Lichidarea idolilor.

Cioran versus Nietzsche

Pentru tînărul Cioran, Nietzsche e filosoful exemplar tocmai fiindcă e, în fapt, un

anti-filosof, refuzînd închiderea dogmatică între graniţele unui sistem, renunţînd la
solemnitatea hieratică a atitudinii celor care îşi savurează importanţa de magiştri ai unui
limbaj impermeabil pentru profani şi asumîndu-şi integral riscurile înfruntării unei
reflecţii asupra abisului existenţei, asupra tragismului ei exaltant. Gîndirea lui vie,
versatilă, confesivă, paradoxală şi contradictorie pare singura potrivită pentru o generaţie
care suferă diverse influenţe ale operei sale trecute prin filtrul vitalismului care domină în
acel moment peisajul filosofiei europene. Chiar înainte de a-l fi citit pe Nietzsche, mulţi
dintre tinerii intelectuali ai epocii se trezesc prinşi într-un climat spiritual nietzschean,
pentru că toate temele care ajung să îi obsedeze, toate ideile în numele cărora ajung să
militeze cu entuziasmul specific vîrstei sînt adesea doar prelucrări mai mult sau mai puţin
fericite ale unor motive prezente în opera filosofului german. Ei sînt supuşi unei duble
impregnări cu idei nietzscheene, care se manifestă atît prin lectura textelor lui Nietzsche,
cît şi prin această apropriere a unor nuclee de gîndire care plutesc în aerul vremii, care
devin adevărate locuri comune şi care servesc drept veritabile arme ideologice în lupta
împotriva vechilor generaţii, socotite incapabile să perceapă corect suflul nou al epocii,
nevoia de autenticitate şi de schimbare proclamată de cei mai proeminenţi intelectuali
convertiţi la vitalism. Filosofia nietzscheană captivează nu doar pentru că răspunde
perfect unor provocări care i se datorează în mare măsură, unor probleme pe care le
inventase ea însăşi, ci şi pentru că ea are în spate mitul lui Nietzsche, mitul gînditorului
care se lasă devorat de propria sa pasiune pentru descifrarea misterului delirant al vieţii,
al celui care nu pregetă să se sacrifice în numele exigenţei sale de a scruta pînă la capăt
meandrele devenirii. Figura lui Nietzsche trecută în conştiinţa posterităţii corespunde
perfect unei observaţii a lui Susan Sontag despre autorii moderni, care încearcă să-şi
accentueze condiţia de marginali pentru a-şi legitima în acest fel prospeţimea şi forţa
viziunii : “Les auteurs modernes se reconaissent aux efforts qu’ils déploient pour se tenir
socialement à l’écart, à leur volonté de ne pas être moralement utiles à la communauté, à
leur propension à se présenter non pas en tant que critiques de la société, mais en tant que
mages, aventuriers spirituels et parias”1. Or, tocmai de astfel de spirite, tocmai de
asemenea modele aveau nevoie tinerii furioşi din generaţia lui Cioran, extrem de repede
îndepărtaţi de stilul de gîndire al filosofilor academici şi de jargonul plin de pretenţii al
acestora. Ei cereau să li se arate că există un deplin acord între viaţă şi operă, între trăire
şi expresia ei şi, cel puţin în acel context, Nietzsche părea să răspundă perfect acestor
exigenţe ce se voiau absolute2.
Aşa cum avea să mărturisească într-un fragment din Silogismele amărăciunii3 în
care încearcă să explice motivele admiraţiei sale timpurii pentru Nietzsche, Cioran era
fascinat, împreună cu întreaga sa generaţie, de potenţialul de dezechilibru, de forţa
dezintegratoare emanată de textele nietzscheene. Căutînd mai puţin complexitatea unei
viziuni asupra lumii, interesaţi în mai mică măsură de subtilităţi ontologice sau
gnoseologice, toţi aceşti tineri voiau un profet, un spirit în care să se regăsească cu toate
tensiunile şi exaltările vîrstei lor, un spirit al cărui destin să li se înfăţişeze ca exemplar şi
tragic. Iubind cu toţii poza şi teatralitatea, aveau nevoie de un histrion de mare calibru, în
stare să modifice mereu perspectivele şi atitudinile, capabil întotdeauna să-i surprindă
prin metamorfozele bruşte ale ideilor sale, socotite semne indubitabile ale autenticităţii şi
adîncimii. Nietzsche devenise eroul lor tocmai pentru că părea un individ în carne şi oase,
o fiinţă vie, cu toate slăbiciunile şi suferinţele sale, tocmai pentru că întrupa nevoia lor de
a întîlni, în sfîrşit, un personaj care să evacueze fantoşele de care era populată istoria
filosofiei, acele biete fiinţe transformate în anexe ale teoriilor lor pretenţioase şi savante,
incapabile să trăiască cu adevărat, al căror simbol mult ironizat rămăsese Kant4.
1
Susan Sontag, À la rencontre d’Artaud, Paris, Christian Bourgois, 1976, p. 11.
2
Vezi, ca una dintre cărţile de temelie pentru construirea mitului lui Nietzsche, Ernst Bertram, Nietzsche.
Încercare de mitologie, traducere de Ion Nastasia şi Maria Nastasia, Bucureşti, Humanitas, 1998.
3
Cioran, Silogismele amărăciunii, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 32-34.
