Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului (note de lectură

)

Capitolul I. Noţiunea Dreptului 1. Sensurile şi etimologia termenului “drept”. Sensul filosofic şi sensul juridic al termenului În limbaj filosofic, dreptul este conceput cu sensul de justeţe, echitate. Dreptul este îndatorirea de a da sau recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine. În sens juridic, dreptul obiectiv (engl. law) reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale, în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului. În sens juridict, dreptul subiectiv (engl. right) este îndrituirea subiecţilor participanţi la un raport juridic concret, respectiv, ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic. Aspectul static al dreptului este reprezentat de un ansamblu de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică judiciară). Aspectul dinamic al dreptului este reprezentat de formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme. Pe lângă norme, dreptul mai cuprinde şi o totalitate de concepte care permit transpunerea în drept a cerinţélor de fond ale vieţii sociale. Dreptul pozitiv denumeşte totalitatea normelor de drept, care sunt în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară.

2. Dreptul ca obiect de studiu al ştiinţei Ştiinţa dreptului are mai multe subdiviziuni (drept civil, drept penal, administrativ, etc.). Acesta se mai numesc „ştiinţe juridice”. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului, aplicarea normelor de drept, interpretarea lor, aplicarea constrângerii. Există mai multe categorii de ştiinţe juridice: a) cele care studiază dreptul în ansamblul său (tgd, filosofia dreptului, sociologia juridică); b) ştiinţele juridice istorice (dreptul roman);

c) ştiinţele juridice de ramură, care studiază diferite categorii ale normelor de drept; d) ştiinţele auxiliare ale dreptului.

3. Teoria generală a dreptului ca parte componentă a ştiinţelor juridice O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare ţară. Această ştiinţă a dreptului a fost cunoscută sub patru denumiri: a) enciclopedia juridică (sau enciclopedia formală); b) teoria generală a dreptului; c) filosofia dreptului; d) introducere în studiul dreptului. Până în secolul al XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei, a religiei, a eticii sau a politicii. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi, oameni ai bisericii sau politicieni. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată relativ recentă. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă a normelor şi instituţiilor juridice, ci ca o explorare în profunzime, cu o tentă filosofică, a conceptului de „drept”. Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. Ştiinţele juridico-istorice. Este vorba despre disciplinele care se ocupă cu istoria dreptului. Ştiinţele juridice de ramură. Fiecare ramură a dreptului formează obiectul d estudiu al unei discipline juridice aparte. Ex: - dreptul constituţional; - dreptul administrativ; - dreptul financiar; - dreptul civil; - dreptul familiei; - dreptul muncii; - dreptul penal; - dreptul agrar; - dreptul procesual penal; - dreptul procesual civil; - dreptul internaţional public; - dreptul internaţîonal privat, ş.a. Ceea ce dă o fizionomie distinctă unei ramuri de drept sunt:

a) o legislaţie cu o problematică unitară, sistematizată adesea sub formă de cod; b) lucrări ştiinţifice care să-i teoretizeze obiectul reglementării; c) o disciplină didactică, inclusă în planul de învăţământ al facultăţilor de drept. În cele mai multe dintre cazuri, ramurile naţionale de drept şi ramura ştiinţei dreptului dintr-o anumită ţară au un corespondent în învăţământul juridic universitar sub forma unor discipline didactice. Ştiinţele juridice speciale. Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de unele organe jurisdicţionale. Ex: - medicina legală; - criminalistica; - psihologia judiciară; - contabilitatea; - statistica judiciară.

4. Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele dreptului Rolul conceptului este acela de a capta şi fixa un anumit conţinut informaţional ce poate fi, apoi, reprodus în mod identic de către agenţii cunoscători. Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă. Cunoaşterea ostensivă reprezintă actul însuşirii de către agent a înţelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite, într-un context praxiologic determinat. Cu ajutorul ei se dobândesc informaţii primordiale şi se formează vocabularul de bază. Cunoaşterea discursivă este o cunoaştere mediată, ea poate avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii, prin intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători. Ştiinţele juridice folosesc cunoaşterea discursivă. Dintre operaţiile logico-semantice şi sintactice ce intervin în procesul cunoaşterii, ştiinţele juridice folosesc: - denumirea, - descripţia, - definiţia, - diviziunea, - clasificarea, - abstractizarea, - determinarea, - generalizarea, - particularizarea. Denumirea constă în asocierea unui semn tip care în domeniul ştiinţelor juridice nu se face la un obiect fizic, ci la un conţinut informaţional determinat.

Descripţia reprezintă un mijloc de cercetare a informaţiei, este un mijloc de analiză a structurii obiectului sa a intensiunii conceptului asociat acesteia. Definiţia lexicală este operaţia prin care se stabileşte o identitate de designat între un nume şi o descripţie nominală generală. Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ale cărei elemente constitutive sunt: obiectul diviziunii, criteriul diviziunii, ce constă dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvârşeşte diviziunea şi rezultatul diviziunii, constând din două clase complementare. Clasificarea este operaţia logico-semantică prin care se analizează extensiunea unui concept. Abstractizarea şi determinarea sunt operaţii logico-semantice ce se efectuează asupra intensiunii conceptelor care duc, de regulă, la schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. Generalizarea este o consecinţă a abstractizării. Generalizarea şi particularizarea. Generalizarea se bazează pe abstractizare, şi constă în lărgirea extensiunii conceptului. Dimpotrivă, particularizarea înseamnă adăugirea de noi note, restrângându-se extensiunea conceptului.

5. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului TGD, prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul acestor discipline. Ea oferă celorlalte discipline posibilităţi integrative. O filosofie a dreptului ca ramură de sine stătătoare a ştiinţelor juridice ar avea ca obiect gnoseologia realităţii juridice. Probleme metodologice: a) perfecţionarea cercetării sociologice concrete, în special în domeniul eficienţei sociale a actelor normative şi al activităţii organelor statului; b) necesitatea unei mai bune cunoaşteri a laturilor cantitative ale acţiunii dreptului asupra relaţiilor sociale, a folosirii metodelor matematice şi demografice; c) necesitatea perfecţionaării metodelor de culegere şi prelucrare a informaţiei în cercetarea problemelor prevenirii infracţionalităţii şi a combaterii ei. Metodele TGD sunt: A. Metoda istorică. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică, studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt: tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului ş.a.

B. Metoda logică. Se găseşte în strânsă legătură cu metoxa istorică. Poate fi definită ca o totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne, într-un cuvânt, a logicii obiective a dezvoltării sociale. C. Metoda experimentală. Dreptul tinde mereu la perfecţionarea relaţiilor sociale. Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale. D. Metode cantitative. Prin ele se urmăreşte obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă. Totuşi, nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă. O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. E. Metode prospective. Acestea urmăresc nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei explicative.

Capitolul II. Dreptul şi statul. Legătura dintre drept şi stat 1. Noţiuni generale despre stat Dreptul este strâns legat de stat, până acolo încât aceste fenomene nu pot fi separate unul de celălalt. În perioada actuală, cuvântul „stat” are mai ales două sensuri: a) Sensul istorico-geografic – populaţia organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional, relaţii economice, politice, culturale. Acest sens are mai cu seamă două laturi: organizaţia politică de pe un anumit teritoriu şi teritoriul, cu relieful lui, locuit de oameni. b) Sensul politico-juridic – statul este strict organizaţia politică, de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor de stat (puterea publică). Între noţiunile de „stat”, „putere de stat”, „aparat de stat” nu există o deosebire de sferă. Există doar deosebiri care ţin de gradul de abstractizare. Sensul politico-juridic al statului este acela de organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anume teritoriu, care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, în numele întregii populaţii, decizii concretizate

Statul format din unirea a mai multor state membre se numeşte stat federal. Statele existente în comunitatea internaţională nu pot fi încadrate. cu precizie. sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere. al structurii de stat. şi că ea generează oligarhia sau tirania. trebuie să fie criteriul decisiv în detaşarea formelor de guvernământ. care. dacă nu sunt respectate de bunăvoie. măsura în care ei iau parte la elaborarea ordinii juridice. Pornind de la criteriul deţinerii puterii de către o singură persoană sau de către totalitatea cetăţenilor. uniunile personale.” Dreptul poate fi definit ca un ansamblu de norme de conduită.v.în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului. în funcţie de împărţirea administrativteritorială). Marcel Prelot vorbeşte despre monocraţii (monarhii şi tiranii). a căror respectare este obligatorie. modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului). Aristotel considera că existenţa averii excesive este incompatibilă cu democraţia. instituite sau sancţionate de stat. În secolul nostru. Forma de stat Noţiunea de formă de stat are câteva elemente componente: a) forma de guvernământ (organizarea puterii supreme de stat. monarhia. pot să fie democrate sau autocrate.d. prin norme de drept. dar diametral opuse. D. după părerea lui. b) structura de stat (organizarea puterii de stat.p. confederaţiile de state şi federaţiile). democraţia şi autocraţia sunt două tipuri ideale. însă. încălcarea lor atrăgând după sine aplicarea forţei de constrângere a statului. Proporţia în care ele conţine elemente din unul sau altul dintre tipuri nu face posibilă împărţirea lor în republici . gruparea tradiţională a formelor de guvernământ se face în monarhii şi republici. 2. şi democraţii (antice şi moderne). în una sau alta din aceste tipuri. „Hans Kelsen consideră că raportul în care se află supuşii faţă de crearea ordinii. care. spune el. există state unitare (cu un singur organ suprem al puterii de stat şi un singur guvern) şi state compuse (care au luat naştere ca rezultat al unirii mai multor state similare – uniunile reale. c) regimul politic. Exemple de forme de guvernământ: republica. În viziunea lui.

teoria separaţiei puterilor statului (puterea legislativă. Prin „stat” trebuie să înţelegem o organizaţie bazată pe constrângere. Jean Jacques Rousseau etc. . existenţa unui partid unic. Indiferent de forma pe care statul a îmbrăcat-o de-a lungul istoriei. care accelerează instaurarea noilor structuri. prin aceasta. şi dictaturi reacţionare. În etapele sale primordiale. Statul se prezintă ca un ansamblu de organe bazat pe legături ierarhice. termeni asemănători se pot referi la fenomene distincte. Montesquieu. Toate regimurile autoritate au elemente comune: tendinţa spre monopolism. el poate lua hotărâri generale obligatorii valabile pentru întreaga populaţie de pe teritoriul asupra căruia el îşi extinde suveranitatea. b) monocraţia populară. În acest fel organizaţia care dispune de monopolul forţei de constrângere se deosebeşte. după cum sistemul de norme pe care îl sancţionează. care doresc să le menţină pe cele vechi. trebuie ţinut seama de faptul că nu există o terminologie ferm stabilită şi că fapte sau aspecte identice pot fi definite cu termeni diferiţi şi. Caracterul democratic al unui regim politic rezultă şi din existenţa mai multor partide politice. dimpotrivă. Există două tipuri de democraţie: a) democraţia pluralistă. de toate celelalte organizaţii. care datorită puterii de care dispune şi care i-a fost conferită de cetăţenii săi poate reglementa viaţa în comun.” (p. 3. 4. . hotărâri care dacă nu sunt respectate de bună voie pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere. statul şi dreptul nu pot fi despărţite de religie. cât şi a cetăţenilor luaţi în parte. pe un anumit teritoriu delimitat de frontiere convenţionale. cel mai cuprinzător.). Concepţii privitoare la legătura dintre stat şi drept Statul este forma de organizare cu caracterul cel mai complex.teoria dreptului natural (Hugo Grotius. 29-30) Există dictaturi revoluţionare. se distinge prin acest fapt de toate celelalte norme. Legătura dintre drept şi stat În legătură cu orice noţiune ştiinţifică. suprimarea sau reducerea opoziţiei. apar: .sau monarhii. iar prin „drept” numai sistemul de norme cărora statul le asigură forţa sa coercitivă.despărţirea activităţii statale şi juridice de cea religioasă. a tuturor celorlalte forme de comunitate. executivă şi judecătorească) – . În contextul revoluţiei burgheze franceze de la 1789.

