DREPT PROCESUAL CIVIL I

Prof. univ. dr. GHEORGHE DURAC

SUPORT CURS

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI FACULTATEA DE DREPT

DREPT PROCESUAL CIVIL I
Prof. univ. dr. GHEORGHE DURAC

- SUPORT CURS –

Anul IV Semestrul I

2012-2013

.

34 1.............................4.................35 2.......................................30 4......36 2..... Subiectele acţiunii civile .........2...........ELEMENTELE ACŢIUNII CIVILE ................. Principiul aflării adevărului .. Principiul rolului activ al judecătorului........................................................32 CAPITOLUL III – ACŢIUNEA CIVILĂ ................................ 3 3....................... NOŢIUNE ŞI IMPORTANŢĂ .....11 CAPITOLUL II – PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE....................27 4..........................................18 4............2...... Principiul egalităţii şi principiul folosirii limbii materne ...................... Cauza acţiunii .....................................................3.... Principiul realizării justiţiei de către instanţele judecătoreşti ...40 CAPITOLUL IV – PĂRŢILE LITIGANTE ŞI TERŢELE ......................... Enumerare .... Principiul disponibilităţii ......................... Principiul contradictorialităţii .................... Necesitatea şi importanţa clasificării ........................................14 2..... Principiul publicităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor ............................ NOŢIUNEA DE ACTIVITATE JURISDICŢIONALĂ .... PRINCIPIILE ACTIVITĂŢII JUDICIARE ÎN MATERIE CIVILĂ .........................................................34 2.....1..............17 4...............................1.................2.................................................2................................42 PERSOANE ÎN PROCESUL CIVIL ......... 1 2................38 3............34 1.............................CUPRINS CAPITOLUL I – ASPECTE DE ORDIN GENERAL ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL ŞI ALE PROCESULUI CIVIL .14 2................................ CLASIFICAREA ACŢIUNILOR CIVILE ................................................................1................. Importanţa acţiunii civile ..... PRINCIPIILE ORGANIZĂRII ŞI FUNCŢIONĂRII INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI........37 3.... Clasificarea acţiunilor civile după natura dreptului a cărui valorificare judiciară se urmăreşte ............... Principiul dreptului la apărare ..............16 3.....35 2.....18 4...................34 1....................... OCROTIREA ŞI APĂRAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE PE CALE DE ACŢIUNE ÎN JUSTIŢIE ...5............................................................................................................................................................................................................. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI PROCESUAL CIVIL.............................29 4...14 1...........37 3.................................1........37 3............. Principiul independenţei judecătorilor ..................................................4.....3.............................3................16 3...................26 4............................................................... Clasificarea acţiunilor civile după scopul urmărit .... PĂRŢILE ÎN PROCESUL CIVIL ............. PRINCIPIILE ACTIVITĂŢII PROCESUALE ........................................7.......................................................... Noţiune ......................... Conţinutul acţiunii civile ........2........................................................................................................42 1..................2.............................. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL.14 2.........................................35 2........................15 3........14 DREPTULUI PROCESUAL CIVIL . Obiectul acţiunii.....24 4............34 1..............................................6.........1....1..... 1 1................................................................. Principiul nemijlocirii şi principiul continuităţii procesului .......................................42 ..........3............ Principiul legalităţii ..............................

...................42 1...3..................56 3................................................ COMPETENŢA MATERIALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI..................52 2.................................................... Noţiunea de competenţă teritorială (ratione personae velloci) ............................................... Prorogarea legală de competenţă...............53 A....................................2 Competenţa relativă ...................2......................3............................54 C........ Noţiune ...........2.1..... Excepţia de conexitate..........................65 5.... ............46 2................4.......................................62 4............1............................53 2.................................1........................................69 6......... Competenţa teritorială alternativă ........ COMPETENŢA TERITORIALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI ... COMPETENŢA MATERIALĂ PROCESUAL-CIVILĂ A CURŢILOR DE APEL ..42 2............................ COMPETENŢA MATERIALĂ PROCESUALĂ CIVILĂ A JUDECĂTORIILOR ...................................4.........................68 5..................................1 Competenţa absolută.46 2.....64 4... Arătarea titularului dreptului.....................................................5.....3.......60 4.3..........52 1................................................ .............. Noţiunea şi felurile prorogării de competenţă.........70 6..................52 2...........................................................3..............6.5............. TERŢELE PERSOANE ÎN PROCESUL CIVIL ....... .....................................2........................... Determinarea competenţei în cazul cererilor reconvenţionale........ COMPETENŢA MATERIALĂ PROCESUAL CIVILĂ A TRIBUNALELOR ...................................66 5....................................65 5.......56 D.1.COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI... Competenţa materială procesuală civilă (ratione materiae).............................. PROROGAREA DE COMPETENŢĂ ......5....64 4.........................................74 6................... Competenţa teritorială generală ...... ....... Problemele determinării instanţei competente de a soluţiona cererile incidente.................52 1....... .....................1..77 .52 1................52 2....................69 6.7.2..........................4..........................50 CAPITOLUL V .......................................... INCIDENTELE DE PROCEDURĂ ....................................................................................................Intervenţia ..........46 2............. EXCEPŢIILE ŞI CONFLICTELE PRIVITOARE LA COMPETENŢĂ..5....................66 5.......1....... ....................... Condiţiile cerute pentru a putea fi parte în procesul civil .....2... Noţiune ..... Prorogarea judiciară de competenţă.....................1.......63 4... COMPETENŢA MATERIALĂ PROCESUAL-CIVILĂ A INALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ..... Chemarea în judecată a altor persoane ....................................................2.............. Determinarea competenţei în cazul cererilor adiţionale........ ...............49 2...............4................................ Consideraţii generale .............62 4............ Felurile competenţei teritoriale: regula generală şi excepţiile .65 5.. Excepţia de litispendenţă ........................5...................................... ................................58 3...........57 3................................................. Chemarea în garanţie .2. Noţiunea de terţe persoane în procesul civil ............... Excepţia de necompetenţă ........................................... Competenţa în cazul cererilor de intervenţie............ Incidentele simple şi competenţa instanţei sesizate de a le soluţiona.....4.......59 3...................................63 4..73 6.. Prorogarea convenţională de competenţă...........58 3... COMPETENŢA ABSOLUTĂ ŞI COMPETENŢA RELATIVĂ ........... Competenţa teritorială excepţională ......................48 2............53 B........64 4..... ..68 6............................................ Competenţa materială funcţională (ratione oficii) .............. ............... Regulile generale ce trebuie respectate când se pune problema unei prorogări de competenţă....... ..................3.........................1 Noţiune ............................. Cererile incidente: noţiunea şi gruparea lor....................................... Conflictele de competenţă ...57 3......

..................................................95 4................................3........................6...........94 3.........80 7................................... NOŢIUNEA DE NULITATE A ACTELOR PROCEDURALE .......NOŢIUNI GENERALE ........................................................ DEFINIREA NOŢIUNII ......................................................4.... PRELIMINARII ..............................88 1..................................................... SANCŢIUNEA NERESPECTĂRII TERMENELOR PROCESUALE............................................................................................................... CEREREA RECONVENŢIONALĂ .......................................96 CAPITOLUL VIII .........................................................................................................................................................100 BIBLIOGRAFIE ..............1.........................88 3.................... INVOCAREA.............................................................................80 7...............94 1......................................................................................99 3..........................................88 2....................................................................................... CITAŢIA ......................................................97 2............90 4....................94 NULITĂŢILE PROCEDURALE ....................91 5........ REGLEMENTAREA NULITĂŢILOR PROCEDURALE ................. Strămutarea pricinilor şi delegarea instanţei ...................................103 ..82 7..................................... CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ ................. ÎNTÂMPINAREA ....85 CAPITOLUL VI .............97 1...............................6......91 CAPITOLUL VII ............. Procedura rezolvării conflictelor de competenţă ......2......................80 7..... Incompatibilitatea .............................................................................................. Preliminarii ................................................................................... ........ Abţinerea şi recuzarea ...........94 2......79 7...........................................................97 TERMENELE PROCEDURALE ................................................................................................88 ACTELE DE PROCEDURĂ .............................................. CALCULAREA TERMENELOR PROCESUALE ......... INCIDENTE PROCEDURALE PRIVIND ATRIBUŢIILE INSTANŢEI ŞI ALE JUDECĂTORILOR ........................................ CONSTATAREA ŞI EFECTELE NULITĂŢII .............

.

ca principale organe care desfăşoară în exclusivitate activitate de jurisdicţie. Editura All Beck. indiferent de organul de la care emană. modificând sau desfiinţând drepturi şi obligaţii pentru părţi. actele de jurisdicţie .1 Dreptul de a judeca nu este un atribut exclusiv al instanţelor judecătoreşti. Actele jurisdicţionale. propice desfăşurării în condiţii optime a actului de jurisdicţie. la etapele derulării dezbaterilor în cadrul şedinţei de judecată. de soluţionare în fapt şi în drept a conflictului ivit. la rolul instanţei de judecată în asigurarea acestui cadru procesual. este o activitate de jurisdicţie care se desfăşoară de către organele judiciare în vederea rezolvării cauzelor civile cu care au fost învestite. cu putere de lucru judecat şi pe baza unei proceduri bazate pe principiul contradictorialităţii. Noţiunea de activitate jurisdicţională Prerogativa de a judeca şi de a aplica legea prin darea unei hotărâri ce poate fi dusă la îndeplinire. Aceasta face ca activitatea lor să se deosebească de activitatea celorlalte organe ale statului şi. 2 Referitor la analiza mai amănunţită a criteriilor de deosebire: I. pag. 28 -33. 1 . Leş. ocupă în cadrul organelor statului un loc aparte. răspunsurile motivate la pretenţiile şi apărările formulate. pe lângă acestea existând şi alte organe ale statului care au atribuţiuni jurisdicţionale. Editura Diadactică şi Pedagogică. creând. în primul rând. 1983. Dreptul de a judeca nu este un atribut exclusiv al instanţelor judecătoreşti. în virtutea legii. prin care un organ cu independenţă funcţională soluţionează. Ca urmare. precum şi pentru organele de punere în executare”.Stoenescu şi S.chiar în ipoteza în care emană de la un organ administrativ . sunt „manifestări de voinţă. Bucureşti. Zilberstein. 1.3-4. eventual pe cale de constrângere. Astfel: a) orice act jurisdicţional presupune existenţa unui conflict real sau aparent între două persoane cu interese contrarii şi implică. Activitatea de jurisdicţie desfăşurată de către organele judiciare în vederea rezolvării cauzelor civile cu care au fost învestite materializează prerogativa de a judeca şi de a aplica legea prin darea unei hotărâri ce poate fi dusă la îndeplinire. Tratat de drept procesual civil. de activitatea organelor administrative. b) activitatea de jurisdicţie.se deosebesc de actele administrative2. pe cale de consecinţă. litigii juridice. se desfăşoară cu respectarea riguroasă a formelor şi regulilor procedurale prestabilite de lege. pag. eventual pe cale de constrângere. atribuţiuni jurisdicţionale. Bucureşti. Instanţele judecătoreşti. “Drept procesual civil. între altele acestea având şi menirea de a asigura egalitatea de tratament a părţilor în faţa instanţei. 2005. la cadrul procesual în care se derulează judecata. pe lângă acestea existând şi alte organe ale statului care au. în legatură cu conceptul de jurisdicţie. c) pentru a asigura obiectivitatea în soluţiile ce urmează a 1 A se vedea.CAPITOLUL I – ASPECTE DE ORDIN GENERAL ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL ŞI ALE PROCESULUI CIVIL Obiective Aprofundarea cunoştinţelor despre instituţiile regulile din legislaţia internă cu privire la activitatea jurisdicţională. Teoria generală”. I.

cât şi între felul sancţiunilor sau măsurilor care pot fi aplicate. ci şi între competenţa organelor în atribuţia cărora conflictul ivit urmează a fi dat spre soluţionare. fără a intra prea mult în detaliile acestei probleme. Dacă ne referim însă la materia supusă judecăţii. soluţiile fiind date cu putere de lucru judecat. actele administrative. 4 Vezi în acelaşi sens: I. în funcţie de necesităţi. b) actele administrative se dau fără respectarea unor forme sau reguli prestabilite. c) dispoziţiile organelor administrative superioare. forma sub care se manifestă constrângerea de stat pentru apărarea ordinei de drept stabilită prin lege. “Principiile procedurii judiciare”. 1932. vol.. dacă necesitatea impune o atare cerinţă aceste organe pot reveni.prin hotărâre . independente de voinţa celor care o săvârşesc. Se susţine. penală şi administrativă.Zilberstein.312. judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Autonomia nu exclude însă nici cumulul. ceea ce nu este cazul şi pentru actele jurisdicţionale. Faţă de actul jurisdicţional. a distinge între cele trei feluri de jurisdicţii nu înseamnă a distinge numai între natura raporturilor juridice litigioase. acestea din urmă fiind rezultatul unei operaţiuni logice. între procedura după care urmează a se desfăşura judecata. care are ca obiect tragerea la răspundere a persoanei care a săvârşit fapta penală. nici succesiunea a două jurisdicţii diferite. op.I. privind săvârşirea anumitor activităţi sau acte. fiecare jurisdicţie îşi desfăşoară activitatea numai în materia sau natura sa specifică. În legătură cu deosebirile dintre actele jurisdicţionale şi actele administrative se impune a fi menţionată şi mult controversata problemă a voinţei în elaborarea acestor două categorii de acte3. Herovanu. Astfel. actul jurisdicţional reprezentând în ultimă analiză. de regulă. se combină cu cea civilă. adică cu acea trăsătură a puterii judecăţii care fiind deja exercitată . social-culturale. dacă prin săvârşirea unei infracţiuni s -a cauzat şi o pagubă materială. Considerăm. asupra actelor de jurisdicţie nu se mai poate reveni. 29. că numai actele administrative sunt acte de voinţă. că şi actului jurisdicţional trebuie să i se recunoască caracterul de act de voinţă 4. Stoenescu şi S. Astfel: a) spre deosebire de actul jurisdicţional care se dă întotdeauna în legătură cu soluţionarea unui caz concret. jurisdicţiile menţionate sunt autonome. a le stabili şi încadra în anumite texte ale legii. În principiu. jurisdicţia poate fi împărţită în: civilă. într-o opinie. nu înseamnă a efectua simple operaţiuni de tehnică judiciară bazate pe experienţă şi îndemânare.într-o cauză... Interesul de a distinge între jurisdicţii nu este numai teoretic ci şi practic. face imposibilă o altă judecată. iar în caz de nevoie li se pot chiar substitui. pag. aceasta pe motiv că a examina faptele. actul administrativ se determină prin trăsături sau caractere opuse. E. sunt obligatorii pentru organele inferioare. cit. În consecinţă. modifica sau chiar anula actele emise. etc. Jurisdicţia în esenţa şi finalitatea ei este unică. Bucureşti. care are ca obiect 3 A se vedea. jurisdicţia penală. se referă la probleme generale şi foarte diverse: economice. subliniem şi faptul că organele administrative nu se desesizează prin emiterea actului. Aşa de pildă. organele administrative alegându-şi singure formele şi mijloacele pe care le consideră a fi cele mai eficace. d) pentru a se asigura stabilitatea a ceea ce s-a hotărât. ci acte de voinţă în numele statului. pag.fi pronunţate. d) în sfârşit. 2 .

Aşa fiind. p. Gh. pe categorii sau specii de asemenea drepturi. “Drepturile subiective şi abuzul de drept”. 1988. Ştefania Răuschi . vol. Bălănescu. în general. 1. A se vedea Ştefan Răuschi. T. între jurisdicţie şi acţiune. 49. şi pentru persoana juridică în baza art. 2000. 1996. Gh. E.apărarea dreptului subiectiv încălcat prin repararea pagubei materiale cauzate prin infracţiune. la nevoie la forţa de constrângere a statului”6. Băicoianu. Editura “Şansa”. nu oferă însă o definiţie generală a dreptului subiectiv civil. Persoana juridică”. generală şi cea specială Recunoaşterea drepturilor civile subiective. apelând. 48. p. există o strânsă şi continuă legătură. pag. I. Persoana fizică. “Drept civil român”.privită ca dreptul de a urmări în justiţie pretenţiile datorate . Potrivit acestor texte de lege drepturile civile pe care le au persoanele fizice şi persoanele juridice sunt recunoscute pentru a satisface interesele de ordin material şi spiritual. Pentru alte definiţii facem trimetere la C. 60-62. pentru persoana fizică. Ştefan Răuschi. Editura “Lumina Lex”. “Drept civil.26 din noul Cod civil. 307. acţiunea şi jurisdicţiunea sunt lucruri care nu se pot concepe decât împreună”. împreună căpătând specificul şi natura juridică a raporturilor juridice litigioase. Bucureşti. în conformitate cu legea şi cu regulile de convieţuire socială 7. Editura “Europa-Nova”. este consfinţită şi se realizează. 45. 6 5 3 . Jurisdicţiile sunt urmarea acţiunilor. Într adevăr. Bucureşti. reţinem că “dreptul subiectiv este puterea (posibilitatea) sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau persoanelor juridice de a săvârşi anumite acţiuni. “Drept civil”. Lecturând multiplele definiţii formulate în literatura de specialitate. cit. Al. Poenaru.Popa. Recunoaşterea specială a drepturilor civile subiective este făcută de diverse izvoare de drept civil. I. aşa cum s-a precizat în literatura juridică:”…afectate aceloraşi scopuri. 74. I. Deleanu.R. 1993. Gh. destinate deopotrivă protecţiei sociale (juridice) a drepturilor civile subiective şi ordinei în raporturile pe care le creează convieţuirea ramurilor în mediul social. Herovanu. Editura “Dacia” Cluj -Napoca. op. Editura All. 1993. Ocrotirea şi apărarea drepturilor subiective civile pe cale de acţiune în justiţie Legislaţia română în vigoare.5 2. Pop. atât pe plan personal cât şi în concordanţă cu interesul general.. p. 1994. În privinţa recunoaşterii drepturilor civile subiective trebuie să facem distincţie între recunoaşterea lor globală. precum şi puterea de a pretinde subiectelor pasive să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni. “Tratat de drept civil român”. p. 69. 7 Pentru amănunte a se vedea. Teoria generală.ambele luate în accepţiunea lor cea mai generală. precum şi o condiţionare reciprocă. Bucureşti. Bucureşti. Aşa că definirea acestei noţiuni a fost făcută de numeroşi autori în literatura de specialitate. Editura “Junimea”. p. Hamangiu. Beleiu.Popa. Ştefania Răuschi. Principiile. Iaşi. I. “Drept civil român”. cât şi a normelor pe baza cărora aceste raporturi se consideră că au luat naştere. vol. p. De E. p. . deşi defineşte unele drepturi subiective civile.

p. Partea generală. 26 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului dispune: “Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au. Pentru ocrotirea drepturilor civile subiective trebuie să avem în vedere şi alte acte normative care completează cadrul legal în această materie ca de A se vedea. la reputaţie. Persoana fizică. 26 din noul Cod civil astfel: “Drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice. În urma sesizării. titularul său poate chema în judecată persoana vinovată de lezarea dreptului care astfel poate fi trasă la răspundere şi în consecinţă dreptul atins va putea fi readus în stare de exercitare normală. se va pronunţa printr -o hotărâre judecătorească. potrivit legislaţiei române în vigoare. 10 A se vedea pe larg. învestită cu soluţionarea cauzei civile respective. 11 Dispoziţii asemănătoare există şi în art. Muraru. În situaţia în care un drept civil subiectiv este încălcat sau nerecunoscut. În acelaşi sens art. există şi drepturi subiective civile8. în RRD nr. 1992. mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor civile subiective îl constituie procesul civil. exercitării şi valorificării lor. În domeniul ocrotirii drepturilor civile subiective. În aceeaşi ordine de idei Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului şi Convenţia Internaţională privind drepturi le copilului recunosc. I. 1995. Răuschi. Aşadar. starea civilă etc. fără discriminare. al II-lea. În mod firesc nu putem vorbi de recunoaşterea unor drepturi subiective civile fără a pune în discuţie în primul rând capacitatea civilă care este recunoscută tuturor persoanelor fără nici o discriminare. Gh. precum şi drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege”. 10/1985. Persoana juridică”. Codul civil recunoaşte majoritatea drepturilor patrimoniale (reale şi de creanţă). instanţa competentă. dreptul la o ocrotire egală din partea legii”11. Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi. Beleiu. putând fi pusă în executare silită. fireşte. aşa cum statuează noul Cod civil10. prin însuşi faptul că le reglementează sub aspectele naşterii. 55-61. Codul civil reglementează atributele de identificare ale persoanei fizice (numele şi domiciliul) şi ale persoanei juridice (denumirea şi sediul) precum şi drepturile personale nepatrimoniale: dreptul la onoare. 3-12. 2 pct. de asemenea. 1 din Convenţia internaţională privind drepturile copilului. aceasta în urma rămânerii definitive şi irevocabile. Constituţia României consacră o serie de drepturi fundamentale ale cetăţeanului român. putem afirma că este consacrat un adevărat principiu fundamental al dreptului civil român. “Drepturile civile ale omului în România”. 8 4 . care în principiu se desfăşoară după regulile de procedură consfinţite în legea cadru în acest domeniu. Şt. p. “Drept constituţional şi instituţii publice”. dreptul de autor. existenţei. p. “Dreptul civil. 225 şi următ. printre care. o serie de drepturi subiective civile pentru persoana fizică9. Editura”ACTAMI” Bucureşti. Acest principiu este enunţat în art. 9 A se vedea în acest sens. vol.exemplu. ajungându-se astfel la restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat. Codul de procedură civilă.