4
Vezi unele dintre textele care au contribuit la fixarea acestei imagini : L. E. Borowski, R. B. Jachmann, E.
A. Wasianski, Kant intime, Paris, Grasset, 1985 ; Thomas de Quincey, Les derniers jours d’Emmanuel
Kant, Paris, Mille et une nuits, 1996. Mai recent, parodica scriere a lui Frédéric Pagès atribuită unui
imaginar filosof pe nume Jean-Baptiste Botul, La vie sexuelle d’Emmanuel Kant. Dintre numeroasele texte
consacrate de Nietzsche criticii lui Kant, texte care par să fi contribuit în mare măsură la conturarea
imaginii lui Cioran despre acesta, e suficient să cităm un scurt pasaj din Crépuscule des idoles, Paris,
Gallimard, 1995, p. 57, în care Kant apare ca “le plus difforme des estropiés de l’intellect qu’il y ait jamais
eu”. Pentru poziţia lui Cioran faţă de Kant, cel mai explicit rămîne un fragment din Précis de
décomposition in Oeuvres, Paris, Gallimard, 1995, p. 622 : “Je me suis détourné de la philosophie au
moment où il me devint impossible de découvrir chez Kant aucune faiblesse humaine, aucun accent
véritable de tristesse ; chez Kant et chez tous les philosophes. En regard de la musique, de la mystique et de
la poésie, l’activité philosophique relève d’une sève diminuée et d’une profondeur suspecte, qui n’ont de
prestiges que pour les timides et les tièdes. D’ailleurs, la philosophie – inquiétude impersonnelle, refuge
auprès d’idées anémiques – est le recours de tous ceux qui esquivent l’exubérance corruptrice de la vie. À
Nietzsche apărea drept contrariul profesorului, distant şi mereu imperturbabil, rece şi
capabil să găsească răspunsuri abstracte pentru orice întrebare, fiindcă propunea fără
menajamente imaginea propriilor sale hachiţe, nesfiindu-se să facă părtaşă întreaga
umanitate la spectacolul migrenelor sale ori la izbucnirile lui intempestive de furie. În
plus, el era vocea din spatele lui Zarathustra, ori tocmai Zarathustra era figura cea mai
entuziasmantă pentru tinerii de vîrsta lui Cioran : “În tinereţe, te apuci de filosofie nu atît
pentru a descoperi prin ea o viziune, cît pentru a găsi un stimulent : te înverşunezi asupra
ideilor, cauţi să retrăieşti, exagerîndu-l, delirul din care s-au ivit. Adolescenţa se complace
în a jongla cu atitudinile, şi ceea ce-i place la filosofi e latura lor de saltimbanci: la
Nietzsche, ne plăcea Zarathustra, poza acestuia, giumbuşlucurile de măscărici mistic,
adevărat bîlci al piscurilor…”5.
Revenind retrospectiv asupra acelei perioade, Cioran susţine că etapa cultului
vitalităţii, a adevăratei orgii filosofice a trăirii şi intensităţii, a fost una necesară pentru
devenirea lui intelectuală, căci ea i-a permis să observe toate exagerările şi pericolele
implicate de menţinerea unei asemenea atitudini, contribuind astfel la maturizarea lui
superioară, la atingerea unei lucidităţi necruţătoare hrănite tocmai din dezamăgirile
tinereţii. Acceptarea acestei concluzii îmseamnă şi depăşirea cultului pentru Nietzsche şi
mai ales respingerea ideii de supraom, idee acceptată altădată ca un dat irefutabil, idee pe
care, însă, Cioran-maturul o socoteşte o elucubraţie. Pentru el, din Nietzsche, din idolul
tinereţii sale, nu mai supravieşuieşte decît “expertul în decăderi, psihologul, psiholog
agresiv, care nu rămîne, ca moraliştii, doar un observator. Scrutează cu duşmănie şi face
duşmani. Duşmani scoşi din propriul sine, ca şi viciile pe care le vestejeşte. Cînd se
înverşunează împotriva celor slabi, procedează de fapt la introspecţie, iar, cînd atacă
decăderea, îşi descrie propria stare”6.
Acest text din Silogismele amărăciunii e extrem de important pentru că
marchează distanţarea lui Cioran de Nietzsche sau, cel puţin, de acea imagine a lui
Nietzsche care prevala în tinereţea sa. Acel Nietzsche al vitalităţii, al efortului eroic, al
grandorii şi supremaţiei forţei, acel Nietzsche adesea caricatural pe care îl invocau

peu près tous les philosophes ont fini bien : c’est l’argument suprême contre la philosophie”.
5
Cioran, Silogismele amărăciunii, op. cit., p. 32.