după cum validitatea şi legitimitatea statului constă în aceea că el respectă Constituţia şi se bazează pe drept. Teoria şcolii individualiste franceze. Şcoala istorică germană şi şcoala sociologică franceză consideră că dreptul emană din relaţiile sociale. Doctrina şcolii germane. Critica adusă acestei concepţii vizează căderea în metafizică. cu ajutorul conştiinţei sociale. care consideră că dreptul obiectiv este o emanaţie a statului. 35) Dreptul este etatizat. teritoriul şi . iar statul apare atunci când naţiunea a constituit mai multe organe de reprezentare. Pentru aceasta. Dreptul obiectiv s-ar başte din totalitatea drepturilor subiective. Actele normative care au consacrat noile relaţii sociale rezultate din abolirea feudalismului sunt constituţiile. care are la bază teoria dreptului natural. care să limiteze dreptul în activitatea sa. voluntar. niciuna dintre ele nefiind superioară celeilalte). b) teoria şcolii germane – statul este o persoană juridică formată din naţiunea fixată pe un teritoriu şi organizată în guvernământ. normelor edictate de el. Se presupune că numai dacă se demonstrează că statul în acţiunile lui este legat de norme de drept superioare lui. a elaborat teoria autolimitării statului (statul se supune.fiecare independentă. care au menirea să exprime voinţa ei. b) o anumită concepţie despre stat care să permită limitarea acestuia prin norme de drept. nefiind admisibilă o conştiinţă colectivă în sine şi superioară. prin pactul social apare naţiunea. numai atunci interesele şi drepturile indivizilor au o garanţie eficace. Se pune întrebarea dacă există un drept în afara statului. adică îmbracă forma elaborării sau aplicării unor norme de drept. Teoriile despre stat sunt în număr de patru: a) teoria clasică franceză – statul este naţiunea persoană juridică. ar trebui să se găsească un principiu juridic care să limiteze acţiunile statului. Unii consideră că subordonarea voluntară nu este eficace. Între stat şi drept există o legătură de complementaritate.” (p. „Eficienţa dreptului constă tocmai în faptul că el exprimă voinţa statului ca organizator al vieţii în comun a populaţiei de pe un anumit teritoriu. format din două elemente: a) o anumită noţiune a dreptului care să aibă calitatea de a putea limita statul. în vreme ce activitatea de stat este „normativizată”. respectiv să se refere la un drept anterior. constă în afirmaţia că normele de drept sunt o emanaţie a drepturilor naturale ale omului. Normele de drept sunt elaborate de organele de stat. sau superior statului. considerând că e mai bine să acţioneze conform dreptului). elementele statului sunt: naţiunea. exterior şi superior statului.

personificare a normelor juridice care reglementează consuita persoanelor fizice. noţiunea suveranităţii fiind incompatibilă cu teoria limitării. din cauza solidarităţii sociale. „Teoria clasică franceză şi şcoala germană formulând noţiunea de stat ca titular al suveranităţi fac imposibilă o limitare eficace a statului prin drept. norma de drept poate cenzura statul. statul este o organizaţie juridică. titulară a suveranităţii.” (p. Dacă statul este deplin suveran. omul este nevoit să trăiască în societate. dreptul trebuie să fie anterior. statul doar dă dreptului o formulare mai precisă. este imposibilă limitarea statului prin drept. persoanele morale sunt personificarea normelor ce organizează instituţia respectivă. iar dreptul secundar – dreptul se confundă cu forţa de constrângere a statului. . 39) Toate teoriile de mai sus nu au izbutit să demonstreze convingător o limitare a statului prin drept. impunând atât acestuia cât şi persoanelor particulare să facă totul pentru menţinerea ordinii sociale. b) dreptul este independent de stat. Dacă teoria franceză desemnează naţiunea ca persoană juridică. nicio activitate nu poate fi considerată statală dacă ea nu este reglementată ca atare de către drept. o creaţie a sa la un anumit moment (statul este primordial. d) teoria lui Bartelemy – statul face acte juridice de autoritate (şi atunci este persoană morală). c) teoria lui Kelsen – statul ca ordine de drept.puterea publică. Astfel. Statul are rol în formarea indirectă a dreptului. Există trei moduri de a concepe legătura dintre drept şi stat: a) statul este independent de drept. c) statul şi dreptul sunt aşa de strâns legate între ele încât nu pot exista unul fără altul şi nu pot fi imaginate separat. dreptul fiind numai un instrument al statului. exterior şi superior statului. şi acte de gestiune (şi atunci îşi exercită drepturile patrimoniale). Necesitatea ca omul să trăiască în societate creează legea. În societăţile mai vechi. şi statul este subordonat dreptului (primatul dreptului asupra statului – nu există societate fără drept. Niciun act al statului nu scapă reglementării juridice. Pe de altă parte. iar statul poate înlătura dreptul oricând). Pe de altă parte. conform lui Duguit. teoria germană vede în naţiune numai un organ al statului. iar statul care violează dreptul este ilegal). Şcoala sociologică pozitivistă a lui Duguit admite însă o limitare absolută a statului prin drept. statul nu intervenea decât foarte puţin în formarea normelor juridice. statul personifică ordinea juridică generală. Ca să se producă o limitare a statului prin drept.

e) În domeniul organizării politice şi juridice. în anumite împrejurări. individul sau grupul iau parte la transformările ce se produc în societate. b) În domeniul structurilor şi raporturilor sociale.Chiar dacă orice act prin care statul creează dreptul trebuie să se bazeze pe o oarecare normă juridică anterioară. „Civilizaţia este caracterizată prin anumite forme ale raporturilor dintre oameni şi natură şi ale raporturilor sociale. 47) „Cultura corespunde unui mod de a trăi. proprie epocii pe care o străbatem. Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 1. care să răspundă ideii de progres al societăţii umane şi să facă posibilă o tipizare a lor. Capitolul III. actul de creare a unei norme de drept primare. instituţiile. c) În domeniul cunoaşterii. puterea este căutată sub forma prestigiului.” (p. decizia dă naştere unor manipulări care permit o mai uşoară acceptare a măsurilor luate în fapt de grupurile sociale la putere. Aceste raporturi marchează structurile sociale. de a gândi sau de a acţiona. primul act de formare a dreptului. populaţia. dreptul. producţie.” (p. 47) Există cinci domenii ale societăţii instituţionalizate în civilizaţia industrială: a) În ceea ce priveşte mediul înconjurător. În felul acesta. are o tendinţă mai mare de stabilitate. Primele forme embrionare ale statului şi dreptului . în mod linear pornind de la inferior spre superior? Civilizaţia evoluează mai rapid. cultura este mai conservatoare. d) În domeniul transmiterii sociale. dominaţia grupurilor la conducere este menţinută prin reproducţia de la o generaţie la alta. economia – căutarea eficacităţii şi a profitului exprimă o dorinţă de putere. nereglementată (constituţia). Valorile civilizaţiei se înlocuiesc pentru că cele vechi se perimează. organele de stat. apare procesul de dominanţă. ale oamenilor între ei în muncă. De aceea. într-o anume societate. Nu se poate spune despre drept şi stat dacă aparţin în exclusivitate sferei civilizaţiei sau sferei culturii. 2. este o activitate pur etatică. Câteva reflecţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură Aceşti termeni se completează reciproc. Problema este de a şti dacă se poate vorbi de o evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi culturii. formele de putere. într-un grup ori la un individ. precum şi unei mişcări de la transformările materiale suportate la schimbările ce se petrec. Civilizaţia poate fi observată într-o societate ori în mai multe societăţi care au aceleaşi trăsături comune. se vorbeşte de civilizaţie industrială. în timp ce valorile culturii se acumulează. mediul înconjurător.

împărţind populaţia în zece file teritoriale. în funcţie de sarcinile lor militare şi financiare. Date fiind războaiele endemice. 1. se pierd tot mai mult legăturile bazate pe rudenia de sânge.În ginţi. Oamenii regelui devin aristocraţia gentilică. triburi. apar şefii militari. odată cu pătrunderea persoanelor străine pe teritoriul ginţilor. stabilind o serie de drepturi şi îndatoriri pentru populaţia pe care o . pe baza locului de domiciliu al populaţiei. Ulterior. în jurul cărora se coagulează o aristocraţie militară. În Grecia antică. creşte rolul regilor-soldaţi. Ex: hitiţii. Teritoriul Romei a fost împărţit în 4 triburi urbane şi 17 triburi rustice. în Asiria. b) Apariţia puterii publice. s-a aplicat constrângerea. Odată cu schimbările intervenite în organizarea socială. Banii fac să apară negustorii. Reforma lui Solon înseamnă o lovitură puternică dată organizării tribale. Puterea publică însă nu elimină obştea ca formă de organizare a oamenilor liberi. Clistene va continua reforma începută de Solon. Atunci când se impune criteriul economic. VI î. S-a dorit acordarea drepturilor politice tuturor locuitorilor Romei.Hr. c) Apariţia dreptului.). delimitările produse pe baza criteriului de avere. care exprimă interesele sale. 2. Atunci când societatea se scindează în guvernaţi şi guvernanţi. Babilonul şi Sumeria. formată dintr-o categorie de oameni care se ocupă cu guvernarea societăţii. Ex: Egiptul. A doua cale este cea a societăţilor în care condiţiile naturale au favorizat crearea unor gospodării agricole care se bazează pe irigaţiile fluviale. alături de patricieni şi de clienţi. Puterea publică edictează noi norme. problemele colectivităţii se rezolvă în comun de către toţi membrii comunităţii. În vederea realizării vastelor lucrări de irigaţie. acestea au dorit să obţină drepturi. Legătura de sânge este înlocuită de legătura teritorială. fratrii. Apartenenţa la vechile organizaţii gentilice a pierdut orice importanţă. În Roma. şi o va definitiva. semnificativă este reforma lui Servius Tullius (sec. Prima cale de apariţie a puterii publice este cea a războaielor. normele de cnduită socială încep să se despartă de cele ale comunităţilor primitive. Sfatul bătrânilor este excedat pentru înfăptuirea constrângerilor. Uniunile statale de pe malurile râurilor sunt create şi ele prin forţa militară. bazate pe legăturile de rudenie. care a introdus plebea în componenţa poporului roman. Nu le-au putut căpăta decât pe baza acestui criteriu. a) Organizarea populaţiei pe baza criteriului teritorial. apare forţa publică. apare statul.

e. Un izvor pentru studiul vechiul drept indian este şi Arthaşastra (ştiinţa despre politică). marii dregători fiind concomitent judecători. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice . nu constituiau baza forţéi de muncă. Uneori. India şi China. nu a exista în ţările Orientului o armată permanentă. În secolele V-IV î. cu 282 articole. atribuţiile judecătoreşti sunt exercitate de preoţi. În ţările Orientului antic au existat sclavi. La început. cel mai vechi cod de legi este cel al împăratului legendar Mu. Apastamba. ia naştere o şcoală filozofico-juridică numită „şcoala legiştilor”. Ea se exercita în contextul administraţiei de stat. În caz de război se constituia o armată mai numeroasă pe baza sistemului incorporării. Reprezentanţii ei erau în favoarea existenţei unei proprietăţi de stat nelimitate. şi deci nu sclavajul şi-a pus amprenta asupra civilizaţiei şi culturii orientale. dar aceştia nu erau prea numeroşi. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic Egiptul. împăratul avea cel mai important rol atât pe plan politic. În Orient. se impune folosirea unei forţe de constrângere împotriva celor care nu li se supun. susţineau necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat. unde împăratul nu era şi mare preot. Primul legiuitor al Egiptului antic este Menes. Ulterior. 3. Babilonul. În Babilon. Templele aveau şi ele propria lor armată.guvernează. cât şi religios. legea se reducea la înregistrarea scrisă a cutumelor. Gautama. Cum noile norme nu beneficiază de consimţământul tuturor. La început armata era limitată la paza personală a şefului statului şi la detaşamente destinate reprimării unor mişcări de nemulţumire din interiorul ţării. În India antică. Narada.n. cel mai important monument legislativ este „Codul legilor lui Hammurabi”. Cu excepţia Indiei. dreptul scris a început să consfinţească numai reguli noi pe care dezvoltarea socială şi interesele guvernanţilor le impuneau. O lungă perioadă de timp. există câteva coduri de legi: Codul lui Manu. 4. Justiţia nu era detaşată şi reprezentată printr-o categorie de organe distincte. În China.

hotărârile senatului au devenit izvoare juridice. o influenţă negativă asupra vieţii de stat. La obârşie. Dracon a elaborat pentru prima oară legi scrise în 621 î. e) Un loc special în cadrul izvoarelor dreptului roman îl ocupă „Jurisprudenţa” (ştiinţa dreptului). se pare că o serie dintre jurisconsulţi au primit dreptul de a da avize obligatorii pentru alţi jurişti în rezolvarea anumitor speţe.e. armata. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice A. .Două polisuri prezintă o relevanţă deosebită: Sparta şi Atena.n. Pentru marea majoritate a infracţiunilor se aplica pedeapsa cu moartea. Dreptul roman a) Prima lege scrisă a fost Legea celor XII table. c) În sec. În epoca monarhiei absolute. „Comentariu asupra legii celor XII table”. dând posibilitatea săracilor să ocupe funcţii în stat.Codul Teodosian. În Sparta. organele de stat cele mai importante sunt: regalitatea (formată din 2 regi). Gaius a scris o serie de valoare lucrări juridice: „Instituţiunile”. Pericle a introdus o remunerare pentru exercitarea diferitelor funcţii. Hr. Plebeii au cerut senatului să edicteze legi scrise care să poată fi cunoscute de către toţi romanii. sfatul bătrânilor. în opinia ei. are loc activitatea legislativă a lui Solon. 5. În Atena.Hr.Codul Hermogenian. „Comentariu asupra edictului provincial”. reprezentând astfel un pericol pentru democraţie). La începutul secolului VI î. Efialte a răpit Areopagului dreptul de veto împotriva hotărârilor adoptate de Adunarea Poporului. . I-III. eforii.Codul Gregorian. De numele lui Clistene este legată introducerea ostracismului (Adunarea Poporului putea izgoni din Atena persoana care exercita. sunt întocmite numeroase colecţii: . b) Un izvor specific al dreptului roman au fost edictele magistraţilor. . care luau în considerare interesele proprietarilor particulari şi favorizau dezvoltarea comerţului şi a meseriilor în Atena. cele mai frecvente fiind cele ale pretorilor. adunarea poporului. în 450 î. d) Un izvor important au fost „Constituţiile imperiale”. şi s-au numit senatusconsulte. Alte reforme în direcţia democratizării sunt cele întreprinse de Efialte şi Pericle.