Bucureşti. pentru organizarea judecătorească şi altele. această prerogativă fiind lăsată la latitudinea titularului. 7/1992. P. Iaşi. revista “Dreptul” nr. în revista “Dreptul” nr. 1888/1991. “Criterii de apreciere a prejudiciilor morale şi a despăgubirilor băneşti pentru repararea daunelor morale”. “Reevaluarea principiilor dreptului civil român”. privind contenciosul administrativ. 5-6/1994. În acest sens invocăm şi câteva speţe din practica judiciară: Curtea Supremă de Justiţie. “Drept civil. 13 În legătură cu posibilitatea ca daunele morale să fie reparate pe cale patrimonială a se vedea: C. 76. măsurile care să ducă la restabilirea dreptului încălcat. Bîrsan. La acestea trebuie să mai adăugam şi principiul conform căruia drepturile civile trebuie exercitate cu bună-credinţă14. Atâta timp cât un drept subiectiv este exercitat respectându -se aceste principii.numai potrivit cu scopul lui economic şi social. Editura Academiei. 83-94). pe autorul faptei ilicite să înceteze săvârşirea faptei prin care se aduce atingere prerogativelor titularului şi totodată să îndeplinească orice acţiuni apreciate ca fiind necesare pentru restabilirea. Editura ALL. ci şi măsura acelei conduite. Ştefania Răuschi. vol. În acest sens. Dreptul civil subiectiv. va fi obligat la plata unei amenzi în folosul statului. prin hotărârea pe care o va pronunţa. 1995/1992. Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale se realizează în baza unei proceduri specifice. 95 -96. p. “Tratat de drept civil. dec. în revista “Dreptul” nr. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat: . nr. p. dacă autorul faptei ilicite nu îndeplineşte. Editura Fundaţiei “Chemarea”. C. deci cât timp exerciţiul unui drept al unei persoane nu se face prin 12 A se vedea. 7/1993. 7/1993.. 10 -11/1993. Bucureşti. 24 33. Gh. nr. care înseamnă posibilitatea materializată. p. în revista “Dreptul” nr. în termenul stabilit de către instanţă. nu trebuie confundat cu exercitarea lui. titulară a dreptului respectiv încălcat. p. prin care se urmăreşte restabilirea. persoana lezată. măsură care ne impune să precizăm şi principiile care trebuie observate şi respectate de către titularul unui drept subiectiv cu prilejul exercitării prerogativelor conferite de acesta. p. op.. 60. 1994. dec. De altfel se poate vorbi chiar de un principiu fundamental al dreptului civil legat de exercitarea drepturilor civile formulat principiul “liberei exercitări a drepturilor subiective civile” (Ernest Lupan. 304/2004. p. 1211/1992. în revista “Dreptul” nr. “Drept civil. 4/1998. 14 Ştefan Răuschi. Civ. prevăzută în Codul civil. pe fiecare zi de întârziere13. valorificarea dreptului atins. Partea generală”. Idem. 202 205. 2073/1992. Stătescu. poate cere instanţei competente să-l oblige. în revista “Dreptul” nr. nr. Idem. Idem. Legea nr.exemplu. 1997. dec. În scopul ocrotirii unui drept personal nepatrimonial. 5 . pe cât posibil. p. 554/2004. 1989. cit. L. . Teoria generală a obligaţiilor”. Legea nr. 96. dec.cu respectarea legii şi moralei. p. De asemenea. I. Pop. Cosmovici şi colab. secţ.în limitele prerogativelor sale. . nr. 123. 141 -146. Dreptul civil subiectiv înseamnă nu numai posibilitatea unei conduite. În dreptul nostru civil operează un principiu potrivit căruia exercitarea unui drept subiectiv nu este obligatorie. Teoria generală a obligaţiilor”.Popa.. Ilie Urs. a dreptului încălcat sau nerecunoscut12. p. care este o posibilitate juridică.

a unei acţiuni în răspundere civilă. 17 -18. p. abuzul de drept este un conflict apărut între două drepturi aparţinând unor titulari diferiţi. iar dacă exerciţiul abuziv provine de la pârât. va interveni răspunderea faţă de cel vătămat într-un drept al său16. nu va admite cererea reclamantului. fie pe calea ofensivă. Altfel spus abuzul de drept apare atunci când exercitarea dreptului subiectiv civil se face prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut. relaţiile sociale se desfăşoară normal. peste limitele normale. 1994. De fapt. Vlachide. Deci. mai exact se aduce atingere dreptului aparţinând altei persoane. Deci. ci o încălcare. dreptul nostru procesual civil recunoaşte. o lezare adusă prin aceasta dreptului aparţinând altei persoane15.lezarea dreptului altui titular. reprimarea abuzului de drept în domeniul dreptului civil se realizează fie pe calea pasivă. Aşa cum s-a statuat şi în practica judiciară. prin apărarea pe care acesta şi-o face.C. lipsirea de posibilitatea de a se apela la forţa de constrângere a statului. Editura “Europa Nova”. A se vedea în acest sens. ca un principiu fundamental dreptul de dispoziţie al părţilor. Bucureşti. p. Gh. Dacă prerogativele conferite unei persoane de un drept subiectiv al cărui titular sunt exercitate cu încălcarea principiilor ce trebuie observate şi respectate pe care le-am enunţat mai sus atunci suntem în prezenţa unui abuz de drept. Evident. când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită şi. apare refuzul. 15 6 . constatând că este în prezenţa exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil. aşa cum a fost formulată. formulată de persoana vătămată printr -o faptă ce constituie exerciţiul abuziv al dreptului. care se bazează pe ideea ocrotirii prin lege a tuturor drepturilor subiectie civile care sunt exercitate în conformitate cu destinaţia lor economică şi socială (Ştefan Răuschi.. 60). cât şi în legătură cu exerciţiul prerogativelor procesuale pe care legea le pune la îndemâna părţilor. I.Popa. Ştefania Răuschi. În planul dreptului procesual civil s-au semnalat cazuri de folosire abuzivă a drepturilor procesuale în ceea ce priveşte efectuarea de către părţi a unor acte de dispoziţie şi folosirea căilor de atac. Însă folosirea acestor drepturi nu se poate face în mod abuziv. cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale. cauzându-se un prejudiciu. pentru a obţine foloase nelegitime sau pentru a prejudicia interesele unor terţe persoane. “Repetiţia principiilor de drept civil”. vol. Prin nerespectarea acestor principii în exercitarea unui drept subiectiv este lezat titularul unui alt drept. cu respectarea legii şi moralei. P. organul de jurisdicţie. de regulă se întâmplă aşa. cit. va înlătura o astfel de apărare. 16 Există două concepţii privind noţiunea de abuz de drept: una subiectivă. Practic prin abuzul de drept nu se înţelege o depăşire în modul de exercitare a dreptului propriu. fără să se nască un conflict care să facă necesară intervenţia unei instanţe competente. restrictivă potrivit căreia nu constituie abuz de drept decât exercitarea unui drept cu scopul de a păgubi astfel o altă persoană sau actul de exerciţiu contrar moralei sau bunei-credinţe şi alta obiectivă. a refuzului ocrotirii unui dr ept exercitat abuziv. op. care se poate exercita atât cu privire la drepturile materialele deduse judecăţii. ca modalitate de sancţionare a abuzului de drept. în scopul eludării legii. permise de lege. De regulă.

instanţa recunoaşte prin hotărârea ce o pronunţă. potrivit legii. în caz de nevoie. de către titularii lor şi sunt respectate de celelalte persoane care au obligaţia de a nu face nimic de natură a stânjeni exerciţiul normal al acestora. ci este necesar a se recurge la normele dreptului procesual civil. Dreptul material civil ar fi ineficace dacă pe calea procesului civil nu s ar asigura realizarea lui şi. pe baza dovezilor administrate la propunerea părţilor şi a probelor ordonate de către instanţă prin exercitarea rolului său activ. Dacă membrii completului de judecată ajung la convingerea intimă că acţiunea este întemeiată şi corespunde adevărului obiectiv. Radu. 20. instanţelor de judecată competente. ori de respingere a acţiunii formulată de reclamant. Există însă şi situaţii când drepturile civile subiective sunt încălcate ori nerecunoscute şi de aceea este necesar ca legea să organizeze modul de apărare şi valorificare al acestor drepturi în folosul titularilor lor care au sesizat despre aceasta organele abilitate. în cadrul sau prin intermediul dreptului material. Sau.Instanţele judecătoreşti române au aplicat sancţiuni diferite. respectiv la activitatea special reglementată. a intervenit sancţiunea lipsirii de ocrotire a dreptului invocat când acest drept a fost folosit în alt scop decât pentru cel care a fost recu noscut. dreptul reclamantului şi îl obligă pe pârât să-şi îndeplinească prestaţiile corespunzătoare prerogativelor încălcate. Tragem concluzia că dreptul civil subiectiv încălcat sau nerecunoscut nu-şi găseşte protecţia în caz de conflict. Iaşi. tot astfel . D. pe care o desfăşoară organele de stat competente – organele de jurisdicţie – în vederea realizării scopului pentru care dreptul respectiv a fost recunoscut titularului său 17. În activitatea instanţelor de judecată şi a celorlalţi participanţi la proces se nasc anumite raporturi procesuale civile care se stabilesc în cazul ivirii 17 A se vedea. mijlocul practic fiind acţiunea civilă. “Acţiunea în procesul civil”. procesul civil ar fi de neconceput fără existenţa unui drept material pe care să-l apere şi să-l valorifice. Acestea cercetează acţiunea reclamantului. poate opera sancţiunea interzicerii unui anumit mod de exercitare a dreptului. în situaţia în care un drept civil subiectiv este încălcat sau nerecunoscut. titularul acestuia are facultatea de a recurge la forţa coercitivă a statului. În mod normal drepturile subiective civile se exercită. 1974. instanţa de judecată se pronunţă printr-o hotărâre de admitere în totalitate sau în parte.a. Aşadar. Titularii drepturilor civile nesocotite au prerogativa de a se adresa.d. în calitate de reclamanţi. în situaţiile în care au fost depăşite limitele de exercitare normală a drepturilor civile şi procesual civile. poate fi respins un anumit mijloc de apărare.m. titularul dreptului poate fi obligat la încetarea săvârşirii faptelor în care se încadrează exerciţiul abuziv sau poat e fi solicitată repararea pagubei materiale cauzate ş. 7 . După administrarea dovezilor şi dezbaterea procesului sub toate aspectele sale. p. Analizând definiţia noţiunii de drept civil subiectiv. de la caz la caz. Astfel. la forţa de constrângere a statului. spre a constata dacă pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată corespund adevărului obiectiv sau nu. observăm că unul dintre elementele acestuia îl constituie posibilitatea de a recurge. Editura “Junimea”.

Au fost acordate. Stoenescu. Deducem de aici că cererea de chemare în judecată constituie un act de procedură care obligă. 19 18 8 . vătămate prin săvârşirea de fapte ilicite de către alte persoane. în vederea realizării scopului pentru care drepturile încălcate sau nesocotite au fost recunoscute titularilor lor18 sau. fără să fi fost adoptat de către aceasta. S. Editura Polirom. desfăşurată de organele de jurisdicţie competente. 21 A se vedea. op. Zilberstein. în cazul în care dreptul subiectiv este nesocotit. ofensivă a acţiunii.21 A se vedea. aceasta reprezentând sancţiunea dreptului pentru că. de a obţine despăgubiri de la autorul faptei ilicite în cazul în care ruda respectivă a fost victima unui accident.necesităţii de a apăra sau realiza pe cale judiciară un drept sau un interes c ivil aflat în stare de conflict. 24. Radu. 1999. Dreptului reclamantului de a introduce şi susţine acţiunea îi corespunde dreptul pârâtului de a răspunde la acţiune. contestat sau încălcat. Drept procesual civil. Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil. civ. Radu.cit. p. care fuseseră întreţinuţi de victima unui accident. Dorim să facem precizarea că pe calea acţiunii în justiţie pot fi invocate şi încălcările aduse unor simple interese care nu se afirmă în cadrul unor raporturi juridice civile recunoscute şi garantate ca atare de lege. de a se apăra. ele se nasc pe baza acestora şi au drept scop realizarea. despăgubiri concubinei şi copilului acesteia. 47. D. consolidarea sau desfiinţarea lor.23. Gh. p. de a declanşa procesul civil care serveşte la valorificarea dreptului subiectiv lezat19. Concret este vor ba de acele situaţii de fapt avantajoase. titularul său are posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului – jus persequendi judicio quod sibi debetur adică la activitatea special reglementată. investeşte instanţa creând raporturi procesuale între părţi. pentru că un drept poate fi realizat fie pe calea agresivă. pag. 109 alin.. s-a recunoscut dreptul unui copil minor aflat în întreţinerea unei rude.. op. în măsura în care legea recunoaşte persoanelor drepturi subiective. necesită intervenţia justiţiei pentru ca prin aplicarea legii să se dispună asupra realizării sau exercitării lor în condiţiile sau formele ce vor fi stabilite prin actul final de jurisdicţie20”. De exemplu. Deci. proc.1 C. I. acţiunea civilă poate fi definită ca fiind “dreptul oricărei persoane de a reclama sau apăra în faţa organelor de jurisdicţie drepturi sau interese aflate în stare de conflict ori alte situaţii subiective care. existente pentru anumite persoane într -un moment dat şi curmate. art. Fiind o cale de apărare a drepturilor subiective civile. 20 D. 22. În relaţia dintre raportul juridic de fond şi raportul juridic procesual.cit. calea invocării excepţiei. p. Aşa cum am menţionat deja. ea trebuie să le pună la îndemână şi mijlocul legal pentru apărarea lor. mai concret. op. baza o constituie întotdeauna raportul juridic de drept material. mijlocul practic pus la îndemâna titularului unui drept subiectiv pentru realizarea sau valorificarea acestuia este acţiunea. Raporturile procesuale civile nu pot preexista raporturilor civile de drept material.cit. Pentru a se ajunge la aceasta însă. pentru calificarea lor juridică. fie pe cale defensivă. Iaşi. de asemenea.Durac. prevede că “oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”.

p. ci numai pe cale de excepţie. 441-443. În momentul în care titularul dreptului subiectiv civil sau cel ce îşi valorifică un interes. dreptul de a propune administrarea de probe. Paris. recunoaşterea dreptului litigios. titularul unui drept subiectiv ce nu a fost exercitat înăuntrul termenului de prescripţie nu şi-l poate apăra pe cale de acţiune. respectiv dreptul procesual civil22. Unul dintre elementele dreptului subiectiv civil îl constituie posibilitatea de a recurge la nevoie. cu condiţiile de exercitare şi cu obiectul lor23. în 22 În legătură cu această problemă în literatura de specialitate (străină şi românească) au fost exprimate două opinii contrare. Astfel. de a cere executarea silită etc. Glasson et E. în privinţa condiţiilor de existenţă cele două noţiuni pot să se deosebească sub mai multe aspecte: sunt anumite drepturi. dreptul subiectiv şi acţiunea civilă sunt noţiuni independente. vol. 520). aparţinând unor ramuri de drept distincte: dreptul civil. nu pot fi sancţionate de o acţiune în realizare. 1926. Într -o opinie acţiunea civilă este identificată cu dreptul subiectiv material (E. oricare ar fi obiectul dreptului subiectiv – o prestaţie. I. ea se individualizează. o abstenţiune -. acţiunea are întotdeauna ca obiect protecţia acestui drept care se poate înfăţişa sub forme variate: executarea obligaţiei sau obţinerea unei despăgubiri. Deşi există şi puncte de vedere diferite se poate spune că puntea de legătură dintre dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă este dreptul la acţiune. vol. I. acţiunea civilă fiind un drept nou. Avem în vedere în principal dreptul de a te adresa instanţei competente cu cerere de chemare în judecată. Constrângerea. Astfel. 234-236 9 . p. există drepturi care. op. măsuri asiguratorii etc. Potrivit celeilalte opinii cele două noţiuni sunt considerate distincte. Între dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă există deosebiri în legătură cu condiţiile de existenţă. cit. de a solicita luarea de măsuri asiguratorii. p. Garçonnet et César Bru. de pildă cazul obligaţiilor naturale care nu sunt apărate pe cale de acţiune. acţiunea civilă nu poate fi concepută decât în legătură cu drepturile procesuale organizate de legea de procedură pentru protecţia dreptului subiectiv sau a altor interese ce nu se pot realiza decât pe calea justiţiei. la forţa de constrângere a statului. nefiind actuale. de a folosi mijloacele legale de apărare. Zilberstein. În legătură cu condiţiile de exercitare lipsa capacităţii de exerciţiu şi neîndeplinirea cerinţelor privitoare la reprezentarea legală determină ca acţiunea să fie anulată fără ca totuşi titularul să piardă facultatea de a-şi exercita dreptul său. de a recurge la căile de atac. cărora legea le recunoaşte legitimitate procesuală activă.Fie că acţiunea civilă este privită în sens obiectiv – ca mijloc de apărare a dreptului subiectiv civil – fie în sens subiectiv – ca drept subiectiv procesual al titularului dreptului subiectiv material de a urmări în justiţie realizarea acestuia din urmă – în literatura de specialitate se fac unele sublinieri ce se impun a fi reţinute.. fiind supuse unui termen sau unei condiţii suspensive. Tissier. Referitor la obiect. S. I. Deşi se află într-o strânsă legătură. devine proces civil. ori alte persoane sau organe de stat. “Traité theorique et pratique de procédure civile et commerciale. respectiv dreptul de a obţine protecţia judiciară a dreptului subiectiv contestat sau încălcat (E. apelează la acţiune. “Traité theorique et pratique d’organisation judiciaire et compétence et procédure civile”. Paris. Stoenescu. 23 A se vedea. 1921.

este reglementată prin legea procesuală sub forma acţiunii civile. precum şi orice altă persoană au obligaţia de a ănştiinţa instanţa de tutelă în vederea instituirii tutelei unui minor lipsit de îngrijire părintească. adresându-se instanţei judecătoreşti competente. La rândul său dreptul la acţiune cuprinde o serie de prerogative: posibilitatea de a sesiza instanţa competentă. pe care titularul le exercită parţial sau în totalitate după cum recurge la toate sau numai la o parte din mijloacele procesuale din care este alcătuită acţiunea şi în funcţie de faptul dacă exercită dreptul la acţiune în limitele impuse de lege. ci şi împotriva persoanelor juridice.Popa. Apărarea drepturilor subiective prin intentarea acţiunii în justiţie prezintă unele caractere specifice în sensul că s-a lărgit sfera persoanelor îndrituite a porni acţiunea şi la alte persoane decât titularii drepturilor. mai exact dreptul de a recurge la acţiune. de a obţine condamnarea pârâtului. în anumite cazuri. Astfel. care se poate pronunţa şi asupra legalităţii acestor acte25. organele administraţiei publice locale. 45 alin. instanţele judecătoreşti. pentru apărarea sau valorificarea lor să-şi îndrepte pretenţiile nu numai împotriva persoanelor fizice care le încalcă sau nu le recunosc. 1 alin.ipoteza care ne interesează. poate „porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor. Astfel. civ. de a solicita administrarea de probe. 1 C.554/2004. Dreptul civil subiectiv cuprinde dreptul subiectului activ de a avea o anumită conduită în limitele determinate de lege. recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. se poate adresa instanţei competente pentru anularea actului. de a obţine executarea silită a hotărârii pronunţate de către judecător. există posibilitatea ca persoanele fizice şi persoanele juridice care au fost vătămate în drepturile lor prin acte administrative. Drepturile civile. pot. Gh. ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor. 61. proc. iar alt aspect vizează obligaţiile impuse în acest sens prin dispoziţiile legale organului statului cu atribuţii în acest 24 A se vedea. Ştefania Răuschi. Deci. Persoanele ale căror drepturi civile subiective au fost lezate. serviciul de stare civilă. de a exercita căile legale de atac. a contenciosului administrativ. dacă se consideră vătămată în drepturile sale. unul dintre elementele dreptului subiectiv civil este dreptul la acţiune. 111 şi 165 din noul Cod civil.1 din Legea contenciosului administrativ nr. Art. potrivit prevederilor Legii nr. 25 10 . Ştefan Răuschi. pot fi apărate şi pe cale administrativă24. recunoscute de lege. să le poată ataca. Putem spune că apărarea drepturilor subiective civile se prezintă sub două aspecte: un aspect este reprezentat de garanţiile pe care le oferă prevederile din Constituţia României şi din alte legi. Interesul legitim poate fi atât privat cât şi public”.. printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege. precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”. op. prevăzute expres de lege. procurorul.. aceleaşi categorii de persoane şi organe ale statului pot cere punerea sub interdicţie – în baza art. dreptul de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare şi respectiv posibilitatea de a recurge la acţiune. p. instituţiile de ocrotire.554/2004 are următorul cuprins: “Orice persoană fizică sau juridică. cit. în conformitate cu dispoziţiile art.

obligatoriu sau ocazional . pe calea judiciară. 62. Raporturile juridice procesual civile sunt multiple şi variate. raporturi juridice procesual civile cu părţile în cauză: reclamantul şi pârâtul. se face prin luarea în considerare a raporturilor juridice pe care le reglementează şi direcţiilor de studiu ce-i revin ca ştiinţă a dreptului. instituie cadrul organizatoric şi procedural adecvat dezbaterilor contradictorii pentru ca. să judece şi să pronunţe hotărârea prin care să pună capăt conflictului ivit ş. în orice cauză civilă.raporturile care se nasc în cadrul activităţii de distribuire a justiţiei în pricinile civile . p. Determinarea obiectului dreptului procesual civil. în structura şi conţinutul ei. părţile să fie puse în situaţia de a-şi susţine pretenţiile şi apărările. 3. Ştefania Răuschi. de a pune în dezbaterea contra dictorie a părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept care duc la dezlegarea pricinii.domeniu. Noţiunea şi importanţa dreptului procesual civil Dreptul procesual civil. întreaga legislaţie este pusă în slujba persoanei şi prin apărarea drepturilor subiective ale acesteia. op. Totodată. părţile dobândesc dreptul de a pretinde instanţei de judecată îndeplinirea unor acte procesuale (fixarea termenului de judecată. citarea. aceste raporturi devin raporturi juridice procesual civile. de a sancţiona părţile în cazul în care acestea nu respectă condiţiile şi formele procedurale pe care le prevede legea. se materializează prin stabilirea unor raporturi sociale cu o factură şi cu o natură juridică deosebită.. reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează modul în care trebuie să se desfăşoare activitatea de soluţionare a pricinilor civile şi executarea silită a hotărârilor judecătoreşti . c) trasează pentru judecători o linie fermă de conduită obligându -i să asigure respectarea dispoziţiilor legii şi să sancţioneze . 11 . Ca urmare. Fiind reglementate de normele dreptului procesual civil sau de alte norme juridice care îşi găsesc aplicarea .). Gh.în cadrul activităţii judiciare. întocmai ca şi celelalte ramuri de drept.acolo unde este cazul . Deducerea în faţa judecăţii a unui raport juridic de drept material obligă instanţa de judecată sesizată să stabilească. b) prin condiţii şi forme prestabilite. se cuvine a menţiona raporturile care se stabilesc între instanţa de judecată şi părţile din proces. Dintre acestea.între diferiţii participanţi la activitatea judiciară de soluţionare a cauzelor civile. De altfel. Din definiţia dată dreptului procesual civil se poate desprinde şi importanţa sa. are un obiect propriu de reglementare . instanţa de judecată dobândeşte dreptul de a lua măsuri pentru pregătirea judecăţii.pronunţate în aceste pricini. ca ramură de drept. importanţa dreptului procesual civil poate fi pusă în evidenţă sub trei aspecte: a) asigură pe titularii de drepturi civile subiective de posibilitatea valorificării acestora. Datorită faptului că dreptul procesual civil. Prin urmare.direct sau indirect .orice încălcare sau tendinţă de eludare a legii prin mijloace reglementate în acest sens. 26 Ştefan Răuschi. obiectul reglementării dreptului procesual civil îl formează complexul de raporturi juridice procesual civile care se stabilesc . Astfel. în linii mari.a.sau a altor titluri executorii .constituie o ramură de drept de sine stătătoare. în primul rând. iar instanţa are obligaţia de a le săvârşi. ca ramură de sine stătătoare în cadrul sistemului nostru de drept. cit. în cazul încălcării sau contestării lor.Popa. care constituie un adevărat principiu26. Activitatea judiciară de soluţionare a cauzelor civile.