6
Ibidem, p. 33.
naţionaliştii europeni, acel Nietzsche al supraomului7 e un gînditor de care Cioran se
simte departe8. Intervine aici şi o modificare a preferinţelor sale intelectuale, căci, aşa
cum mărturiseşte în Caiete : “Pe măsură ce îmbătrînesc, mă situez tot mai la antipodul
ideilor lui Nietzsche, sub toate aspectele. Tot mai puţin îmi plac gînditorii frenetici. Li-i
prefer pe cei înţelepţi şi sceptici - <<neinspiraţii>> prin excelenţă, cei pe care nici o
durere nu-i aţîţă şi nici nu-i tulbură. Îmi plac gînditorii ce evocă vulcanii stinşi”9. În plus,
intră în joc şi o stategie personală de distanţare faţă de un gînditor cu care este comparat
adesea10 şi în raport cu care vrea să-şi facă vizibilă diferenţele şi specificitatea. Într-o
convorbire cu Jean-François Duval, el pretinde că, deşi l-a citit pe Nietzsche în tinereţe,
nu îl cunoaşte cu adevărat, căci nu a revenit asupra acestor lecturi, or, un autor există cu
adevărat pentru el doar dacă l-a recitit, aşa cum s-a întîmplat cu Dostoievski şi cu

7
Cioran nu oboseşte să critice în repetate rînduri ideea supraomului, idee pe care în tinereţe o îmbrăţişaze
cu entuziasm. Astfel, în Caiete, I, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 126, el scrie : “De cîteva zile, încerc să
văd ce poate să însemne ideea de supraom. Ei bine, cu cît mă străduiesc să-i precizez sensul, cu atîta pricep
că n-are nici unul. E o idee mai mult puerilă decît delirantă. Sau mai curînd o mare idee pentru adolescenţi
ori pentru gloată. Există la Nietzsche o întreagă latură penibilă, ce ţine în bună parte de excesul de geniu şi
de lipsa lui de maturitate, de faptul că n-a avut timp să îmbătrînească, adică să cunoască deziluzia,
dezgustul senin”. Revine asupra acestei critici în Cahiers, Paris, Gallimard, 1997, p. 910 : “Nietzsche s’est
lancé avec la connerie du surhomme. C’est vraiment une tache sur sa réputation. Dire qu’un esprit capable
d’envolées cyniques d’une rare envergure ait pu se laisser tenter par une vision aussi niaise !”.
Argumentarea acestei poziţii este propusă în “Entretien avec Georg C. Focke” in Entretiens, Paris,
Gallimard, 1997, p. 251 : “L’homme ne peut pas être surmonté, on peut tout au plus le renier. On doit le
renier. Je tiens cette idée de surhomme pour une absurdité complète. La seule pensée des vices propres aux
bêtes nous fait déjà frémir. Et ceux de l’homme sont bien pire. Un surhomme aurait bien entendu des
qualités, mais il aurait aussi les défauts de ces qualités, et ces défauts serait terribles, bien plus terrible que
l’homme lui-même”.
8
Dincolo de excesele naţionaliştilor germani, care încearcă să-şi anexeze figura lui Nietzsche pentru a
legitima ambiţiile lor politice în numele unui biologism primar, unii dintre cei mai importanţi promotori ai
imaginii lui Nietzsche ca barbar sînt acei gînditori francezi care văd în filosofia sa inspiratoarea principală a
poziţiei militariste a Germaniei. Léon Daudet vorbeşte despre un “Attila metafizic”, în vreme ce Maurice
Barres ţine să o opună pe Ioana d’Arc supraomului nietzschean : “Tandis que l’Allemagne s’enfonce dans
une conception inhumaine et antichrétienne, dont Nietzsche est le plus récent prophéte, voici que les
tenants de l’antique civilisation, formée par la loi d’amour et de justice, par la loi qui toujours a prêché d
elimiter et d’adoucir les droits de la force, associent leurs armes et scellent librement leur alliance cordaile
dans un hommage spontané à celle qui […] dans une époque sombre et sans pitié, manifesta l’esprit de la
femme, la tendresse et la bonté unies à la fermeté” (Autour de Jeanne d’Arc, Paris, Librairie Ancienne
Édouard Champion, 1916, p. 58). Despre întregul context al demonizării lui Nietzsche în spaţiul francez pe
fundalul rivalităţii franco-germane, vezi Jacques Le Rider, Nietzsche en France, Paris, PUF, 2000.
9
Cioran, Caiete, I, op. cit., p. 115.
10
Vezi eseul lui Susan Sontag despre Cioran din Sous le signe du Saturne, Paris, Seuil, 1985, p. 57-75.
Cioran respinge cu virulenţă ideea că gîndirea sa ar fi influenţată de Schopenhauer şi Nietzsche, susţinînd
ca mai întotdeauna că viziunea lui despre lume e una dobîndită în urma experineţlor lui personale : “Je ne
suis influencé par personne. Je parle d’après moi. C’est ridicule de citer Schopenhauer ou Nietzsche ou qui
que ce soit pour définir mon <<Lebensgefühl>>, lequel me vient de mes ancêtres et de ma propension à
convertir mes déboires en malheurs et mes malheurs en calamités. On ne broie pas du noir à cause de ses
lectures” (Cahiers, p. 690-691).
