deosebeşte de nulitate prin faptul că intervine pentru
cauze ulterioare încheierii testamentului; de asemenea, se deosebeşte de revocarea
voluntară prin faptul că intervine independent de voinţa testatorului şi chiar
împotriva acestei voinţe. Se deosebeşte şi de revocarea judecătorească prin aceea
că nu implică culpa legatarului. Cauzele de caducitate sunt următoarele:
- Predecesul legatarului – dacă, la deschiderea succesiunii, legatarul este
precedat, legatul devine caduc pentru că a fost încheiat în considerarea
persoanei legatarului (art. 924, C. civ.). Prin urmare, moştenitorii
legatarului nu dobândesc nici un drept asupra legatului. Aceeaşi soluţie
se aplică şi în cazul în care legatul a fost instruit în favoarea unei
persoane care este comorient/codecedat cu testatorul. Legatul devine
caduc şi în cazul în care legatarul a decedat după testator, dar legatul era
afectat de o condiţie suspensivă, iar legatarul decedează înainte de
împlinirea acesteia, indiferent dacă, ulterior morţii legatarului, condiţia
se realizează. Dacă legatul e afectat de o condiţie rezolutorie, de un
termen ori de o sarcină, este suficient ca legatarul să fie în viaţă la data
deschiderii succesiunii. Pentru a preîntâmpina caducitatea legatului,
testatorul poate stipula că, dacă la data deschiderii moştenirii, legatarul
desemnat în primul rând nu va fi în viaţă, atunci legatul să revină altei
persoane (substituţie vulgară, expres permisă de lege – art. 804, C. civ.)
- Incapacitatea legatarului de a primi legatul – dacă la data deschiderii
succesiunii legatarul este incapabil de a primi legatul, acesta devine
caduc (art. 928, C. civ.).
- Neacceptarea legatului de către legatar – legatarii au un drept de
opţiune succesorală ca şi moştenitorii legali. Acesta se transmite şi
asupra propriilor moştenitori dacă legatarul moare după data deschiderii
moştenirii, dar înainte de exercitarea dreptului de opţiune (art. 928, C.
civ.).
- Pieirea totală a bunului ce formează obiectul legatului – atrage
caducitatea legatului dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: legatul
să fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporale certe,
individual determinate; pieirea bunului să fie totală (dacă bunul piere
parţial, legatul nu devine caduc, ci doar se micşorează emolumentul);
pieirea bunului să aibă loc în timpul vieţii testatorului, între data
încheierii testamentului şi cea a deschiderii succesiunii (dacă bunul era
pierit în momentul încheierii testamentului, legatul e nul pentru lipsă de
obiect, iar nu caduc. Dacă pieirea are loc după deschiderea succesiunii,
legatul nu devine caduc, riscul pieirii fortuite fiind suportat de către
57
legatar); cauza pieirii bunului să fie independentă de voinţa testatorului,
deoarece dacă testatorul distruge el însuşi legatul suntem în prezenţa
unui caz de revocare tacită voluntară (art. 927, C. civ.).
- Acestor cauze prevăzute de codul civil, literatura de specialitate le-a mai
adăugat câteva: neîndeplinirea condiţiei suspensive, situaţia în care se
încalcă rezerva succesorală, situaţia în care ar exista dispoziţii
imperative sau prohibitive ale legii care ar împiedica predarea
legatului.
4. Dreptul de acrescământ
Problema dreptului de acrescământ apare ori de câte ori ne confruntăm cu un
caz de ineficacitate a legatului. Regula e că ineficacitatea legatului profită acelor
moştenitori legali/testamentari ale căror drepturi succesorale ar fi fost
micşorate/înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute
legatul. Astfel, ineficacitatea legatului universal profită moştenitorilor legali
rezervatari, care vor culege întreaga moştenire, ori moştenitorilor nerezervatari
care numai datorită ineficacităţii legatului pot veni la moştenire. Dacă au fost
instituiţi mai mulţi legatari universali, ineficacitatea unui legat profită celorlalţi
legatari universali. Ineficacitatea legatului cu titlu universal instituit în favoarea
unei singure persoane, profită moştenitorilor legali/legatarului universal. Dacă
pentru aceeaşi fracţiune din patrimoniu au fost desemnaţi doi sau mai mulţi
legatari, ineficacitatea legatului unuia va profita celorlalţi legatari cu titlu
universal. Ineficacitatea legatului cu titlu particular profită moştenitorilor
legali/legatarilor universali sau cu titlu universal care ar fi avut obligaţia să
execute acel legat. În mod excepţional, ineficacitatea unui legat cu titlu particular
poate profita legatarului cu titlu particular care ar fi avut obligaţia să execute ca
sarcină acel legat sau al cărui beneficiu succesoral ar fi fost redus prin existenţa
legatului cu titlu particular ineficace. De la principiul prezentat există două
excepţii:
- Substituţia vulgară – este acea dispoziţie testamentară prin care testatorul
desemnează în subsidiar un alt legatar care urmează să beneficieze prin
substituţie de legat, în cazul în care primul legatar nu ar putea sau nu ar voi să
beneficieze de legat (art. 804, C. civ). Suntem, deci, în prezenţa a două legate
alternative: cel de-al doilea produce efecte sub condiţia suspensivă a
ineficacităţii celui dintâi şi înlătură dreptul altor persoane de a beneficia de
această ineficacitate.
- Legatul conjunctiv – este acea dispoziţie testamentară prin care acelaşi bun
este lăsat în totalitate în favoarea mai multor legatari cu titlu particular,
fiecare având vocaţie la totalitatea bunului legat. Ei vin împreună la
moştenire şi primesc părţi egale din bun. Dacă unul din colegatari nu vrea/nu
poate să primească legatul, aceasta profită celorlalţi colegatari. Operează aşa-
58
numitul drept de acrescământ în condiţiile în care sunt întrunite următoarele
condiţii:
a) să existe o pluralitate de legatari cu titlu particular;
b) legatul făcut în favoarea legatarilor să aibă acelaşi obiect;
c) fiecare legatar să aibă vocaţie la întregul obiect testat;
d) legatul să devină ineficace pentru unul/mai mulţi colegatari;
e) testatorul să nu fi înlăturat dreptul de acrescământ.
Dacă legatul conjunctiv e ineficace pentru toţi, va profita moştenitorilor
potrivit regulii generale.
Dreptul de acrescământ operează în mod obligatoriu, de drept. După
acceptarea legatului, bunul intră în patrimoniul legatarului ca urmare a
ineficacităţii legatului în privinţa unor colegatari. Când colegatarului faţă de care
legatul e ineficace îi reveneau sarcini, legatarul ce beneficiază de acrescământ
este obligat să suporte şi acele sarcini. De la această ultimă regulă există o
excepţie atunci când sarcina a fost instituită în considerarea persoanei
colegatarului iniţial.
59
rezultă voinţa neîndoielnică a lui de cujus de a înlătura de la moştenire pe
succesorii legali, exheredarea rămâne valabilă; în caz contrar, ineficacitatea
legatului determină culegerea moştenirii de către succesorii legali.
- cu titlu de sancţiune, intervenind atunci testatorul dispune prin testament că
moştenitorii vor pierde dreptul lor la moştenire dacă atacă testamentul cu
acţiune în justiţie. Acest fel de exheredare se referă, în principiu, la
moştenitorii legali dar îi poate privi şi pe legatarii universali/cu titlu
universal care ar ataca un legat cu titlu particular. Exheredarea sancţiune nu
poate aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari şi nu îi poate
împiedica pe succesori să ceară constatarea nulităţii dispoziţiilor
testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.
CAPITOLUL VII
62
a) dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului pentru cauză de moarte se poate
exercita numai prin intermediul legatelor, care sunt prin esenţa lor revocabile, nu
şi prin intermediul contractelor. Legea interzice pactele asupra bunurilor dintr-o
succesiune nedeschisă.
b) testatorul nu poate stabili soarta bunurilor în cazul morţii propriilor săi
moştenitori; legea interzice substituţiile fideicomisare.
c) liberalităţile făcute de către testator sunt reductibile în limita cotităţii
disponibile, dacă testatorul are moştenitori rezervatari.
63
Sancţiunea aplicabilă pactului care întruneşte condiţiile arătate este nulitatea
absolută, ce nu poate fi acoperită, după deschiderea moştenirii, prin confirmare.