intitulată Noţiuni şi instituţii generale.a. sub toate aspectele. spre exemplu. în cadrul activităţii procesuale de judecată în materie civilă mai pot lua fiinţă şi alte categorii de raporturi . luate în ansamblu. ştiinţei dreptului procesual civil român îi revine sarcina de a-i pregăti şi edifica pe viitorii şi actualii practicieni ai dreptului cu teoria cunoaşterii legislaţiei noastre în acest domeniu şi cu priceperea de a aplica în mod corect în cauzele civile. În sfârşit. în consecinţă. dintre părţi şi unele organe de stat. Înţelegerea a ceea ce este esenţial în domeniul dreptului procesual-civil impune. Drept urmare. intitulată Procedura contencioasă. înainte de toate.ca ştiinţă .cu o natură juridică complexă dintre care putem menţiona: raporturile dintre părţi şi apărătorii lor. aceasta. dreptul procesual civil poate fi împărţit în trei părţi. instanţa de judecată. Partea întâi. între instanţă şi organele de executare silită ş. în care sunt tratate aspectele concrete privind desfăşurarea fiecărei faze procesuale de judecată şi cele care derogă de la procedura de drept comun şi formează categoria procedurilor speciale. precum şi să dea. deşi în mod teoretic este posibilă separarea lor. şi se combină între ele. dacă este cazul. pentru a asigura desfăşurarea normală a activităţii judiciare. se modifică şi se sting raporturi juridice procesual-civile dintre cele mai diferite. ca sistem de cunoştinţe juridice. cât şi fiecare în parte. poate aplica sancţiuni procesuale fiecărui participant. între instanţă şi martori sau experţi. conţinutul normelor juridice procesual civile. Partea a doua. Astfel de raporturi se stabilesc. În cursul desfăşurării activităţii procesuale de judecată şi de executare silită iau naştere. motivaţii logice şi de conţinut asupra modului în care urmează a fi înţelese anumite probleme controversate.Alte raporturi juridice procesual civile se stabilesc între instanţa de judecată si ceilalţi participanţi la activitatea procesuală. acolo unde este cazul. în caz de nevoie. Este de menţionat că raportu rile juridice procesual civile în care instanţa participă ca subiect sunt raporturi juridice de putere. care se ocupă cu modul de organizare şi desfăşurare a procesului civil. precum şi să sesizeze anumite lacune ale legii şi să facă propuneri pentru complinirea lor. Partea a treia.ele se succed. în practică ele nu pot fi privite în mod separat unele de altele. şi sistematizarea materiei. 12 . Astfel.îi revine sarcina de a studia. Administrarea justiţiei în pricinile civile trebuie să se facă în condiţiile şi formele stabilite prin lege. denumită Executarea silită. în care sunt analizate instituţiile şi formele procesuale prin care se aduc la îndeplinire. Stiinţa dreptului procesual civil este chemată să studieze practica judiciară în materie şi să facă analize şi sistematizări. dispoziţiile ce decurg din diverse titluri executorii. experţii numiţi şi martorii propuşi. deoarece prin funcţionalitatea lor . dintre părţi şi organele de executare silită. În consecinţă. Sub această motivare generică se poate conchide că dreptului procesual civil . în cadrul căreia este tratată problematica principiilor şi a instituţiilor procesuale comune tuturor fazelor procesului civil.

3. 2. Întrebări Care sunt principiile care stau la baza desfăşurării activităţii jurisdicţionale ? Cum se defineşte şi care sunt trăsăturile caracteristice procesului civil? Care sunt fazele şi etapele procesului civil? Care sunt mijloacele juridico-procesuale ale apărării şi ocrotirii drepturilor şi libertăţilor persoanelor? 13 . 4.1.

Din punct de vedere practic. recunoscând autonomia puterii judecătoreşti care se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. principiile fundamentale ale dreptului procesual civil pot fi reunite şi prezentate în cadrul următoarelor trei grupe: grupa principiilor care s tau la baza organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti. Totodată. grupa principiilor care domină întreaga activitate procesuală şi impun. în practica judiciară. ci numai unele faze ale acestuia. regulile care guvernează această ramură de drept şi în temeiul cărora este organizată desfăşurarea procesului civil.R. Pop.1.CAPITOLUL al II–lea PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL Obiective Analiza principiilor fundamentale ale procesului civil. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil sunt reglementate în acte normative diferite. activitatea de interpretare şi aplicare a acestor norme. în R. specifice etapei dezbaterilor. ele se găsesc în raport de interdependenţă. 1. se condiţionează reciproc şi concură deopotrivă la realizarea actului de justiţie. pag. iar altele în Codul de procedură civilă. ca de exemplu. 2.3. Principiul realizării justiţiei de către instanţele judecătoreşti Constituţia României proclamă principiul separaţiei puterilor în stat. altele în Legea privind organizarea judiciară. grupa principiilor care ilustrează modul concret de desfăşurare a activităţii judiciare în pricinile civile. Cunoaşterea acestor principii contribuie la înţelegerea conţinutului dreptului procesual civil. Inscrierea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil în legi diferite nu le conferă acestora şi valori deosebite. principiul realizării justiţiei de către instanţele judecătoreşti este pus în evidenţă prin scopurile social-juridice urmărite în cadrul desfăşurării activităţii de judecată. în sensul noţiunii generale de principiu. respectarea tuturor celorlalte principii. 3/1978. In acest sens. Cu privire la principiile fundamentale ale perfecţionării activităţii organelor de justiţie … . Se impune a fi făcută totuşi precizarea că sunt unele principii care nu guvernează întregul proces civil. In procesul aplicării. Principiile organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti 2. atât în ansamblul său cât şi al diferitelor sale instituţii în parte. Unele sunt consacrate în Constituţie. 27 14 .27 In conformitate cu sfera de aplicare în organizarea şi desfăşurarea activităţii judiciare. Noţiunea şi importanţa principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil reprezintă. A se vedea şi T. cunoaşterea acestor principii contribuie şi la stabilirea liniilor directoare ce trebuie urmate în elaborarea normelor juridice procesual civile şi orientează. oralitatea şi contradictorialitatea. nr.D. se dispune în preambulul Legii nr. clasificarea acestora în categoriile principale determinate de etapele desfăşurării procesului civil şi de rolul lor în derularea activităţii procesuale în materie civilă.304/2004 că “organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei “.

a unei noi judecăţi.3 din Constituţie în care se prevede:” Judecătorii sunt independenţi şi s e supun numai legii”. Principii şi instituţii.303/2004 privind statutul magistraţilor care dispune: ”Judecătorii sunt independenţi. în fapt şi în drept. în urma exercitării ei.59. cu atribuţii limitate. Corelarea dintre activitatea jurisdicţională a organelor administrative şi activitatea jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti este realizată prin reglementarea căii de atac a plângerii. au fost înfiinţate şi alte organe de stat cu atribuţii de jurisdicţie. Judecătorii sunt supuşi unui control privind activitatea lor profesională. efectele plângerii se evidenţiază prin caracterul său devolutiv integral. dimpotrivă îl implică. el nu are menirea de a influenţa pe judecători în operaţiunea de soluţionare a cauzelor civile. pentru evitarea arbitrariului. trebuie să fie în fapt şi în drept motivată. vol. în mod obligatoriu. reţinem competenţa comisiilor judeţene de aplicare a Legii fondului funciar cărora li s-au atribuit şi sarcini administrativ jurisdicţionale de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva măsurilor stabilite de comisiile subordonate. pag. prin lege.29 In al treilea rând.30 al. Principiul independenţei judecătorilor Pentru a-şi putea realiza sarcinile ce le revin judecătorii trebuie să fie situaţi. reglementat prin organizarea ierarhică a instanţelor. în afara oricăror acte menite a le diminua autoritatea în soluţionarea pricinilor supuse judecăţii. asupra hotărârilor pronunţate pe care independenţa nu-l exclude ci. deşi controlul amintit are caracter profesional.1 din Legea nr. pag. prin lege.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii potrivit căruia acest organism „apără corpul magistraţilor şi membrii acestuia împotriva oricărui act de natură să aducă atingere independenţei sau imparţialităţii magistratului în înfăptuirea justiţiei ori să creeze suspiciuni cu privire la acestea”. deşi legea nu prevede expres ideea de control profesional a activităţii realizate de judecători. In ceea ce priveşte organele administrative cu atribuţii jurisdicţionale limitate şi prealabile celei judecătoreşti. orice măsură luată sau hotărâre dată. reţinem că unele dintre acestea sunt organizate într-un sistem de jurisdicţie propriu iar altele. numai pentru efectuarea primului grad de jurisdicţie. Idem. Astfel.124 al. In acest sens. Această condiţie este asigurată prin art.I. cauza este dată în competența judecătoriei în vederea realizării. Cu alte cuvinte. nu exclude subordonarea faţă de organele de conducere judiciară28 şi nici răspunderea pentru eventualele abateri săvârşite. se impune a fi reţinut faptul că independenţa.2 al. exceptând activitatea de judecată propriu-zisă. 15 . prin art. Prerogativa independenţei judecătorilor în activitatea de judecată implică şi garantarea îndeplinirii ei fără reţineri şi teamă de eventuale consecinţe care s-ar răsfrânge în mod negativ asupra lor.In afară de instanţele judecătoreşti. 58. în primul rând.2. Având în vedere activitatea pe care o desfăşoară. Considerăm că.3 din Legea nr. 28 29 A se vedea Ioan Leş. 2. se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali” şi prin art. Principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii necesită unele precizări. se impune a fi scos în evidenţă şi rolul controlului judiciar. In general. se impune a fi menţionată subordonarea judecătorilor faţă de lege. In al doilea rând.

decurge şi principiul legalităţii activităţii judiciare.1. Această particularizare se evidenţiază. Radu.Drept urmare. prin lege au fost stabilite măsurile care. menţionăm: .suspendarea şi eliberarea din funcţie a judecătorilor numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege (art. dintre aceste măsuri.256 C. de părţile interesate. completând reglementarea generală.să se înfăptuiască numai de către organele jurisdicţionale prevăzute de lege în compunerea şi competenţa stabilită.303/2004 privind statutul magistraţilor). 304 C. motivele de recurs (art. 131 din Constituţie şi art.) In rândul garanţiilor procesuale menite a asigura respectarea legalităţii în cadrul procesului civil reţinem şi rolul ce revine Mi nisterului Public.1 din Legea nr.în mod sintetic . civ.). este de observat că în baza art. proc. 105 C. de înfăptuire a justiţiei în pricinile civile. 3 din Legea A se vedea şi D. pentru a invoca încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea normală a activităţii judiciare.a motivelor pentru exercitarea căilor de atac – în faţa instanţelor superioare – invocându-se neregularităţi sau greşeli săvârşite pe timpul judecăţii în fond.dispoziţiile privitoare la secretul deliberării (art. Astfel. 3.în sens larg .prin următoarele cerinţe: a) activitatea judiciară . iar traducerea sa în practică reprezintă cerinţa ordinei şi disciplinei în viaţă socială. civ. Astfel. proc.). Acestea se evidenţiază şi pot fi folosite în special. Principiul legalităţii în desfăşurarea procesului civil nu poate fi înţeles în afara garanţiilor juridice instituite prin lege în vederea asigurării respectării lui.303/2004 privind statutul magistraţilor).62-65 din Legea nr.94-101 din Legea nr. b) respectarea strictă a formelor şi condiţiilor pe care legea le prevede şi impune cu privire la întocmirea sau aducerea la îndeplinire a actelor de procedură. Ceea ce este determinant pentru realizarea legalităţii în desfăşurarea procesului civil se poate exprima . 2 al. prin sarcinile ce sunt fixate instanţelor judecătoreşti.303/2004 privind statutul magistraţilor). cum sunt spre exemplu. ridicate în faţa instanţei care judecă pricina . c) urmărirea consecventă a realizării scopului final în orice proces descoperirea adevărului şi aplicarea corectă a legii .civ. nulităţile (vezi art. 318. prin prisma cărora hotărârea atacată apare ca fiind nelegală şi netemeinică.inamovibilitatea judecătorilor (art. 30 16 . Nulităţile actelor de procedură. Principiile activităţii procesuale 3. . .30 . în Dicţionar… pag.de judecată şi control . Principiul legalităţii Acest principiu stă la baza activităţii tuturor organelor statului. 125 alin.a excepţiilor de procedură. 1 din Constituţie şi art. îndeplinesc funcţia de garantare a independenţei judecătorilor.în condiţiile unei depline garantări a exercitării drepturilor procesuale ale părţilor fără a se îngădui însă folosirea acestora în chip abuziv. cum sunt de exemplu. mai ales. prin una din următoarele forme: . Din principiul legalităţii . proc. în scopul eludării legilor sau al dobândirii unor foloase nelegitime. .reglementarea specială privind răspunderea şi sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor (art. 59 alin.

să tranzacţioneze asupra lor etc. deoarece acestea au un caracter obiectiv.pentru a putea hotărî în finalul judecăţii trebuie să stabilească. aceea de calificare şi aplicare a legii. civ. “Principiul adevărului obiectiv în procesul penal”. La acestea s-ar mai putea adăuga: folosirea prezumţiilor ca mijloace de probă car e. Necesitatea stabilirii adevărului în fiecare cauză civilă prezintă o deosebită importanţă. iar a doua care susţine că în noţiunea de adevăr nu se poate include şi calificarea juridică a faptelor. activitatea de cunoaştere încheindu -se odată cu stabilirea faptelor. 1/1962. Evident. 129 alin. în J. mai întâi. nr. Theodoru. b) stabilirea adevărului şi pronunţarea de hotărâri legale şi temeinice măreşte încrederea justiţiabililor în activitatea pe care o desfăşoară instanţele judecătoreşti şi îi educă în acelaşi timp în spiritul respectării legilor şi a regulilor de convieţuire socială. aplicându -se principiul disponibilităţii. procurorilor le revine sarcina de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept.2. existând în afara conştiinţei judecătorilor şi independent de ea. Astfel. precum şi drepturile şi libertăţile persoanei. prin urmare. este de reţinut că: a) stabilirea exactă. calificarea lor juridică nu mai poate fi inclusă în această activitate. Nu este mai puţin adevărat că în procesul civil aflarea adevărului implică un oarecare grad de dificultate. orice instanţă judecătorească . trebuie să fie inclusă şi calificarea lor juridică.nr. dacă nu sunt răsturnate prin dovada contrară. 3. este posibil ca stabilirea faptelor să fie conformă cu adevărul. faptele care au generat conflictul dintre părţi. In atare situaţii se înţelege că adevărul a fost bine stabilit. pe lângă faptele pricinii. 31 17 . Asta fiind. Pe de altă parte. însă greşeala a survenit în cadrul celei de a doua operaţiuni.N. iar calificarea lor juridică şi respectiv aplicarea legii să fie greşită. pag. pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză. Apreciem ca fiind întemeiată a doua opinie deoarece calificarea juridică a faptelor şi aplicarea legii se face asupra unor fapte deja cunoscute şi stabilite ca atare. la o atare situaţie se va putea ajunge numai în urma acţiunii de probaţiune judiciară. părţile sunt în drept să limiteze câmpul cercetării judiciare. Aceasta pentru că în cadrul activităţii judiciare care se desfăşoară în materie civilă. din perspectiva unei priviri de ansamblu asupra noţiunii de adevăr în activitatea judiciară. În privinţa conţinutului acestui principiu s-au emis două opinii:31 prima. 5 C. prin toate mijloacele legale. care consideră că în noţiunea de adevăr. Principiul aflării adevărului Consacrarea legală a stabilirii adevărului în procesul civil o găsim înscrisă în art. care prevede:”judecătorii au îndatorirea să stăruie. proc. 69. fără echivoc a adevărului duce la soluţionarea rapidă şi legală a cauzelor supuse judecăţii. în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”. pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii. impun anumite fapte ca fiind A se vedea Gr.304/2004 privind organizarea judiciară.şi în special care judecă în fond . să recunoască faptele care au generat conflictul. vom reţine că aceasta înseamnă a se ajunge la o concluzie care să înfăţişeze faptele aşa cum s-au petrecut ele în realitatea obiectivă. Drept urmare.

op. 34 Mircea Costin. 1981. peste voinţa părţilor . D. cit. 33. 150. libertate care este însă condiţionată. şi care constă în facultatea părţilor de a dispune de obiectul procesului .Ciobanu. In dezvoltarea acestei precizări avem în vedere următoarele: a) aprecierea liberă de către judecător a tuturor probelor administrate.1. p. I. a căilor de atac care au menirea de a desfiinţa orice hotărâre în care nu s-a stabilit adevărul şi nu s-a aplicat în mod just legea.33 Principiul disponibilităţii poate fi definit ca fiind o “regulă esenţială. Principiul disponibilităţii Noţiune.trecând chiar. Pentru alte definiţii ale noţiunii a se vedea şi: V. 15-27. Disponibilitatea oferă persoanelor o garanţie în plus în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor lor legitime. fie să stăruie în realizarea sau valorificarea lor pe cale procesuală. prin aceea că se pot adresa (ori nu) organelor competente. 9/1971.Boroi. în R. b) rolul activ al judecătorului care îi dă dreptul de a lămuri toate aspectele cauzei. Aşa cum am mai spus. Leş. p.34 In virtutea principiului disponibilităţii părţile au posibilitatea de a hotărî nu doar existenţa procesului prin declanşarea lui în urma depunerii cererii de chemare în judecată. p. cit.şi că acestei finalităţi trebuie să-i fie consacrată cea mai mare parte a activităţii procesuale. 358. op. în general.32 posibilitatea de a tranzacţiona asupra folosirii anumitor mijloace de probă ş. V. ci şi de a pune capăt procesului aflat pe rol chiar dacă nu au început sau nu s-au finalizat dezbaterile de fond. S. a. op. I.. în încheiere. în sistemul nostru legislativ.. posibilitatea de a dispune de dreptul material. vol. Al. Ed. de necesitatea unei concordanţe cu interesul social.R.Zilberstein. cit. legată de principiul contradictorialităţii. Velescu. Cluj Napoca. pag. care constituie obiectul procesului civil. Mărgineanu. putând ordona din oficiu administrarea probelor pe care le va găsi de cuviinţă. I. Prezumţiile în drept. cit. Aşadar. Ceea ce trebuie să subliniem însă sunt condiţiile generale menite a înlătura . c) existenţa. tot astfel poate dispune şi cu privire la mijloacele de apărare a dreptului subiectiv.întotdeauna concretizat într-un drept subiectiv.D. în mod firesc. drepturile subiective civile pot fi exercitate în virtutea unei libertăţi de decizie. fie să renunţe la drepturile respective sau la mijloacele procesuale puse de lege la dispoziţia lor. G. p. Dacă titularul unui drept civil poate hotărî după cum voieşte în legătură cu acesta.. 18 .piedicile din calea stabilirii adevărului. o presupunere. în “Dicţionar de drept procesual civil”. iar după sesizarea instanţei pot. specifică procesului civil. p. De asemenea. Dacia. 125. 33 A se vedea.. “Tratat”.I. op. Plecând de la premiza că legea îi este cunoscută judecătorului.precum şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept”. material .Negru. 136.aprioric stabilite. 4. nr.Stoenescu. chiar dacă părţile se împotrivesc. dacă este cazul. Principiile activităţii judiciare în materie civilă 4.specifică oricărei cauze deduse judecăţii . recunoaşterea unui fapt ca autentic până la proba contrară”. “Disponibilitatea în dreptul procesual civil român”. 54. 77. se impune a reţine că esenţial în orice proces civil este stabilirea stării de fapt . p.Deleanu şi V.M. încălcate sau nerecunoscute.Radu. părţile au puterea 32 După cum se arată în literatura juridică orice prezumţie “… este o supoziţie. “Principii”. p. determină principiul disponibilităţii.