Shakespeare11. Întrebat despre apropierea dintre el şi Nietzsche în privinţa concepţiei
despre istorie, neagă orice posibilă relaţie, susţinînd că între el şi filosoful german există
doar o asemănare de temperament12. Într-un dialog cu Benjamin Ivry, insinuează că
Nietzsche a recurs la aforism doar la începutul nebuniei sale, doar atunci cînd a simţit că
e pe cale să-şi piardă echilibrul, deci, doar într-o stare excepţională, în vreme de el însuşi
a practicat această formă de scriitură din totdeauna, ca urmare a unei oboseli înnăscute, al
unui dezgust principial care a devenit starea sa naturală13. Cioran foloseşte toate
prilejurile pentru a se delimita de Nietszche, încercînd parcă să se sustragă cu orice preţ
teribilei şi paralizantei forţe a influenţei unui mare spirit despre care vorbeşte Harold
Bloom14. Pe lîngă unele dintre procedeele descrise de criticul american (falsificarea,
deformarea, deplasarea de sens), care îi servesc ca mijloace de protecţie la nivelul
textului, el ţine să respingă şi în mod direct toate posibilele paralele pe care le fac analiştii
operei sale între el şi Nietzsche. Tocmai de aceea, se înmulţesc fragmentele în care
Cioran vorbeşte despre faptul că l-a depăşit pe Nietzsche, că a ajuns la o viziune mult mai
lipsită de iluzii asupra existenţei, în vreme ce acesta din urmă nu a reuşit niciodată să
treacă peste o anumită naivitate datorată timidităţii sale şi necunoaşterii oamenilor,
rămînînd un filosof potrivit doar pentru tineri, doar pentru cei puri : “Même Nietzsche me
semble trop naïf. Je me suis éloigné de Nietzsche pour lequel j’ai eu beaucoup de
sympathie, d’admiration. Mais je me suis rendu compte qu’il y avait un côté trop jeune
chez lui. Pour moi. Parce que j’étais plus pourri que lui, plus vieux. Quand même, je
connaissais mieux les hommes. J’avais une expérience de la vie, de l’homme plus
profonde que lui […] Il était pur comme tous les solitaires. Mais il n’a pas connu tous les
conflits qui existent entre les êtres, les dessous, tout ça, parce que justement il a vécu
seul. Il a deviné naturellement, il a beaucoup réfléchi là-dessus. Mais l’expérience vraie
de l’homme, on la trouve chez Chamfort, ou chez La Rochefoucauld. Sans doute, si
Nietzsche avait vécu en société, il aurait vu les choses à peu près comme eux, et pas
livresquement. Parce qu’il n’a pas vécu”15.

11
Vezi Cioran, “Entretien avec Jean-François Duval” in Entretiens, p. 42
12
Cf.Cioran, “Entretien avec Fritz J. Radatz” in Entretiens, p. 167.
13
Vezi Cioran, “Entretien avec Benjamin Ivry” in Entretiens, p. 210-211.
14
Vezi Harold Bloom, The Anxiety of Influence, New York, Oxford University Press, 1973.
15
Cioran, “Entretien avec Jean-François Duval” in Entretiens, p. 56-57.
 Implicit, Cioran insinuează că ar exista gînditori potriviţi pentru fiecare etapă a
vieţii, în funcţie de gradul lor de complexitate, în funcţie de detaşarea de care s-au
dovedit capabili şi de claritatea şi calitatea cunoaşterii oamenilor pe care au dovedit-o.
Nietzsche, deşi genial, deşi strălucit înzestrat, ar fi doar un filosof ad usum delphini,
tocmai fiindcă nu ar fi depăşit un anumit nivel al iluziilor, tocmai fiindcă nu ar fi reuşit să
atingă acel nivel de scepticism care ar fi semnul adevăratelor spirite dezabuzate, al
acelora care au fost în stare să distileze întreaga gamă de otrăvuri a existenţei,
înzestrîndu-şi astfel viziunile cu doza de cinism necesară pentru a le face insurpasabile.
Din această clasă de gînditori, singurii potriviţi pentru cei cu adevărat maturi, pentru cei
gata să primească mesajele cele mai crude despre om şi veritabila lui natură, ar face parte
doar cîteva spirite rafinate, alese mai ales din rîndul stoicilor, al scepticilor, al moraliştilor
francezi sau al diferiţilor rataţi anonimi care au dobîndit pe cale nelivrescă înţelepciunea.
Întregul demers al lui Cioran sugerează că el se vede aşezat în rîndul acestora, că el tinde
la plasarea în această galerie a lichidatorilor de iluzii, a bestiilor lucidităţii, procedînd la
eliminarea tuturor potenţialilor rivali, care trebuie discreditaţi tocmai pe temeiul naivităţii
lor, a încrederii pe care continuă să o aibă în transformarea şi ameliorarea utopică a
genului uman.
În plus, jucînd cartea înţelepciunii, Cioran îl critică pe Nietzsche tocmai pornind
de la ceea ce ajunsese să-l fascineze în tinereţe, tocmai folosindu-se de detaliile despre
viaţa lui care contrazic categoric cele mai tranşante şi cele mai provocatoare dintre
afirmaţiile sale. Dacă în tinereţe fusese fascinat de destinul tragic al lui Nietzsche, de
arderea sa interioară care l-a condus la nebunie prin epuizarea rezervei vitale, aşa cum o
voia legenda romantică construită în jurul autorului lui Zarathustra, legendă acceptată cu
mult entuziasm de junele Cioran, la maturitate, adoptînd poza sa de sceptic dezabuzat şi
de mizantrop radical, el atacă tocmai acele detalii ale vieţii acestuia care i se par
scandalos de lipsite de dramatism sau de un potenţial de provocare şi de revoltă. El îi
reproşează lui Nietzsche normalitatea şi gentileţea comportamentului său, teama de
excese, latura burgheză a existenţei lui concrete : “Je ne connais rien de plus triste ni de
plus pathétique que la vie de Nietzsche à Sils-Maria, entre autres, où il faisait l’empresse
auprès de vieilles dames anglaises et russes, et le suppliait de ne pas lire ses livres. Il
avait un respect spécial pour les femmes pieuses. – Dans toute l’histoire de la
philosophie, il n’est personne qui autant que lui ait vécu à tel point en contradiction avec,
je ne dirais pas ses idées, mais avec sa morale. C’était un agneau qui se rêvait loup”16.