3. Rezerva succesorală
Cea mai importantă limitare adusă de legiuitor dreptului de a dispune prin acte
juridice cu titlu o constituie rezerva succesorală. Potrivit legii, orice persoană
fizică poate dispune liber de bunurile din patrimoniul său. Nimeni nu e obligat să
lase o moştenire chiar dacă are rude apropiate sau soţ supravieţuitor. Actele cu
titlu oneros şi cele dezinteresate nu sunt supuse vreunei limitări. Liberalităţile
între vii şi exheredările comportă anumite limitări atunci când de cujus are
moştenitori rezervatari. În acest caz moştenirea se împarte în două părţi, rezerva şi
cotitatea disponibilă. Rezerva succesorală reprezintă acea parte din patrimoniul
celui care lasă moştenirea la care moştenitorii rezervatari au dreptul în temeiul
legii, împotriva voinţei defunctului manifestată prin liberalităţi făcute în timpul
vieţii sau pentru cauză de moarte. Rezerva are menirea de a conserva pentru
moştenitorii îndreptăţiţi o parte din valoarea moştenirii şi nu anumite bunuri sau o
parte din fiecare categorie de bunuri. Cotitatea disponibilă reprezintă acea parte a
65
patrimoniului lui de cujus, care excede rezervei succesorale şi de care de cujus
poate dispune în mod liber, prin liberalităţi.
Caracterele juridice ale rezervei:
• este o parte a succesiunii – ceea ce rămâne după deducerea cotităţii
disponibile de care de cujus a putut dispune prin liberalităţi. Pentru a putea
beneficia de rezervă, rezervatarii trebuie să vină efectiv la moştenire,
întrunind toate condiţiile cerute de lege;
• are caracter de ordine publică – rezerva succesorală e stabilită imperativ de
lege, dar legea stabileşte numai dreptul la rezervă, nu şi obligativitatea
acceptării ei; în plus, menţionăm că dreptul la rezervă e un drept propriu,
născut în persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii,
iar nu dobândit de la defunct;
• este colectivă – se atribuie în indiviziune rezervatarilor, se calculează în
funcţie de numărul moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire;
• este datorată în natură – doar în mod excepţional, rezerva poate fi
atribuită/întregită sub forma unui echivalent în bani;
• este indisponibilă – rezerva nu poate fi atinsă prin donaţii sau legate ori
exheredării, în primele două cazuri sub sancţiunea reducţiunii liberalităţilor
excesive.
Moştenitorii rezervatari
Rezerva descendenţilor – prin descendenţi se înţeleg copii defunctului şi
urmaşii lor în linie dreaptă la infinit, din căsătorie, din afara căsătoriei şi din
adopţie. Cuantumul rezervei se stabileşte indirect, prin indicarea cuantumului
cotităţii disponibile (art. 841, C. civ.). Rezultă că rezerva descendenţilor este: ½
din moştenire pentru un copil; 2/3 din moştenire pentru 2 copii; ¾ din moştenire
pentru 3 sau mai mulţi copii. Dacă de cujus a avut descendenţi care, la data
deschiderii succesiunii, sunt decedaţi, la stabilirea cuantumului rezervei ei nu sunt
luaţi în considerare decât dacă au avut la rândul lor descendenţi care pot şi vor să
vină la moştenirea lui de cujus prin reprezentare sau în nume propriu.
Descendenţii nedemni sau renunţători nu sunt luaţi în calcul la stabilirea rezervei,
iar dacă au avut descendenţi, ei vor veni la moştenire în nume propriu. Când
descendenţii nu sunt de gradul I, rezerva se calculează după cum vin la moştenire
prin reprezentare sau în nume propriu. Dacă vin prin reprezentare, rezerva se
stabileşte după numărul tulpinilor şi se împarte în mod corespunzător. Dacă vin
în nume propriu, rezerva se stabileşte tot după numărul tulpinilor, pentru că altfel
copiii defunctului ar putea modifica cuantumul rezervei prin renunţare, în acest
caz, împărţirea făcându-se pe capete.
66
Rezerva părinţilor – prin părinţi înţelegem tatăl şi mama defunctului din
căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie. Dacă de cujus nu are descendenţi sau
aceştia nu vor sau nu pot să vină la moştenire, legea recunoaşte părinţilor dreptul
la rezervă. Cuantumul rezervei părinţilor este: de ½ dacă sunt prezenţi ambii
părinţi; de ¼ dacă este prezent un singur părinte. Dacă unul dintre părinţi e
nedemn sau renunţător, rezerva e de ¼ din moştenire.
68
• stabilirea valorilor bunurilor existente în patrimoniul succesiunii la data
deschiderii succesiunii – trebuie identificate toate bunurile cu valoare
patrimonială existente la data deschiderii succesiunii (drepturi reale, de
creanţă, de proprietate intelectuală etc.). Nu se iau în considerare bunurile
care nu pot fi valorificate, fructele civile şi naturale ajunse la scadenţă sau
percepute după deschiderea moştenirii, adăugirile sau îmbunătăţirile aduse
bunurilor moştenirii după deschiderea ei. Evaluarea bunurilor se face în
funcţie de valoarea lor în momentul deschiderii succesiunii.
• scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine
activul net – din activul brut al moştenirii, format din bunurile identificate
şi evaluate, se scade pasivul, adică obligaţiile defunctului, cheltuielile de
înmormântare, precum şi cele de conservare şi de administrare a
patrimoniului succesoral. Această operaţiune are loc deoarece drepturile
moştenitorilor nu pot fi satisfăcute decât după plata creditelor moştenirii.
• reunirea fictivă la activul net a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de
către de cujus – donaţiile nu sunt readuse efectiv la masa succesorală, ci
fictiv, pentru calcul. Sunt supuse reunirii toate donaţiile indiferent de forma
acestora şi indiferent de persoana donatorului. Donaţiile nu ar putea fi
exceptate de la reunire prin voinţa donatorului. Chiar dacă ar fi scutită de
raport, valoarea donaţiei se adaugă la masa de calcul. Totuşi, nu sunt supuse
reunirii: donaţiile remuneratorii; cheltuielile făcute de către de cujus chiar
şi pentru întreţinerea unor persoane faţă de care nu avea obligaţia legală de
întreţinere; darurile obişnuite; cheltuielile de nuntă. În privinţa actelor cu
titlu oneros există, conform art. 845, C. civil, o prezumţie relativă de
donaţie în favoarea moştenitorilor rezervatari, în ipoteza în care o
înstrăinare cu titlu oneros încheiată cu un succesibil în linie dreaptă este
făcută cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere. Prezumţia
de donaţie poate fi invocată numai de către moştenitorii rezervatari care nu
au consimţit la încheierea actului.
După identificarea bunurilor donate, se trece la evaluarea lor. Regula este că
evaluarea se face în funcţie de valoarea de circulaţie a bunurilor donate la data
deschiderii succesiunii, dar după starea lor din momentul încheierii contractului
de donaţie (art. 849, C. civ.). Sumele de bani se iau în considerare în funcţie de
valoarea lor nominală, iar dezmembrămintele dreptului de proprietate se
evaluează utilizându-se legislaţia financiară.
Ordinea efectuării operaţiilor pentru stabilirea masei succesorale dispusă de
C. civ. este următoarea: stabilirea activului net la care se adaugă donaţiile, iar din
valoarea lor reunită se scade pasivul. În literatura de specialitate se arată că
această ordine e eronată: dacă pasivul depăşeşte activul, creditorii ar urma să-şi
recupereze creanţa şi din donaţii care pentru ei nu fac parte din moştenire. De
69
aceea, se admite că se scade mai întâi pasivul din activ, apoi se adună donaţiile;
dacă pasivul depăşeşte activul, creditorii suportă insolvabilitatea, masa
succesorală fiind reprezentată, în acest caz, de valoarea donaţiilor.
70
• prin învoiala părţilor (reducţiunea convenţională) – moştenitorii se pot
înţelege direct cu privire la reducţiunea liberalităţii excesive sau se pot
înţelege cu privire la împărţirea bunurilor şi indirect şi la reducţiune.
• pe cale judecătorească – identificăm două situaţii:
a) dacă bunurile se află în posesia celor gratificaţi, persoanele îndreptăţite
pot introduce o acţiune în reducţiune – această acţiune e personală,
divizibilă şi prescriptibilă în termen de 3 ani, care curge de la data
deschiderii succesiunii sau de la data când rezervatarul a cunoscut sau ar
fi trebuit să cunoască existenţa liberalităţii excesive;
b) dacă bunurile se află în detenţia moştenitorilor rezervatari care refuză să
le predea, beneficiarul trebuie să introducă o acţiune ce vizează predarea
lor, iar rezervatarul se va apăra ridicând excepţia reducţiunii sau
introducând o cerere reconvenţională prin care să ceară reducţiunea.