p.M. Dar şi în materie civilă există situaţii în care se manifestă oficialitatea. cit. Procesul civil ar trebui să fie o dezbatere. urmând a da soluţia. Paris. R. cât şi pe plan procesual . “Droit judiciaire privé. precum şi în ceea ce priveşte sfera participanţilor la proces.reprezentat prin judecător . De fapt acesta este punctul de vedere al adepţilor procedurii acuzatoriale. “Procédure civile”. Vincent. disponibilitatea nu se manifestă în mod exclusiv. 1989. apare un conflict. un dialog particular al părţilor în care statul . Al. A se vedea. 21e édition. A se vedea şI Gérard Couchez. în procesul civil operează. administrarea unor probe etc. op.în situaţia în care partea uzitează de prerogativele procesuale pe care legea i le oferă în acest sens -.37 Pe de o parte. Paris. Paris. vol. şi principiul oficialităţii.Ciobanu. 36 35 19 . Guinchard. 15. Sub acest aspect. Opusul procedurii acuzatoriale îl constituie procedura inchizitorială care se caracterizează prin aceea că judecătorul are în proces un rol activ. astfel încât să se realizeze scopul A se vedea. V. Édition Litec. uneori. Proceduré de premiëre instance”. Procesul civil este caracterizat de disponibilitate. 130-131.când partea are prerogativa de a dispune de însuşi obiectul litigiului -. Paris. stabilind cadrul în privinţa obiectului acestuia şi a limitelor sale. cel puţin la prima vedere. p.. 94 -96. tome 3. iar pe de altă parte instanţa de judecată trebuie să aibă dreptul de a interveni în proces. Velescu. Solus. 389 -483. o fac sub supravegherea judecătorului care poate interveni. din definiţia acestui principiu. 253-254. Dalloz. Potrivit acestor păreri disponibilitatea ar trebui să aibă un caracter absolut. I. ordonând din oficiu efectuarea unor acte.35 Principiul disponibilităţii nu are caracter absolut. reţinând susţinerile şi argumentele uneia dintre părţi. 1992. în orice moment. Există păreri care susţin că în procesul civil nu pot opera împreună cele două principii.sub supravegherea judecătorului -. p. Perrot. comparativ cu procesul penal căruia îi este specific principiul oficialităţii. Pentru dreptul englez a se vedea: Sylvaine Poillot-Perruzzetto. Sirey. Paris.36 Noi suntem de părere că cele două principii trebuie să opereze deopotrivă. Principiul rolului activ al judecătorului ar trebui eliminat. Sirey. I. J. Aşa cum se poate observa. chiar dacă părţile se împotrivesc. 7 e éd. “Guide pratique de la procédure civile anglaise”. conform căreia dezbaterile trebuie lăsate la latitudinea părţilor sau a reprezentanţilor acestora. 1991. A. p. aşa cum am arătat mai sus.de a determina şi conţinutul procesului. S. fără a interveni în vreun fel în dezbateri.nu trebuie să se amestece. judecătorul ascultând pasiv şi în final. 2e édition. H. în sensul că părţile. el trebuie doar să asiste la duelul celor doi şi în final să hotărască în funcţie de efectul “armelor” folosite de părţi în timpul disputei. p. “Droit anglais”. Pe de o parte. p. “Disponibilitatea”. părţile trebuie să aibă posibilitatea de a dispune cum vor de obiectul procesului şi de mijloacele de apărare . 1987.. “Procédure civile”. 163-165. o neconcordanţă între principiul disponibilităţii şi principiul rolului activ al judecătorului. 37 Despre corelaţia dintre principiul rolului activ al judecătorului şi principiul disponibilităţii a se vedea. 104 şi 121-122. “Tratat”. Pe de altă parte. Dalloz. disponibilitatea se poate manifesta atât pe plan material . Jolowicz.. 1992. p. deşi hotărăsc după cum voiesc în legătură cu obiectul litigiului şi cu mijloacele procesuale de apărare. dacă este cazul.

p.38 In literatura de specialitate a fost exprimată chiar opinia potrivit căreia instanţa “va îndruma şi va sprijine partea mai slabă sub aspectul pregătirii juridice sau a posibilităţilor de câştig . în ceea ce priveşte poziţia lor procesuală. de natura litigiului40 de faza sau etapa în care se află procesul civil în derularea sa. Stoenescu. Leş. 42 A se vedea în acest sens: V. 9/1997.39 In concluzie. I. 117-118. “Tratat”. 445/1997. Principiul rolului activ îi permite judecătorului să dea părţilor ajutor pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor legale. printre care: principiul legalităţii. 45 C. principiul disponibilităţii trebuie aplicat în strânsă concordanţă şi cu alte principii fundamentale ale dreptului procesual civil. De asemenea.la instanţa de apel”. Mirela Chelaru. cit. nr. op. 58-67. asigurându-se un echilibru între voinţa şi dorinţa de a dispune a părţilor şi intervenţia judecătorului. Ciobanu. S. I.R.41 Totodată. aceasta a formulat o cerere de altă natură (în constatare). civ.ca şi faptul dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru efectuarea unor asemenea acte ..procesului civil: descoperirea adevărului şi darea unei soluţii corecte. După ce am făcut o caracterizare generală a acestei noţiuni să analizăm în continuare mijloacele procesuale care constituie conţinutul principiului pus în discuţie şi asupra căruia se poate exercita disponibilitatea părţilor. 40 A se vedea. I. op. “Exercitarea unor atribute ale disponibilităţii procesuale în litigiile de muncă”. sec. com. în acest sens.M. în revista “Dreptul” nr.restabilind astfel echilibrul procesual”. fără a avea vreo obligaţie în sensul de a îndruma partea spre a formula o anumită acţiune (în realizare) când. Curtea Supremă de Justiţie. 1/1986.D. cit.. tot în virtutea rolului său activ instanţa de judecată are dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a verifica intenţia cu care sunt făcute de către părţi acte de dispoziţie . instanţa dând ajutor deopotrivă ambelor părţi. al contradictorialităţii. greşit. “Consideraţii referitoare la aplicarea principiului disponibilităţii în materie civilă . 39 A se vedea. I. p. p. cu intensitate mai mare sau mai redusă în ambele sensuri. 125-130. Zilberstein. 20 .. p. asigurând ideea de simetrie. S. cit. 102. în cadrul procesului civil respectiv procurorul are drepturi şi obligaţii procesuale ca însuşi reclamantul. proc. 136-139. Al. p. nr. nuanţat şi chiar diversificat în funcţie de calitatea părţilor din proces. p. A se vedea. Precizăm că rolul activ al judecătorului este limitat numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii. 31-36. nr.şi dacă se constată că părţile au urmărit un scop ilicit se va proceda la respingerea solicitărilor şi judecarea cauzei mai departe. Stoenescu.42 Dreptul persoanei interesate de a declanşa sau nu acţiunea civilă prin introducerea cererii de chemare în judecată 38 Nu se creează dezavantaj unei părţi nici când acţiunea civilă este intentată de către procuror (în baza art. al dreptului la apărare. “Disponibilitatea…” op.. Conţinutul principiului disponibilităţii. revista “Dreptul”.) deoarece. vol. Zilberstein. Velescu. Aceasta nu înseamnă că se creează o situaţie favorabilă uneia dintre părţi în dezavantajul celeilalte. în R. 41 A se vedea. p. 17-26. dec. 10-11/1994. al egalităţii părţilor şi altele. cele două principii şi în special principiul disponibilităţii trebuie aplicate deopotrivă.

dacă doreşte. din nevoia de ocrotire judiciară a unor interese ale părţilor şi asupra altor persoane sau asupra unor organe de stat. deci. 2 C. dar nu în exclusivitate. 45 alin 1 C.). nefiind obligată să reţină temeiul legal invocat de părţi în cererile lor. 43 Conform art. Fireşte. dreptul procurorului de a promova acţiunea civilă în locul titularului. titularul dreptului subiectiv încălcat sau nerecunoscut. In aceeaşi ordine de idei. proc. civ.274 C. civ. instanţa de judecată este ţinută să cerceteze şi să soluţioneze cauzele civile numai în limitele stabilite de către părţi. instanţa de judecată nu poate acorda părţii dobânzi dacă aceasta nu le-a cerut. judecătorul poate. în conformitate cu prevederile art. printre altele. ulterior reclamantul poate. în virtutea rolului său activ. instituţiile de ocrotire. în primul rând. orice organ administrativ local sau orice altă persoană (art. în conformitate cu legislaţia în vigoare. conform art. 165 noul Cod civil). poate să schimbe calificarea juridică a acţiunii. de o diversitate de persoane şi organe de stat: serviciul de stare civilă. 44 Tot astfel. precizăm că instanţa de control are dreptul. notarul public. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul fixează. Punerea sub interdicţie poate fi cerută. iar cheltuielile de judecată nu pot fi acordate decât la cerere (art. proc. instanţa de judecată este ţinută să se pronunţe numai asupra celor ce formează obiectul litigiului . De cele mai multe ori sesizarea instanţei o face. 306 alin. fixează cadrul procesual şi în ceea ce priveşte persoanele care participă la judecată. ca regulă generală. Considerăm că extinderea disponibilităţii procesuale la alte persoane şi organe de stat nu reprezintă nici îngrădiri care să privească exercitarea de către părţi a drepturilor lor şi nici oficializarea la nivel de principiu a procesului civil. conferindu-i astfel calitatea procesuală de pârât. mărind pretenţiile sale faţă de pârât. b) Dreptul părţilor de a determina limitele acţiunii In conformitate cu legislaţia în vigoare.fixat de reclamant . 132 alin 2 pct. obiectul litigiului şi limitele acestuia. să modifice cererea sa. Reclamantul. mărirea sau micşorarea câtimii obiectului cererii. natura acţiunii civile. disponibilitatea procesuală se poate extinde. nu se consideră modificarea cererii. de asemenea. lucru ce poate fi cerut şi după prima zi de înfăţişare. prin cererea de chemare în judecată.44 Dar. proc. Astfel. de asemenea.fără a putea depăşi limitele acestuia. 2 (în cazul recursului). In acest sens menţionăm. de a invoca din oficiu motivele de ordine publică. în cazul în care există inexactităţi în formularea cererii. Reclamantul poate chema în judecată persoana care crede el că i-a încălcat sau nu i-a recunoscut un drept al său. activitatea de judecată se declanşează prin investirea instanţei ca urmare a sesizării de către persoana interesată prin intermediul cererii de chemare în judecată. civ. Instanţa de judecată.In materie civilă. 21 . până la prima zi de înfăţişare. putând depăşi motivele invocate de partea nemulţumită. Insă instanţa nu are dreptul să schimbe felul. prin cererea de chemare în judecată (a reclamantului) şi respectiv prin apărarea pe care şi-o face pârâtul. în baza rolului său activ. să ceară părţii să facă precizările necesare în legătură cu obiectul litigiului.43 Insă.

civ. proc. 48 Renunţarea nu poate opera însă în mod absolut. şi avem în vedere de această dată. “Tratat”. 46 A se vedea. poate fi modificat. o altă persoană. I. etc. civ. de exemplu.57.57 şi următ. 49 şi următ. proc.47 Pârâtul are..). prerogativa de a determina limitele apărării.J.). civ. în revista Dreptul nr. 22 . în unele materii nu este permisă renunţarea. 282-283. va lua în procesul aflat pe rol locul pârâtului. 8/1983. civ. şi de propr. Ambele părţi au posibilitatea ca prin concesii reciproce să hotărască stingerea acţiunii căzând la o învoială care urmează a fi consimţită de către instanţă într-o hotărâre de expedient. Pârâtul poate chiar fi scos din proces şi înlocuit cu o terţă persoană. Fiindcă vom reveni pe larg asupra acestei probleme să mai spunem doar că legiuitorul recunoaşte părţilor dreptul de a face acte de dispoziţie în cursul procesului dar numai în litigiile al cărui obiect este susceptibil de tranzacţie şi 45 A se vedea. să lărgească cercul persoanelor care participă la proces. Un proces. vol. chemarea în garanţie (art. să propună probe. I.C. legea oferind o serie de posibilităţi pentru curmarea cursului său.). 247 C. sec. 60 şi următ. Este cazul terţului care. nr. chemarea în judecată a altor persoane (art. fie la însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii . intel.). Secţ. p. c) Dreptul părţilor de a face acte procesuale de dispoziţie (renunţarea. şi arătarea titularului dreptului (art.C. pag. inclusiv decizia la care face trimitere: Trib. însă numai părţile hotărăsc sub acest aspect. 4/2009.R.M. p.). proc. 85. nr. 271 -273 C.48 La rândul său pârâtul poate recunoaşte pretenţiile formulate de reclamant împotriva sa.. I. recunoaşte susţinerile pârâtului şi.Instanţa de judecată.46 Insă cadrul procesului iniţial. civ. De asemenea. civ. din iniţiativă proprie. ori chiar la iniţiativa unei terţe persoane. achiesarea şi tranzacţia).conform art. arătat a fi titularul dreptului (obiect al litigiului). Reclamantul poate renunţa fie la judecată . Cluj-Napoca. 771/2008. “Participarea părţilor în procesul civil”. 47 A se vedea pe larg.chemarea în judecată a altei persoane poate şi ea produce efectul scoaterii din cauză a pârâtului care recunoaşte pretenţiile deduse judecăţii. p.de fond sau de procedură -. R. Leş.181.45 Judecătorul poate doar să pună în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea introducerii în proces şi a alt or persoane. Astfel. 246 C. intervenită după începerea dezbaterilor. Una dintre aceste posibilităţi o constituie desistarea (renunţarea). pârâtul se poate opune cerând continuarea procesului ceea ce ar constitui pentru el un avantaj.potrivit art. neputând introduce în proces. Editura “Dacia”. 137. dec. fără limitări. Supr.. acestea fiind formele de participare a terţelor persoane la procesul civil. dec. V. reprezentantul legal nu poate renunţa la dreptul minorului într -o acţiune pentru plata pensiei de întreţinere sau în cazul acţiunii în stabilirea paternităţii. nici în această privinţă nu poate aduce modificări cadrului procesual stabilit de reclamant prin cererea sa. 1330/1982. care se dă fără drept de apel (art. nr. el fiind îndrituit să ridice excepţii . sfera persoanelor care participă sau pot participa la proces. ulterior introducerii cererii de chemare în judecată. atât de către reclamant cât şi de către pârât. în exclusivitate. 64-66 C.D. odată început. în cazul renunţării la judecată. proc.-. nu obligă părţile să-l ducă neapărat la sfârşit.. dacă reclamantul consimte. In acest sens legiuitorul român a reglementat în Codul de procedură civilă intervenţia (art. Sau. Ciobanu. 1982.

această posibilitate fiind deschisă altor persoane. “Sacţiunile procedurale în materie civilă”.constituie achiesarea la hotărârea pronunţată sau o sancţiune. decăderea 50. I.25. expres prevăzute de lege. factorul esenţial în această problemă considerăm că îl constituie atitudinea pe care o adoptă partea respectivă ulterior în legătură cu executarea . 49 23 . făcând o declaraţie în acest sens. dreptul de a dispune prin folosirea căilor de atac se manifestă şi prin aceea că părţile. In legătură cu folosirea căilor de atac. fie în mod expres. au şi prerogativa de a Curtea Supremă de Justiţie. sec. creditorii pot exercita şi ei. căile legale de atac.a hotărârii judecătoreşti. în aceeaşi măsură. nr. p. i se acordă dreptul. o hotărâre judecătorească . în condiţiile legii. poate să fie de acord cu decizia luată de către instanţă. revista “Dreptul” nr. în termenul şi condiţiile prevăzute de lege. de a promova. fireşte dacă în mod excepţional legea nu interzice acest lucru. civ. “Disponibilitatea … “. fie că a participat sau nu la judecată. In fine. 170. p. după ce au promovat o cale de atac au libertatea de a retrage calea de atac folosită.numai sub controlul atent al instanţei de judecată pentru a nu se reuşi eludarea unor norme imperative.. aşa cum au libertatea de a se adresa ori nu justiţiei pentru apărarea sau valorificarea unui drept subiectiv. în speţă. să atace hotărârea judecătorească exprimându-şi astfel nemulţumirea faţă de soluţia respectivă. fiecare caz având particularităţile sale. prin art. 1/1991. Părţile unui proces civil. Libertatea de a dispune în această formă este şi ea limitată în sensul că. Sau. Este dificil a da un răspuns general valabil la această chestiune. Velescu. pentru neexercitarea dreptului în termen.49 d) Dreptul de a ataca sau nu hotărârea defavorabilă şi de a stărui sau nu în exercitarea căilor de atac promovate. cit.de bună voie ori silită . op. hotărârea instanţei într-un fel sau altul. precum şi de a stărui sau nu în ducerea la sfârşit a judecăţii începute. nepromovarea unei căi de atac în termenul prevăzut de lege . având libertatea de a renunţa la căile de atac pe care legea i le pune la dispoziţie. potrivit legii.51 De exemplu. în unele cazuri. mai exact cu neexercitarea căilor legale de atac se pune întrebarea dacă. Partea care a pierdut procesul are posibilitatea. Dar. 1560 din noul Cod civil. Bucureşti. p. Al. în consecinţă. fie tacit. mai poate fi exercitată şi de altcineva decât părţile din litigiu. trecând de bună voie la executarea hotărârii.fără a se trece imediat la executarea hotărârii . Editura “Lumina Lex”. proc.. fiindcă este greu de aflat dacă partea respectivă nu a promovat calea legală de atac la timp fiindcă a fost de acord cu soluţia în cauză ori din neglijenţă ori din neştiinţă nu s-a încadrat în termen. civ. în numele debitorilor lor. 45 C. căile de atac. 1997. e) Dreptul de a solicita sau nu executarea hotărârilor judecătoreşti.irevocabilă . Leş. Tot ca o limitare a disponibilităţii în privinţa folosirii căilor legale de atac precizăm şi faptul că uneori părţile nu pot exercita o anumită cale de atac.poate fi atacată cu recurs în interesul legii numai de către procurorul general. 51 A se vedea. Oricum rezultatul este acelaşi şi într-un caz şi în altul . calea de atac. De exemplu. 141 -183. va trebui să fie executată. 552/1990. în baza art.pierderea posibilităţii de a mai putea exercita respectiva cale de atac şi. 50 A se vedea pe larg despre decădere. Acest drept reprezintă o altă formă de manifestare a principiului disponibilităţii. procurorului.

53 A se vedea. Este ceea ce se exprimă. Principiul rolului activ al judecătorului Pentru a-şi putea îndeplini sarcinile în domeniul înfăptuirii justiţiei. aceasta fiind consecinţa faptului că partea care a invocat pretenţii şi a avut câştig de cauză renunţă la dreptul de a cere executarea silită a hotărârii de către partea adversă52 .J. De asemenea.4 şi 5 în care se prevede că preşedintele este în drept să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii. chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau întâmpinare. A se vedea. 2.civ. cu privire la instanţele de recurs. 129. Considerăm că am putea spune că suntem în prezenţa unei forme de renunţare la dreptul subiectiv civil dedus judecăţii .129 C. S. o remitere de datorie.cont. chiar dacă părţile se împotrivesc.civ. Deci..C. 129 al.care scot procesul nostru civil din cadrul unei simple afaceri private a părţilor . 52 24 . menţionăm că procurorul . I. fie în mod tacit.după terminarea procesului -.ca drept recunoscut şi obligaţie impusă prin lege .53 Al doilea text este art. fie expres.cu valoare de principiu . 45 C.iniţiativa şi autonomia judecătorului în tot ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii judiciare în pricinile civile.solicita ori nu executarea hotărârii pronunţate în urma judecăţii. o persoană. este abilitat să ceară punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea minorilor. cu alte cuvinte. I. nr. 4.adm şi fiscal.a rolului activ al judecătorului. lăsând să se împlinească termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru a cere executarea silită a unui titlu executoriu. deşi a obţinut o hotărâre judecătorească favorabilă poate renunţa la executarea acesteia de către debitor. dec. 1/2010.213. Secţ. prin recunoaşterea . prin care se dispune că “Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs.proc. a persoanelor puse sub interdicţie şi a dispăruţilor. In acelaşi context se poate face. sunt încălcate alte principii (al contradictorialităţii. 306 alin. Primul text este art.îşi găsesc consacrarea legală în două texte cu caracter de generalitate din Codul de procedură civilă . părţile fiind private de posibilitatea de a -şi susţine şi dovedi drepturile sau de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune în exercitarea rolului său activ conferit de art. El va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă. în revista Dreptul nr. Premisele avute în vedere. p. Totuşi..2. judecătorilor trebuie să li se recunoască o cât mai largă iniţiativă şi autonomie în tot ceea ce priveşte activitatea judiciară. principiul rolului activ al judecătorului ar putea fi redat ca fiind o regulă juridică generală care reflectă . partea poate renunţa la executar e numai dacă dreptul care a făcut obiectul litigiului nu face parte din categoria acelora în legătură cu care nu se poate discuta. cit.1520/2009. al drept ului la apărare) în cazul în care instanţa se pronunţă asupra fondului litigiului. care însă este obligată să le pună în dezbaterea părţilor”.C. deşi acesta nu a făcut obiectul dezbaterilor. p. cât şi scopurile urmărite de legiuitor în reglementarea principiului rolului activ al judecătorului . op.proc.în baza art. Zilberstein. Intr-o formulare sintetică. Ca şi în alte situaţii şi în acest caz. Stoenescu. de pildă.