Comentariile de acest fel sînt numeroase în Caietele sale, în care Cioran nu oboseşte să se
arate indignat de acest divorţ între viaţă şi operă, desigur, cu intenţia implictă de a
demonstra că lucrurile stau cu totul altfel în cazul său, că lucrurile pe care le scrie,
descrierea umorilor şi tenebrelor sale e în perfectă concordanţă cu atitudinea sa, că nu
există poza gînditorului Cioran, ci doar o transcriere fidelă si transparentă a dezgustului şi
amărăciunii sale perpetue, că Cioran-scriitorul e expresia exactă a lui Cioran cel real, fără
mască şi fără nici un fel de deghizare.
Cu toate acestea, în alte contexte, tocmai această imensă contradicţie, această non-
concordanţă extremă e socotită principalul ingredient al succesului lui Nietzsche, fiindcă,
aşa cum constată Cioran, ea e exact ceea ce aşteaptă modernii, elementul picant care le
menţine treaz interesul pentru filosofia lui. Metehnele acestora se reflectă şi în pasiunile
lor, în insaţiabila lor plăcere pentru bîrfă şi intrigă, în maniacala curiozitate cu care
dezgroapă cele mai intime secrete ale marilor oameni. Doar paradoxul, excentricul,
scandalosul pot să le mai atragă atenţia, doar excesul poate să li se mai pară fascinant. Or,
chiar din aceste motive, Nietzsche e un filosof pe gustul modernilor : “Ne place ca un
bolnav, un nevolnic, un client al pensiunilor pentru fete bătrîne să fie apologetul forţei, al
egoismului, al eroului fără scrupule. Dacă ar fi întruchipat tipul pe care l-a celebrat în
scrieri, demult ar fi încetat să ne intereseze […] O fărîmă de înşelăciune în tragic, un
strop de nesinceritate pînă şi în incurabil – aşa îmi apare semnul distinctiv al
modernului”17. Critica implicită conţinută în explicarea raţiunilor succesului operei
nietzscheene e relativizată într-un fragment din Tratat de descompunere, în care
Nietzsche e pus alături de Marc Aurelius, Iulian Apostatul, Luther şi Rousseau, toţi
aceştia reprezentînd, pentru Cioran, exemple semnificative de personalităţi contradictorii,
prinse într-o tensiune aproape insuportabilă între credinţele lor explicite şi pornirile de
profunzime care le guvernează viaţa. În acest caz, o asemenea incongruenţă fatală devine
semnul importanţei unui spirit, dovada caracterului său excepţional : “Un esprit ne nous
captive que par ses incompatibilités, par la tension de ses mouvements, par le divorce de
ses opinions d’avec ses penchants […] Car un esprit n’importe que dans la mesure où il
16
Cioran, Cahiers, p. 770-771.
17
Cioran, Caiete, II, p. 118.
se trompe sur ce qu’il veut, sur ce qu’il aime ou sur ce qu’il hait ; étant plusieurs, il ne
peut se choisir. Un pessimisme sans ivresses, un agitateur d’espoirs sans aigreur, ne
mérite que mépris. Seul est digne qu’on s’y attache celui qui n’a aucun égard pour son
passé, pour la bienséance, la logique ou la considération”18. O asemenea perspectivă pare
să fie, însă, în mare măsură îndatorată unei idei a lui Weininger, care, încercînd să descrie
caracteristicile geniului, notează, printre altele, că acesta conţine în sine mai mulţi oameni
diferiţi, deosebindu-se de omul obişnuit prin complexitatea şi bogăţia fizionomiei sale
interioare, care reprezintă adevăratul rezervor al creaţiei lui19.
Catalogul obiecţiilor punctuale pe care Cioran i le face lui Nietzsche pare alcătuit
în aşa fel încît să reliefeze exact acele aspecte ale gîndirii filosofului german care îl
împiedică să fie un alt Cioran. Cioran dă adesea impresia că ar vrea să se regăsească pe
sine în figura lui Nietzsche şi că îi reproşează acestuia că nu îi seamănă, că nu corespunde
perfect imaginii lui despre sine însuşi. Observaţiile lui critice tind parcă să arate ce îi
lipsea lui Nietzsche pentru a fi Cioran.
Adevărat moştenitor al vervei satirice a lui Rivarol, maestru al poantei şi al unor
ucigătoare vorbe de spirit, Cioran îi compară pe Schopenhauer şi Nietzsche,
concluzionînd că primul îi e superior celui de al doilea în privinţa umorului : “Sur
Nietzsche il a l’avantage de l’humour dont le poète de Zarathustra est complètement
dépourvu. Nietzsche était trop pur, il avait trop peu vécu au contact des gens, ensuite il
était trop emporté par un souffle tragique pour être capable de cette forme de scepticisme
que suppose l’humour”20.