Efectele reducţiunii sunt diferite, după cum liberalităţile sunt donaţii sau
legate:
- în cazul legatelor, reducţiunea are ca efect ineficacitatea lor în măsura
necesară întregirii rezervei. Ineficacitatea poate fi: totală (când cotitatea
disponibilă a fost epuizată prin donaţii) sau parţială (caz în care legatele se
reduc proporţional cu valoarea lor). Întrucât bunurile se găsesc, de regulă,
în patrimoniul succesoral, reîntregirea rezervei se face în natură.
- în cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în măsura
necesară întregirii rezervei. Şi în acest caz efectele pot fi totale dacă
cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu data anterioară şi
parţiale. Ca urmare a desfiinţării donaţiei, moştenitorul rezervatar devine
proprietar al bunului donat cu care se întregeşte rezerva din momentul
deschiderii succesiunii. Totuşi, trebuie să inventariem şi următoarele
aspecte: actele de înstrăinare sau grevare făcute de donatar anterior
deschiderii moştenirii sunt valabile; donatarul păstrează fructele naturale
percepute şi pe cele scadente anterior deschiderii succesiunii.
De la principiul întregirii rezervei în natură există şi câteva excepţii: dacă
donatarul a înstrăinat sau a grevat bunul şi este insolvabil, riscul insolvabilităţii se
va suporta de rezervă; dacă donaţia a fost făcută unui rezervatar cu scutire de
raport, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea ce depăşeşte cotitatea
disponibilă; dacă donaţia a fost făcută unui rezervatar fără scutire de raport şi are
ca obiect un imobil, iar partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate
din valoarea imobilului, donatarul poate păstra imobilul în întregime, iar
întregirea rezervei celorlalţi rezervatari se face prin echivalent; dacă bunul donat
piere din culpa donatarului sau a fost un bun consumptibil, întregirea se face prin
echivalent; dacă bunul donat a pierit fortuit, înainte sau după deschiderea
succesiunii, riscul îl suportă moştenitorii. În toate cazurile de reducţiune prin
71
echivalent se are în vedere starea bunului din momentul donaţiei şi valoarea lui
din momentul deschiderii succesiunii.
6. Raportul donaţiilor
Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii,
descendenţii şi soţul supravieţuitor ai lui de cujus, care vin efectiv şi împreună la
moştenire, de a readuce la moştenire bunurile ce le-au primit cu titlu de donaţie de
la de cujus, cu excepţia situaţiei în care donatorul a dispus scutirea de raport.
Explicaţia acestei obligaţii constă în aceea că, având în vedere afecţiunea care
există între de cujus şi aceşti moştenitori, donaţia reprezintă un avans asupra
moştenirii şi nu o liberalitate făcută unuia în detrimentul celorlalţi. Obligaţia de
raport nu este imperativă. Donatorul poate scuti donatarul de raport, în acest caz
donaţia urmând a fi redusă numai dacă este excesivă.
În privinţa domeniului de aplicare, obligaţia de raport este incidentă
descendenţilor şi soţului supravieţuitor, nu şi ascendenţilor/colateralilor. Legatele
nu se raportează; totuşi, testatorul poate supune pe moştenitorul său la raportul
legatului, în acest caz valoarea bunului legat fiind imputată asupra cotei de
moştenire a legatarului.
Raportul poate fi solicitat în cadrul acţiunii de partaj sau separat, printr-o
acţiune de raport, prescriptibilă în 3 ani de la deschiderea succesiunii. Existenţa
obligaţiei legale de raport implică îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală la moştenire în
calitate de descendenţi sau soţ supravieţuitor, când acesta din urmă vine
în concurs cu descendenţii. Descendenţii datorează raportul indiferent că
sunt din căsătorie/din afara căsătoriei/din adopţie şi indiferent de gradul
de rudenie cu defunctul ori de situaţia că vin la moştenire în nume
propriu sau prin reprezentare;
b) moştenitorii obligaţi la raport să fi acceptat succesiunea. Dacă aceştia
renunţă la moştenire nu mai sunt moştenitori legali (ei vor putea păstra
liberalitatea, dar în limita cotităţii disponibile);
c) moştenitorul legal să aibă calitatea de donatar, reunirea celor două
calităţi trebuind să existe la data deschiderii succesiunii (art. 753, C.
civ.). Moştenitorul legal datorează raport numai pentru donaţiile primite
personal, el neputând fi obligat pentru altul. De la această regulă există o
excepţie: descendentul care vine la moştenirea lui de cujus prin
reprezentare este obligat la raport pentru donaţia primită de ascendentul
sau de la de cujus şi asta chiar dacă a renunţat la moştenirea
ascendentului său;
d) donaţia să nu fi fost făcută cu scutire de raport (art. 751, C. civ.).
Scutirea trebuie dată expres, fie prin actul de donaţie, fie printr-un act
ulterior donaţiei. Scutirea de raport poate fi şi tacită. În cazul donaţiei
72
indirecte şi al darului manual, dovada scutirii se poate face prin orice
mijloc de probă. Scutirea de raport nu influenţează reducţiunea dacă
donaţia e excesivă.
Raportul donaţiilor poate fi cerut numai de către: descendenţi, soţul
supravieţuitor dacă vine în concurs cu descendenţii şi creditorii personali ai
acestora. Creditorii succesiunii şi legatarii nu pot cere raportul şi nici nu profită de
raportul cerut de către persoanele îndreptăţite. Dreptul la raport este un drept
individual. Dacă, după deschiderea succesiunii, o persoană îndreptăţită la acest
drept, renunţă la el, donaţia se raportează numai în măsura dreptului
comoştenitorilor solicitanţi. Dacă titularul dreptului decedează înainte de a-l
exercita, acesta se transmite moştenitorilor. Cel care solicită raportul trebuie să
dovedească donaţia, lucru ce se poate realiza prin orice mijloc de probă. Sunt
supuse raportului toate donaţiile, indiferent de forma lor. Ceea ce trebuie raportat
este obiectul donaţiei, adică bunul ieşit din patrimoniul celui decedat. Nu sunt
supuse raportului: cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie, învăţătură;
cheltuielile de nuntă; darurile obişnuite; fructele culese şi veniturile scadente până
la data deschiderii succesiunii; echivalentul folosinţei exercitate de donatar asupra
bunului donat.
7. Raportul datoriilor
Raportul datoriilor este o operaţiune tehnică de partaj prin care moştenitorul
care are o datorie către defunct ori faţă de succesiune preia în lotul său bunuri mai
puţine decât cota parte ce-i revine di moştenire, corespunzător valorii datoriei.
Obligaţia de raport există indiferent de izvorul datoriei sau obiectul ei, dar cu
condiţia să fie certă şi lichidă, nu neapărat şi exigibilă. Obligaţia de raport nu
operează în ceea ce priveşte creanţa pe care un moştenitor ar avea-o împotriva
succesiunii. Dacă o persoană are dubla calitate de debitor şi creditor al
succesiunii, el poate invoca compensaţia legală chiar când condiţiile acesteia nu
ar fi îndeplinite. Dacă debitorul are datorii ce nu pot fi acoperite cu partea sa de
moştenire, ele se sting prin raport, proporţional, în limita cotei sale de moştenire.
În ceea ce priveşte persoanele ţinute la raportului datoriilor, s-au formulat două
opinii:
a) raportul datoriilor are acelaşi domeniu de aplicare ca şi raportul
donaţiilor;
74
b) raportul datoriilor e aplicabil tuturor moştenitorilor (opinie majoritară).
Raportul datoriilor presupune acceptarea succesiunii şi calitatea de
debitor al succesiunii, calitate dobândită înainte sau după deschiderea
moştenirii. Legea nu prevede scutirea de raport a datoriilor. În
concluzie, subliniem că, urmare a atribuirii creanţei coindivizarului-
debitor la partaj, adică a realizării raportului datoriei, creanţa se stinge
prin confuziune până la limita cotei-părţi ce revine din moştenire acelui
debitor.