55. pag. prin consemnarea expresă . civ. judecătorilor li se recunoaşte dreptul de a organiza mersul procesului şi de a pune părţile în situaţia de a se judeca. 25 .R. fac inutile amânările şi toate probatoriile cauzei (art.mai mult sau mai puţin expres . Ap.).aceeaşi fundamentare: necesitatea ca judecătorii să imprime. 5-6/1994. cât şi să aplice sancţiunea decăderii î n cazul în care această obligaţie nu este respectată (art. 54 De asemenea.adăugând acolo unde este cazul şi pe cele cu caracter de amănunt . d) să determine. R. proc. procesului civil o dezvoltare normală şi un curs firesc în privinţa finalităţii urmărite. In aceeaşi ordine de idei instanţa de judecată are dreptul să procedeze la efectuarea din oficiu a unor verificări şi acte de procedură menite a asigura ca drul legal al dezbaterilor. c) să rezolve excepţiile invocate sau puse din oficiu în discuţia părţilor înainte de judecarea fondului cauzei. In general. Acestea se integrează însă în finalitatea dispoziţiilor cu caracter general şi vom face referire asupra lor în cadrul aspectelor concrete care urmează.). 7/1981. civ.se impun a fi luate în considerare şi ca principale aspecte ale rolului activ al judecătorului în procesul nostru civil. din oficiu.Este de menţionat. 4 C. Mureş. b) atenţionarea părţilor asupra obligaţiei de a propune probele şi de a invoca excepţiile în termenele prevăzute de lege. proc. Se impune ca instanţele judecătoreşti să nu fie împovărate cu procese inutile sau ca judecata să fie tergiversată şi astfel raporturile juridice. prima zi de înfăţişare. reţinem că reglementările cu caracter de generalitate menţionate . pentru a fixa în felul acesta. proc. dacă sunt întemeiate. prejudicierea terţelor persoane şi abuzul de drept (art. 137 C. Dintre situaţii le ce pot fi încadrate sub acest aspect se impune a fi reţinute cu prioritate următoarele: a) verificarea şi complinirea lipsurilor privind calitatea procesuală a părţilor. în această ordine de preocupări.).) ş. acest aspect implică . civ. atunci când devin litigioase. nr. Tg.D. civ. 84/1981. 79/R/1993. în revista “Dreptul” nr.a. că şi alte dispoziţii din cuprinsul Codului de procedură civilă fac aplicare . Faţă de această cerinţă. In virtutea rolului său activ instanţa de judecată are dreptul şi totodată obligaţia de a organiza desfăşurarea legală a procesului şi posibilitatea de a lămuri părţile în privinţa exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor lor legale. In această privinţă.corespunde unei necesităţi social-juridice de maximă importanţă.a principiului rolului activ al judecătorului. limita maximă a posibilităţilor de modificare a structurii iniţiale a procesului (art. 114 şi art. dec. dec. 138 şi 136 C. In sfârşit. nr. considerăm că sunt de menţionat: a) îndrumarea părţilor asupra introducerii şi completării lipsurilor existente în cererile lor (art. Trib.chiar de la început . care duce la dezlegarea pricinii peste susţinerile şi 54 A se vedea C. 112 pct. proc. c) controlul asupra actelor de dispoziţie a părţilor pentru a preveni eludarea legii. în timp. instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt şi de drept. Ideea de organizare pe baze legale a procesului civil . civ. b) determinarea temeiului juridic al acţiunii (art. să sufe re prin întârzierea soluţionării lor. Hadnagy.). proc.a îndeplinirii condiţiilor cerute. civ.). 723 C. 167-170. potrivit legii. specific pentru acest aspect apare necesitatea de a fi înlăturate toate acele situaţii care din nepricepere sau neglijenţă pot să prejudicieze prin consecinţele lor drepturile şi interesele legitime ale părţilor. cu notă critică de L. 133 alin.în încheierea de şedinţă . 134 şi 132 C. pag. In consecinţă. deoarece. proc.ca şi primul . 2 C. Suprem.

principiu fundamental al dreptului procesual civil”. Cu alte cuvinte. Strânsa legătură de dependenţă dintre aceste două laturi ale acţiunii – pretenţie şi apărare – obligă instanţa de a le cunoaşte şi statua .se impune ca o necesitate a înfăptuirii justiţiei.în cadrul oricărui proces civil aflat în curs de desfăşurare . proc. prin intermediul instanţei. 167 C. înainte de toate.apărările părţilor. p. în faţa instanţei. A se vedea. Regula care domină contradictorialitatea este următoarea:”audiatur et eltera pars” (să fie ascultată şi cealaltă parte).R.7/1970. Principalele aspecte ale contradictorialităţii. 21-31.civ. Velescu. Cu referire la principalele aspecte ale contradictorialităţii în procesul civil trebuie să observăm. totul trebuie să treacă prin controlul reciproc al părţilor şi al instanţei. este necesar ca instanţa să afle realitatea în toată complexitatea ei şi să dea o soluţie . se relevă prin conflictul de interese ivit între subiectele raportului juridic devenit litigios şi dedus judecăţii. nici reclamantul nu poate obţine recunoaşterea pretenţiei sale fără să-şi dovedească afirmaţiile şi nici pârâtul să suporte consecinţele unei astfel de recunoaştere fără a-i da putinţa de a se apăra. credem că poate fi evidenţiată prin folosirea ideii de dependenţă cauzală : fără contradictorialitate nu pot exista dezbateri. contradictorialitatea în procesul civil poate fi definită ca fiind posibilitatea recunoscută prin lege părţilor de a discuta şi de a combate reciproc.în finalul judecăţii – asupra lor.contradictorialitatea dintre părţi. Ideea rezolvării fiecărei cauze civile sub multiplele ei aspecte de fapt şi de drept . b) sarcina ce le revine părţilor de a propune. Aşa fiind. Ţinând seama de o asemenea condiţionare. în baza cărora urmează a se desfăşura judecata.unele nesesizate de părţile interesate .în dovedirea pretenţiilor şi apărărilor lor (art. în esenţa sa.D. ale pretenţiilor şi apărărilor şi de a le comunica reciproc. Cu aceste precizări. nr.proc. 129 alin. în R. că ele se înfăţişează ca obligaţii ce revin părţilor. Acesta este de altfel şi sensul prevederilor legale prin care este fundamentată reglementarea lor: de a da curs şi de a întreţine . cu alte cuvinte. Cât priveşte importanţa principiului contradictorialităţii.3. fără dezbateri nu poate fi stabilit adevărul şi fără stabilirea adevărului nu poate fi soluţionată corect pricina. Pe planul dreptului procesual civil contradictorialitatea se evidenţiază odată cu promovarea acţiunii în justiţie şi constă în pretenţia subiectului care o ridică (reclamantul) şi opunerea subiectului care urmează a se apăra (pârâtul). civ. există justificarea ca instanţele de fond .).să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor “… orice împrejurări de fapt şi de drept care duc la dezlegarea pricinii. discuta şi administra probele şi contraprobele încuviinţate de instanţă . contradictorialitatea se înscrie ca o cerinţă a dezbaterilor şi soluţionării conflictului dedus judecăţii.4 C.). Principiul contradictorialităţii 55 Noţiune. Al. “Contradictorialitatea. Sau.în fiecare cauză civilă corespunzătoare acesteia. toate elementele de fapt şi de drept ale cauzei şi care pot fi folosite ulterior la darea hotărârii. Aşadar. 55 26 .în special . chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau întâmpinare” (art. 4. Raportate la finalitatea menţionată se pot evidenţia şi reţine următoarele aspecte: a) obligaţia părţilor de a determina de la început temeiurile de fapt şi de drept. Contradictorialitatea.

aşa cum s-ar putea crede la prima vedere . este obligaţia de a pune părţile în situaţia de a-şi susţine . Asigurarea realizării contradictorialităţii în procesul civil. şi. Principiul dreptului la apărare Noţiune şi reglementare. acestor obligaţii li se dă expresie prin art. în mod necesar şi logic. A doua. este obligaţia. numai aspectele de fapt şi drept ale pricinii înfăţişate şi puse. de apărare. pentru instanţele de fond. ca urmare.decurge însă consecinţa că instanţa nu se va putea considera lămurită mai înainte de a pune în discuţia contradictorie a părţilor obiectul . El rezultă însă din numeroase texte care îi asigură transpunerea în practică. Din afirmarea acestei posibilităţi . contraprobe. In acest sens. pretenţii proprii pe calea unei cereri reconvenţionale sau a unei chemări în garanţie. In înţelegerea deplină a aspectelor menţionate . defensiva. concluzii orale. este de observat. la rândul său. La modul general. raportul dintre pretenţie şi apărare este reciproc: una o presupune şi activează pe cealaltă. In legătură cu aceste premise. In această privinţă.o atitudine opusă. 150 C. din punct de vedere procesual.4. în şedinţa de judecată. 56 Drept urmare.” Această condiţionare dă naştere la următoarea consecinţă: nici un act procedural nu poate fi opus uneia sau alteia dintre părţi dacă nu i s-a dat posibilitatea de a lua parte la întocmirea lui.în totalitatea lui . Nu este însă mai puţin adevărat că pârâtul poate ridica.pretenţiile şi apărările lor. Faţă de o asemenea premisă. In orice proces civil. “Când instanţa se va socoti lămurită . noţiunea de apărare nu poate fi strict limitată . 4. civ.preşedintele va declara dezbaterile închise”. 27 . dată fiind poziţia de egalitate a părţilo r.cât şi a altora următoarea concluzie ne poate oferi sprijin şi orientare.de a se dispune închiderea dezbaterilor . apărarea se consideră a fi reacţia de răspuns a uneia din părţi faţă de pretenţia ridicată împotriva sa de către cealaltă parte. că faţă de pretenţiile reclamantului pârâtul poate adopta şi menţine . sub aspectul reglementării. întradevăr. un deosebit interes prezintă următoarele două obligaţii ce revin instanţelor judecătoreşti.de către ambele părţi pe întreg parcursul desfăşurării activităţii procesuale . etc. prin art. în discuţia contradictorie a părţilor vor putea fi folosite la darea hotărârii.în cadrul şedinţei de judecată .din partea acestora .c) susţinerea constantă a stării conflictuale . 85 din C. civ. Principiul contradictorialităţii nu este consacrat în mod expres printr-un text cu caracter general. 56 Nevoia unică de soluţionare reuneşte pretenţia şi apărarea în faţa aceluiaşi judecător. determinând astfel . proc. proc. faţă de reclamant sau o terţă persoană. există formula tradiţională conform căreia:” judecătorul acţiunii este şi judecătorul execpţiunii”. ideea de pretenţie o implică şi pe aceea de apărare. In procesul civil. de a pune în discuţie şi de a rezolva toate capetele de cerere cu care au fost învestite şi pentru celelalte instanţele de a pune în discuţie şi de a se pronunţa asupra tuturor motivelor invocate. Prima. In acest sens.numai la poziţia procesuală a pârâtului. aspectele rămase necunoscute părţilor şi nediscutate de către ele în şedinţa de judecată nu pot fi luate în considerare de către instanţa de judecată care nu se poate pronunţa asupra lor. se dispune că: “judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor.dedusă judecăţii .investirii sale.în cadrul unei apărări simple. .prin excepţii.se precizează în acest text .

instanţa nu poate acorda decât un singur termen (art. după caz. 156 C. proc. la pronunţarea unor hotărâri legale şi temeinice. Al doilea aspect. să propună şi instanţa să încuviinţeze probele care pot să ducă la dezlegarea pricinii (art. temeinic motivată.51/2008. potrivit legii”. 85 C.). în R. 8/1973. 128 C. interesele legitime ale acestora şi să contribuie. printr-un avocat numit sau ales. dacă este cazul. recurgerea la asistenţa judiciară nu este obligatorie. dacă această plată incumbă. să ceară. privind ajutorul public judiciar în materie civilă. proc.rezultă că principiul dreptului la apărare este pus în evidenţă sub două aspecte: a) organizarea şi punerea la dispoziţia părţil or a numeroase şi eficiente garanţii procesuale. Apărarea calificată a părţilor în cadrul procesului civil are menirea să pună în evidenţă.4 din Urdonanţa de urgenţă nr. spre deosebire de procesul penal. Ajutorul public judiciar. proc. In tot cursul procesului. părţile au dreptul să fie reprezentate sau. denumită în continuare asistenţă prin avocat.). nr.57In acest sens. se referă la posibilitatea pe care o au părţile de a recurge la asistenţa juridică a unei persoane care este pregătită în acest sens: avocaţii pentru persoanele fizice şi jurisconsulţii pentru persoanele juridice.exceptând modul de organizare a instanţelor judecătoreşti . 24 alin. civ. a apărării.). In cadrul procesului civil. recuzarea judecătorilor (art. 86 C. Ca urmare. Ajutorul public judiciar se poate acorda în următoarele forme: a) plata onorariului pentru asigurarea reprezentării. cu încuviinţarea instanţei sau a autorităţii cu atribuţii jurisdicţionale. potrivit legii. în acelaşi timp. pentru a li se da posibilitatea reală şi eficientă de a-şi susţine poziţia procesuală pe care o ocupă în cadrul procesului civil pornit de ele sau împotriva lor. pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiţie sau pentru prevenirea unui litigiu. asistenţei juridice şi. b) posibilitatea de angajare a unui apărător.R.). pag. civ. să exercite căile de atac. în concret. civ. 15: “Dreptul la apărare este garantat. se pot evidenţia: părţile trebuie să fie citate (art. proc. Rizeanu. pentru lipsă de apărare. Consideraţii privind garantarea dreptului la apărare în procesul civil. iar Legea privind organizarea judiciară. 57 28 .Principiul dreptului la apărare este înscris în Constituţie printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor (art. în faţa instanţei.D. proc. Realizarea acestui principiu este asigurată prin modul cum sunt organizate instanţele judecătoreşti şi prin dispoziţiile procedurale care reglementează asistenţa judiciară. proc. Ea poate însă amâna pronunţarea pentru ca partea să fie în măsură să depună concluzii scrise. civ. 27 C. să pună concluzii în ordinea indicată de lege (art. în favoarea părţilor. nr. poate solicita acordarea ajutorului public judiciar. Din economia textului citat mai sus . civ. celui ce solicită ajutorul public judiciar. „orice persoană fizică. Primul aspect.304/2004 dezvoltă şi precizează în art. b) plata expertului. A se vedea şi D. civ. 167 C. asistate de un apărător. să li se comunice din oficiu toate actele de procedură (art.). traducătorului sau interpretului folosit în cursul procesului. după caz. în situaţia în care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obţinerea unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie. Potrivit art. fără a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale”. 1). implică drepturile şi garanţiile procesuale instituite de lege. 46 şi urm.). ales sau numit din oficiu.

Când asistenţa judiciară gratuită a fot acordată la cererea instanţei şi plata onorariului nu poate fi pusă în sarcina părţii potrivnice. prin art. 4. 304/2004 privind organizarea judiciară se dispune:”Toate persoanele sunt egale în faţa legii. în mod gratuit. fără deosebire de rasă. limbă. fără privilegii şi fără discriminări. orientare sexuală. origine etnică. 11 OU nr.c) plata onorariului executorului judecătoresc. Principiul egalităţii şi principiul folosirii limbii materne Principiul egalităţii. să plătească onorariul de avocat. proc. fără nici o deosebire. în condiţiile prezentei legi. Prin dispoziţii constituţionale se face precizarea că procedura judiciară se desfăşoară în limba română. (3) In cazul în care una sau mai multe părţi solicită să se exprime în limba maternă. li se garantează deplina egalitate în toate domeniile de activitate. origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii. 45 C. în mod nejustificat. reduceri. Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi.) nu creează un dezavantaj pentru partea pârâtă împotriva căreia acea acţiune a fost introdusă. In acelaşi sens. In cazurile în care s-a acordat ajutor public judiciar unei părţi. nu contravine principiului egalităţii. deopotrivă. religie. opinie. folosirea unui interpret sau traducător autorizat. cetăţenilor României. pentru evidenţierea egalităţii în faţa justiţiei. sex. Aşa de pildă.şi chiar proceduri speciale . instanţa de judecată trebuie să asigure. eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege. pentru toate părţile. existenţa unor reglementări speciale . părţilor ajutor pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor lor legale.51/2008).” Pornind de la această fundamentare de principiu. instanţele judecătoreşti vor obliga partea potrivnică. naţionalitate. 12 din Legea nr. In primul rând. civ. 304/ 2004 privind organizarea judiciară:. Astfel. dacă aceasta a pierdut procesul. In al treilea rând. pentru partea îndreptăţită. In al doilea rând. se acordă la cererea instanţei de judecată sesizată cu judecarea pricinii (art.5. Ajutorul public judiciar. 29 . deopotrivă. în profita unor aparenţe nu există dispoziţii legale c are să avantajeze. In dezvoltarea dispoziţiei de ordin constituţional. instanţei de judecată îi revine obligaţia legală să dea. scutirea de sarcina probei a părţii în favoarea căreia operează o prezumţie legală relativă are în vedere utilitatea practică a acelei prezumţii fără să o dezavantajeze pe cealaltă parte care este în drept să facă dovada contrară. d) scutiri. Principiul folosirii limbii materne. aceasta rămâne în sarcina statului. pe una din părţi şi să o dezavantajeze pe cealaltă.care derogă de la procedura de drept comun. în cadrul procesului procurorul având drepturi şi obligaţii procesuale ca orice alt reclamant. în faţa instanţelor de judecată. Prin art. asigurând în felul acesta ideea de simetrie în ceea ce priveşte poziţia lor procesuală. se pot enunţa câteva argumente. deoarece ele se aplică. apartenenţă politică. pe plan judiciar. 16 alin. (2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă. se dispune şi prin art.” (1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română. introducerea unei acţiuni civile de către procuror (art. inclusiv a celor datorate în faza de executare silită. avere. 7 din Legea nr. 1 din Constituţie.

civ. art. proc. instanţa este în drept a declara ca dezbaterile să se desfăşoare în şedinţă secretă. aceasta în sensul că. Inţelegerea şi reglementarea necesităţii ca părţile care nu cunosc limba română să poată vorbi sau folosi .(4) In situaţia în care toate părţile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă. 12 din Legea privind organizarea judiciară. proc. În baza acestor dispoziţii. (6) Consemnarea dezbaterilor purtate de părţi în limba maternă se face la dictarea publică a preşedintelui şi numai în limba română. 127 din Constituţie. precum şi ca soluția finală să fie pronunţată în şedinţa publică (art.: ”instanţa poate să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă. Principiul publicităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor Principiul publicităţii. Este de menţionat că legea nu exceptează ca măsura prin care s-a dispus ca dezbaterile unei cauze să fie secrete. 3 C. se declară ca dezbaterile să aibă loc în şedinţa secretă în procesele în care se dezbat intimităţi ale părţilor şi ale vieţii lor de familie care le pot pune . 142 C. proc.în instanţă . 121 din C. In acelaşi sens conţine dispoziţii şi art. sub controlul opiniei publice.este redată prin dispoziţiile art. 121 alin.cu caracter de excepţie de la principiul publicităţii dezbaterilor . 2 C. publicităţii. 4.dacă ar fi date publicităţii într-o lumină nefavorabilă şi le-ar compromite în viaţa socială. Această posibilitate este reglementată prin art. pentru conformitate. Principiul publicităţii dezbaterilor are un dublu scop: a) de a asigura calitatea şi obiectivitatea hotărârilor pe care orice instanţă le pronunţă. putând asista orice persoană care vrea să urmărească modul cum se desfăşoară activitatea judiciară. Publicitatea constă în aceea că judecata oricărui proces civil se desfăşoară public. 121 alin. civ. De la acest ultim aspect.304/2004 şi art. în cadrul şedinţei de judecată. (5) Cererile si actele procedurale se întocmesc numai în limba română. Concret.6. civ. publicitatea se manifestă pe două planuri: faţă de părţile din proces şi faţă de persoanele care vor să asiste la judecată. proc. cât şi să-i educe pe cetăţeni în spiritul respectării legilor şi regulilor de convieţuire socială. nr. civ. dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi”. dreptului la apărare şi contradictorialităţii. precum şi buna administrare a justiţiei cu respectarea principiilor contradictorialităţii. cum sunt: oralităţii. instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept. în practica judiciară.) O situaţie oarecum similară . b) să ridice prestigiul justiţiei şi să întărească încrederea celor interesaţi în utilitatea ei .limba lor maternă prezintă o deosebită importanţă” asigură şi realizarea altor principii fundamentale procesuale.”. Principiul publicităţii dezbaterilor judiciare este consacrat în art. (7) Interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite. Obiecţiunile formulate de cei interesaţi cu privire la traduceri şi consemnarea acestora se rezolvă de instanţa de judecată până la încheierea dezbaterilor din acel dosar. 242 alin. 30 . 2 C. oralităţii şi publicităţii. civ. pentru motive temeinice. să fie motivată. proc. soluţii pe care conştiinţa publică să le considere juste şi să le primească cu un sentiment de satisfacţie. consemnându -se în încheierea de şedinţă. judecătorii îşi vor da silinţa să pronunţ e. de regulă. Incălcarea principiului folosirii limbii materne atrage nulitatea hotărârii astfel pronunţată. în cauzele judecate. atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut in baza traducerii sale.

ca loc şi procedură . civ.). 256 şi 266 C.care reglementează judecata în lipsă. Problema activităţilor procedurale care au loc în camera de consiliu. formularea concluziilor orale şi. 106.fără publicitate şi discuţii contradictorii . propunerea şi ad ministrarea probelor.59 In camera de consiliu. între altele. pentru a putea fi luate în considerare.a. 147 C. 271 alin. oralitatea se consideră a fi consecinţa firească a faptului că părţile şi publicul . susţinerile orale creează posibilitatea de a oferi replica imediată asupra problemelor controversate. A se vedea. au loc în camera de consiliu. tot în formă orală. Astfel. proc. 3 C. 31 C. Oralitatea este o consecinţă şi o completare a publicităţii. proc. cererea pentru darea unei hotărâri care să consfinţească învoiala părţilor.care implică şi oralitatea pentru părţi . O importanţă deosebită prezintă şi consemnarea actelor şi dezbater ilor care s-au efectuat în formă orală în cadrul şedinţelor de judecată. Aşa fiind.) ş. Precizările de mai sus se mai justifică.se rezolvă: a) conflictele de competenţă (art. a întâmpinării (art. cererile de ordonanţă preşedinţială în cazurile extrem de grabnice când ordonanţa se poate da şi fără citarea părţilor (art. civ. Radu. 3 C. fapt care îl pune pe judecător nu numai în situaţia de a le reţine în mod direct şi nemijlocit. proc. a hotărârii judecătoreşti. a cererilor şi susţinerilor părţilor (art.) ş. proc. proc.).cu toate avantajele ei . proc. a.). Principiului oralităţii este reglementat prin art.să aibă posibilitatea practică şi nemijlocită de a urmări mersul dezbaterilor.nu poate fi concepută în mod absolut. dacă ele se înfăţişează într-o altă zi decât cea fixată pentru judecată (art.încetează de a mai constitui principii ce se impun a fi respectate în cazul activităţilor care. în linii mari. în fine. civ. 115 C. pr. este cazul: cererii de chemare în judecată (art.). civ. Ca atare. în ipoteza în care ambele părţi au cerut ca judecata să aibă loc în lipsa lor. în evidenţierea complexă şi de durată a elementelor specifice fiecărei cauze nu se poate face abstracţie de faptul că anumite acte procesuale trebuie să fie făcute în scris.: ”pricinile se dezbat verbal dacă legea nu dispune altfel”. trebuie să fie fixate în scris. 22 alin. oralitatea dezbaterilor cuprinde următoarele: discutarea regularităţii întocmirii sau aducerii la îndeplinire a actelor de procedură. proc. potrivit legii. Astfel.58 Principiul oralităţii. civ. a întocmirii minutei şi a redactării hotărârii (art.care asistă .). civ. Este cazul: consemnării răspunsurilor la interogator (art. 581 alin. în Dicţionar … pag. Oralitatea . civ. In consecinţă elementele judecăţii. 221 C. proc.). civ. 5 C. civ. civ. De aceea. propunerile de recuzare asupra cărora instanţa decide fără citirea părţilor şi ascultând de judecătorul recuzat numai dacă găseşte de cuviinţă (art. Camera de consiliu. Practic. a depunerii mărturiilor (art. proc.). Publicitatea şi contradictorialitatea . 58 Facem precizarea că judecata în lipsă nu poate fi cerută în procesele de divorţ. civ. civ. proc. 59 A se vedea. în acest sens. pronunţarea. prin următoarele: fiind specifice fazei judecăţii şi pentru efectuarea anumitor acte procesuale. proc. 198 C. se poate spune că fără oralitate nu poate exista publicitate. publicitatea dezbaterilor este înlăturată. D. ci şi de a le lămuri imediat ori de a lua măsuri pentru elucidarea lor în cadrul viitoarelor dezbateri.). 127 C. 614 şi 616 C. art. 31 . 109 şi 112 C.