18
Cioran, Précis de décomposition in Oeuvres, Paris, Gallimard, 1995, p. 733-734.
19
Otto Weininger, Sexe et caractère, Lausanne, L’Age d’Homme, 1975, p. 100 : “Pour pouvoir représenter
ou connaître un homme, il faut le comprendre, et pour le comprendre il faut lui ressembler, l’avoir en soi,
c’est-à-dire être lui. Seul le fripon comprend le fripon ; l’homme innocent n’y arrive jamais, car il ne peut
saisir le caractère et les pensées que d’un homme aussi naturellement bon que lui. De même le poseur,
voyant en tout des poses, démasque le poseur, tandis que l’homme qui ne pose pas en est incapable, car l’un
ne croit pas à l’autre. On voit déjà par là que l’home de génie sera plus complexe, plus riche, qu’il
rassemblera davantage d’hommes différentes en lui, que l’homme moyen. L’idéal de l’artiste génial est de
vivre de la vie des êtres, de se perdre en elle, d’émaner au sein de la multiplicité, du philosophe génial de
reconnaître en lui les hommes, d’en penser l’unité dans l’unité de sa propre personne”.
20
Cioran, Cahiers, p. 767. Această remarcă cioraniană e contrazisă de majoritatea comentatorilor lui
Nietzsche, care observă tocmai rolul extrem de important pe care îl are umorul în opera sa. Semnificative în
acest sens sînt observaţiile lui Alexis Philoneko, Nietzsche, le rire et le tragique, Paris, Librairie générale
française, 1995, p. 17-18 : “C’est son esprit qui était pour soi objectivement sarcastique : à l’exigence de la
politesse, il liait une philosophie du rire, qui a deconcerté plus d’un de ses interprétes, persuadés que la
philosophie ne peut revendiquer une quelconque dignité qu’à la condition d’être impassible ou de tenir
devant soi le masque de l’impassibilité. <<Non lugere, non ridere, neque detestari, sed intelligire>>, dit
Spinoza. Comme l’a vu Chestov, Nietzsche est celui qui a désobei aux interdits spinozistes. Comprendre,
 Cititor frenetic, sigur pe gustul său rafinat şi pe valoarea judecăţilor sale estetice
nutrite de o imensă cultură enciclopedică, înregistrează cu maliţiozitate erorile comise de
Nietzsche în aprecierile asupra diverşilor autori, socotindu-l egalul lui Voltaire în privinţa
diferitelor enormităţi proferate : “Nietzsche, mîndru de <<instinctul>> său, de <<flerul>>
său, deşi a simţit importanţa unui Dostoievski, cîte erori a făcut în schimb, ce admiraţie
faţă de-o sumedenie de scriitori de mîna a doua şi a treia ! Ceea ce uluieşte e faptul că a
crezut şi el că-n spatele lui Shakespeare se ascundea Bacon, cel mai puţin poet dintre
filosofi. Dacă am întocmi lista tuturor balivernelor sale, ne-am da repede seama că sînt,
ca număr şi gravitate, pe potriva celor ale lui Voltaire ; cu circumstanţa atenunată, totuşi,
pentru Nietzsche, că s-a-nşelat adesea din voinţa de a fi sau a părea frivol, în timp ce
celălalt n-avea nevoie să facă acest efort”21.
Sceptic, făcînd mereu paradă de putinţa sa de a se fi lecuit de toate naivităţile
imaginabile, de a fi dobîndit pentru totdeauna crunta povară a lucidităţii, duşman feroce
al utopiilor de orice fel şi al oricăror proiecte, socotite mereu nesăbuite, de reformare a
esenţei umane, Cioran priveşte cu superioritate încercarea lui Nietzsche de a propune
umanităţii noi ţeluri. În plus, de pe poziţia sa de inamic declarat al imitatorilor şi al
epigonilor, asupra căreia insistă cu multă fineţe Peter Sloterdijk într-un superb comentariu
al operei sale22, el amendează succesul acestuia, cohorta lui de discipoli23, socotită o
adevărată scădere pentru un spirit cu adevărat original : “Les faibles, les malades, les
grabataires qui osent proposer un nouveau credo à l’humanité: Nietzsche, le plus
lamentable et le plus espérant de tous. Il est passé du pessimisme au délire ; et c’est
pourquoi il a eu tant de disciples, la plupart grotesques”24.

au sens de Spinoza, ne fut pas son affaire : d’un aria il attendait qu’il lui plaise ou qu’il fût détestable –
l’heure de la compréhension viendrait après, en son temps”.
21
Cioran, Sfîrtecare, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 151.
22
Peter Sloterdijk, “Le revanchiste désintéressé” in L’heure du crime et le temps de l’oeuvre d’art, Paris,
Calmann-Lévy, 2000, p. 152 : “Tandis que les grands maîtres de la dissidence moderne, Heidegger, Sartre,
Adorno, Derrida, pouvaiemt calculer leurs succès aux légions de leurs imitateurs, Cioran, plus fier, plus
démoniaque, plus désespéré que les auteurs cités ci-dessus, a reconnu son succès dans le fait de décourager
des imitateurs potentiels au moment oùils s’apprêtaient à faire la tentative. Il était conscient du fait que
toute imitation débouche sur une parodie, et que celui qui prend plus au sérieux ses idées que leur succès
les protège des parodies qui leurs valent leur réussite”.