alegea regele.Consulii (2 la număr. supravegheau moravurile şi-i pedepseau pe cei care aveau o conduită necorespunzătoare).Colegiul Preoţilor – cuprindeau pontifii şi augurii. aproba sau respingea propunerile senatului. Statul roman Trei perioade: a) perioada regalităţii. era şef militar. împăratul Justinian adună operele jurisconsulţilor romani sub numele de „Corpus Juris Civilis”.Regele – ales de Adunarea Poporului. preot suprem. judecător al cauzelor mai grave. monarhia a fost înlocuită cu o republică de tip aristocratic. făceau recensământul. fiecare curie avea un singur vot.Cenzorii (stabileau censul.n.Cvestorii (ajutoare ale consulilor). . b) perioada republicană (începând cu 509 î. statul roman a avut următoarele organe: .Senatul – format din cei mai în vârstă oameni ai celor 300 de ginţi.n. organele de conducere sunt: . . până în 565 e.). ci reprezentau interesele plebei pe lângă ceilalţi magistraţi. care începe odată cu întemeierea Romei (753 î. . vor fundamenta dreptul pretorian). Comiţiile centuriate şi Comiţiile tribute). În anul 530.Senatul (în el figurau în general persoanele care avuseseră funcţii înalte de conducere). b) În perioada republicii. În perioada regalităţii. Modestinus şi Gaius) au putere de lege. . c) În epoca imperială. Organele de stat ale Romei erau următoarele: .e. militară şi judecătorească).Împăratul (autoritatea supremă în stat. dacă statul roman era ameninţat. . c) perioada imperiului (din 27 î. aveau drept de veto în raport cu hotărârile magistraţilor).Edilii (îndeplineau funcţiile poliţieneşti).Adunarea Poporului (Comisiile Curiate) – formată din toţi bărbaţii cu drepturi depline. În anul 426.Consulii (care au păstrat anumite atribuţii judecătoreşti) .Papinian a scris „Questiones” şi „Responsa”. .Tribunii plebei (nu erau magistraţi ai statului.) şi ţine până la înlăturarea regilor (509 î.e.e.).).n. B. în locul lor se numea un dictator pe timp de 6 luni).Adunările Poporului (acestea erau de trei tipuri: Comiţiile curiate. Paul. . „legea citaţiunilor” a stabilit că scrierile jurisconsulţilor clasici (Papinian. . cu atribuţii de natură civilă. .n. puterea sa era limitată numai de autoritatea senatului. .e. aveau puterea supremă civilă şi militară.Pretorii (locţiitori ai consulului.n. .

codificarea scrisă începe în sec XVI. Eike von Repgau întocmeşte un cod (Oglinda Saxonă) ce cuprinde obiceiurile pământului în părţile răsăritene ale Saxoniei. întâlnim următoarele coduri: . în Evul Mediu. În Cehia. l-a constituit cutuma.Cenzorii şi tribunii plebei (dispar.Pretorii (al căror rol scade). În anii 1274-1275. culegere de norme locale. apare „Bula de aur germană”. În Franţa. XIII. în lucrarea „Institutes coutumières”. care conţine 240 de articole.Practica Frensis (cuprinde cutume din provincia Auvergne.Edilii (se îngrijesc de administraţia străzilor. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura evului mediu Cel mai important izvor al dreptului. un anonim redactează Oglinda Şvabă. . apare „Magna Carta Libertatum”. în sec.Cvestorii (devin ajutoare ale împăratului sau ale consulilor). Apare Cancelaria imperială. În sec. a pieţelor şi a băilor publice). funcţiile lor fiind asumate de către împărat). în Ungaria. în 1215. un birou central care furnizează împăratului materialele necesare în rezolvarea diferitelor probleme de stat. cel mai important document legislativ din perioada de început a feudalismului este „Legea pentru judecata mirenilor”. C. apare „Cartea bătrânului pan din Rozemberg”. . . XIV). Totuşi. b) Legi cu valoare de coduri . în Germania. şi datează din sec. .. XIII. Lisel. XV). XIV. În Bulgaria.Marele cutumiar al Franţei (sfârşitul sec.Senatul (devenit un organ din ce în ce mai dependent de împărat). În Germania. . În sec. Dreptul scris în Evul Mediu a) Legi cu valoare constituţională În Anglia. 6. încearcă să creeze un drept cutumiar comun pentru toate provinciile Franţei.Adunările populare (îşi pierd competenţa din perioada republicană). în 1230. . apare „Bula de aur maghiară”.

F.Hexabiblul lui Harmenopol. E. . alături de dreptul comun. Reglementa probleme bisericeşti şi de . fiind elaborat de către Curţile de la Westminster. . În Polonia – „Statutele lui Kazimir cel Mare”.Basilicalele (Legile împărăteşti).Legea militară. . În Germania – „Constitutele Carolina Criminalis”. numit „equity”.Cartea Eparhului. În Serbia – „Zaconicul lui Ştefan Duşan”.Ecloga. . . Acesteia i se adaugă: „Aşezămintele marelui cneaz Iaroslav cu privire la instanţele de judecată” şi „Aşezămintele lui Vladimir Monomahul”. Echitatea s-a transformat într-o doctrină juridică. există Ruskaia Pravda (Pravila Rusă). Apare ca un drept care poate fi folosit uşor de orăşeni. „Legiuirile Bizantine”: .Prohironul. După expansiunea sa. în sec. protejând interesele acestora. D) Dreptul comun englez („Common Law”) în Evul Mediu S-a format în perioada 1066-1485. Protoforma acestui cod se numeşte „Pravila lui Iaroslav”. Este dreptul care se aplică pe întreg teritoriul Angliei. Dreptul roman în Evul Mediu Un izvor important al dreptului feudal l-a constituit dreptul roman. Formalismul şi procedura tradiţională engleză au facut aproape imposibilă preluarea dreptului roman.Legea agrară. . al XIII-lea. .Epanagoga.În Rusia Kieviană. . . spre deosebire de cutumele locale care se aplicau numai în anumite regiuni.Nomocanoanele. dreptul comun englez a fost „dublat” de un alt sistem de drept rival.Legea maritimă. Dreptul canonic Format din dispoziţii bazate pe principii religioase.

Justinian: „Perceptele dreptului sunt acestea: să trăieşti onorabil. b) Cutuma. ci ca o sursă completatoare a legii. a) Legea. Jurisprudenţa nu creează reguli generale.familie. Trebuie distinse: legile constituţionale şi codurile. Dreptul comun (common law) în capitalism Cu toate măsurile întreprinse în sistematizarea legislaţiei.U. Influenţa dreptului comun englez asupra dreptului din S. Dezvoltarea dreptului englez a rămas şi pe mai departe la latitudinea instanţelor de judecată. Dreptul comun englez se caracterizează prin modul său de elaborare cazuistic şi jurisprudenţial. Este activitatea organelor judecătoreşti exprimate în anumite hotărâri. acomodându-se foarte greu cu dorinţa de a face schimbări radicale şi rapide. Se spune uneori că adevărata contribuţie a americanilor la progresul uman este dezvoltarea noţiunii de justiţie în sensul controlului acestei puteri asupra puterii politice. în faptul că se simte o apropiere a lui faţă de sistemul romano-germanic. B. Activitatea legislativă se caracterizează prin formularea de reguli generale. întrucât este o atribuţie exclusivă a organelor legislative sau administrative. Izvoarele dreptului capitalist la popoarele care au cunoscut influenţa dreptului roman (Germania. A. Însă nu ca izvor autonom. la începutul secolului al XIX-lea nu s-a ajuns la pierderea caracterului tradiţional al dreptului englez. C. Dreptul şi statul în capitalism Există mai multe familii de drept în capitalism. .A. 7. Specificul dreptului american constă. fapt care demonstrează că triumful dreptului comun englez nu a fost complet. elaborate după o procedură stabilită. c) Jurisprudenţa. În cadrul sistemului de drept ce a cunoscut influenţa dreptului roman. Toate legile trebuie să fie conforme cu constituţia. Franţa şi Italia). mai ales. juriştii burghezi nu au încetat să considere cutuma ca fiind izvor de drept. să nu injuriezi pe nimeni.

Prima aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a fost realizată în secolul al XVIII-lea de statele americane. executivă şi judecătorească. unde este asigurată demnitatea persoanei. În cursul secolului al XX-lea. Anglia (monarhie constituţională) Organele acestei forme de guvernământ sunt: . regulamente. trebuie să rămână distincte.să dai fiecăruia ce i se cuvine. Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 1. ordonanţe etc. Dacă la începutul secolului al XIX-lea statul se ocupa numai de menţinerea ordinei. Primul care abordează problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke (Essay on civil government): „tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile. statul a trebuit să se intereseze de toate formele de activitate a cetăţenilor. a fost Montesquieu. puterea judiciară se înfăţişează mai degrabă ca un accesoriu al puterii legislative. de întreţinerea forţelor armate şi de conducerea relaţiilor externe. în care există domnia dreptului.” În concepţia lui Locke.). căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac. După el. de administrarea justiţiei. unui stat constituţional de drept. puteri ce trebuie încredinţate unor titulari deosebiţi şi. ar avea în mâini şi puterea să le execute. Evoluţia istorică a principiului Problema puterii publice apare încă de la Aristotel (Politica).” Capitolul IV. a separaţiei puterilor în stat. rămasă clasică. „De l’esprit des lois”. în fiecare stat există trei puteri: legislativă. în mod necesar. ordine. Separaţia puterilor în stat nu exclude o colaborare între ele. cu timpul. Puterea executivă are dreptul de a elabora şi ea acte normative (decrete. Principiul separaţiei puterilor în stat a fost considerat o sursă a libertăţii politice. deci. printr-un echilibru şi o colaborare a celor trei puteri separate. care aparţin. a crescut mult rolul statului în reglementarea unor relaţii economice. Cel care a elaborat construcţia teoretică.

Are dreptul de a dizolva parlamentul. denumită „common law”. fie în mâna unui singur om. fie în mâinile câtorva oameni. Cabinetul. este preşedintele Senatului şi preşedintele temporar care îl . fie ereditară. Caracter de cameră ereditară. Lordul Cancelar este socotit un fel de Ministru al Justiţiei.a.).A. în Anglia nu există reguli procedurale formulate în scris. în Anglia mai acţionează şi Equity law. să fie considerată o veritabilă definiţie a tiraniei. este superioară Camerei Comunelor. Alături de Common law şi de Statute law. Nici un proiect nu devine rege decât dacă este sancţionat de monarh. al finanţelor.” A) Organele legislative Congresul Statelor Unite (Senatul şi Camera Reprezentanţilor). poate. al afacerilor interne. În materie de legiferare. Are dreptul de a-l numi pe primul-ministru. al apărării. Camera Lorzilor şi Camera Comunelor formează împreună Parlamentul Angliei. al comerţului ş. Membrii ei trebuie să aibă titlul de lord. Monarhul. Cabinetul conduce întreaga activitate executivă a statului.A) Organul legislativ – Parlamentul (format din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor) a) Camera Lorzilor – pronunţat caracter nobiliar. b) Camera Comunelor – caracter electiv. Până astăzi. putând astfel determina compoziţia Camerei Lorzilor. cuvântul „lege” are două sensuri: un prim sens este cel de „lege comună” sau legea obiceiului. al doilea sens este cel de lege scrisă. „statute law”. legislativă. fie a mai multora. Din Cabinet fac parte numai miniştrii care conduc domenii mai importante (ministrul afacerilor externe. 2. Vicepreşedintele S. care judecă atât după regulile dreptului comun cât şi după regulile echităţii. în mod just. Are dreptul exclusiv de a acorda titlul de pair. executivă şi judecătorească în aceleaşi mâini. Statele Unite ale Americii (republică prezidenţială) Convenţia de la Philadelphia: „Acumularea tuturor puterilor. se face distincţie între cabinet şi guvern.U. prin cucerire sau prin alegere. C) Organele judecătoreşti În dreptul englez. B) Organele executive 1. În doctrina politică engleză.