CAPITOLUL VIII
TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII
75
DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ
1. Noţiuni generale
Transmisiunea succesorală operează de plin drept din momentul deschiderii
moştenirii fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din partea succesibilului şi
chiar fără ştirea lui. Aceasta nu înseamnă însă că transmisiunea ar fi obligatorie
pentru moştenitori, aceştia putând opta pentru acceptarea (pură şi simplă sau sub
beneficiu de inventar) sau pentru renunţarea la moştenire. Dreptul de opţiune
succesorală prezintă o individualitate proprie, nefiind nici drept real şi nici drept
de creanţă, individualitate caracterizată prin aceea că permite titularului său să
modifice o situaţie juridică incertă după o alternativă precisă şi previzibilă. Astfel,
dreptul de opţiune succesorală este alăturat categoriei drepturilor potestative.
Caractere juridice:
a) libertatea opţiunii – orice succesibil este liber să aleagă între acceptarea
pură şi simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar sau renunţarea la
moştenire. De la acest principiu există următoarele excepţii:
- situaţia în care succesibilii sunt minori sau incapabili: art. 19, D.
32/1954;
- situaţia succesibilului decedat înaintea expirării termenului de opţiune
succesorală ai cărui succesori nu se înţeleg asupra opţiunii: conf. art.
693, C. civ., succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar (soluţie
nedreaptă pentru moştenitorii care nu ar fi interesaţi să raporteze donaţii,
ci să le păstreze în limitele cotităţii disponibile);
- situaţia ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de către unii
succesibili: art. 703 şi 712 dispun că succesibilul care dă la o parte sau
ascunde bunuri succesorale cu intenţia de a şi le apropia în exclusivitate
este considerat acceptant pur şi simplu, fiind decăzut din dreptul de a
opta pentru renunţarea la moştenire sau acceptarea sub beneficiul de
inventar. În plus, moştenitorul pierde dreptul ce i s-ar fi cuvenit din
bunurile date deoparte sau ascunse. Prin urmare, suntem în prezenţa
unei fraude sancţionate cu pedeapsă civilă. Pentru existenţa sa trebuie
să identificăm elementul material (ascunderea materială a unor bunuri,
nedeclararea unor bunuri cu prilejul întocmirii inventarului succesiunii,
nerestituirea unui bun primit de la de cujus, disimularea sau distrugerea
unui testament etc.; caracteristica esenţială a elementului material este
clandestinitatea) şi elementul intenţional (sancţiunea este incidentă doar
dacă ascunderea a fost făcută cu rea-credinţă, adică cu intenţia de a
frauda pe comoştenitori prin însuşirea unor bunuri în defavoarea lor;
frauda trebuie de fiecare dată dovedită). Sancţiunile ascunderii sau
dosirii sunt: atribuirea forţată a calităţii de acceptant pur şi simplu şi
pierderea drepturilor asupra bunurilor care au format obiectul fraudei.
- situaţia succesibililor indecişi sau neglijenţi: conform art. 706
succesibilii în privinţa cărora termenul pentru întocmirea inventarului şi
deliberare pentru exprimarea opţiunii succesorale a expirat fără ca
aceştia să opteze şi sunt urmăriţi de creditorii succesiunii, vor fi
condamnaţi la cererea acestora ca acceptanţi pur şi simplu dacă rămân în
77
continuare inactivi, păstrându-şi dreptul de opţiune în raport cu ceilalţi
creditori.
b) caracterul pur şi simplu al opţiunii – opţiunea succesorală nu poate fi
însoţită de modalităţi (condiţii sau termene). Acceptarea sau renunţarea la
termen produc efecte imediate, ca şi când acesta nu ar fi fost stipulat, în
timp ce acceptarea sau renunţarea sub condiţie sunt nule.
c) caracterul indivizibil – opţiunea succesorală este indivizibilă, nefiind
posibilă acceptarea în parte, pentru o anumită cotă sau pentru un anumit
bun. Este posibil însă ca un moştenitor care are atât vocaţie legală cât şi
testamentară să poată opta diferit (art. 752, C. civ.).
d) caracterul irevocabil – opţiunea succesorală este irevocabilă doar în
privinţa acceptării moştenirii. Şi aici însă acceptantul sub beneficiul de
inventar poate renunţa la beneficiu, devenind acceptant pur şi simplu. În
privinţa renunţării la moştenire, pentru a se evita situaţiile de moştenire
vacantă, legiuitorul permite în anumite condiţii revocarea acesteia.
e) caracterul retroactiv – opţiunea succesorală produce efecte din momentul
deschiderii moştenirii, iar nu din momentul exercitării ei (art. 688, 698, C.
civ.).
78
momentul acceptării. Textul este considerat enigmatic, neavând raţiune
şi nu a primit aplicare în practică.
- frauda – opţiunea succesorală poate fi făcută în mod fraudulos, fie
contra intereselor creditorilor succesibililor, fie contra moştenitorilor
succesibililor. Creditorii succesibililor sunt protejaţi contra opţiunii
frauduloase a debitorilor lor prin posibilitatea atacării acesteia pe calea
acţiunii pauliene (art. 975). Astfel, renunţarea la o moştenire solvabilă
făcută de un succesibil insolvabil este un act de însărăcire a debitorului
care întruneşte condiţiile fraudei pauliene atunci când este făcută cu
intenţia da a-i prejudeca pe creditori. Discutăm de o veritabilă sărăcire
în conformitate cu viziunea conform căreia succesibilii dobândesc
bunurile succesorale de la data deschiderii moştenirii, iar nu de la data
opţiunii succesorale. Unii autori extind aplicarea art. 699 şi la acceptarea
sub beneficiu de inventar, dar trebuie să remarcăm că în acest caz frauda
este mult mai greu de dovedit, succesibilul putând pretinde că a optat
astfel pentru a onora totuşi, într-o anumită măsură, angajamentele lui de
cujus. Deşi majoritatea autorilor susţin ca posibilă şi acceptarea pe cale
oblică a moştenirii odată admisă de instanţă acţiunea pauliană a
creditorilor, acest lucru pare mai greu de realizat în practică atât timp cât
dreptul de opţiune succesorală de prescrie în termen de 6 luni, iar
acţiunea pauliană este supusă termenului de prescripţie general de 3 ani.
Ca urmare a admiterii acţiunii pauliene cota parte corespunzătoare
renunţătorului poate fi urmărită de către creditorii-reclamanţi,
transmisiunea succesorală subsecventă renunţării fiindu-le acestora
inopozabilă.
2. Termenul de opţiune
Prin natura ei, opţiunea succesorală presupune scurgerea unui termen pentru ca
succesibilul să decidă în cunoştinţă de cauză. Moştenitorii pot decide încă de la
data deschiderii moştenirii, dar nimeni nu îi poate obliga în acest sens. Tocmai
pentru a lua o hotărârea în deplină cunoştinţă de cauză, legea le pune la dispoziţie
şi un termen pentru a face inventarul şi a delibera. În plus, amintim că imediat ce
moştenirea s-a deschis creditorii succesorali pot cere executarea creanţelor
succesibililor. Aceştia, însă, nu pot fi obligaţi la plată decât dacă acceptă
moştenirea. De aceea, art. 706, C. civ. conferă moştenitorilor posibilitatea de a
cere suspendarea urmăririi până la întocmirea inventarului bunurilor succesorale
(se apără invocând astfel o excepţie dilatorie), pentru aceasta având un termen de
3 luni de la data deschiderii moştenirii, iar de la data întocmirii inventarului (nu
mai târziu de 3 luni de la data deschiderii moştenirii) pentru deliberare asupra
opţiunii succesorale au la dispoziţie un termen de 40 de zile.
79
Pentru motive întemeiate, instanţa poate prelungi aceste termene, dar fără a se
putea depăşi termenul de prescripţie a dreptului de opţiune. Întrucât astăzi acest
termen este de 6 luni şi nu de 30 de ani aşa cum dispunea C. civ., cele două
termene şi-au pierdut în mare parte importanţa.
Menţionăm că, dacă termenele de întocmire a inventarului şi deliberare au
expirat fără ca succesibilul urmărit să opteze, acesta poate fi condamnat de
instanţa de judecată ca acceptant pur şi simplu. Efectele hotărârii se produc însă
numai faţă de creditorii reclamanţi, iar unii autori subliniază că şi acestea pot fi
desfiinţate dacă moştenitorul îşi exercită dreptul de opţiune succesorală înainte de
rămânerea definitivă a hotărârii. Faţă de ceilalţi creditori moştenitorul îşi menţine
dreptul de opţiune intact.