23
Într-un text din Caiete, I, p. 212, Cioran notează tranşant : “Doar gînditorii de proastă calitate exercită o
mare influenţă”.
24
Cioran, Cahiers, p. 775.
 Atras mereu de figura ratatului, a neîmplinitului, a înţeleptului anonim, el însuşi,
aşa cum mărturiseşte Simone Boué25, evitînd expunerea în public şi căutarea cu orice preţ
a succesului, orgolioasa exaltare a eului, Cioran îi reproşează lui Nietzsche
megalomania26 din ultima parte a operei sale, acea stridentă clamare a genialităţii lui
inegalabile, care i se pare deranjantă şi excesiv de juvenilă : “À l’exception de Ecce
Homo, je n’aime plus le dernier Nietzsche. Ce qui m’en éloigne, c’est la mégalomanie
dont il ne se départ jamais. Cela me plaisait quand j’étais jeune ; maintenant j’ai changé
de ton”27.
Cioran, el însuşi obsedat de ideea neputinţei sale de a scrie, de ceea ce presupunea
a fi fatala lui sterilitate28, nu oboseşte să-şi exprime admiraţia pentru spiritele chinuite de
aceleaşi metehne29, pentru aceia a căror natură plină de îndoieli îi împinge să dovedească
o deosebită parcimonie cu verbul. Declarîndu-se un sclav al umorilor şi capriciilor sale,
un gînditor care scrie doar sub imperiul unei impuls interior imposibil de cenzurat, fiind
el însuşi, ca şi în cazul lui Montaigne, principala materie a operei sale, nu poate decît să-i
privească cu o oarecare compătimire, deşi nu complet lipsită de invidie, pe aceia care sînt
capabili să scrie orice, oricum şi oricînd, socotindu-i simpli mercenari ai ambiţiilor lor de
parvenire, impostori de rang înalt, ale căror plăsmuiri nu ascultă de nici o necesitate
profundă, care nu au în spatele lor nici o realitate pe care să o manifeste, fiind bieţi
scrijelitori de vid. Exemplul preferat pentru acest gen de individualităţi e întotdeauna
Sartre30, a cărui notorietate şi aparentă facilitate de a produce tomuri gigantice31 îl irită
frecvent pe Cioran, provocîndu-i izbucnirile de mînie din Caiete. Nietzsche din ultima sa
perioadă e inclus şi el în categoria celor care au scris prea mult şi Cioran nu uită să

25
Simone Boué, “Interview” in Norbert Dodille, Gabriel Liiceanu (éd.), Lectures de Cioran, Paris-
Montréal, L’Harmattan, 1997, p. 35-36.
26
Pentru o interpretare nuanţată a semnificaţiei filosofice a acestei poziţii nietzscheene, vezi Peter
Sloterdijk, La compétition des bonnes nouvelles. Nietzsche évangéliste, Paris, Milles et une nuits, 2002.
27
Cioran, Cahiers, p. 760.
28
Simone Boué, “Interview” in Norbert Dodille, Gabriel Liiceanu (éd.), Lectures de Cioran, p. 38 : “Cioran
était quelque fois très déballé, il avait le sentiment de n’être rien, d’être stérile, de ne pas pouvoir écrire, il
se plaignait à Beckett, et Beckett l’écoutait, et il lui donnait des petites tapes affectueuses sur l’épaule,
comme un médecin ferait avec un malade, et aussi comme un ami qui encourage, qui console”.
29
Cioran, Caiete, I, p. 37.
30
Cioran, Caiete, II, p. 9.
31
Ibidem, p. 109 : “I-am spus ieri-seară lui Beckett că uriaşul, imensul volum al lui Sartre despre Genet e
un fenomen la fel de monstruos ca Auschwitz”.
semnaleze pînă şi această diferenţă faţă de modul său de a fi : “Ce i se poate reproşa lui
Nietzsche din ultima-i perioadă e nemăsura gîfîită a scrisului, lipsa timpilor morţi”32.
Chiar şi atunci cînd trece peste această tendinţă de a-şi manifesta cu orice preţ
reţinerile faţă de opera nietzscheană, chiar şi atunci cînd recunoaşte că există o seamă de
calităţi ale scrisului lui Nietzsche care nu îi pot fi în nici un fel negate, Cioran pare să
utilizeze acelaşi tip de judecată care îi motiva şi obiecţiile. Dacă în prima situaţie
Nietzsche era criticat pentru acele trăsături ale operei sale care îl împiedicau să fie un
Cioran perfect avant la lettre, aprecierile la adresa lui vor insista asupra însuşirilor de tip
cioranian ale scrierilor sale.