Numeşte şi revocă primul-ministru. Preşedintele are o situaţie preponderentă faţă de toate celelalte organe ale statului. la propunerea şi cu aprobarea Senatului. numită Constituţia celei de-a V-a Republici. B) Organele executive Preşedintele şi vicepreşedintele.U. iar pedeapsa nu merge dincolo de pierderea funcţiei sale şi a incapacităţii de a mai deţine funcţii care implică profit.A. sunt Guvernul şi Biroul Preşedintelui. Preşedintele Republicii.înlocuieşte pe preşedintele S. Atribuţiile ei nu sunt de natură pur juridică. . C) Organele judecătoreşti Curtea Supremă de Justiţie. formată din 9 judecători. ci decretele elaborate de Guvern. organ de natură jurisdicţională. Nu poate fi tras la răspundere de nici un organ. Guvernul.U. Principalele organe centrale executive în S. poate fi judecat de către Senat prin procedura de impeachement. Franţa (republică parlamentară) Organele ei sunt consacrate prin Constituţia din 1958. onoare şi încredere.U. 2.. În cazul unor abateri deosebit de grave. El este şeful guvernului şi şeful statului. Preşedintele S. Parlamentul (Adunarea Naţională şi Senatul) Domeniul în care Parlamentul poate elabora legi este stabilit de Consiliul Constituţional. C) Organele judecătoreşti Înalta Curte de Justiţie – competentă să judece Preşedintele Republicii şi pe membrii guvernului. Limitarea domeniilor în care Parlamentul poate elabora legi face ca majoritatea actelor normative să fie nu legile. Condus de primul ministru.A. ci şi politică. Hotărârea se ia cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor prezenţi. A) Organele legislative 1. numiţi de Preşedintele S. punerea sub acuzare a preşedintelui fiind de competenţa Camerei Reprezentanţilor.A. Emite ordonanţe.A.U. B) Organele executive 1.

precum şi raportul dintre ele. Constituţia României din 1923 a păstrat organele de stat prevăzute în Constituţia din 1866. formată din 2 camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. B) Organele executive În fruntea puterii executive se situa regele. În toate epocile istorice există relaţii . A) Organele legislative Funcţia de organ legislativ o îndeplinea la 1866 Reprezentanţa Naţională. Există în relaţia juridică ceva ce subzistă oriunde. Elementele de continuitate pot fi întâlnite mai ales în acest domeniu. A. la care se adaugă tendinţa spre sancţiunea juridică). Capitolul V. Constantele statului şi ale dreptului Dreptul şi statul cunosc o anume continuitate de-a lungul istoriei. C) Organele judecătoreşti Organele judecătoreşti nu aveau o suficientă autonomie faţă de puterea executivă. Puterea lui era inviolabilă. obiectul raportului juridic. drepturile şi obligaţiile lor. Există trei factori care alcătuiesc ceea ce numim „dat” în drept: a) Relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă dată. Aşa cum nu pot exista două societăţi identice. Constantele dreptului Teoria Generală a Dreptului este de a expune şi studia permanenţele juridice. tribunalele administrative. Constantele dreptului ar fi: raportul juridic cu elementele sale componente (subiecţii raportului juridic.Consiliul Constituţional. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat Constituţia din 1866 prevedea deja separaţia puterilor. Consiliul de Miniştri avea un rol mai degrabă decorativ. de la apariţia lor şi până în zilele noastre. Curtea de Conturi. nu poate exista o normă juridică la fel în toate societăţile şi nici o legislaţie comună tuturor societăţilor.

Totuşi. Un prim element de constanţă trebuie socotit adoptarea principiului separaţiei puterilor în stat. c) organizarea celor aleşi. delimitat prin frontiere de stat. investite cu atribuţii pe care nu le au ceilalţi cetăţeni. deci este produsul epocii sale. pe care o exercită în mod permanent. relaţii între soţi. b) Constantele statului în sens politico-juridic Statul se înfăţişează ca o totalitate de organe. constituite în state naţionale sau multinaţionale. şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură ce s-au perindat de-a lungul istoriei. Acesta este un element de continuitate a statului. d) numirea guvernului. anumite trăsături sunt comune tuturor oamenilor. dacă nu sunt respectate de bună voie. care a stat la baza organizării de stat a ţărilor moderne şi contemporane. pe baza unui contract de muncă. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. hotărâri care. ca şi component al organelor de stat. îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui organ de stat şi primeşte un salariu. b) Omul produs de aceste relaţii. c) Legile obiective. .între vânzători şi cumpărători. B. are adesea un grad de relativitate. Constantele statului a) Constantele statului în sensul istorico-geografic Statul este de neconceput fără existenţa unui teritoriu asupra căruia să-şi exercite suveranitatea. în mod legal. pe un anumit teritoriu. Delimitarea politică a naţiunilor. Dat-ul în drept este variabil. e) numires preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie. Nivelul central de organizare a statului presupune mai multe momente: a) organizarea alegerilor pe baza sistemului electoral. Un alt element de continuitate a statului este populaţia. este persoana fizică învestită. atribuţii care le conferă posibilitatea de a lua hotărâri generale obligatorii pentru cei cărora li se adresează. cu o funcţie de stat. Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie anume de persone. de convenţionalism. Funcţionarul public. b) alegerea preşedintelui. pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere.

a. numită „teoria tomistă a dreptului natural”. Perioada pentru care sunt alese organele legislative se numeşte legislatură.Constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. solemnitatea. acestea sunt formate din deputaţi. Capitolul VI. Sunt respectate anumite principii: publicitatea dezbaterilor. Hobbes şi Locke. împărţit în ministere. doctrina dreptului natural a constituit un fundament la care sunt raportate normele dreptului pozitiv. judecătoreşti. Există o versiune. Soluţia este contractul social. În ce priveşte organele judecătoreşti. serviciile de informaţii. contradictorialitatea. 2. elaborat de stat. Există cel puţin două grade de jurisdicţie: judecata de fond şi calea de atac (recursul). Teoria sociologică Reprezentanţi: Ihering. aleşi pe baza unui sistem electoral. În ce priveşte organele legislative. Teoria dreptului natural Rădăcinile sale se află în antichitatea greacă. tribunale. Leon Duguit. asigurarea dreptului la apărare ş. Dreptul se naşte din lupta între interesele sociale diferite. Oamenii se nasc liberi şi prima lege naturală a lor este de a veghea asupra propriei lor conservări. sesizăm: judecătorii. Există un aparat logic conceptual. Teoria solidarităţii sociale a lui Duguit: dreptul ar fi împărţit în două categorii: a) un drept social. Un loc aparte îl ocupă: armata. Rousseau). b) un drept pozitiv. Este necesară o formă de asociere care să apere persoana şi bunurile fiecărui asociat. putem sesiza un guvern. O versiune a dreptului natural o constituie teoria contractului social (Grotius. Ehrlich. care nu este decât dreptul social prins în formule . jandarmeria. o anumită terminologie ce se foloseşte în activitatea de stat. În cadrul organelor administrative (executive). curţi. Teorii despre drept şi stat 1. oralitatea. Constante în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. poliţia. executive. Prin construcţia de idei şi prin funcţia socială pe care a avut-o în decursul istoriei. care îşi are sursa în viaţa socială a oamenilor.

Conceptul şi doctrina au fost elaborate în Europa continentală la sfârşitul secolului al XIXlea de către doctrina juridică germană. Teoria normativistă Face parte din curentul pozitivismului juridic.juridice şi investit cu forţa de constrângere a statului. Câtă vreme trăieşte în comunitate şi-i asigură acesteia existenţa. Teoria statului de drept Statul nu este absolut independent în activitatea sa. drepturi care se îndreaptă uneori împotriva sa. ea trebuie privită ca o ipoteză iniţială. Este în strânsă legătură cu teoria separaţiei puterilor în stat. teroarea şi fraternitatea sunt cele două laturi inseparabile ale vieţii de stat. 4. ea porneşte de la teoria autolimitării puterii de stat. Teoria este inacceptabilă. 5. După Sartre. cât şi statul din ţara în care se produce această discordanţă. potrivit căreia statul acordă drepturi subiective cetăţenilor. În momentul în care încearcă să se izoleze de comunitate. ci este îngrădit de autoritatea dreptului. iar în relaţiile externe statul trebuie să respecte normele de drept internaţional. Esenţa sa constă în afirmaţia că trebuie să se separe dreptul. Trece ulterior în doctrina franceză. aşa cum este el. susţinută de Hans Kelsen. Existenţialismul juridic Aplicaţie a teoriei existenţialiste (Heidegger. iar de acolo cuprinde restul continentului. . intră în funcţie teroarea. aşa cum ar trebui să fie. Cea mai reprezentativă este teoria pură a dreptului. Aşadar. Dreptul este chemat să exercite o funcţie protectoare în măsura în care asigură individului un minimum de securitate socială. de drept. dreptul îşi refuză valorile exterioare lui. trebuie înlăturate şi înlocuite cu un alt stat şi drept. Dacă dreptul elaborat de stat contravine dreptului social. În ce priveşte fundamentarea teoretică a statului de drept. pentru că dreptul nu poate fi privit ca un fenomen izolat. îşi trag validitatea dintr-o normă fundamentală superioară. rupt de condiţiile vieţii materiale. Toate normele juridice dintr-o ordine juridică dată. Această normă nu poate fi dedusă. Jaspers şi Sartre) în studiul statului şi dreptului. 3. prin aceasta se încalcă „solidaritatea socială” şi atât dreptul. individul manifestă fraternitate.

care însă reflectă o gândire diferită mai ales prin aceea că nu include categoria „stat”. b) Funcţia de apreciere. Dreptul şi conştiinţa juridică Conştiinţa juridică este totalitatea unor idei. el a pierdut în comprehensiune. democraţia juridică sugerează că adevărata democraţie înseamnă organizarea puterii de aşa manieră încât cel care o deţine să nu o poată deturna şi folosi în interes propriu sau de grup. iar dreptul cutumiar este total sau parţial abrogat. ca orice subiect de drept. Capitolul VII. Dacă „democraţia majoritară” înseamnă conducerea statului de către popor prin voinţa reprezentanţilor săi aleşi. ci şi un argument de autoritate în dezbaterea publică.” (p. 175) Vremurile de azi ne sugerează că direcţia urmată este cea a democraţiei juridice. de determinare a unei atitudini conforme cu norma de drept. iar libertatea excesivă a semnificaţiilor pe care de acum încolo le ascunde. ca şi conţinut autonom. care contribuie la înţelegerea elementelor vieţii sociale. la înţelegerea realităţii sociale prin prisma unor activităţi juridice. Versiunea pozitivistă a statului de drept prezintă statul de drept ca pe o construcţie pur formală şi abstrasctă. În viziunea pozitivismului juridic. concepţii. sentimentele. Conceptul statului de drept a devenit nu doar o constrângere axiologică. dominant pozitivistă. care nu concepe alt drept decât cel elaborat de stat. reprezentări cu privire la drept şi la raporturile juridice. asigurând subordonarea fiecărui nivel de norme juridice faţă de o normă superioară. Statul de drept. în lumea anglo-saxonă există un echivalent al statului de drept.Statul de drept îşi are originea în gândirea liberală. Conştiinţa juridică are trei funcţii: a) Funcţia de cunoaştere. Există o puternică relaţie între statul de drept şi dreptul natural. voliţiunile cu privire la: dreptul . „rule of law”. „Rule of law” este „domnia dreptului”. bazându-se pe principiul ierarhiei normelor. Statul de drept a fost conceput ca un stat care îşi elaborează propriile legi. se naşte în Europa. „Ceea ce statul de drept a câştigat în extensie. face ca înţelegerea să fie foarte delicată. prin intermediul căreia se atribuie fenomenelor şi acţiunilor umane o anumită semnificaţie. Concomitent. „Conştiinţa juridică are drept conţinut ideile. cărora el însuşi li se supune. Tema s-a mondializat. dreptul natural nu există. „fără a se aprofunda în mod real implicaţiile sale”. de valorizare. Această definiţie a statului era în deplină concordanţă cu gândirea juridică a Europei continentale. c) Funcţia normativă. căreia statul îi este supus. de reglare a conduitei umane. odată cu constituţionalismul.