dec. 37 şi urm. pag. Semnificaţia şi rolul principiului procedural al nemijlocirii în soluţionarea cauzelor civile. în mod cu totul special.”61 Cerinţa acestei dispoziţii are în vedere ca orice presupunere. pag. pe cât posibil. b) administrarea unor probe prin procedura asigurării dovezilor.R. Pentru anumite necesităţi . ca activitatea de stabilire a faptelor să fie şi să rămână o sarcină exclusivă şi personală a judecătorilor cărora li s-a încredinţat cauza spre soluţionare. 1 C. 62 A se vedea şi O.D. dacă legea nu dispune altfel.prin folosirea mijloacelor tehnico-procesuale pe care legea le reglementează în acest sens . negaţie sau ipoteză. în procesul civil.D. proc.D. în cele din urmă. Principiul continuităţii se consideră a fi o consecinţă firească a principiului nemijlocirii.pierderi inutile de timp sau preîntâmpinarea unor dificultăţi în administrarea sau conservarea unor probe . Problema aplicării principiului nemijlocirii în procesul civil se pune. în această privinţă.ce contribuie la lămurirea împrejurărilor cauzei şi la justa ei soluţionare.să fie percepută de judecători în mod direct şi nemijlocit. sunt făcute. Principiul nemijlocirii şi principiul continuităţii procesului Principiul nemijlocirii. civ. civ. în: R. revista “Dreptul” nr.şi nu secretul .de exemplu ascultarea unor martori sau efectuarea unei cercetări locale . Trib.prin intermediul probelor . 4 C. Velescu. pag. 32 . civ. dec.R. proc. în R.în faţa aceloraşi judecători.Restrângerile aduse principiului publicităţii şi oralităţii. 38 şi urm. Comisiile rogatorii internaţionale în materie civilă. mun. Sibiu. prin comisie rogatorie . nr. cu privire la administrarea probelor. mai înainte de începerea procesului.)62. realitatea faptelor afirmate sau negate . cu notă de V. 10/1976. 169 alin. prin mijlocirea probelor administrate direct în faţa instanţei de judecată. afirmaţie. 61 A se vedea şi practica judiciară: Trib.7. 82. dintr-o altă localitate (art.7/1989. Bucureşti. In acest sens.60 O necesitate logică impune ca în orice proces civil. Principiul continuităţii. în sensul de obligaţie ce revine instanţelor judecătoreşti de a cerceta direct şi nemijlocit întreg materialul .R. nr.). 162/1990. cu scopul de a asigura urgenţa . următoarele două derogări: a) administrarea probelor. într-o singură şedinţă. 2/1992.şi în special cel probator .în rezolvarea lor. nr. proc. în general. 61-62. R. Ianculescu. nr. 59/1989. civ. nr. 235 şi urm. pag. dacă există primejdia ca ele să dispară sau să devină greu de administrat în viitor (art. să devină pentru aceasta cunoştinţe certe care vor determina. se dispune prin art. Cu alte cuvinte. Rezultă că principiul nemijlocirii trebuie înţeles. prin rezolvarea unor cereri în camera de consiliu. dacă este cazul. 4. înainte de toate. soluţia cauzei. Sub acest aspect. 169 alin.de către o altă instanţă. civ.prin lege au fost reglementate şi anumite derogări de la principiul nemijlocirii. Este de observat că realizarea integrală a principiului continuităţii. Căpăţână şi D.:”administrarea dovezilor se face în faţa instanţei de judecată. o continuarea a necesităţii ca pretenţiile şi apărările părţilor să fie susţinute şi demonstrate . reclamă 60 A se vedea şi Al. C. Pătulea. la sfârşitul căreia să aibă loc deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Sunt de menţionat. vorbim de principiul continuităţii ca despre acea cerinţă necesară şi obiectivă ca orice cauză civilă să fie judecată de la început şi până la sfârşit de acelaşi complet de judecată şi. 6/1982.

prin art. 4. în dezbaterea unei alte cauze. . C. civ.întrunirea cumulativă a următoarelor două condiţii: a) unicitatea completului de judecată: acelaşi complet să judece cauza de la început şi până la sfârşit.este aceea a deliberării asupra soluţiei finale de către completul în faţa căruia a fost dezbătut fondul cauzei.63 Potrivit dispoziţiilor existente în legislaţia română. proc. pr. ea trebuie dusă până la sfârşit fără a se putea intra. Aceasta în sensul că singura condiţie impusă .). art. 304 pct. 242 şi urm. 33 . civ. judecata se suspendă şi apoi este reluată (a se vedea. 2. principiului continuităţii i se asigură o realizare parţială. b) continuitatea şedinţei de judecată: odată începută dezbaterea unei cauze. 1. 2 C. Întrebări Care sunt garanţiile juridico-procesuale ale respectării legalităţii în activitatea de înfăptuire a justiţiei în materie civilă? Care este corelaţia dintre principiul rolului activ al judecătorului şi principiul disponibilităţii procesuale? Ce se înţelege prin noţiunea de adevăr din punct de vedere juridic? Care sunt formele juridico-procesuale de realizare a principiului dreptului la apărare? 63 Nu se încalcă principiul continuităţii dacă într-o cauză. pentru motivele prevăzute de lege. între timp. 3.

la etapele derulării dezbaterilor în cadrul şedinţei de judecată. care este conţinutul acestora. impune celor ale căror drepturi au fost încălcate sau nerecunoscute să recurgă la promovarea acţiunii civile în justiţie. Sintetizând precizările de mai sus. de a cere organelor de jurisdicţie să apere drepturile sau interesele lor civile. în toate stadiile ei. propice desfăşurării în condiţii optime a actului de jurisdicţie. interesul de a acţiona în justiţie – obligând pe judecător să se pronunţe asupra cauzei dedusă judecăţii – nu 34 . materializarea şi evoluţia ei. la cadrul procesual în care se derulează judecata. dacă pretenţia dedusă judecăţii a fost sau nu dovedită şi care este modalitatea juridică – concretizată în soluţia ce urmează a fi pronunţată – prin care starea conflictuală urmează să ia sfârşit. se poate spune acţiunea civilă cuprinde toate mijloacele de apărare judiciară a pretenţiei formulate în instanţă: primirea cererilor şi apărărilor părţilor. în condiţiile şi formele stabilite de lege. 1.CAPITOLUL al III–lea ACŢIUNEA CIVILĂ Obiective Aprofundarea cunoştinţelor despre instituţiile regulile din legislaţia internă cu privire la acţiunea civilă. 1.2. în părţi ale procesului dându-le posibilitatea. de orice răspundere. a aparatului judiciar în vederea realizării sau valorificării unor drepturi civile încălcate sau nerecunoscute. rezultă că procesul civil reprezintă organizarea practică a acţiunii.1. forma sa de viaţă şi de realizare a scopurilor pe care le urmăreşte. în faţa instanţei investite. Noţiune şi importanţă 1. dacă este cazul. la rolul instanţei de judecată în asigurarea acestui cadru procesual. Aşa fiind. creat prin lege şi pus la îndemâna celor interesaţi. Importanţa acţiunii civile Orice acţiune civilă exercitată prezintă o importanţă deosebită sub aspectul determinării poziţiei contradictorii a părţilor. luarea măsurilor asigurătorii. Acţiunea civilă. să se folosească în toată deplinătatea de mijloacele legale în susţinerea poziţiei lor procesuale – de reclamant sau pârât – pe care o ocupă. Mijloacele tehnico-juridice de protecţie judiciară pe care acţiunea civilă le încorporează în conţinutul ei se evidenţiază. Apărarea pe cale judiciară a drepturilor civile subiective se referă la activitatea pe care o desfăşoară organele jurisdicţionale în scopul determinării persoanei obligate să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea actelor sau faptelor care împiedică exercitarea normală a acestor drepturi. administrarea probelor. Conţinutul acţiunii civile Având în vedere finalitatea urmărită prin exercitarea şi susţinerea ei. practic şi în măsura în care sunt incluse în modul de organizare şi de desfăşurare a acesteia. Noţiune Expresia cerinţei social-juridice potrivit căreia legea nu-i permite nimănui să-şi facă dreptate singur ( nemo esse judex sua causa potes ). Aşa fiind. exercitarea căilor de atac şi executarea silită. putem spune că acţiunea civilă reprezintă mijlocul procesual. 1. Drept urmare acţiunea civilă exprimă facultatea pe care orice persoană o are de a se adresa justiţiei şi de a cere punerea în mişcare.3. obligând prin soluţia care va pune capăt conflictului pe cei care le -au încălcat sau nesocotit să le respecte sau să le recunoască ori să-i absolve. are drept scop ca prin intermediul organelor de jurisdicţie să stabilească dacă în cazurile supuse judecăţii există raporturi juridice civile. Ea este cauza care transformă subiectele raportului juridic civil devenit litigios.

pe lângă interesul părţilor prezintă şi o adâncă semnificaţie social-politică. a cauzei care le-a determinat să ajungă într-o atare situaţie şi a obiectului care se identifică cu pretenţia dedusă judecăţii. că existenţa acţiunii în justiţie presupune o persoană interesată de punerea ei în mişcare care “… nu poate fi decât subiectul activ al dreptului” şi un adversar “… un obligat. în consecinţă. asupra fundamentului ei juridic. aşadar. că reclamantul este persoana care pretinde ceva. astfel. In codul de procedură civilă noţiunile de “parte” sau “părţi”. Participarea părţilor. 64 35 . nu se precizează însă şi care este fundamentul lor juridic. orice proces civil implică elementele structurale ale unui asemenea raport: părţile între care se poartă procesul. prin anumite elemente de structură – generale şi specifice în acelaşi timp – acţiunea civilă se afirmă şi se dezvoltă progresiv în vederea realizării scopului ei final: soluţionarea de către organul de jurisdicţie investit a conflictului dedus judecăţii. Enumerare Orice acţiune civilă. Pornind de la premisa că orice litigiu civil se bazează pe afirmarea unui raport juridic de drept material.Elementele acţiunii civile 2. Altfel spus. un raport juridic (E. urmează să figureze subiectele acelui raport juridic: titularul dreptului şi cel al obligaţiei corelative. de “reclamant” sau “pârât” sunt în mod frecvent întrebuinţate. prin care se afirmă şi se desfăşoară acţiunea în justiţie fac din ea. prin exercitarea ei. 2. dă naştere unui proces civil în cadrul căruia.nu se pot afirma însă fără o pretinsă bază legală de drept material care să le fi dat naştere şi să le justifice pe plan procesual. având aceeaşi sferă se consideră a fi într-o stare de sinonimie. Herovanu.64 2. cu atât mai mult. Simpla precizare. Conceput . Subiectele acţiunii civile In raportul în care le avem în vedere. fără nici o discuţie posibilă.reprezintă numai reflectarea nevoilor celor două părţi ci şi nevoia întregii societăţi de a se pune capăt conflictului ivit şi restabilirea ordinii de drep t încălcate. se individualizează. Este. în mod necesar va trebui să ajungem la următoarea concluzie: în orice proces civil. 65 Pentru unele amănunte: Ioan Leş. ci şi soluţionarea unei dezordini sociale care. subiectele acţiunii civile alcătuiesc o unitate cu părţile procesului civil. 11 – 16. contribuindu -se atât la îmbunătăţirea relaţiilor între persoane cât şi la traducerea în viaţă a regulilor de convieţuire socială.prin recurgerea la procedeul analogiei .… împotriva căruia reclamantul şi-a îndreptat pretenţiunea”. soluţionarea oricărei cauze civile nu înseamnă o simplă satisfacere a pretenţiilor şi apărărilor părţilor între care s-a ivit conflictul. de reţinut: determinarea calităţii părţilor – în Relaţiile dintre părţi. Interesele contradictorii – fie chiar şi numai ale părţilor . Principiile procedurii civile. Nici literatura juridică nu se preocupă îndeajuns de această problemă. nu este în măsură a ne oferi o imagine clară şi precisă asupra conţinutului noţiunii de părţi ale procesului civil şi.ca un raport juridic.2. în calitate de părţi. p. în felul acesta. p. iar pârâtul persoana de la care se pretinde. 125). Corespunzător. 65 Se face precizarea că părţile în procesul civil sunt “… două persoane cu interese contradictorii între care este chemată să arbitreze instanţa”.1. S-a arătat.

Cauza acţiunii Cauza oricărei acţiuni civile exercitate trebuie să fie evidenţiată prin intermediul a două accepţiuni diferite: causa petendi şi causa debendi. când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice. ci în nume propriu – pentru titularul dreptului sau să răspundă – de asemenea. dec. Negru. Pe scurt: cel care reclamă şi cel care se apără în faţa instanţei într-o judecată deschisă. In altă ordine de idei. în această privinţă. 67 Curtea Supremă de Justiţie. numai când se introduce o nouă acţiune. cu alte cuvinte. trebuie să răspundă concomitent – prin probele administrate – la următoarele întrebări: de ce reclamă sau se apără şi cum îşi justifică în drept atitudinea sa? Distincţia dintre cauza conflictuală şi cauza juridică a acţiunii prezintă totuşi o deosebită importanţă practică. . Identitatea de scop urmărit. ca urmare a refuzului de a fi recunoscut în mod voluntar de tatăl său (cauza petendi). D. Radu. în ultimă analiză. în consecinţă. se impune a fi reţinută şi concluzia potrivit căreia. putem reţine: cauza este nelicită când este prohibită de legi. V. I. justificând astfel cauza atitudinii sale. op. 66 Cauza petendi sau conflictuală se determină prin scopul care exprimă şi caracterizează voinţa reclamantului de a formula şi deduce pretenţia sa în justiţie şi al pârâtului de a se apăra. cere în baza dispoziţiilor legale care reglementează modurile de stabilire a filiaţiei pe linie paternă (cauza debendi). aceeaşi.3. 120. care constituie o altă cauză juridică decât aceea invocată în prima acţiune. A se vedea: Ioan Leş. şi subiecte ale raportului juridic litigios dedus judecăţii. Cele două accepțiuni al cauzei oricărei acţiuni civile trebuie să se afle în raport de condiţionare reciprocă. Redăm. Principii şi instituţii. nr. Prin trimitere la actele juridice. 245 – 247. se poate spune că două acţiuni au aceeaşi cauză. următorul exemplu: un copil născut în afara căsătoriei. ea poate rămâne. G.. respectiv cauza conflictuală (petendi) nu interesează. cit.67 Cauza acţiunii trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie licită şi reală. cit. p. Boroi.orice proces civil – trebuie făcută. în nume propriu – pentru titularul obligaţiei. este întemeiată în drept pe dispoziţiile unui alt act normativ. în acelaşi timp. pentru a stabili o eventuală putere a lucrului judecat. afirmaţie care poate fi extinsă – fără a fi nevoie de motivare specială – şi asupra exercitării şi susţinerii în justiţie a oricărei acţiuni civile. în revista Dreptul.10/2004.civ. op. 115. în fapt şi drept. priveşte aceleaşi părţi în aceeaşi calitate. 2.după ce a fost respinsă prima – fondată pe acelaşi temei de drept. Este de observat că aceste două accepţiuni corespund motivărilor obişnuite..2003. prin care orice acţiune civilă este justificată şi promovată ca atare. sec. legea conferă legitimare procesuală activă sau pasivă şi altor organe sau persoane autorizându-le să pornească acţiunea – nu în calitate de reprezentant. Astfel..250. prin corelarea cu calitatea lor de a fi. Excepţia autorităţii lucrului judecat nu este fondată dacă ultima acţiune. în anumite cazuri. ca raportul de filiaţie dintre el şi tatăl său să fie constatat şi impus faţă de acesta din urmă pe cale de hotărâre judecătorească. cu aceeaşi cauză juridică (deb endi). nr. pag. în două acţiuni consecutive. p. care formează fundamentul şi justificarea voinţei de a acţiona sau apăra în justiţie. iar cauza debendi sau juridică se determină prin fundamentul legal al dreptului invocat de reclamant şi pe care urmăreşte să-l valorifice împotriva pârâtului.3417 din 17 sept. 66 36 . p. deşi are acelaşi obiect. vol.

1. Clasificarea acţiunilor civile 3. în primul rând. în materie de vânzare-cumpărare se poate pretinde predarea obiectului. în final. în acelaşi timp ori succesiv. iar în cazul în care obiectul a pierit. 2. se ivesc numeroase situaţii conflictuale care reclamă necesitatea rezolvării lor pe cale de acţiune în justiţie. poate fi apărat prin posibilitatea formulării unor pretenţii diferite – numite şi capete de cerere – întrunite într-o singură acţiune. astfel. a celor care privesc ordinea politică. ca de exemplu.4. Necesitatea şi importanţa clasificării In viaţa social juridică. sau. Aceste condiţii sunt. se are în vedere fie o recunoaştere din partea pârâtului. dobânzi sau daune interese.Realitatea cauzei impune ca reclamantul şi pârâtul să-şi exprime voinţa de a pretinde şi apăra în faţa instanţei determinaţi de un anumit scop: de scopul mărturisit de fiecare de a obţine în finalul judecăţii câştig de cauză. posibilitatea. Prin condiţia ca obiectul acţiunii să fie licit se înţelege cerinţa respectării dispoziţiilor legale şi. Ca urmare. să dispună prin hotărârea pe care o va pronunţa. în această privinţă. fie o posibilă tranzacţie judiciară. Cauza acţiunii este falsă ori de câte ori realitatea scopului urmărit este prezentată sub forma unor aparenţe înşelătoare. acest aspect constituind expresia exerciţiului abuziv al dreptului de a acţiona în justiţie. ceea ce reclamantul pretinde ca instanţa să verifice sau să constate şi. pentru a eluda în felul acesta legea sau a prejudi cia interesele unor terţe persoane. în general. economică şi socială a ţării. Condiţia ca obiectul acţiunii să fie posibil are în vedere realizarea practică – dacă instanţa va dispune admiterea acţiunii – a pretenţiei dedusă judecăţii. Este de precizat că obiectul acţiunii – concretizat prin pretenţia dedusă judecăţii – nu poate fi formulat decât în limitele condiţiilor sale de valabilitate. Aceasta pe motiv că nimeni nu poate fi obligat la ceea ce este imposibil de a fi pus în executare (ad impossilium nula obligatio). formele sub care acţiunea civilă se poate înfăţişa în activitatea judiciară sunt şi ele foarte numeroase. sub acest aspect. să garanteze pentru evicţiune. prin folosirea sau. în cazul raporturilor juridice de împrumut sau de locaţiune să se pretindă restituirea obiectului sau a sumei de bani. b) cauza falsă a acţiunilor pornite în urma înţelegerii părţilor de a desfăşura un proces simulat. este de observat că diferenţa dintre obiectul dreptului şi obiectul acţiunii se relevă şi prin faptul că un drept subiectiv. următoarele: obiectul să fie licit şi posibil. dacă este cazul. ca vânzătorul. reclamantul nu va putea cere predarea în natură a unui bun determinat care a pierit. Există. Aşa de pildă. dacă este cazul. Intr -o asemenea situaţie. 3. două aspecte: a) cauza falsă a acţiunilor promovate de reclamant cu scopul vădit de a-l nemulţumi sau şicana pe pârât. Cu alte cuvinte. Obiectul acţiunii Obiectul acţiunii – res in judicium deducta – se consideră a fi numai ceea ce părţile înţeleg să deducă judecăţi urmărind valorificarea. a dreptului subiectiv pretins a fi încălcat sau nerecunoscut. De exemplu. reclamantul este în drept – chiar dacă află după ce a introdus acţiunea – să ceară contravaloarea lucrului pierdut sau pierit. anularea vânzării şi restituirea preţului. Aşa fiind apare 37 . se consideră a fi ilicit obiectul acţiunii prin care s-ar pretinde valorificarea unor bunuri dobândite ilicit. contravaloarea lui. Prin urmare. Pot fi luate în discuţie. între subiectele raporturilor juridice civile. alegerea posibilităţii recunoscută de lege..

aspect care reprezintă criteriul propriu -zis al clasificării de care ne ocupăm. Clasificarea acţiunilor civile prezintă. Pentru a putea încadra o acţiune civilă în categoria generică a acţiunilor în realizarea dreptului – având în vedere şi exemplificările de mai sus – este necesar a se ţine seama de câteva cerinţe şi anume: a) să se afirme existenţa unui drept al cărui obiect îl constituie un bun material sau un alt interes referitor la patrimoniul celui care reclamă. Principiile…. Se impun a fi însă reţinute – ca fiind mai importante – numai următoarele două: criteriul scopului urmărit şi cel al naturii dreptului a cărui apărare se urmăreşte. să fie împărţite sau divizate în diferite grupe sau clase de acţiuni. Herovanu. între altele. şi o deosebită importanţă practică. 68 A se vedea. fără a mai fi nevoie şi de evocarea altor noţiuni. care se pretinde a fi titularul unui drept de proprietate. executarea să aibă loc printr-un echivalent bănesc sau cu caracter de constrângere (daune cominatorii). pe lângă importanţă teoretică. a. obligaţia ce-i revine. E.. Categoria acţiunilor civile în realizarea dreptului – comparativ cu celelalte categorii – este cea mai numeroasă. să facă. finalizarea rezultatului obţinut pe calea unei executări silite directe sau indirecte (cele reale şi cele de creanţă) ş. o serie de aspecte tehnico-practice privitoare la desfăşurarea activităţii procesuale de judecată. denumite şi acţiuni în condamnare68 sau de executare sunt acţiunile prin care reclamantul urmăreşte ca instanţa să-l oblige pe pârât să-i respecte dreptul săi şi să-şi îndeplinească.2. acţiunile civile se împart în: a) acţiuni în realizarea dreptului. aşadar. 262. Acţiunile în realizarea dreptului. că scopul urmărit de reclamant în aceste acţiuni este de a obţine condamnarea pârâtului la executarea unei prestaţii. iar în cazul în care acest mod va fi refuzat sau va deveni imposibil. folosind anumite criterii distinctive sau de selecţie. acţiunile prin care se pretind daune-interese pentru repararea pagubei cauzate printr-un fapt ilicit. al naturii soluţiei pe care reclamantul o cere şi speră să o obţină în favoarea sa.necesitatea ca acţiunile civile. Această posibilitate se evidenţiază însă prin intermediul comparaţiei cu o altă serie de acţiuni civile cu însuşiri diferite sau opuse. Posibilitatea de a da un nume general unei întregi serii de acţiuni civile este determinată de însuşirile lor caracteristice comune. prin clasificarea acţiunilor se indică. Rezultă. Acţiunile civile pot fi clasificate pe baza unor criterii variate. sau să nu facă ceva – condamnare care să fie susceptibilă de a fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită. în consecinţă. a. să-l condamne pe pârât să-şi execute obligaţia ce-i revine – să dea. caracterul subsidiar al unor acţiuni faţă de alte acţiuni (cele în constatare faţă de cele în realizare). b) acţiuni în constatare. 38 . în această categorie: acţiunea în revendicare prin care reclamantul. pe lângă constatarea judecătorească a existenţei dreptului şi respectiv a încălcării sale. Se includ. Astfel. p. Acţiunile în realizarea dreptului. 3. şi c) acţiuni constitutive sau transformatoare de drepturi. b) să se pretindă ca restabilirea sau valorificarea dreptului afirmat să se facă în mod direct prin restituirea bunului sau executarea lucrării. cere să-i fie restituit bunul care se află în posesia pârâtului neproprietar. c) solicitarea ca instanţa de judecată. cum ar fi: determinarea competenţei instanţelor de judecată (acţiuni reale imobiliare). Clasificarea acţiunilor civile după scopul urmărit Sub acest aspect. acţiunile prin care se cere executarea unor obligaţii contractuale ş.