Chiar şi pentru cei care nu îi apreciau deloc preferinţele intelectuale sau modul de
gîndire, subiectul stilului cioranian a rămas unul inatacabil, pentru că pînă şi cei mai
aprigi adversari ai săi, cei care încercau să minimalizeze importanţa filosofică a operei
lui, considerîndu-l un simplu scriitor cu instincte reacţionare, au fost obligaţi să
recunoască perfecţiunea scriiturii sale. În Germania, aşa cum notează în Caiete, Cioran
era socotit, alături de Roger Caillois, cel mai mare stilist francez33, iar Benjamin Ivry îl
consideră, preluînd o opinie larg acceptată, cel mai bun autor de aforisme de la Nietzsche
încoace34. În acest context şi urmînd liniile strategiei sale generale de identificare
tumultoasă cu Nietzsche, nu pare deloc surprinzător că accentul principal al preţuirii sale
pentru acesta se concentrează asupra valorii stilistice a scrierilor lui. Cioran recunoaşte
rolul eliberator avut de maniera nietzscheană de a filosofa, care, sabotînd stilul filosofiei
oficiale, a permis legitimarea fragmentului ca gen privilegiat de reflecţie, ca singurul mod
adecvat pentru investigarea fizionomiei spirituale a modernităţii35. În plus, el însuşi un
adversar al jargonului şi al tehnicismului sterp al filosofilor, apreciază frumuseţea limbii
lui Nietzsche şi faptul că acesta nu a simţit nevoia de a crea noi cuvinte 36 pentru a-şi
exprima gîndirea-i atît de nuanţată, socotindu-l cel mai mare stilist german : “Nietzsche
est sans aucun doute le plus grande styliste allemand. Dans un pays où les philosophes
écrivaient si mal, devait naître par réaction un génie du Verbe, comme il n’en existe

32
Cioran, Sfîrtecare, p. 84.
33
Cioran, Caiete, I, p. 304.
34
Cioran, “Entretien avec Benjamin Ivry” in Entretiens, p. 210.
35
Cf. Cioran, “Entretien avec Fernando Savater” in Entretiens, p. 22.
36
Cioran, “Entretien avec Luis Jorge Jalfen” in Entretiens, p. 106 : “Nietzsche n’a pas créé des mots, ce qui
n’a pas amoindri son oeuvre”.
même pas chez un peuple amoureux de langage, comme l’est le peuple français. Car il
n’y a pas en France l’équivalent d’un Nietzsche – sur le plan de l’expression, j’entends de
l’intensité de l’expression”37.
Cioran insistă mereu asupra insuficienţei influenţelor livreşti, asupra incapacităţii
acestora de a furniza echivalentul unei experieţe concrete şi cu adevărat personale. Pentru
el, scriitorii cu adevărat mari sînt aceia care au avut parte de cunoaşterea pricinuită de
suferinţă, aceiau care au trebuit să se războiască cu tenebrele lor interioare, dobîndindu-şi
în acest fel materia operei lor, scriind, în fapt, mereu doar despre ei înşişi. Exemplul
preferat al lui Cioran este acela al legăturii dintre viaţa şi opera lui Dostoievski, al forţei
pe care o capătă scrisul acestuia datorită destinului lui dramatic : “C’est par la souffrance
et non par la lecture qu’on l’acquiert [la connaissance]. Dans la lecture, il y a une sorte de
distance. La vie est la vraie expérience : tous les échecs que l’on peut subir, les réflexions
qui en découlent. Tout ce qui n’est pas expérience intérieure n’est pas profond. Vous
pouvez lire des milliers de livres, ce ne sera pas une vraie école, contrairement à
l’expérience du malheur, à tout ce qui vous touche profondément. La vie de Dostoïevski a
été un enfer. Il a vécu toutes les épreuves, toutes les tensions. Il est sans doute l’écrivain
le plus profond dans les expériences intérieures. Il est allé jusqu’à la limite extrême”38. El
însuşi se vede făcînd parte din această categorie, în aşa fel încît pledoaria pe care o face
pentru un asemenea gen de gînditori, singurii profunzi şi autentici, este, de fapt, o
pledoarie pro domo. Nietzsche are parte de aprecierile lui Cioran pentru că se încadrează
perfect în acest model, pentru că poate fi inclus în paradigma spiritelor care îi seamănă
prin febrilitatea căutărilor lui39, prin riscul pe care şi-l asumă40, prin tăria de a gîndi
împotriva lui însuşi41, prin permanenta lui suferinţă42, prin aerul lui halucinant43 şi mai
ales prin intensitatea cinismului său : “Faptul că Nietzsche, Proust şi Rimbaud
supravieţuiesc fluctuaţiei modelor se explică prin gratuitatea cruzimii lor, prin chirurgia

37
Cioran, Cahiers, p. 756.
38
Cioran, “Entretien avec Branka Bogavac Le Compte” in Entretiens, p. 269.
39
Întrebat de Branka Bogovac Le Compte care este autorul care îi place cel mai mult după Dostoievski,
Cioran răspunde : “Nietzsche, parce qu’il est allé au bout de tout ce qu’il a entrepris. Pour son côté
excessif” (Entretiens, p. 269).
40
Cioran, La tentation d’exister in Oeuvres, p. 830.
41
Ibidem, p. 822.
42
Cioran, Caiete, I, p. 329. Vezi şi Caiete, II, p. 204 : “Léon Bloy sau Nietzsche sau Dostoievski – am iubit
la ei suferinţa şi excesul, sau mai curînd : excesele suferinţei”.
43
Cioran, Cahiers, p. 773.
lor demonică, prin generozitatea otrăvii. Ferocitatea face opera să dăinuie, ferind-o de
îmbătrînire. Afirmaţie fără temei ? Gîndiţi-vă la prestigiul Evangheliei, carte agresivă,
una dintre cele mai veninoase din cîte-au fost”44.

44
Cioran, Silogismele aamărăciunii, p. 12.