Ambele etape alcătuiesc studiul etnologiei juridice. această existenţă. Izvorul material priveşte conţinutul sursei normei juridice. Cele două mari concepţii. Există izvoare materiale şi formale. interes sau situaţie care nu au încă existenţă juridică. se distinge Constituţia. măsurile care trebuie luate pentru cei care încalcă normele de drept. În concepţia dreptului natural. adică ceea ce este în concordanţă cu legile universale ale naturii. atitudinea celorlalţi oameni faţă de drept. Noţiunea de izvor al dreptului Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică. Izvoarele dreptului 1. care încearcă să clarifice natura dreptului. Dreptul pozitiv este secreţia conştiinţei juridice a societăţii. Cutuma ca izvor de drept Istoricul nu poate decanta caracteristicile şi condiţiile în care cutuma devine izvor de drept. izvorul material al dreptului îl constituie comandamentele naturale. la un moment dat. Potrivit orientării creştine din dreptul natural. ca izvoare ale dreptului pozitiv. se stabilesc două etape: a) studiul folclorului juridic. Legea ca izvor de drept Sensul restrâns al conceptului de lege este acela de act adoptat de parlament. Dintre legi. 181) Capitolul VIII.” (p. ca izvor material al dreptului. cum ar trebui să fie dreptul în viitor.existent în vigoare într-o anumită societate la un moment dat. folosesc argumente referitoare şi la izvoarele dreptului. ca fiind cea mai . şi nu numai legea ca atare. izvorul şi natura dreptului pozitiv sunt de esenţă divină. atitudinea proprie a unei persoane faţă de drept. b) studiul obiceiurilor juridice care există în evoluţia istorică a unei comunităţi etnice. Vorbim despre izvor material al dreptului ca de un fenomen. indiferent de natura ei. idei. şi anume dreptul natural şi concepţia pozitivistă. 3. Se consideră izvor al dreptului orice act normativ care este general obligatoriu. În studiul cutumei. Problema izvoarelor dreptului este inseparabilă de cea a naturii dreptului. ci determină. Sensul larg al noţiunii înglobează orice act cu putere obligatorie. 2.

importantă lege în stat. îi neagă caracterul de izvor de drept şi foarte puţini îi recunosc această funcţionalitate. Contractul normativ ca izvor al dreptului Doctrina nu acceptă contractul ca izvor de drept. dar pot schimba însăşi concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie socială într-un raport juridic. 5. Doctrina abordează principiile care domină sistemul juridic şi poate oferi soluţii pentru dificultăţile prin care trece practica judecătorească. folosind întreaga experienţă juridică a timpului. Pregătirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme de drept se face pe baza a două metode: metoda empirică şi metoda dogmatică (adică metoda documentată teoretic). Cel mai important lucru care defineşte doctrina este reflecţia. Or. De ea nu se poate trece decât cu riscul înfruntării bazelor statului de drept. Desfăşurându-se într-un cadru legislativ . alţii. cei mai mulţi. hotărârile organelor jurisdicţionale. cât şi pe practician. şi sistemul de drept în criză. Doctrina ca izvor de drept Doctrina însăşi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de drept. Curtea Constituţională constituie o jurisprudenţă cu totul deosebită. odată cu întreaga societate. organele de procuratură (prin soluţiile rămase definitive). 4. care poate nesocoti voinţa legiuitorului. Prin doctrină se înţeleg opiniile exprimate în ştiinţa juridică care studiază dreptul pozitiv. şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de important. ci şi pe vastitatea de informaţii şi legături interdisciplinare pe care le aduce doctrina. 6. Soluţiile date de diverse organe care aplică legea pot merge până acolo încât nu numai să producă modificări esenţiale în legislaţie. singura eficientă. prin aceea că edifică argumentat noul sistem de drept. activitate care îl reprezintă atât pe legislator. Jurisprudenţa include experienţa practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv. deoarece ea nu se bazează numai pe experienţă. O criză socială care se reflectă şi asupra sistemului juridic va aduce. rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda dogmatică. meditaţia asupra problemelor de drept ale timpului. Jurisprudenţa ca izvor de drept Sunt creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti.

1. Caracterul ştiinţific al elaborării normelor juridice Pentru transpunerea în drepr a cerinţelor vieţii. cât şi cele ulterioare. Un act social este obligatoriu numai dacă este conform dreptului. dar el nu precizează care dintre acţiunile juridice sunt moral necesare. Capitolul X. un izvor de drept. Dreptul şi morala Maximă: „Ceea ce e datorie e întotdeauna drept. În dreptul muncii şi securităţii sociale. contractul normativ este izvor de drept în materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor. Dreptul delimitează o sferă în interiorul căreia va fi cuprinsă necesitatea etică. şi nu poate fi datorie ceea ce nu e drept”. Relaţia dintre drept şi morală este de natură axiologică. dreptul fixează pe capul subiectelor de drepturi puterea ce există. dar nu în general. Cu toate acestea. În dreptul internaţional public. Interesele pe care dreptul le serveşte se schimbă de la o orânduire socială la alta. dar tehnica conceptelor nu se schimbă. contractul normativ este izvor de drept. se referă în mod deschis la principiile morale. Tehnica legislativă . contractul are rol de izvor de drept atunci când apare sub forma unui contract colectiv de muncă. adică valorile juridice şî cele etice au o origine comună. În dreptul constituţional. contractul normativ (tratatul) reprezintă un izvor de drept foarte important. acestea confundându-se cu regulile juridice instituite şi lăsând impresia identităţii lor. contractul nu poate fi considerat. se folosesc anumite mijloace care asigură convertirea lor în norme de drept. Prin intermediul tehnicii. în sensul în care este definit în Legea civilă. Capitolul IX. Conceptele dreptului reflectă realitatea înconjurătoare. ci numai un anumit gen de contracte.predeterminat. Legiuirile cele mai vechi.

având în acest caz un caracter complex. generând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. b) întocmirea unor studii economice. prin doi termeni: a) tehnică juridică şi b) tehnică legislativă. aprecierea viitoarelor reglementări ce se propun. Instituţia juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din cadrul unei singure ramuri de drept. Sistemul de drept este unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi interdependente. Atunci când se face distincţie. Prin tehnică legislativă se înţelege totalitatea „procedeelor” şi artificiilor prin care soluţiile de fond dobândesc practicabilitate. A. B. se înţelege prin tehnică juridică totalitatea conceptelor juridice şi a procedeelor logice aplicate la drept care. Instituţia juridică şi ramura de drept Normele se repartizează în 2 grupe: a) instituţii juridice. Astfel. în literatura de specialitate. Capitolul XI. b) ramuri de drept.Activitatea de modelare a conţinutului regulilor de drept şi de exprimare a lor într-o formă specifică este denumit. În faza de conceptualizare a actelor normative se folosesc de obicei următoarele procedee: a) inventarierea legislaţiei în vigoare în domeniul supus viitoarei reglementări. dreptul civil. dreptul procesual. Ramura de drept . Unitatea şi diversitatea normelor de drept. sociologice. luate izolat sau în sistem. Instituţia juridică Cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale. De ex: normele juridice care reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate. c) examinarea legislaţiei din alte ţări. instituţia căsătoriei grupează norme din dreptul familiei. capacitate de inserare în viaţa socială. Unii consideră că sunt termeni sinonimi. cât şi din mai multe ramuri de drept. sesizarea neajunsurilor care există. privind evoluţia şi tendinţele fenomenelor şi relaţiilor sociale ce urmează a forma obiectul reglementării juridice. fac posibilă introducerea în normele de drept a cerinţelor vieţii materiale într-o anumită ţară şi într-o perioadă istorică dată. Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme complet separate. Sistemul dreptului 1.

Apariţia codurilor pe materii a influenţat mai buna grupare a legislaţiei pe materii. De asemenea. „Delimitarea unei ramuri de drept de alta este o problemă complexă.). Dreptul public şi dreptul privat Structura sistemului de drept este determinată de forma de proprietate dominantă într-o societate. . prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective. Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus publicum (cuprinzând normele de drept care privesc interesele generale ale statului) şi jus privatum (divizat în dreptul civil. nu este destul de clar şi ce înseamnă grup de norme aparte. prin anumite principii comune. b) metoda pe care statul o alege pentru reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale şi care face ca anumite norme să se separe într-o ramură de drept aparte (ex: metoda autonomismului. care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific.Reprezintă o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice. Jurisconsultul Paul distinge între: a) dreptul de excepţie (jus singulare).a. metoda recomandării. Tradiţiile legislative influenţează şi ele formarea sistemului de drept dintr-o anumită ţară. dreptul ginţilor şi dreptul pretorian). 2. 219) Ramura de drept este un ansamblu relativ distinct de norme juridice. Juriştii romani distingeau între: a) dreptul scris. Toate aceste grupări nu au avut la bază un criteriu unitar. trebuie remarcat că aceeaşi metodă poate fi folosită de mai multe ramuri de drept. Greutatea delimitării provine tocmai din faptul că este greu de stabilit care este gradul de diferenţiere a relaţiilor sociale care să dea posibilitatea ca acestea să fie reglementate de un grup de norme aparte şi să fie astfel unite într-o ramură de drept. b) dreptul comun (jus comune). totuşi. autoritarismul ş. folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode. Evoluţia istorică a sistemului de drept. şi aceeaşi ramură poate folosi mai multe metode. legate între ele prin obiectul lor comun. Criteriile grupării normelor juridice în ramuri distincte: a) caracterul relaţiilor sociale (obiectul reglementării juridice) pe care ramura de drept respectivă le reglementează. legate organic între ele.” (p. şi nu au folosit drept criteriu al grupării natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele norme. b) dreptul nescris.

.Ramurile dreptului Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în anumite ramuri în cadrul sistemului este socotit a fi obiectul reglementării judirice. . între organizaţiile economice şi persoanele fizice. Acest criteriu este subiectiv şi destul de labil. repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti. 3. i) Dreptul penal – normele juridice prin care se stabilesc acele fapte care sunt considerate infracţiuni. pedepsele şi codiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni. înţelegând prin acesta un grup de relaţii sociale distincte sau cu particularităţi proprii. h) Dreptul familiei – normele juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei. c) Dreptul financiar – normele juridice care se referă la formarea.tea normelor juridice care reglementează raporturi sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat. f) Dreptul civil – normele juridice ce reglementează raporturile patrimoniale ce se nasc între organizaţiile economice. precum şi alte raporturi sociale derivate din raporturile sociale de muncă. d) Dreptul muncii – ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ale muncitorilor şi funcţionarilor. g) Dreptul procesual civil – normele juridice care reglementează ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile. raţională şi completă a terenurilor. precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane. precum şi între persoanele fizice. precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze. b) Dreptul administrativ – normele juridice care reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei de stat. a) Dreptul constituţional – format din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat. activitate îndeplinită de organele administrative. e) Dreptul funciar – normele juridice ce reglementează relaţiile sociale născute în legătură cu atribuirea terenurilor în administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea măsurilor pentru folosirea efectivă.

Se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi. trebuia să aibă o acoperire în aur. Au fost instituite în special pentru a facilita circulaţia bunurilor. pentru descoperirea infracţiunilor. Normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. 4. pentru a fi valabilă pe plan internaţional. forma de emisiune a banilor. Banii sunt o marfă a mărfurilor. Dreptul economic Privită în raport cu dreptul. prin norme juridice. cât şi ale consumatorilor şi ale societăţii în ansamblul ei. C. în relaţiile lor reciproce. Un bun dobândeşte o utilitate economică datorită drepturilor ce se stabilesc între diferite persoane fizice sau anumite colectivităţi de persoane. B. Au apărut banii electronici. Constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. Dreptul internaţional public. Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul concret al proprietarului în cadrul unui raport juridic de proprietate. Subiectele sale sunt în principal statele. Principalele aspecte ale relaţiilor economice pe care le reglementează dreptul sunt următoarele: A. Dreptul internaţional privat. Dreptul intern şi dreptul internaţional A. schimbarea . În prezent s-a renunţat la această acoperire. Proprietatea. Emisiunea monetară şi circulaţia bănească. O anumită perioadă de timp emisiunea monetară. Reglementarea juridică a relaţiilor economice în condiţiile economiei de piaţă. economia ridică o problemă deosebit de importantă. B. Statul a reglementat. Capitolul XII. Contractele. Nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice. a procuraturii şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale. şi anume de a şti în ce măsură dreptul poate reglementa relaţiile economice prin norme obligatorii care dacă nu sunt respectate benevol să fie aplicate prin forţa de constrângere a statului şi care să ţină seama atât de interesele producătorilor. Dreptul obiectiv în materie de proprietate este format din ansamblul normelor juridice care reclamă existenţa proprietăţii în general.j) Dreptul procesual penal – normele juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire. k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) – reglementează faptele de comerţ.