Acţiunile în constatare. Acţiunile în constatare, cunoscute şi sub denumirea de acţiuni în recunoaştere sau confirmare, sunt acţiunile prin care reclamantul urmăreşte să obţină prin hotărâre judecătorească, ce speră să fie pronunţată în favoarea sa, numai confirmarea existenţei unui drept ce pretinde că îi aparţine sau a inexistenţei unui drept afirmat de către pârât. Acţiunile în constatare – singurele de altfel – sunt prevăzute şi reglementate de art. 111 C. pr. civ. Textul citat prevede: “partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept”. Reiese – din textul citat – că acţiunile în constatare se subdivid, la rândul lor, în două categorii: a) pozitive, care tind la recunoaşterea anumitor raporturi juridice cu un anumit conţinut: dreptul reclamantului şi obligaţia pârâtului; b) negative, care tind la confirmarea judecătorească a inexistenţei unor raporturi juridice afirmate extrajudiciare de către cei interesaţi – care în proces urmează a avea calitatea procesuală de pârâţi – şi pe cale de consecinţă, a drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul acestor raporturi. Acţiunile în constatare, spre deosebire de acţiunile în realizarea dreptului, au un scop mai limitat: acela de a obţine printr -o hotărâre judecătorească numai constatarea existenţei unui drept, fără a se urmări şi executarea acesteia faţă de persoana obligată. Drept urmare, hotărârile pronunţate în urma judecării acţiunilor în constatare nu pot deveni titluri executorii şi puse în executare pe cale silită; aceasta pentru motivul că reclamantul îşi atinge scopul urmărit prin însăşi darea hotărârii. Este de observat că prin art. 111 C. pr. civ. este rezolvată şi problema raportului dintre acţiunea în constatare şi cea în realizarea dreptului: “cererea – adică acţiunea în constatare – nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Prin urmare, acţiunilor în constatare, faţă de acţiunile în realizarea dreptului, li se consacră un caracter subsidiar.69 Pentru a putea determina, pe deplin, caracterul subsidiar al acţiunii în constatare ea trebuie raportată şi la situaţiile – altele decât posibilitatea de a cere realizarea dreptului - pentru rezolvarea cărora legea a reglementat căi procesuale speciale de constatare a ceea ce se reclamă de către cei interesaţi. Astfel, sub această motivare generică, în practica judiciară, spre exemplu, s-a decis: a) acţiunea în constatare nu poate fi primită când partea are deschisă calea contestaţiei la executare; b) nu se poate face substituirea acţiunii în constatare procedurii asigurării dovezilor; c) pe calea acţiunii în constatare nu se poate cere şi obţine reconstituirea unor acte necesare stabilirii vechimii în muncă ş. a. Acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi. Acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi sunt acţiunile car e, prin exercitarea lor, urmăresc a se desfiinţa unele raporturi juridice existente şi să creeze, între sau pentru părţile litigante, raporturi sau situaţii juridice noi. Acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi. prezintă o deosebită importanţă. Aceasta se evidenţiază, înainte de toate, prin finalitatea lor: sting raporturi sau situaţii juridice preexistente şi le înlocuiesc, pe aceeaşi dată, cu raporturi sau situaţii juridice noi, Trib. municip. Bucureşti, Secţ. a III-a civ., dec. nr. 685/1994, Culegere de practică judiciară pe anii 1993-1997, p. 271 – 272; idem, sec. a IV-a civ., dec. nr. 2443/1996, idem, p. 273; C. Ap. Bucureşti, sec. a IV-a civ., dec. nr. 1522/1996, Culegere de practică judiciară pe anii 1993-1998, Dan Lupaşcu ş.a., Ed. “ALL BECK”. Bucureşti, 1999, p. 163 – 164.
69

39

acestea din urmă, aducându-le persoanelor interesate – în promovarea acestor acţiuni – satisfacţii de ordin moral şi social-juridic deosebite de cele avute anterior, ceea ce le permite afirmarea pe alt plan a personalităţii şi intereselor lor legale. In general, acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi se referă la starea şi capacitatea persoanelor. Aşa este, de exemplu, cazul acţiunii de divorţ, a acţiunilor în cercetarea şi tăgada paternităţii, de punere şi scoatere de sub interdicţie ş. a. Acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi se caracterizează – în comparaţie cu celelalte categorii – prin următoarele trăsături: a) au caracter strict personal şi ca atare nu pot fi exercitate, de regulă, decât de subiectele raporturilor juridice a căror desfiinţare sau înfiinţare se urmăreşte şi nici nu pot fi transmise altor persoane; b) asupra obiectului acestor acţiuni nu se poate tranzacţiona, încetarea raporturilor juridice ce se referă la starea şi capacitatea persoanelor putându-se face, în principiu, numai prin intermediul unei judecăţi; c) hotărârile pronunţate în urma judecării acestor acţiuni, în cazul în care sunt admise, produc efecte constitutive de drepturi sau stări juridice noi – ex nunc – adică numai pentru viitor şi nu permit renunţarea la beneficiul lor. 3.3. Clasificarea acţiunilor civile după natura dreptului a cărui valorificare judiciară se urmăreşte După natura dreptului a cărui valorificare judiciară se urmăreşte acţiunile se împart în: personale şi reale. Clasificarea aceasta se întemeiază pe împărţirea clasică a drepturilor civile subiective în drepturi personale sau de creanţă şi drepturi reale. Distincţia dintre acţiunile reale şi cele personale îşi are originea în dreptul roman de unde a fost preluată şi în dreptul modern, un timp în epoca modernă această clasificare fiind păstrată prin tradiţie, iar apoi recunoscută şi consacrată în mod oficial mai în toate legiuirile. Acţiunile personale. Acţiunile personale sunt acţiunile prin intermediul cărora pot fi valorificate în justiţie pretenţii întemeiate pe drepturi de creanţă. Concret, este vorba de acţiunile care, având ca obiect obligaţii personale – de a da, a face sau a nu face ceva – îi oferă posibilitatea creditorului-reclamant să-l cheme în judecată pe debitorul-pârât şi-l constrânge pe cale judiciară să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin. Acţiunile personale sunt foarte numeroase: practic numărul lor se consideră a fi nelimitat. Aceasta pe motiv că şi numărul drepturilor personale – ca urmare a consacrării principiului libertăţii de voinţă în materia contractelor – este nelimitat. Astfel, acţiunile personale se pot naşte din toate raporturile juridice de obligaţii. Se pot cita ca având acest caracter: acţiunile ce decurg din raporturile locative ori obligaţia legală de întreţinere, acţiunea oblică şi pauliană ş. a. Acţiunile reale. Acţiunile reale sunt acţiunile prin intermediul cărora pot fi valorificate în justiţie pretenţii întemeiate pe drepturi reale. Cu alte cuvinte, acţiunile prin care orice proprietar sau titular al unui alt drept real – uzufruct, abitaţie, servitute etc. – poate cere în justiţie apărarea dreptului sau împotriva oricărei persoane care deţine ori împiedică folosinţa asupra bunului ce formează obiectul dreptului dedus judecăţii. Faţă de acţiunile personale, acţiunile reale sunt mai puţin numeroase. Astfel, se poate spune – în ideea unei formulări cât mai exacte – că numărul acţiunilor reale este limitat la numărul drepturilor reale. Această precizare se justifică prin aceea că, spre deosebire de drepturile de creanţă care pot lua naştere,

40

în mod nelimitat, prin convenţia părţilor, drepturile reale sunt limitate prin însăşi reglementarea lor legală. Cu toate acestea, acţiunile reale cunosc o circumscriere exactă a obiectului lor, ceea ce a determinat ca, în cele din urmă, să li se atribuie denumiri precise. Astfel, sunt recunoscute că au acest caracter: acţiunea în revendicare prin care se apără dreptul de proprietate; acţiunea confesorie prin care se apără celelalte drepturi reale principale, sau, cu alte cuvinte, prin care reclamantul cere să-i fie respectat – după caz – dreptul său de uzufruct, uz, abitaţie, superficie sau servitute asupra bunului imobil grevat cu una din aceste sarcini; acţiunea negatorie, pe care orice proprietar o poate exercita împotriva celor care pretind a avea asupra bunului imobil – proprietatea sa – prerogativele unui drept real, ca de exemplu, uzufruct sau servitute. Acţiunile mixte. In doctrina juridică se discută de foarte multă vreme asupra afirmării şi respectiv negării existenţei categoriei acţiunilor mixte: reale şi personale. Intr-o opinie, s-a susţinut că acţiunile mixte sunt acţiunile reale la care se adaugă pretenţii accesorii cu caracter personal, iar după o altă părere, că acţiunile mixte ar reprezenta o suprapunere a două acţiuni, una reală şi alta personală, ambele având caracter principal. Ca regulă generală, cu toată originea lor foarte veche70 şi chiar cu aşazisa lor reglementare legală, existenţa acţiunilor mixte – reale şi personale – nu poate fi susţinută. Argumentarea este simplă: nu există drepturi civil e subiective care să aibă o natură juridică mixtă, personală sau reală, în acelaşi timp. Se admite totuşi, în ultimă instanţă, că acţiunile mixte reprezintă cumulul necesar a două acţiuni: una reală şi alta personală. Prin expresia “cumulul necesar” fiind redată atât ideea legăturii, cât şi, mai ales, pe aceea a raportului de dependenţă dintre ele. Întrunesc cerinţa cumulului necesar – şi sunt considerate acţiuni mixte – următoarele două categorii de acţiuni: a) acţiunile prin care se cere executarea unor contracte privitoare la transmiterea proprietăţii unor bunuri imobiliare deoarece reclamantul acţionează într-o dublă calitate: de proprietar, cerând apărarea dreptului de proprietate şi de creditor, pretinzând executarea obligaţiei de predare a imobilului; b) acţiunile prin care se cere anularea sau rezoluţiunea unui contract care a avut ca obiect transformarea proprietăţii sau constituirea unui alt drept real – în cazul proprietăţii imobiliare – când odată cu desfiinţarea contractului se cere şi retrocedarea bunului. Întrebări Care sunt accepţiunile noţiunii de cauză a acţiunii civile? Cum se clasifică acţiunile civile după scopul urmărit? Comparaţi acţiunile reale cu acţiunile personale. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul acţiunii civile?

1. 2. 3. 4.

Acţiunile mixte sunt cunoscute încă din dreptul roman. Astfel, după definiţia dată în Institutele lui Justinian, De actionibus, tit. VI, § 20, acţiunile mixte erau: “quoedam actione mixtam obtinere videntur, tam in rem quam in poersnam”.

70

41

în justiţie. adică de dublarea poziţiei lor contradictorii. Totuşi. în special. Este de observat că în cadrul căilor de atac poziţia contradictorie a părţilor se evidenţiază prin atitudinea adoptată faţă de hotărârea atacată: părţi care exercită calea de atac – apelantul. în permanenţă. contradictorie. 42 . revizuentul sau contestatorul – revenindu-i sarcina să susţină. în calitate de părţi. prin invocarea motivelor prevăzute de lege. 1. Poziţia procesuală a părţilor în procesul civil este.2. în acelaşi timp şi în cadrul aceluiaşi proces. după cum. pentru reclamant . 1. fiecare apărând. subiecte ale raportului juridic de drept material: titularul dreptului şi cel al obligaţiei sale corelative. propice desfăşurării în condiţii optime a actului de jurisdicţie. deci. precum şi justificarea unui interes de a pune în mişcare şi purta activitatea procesuală de judecată. condiţii cerute pentru ambele părţi.CAPITOLUL al IV-lea PĂRŢILE LITIGANTE ŞI TERŢELE PERSOANE ÎN PROCESUL CIVIL Obiective Aprofundarea cunoştinţelor despre normele din legislaţia internă cu privire la participanţii la procesul civil. In procesul civil pot figura. condiţii cerute. noţiunea de parte în procesul civil este mai cuprinzătoare decât aceea a subiectelor raportului juridic de drept material dedus judecăţii. recurentul. Părţile în procesul civil 1. pretenţii împotriva reclamantului – de exemplu. atât persoanele fizice sau juridice. în faza judecăţii de fond. Condiţiile legale pentru a putea fi parte în procesul civil Pot figura ca părţi în procesul civil numai persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii: au capacitate şi calitate procesuală de a sta în judecată. ceea ce reprezintă esenţa procesului. cât şi alte persoane care pot acţiona sau urmează să răspundă pentru acestea. este aceea de reclamant şi pârât.1. Concretizând conţinutul acestor două noţiuni reţinem că: reclamantul este persoana fizică sau persoana juridică ce pretinde încălcarea sau nerecunoaşterea unui drept subiectiv şi solicită apărarea lui pe cale judiciară. la rândul lui. la etapele derulării dezbaterilor în cadrul şedinţei de judecată. Noţiune Părţi ale procesului civil sunt. la cadrul procesual în care se derulează judecata. nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii atacate. afirmă prin acţiune un drept subiectiv legal şi actual. pe calea unei cereri reconvenţionale – se creează o situaţie de judicium duplex. persoanele fizice sau juridice. în primul rând. pentru titularul dreptului putând să acţioneze şi alte organe sau persoane. Cât priveşte denumirea lor specifică. In ipoteza în care pârâtul formulează. pentru titularul obligaţiei. iar părţii căreia hotărârea îi este favorabilă – intimatul – să combată motivele invocate şi să susţină legalitatea şi temeinicia ei. subiecte ale raporturilor juridice litigioase. la rolul instanţei de judecată în asigurarea acestui cadru procesual. pot fi chemate să răspundă persoane cărora obligaţia nu le incumbă în mod direct. iar pârâtul persoana fizică sau persoana juridică împotriva căreia este îndreptată pretenţia şi care urmează să răspundă pentru pretinsa încălcare sau nerecunoaştere a acelui drept subiectiv. raţiunea lui de a exista ca activitate şi trebuie să se manifeste în toate fazele lui succesive. în dublă calitate: de reclamant şi pârât.

potrivit căruia “persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate. Cuprinderea acestui drept rezultă din prevederile art. sub sancţiunea nulităţii”. civ. 42 C. In privinţa sarcinii probei este de menţionat că ea incumbă celui care invocă incapacitatea.care reglementează capacitatea civilă a persoanelor fizice şi juridice. Prin urmare. Incapacitatea de folosinţă este sancţionată cu nulitatea absolută. părinţi sau tutore.: “orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată”. p. Sub aspect procesual – ca şi sub aspectul dreptului material – minorii şi interzişii judecătoreşti vor fi reprezentaţi în procesul civil de părinţi sau tutore (art. respectiv actele de dispoziţie. 151 – 185. aceştia urmând a fi citaţi alături de minor şi vor semna împreună cu el cererile adresate instanţei. Prin urmare. civ.. Acţiunea…. pr.2 din noul Cod civil). parte într-un proces civil. asistate sau autorizate în chipul arătat în legile şi statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor”. 43 . iar în caz de incapacitate printr-un reprezentant legal. pr. pentru anumite categorii de acte. Din punct de vedere procesual. prin art. Autorizarea reprezintă o măsură de protecţie care constă în aprobarea prealabilă dată de cei în drept persoanelor lipsite parţial de capacitatea de exerciţiu sau persoanelor care reprezintă în mod legal pe cei total lipsiţi de această capacitate. lipsa capacităţii de folosinţă procesuală duce la respingerea acţiunii. personal sau prin mandatar ales. în general. Asistarea persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. alin. persoanelor care reprezintă în mod legal pe alte persoane lipsite total de capacitatea de exerciţiu de către cei în drept. 1 C. sub ambele ei aspecte: de folosinţă şi de exerciţiu. orice persoană fizică şi juridică. b) aceea care trebuie dată. Este de menţionat că aceste texte fac trimitere la actul normativ cadru . ca de exemplu. de către ocrotitorii lor legali.1 şi 2 din noul Cod civil). 41 – 44 C. autorizarea instanţei de tutelă şi avizul consiliului de familie (art. 41. este de reţinut că instituţia autorizării prealabile se înfăţişează sub două forme: a) aceea care trebuie dată persoanelor lipsite parţial de capacitatea de exerciţiu. Radu. cât şi reprezentarea celor fără capacitate se completează cu instituţia autorizării. civ.Codul civil . pr. 71 Pentru amănunte: D. în linii mari. Această definiţie este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. numai persoanele care au capacitate juridică procesuală.Capacitatea juridică procesuală In procesul civil pot fi părţi numai persoanele capabile de a avea drepturi şi obligaţii procesuale adică. în vederea îndeplinirii anumitor acte juridice procesuale deosebit de importante. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să fie asistat de ocrotitorii săi legali în tot cursul procesului. iar admisibilitatea mijloacelor de probă depinde de situaţia juridică ori de fapt ce trebuie dovedită. In virtutea capacităţii generale de folosinţă. are şi dreptul de a figura ca parte într-un proces civil dacă pentru a-şi valorifica sau apăra drepturile sale civile se impune a se recurge la calea judiciară.146 alin. de a-şi exercita drepturile şi a-şi îndeplini obligaţiile procesuale.43 alin.71 Capacitatea juridică procesuală este reglementată. capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea oricărei persoane fizice sau juridice.

Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu atrage după sine anularea actelor de procedură astfel îndeplinite (art. în baza art. care urmăreşte să se judece în contradictoriu cu o persoană capabilă. prin lege. R. în mod evident. 161 alin. 12/1971. Scopul acestei sancţiuni este de a apăra atât drepturile şi interesele persoanei lipsite. civ. nr. Ca regulă generală. ca reclamant. civ.Temeiul juridic general al capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice este înscris în art. titularul dreptului subiectiv. se conferă legitimare juridică procesuală activă.1 noul Cod civil. poate acorda un nou termen. 2 C. civ. În ceea ce priveşte raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale.). Astfel. adversara sa în proces. Şi. Este de observat însă că lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi acoperită printr-o ratificare din partea reprezentantului sau a ocrotitorului legal a celui lipsit parţial de această capacitate (art. asistare sau autorizare. regulilor mandatului72. cât şi pe acelea ale persoanei capabile. în orice stadiu al procesului (art. în R. în tot sau numai în parte.). cât şi justificarea calităţii procesuale de pârât a persoanei împotriva căreia îşi îndreaptă pretenţiile. 43 alin. cât şi obligaţia acesteia din urmă de a se apăra şi de a răspunde faţă de pretenţiile care au fost îndreptate împotriva sa. 161 alin. ca pârât. că sarcina indicării calităţii juridice procesuale a părţilor în procesul civil îi revine reclamantului. 43 C. În consecinţă. proc. proc.218 alin. Există şi o altă modalitate. proc. după caz.. el trebuie să arate împrejurările din care să rezulte că este îndreptăţit să-l cheme în judecată pe pârât. cerând să se desfiinţeze o situaţie legal dobândită de partea adversă. calitatea de părţi în procesul civil se determină prin calitatea de subiecte ale raportului juridic de drept material devenit litigios şi dedus judecăţii.). Calitatea juridică procesuală a părţilor Prin noţiunea de calitate juridică procesuală a părţilor în procesul civil – legitimatio ad causam – înţelegem atât îndreptăţirea unei persoane de a ridica pretenţii şi de a reclama în justiţie împotriva altei persoane. instanţa.1 noul Cod civil). 44 . Astfel. Partea c are invocă lipsa capacităţii de exerciţiu. în cuprinsul cererii de chemare în judecată. ca urmare: “actele juridice – inclusiv cele procesuale – făcute de organele persoanei juridice. ca şi legitimare procesuală pasivă şi 72 A se vedea şi Gh. totodată. sunt supuse. Regula determinării calităţii juridice procesuale prin calitatea de subiecte ale raportului juridic litigios dedus judecăţii nu este nici de strictă interpretare şi nici de aplicare exclusivă. Beleiu. sunt actele persoanei juridice înseşi” (art.209 alin. de capacitatea de exerciţiu.. în cadrul expunerii faptelor. trebuie să facă dovada incapacităţii. proc. Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocată de oricare din părţile în litigiu. în limitele puterilor ce leau fost conferite. D. Aceasta presupune. civ. atât justificarea calităţii sale de reclamant. sub toate aspectele sale – reprezentare. 1 C. prin asemănare. p. 66 – 69. 2 C. care are următorul cuprins: “persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare de la data constituirii lor”. Este de reţinut. Sfera de aplicare a regulilor de la mandat în raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale. iar titularul obligaţiei corelative. în scopul complinirii lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu.