Conform dispoziţiilor art. 700, alin. 1 (aşa cum a fost modificat prin D.
73/1954), „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni
socotit de la deschiderea succesiunii”. Se admite că se are în vedere dreptul de
opţiune în ansamblu şi nu doar acceptarea. Exprimarea codului acoperă şi dilema
de a şti ce este succesibilul care lasă să treacă termenul de opţiune succesorală
fără să se exprime: renunţător sau acceptant. Sub aspectul naturii juridice
termenul de şase luni este considerat ca fiind un termen de prescripţie, aspect
confirmat şi de instanţa supremă prin decizie de îndrumare.
În privinţa domeniului de aplicare, termenul de şase luni este aplicabil atât
transmisiunilor universale şi cu titlu universal cât şi celor particulare. Aşa cum am
arătat termenul de prescripţie începe să curgă din momentul deschiderii
succesiunii. Această regulă cunoaşte însă şi excepţii:
- pentru copilul conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar născut
ulterior termenul începe să curgă de la data naşterii;
- în cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă moştenirea,
termenul curge de la data rămânerii definitive a hotărârii;
- în cazul stabilirii legăturii de rudenie cu defunctul termenul curge de la
data rămânerii definitive a hotărârii.
Cursul prescripţiei poate fi suspendat în condiţiile dreptului comun (D.
167/1958 privind prescripţia extinctivă). Sunt cazuri de suspendare următoarele
situaţii:
- succesibilul este împiedicat printr-un caz de forţă majoră să-şi exercite
dreptul de opţiune succesorală;
- face parte din forţele armate ale României iar acestea sunt puse pe
picior de război;
- este lipsit de capacitatea de exerciţiu şi nu are reprezentant legal sau
are capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu are cine să-i încuviinţeze
actele. Dacă între succesibil şi ocrotitor există contrarietate de interese
cursul prescripţiei se suspendă până la numirea unui curator special
desemnat de către autoritatea tutelară;
80
- succesibilul trebuie să obţină încuviinţarea autorităţii tutelare, având
capacitate de exerciţiu restrânsă.
În materia întreruperii prescripţiei în dreptul succesoral precizăm că, deşi
teoretic aceasta ar fi posibilă, în mod practic problema nu prezintă interes.
În lumina art. 19 din D. 167/1958 repunerea în termenul de prescripţie este
posibilă în orice situaţie neimputabilă succesibilului care a dus la pierderea
termenului de prescripţie, verificarea temeiniciei acestor motive revenind instanţei
de judecată. Sunt considerate ca fiind motive temeinice: ascunderea cu rea-
credinţă de către unii succesori faţă de alţii a morţii lui de cujus, decesul într-o
ţară străină, decesul în penitenciar, descoperirea unei legături de rudenie cu de
cujus, boala moştenitorului etc. Cererea de repunere în termen trebuie formulată
în termen de o lună de la data la care succesibilul a luat la cunoştinţă de vocaţia sa
succesorală. Efectele pe care le produce admiterea de către instanţă a cererii sunt
controversate. Se argumentează ca şi posibile două soluţii: fie admiterea
echivalează cu o acceptare a moştenirii, fie instanţa va putea acorda succesibilului
un nou termen care nu va putea depăşi şase luni.
Legislaţia noastră cunoaşte şi cazuri de repunere de drept în termenul de
acceptare a moştenirii. Art. 13, alin. 2 din L. 18/1991 stabileşte că: „moştenitorii
care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul
civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li
se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au
acceptat moştenirea prin cererea ce o fac comisiei”. În practica judiciară şi în
doctrină se susţine că prin textul menţionat au fost repuşi în termenul de acceptare
a moştenirii doar succesibilii care nu au acceptat-o în condiţiile art. 700, C. civ.,
nu şi cei care au renunţat în mod expres la moştenire. Totuşi nu putem să nu
observăm următoarele neconcordanţe: art. 13 are un caracter special instituindu-se
o excepţie de la caracterul indivizibil al actului de opţiune succesorală, renunţarea
expresă şi renunţarea tacită nu diferă ca şi consecinţe, deci nu se poate justifica un
tratament juridic diferit al celor două categorii.
În mod asemănător se pune problema în privinţa L. 112/1995 (art. 5, alin. 3)
pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe
trecute în proprietatea statului, a L. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere şi a L. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945–22 decembrie 1989, art. 4 alin. 3: „Succesibilii care, după data de 6 martie
1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a
succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire
are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită
în temeiul prezentei legi”.
Prescrierea dreptului de opţiune succesorală produce efecte absolute, erga
omnes, şi poate fi invocată prin urmare faţă de oricine şi de către oricine.
81
Principalul său efect este stingerea vocaţiei succesorale, aceasta neîntemeidu-se
însă pe prezumţia unei renunţări tacite ci pe dispoziţia legii.
Opţiunea succesorală cunoaşte următoarele forme: acceptarea pură şi simplă,
acceptarea sub beneficiu de inventar, renunţarea la moştenire.
83
• Actele de dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale – valorează act
de acceptare tacită a moştenirii demolarea, construirea sau reparaţiile
neurgente efectuate asupra imobilelor succesorale, întrucât demonstrează
un comportament de proprietar.
• Actele de administrare definitivă şi de folosinţă asupra bunurilor
succesorale – actele de folosinţă a averii succesorale, ca şi cele de luare în
detenţie a unor bunuri succesorale în calitate de succesor pot constitui acte
de acceptare tacită, dacă prin cantitatea şi valoarea lor exclud ideea de
preluare cu titlu de amintiri de familie. Deţinerea şi utilizarea bunurilor
succesorale asupra cărora succesorul este coproprietar cu defunctul nu
constituie act de acceptare tacită. În schimb, mai putem include în această
categorie acte ca: încheierea unui contract de locaţiune ca şi perceperea
fructelor şi veniturilor bunurilor succesorale, afară de cazul existenţei unei
urgenţe, încheierea între succesibili, după moartea lui de cujus, a unei
convenţii cu privire la administrarea bunurilor succesorale.
• Actele care au ca finalitate atribuirea în tot sau în parte a succesiunii –
valorează acceptare tacită actele prin care succesibilul solicită atribuirea în
tot sau în parte a succesiunii, cum este cazul introducerii unei acţiuni în
petiţie de ereditate, a unei acţiuni în partaj, a unei cereri de predare sau
trimitere în posesie a unui legatar ori trimitere în posesie a unui moştenitor
legal nesezinar, a unei cereri de raport sau reducţiune a unei donaţii.
Semnificaţia cererii adresate de un succesibil notarului pentru deschiderea
procedurii succesorale notariale este controversată, unii autori considerând
că voinţa de acceptare este în acest caz manifestată în scris în mod direct,
iar nu implicit. În mod greşit, cererile de predare a socotelilor, de
inventariere ori de evaluare a bunurilor succesorale au fost considerate de
instanţa supremă ca acte de acceptare tacită, ele nefiind decât simple acte
de informare asupra conţinutului succesiunii.
Menţionăm că îndeplinirea oricăruia dintre aceste acte sau fapte reprezintă o
acceptare tacită a moştenirii chiar dacă succesibilul le însoţeşte de o declaraţie
prin care susţine că nu a înţeles să-şi însuşească această calitate. Pentru a nu se
obţine acest rezultat succesibilul trebuie să ceară autorizarea prealabilă a justiţiei.
85
numai prin licitaţie publică, excepţie făcând numai înstrăinarea fructelor şi
produselor.
Acceptantul beneficiar are obligaţia de a da socoteală creditorilor şi legatarilor
despre actele îndeplinite de el şi, în plus, la cererea creditorilor are şi obligaţia de
a da o cauţiune solvabilă pentru plata creanţelor succesorale, până la concurenţa
valorii bunurilor mobile arătate în inventar şi a porţiunii valorii imobilelor rămase
neipotecate. În caz contrar creditori şi legatarii pot cere vânzarea bunurilor
succesorale în scopul asigurării sumelor necesare plăţii creanţelor lor.
În ceea ce priveşte ordinea plăţii datoriilor succesorale, afară de cazul
creditorilor ipotecari cărora trebuie să le fie delegată plata preţului imobilului
ipotecat, restul plăţilor se vor face conform dreptului comun, în ordinea
prezentării lor la plată (art. 719, alin. 2, C. civ.). Chiar dacă sunt plătiţi creditorii
chirografari înaintea celor privilegiaţi, aceste plăţi rămân valabile dacă primii au
cerut plata înaintea ultimilor. Nu la fel se pune problema şi pentru legatari, căci
nemo liberalis nisi liberatus.