etc. Trăsăturile comune ale normelor: a) Normele sociale impun unor agenţi potenţiali o clasificare în acţiuni obligatorii. sportive. politice. b) Normele sociale încurajează acţiunile şi comportamentele în concordanţă cu ţelurile generale şi interzic acţiunile deviante. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale Norma este o regulă care stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate. acţiuni permise şi acţiuni interzise. d) Orice normă.contractul de credit. Normele însele sunt foarte diferite: juridice. Capitolul XIII.contractul de muncă. morale. pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv. c) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente (nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute în acelaşi timp o acţiune irealizabilă).contractul de vânzare. . Exemple: . Cele mai importante criterii care clasifică normele sunt: .constractul de prestări de servicii. . . Normele prefigurează un comportament viitor. religioase. 4. indiferent de natura ei. Contractul este o instituţie care prin specificul reglementării sale aparţine dreptului civil fiind de domeniul dreptului privat (intern sau internaţional).contractul de locaţiune.proprietarului lor sau a posesorului lor sau prestarea unor servicii. Norma juridică 1. Convenţiile legal formulate ţin loc de lege pentru cei care le-au formulat. Răspunderea juridică. Oricine se obligă personal este ţinut să-şi îndeplinească angajamentele cu toate bunurile sale mobile sau imobile prezente sau viitoare potrivit principiului: „bunurile debitorului formează gajul comun al creditorilor săi”. Ele sunt prospective (conturează un model) şi teleologice (au la bază un anumit scop). . trebuie să fie în acord cu condiţiile socialeconomice ale epocii.

demnitatea. d) norme care privesc raporturile dintre individ şi colectivitate. dintre grupuri şi categorii sociale. munca. integritatea corporală. viaţa. relaţiile de familie ş. proprietatea. din multitudinea de relaţii sociale. 2. e) norme care privesc mecanismul de funcţionare al structurilor organizaţionale. Valorile morale se instituie ca limită a aspiraţiilor umane. libertatea. de creaţie artistică. izolează. în procesul de elaborare al normelor de drept. pe acelea dintre ele pe care le consideră valori şi deci au nevoie de a fi protejate prin norme de drept şi. Valori morale şi valori juridice Valorile morale reprezintă scopuri sociale: responsabilitatea. de cercetare ştiinţifică. ele constituie fundamentul trăirilor şi a satisfacţiilor umane superioare. onoarea. pe calea utilizării unor noţiuni abstracte. sănătatea. c) norme de cunoaştere şi de gândire corectă. dreptatea. libertatea. problemele fundamentale ale existenţei umane şi ale raporturilor dintre indivizi. în acelaşi timp. există norme: a) acţionale. c) organizaţionale. Pe scurt. În drept sunt ocrotite şi promovate valori precum: patria. profesionale şi obşteşti. cu caracter politic. demnitatea. îngrădeşte cu ajutorul normelor de drept acele fapte sociale pe care le consideră nonvalori. b) norme cu caracter acţional în raporturile oamenilor cu societatea. 251) 3. selectează. . metode sau principii de construcţie şi creaţie teoretică. „Legiuitorul.a) norme cu caracter acţional în raporturile omului cu natura. de cult.a. Elaborarea normelor de drept are ca scop ocrotirea anumitor valori pe care sistemul social-economic respectiv le promovează.” (p. Criteriile de valorizare depind de optica valorică a membrilor unei anumite societăţi. Normele juridice şi problema valorilor în drept Normele de drept urmăresc să stabilească şi să clarifice. de ocrotire a sănătăţii. echitatea. b) comportamentale.

C) Normele juridice pot să prevadă naşterea unor efecte juridice. c) Unele norme juridice privesc numai anumite organe sau organizaţii. Trăsăturile specifice ale normelor juridice sunt următoarele: A) Normele juridice au un caracter general. iar nu conduita unei singure persoane. Norma juridică prevede forma conduitei în modul cel mai general şi abstract. şi impersonale. de fiecare dată când se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei. se detaşează de subiectivitate. Există mai multe aspecte legate de acest caracter: a) Unele norme se adresează tuturor cetăţenilor de pe teritoriul statului. Normele – atât morale cât şi cele juridice – exprimă aspiraţii valorice şi idealuri individuale în măsura în care acestea coincid cu cele colective. D) Normele juridice se pot realiza. numai trecând prin conştiinţa oamenilor. Regulile de conduită sunt tipice. Elementele normei juridice şi formularea lor tehnico-juridică . indicând un comportament principial. prin constrângere statală. E) Normele juridice se aplică. dobândind valenţe axiologice cu caracter obiectiv. a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică. la nevoie. procuror general etc. B) Normele juridice au un caracter volitiv. b) Alte norme se adresează numai unor categorii de persoane. d) Există unele norme juridice care se adresează unor organe unipersonale (ministru. iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului. după care ele au cedat treptat locul valorilor politice şi juridice.Au existat perioade când au dominat valorile religioase. se aplică la un număr nelimitat de cazuri. 5. între valorile politice şi cele etice. Caracteristicile normelor juridice Normele juridice reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancţionate de stat. Societatea contemporană cunoaşte o opoziţie între valorile ştiinţei şi cele ale religiei. 4. Dreptul constă în aplicarea unei măsuri egale pentru toţi. în viaţa practică. Normele juridice se aplică unor cazuri nelimitate.).

ea se găseşte în mintea celor chemaţi să le aplice. şi se referă la conduita propriu-zisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează. disparat. B) Dispoziţia Este partea cea mai importantă a normei juridice. Ipoteza se referă uneori la situaţiile posibile în care se săvârşeşte o anumită faptă prevăzută de lege. Elementele normei juridice se întâlnesc. nici un interzic săvârşirea unor acţiuni. în cadrul izvoarelor de drept. iar nu împreună.Norma juridică este un concept abstract ce conţine indicaţii privitoare la comportamentul uman. Unitatea lor este de ordin logic. ci lasă la latitudinea părţilor să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. Clasificarea elementelor normei juridice A) Ipoteza Ipoteza poate fi determinată sau subînţeleasă. . a) Ipoteza determinată este acea parte a normei juridice care prescrie condiţiile în care urmează să se aplice dispoziţiile. de cele mai multe ori. c) Permisive – nici nu impun. Dispoziţiile pot fi: a) Onerative– prevăd obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni. Consecinţa conduitei ilicite: „se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă” – sancţiunea normei juridice. Elementele normei juridice sunt: a) ipoteza. b) Ipoteza subînţeleasă este acea ipoteză care nu este formulată. b) dispoziţia. c) sancţiunea. b) Prohibitive – care interzic săvârşirea unor acţiuni. rezultă din contextul reglementării. ci se subînţelege.” Conduita: „sustragerea de la recrutare” – formulează dispoziţia normei juridice. 6. Împrejurările: „în timp de pace” – constituie ipoteza normei juridice. De exemplu: „Sustragerea de la recrutare în timp de pace se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

dispoziţii generale (cele care au o sferă largă de aplicare şi care guvernează de obicei o anumită ramură a dreptului). Sancţiunea urmăreşte: a) restabilirea ordinii.O varietate sunt dispoziţiile supletive – lasă la latitudinea persoanelor interesate conduita pe care să o urmeze. Este de regulă o măsură luată împotriva voinţei sau dorinţei aceluia care încalcă dispoziţiile normelor de drept. . 4) Sancţiuni civile. C) Sancţiunea Este elementul normei juridice care precizează urmările nerespectării dispoziţiei. c) îndreptarea celui vinovat. . atunci organul de stat competent va suplini voinţa lor. Există mai multe feluri de sancţiuni: a) După criteriul naturii lor: 1) Sancţiuni penale. 3) Alternative. dar dacă ele nu se hotărăsc. b) După gradul de determinare: 1) Absolut determinate. sau derogatorii (constituie o completare fie a dispoziţiilor generale fie a celor speciale). 1. d) reintegrarea lui în societate. Dispoziţii generale. b) prevenirea încălcării normelor de drept în viitor. . speciale şi de excepţie.dispoziţii speciale (cuprind numai o anumită categorie de relaţii din ramura respectivă). 2) Relativ determinate. 2) Sancţiuni administrative. . 4) Cumulative. 3) Sancţiuni disciplinare.dispoziţii de excepţie. e) De stimulare – prevăd recompensarea unei conduite deosebite. Cele mai frecvente dispoziţii de recomandare se întâlnesc în dreptul cooperatist. d) De recomandare – prevăd o anumită conduită pe care statul o recomandă organizaţiilor obşteşti.

Procesul de abstractizare în drept Evoluţia dreptului a mers pe linia de la concret la abstract. Capitolul XIV. Condiţiile raportului juridic Raporturile juridice apar ca o realizare a normelor. Norma juridică Cu ajutorul ei. Faptele juridice sunt acţiuni omeneşti sau evenimente. B) Faptele juridice Împrejurările de fapt sunt cele care concretizează subiectele. A. Instituţia analogiei: judecătorul nu poate refuza soluţionarea unei cauze venită spre judecare pe motiv că legea nu prevede fapta respectivă sau că ea este neîndestulătoare. Pentru apariţia unui raport juridic sunt necesare două condiţii: norma juridică şi faptele juridice. Judecătorul trebuie să aplice în aceste cazuri o normă juridică referitoare la un caz analog. procesul de creare a dreptului se împleteşte cu cel de aplicare a lui. neputându-se face o delimitare netă până unde merge normarea ei şi de unde începe aplicarea. soluţionarea concretă a unor asemenea cauze apărând ca o cooperare între legiuitor. Ea determină calitatea de subiect de drept a persoanelor şi tot ea stabileşte care sunt faptele ce au o valoare juridică şi duc la apariţia.7. cel al existenţialismului juridic (numit şi impresionism juridic). statul reglementează conduita umană. Principiu: „dreptul este o măsură egală pentru indivizi inegali”. şi organul chemat să o aplice. În anumite împrejurări şi al un anumit nivel. Dreptul este privit ca un ansamblu de norme juridice formulate pe calea abstractizării şi exprimate cu ajutorul conceptelor. care a elaborat norma. Există un curent. care potrivit . conţinutul şi obiectul raportului juridic. modificarea sau stingerea raporturilor juridice. se bucură de protecţia juridică prin aplicarea analogiei legii sau a dreptului în acele domenii în care ea este admisă. menite a le reglementa. la cazuistică. Pot fi considerate ca fiind raporturi juridice şi acele raporturi sociale care în lipsa unor norme juridice exprese sau implicite. care e o încercare de revenire la concret. Raporturile juridice 1.

D. b) acte juridice neoficiale (chitanţa). Acestea poartă numele de subiecte ale raportului juridic. De multe ori însă. modificarea sau stingerea raporturilor juridice.v. Un loc important în cadrul acţiunilor îl ocupă actele juridice. subiecte ale raporturilor .normelor juridice duc la apariţia. actele juridice pot fi: a) unilaterale. Faptele juridice se clasifică în: a) evenimente (care se produc independent de voinţa omului. b) acţiuni (exteriorizări ale voinţei umane). al autorilor lor. b) acte juridice gratuite (donaţia).d. Ceea ce caracterizează actul juridic. Unele dintre subiecte vor fi titulari de drepturi. întâlnim mai multe persoane. calamităţile naturale). a) Persoanele fizice – subiecte ale raportului juridic.p. moartea. Elementele raportului juridic A. în cadrul unui raport juridic. (ex: ordinul de încorporare) b) bilaterale sau multilaterale. Subiectele raportului juridic Pentru încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane. (ex: contractul de vânzare-cumpărare) Se pot distinge: a) acte juridice oneroase (care au ca obiect valori patrimoniale). în raport cu celelalte acţiuni. În marea majoritate a raporturilor juridice sunt determinaţi în mod concret şi individual atât titularii de drepturi cât şi titularii de obligaţii. altele de obligaţii sau şi de drepturi şi de obligaţii. este tocmai liceitatea acestuia. ex: naşterea. Mai există: a) acte juridice oficiale (sentinţa judecătorească). În principiu. 2.

Sunt absolute acele drepturi cărora le corespunde obligaţia tuturor persoanelor de a le respecta. persoanele juridice. În cadrul raportului juridic. Dreptul subiectiv. Situaţie inversă nu poate exista. capacitatea începe o dată cu naşterea. chiar dacă nu au o voinţă coinştientă sau suficient dezvoltată. integritate corporală. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice. Ele reprezintă posibilitatea subiecţilor de a acţiona într-un anumit fel şi de a pretinde din partea celorlalţi o conduită corespunzătoare.juridice sunt cetăţenii unui stat. la sănătate. organizaţiile obşteşti cu caracter nepatrimonial. În raporturile de drept constituţional. Organele de stat pot apărea ca subiect de drept mai ales în dreptul constituţional şi administrativ. dar nu poate să-şi exercite singură drepturile. Conţinutul raportului juridic Subiectele raportului juridic sunt legate între ele prin drepturi şi obligaţii. capacitatea începe la 18 ani. B. Prin instituţii de stat se înţeleg acele unităţi care desfăşoară o activitate cu caracter neeconomic şi care sunt finanţate din bugetul statului. drepturile concrete ale subiectelor participante la raportul respectiv se numesc drepturi subiective. Ex: dreptul de proprietate. legate de exercitarea drepturilor electorale. având anumite drepturi şi obligaţii. care împreună formează conţinutul raportului juridic. b) Subiectele colective ale raportului juridic Statul este subiect mai ales al unor raporturi de drept constituţional şi de drept internaţional public. se numeşte capacitatea juridică. Pot exista situaţii în care o persoană are o capacitate de folosinţă. Ea aparţine tuturor persoanelor fizice. În domeniul dreptului civil. la viaţă. Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita şi de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice. Drepturile . ea începe la 16 ani. Aptitudinea generală şi abstractă de a participa la un raport juridic. Alte subiecte colective ale raportului juridic: organizaţiile cooperatiste. În domeniul raporturilor juridice de muncă. sau de drept procesual penal şi civil.

Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu 1. Ex: drepturile născute în raporturile contractuale. actele normative intră în vigoare în ţara noastră în momentul publicării lor în . Prin obligaţie. în sens juridic. Obiectul raportului juridic Teoria dreptului susţine că obiectul raportului juridic este acea acţiune sau acea conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic. Capitolul XV. A) Subiectele raportului juridic de constrângere În cazul încălcării normelor juridice. Obiectul este însăşi acţiunea la care se referă conţinutul. nici ultraactive. de drept material sau procesual. reprezentată de stat. Ea are dublu rol: educativ-preventiv şi represivintimidant. societatea. C) Obiectul raportului juridic de constrângere Este vorba despre sancţiunea juridică. Specificul raporturilor juridice de constrângere Prin raportul juridic de constrângere se înţelege pluralitatea de drepturi şi obligaţii. şi pe care cealaltă parte poate să o pretindă pe baza prevederii normelor juridice. C.subiective au corespondente obligaţii ai căror titulari sunt de la început individualizaţi în raporturile juridice şi se numesc drepturi relative. Acţiunea normelor juridice în timp Normele juridice produc efecte juridice în perioada în care sunt în vigoare. În principiu. Ele nu sunt nici retroactive. 3. înţelegem îndatorirea pe care subiectul raportului juridic trebuie să o îndeplinească. este interesată să asigure restabilirea legalităţii. ce apar ca rezultat al săvârşirii unei fapte ilicite şi prin care se realizează aplicarea sancţiunilor juridice. B) Conţinutul raportului juridic de constrângere Este format din acel complex de drepturi şi obligaţii corelative care reprezintă categoria răspunderii juridice.

. contrare prevederilor ei. 2. . În privinţa acestui regim juridic. c) regimul juridic al unor categorii de străini.subsolul şi spaţiul aerian corespunzător acestora. . Principalele cazuri de neaplicare a legii unei ţări asupra tuturor persoanelor de pe teritoriul său sunt: a) imunitatea diplomatică. Aceasta poate fi: a) expresă-direct – când într-un act normativ se arată în mod expres că un altul anterior sau anumite articole ale lui se abrogă. Uneori se admite ca unele dispoziţii normative să fie aplicate cu efect retroactiv.o suprafaţă terestră. Acţiunea normelor juridice în spaţiu În noţiunea de teritoriu sunt cuprinse următoarele elemente: . Actul prin care încetează existenţa unor norme juridice se numeşte abrogare. dar prin regulile pe care le prescriu se abat de la vechea reglementare. se abrogă. b) statutul juridic al consulilor.Monitorul Oficial al României. O altă formă de încetare în timp a normelor juridice o constituie desuetudinea. Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontiera de stat. c) tacită (sau implicită) – când actul normativ nou nu abrogă în mod expres pe cele vechi. b) prevederea expresă că legea se aplică şi unor fapte petrecute anterior. fără a menţiona în mod direct actul normativ ce se abrogă sau articolele lui. c) legile interpretative. adică şi asupra unor fapte care s-au petrecut înainte de intrarea în vigoare a legii.apele interioare. Aceste cazuri sunt următoarele: a) legea penală mai blândă. b) expresă-indirect – când legea nouă se mărgineşte să menţioneze că dispoziţiile anterioare.marea teritorială. se cunosc în .

.regimul special. Aplicarea normelor juridice 1. în urma apariţiei unui act normativ care reglementează problemele respective. şi îşi încetează efectul prin abrogare. d) actele de aplicare individuală se deosebesc de actele normative şi după principiile care stau la baza căilor de atac împotriva lor. modificarea sau stingerea unui raport juridic. fiind emise pentru cazuri determinate. Aplicarea dreptului este activitatea practică în cursul căreia organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice. sau întrun tratat internaţional. adică acordarea pentru străini a unor drepturi prevăzute în legi. în concordanţă cu actele normative. acţionând ca titulari direcţi ai unor atribuţii speciale ale puterii de stat. Ea se realizează pe două cai principale: a) prin respectarea şi executarea normelor juridice de către cetăţeni şi diferitele organizaţii şi instituţii.domeniul relaţiilor internaţionale trei posibilităţi: . Generalităţi Realizarea dreptului înseamnă traducerea în viaţă a prevederilor normelor juridice. 2. b) actele normative se adresează cetăţenilor în formă generală. c) condiţiile formale de valabilitate ale acestora sunt diferite. Caracteristicile actelor individuale de aplicare a dreptului Activitatea de aplicare a dreptului desfăşurată de organele statului se prezintă sub forma unor acte ce produc efecte juridice. . Fazele aplicării dreptului Acestea sunt: . Trăsăturile actelor de aplicare prin care acestea se deosebesc de actele normative: a) actul individual de aplicare a dreptului are întotdeauna ca efect juridic naşterea. el având valoarea unui fapt juridic.regimul national. prin care se înţelege acordarea străinilor a drepturilor civile de care se bucură cetăţenii statului respectiv. 3. b) prin organizarea aplicării normelor juridice de către organele de stat competente. Actele juridice individuale urmăresc să stabilească raporturi juridice concrete.regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate – acordarea străinilor a unor drepturi care să nu fie mai restrânse decât drepturile acordate cetăţenilor oricărui stat terţ. Capitolul XVI.

Astfel. 3. potrivit constatării stării de fapt şi a prevederilor juridice (elaborarea dispoziţiilor de aplicare). d) Apar probleme legate de redactarea gramaticală a textului de lege. Dispoziţiile de aplicare sunt de două feluri: 1. Noţiunea interpretării normelor juridice Interpretarea normelor juridice este o operaţie logico-raţională. concentrată. e) Uneori termenii folosiţi în textele de lege sunt folosiţi cu sens diferit de cel obişnuit. neprevăzute. aplicarea lor la cazuri concrete presupune un efort de trecere de la general la particular. 2. care se face după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului. Obiectul interpretării normelor juridice . Capitolul XVII.a) stabilirea stării de fapt – are loc culegerea şi consemnarea împrejurărilor concludente şi tragerea unor concluzii din aprecierea materialului documentar. apar fapte noi. Interpretarea normelor juridice – parte integrantă a procesului de aplicare Aplicarea normelor juridice impune încadrarea unor situaţii concrete particulare în limitele prevăzute de norme. b) Redactarea legiuitorului este concisă. Necesitatea interpretării normelor juridice Normele juridice având caracter general. nominal unei persoane acţiunea licită pe care trebuie să o facă. interpretarea apare ca o parte a procesului de aplicare a normelor juridice. 4. f) Conţinutul voinţei exprimate în legi necesită adesea o completare. Interpretarea normelor juridice 1. Apar atunci situaţii specifice: a) Legiuitorul nu poate prevedea toate situaţiile întâlnite în aplicarea normelor juridice. Ordinea nu este întotdeauna cea de mai sus. c) rezolvarea concretă a problemei. b) stabilirea elementelor juridice – identificarea normelor referitoare la faptele constatate şi alegerea acelor dispoziţii normative pe baza cărora trebuie să se ia hotărârea (în cadrul cărora un rol deosebit de important îl are interpretarea). ea constituind un moment necesar al aplicării lui. c) În perioada în care o normă este în vigoare. 2. dispoziţii în care se indică în mod concret. dispoziţii prin care se indică sancţiunea pe care trebuie să o suporte o anumită persoană ca rezultat al săvârşirii unei fapte ilicite.

dispoziţia şi sancţiunea. esenţa şi locul interpretării având un caracter unitar. „Legislaţia. b) Interpretarea neoficială. Interpretarea normelor juridice în diferite ramuri de drept Este necesar să avem în vedere caracterul unitar al dreptului şi din această cauză nu pot fi aplicate principii diferite în diverse ramuri ale dreptului.principiile şi regulile oferite de ştiinţa logicii. Ea poate lua următoarele forme: a) Interpretare generală – făcută de către un organ de stat împuternicit să elaboreze norme juridice. Faptul că legislaţia în vigoare nu cuprinde norme exprese. uneori.principiile fundamentale ale diferitelor ramuri de drept. 7. . care să se refere la interpretare. care rezultă din însăşi esenţa dreptului.Şi în aplicarea unor norme juridice care sunt clar formulate pot apărea. în general. Reglementarea juridică a interpretării La baza interpretării stau anumite principii generale. Are caracter obligatoriu. din particularităţile concrete ale fiecărui sistem de drept. 314-315) 6. Aceasta nu trebuie să ducă la concluzia că problemele interpretării ar putea fi soluţionate în afara dreptului pozitiv. îndoieli cu privire la soluţionarea diverselor aspecte pe care le ridică aplicarea ei la cazurile concrete. prin acte normative cu caracter general obligatoriu şi retoactiv. făcută de organul de aplicare a dreptului care se referă la un anumit caz concret.” (p. se explică prin aceea că legiuitorul nu vrea să limiteze dezvoltarea ştiinţifică a principiilor şi metodelor de interpretare. A) Interpretarea oficială – făcută de un organ de stat sau de către o organizaţie obştească împuternicită să facă acte de aplicare a normelor juridice. Chiar dacă interpretarea cazuală . care să prevadă în mod expres genurile şi metodele de interpretare. 5. Formele de interpretare a normelor juridice Există două forme de interpretare: a) Interpretarea oficială. nu cuprinde întotdeauna norme propriu-zise de interpretare. b) Interpretarea cazuală – forma interpretării oficiale. În interpretare se ţine seama de: . Sunt supuse interpretării toate cele trei elemente ale lor: ipoteza.

nu se exclude posibilitatea ca instanţele de judecată care fac interpretarea cauzală să ţină cont şi de soluţiile date în alte cazuri similare. supunând textul unor analize morfologice şi sintactice. În ştiinţa juridică contemporană este aproape unanim admisă părerea că judecătorul aduce elemente noi în cadrul normelor juridice atunci când dă un conţinut concret unor noţiuni generale folosite de legiuitor sau când umple anumite lacune ale dreptului. . c) Influenţa interpretării cazuale şi practicii aplicării normelor juridice asupra procesului de elaborare a dreptului. şi au caracterul de izvor de drept. ţinând seama atât de poziţia şi acordul cuvintelor cât şi de diferite părţi ale propoziţiei.sistematică. Hotărârile judecătoreşti sunt numite „precedente judiciare”. Există patru metode de interpretare: . reliefând în acest fel carenţele activităţii juridice. B) Interpretarea neoficială – făcută de oameni de ştiinţă. cercetători în domeniul dreptului. generalizează experienţa formată în legătură cu diferite instituţii juridice. de legăturile ce există între cuvinte. Interpretarea doctrinară clarifică înţelesul unor principii de drept.logică. Metodele de interpretare a normelor juridice Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor juridice în scopul aplicării lor la cazuri concrete. 8. . a) Metoda gramaticală – presupune cercetarea textului normei ce urmează a fi interpretată. Ea nu are caracter obligatoriu şi este întâlnită uneori sub denumirea de interpretare doctrinară sau interpretare ştiinţifică. Metodele concrete folosite în scopul interpretării normelor juridice nu sunt altceva decât diferite aspecte ale aplicării metodei logice la un caz concret. analizând sensul cuvintelor. în împrejurări în care se fac afirmaţii de ordin ştiinţific cu privire la conţinutul normelor juridice. c) Metoda istorică – constă în examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată . critică anumite soluţii necorespunzătoare date de organele de aplicare a dreptului. .este obligatorie numai pentru o anumită cauză concretă.gramaticală. b) Metoda sistematică – constă în determinarea conţinutului normei juridice prin stabilirea locului pe care îl ocupă în sistemul de drept şi compararea ei cu alte norme juridice din cadrul aceleiaşi instituţii sau ramuri de drept.istorică.

etică.civică. Răspunderea juridică 1. . . Rezultatul interpretării normelor juridice În cazul în care conţinutul normelor juridice nu este nici mai larg şi nici mai îngust.norma juridică respectivă. . Specificul răspunderii juridice. decât cea indicată expres în norma respectivă. rezultatul poate fi „extensiv sau restrictiv”. 9. Reguli de principiu mai frecvent utilizate în cadrul metodei logice: a) argumentul ad absurdum – folosit în stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice (reducerea la absurd). se vorbeşte despre interpretare literală sau declarativă. d) Metoda logică – se bazează pe folosirea legilor logicii formale pentru stabilirea conţinutului normei juridice cu cele trei elemente structurale ale ei: ipoteză. cealaltă fiind falsă. parte integrantă a răspunderii sociale Răspunderea socială îmbracă mai multe forme: . b) argumentul a contrario – (bazat pe legea terţului exclus din cadrul logicii formale) în cazul noţiunilor contradictorii care se neagă una pe alta numai una din ele este adevărată. ci coincide întru totul cu textul în care sunt formulate. iar a treia posibilitate nu există. Interpretarea extensivă ne arată că voinţa legiuitorului are un caracter mai general decât cel care apare în cadrul unei interpretări primare a normei juridice respective. în comparaţie cu celelalte forme ale răspunderii sociale. c) argumentul a fortiore ratione – organul de aplicare şi interpretare a legii constată că raţiunea aplicării unei anumite norme este mai puternică într-o altă ipoteză. . . Răspunderea juridică. Capitolul XVIII. Interpretarea restrictivă constată că formularea textului legii este mai largă decât conţinutul ei real. În urma procesului de cunoaştere a normei juridice. constă în faptul că se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei de drept. dispoziţie şi sancţiune.juridică.politică.morală.