În cazul în care beneficiarul nu doreşte să preia administrarea patrimoniului
succesoral şi să facă plata creditorilor succesorali şi legatarilor, el are posibilitatea
de a abandona moştenirea în mâinile acestora conform art. 713, pct. 1, C. civ.
Abandonul trebuie să privească toate bunurile succesorale şi nu doar unele dintre
ele. Din punct de vedere formal se apreciază că succesorul trebuie să dea o
declaraţie notarială în acest sens şi să notifice pe fiecare creditor şi legatar. Ca
efect al abandonului, asupra căruia succesorul poate reveni oricând, creditorii şi
legatarii se substituie acestuia, având aceleaşi drepturi şi obligaţii.
Beneficiul de inventar încetează, de principiu, prin lichidarea averii
succesorale. El poate înceta însă şi înainte de a-şi produce efectele prin renunţarea
la beneficiul de inventar sau decăderea acceptantului din acest beneficiu.
Renunţarea la beneficiu de inventar poate interveni în mod expres sau tacit, fiind
vorba despre părăsirea unui avantaj. Faţă de moştenitorul beneficiar renunţarea
produce efecte retroactive, de la data deschiderii moştenirii. În privinţa
creditorilor moştenirii separaţia de patrimonii rămâne un drept câştigat,
satisfăcându-şi creanţele cu prioritate faţă de creditorii personali ai
moştenitorului.
Decăderea din beneficiul de inventar este prevăzută în mod expres de lege, şi
anume, în cazul moştenitorului care ascunde obiecte ale succesiunii sau cu rea-
credinţă omite să le treacă în inventar, precum şi în cazul înstrăinării bunurilor
succesorale fără respectarea formelor cerute de lege.
5. Renunţarea la moştenire
Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin
care succesibilul declară, în mod categoric şi precis în faţa notarului public
competent, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor şi că nu înţelege să uzeze de
86
drepturile pe care vocaţia sa legală sau testamentară i-o conferă asupra moştenirii.
Unii autori susţin că neacceptarea succesiunii în termenul de prescripţie al
dreptului de opţiune succesorală echivalează cu o renunţare tacită. Opinia
majoritară insistă, însă, că suntem în prezenţa stingerii titlului de moştenitor. Prin
renunţare succesibilul pierde dreptul la activul succesoral, fiind eliberat totodată şi
de obligaţia de plată a pasivului succesoral. Ca şi acceptarea sub beneficiu de
inventar şi renunţarea trebuie făcută cu îndeplinirea unor condiţii de formă.
Conform dispoziţiilor art. 76, alin. 4 din L 36/1995 şi art. 80 din Regulamentul de
aplicare a acesteia, renunţarea se înscrie în registrul special ţinut de notarul public
desemnat din circumscripţia judecătoriei unde defunctul şi-a avut domiciliul
(omiterea duce la lipsa efectelor faţă de terţi). Se admite că această declaraţie
poate fi dată şi în faţa instanţelor de judecată cu ocazia judecării cauzelor
succesorale, o copie fiind trimisă notarului.
Potrivit art. 696, C. civ., eredele care renunţă este considerat că nu a fost
niciodată moştenitor. Menţionăm că renunţarea la moştenire afectează doar
drepturile şi obligaţiile succesorale cu conţinut patrimonial, renunţătorul păstrând
legăturile de rudenie cu defunctul, calitate în care păstrează prerogativele extra-
patrimoniale care îi dau dreptul, de exemplu, să acţioneze pentru apărarea
numelui şi memoriei defunctului.
Spre deosebire de acceptarea moştenirii care este întotdeauna irevocabilă,
renunţarea la moştenire poate fi retractată în următoarele condiţii:
a) nu s-a împlinit încă termenul de prescripţie a dreptului de opţiune
succesorală;
b) succesiunea nu a fost acceptată de alţi moştenitori, indiferent de felul
acesteia.
În ipoteza legatelor cu titlu universal, dacă după acceptare rămâne o cotă-parte
de moştenire vacantă, iar renunţătorul are vocaţie la aceasta, retractarea rămâne
posibilă. Ca urmare a retractării renunţării efectele acesteia sunt înlăturate cu
efecte retroactive, ca şi când nu ar fi avut niciodată loc. După unii autori
retractantul nu poate fi decât acceptant pur şi simplu, fiind lipsit de posibilitatea
de a mai accepta sub beneficiu de inventar, în timp ce alţi autori nu exclud această
posibilitate.
87
CAPITOLUL IX
3. Separaţia de patrimonii
Separaţia de patrimonii reprezintă un privilegiu al creditorilor succesiunii în
contra-creditorilor personali ai moştenitorilor, în sensul că drepturile de creanţă
ale primilor vor fi satisfăcute preferenţial din activul succesoral în raport cu
drepturile de creanţă ale celor din urmă (art. 781, C. civ.).
Pentru exercitarea privilegiului separaţiei de patrimoniu sunt necesare
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- calitatea de creditor al moştenirii a celui ce o invocă, indiferent că este
creditor dintr-o datorie/sarcină. Nu pot invoca privilegiul: legatarii
universali/cu titlu universal; creditorii personali ai moştenirii. În schimb,
legatarul cu titlu particular are această posibilitate atunci când legatul său
are ca obiect un drept de creanţă, iar nu un drept real;
- nu trebuie îndeplinită nici o condiţie de formă pentru invocare, aceasta
putând rezulta din manifestarea expresă a voinţei sau poate fi dedusă din
acte/fapte ale acestuia (ex.: cererea de inventariere a bunurilor succesiunii;
solicitarea de a se lua măsura de conservare a bunurilor succesiunii);
- în privinţa imobilelor, pentru a putea fi opozabil terţilor privilegiul trebuie
conservat prin înscriere în cartea funciară.
Separaţia de patrimonii are un caracter individual atât în privinţa persoanelor,
cât şi în privinţa bunurilor. Privilegiul profită numai creditorului solicitant şi
produce efecte împotriva creditorilor moştenitorilor faţă de care s-a invocat. De
asemenea, el se întinde numai asupra bunului succesoral privitor la care a fost
invocat (inclusiv fructele acestor bunuri)
Cel mai important efect al separaţiei de patrimonii constă în împiedicarea
creditorilor moştenitorilor de a-şi exercita drepturile lor asupra bunurilor
succesorale înainte de a fi plătiţi creditorii succesiuni şi legatarii cu titlu
particular. Practic, creditorul separatist va fi plătit cu preferinţă faţă de creditorii
personali ai moştenitorului faţă de care s-a invocat privilegiul din valoarea
bunurilor succesiunii cu privire la care a fost invocat.
În ceea ce priveşte stingerea privilegiului reţinem următoarele ipoteze:
- ca mod general de stingere, privilegiul încetează prin renunţarea
creditorului separatist; întrucât renunţarea la un drept nu se prezumă, ea
trebuie să fie neîndoielnică;
- în cazul bunurilor mobile, privilegiul este prescriptibil (în termenul de 3
ani) calculat de la data deschiderii succesiunii; cu privire la aceste bunuri,
privilegiul nu va putea fi invocat dacă ele nu se mai găsesc în posesia
91
moştenitorilor sau dacă a intervenit confuziunea de fapt (dintre aceste
bunuri şi bunurile personale ale moştenitorilor);
- în privinţa imobilelor privilegiul este imprescriptibil şi opozabil terţilor
dobânditori cu condiţia conservării privilegiului prin publicitatea
imobiliară.
5. Petiţia de ereditate
Petiţia de ereditate este acţiunea prin care un moştenitor având vocaţie legală
sau testamentară universală sau cu titlu universal solicită să i se recunoască
această calitate în scopul de a dobândi bunurile succesorale deţinute de o persoană
care pretinde a fi adevăratul moştenitor. Acţiunea nu este reglementată de lege,
fiind însă aplicată în practica judiciară şi recunoscută ca atare de doctrină.
Obiectul specific al acţiunii îl constituie calitatea de moştenitor, predarea
bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute.
Majoritatea autorilor califică această acţiune ca având un caracter real întrucât
consecinţa esenţială a admiterii ei este transmiterea proprietăţii patrimoniului
succesoral, cu efecte şi în ceea ce îi priveşte pe terţi. Cu toate acestea aceeaşi
autori nu rămân constanţi şi în privinţa caracterului imprescriptibil al acestei
acţiunii, părerea dominantă fiind cea conform căreia acţiunea în petiţie de
93
ereditate este prescriptibilă în termenul general de 3 ani aplicabil drepturilor
personale.
Reclamant poate fi orice moştenitor cu vocaţie universală sau cu titlu
universal, indiferent dacă vocaţia sa este legală sau testamentară. Acţiunea nu
profită decât reclamantului fiind, deci, divizibilă.
Pârâtul poate fi o persoană care se pretinde, de asemenea, a fi succesor
universal sau cu titlu universal, şi care posedă bunurile succesorale în această
calitate. Din această cauză, natura adevărată a acţiunii se poate stabili numai după
ce pârâtul şi-a precizat poziţia faţă de cererea reclamantului: se apără în calitate de
succesor sau în altă calitate.
Dovada calităţii de moştenitor se poate face fie cu testamentul în cazul
legatarilor fie cu certificatul de căsătorie în cazul soţului, fie cu orice mijloc de
probă în cazul rudelor.
Dacă acţiunea este admisă, moştenitorul aparent, pârât, este obligat să
înapoieze reclamantului toate bunurile succesorale. În cazul în care a fost de bună
credinţă pârâtul păstrează fructele percepute, iar pentru bunurile înstrăinate
restituie preţul lor. Dacă el a fost de rea credinţă restituie fructele, iar pentru
bunurile vândute valoarea lor. Pârâtul de bună-credinţă are dreptul la despăgubiri
pentru toate cheltuielile făcute cu bunurile succesorale, în timp ce pârâtul de rea
credinţă primeşte doar cheltuielile necesare, eventual cele provocate de obţinerea
fructelor. În privinţa actelor încheiate de pârât cu terţii de aplică regulile
cunoscute din materia efectelor nedemnităţii.
94
CAPITOLUL X
PARTAJUL SUCCESORAL
1. Noţiune
Împărţeala sau partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării
de indiviziune prin transformarea drepturilor la cote-părţi abstracte de proprietate
din moştenire în drepturi de proprietate individuale asupra bunurilor făcând parte
din masa partajabilă ori a contravalorii acestora. Partajul poate fi solicitat oricând
cu excepţia cazului când între coindivizari există o înţelegere de suspendare
temporară a dreptului de a cere partajul. Partajul definitiv numit şi de proprietate
se deosebeşte de partajul de folosinţă sau provizoriu care se referă doar la posesia
şi folosinţa bunurilor succesorale pe timpul stării de indiviziune, fiecare copărtaş
folosind individual bunurile ce i-au fost atribuite, având dreptul la fructele şi
veniturile produse de acestea, fără obligaţia de a da socoteală celorlalţi
coindivizari. Partajul folosinţei nu poate fi cerut pe cale judecătorească. Partajul
poate fi total sau parţial atât în privinţa bunurilor succesorale cât şi a participării
tuturor coindivizarilor.
Ieşirea din indiviziune poate fi realizată prin bună învoială (amiabil) sau pe
cale judecătorească.
2. Partajul amiabil
Conform art. 730, alin. 1, partajul amiabil se poate realiza atunci când toţi
indivizarii sunt de acord şi aceştia au capacitate deplină de exerciţiu. Pentru
dovedirea convenţiei nu se cere forma scrisă, trebuind să fie întrunite condiţiile
cerute de art. 1191 şi urm., C. civ. Forma scrisă este însă cerută imperativ de L. nr.
7/1996 pentru ca moştenitorii să poată dispune de bunurile succesorale. Partajul
amiabil poate fi realizat şi printr-o tranzacţie judiciară consfinţită printr-o hotărâre
de expedient sau în cadrul procedurii succesorale notariale. Coindivizarii sunt
liberi să împartă moştenirea aşa cum doresc. Odată realizat partajul în mod valabil
nici un coindivizar nu va putea cere ulterior un alt partaj.
3. Partajul judiciar
Partajul judiciar are loc atunci când:
95
a) coindivizarii nu se înţeleg în privinţa realizării unui partaj amiabil; există
coindivizari care nu pot fi prezenţi la partaj;
b) printre coindivizari există minori sau interzişi judecătoreşti, iar autoritatea
tutelară nu şi-a dat acordul la împărţirea amiabilă. Pentru a putea cere
ieşirea din indiviziune titlul de moştenitor este indiferent, acest lucru
putând să-l facă chiar şi cesionarii de drepturi succesorale. Nu pot cere
partajul moştenitorii lipsiţi de drepturi asupra masei indivize, cum e cazul
legatarilor cu titlu particular ori moştenitorilor anomali, aceştia primind
individual şi în mod direct de la defunct anumite bunuri. Tot astfel, nudul
proprietar nu poate cere partajul contra uzufructuarului fiindcă nu au
drepturi de aceeaşi natură. Partajul se diferenţiază de alte acţiuni prin aceea
că oricine ar introduce acţiunea primeşte o dublă calitate: de reclamant în
ceea ce priveşte cota sa parte şi de pârât în ceea ce priveşte cota parte
revenind din succesiune fiecăruia dintre ceilalţi coindivizari. În ceea ce îi
priveşte pe creditorii personali ai succesorilor aceştia nu pot proceda la
urmărirea părţii indivize a debitorului din imobilele succesorale, înainte ca,
la cererea lor, să se facă partajul întregii averi succesorale (art. 1825, C.
civ.). În acest caz se apreciază că aceşti creditori nu exercită dreptul în
nume propriu ci pentru coindivizarul-debitor, pe cale oblică. Dacă se face
plata creanţelor în timpul derulării acţiunii de partaj acesta nu mai poate
continua întrucât devine lipsită de interes pentru creditori. În privinţa
creditorilor moştenirii, problema nu prezintă interes, aceştia putând urmări
direct bunurile succesorale pentru a obţine plata creanţelor lor.
Pentru a putea participa la partaj, părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu
deplină. Această condiţie este cerută, deşi partajul produce efecte declarative şi nu
translative, pentru că se realizează o transformare profundă a dreptului de
proprietate, drepturile indivize asupra masei partajabile fiind substituite prin
drepturi individuale asupra unor bunuri determinate. De aceea minorii şi interzişii
trebuiesc reprezentaţi, respectiv asistaţi. În ceea ce priveşte introducerea cererii de
către un minor sub 14 ani prin reprezentantul său legal acest lucru se poate face şi
fără încuviinţarea autorităţii tutelare considerându-se că drepturile sale sunt pe
deplin ocrotite de către instanţa de judecată. Dacă minorul vine în concurs cu unul
sau ambii părinţi este necesară numirea unui curator în condiţiile art. 132 şi 105,
alin. 3, C. fam., existând contrarietate de interese.
Cererea de partaj trebuie să arate persoanele între care urmează a avea loc
împărţeala, titlul de moştenire al fiecăreia dintre acestea, bunurile supuse
împărţelii, evaluarea lor după aprecierea reclamantului, locul unde se află şi
persoanele care le deţin sau le administrează. Dacă există trei sau mai mulţi
coindivizari, partajul poate fi realizat şi parţial, restul rămânând la cerere în
indiviziune. Partajul parţial este însă inadmisibil când toţi coindivizarii solicită
ieşirea din indiviziune. Cu ocazia soluţionării cauzei trebuiesc avute în vedere de
96
către instanţă toate pretenţiile reciproce ale succesibililor. În cazul în care masa
succesorală supusă partajului este compusă din două sau mai multe moştenirii
succesive se va proceda la partaj în ordinea deschiderii acestora.
În situaţia în care obiectul partajului îl formează o moştenire care nu pune
probleme deosebite de evaluare a bunurilor succesorale şi de atribuire a acestora,
instanţa de judecată va proceda direct, prin hotărârea care o pronunţă, la stabilirea
bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor cu vocaţie la acestea, a cotelor-părţi ce
se cuvin fiecărui moştenitor, a creanţelor pe care unii moştenitori le au faţă de
alţii, a pasivului moştenirii, după care se va proceda la atribuirea în natură a
loturilor şi la stabilirea eventualelor sulte pentru echilibrarea valorică a acestora
între moştenitori (art. 6735, C. pr. civ.). În ipoteza în care moştenirea nu poate fi
împărţită direct de către instanţă întrucât sunt necesare evaluări ale bunurilor
succesorale, instanţa va proceda, mai întâi, la stabilirea printr-o încheiere de
admitere în principiu a bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor care au vocaţie
la moştenire, a cotelor ce revin acestora, a creanţelor pe care coindivizarii le au
unii împotriva altora, precum şi a pasivului moştenirii. Prin aceeaşi încheiere se
va numi un expert pentru evaluarea bunurilor şi formularea propunerilor de
formare a loturilor ce urmează a fi atribuite coindivizarilor. Această încheiere
poate fi completată printr-o nouă încheiere dacă între timp se descoperă că există
şi alţi moştenitori sau alte bunuri supuse împărţelii. Eventual, în această perioadă,
până la pronunţarea hotărârii de împărţeală, cu acordul părţilor instanţa poate
dispune scoaterea din masa de împărţit a unui bun care a fost inclus din eroare.