pierderea temporară a libertăţii sau exerciţîului unor drepturi. Principiu: „non bis in idem” – cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere. Acestei probleme i s-au consacrat lucrări în care răspunderea juridică este privită ca o categorie de ramură aparţinând dreptului penal.). morale. Sancţiunea juridică este mai promptă şi mai eficace. Noţiunea răspunderii juridice Nici un text de lege nu dă o definiţie vreuneia dintre formele răspunderii juridice. Sancţiunea juridică are un caracter mai grav decât sancţiunile politice. realizarea ei fiind inevitabilă şi obligatorie. . 2. numai o singură dată pentru aceeaşi faptă. Realizarea sancţiunilor juridice implică o condamnare din partea societăţii faţă de persoana vinovată şi o privare de ordin personal. civil sau dreptului muncii. interdicţia dreptului de a exercita în viitor o anumită profesie etc. Efectul educativ al răspunderii ar fi de neconceput dacă o persoană ar fi sancţionată şi atunci când nu i s-ar putea imputa nimic.Stabilirea răspunderii juridice are uneori urmări deosebit de grave: privaţîuni de ordin material sau personal. etice sau civice. A) Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie Orice subiect poate fi sancţionat numai atunci când este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale. Principiile răspunderii juridice Aceste principii includ aspecte politice şi morale. 3. Esenţa acestui principiu constă în excluderea posibilităţii aplicării faţă de aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe sancţiuni identice ca natură. Răspunderea juridică constă în suportarea de către persoana care a săvârşit o faptă ilicită a unor urmări neconvenabile pentru ea. B) Principiul răspunderii personale Răspunderea juridică este strict legată de persoana care a săvârşit fapta ilicită. deci de a i se aplica o sancţiune juridică. amenda. pecuniar sau de drepturi (închisoarea. C) Principiul justeţei sancţiunii Cerinţa fundamentală constă în necesitatea existenţei unei strânse corelaţii între gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată persoanei care a încălcat o normă de drept.

Principiu: nullum crimen sine lege – nu există crimă fără să fie prevăzută de lege. Este fapta care prezintă pericol social. infracţiunii îi este proprie pedeapsa penală. Pentru a avea un caracter ilicit.v.d. Prin „faptă care prezintă pericol social” se înţelege orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere statului. pot fi săvârşite numai de către persoane fizice. persoanei şi drepturilor acesteia. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice Deosebirea unor fapte ilicite de altele trebuie să se facă în funcţie de gradul lor de pericol social. Forme ale conduitei ilicite: A) Infracţiunea Cel mai înalt grad de antisocialitate. precum şi întregii ordini juridice.D) Principiul celerităţii tragerii la răspundere Tragerea la răspundere trebuie să se facă la timpul potrivit. B) Contravenţia Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie. Dacă tragerea la răspundere se tărăgănează. precum şi de neîncredere în capacitatea organelor chemate să asigure respectarea ordinii de drept. independenţei şi unităţii statului.p. atunci se creează un sentiment de insecuritate a raporturilor sociale. Conduita ilicită. decrete sau alte acte normative. suveranităţii. D. respectiv a raportului de constrângere. 5. În general. o anumită faptă trebuie să constituie o încălcare a normelor juridice şi să reprezinte un grad mai mare sau mai mic de pericol social. al regimului sancţionator. Există însă contravenţii . Infracţiunile pot fi săvârşite numai de persoane fizice. este săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi. 4. cauză a declanşării răspunderii juridice Conduita ilicită reprezintă împrejurarea ce determină naşterea raportului juridic de aplicare a sancţiunii. Forma răspunderii juridice care îi corespunde este răspunderea penală.

6. Delictul civil dă naştere răspunderii civile delictuale. Ca formă a răspunderii intervine răspunderea administrativă.). Subiectul răspunderii juridice poate fi: a) persoana fizică. C) Abaterea disciplinară Încălcarea de către persoana încadrată în muncă a obligaţiilor ce decurg din raportul juridic de muncă. Răspunderea pentru fapta altuia intervine pentru fapta animalelor sau pentru fapta lucrurilor.are capacitatea de a răspunde. Prejudiciul civil poate fi comis atât de persoane fizice cât şi de persoane juridice. obligaţii care formează în totalitatea lor disciplina muncii. amenda.săvârşite de persoanele juridice. mustrare. A) Persoana fizică – poate fi subiect al răspunderii dacă îndeplineşte condiţiile fundamentale: . retrogradare etc. iar sancţiunea ce se aplică este de regulă obligaţia de a repara prejudiciul produs. Subiectele răspunderii juridice Subiectul răspunderii juridice este persoana împotriva căreia se exercită constrângerea de către stat prin aplicarea de sancţiuni juridice. Sancţiunea este de tip disciplinar (avertisment. b) încălcarea unei îndatoriri de serviciu. Ca formă a răspunderii juridice se stabileşte răspunderea disciplinară. Doctrina precizează că trebuie înţeleasă prin această expresie orice faptă umană care a cauzat unei persoane un prejudiciu. Ca sancţiune se aplică. D) Faptele ilicite civile Legislaţia noastră nu defineşte sfera sau conţinutul de fapt ilicit civil. Condiţiile abaterii disciplinare sunt: a) calitatea de salariat. Faptul ilicit dă naştere răspunderii civile contractuale. ci de persoana aflată sub ocrotirea sa. de obicei. atunci când fapta păgubitoare nu este săvârşită de subiectul care răspunde. . b) anumite colectivităţi. ori de anumalele sau lucrurile proprietate a sa.

sub forma sancţiunii juridice. Culpa Este acea formă a vinovăţiei în care autorul unei fapte ilicite nu prevede consecinţele faptei sale. B) Subiectele colective Aici există două opinii: . Vinovăţia – condiţie a răspunderii juridice Este starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept. A.unii susţin că numai faptele organului de conducere al persoanei juridice sunt faptele persoanei juridice însăşi. . le presupune ca necesare şi inevitabile. speră în mod uşuratic că ele nu se vor produce.v. Un individ aflat în deplinătatea facultăţilor sale mintale este în măsură să conceapă şi să aprecieze caracterul ilicit al acţiunii sale şi urmările negative aferente ei. nu şi penal sau disciplinar.culpa. A fi liber înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză. Intenţia (dolul) Presupune cunoaşterea caracterului antisocial al faptei şi acceptarea urmărilor ei negative. . Capacitatea de a răspunde – aptitudinea persoanei fizice de a da seama în faţa organelor jurisdicţionale pentru fapte ilicite săvârşite de ea şi de a suporta consecinţele juridice pe care aplicarea constrângerii de stat. sau prevăzându-le.d. Modalităţile culpei sunt: . civil şi administrativ.p.acţionează în mod liber. Vinovăţia se prezintă sub două forme: . . a-ţi propune anumite scopuri realizabile şi în acelaşi timp a decide ce acţiuni sunt necesare pentru îndeplinirea lor. deşi trebuia să le prevadă. B.imprudenţa.. Subiectele colective pot să răspundă numai d. 7.intenţia.altii susţin că fapta oricărui angajat ori membru al organizaţiei atrage răspunderea acesteia ca pentru fapta proprie.

Răspunderea juridică poate interveni numai atunci când între acţiunea ilicită şi prejudiciu există un raport de cauzalitate necesar. trebuia să se prevadă că poate avea consecinţe ilicite. .neglijenţa. b) Neglijenţa – omiterea de a lua precauţiile cerute de îndeplinirea unei obligaţii a agentului. B) Raporturi cauzale necesare şi întâmplătoare În domeniul dreptului civil se susţine că raportul de cauzalitate este o condiţie a răspunderii. 9. Apare întotdeuna acolo unde lipseşte diligenţa. iar ca efect primejdia. c) Nepriceperea – inaptitudinea de a exercita în mod concret o profesie sau activitate care presupune cunoaşterea unor principii. dacă nu este posibilă altfel înlăturarea acelui pericol. Legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător A) Cauza şi condiţia Este necesar să privim drept cauză acţiunea voluntară. în mod normal. a) Imprudenţa – act pozitiv despre care. Cauze care înlătură răspunderea juridică Răspunderea nu operează în împrejurările următoare: a) Starea de necesitate – dreptul individului de a-şi apăra propria-i persoană pusă în faţa unui pericol. se cer condiţiile: 1) să existe un pericol care să creeze posibilitatea imediată a survenirii unor suferinţe sau daune. o anumită pricepere în întrebuinţarea unor mijloace adecvate activităţii sau specialităţii respective. sau dreptul de apărare a bunurilor ameninţate de un pericol. ameninţarea. dacă aceasta ar reprezenta singura cale pentru înlăturarea respectivului pericol. 8. cu preţul sacrificării bunurilor aparţinând altor persoane. care trebuie delimitată de condiţia subiectivă a culpabilităţii. . .neatenţia. atingerea adusă unei relaţii sociale reglementate şi apărate de lege.. un anumit nivel de cunoştinţe de specialitate. cu preţul sacrificării altei persoane. pericolul social creat prin încălcarea normelor juridice. conştientă a omului (actul de conduită socială). Pentru a se vorbi de starea de necesitate. d) Neatenţia – agentul nu s-a străduit să vadă sau să înţeleagă ceea ce în mod normal putea şi trebuia să vadă sau să înţeleagă. reguli sau procedee tehnice şi o anumită abilitate profesională.nepriceperea.

adică să se desfăşoare pentru a preveni un atac iminent sau a anihila un atac actual. înţelegând prin aceasta că finalitatea actelor de apărare să urmărească înlăturarea atacului. g) Eroarea de fapt – făptuitorul se găseşte într-o asemenea situaţie atunci când nu cunoaşte anumite împrejurări sau situaţii de care depinde caracterul ilicit al faptei în momentul săvârşirii ei. Este iminent când. poate forma convingerea că în mod cert se va declanşa răul cu care ameninţă. Condiţiile ei sunt următoarele: 1) să existe un atac care să provină din partea unei persoane fizice responsabile. e) Iresponsabilitatea – starea psihică a persoanei care din anumite motive nu-şi poate da seama de consecinţele faptelor pe care le săvârşeşte. integritatea corporală ori sănătatea unei persoane.2) pericolul în dezlănţuire să fie grav. potrivit destinaţiei sale economico-sociale recunoscute de lege. 3) evitarea pericolului să nu fi fost posibilă altfel decât prin săvârşirea unei fapte ilicite. în împrejurările în care se produce. h) Exercitarea unui drept. 6) riposta să fie necesară. d) Cazul fortuit – atunci când acţiunea sau inacţiunea făptuitorului are loc datorită împrejurării străine neprevăzute. Un pericol este grav atunci când ameninţă viaţa. 7) riposta să fie proporţională cu atacul. 5) să fie îndreptat împotriva persoanei sau a drepturilor sale. iminent şi fortuit. independent de voinţa lui. b) Legitima apărare . 4) să fie injust.o cauză care înlătură răspunderea juridică. adică să provină din partea celui împotriva căruia se îndreaptă riposta persoanei în stare de legitimă apărare. cu preţul sacrificării altor bunuri. . 3) să fie direct. c) Constrângerea fizică (înlătură caracterul ilicit al faptei. un bun important sau un interes obştesc. sau o altă persoană este ameninţată cu un pericol grav. 5) în cazul în care este vorba de salvarea bunurilor se cere ca bunul ce se salvează. Este fortuit atunci când declanşarea sa nu se datorează nici intenţiei şî nici culpei celui aflat în stare de necesitate. adică să se concretizeze în acte de violenţă fizică sau verbală susceptibile de a fi percepute pe cale senzorială. 2) atacul să fie material. 8) riposta să fie spontană. 4) cel ameninţat cu pericolul să nu aibă obligaţia legală de a-l înfrunta. adică să se realizeze printr-un fapt ilicit. care nu putea fi înlăturat). ori împotriva unui interes obştesc. să aibă un caracter mai important decât bunul sacrificat. dacă persoana autorului. f) Beţia involuntară – se datorează influenţei alcoolului sau a altor substanţe asupra autorului faptei. dacă autorul nu i-a putut rezista) şi constrângerea morală (înlătură acest caracter.