Pentru menţinerea egalităţii în drepturi a coindivizarilor se impune stabilirea
valorii de circulaţie a bunurilor indivize la data împărţelii, dar avându-se în vedere
starea acestora din momentul deschiderii moştenirii; eventuala diminuare sau
sporul de valoare trebuie să fie suportată, respectiv să profite, tuturor
coindivizarilor în proporţia cotei-părţi ce revine fiecăruia. Loturile formate de
expert (ţinând cont, pe cât posibil, de cota parte ce revine fiecărui coindivizar) vor
fi atribuite în principiu în natură de instanţă cu respectarea art. 741, alin. 1, C. civ.
De aceea, fără consimţământul coindivizarilor, este nelegală atribuirea tuturor
bunurilor succesorale unuia dintre coindivizari, iar celorlalţi numai a contravalorii
în bani, atât timp cât atribuirea în natură este posibilă. Totuşi componenţa loturilor
rămâne o chestiune de apreciere de fapt, iar nu de drept, fiindcă trebuie urmărită
salvgardarea valorii economice a bunurilor. Pentru formarea şi atribuirea loturilor
instanţa va ţine seama în lipsa acordului părţilor de: mărimea cotelor, natura
bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coindivizari au adus
îmbunătăţirii bunurilor succesorale cu acordul celorlalţi. Eventuala diferenţă
valorică între loturi va fi compensată prin plata unor sume de bani (sulte) în
favoarea coindivizarilor ale căror loturi au valoare mai mică decât cota lor parte.
Neplata sultei nu atrage rezoluţiunea partajului, ceilalţi coindivizari trebuind să îşi
valorifice drepturile pe calea executării silite. În situaţia în care împărţeala în
97
natură a unui bun sau chiar a întregii moştenirii nu este posibilă, la cererea unuia
sau a mai multor coindivizari, instanţa de judecată va putea proceda, printr-o
încheiere, la atribuirea provizorie a întregului bun celui/celor care au solicitat
acest lucru stabilindu-se termenul în care trebuiesc plătite celorlalţi coindivizari.
Dacă sultele sunt achitate la timp, instanţa îi va atribui definitiv bunul prin
hotărâre pronunţată asupra fondului cauzei. În caz contrar, bunul poate fi
încredinţat altui copărtaş în aceleaşi condiţii. Pentru motive temeinice (art. 673 10,
alin. 3, C. pr. civ.) instanţa va putea proceda chiar şi la atribuirea definitivă a
bunului.
Atunci când nici partajul în natură, nici partajul prin atribuire nu sunt posibile
sau când toţi indivizarii solicită acest lucru se va proceda la vânzarea bunurilor
succesorale fie prin bună învoială, fie prin intermediul executorului judecătoresc,
prin licitaţie. Sumele astfel rezultate sunt mai apoi împărţite prin hotărâre
judecătorească între coindivizari conform cu cotele lor legale. Menţionăm că
această metodă de partaj este extremă şi nu poate fi impusă împotriva voinţei
coindivizarilor. Cu titlu extraordinar, instanţa poate decide închiderea dosarului
atunci când nu s-a putut realiza nici una dintre modalităţile de partaj prevăzute de
lege (art. 67314, alin. 3).
4. Opoziţia la partaj
Întrucât prin înţelegerea lor coindivizarii pot încerca fraudarea creditorilor lor,
C. civ. le oferă acestora posibilitatea de a interveni în procedura partajului pe
calea opoziţiei la partaj. Se încearcă astfel prevenirea ineficacităţii partajului prin
introducerea ulterioară a acţiunii pauliene de către creditori. Opoziţia dă dreptul
creditorilor de a participa la partaj şi a-şi exprima interesele în legătură cu acesta.
Dacă partajul se face fără participarea creditorilor sau fără a se ţine seama de
opoziţia lor, el poate fi atacat cu acţiunea pauliană (art. 785, C. civ.). În practică se
admite că beneficiază de dreptul de opoziţie orice persoană ce poate justifica un
interes legitim în legătură cu procedura partajului succesoral. În privinţa formei,
legea nu prevede vreo condiţie specială, opoziţia trebuind să rezulte neechivoc. O
dată exercitat dreptul de opoziţie în sensul prezentării unei poziţii diferite faţă de
partaj decât cea a coindivizarilor efectul acestuia constă în indisponibilizarea
drepturilor succesorale ale creditorilor.
5. Efectele partajului
Textul art. 786, C. civ. consacră regula caracterului declarativ al partajului. Cu
toate acestea, se apreciază că acest efect este doar o ficţiune a legii menită să
asigure egalitatea coindivizarilor. Consecinţa acestei aprecieri se regăseşte în
aceea că ficţiunea, fiind o excepţie, este de strictă interpretare. Caracterul
declarativ şi retroactiv al partajului trebuie interpretat în sensul că fiecare
coindivizar suportă doar consecinţele propriilor acte făcute în timpul stării de
98
indiviziune. De exemplu, ipoteca instituită doar de un singur coindivizar nu va fi
opozabilă celorlalţi. Actele care intră sub incidenţa efectului declarativ sunt:
partajul propriu-zis; actele echivalente partajului: licitaţia al cărei adjudecatar este
un coindivizar – acesta este un având-cauza al defunctului (în acest caz nu sunt
aplicabile regulile vânzării cumpărării şi vânzarea între coindivizari de bunuri sau
drepturi succesorale. În privinţa bunurilor supuse efectului declarativ trebuie să
menţionăm următoarele: creanţele succesorale sunt supuse acestui efect dacă nu s-
au stins până la partaj, aceeaşi soluţie aplicându-se şi creanţei preţului adjudecării
de către un terţ la licitaţie a unui imobil succesoral. Efectul declarativ produce
consecinţe nu numai între succesori, admiţându-se, în acest caz, opozabilitatea
erga omnes.
Consecinţele efectului declarativ al partajului sunt următoarele:
a) atributarul este proprietar de la data deschiderii moştenirii;
b) drepturile constituite în favoarea terţilor prin acte de administrare şi
dispoziţie făcute de coindivizari neatributari, pe timpul indiviziunii, se
desfiinţează;
c) partajul nu este un act translativ de proprietate, necunoscând efectele
specifice acestor acte juridice.
Menţionăm că, în conformitate art. 787, alin. 1, coerezii sunt datori garanţi
unul către altul numai în privinţa tulburărilor şi evicţiunilor ce provin dintr-o
cauză anterioară împărţelii. Odată produsă evicţiunea, toţi ceilalţi coindivizari
trebuie să-l despăgubească pe evins, fiecare proporţional cu cota sa de moştenire.
Şi coindivizarul evins suportă pierderea alături de ceilalţi coindivizari.
Împărţeala se confruntă cu următoarele cauze de nulitate: nulitatea relativă –
nerespectarea condiţiilor de formă, violenţă sau dol (eroarea dă naştere la
supliment de partaj, eventual la incidenţa garanţiei între copărtaşi); nulitatea
absolută – omiterea unui coindivizar de la împărţeală. Principalele efectele
nulităţii sunt desfiinţarea cu caracter retroactiv a partajului, iar drepturile
dobândite de terţi sunt supuse caracterului aleatoriu al noului partaj.
99
BIBLIOGRAFIE DE INIŢIERE
1. Ioan Adam, Adrian Rusu, Drept civil, Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003;
2. Dan Chirică, Drept civil. Succesiuni. Testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2003;
3. Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2002;
4. Ion Dogaru, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
5. Dumitru Macovei, Iolanda Elena Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed.
Junimea, Iaşi, 2005;
6. Codrin Macovei, Drept succesoral. Moştenirea legală, Ed. Universităţii Al.
I. Cuza, Iaşi, 2006;
7. Liviu Stănciulescu, Drept civil. Partea specială. Contracte şi Succesiuni, ed.
a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.
100