în caz de nevoie. Interesul de a pune în mişcare şi întreţine activitatea judiciară In sistemul organizării activităţii de înfăptuire a justiţiei în pr icinile civile. universală sau cu titlu particular.unor organe sau persoane care nu figurează ca subiecte în cadrul raportului juridic de drept material. organele administraţiei publice locale instituţiile de ocrotire (în baza art. poate fi legală sau convenţională.civ. ca urmare a transmiterii drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic litigios dedus judecăţii. Prin drept în funcţiune am putea desemna aici orice drept civil subiectiv pe care titularul său îl poate opune persoanei obligate şi căruia prin lege i se recunoaşte. au legitimitate procesuală activă: serviciile de stare civilă.proc. respectiv nu sunt drepturi actuale şi nu pot fi apărate pe cale de acţiune în justiţie drepturile afectate de modalităţi: termen sau condiţie suspensivă. Transmiterea calităţii juridice procesuale. adică mai înainte de împlinirea termenului sau condiţiei. notarul public. comitentul (art. protecţia necesară realizării sale pe cale de acţiune în justiţie. totodată.1373 noul Cod civil) etc. toate trăsăturile caracteristice ale acestuia. Legătura la care ne referim se relevă şi sub aspectul legalităţii şi actualităţii drepturilor civile subiective a căror apărare judiciară se pretinde. Afirmarea și existența unui drept subiectiv legal şi actual După cum am arătat. procurorul (potrivit art. pe care fiecare parte urmăreşte să-l obţină în cadrul activităţii judiciare pentru poziţia sa procesuală – de reclamant sau pârât – pe care o ocupă într-un proces civil. Lipsa calităţii juridice procesuale propriu-zise poate fi invocată pe cale de excepţie în tot cursul judecăţii şi are drept consecinţă. acţiunea poate fi paralizată prin excepţia de prematuritate invocată de pârât”. Pentru a putea exercita cu succes o acţiune în justiţie este necesar ca dreptul afirmat să fie un drept în funcţiune. Intr-o formulare cu caracter definitoriu noţiunea de interes judiciar ar putea fi înfăţişată astfel: avantajul imediat sau mai îndepărtat. în cazul când cererea ar fi introdusă fără ca dreptul să fie actual.45 C. devenit litigios şi dedus judecăţii. Este de reţinut. 45 . interesul se manifestă sub forma unei condiţii de îndeplinirea căreia este legată atât pornirea activităţii procesuale.2280 noul Cod civil). legitimitate procesuală pasivă: fidejusorul (art. În timpul desfăşurării unui proces civil poate avea loc şi transmiterea calităţii juridice procesuale de la părţile iniţiale asupra unor persoane străine de proces. acţiunea civilă primeşte de la dreptul subiectiv.111 şi 165 din noul Cod civil). iar din punct de vedere al întinderii. De exemplu. după temeiul ei juridic. în baza transferului menţionat – al trăsăturilor dreptului subiectiv către acţiunea civilă – că pentru a avea drept la acţiune în justiţie este necesar ca drepturile sau interesele ce urmează a fi valorificate sau apărate pe cale judiciară să decurgă din raporturi juridice recunoscute şi ocrotite de lege. Totuşi.) şi. în cazul în care este admisă. a cărui apărare se pretinde. Subliniem faptul că respingerea acţiunii pe acest motiv nu împiedică introducerea unei noi acţiuni – cu acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză – de către persoana care are adevărata calitate de a sta în proces ca reclamantă ori de a răspunde ca pârât. Nu sunt drepturi în funcţiune. respingerea acţiunii. cât şi întreţinerea acesteia până la completa ei epuizare.

1 C. 2.1. proc. aşadar.2.. caracterizează intervenţia terţelor persoane în procesul civil ca pe o posibilitate de ordin general: “oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane”. Consideraţii teoretice şi practice legate de atragerea terţilor în procesul civil în aplicarea principiilor disponibilităţii şi rolului activ al judecătorului. Intervenţia principală este solicitarea făcută de o terţă persoană care invocă pretenţii proprii în legătură cu obiectul cauzei aflată în curs de desfăşurare. Problema participării terţelor persoane în procesul civil este reglementată în Codul de procedură civilă în Cartea a II-a.73 Acestora din urmă. Aşa fiind. li s-a dat denumirea de terţe persoane. Ca acţiune civilă conexă. 2 C. 49. 49 alin. Sunt reglementa te – sub acest titlu – patru forme de participare: intervenţia (art. nr. intervenţia principală se caracterizează prin următoarele trăsături: a) este îndreptată împotriva ambelor părţi din proces 73 A se vedea. alin. civ.) şi accesorie sau alăturată uneia din părţi “… când sprijină numai apărarea acesteia” (art. I. reclamantul şi pârâtul. 64 – 66). 57 – 59). Terţele persoane în procesul civil 2. să fie personal pentru cel care face cererea la instanţă. III. p. 60 – 63) şi arătarea titularului dreptului (art. pag. 46 . proc. Aşadar. să fie legitim. Simona Buzoianu. prin noţiunea de terţe persoane în procesul civil va trebui să desemnăm pe acele persoane care printr-un act de iniţiativă proprie ori la cererea uneia dintre părţile iniţiale. legată prin obiectul ei de fondul litigios al cauzei pendinte. intervine într-un proces civil aflat în curs de judecată. Zilberstein. ca pe lângă părţile iniţiale – reclamantul şi pârâtul -. Se mai poate spune că intervenţia principală reprezintă o acţiune. Stoenescu şi S. Nuanţarea interesului – făcută prin următoarele două alineate – obligă însă ca în noţiunea generală de intervenţie să fie incluse şi formele acesteia.Interesul de a pune în mişcare şi de a menţine activitatea judiciară trebuie să întrunească unele condiţii: să fie actual. chemarea în garanţie (art. 49 alin. pe care intervenientul o promovează în contradictoriu cu părţile iniţiale. Noţiunea de terţe persoane în procesul civil Există procese civile în care apare necesitatea. că intervenţia este de două feluri: principală sau în interes propriu “… când cel care intervine invocă un drept al său” (art.97-103. V. 49 – 56).). în revista Dreptul. să participe şi alte persoane interesate în soluţionarea lor. civ. intitulat “Alte persoane care pot lua parte la judecată. 74 In literatura juridică şi practica judiciară intervenţia propriu -zisă este denumită “intervenţia voluntară” iar pentru celelalte forme de participare este adoptată denumirea improprie de “intervenţie forţată”. proc. 300. cit.8/2004. op. pentru a apăra un drept propriu sau pentru a sprijini poziţia procesuală a uneia din părţi 74. putem spune că intervenţia reprezintă forma de participare prin intermediul căreia o terţă persoană din proprie iniţiativă. chemarea în judecată a altor persoane (art. participă sau sunt chemate a lua parte într -o cauză civilă aflată în curs de desfăşurare. faţă de părţile iniţiale. Titlul I.Intervenţia Art. civ. 2. Cap. Rezultă. 3 C.

pr. A se vedea. 2 C. Aşa cum reiese din dispoziţiile art.) – care anulează efectul închiderii dezbaterilor – este adusă din nou în starea de dinaintea acestui moment. civ. prin intervenţie.întrucât intervenientul le opune acestora un drept propriu. intervenţia principală este posibilă dacă cererea principală. 1 C. civ. pr. civ. civ. Cât priveşte concretizarea unor efecte mai importante se impun a fi făcute următoarele sublinieri: a) intervenţia principală fiind îndreptată împotriva părţilor iniţiale ale procesului – reclamantul şi pârâtul – acestea sunt în drept a se apăra. “cu învoirea părţilor. terţa persoană interesată dobândeşte calitatea de parte în proces cu toate consecinţele care decurg din aceasta. pr.) intervenţia principală nu mai poate fi grefată pe fondul litigios al cauzei principale şi urmează a fi socotită ca o pretenţie ce trebuie judecată separat. Discutarea şi admiterea în principiu a intervenţiei principale. pr. 2 C. intervenţia în interes propriu se poate face şi în instanţa de apel”. 3 C. în revista Dreptul nr..C. 75 47 . Aceasta în sensul că: “cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată”. instanţa va dispune să li se comunice cererea de intervenţie şi va stabili termenul până la care trebuie depusă întâmpinarea (art. 50 alin. 50 alin. Efectele şi judecarea intervenţiei principale. în consecinţă. Aspectele procedurale ale intervenţiei principale sunt puse în evidenţă prin fundamentarea ei de bază: aceea de a fi considerată ca o acţiune civilă conexă şi de sine stătătoare care se grefează pe fondul litigiului principal. şi actual al intervenientului în procesul principal în care doreşte să intervină.. Expresia “înainte de închiderea dezbaterilor necesită următoarele precizări: în primul rând. în al doilea rând. Secţ. cu învoirea părţilor. Aceste efecte pot fi rezumate prin aceea că. 1 C. 52 alin.. I. Este deci de reţinut că instanţa are obligaţia să examineze admisibilitatea cererii de intervenţie – în raport cu fondul pricinii – pentru a-şi face convingerea asupra existenţei interesului legitim. civ. Potrivit art. instanţa va hotărî asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei”. 151 C.: “după ascultarea părţilor şi a celui care intervine. pr. Termenul în care intervenţia principală poate fi formulată . şi în instanţa de apel. Potrivit art. 3 C. intervenientului principal i se creează un avantaj în sensul prelungirii până la limita maximă a perioadei de timp – care vizează desfăşurarea activităţii judiciare în procesul principal – în care i se permite a interveni. pr. civ. civ. prin repunerea pe rol (art. 50 alin. 52 alin.)75. Forma intervenţiei principale. p.214. intervenţia principală “… se poate face numai în faţa primei instanţe şi înaintea închiderii dezbaterilor”. cât şi în ceea ce priveşte dezvoltarea activităţii procesuale pentru susţinerea ei. în al treilea rând.com.C. pr. Admiterea în principiu a intervenţiei principale produce efecte atât în ceea ce priveşte cauza principală..nr. b) se face nu mai înaintea primei instanţe şi numai până la închiderea dezbaterilor sau. Asupra încuviinţării instanţa se va pronunţa printr-o încheiere care nu se poate ataca decât odată cu fondul (art.. In privinţa formei se dispune prin dispoziţiile art. 52 alin. 150 C. c) îi conferă intervenientului independenţă procesuală în sensul exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor sale procesuale independente de atitudinea celorlalte părţi. pr.J.4/2010. dec.1166/2009. dincolo de acest moment (art.

pr. 52 alin. ca atare. b) poate fi făcută iclusiv în faţa instanţei de recurs. 55 C.civ. 57 C. Trib. 51 C. c) intervenţia principală – în baza art. Chemarea în judecată a altor persoane Noţiune şi trăsături caracteristice. civ. b) intervenientul principal va prelua procedura din starea în care se afla în momentul admiterii intervenţiei. municip. cât priveşte actele de procedură următoare se vor îndeplini în mod obligatoriu şi faţă de intervenient (art. interesată în soluţionarea cauzei civile pendinte în care solicită să participe. intervenţia accesorie – prin obiectivele ei – trebuie să corespundă fazei procesuale în care este făcută. Sec. pr. el nu poate face acte procesuale potrivnice intereselor părţii pe lângă care intervine.: “oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”. fără a putea pretinde repetarea anumitor acte îndeplinite – în mod legal – anterior intervenţiei sale. Discutarea şi admiterea în principiu a intervenţiei accesorii . dacă este cazul şi posibilitatea disjungerii. 1 C.). civ. 76 48 . – poate produce şi efectul prorogării de competenţă. 1 C. pr.. civ. 2. Potrivit art. p. Intervenţia accesorie. nr. pronunţându-se o singură hotărâre. în sprijinul părţii căreia i se alătură. numai în măsura în care intervenientul se alătură şi apără poziţia procesuală a părţii pe care înţelege să o susţină. Termenul în care intervenţia accesorie poate fi formulată. 17 C. în cadrul unei cauze civile pendinte. civ. pr. 82 C. Intervenţia accesorie ar mai putea fi definită ca reprezentând ajutorul procesual interesat care poate fi afirmat şi dezvoltat.). Cererea de intervenţie se pune în prealabil în discuţia contradictorie a părţilor. civ. a IV-a civ.). pr. pentru a sprijini şi apăra drepturile şi interesele uneia din părţ ile litigante. civ.76 Forma intervenţiei accesorii. In esenţă. deci.3. pr. Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1998 . Intervenţia accesorie implică următoarele trăsături caracteristice: a) are drept scop ca soluţia care se va da în cauza aflată în curs de judecată să -i fie favorabilă părţii pentru care se intervine.: “cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs”.) care va trebui să cuprindă menţiunile necesare identificării intervenientului şi justificarea interesului de a acorda sprijinul său procesual părţii căreia i se alătură. Textul menţionat necesită următoarea precizare: intervenientul – când pricina se află în faţa instanţei de recurs – nu poate aduce şi pune în discuţie. Bucureşti. pr. c) intervenientul accesoriu nu se bucură de independenţa procesului şi. civ. 1595/1998. elemente noi care privesc fondul cauzei. Asupra încuviinţării instanţa se va pronunţa printr-o încheiere care nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei (art. Referitor la judecarea intervenţiei principale sunt de menţionat dispoziţiile art. iar instanţa este în drept să o examineze şi să hotărască asupra admisibilităţii ei în funcţie de elementele pe care intervenientul le poate aduce în sprijinul părţii căreia i se alătură (art. civ. Conform art. care prevăd – în prima parte – că aceasta “… se judecă odată cu cererea principală”. Este de reţinut. Intervenţia accesorie se va face printr-o cerere simplă (art. Intervenţia accesorie este demersul făcut de o terţă persoană.). fireşte dacă procesul a ajuns în această fază. 53 C. pr. dec. 209 – 210. 52 alin.

mai întâi. recunoaşte pretenţiile împotriva sa. Chemarea în judecată a altor persoane. trebuie depusă odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. îşi îndreaptă pretenţiile în cazul în care ar pierde procesul. în principiu. 2 şi 3 C. ea va trebui să plătească taxa de timbru şi va lua procedura din starea în care se află în momentul acceptării. pr. judecata urmând a se continua între reclamant şi persoana chemată în judecată.J. când cererea este făcută de pârât.C. nr.1529/2009. alături de partea faţă de care este obligată – de regulă pârât în proces – să se apere împotriva pretenţiilor formulate de reclamant prin acţiunea principală. civ. 4 C. Chemarea în garanţie Noţiune. fiind de bună-credinţă. 57 alin. cu “calitatea de intervenient în interes propriu” – cererea trebuie să fie. civ. La termenul fixat – după comunicare – instanţa va lua act de atitudinea terţei persoane şi va hotărî. I.213. iar când este făcută de reclamant până la închiderea dezbaterilor. chemarea sa în judecată poate fi făcută numai în faţa instanţei de fond. în revista Dreptul nr..C. c) cererea principală şi cerea privind introducerea unei alte persoane în judecată – în calitate de reclamant – formează obiectul unei singure judecăţi care se soluţionează printr -o singură hotărâre. Din moment ce terţa persoană îşi însuşeşte calitatea de reclamant – ce i se atribuie – ea devine parte în proces. prezintă următoarele trăsături caracteristice: a) întrucât terţa persoană ce urmează a fi introdusă în proces poate invoca un drept propriu. 57 alin. Astfel. el poate să depună suma la dispoziţia instanţei şi să fie scos din proces. Procedura chemării în judecată a altor persoane. Prin chemarea în garanţie se urmăreşte un dublu scop: a) ca persoana chemată în garanţie. asupra admisibilităţii cererii. 2. comunicată “… atât celui chemat. cât şi părţii potrivnice” (art.. pr. în acelaşi timp.şi fiscal. b) dacă pârâtul. Având în vedere că persoana chemată în judecată urmează să dobândească în proces calitatea de reclamant – asimilată prin art.adm. dec.4. p. în calitate de reclamante. Cererea pentru chemarea în judecată a unei alte persoane trebuie întocmită după regulile obişnuite ale unei cereri de chemare în judecată. Secţ de cont. apoi.). In consecinţă. întocmai ca şi reclamantul. b) ca partea care cheamă în garanţie – devenită prin aceasta reclamant A se vedea. 58 C.1/2010. chemarea în judecată a altor persoane constă în posibilitatea procesuală recunoscută prin lege părţilor iniţiale – reclamantul şi pârâtul – de a chema în judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. pr.77 Cât priveşte momentele până la care cererea poate fi depusă sunt de observat dispoziţiile art. civ. în baza unei obligaţii de garanţie sau despăgubire. solicită introducerea în cauză a unei terţ e persoane pentru a-i sprijini poziţia procesuală pe care o ocupă şi împotriva căreia. Este deci de reţinut că din moment ce persoana chemată în judecată îşi însuşeşte calitatea de reclamant ea devine un “…intervenient în interes propriu…” – ca şi cum ea ar fi făcut cererea – cu toate consecinţele ce decurg din aceasta: prorogarea competenţei instanţei sesizate şi obligaţia de a judeca cele două cereri în cadrul aceluiaşi proces pronunţând o singură hotărâre. 77 49 . Efectele şi soluţionarea cererii de chemare în judecată a altor persoane.Aşadar. Se impune ca din cerere să rezulte interesul legitim al părţii care recurge la chemarea terţei persoane în proces. Putem defini chemarea în garanţie ca fiind acea modalitate juridică procesuală prin care una dintre părţile unui litigiu.

). care va fi scos din judecată”. 61 alin. sub condiţia ca 50 . pr. Reţinem. 1 C. acesta poate depune cererea înaintea primei instanţe cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor. Este de reţinut că dezbaterea ulterioară a procesului – potrivit art. civ. prin art. de pârât. Cererea de chemare în garanţie se judecă împreună cu cerer ea principală. pr.). 66 C. 1 C. civ. 1 C.). Admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie îi conferă terţei persoane calitatea de parte independentă în proces. solicitând. b) urmăreşte substituirea pârâtului din proces cu persoana pretins a fi obligată în raportul juridic afirmat şi dedus judecăţii de reclamant. Chemarea în garanţie o pot face părţile din proces – reclamantul şi pârâtul – precum şi cel chemat în garanţie care. 63 alin.– să-şi valorifice pretenţiile sale împotriva persoanei obligate – devenită faţă de ea pârât – în cazul în care va pierde procesul prin aceeaşi hotărâre judecătorească. ea poate face orice fel de acte procesuale care au drept scop apărarea sa în proces: atât faţă de acţiunea principală cât şi faţă de cererea de chemare în garanţie. – va depinde de atitudinea pe care o va adopta terţa persoană arătată – de pârât – a fi titularul dreptului. se precizează că: “dacă cel arătat ca titular recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte. dacă chemarea în garanţie se face de către reclamant. civ. pr. civ. Procedura arătării titularului dreptului. pr. la rândul său. 62 C. Putem defini arătarea titularului dreptului în felul următor: posibilitatea juridică procesuală recunoscută persoanei chemată în judecată – printr-o acţiune reală – de a contesta calitatea procesuală de pârât ce i se atribuie. 1 C. pr. poate să cheme în garanţie o altă persoană (art.). în linii mari. deci. Arătarea titularului dreptului Noţiune şi trăsături caracteristice.). pronunţându-se o singură hotărâre (art. In ceea ce priveşte depunerea. 2 C. pr. pr. aceea a recunoaşterii. civ. Textul menţionat vizează două ipoteze posibile.5. 65 alin. 1 C. indicând pe o terţă persoană în numele căreia deţine sau exercită dreptul asupra bunului aflat în litigiu. Esenţa procedurii arătării titularului dreptului se determină prin scopul urmărit de pârât şi anume: substituirea sa în proces cu cel pretins a fi cu adevărat obligat în raportul juridic litigios – prin care se afirmă existenţa unui drept real – dedus judecăţii de către reclamant. cererea trebuie depusă odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare (art. civ. sunt reţinut următoarele două momente: dacă chemarea în garanţie o face pârâtul. totodată. 60 alin. In prima ipoteză. civ. in troducerea acesteia în proces în aceeaşi calitate. Cererea va fi făcută în condiţiile de formă impuse pentru cererea de chemare în judecată (art. Procedura chemării în garanţie.). după caz. Pentru a se putea ajunge la finalitatea urmărită pârâtul – de îndată ce i se comunică acţiunea – trebuie să facă o cerere care “…va fi motivată şi se va depune odată cu întâmpinarea… sau … cel mai târziu la prima zi de înfăţişare” (art. După depunerea cererii de chemare în garanţie instanţa va dispune comunicarea acesteia – şi totodată citarea – celui chemat în garanţie (art. dă expresie căii incidente de promovare a unei acţiuni în regres. 66 alin. 61 alin. Procedura chemării în garanţie. Drept urmare. Arătarea titularului dreptului implică următoarele două trăsături caracteristice: a) faptul că este posibilă numai în acţiunile reale. 2. pr. civ. el va lua locul pârâtului. că dacă cel arătat a fi titularul dreptului se prezintă în instanţă la termenul fixat şi recunoaşte calitatea ce i se atribuie de pârât.

2. Ioan Les. c) chematul în garanţie. cu atât mai mult nu poate fi considerat ca parte interesată în proces care să pretindă de la pârât aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. 66 alin. b. chiar şi de către una dintre părţi. 3. aceea a negării. c.Poate formula cerere de chemare în garanţie a) reclamantul. se vor aplica dispoziţiile art. spre deosebire de intervenţia în interes alăturat a) trebuie încuviinţată în principiu. p. pr. poate conduce la substituirea pârâtului. b) pârâtul. 58 C. poate fi formulată de reclamant cel târziu la prima zi de înfăţişare. 51 . pr. civ. c) poate fi formulată. Participarea părţilor. prin art.Chemarea în garanţie a.. care consideră că cel arătat a fi titularul dreptului “… dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu”. este criticabilă. pârâtul va fi scos din proces şi cauza se va soluţiona – în ceea ce priveşte părţile – în limitele noului raport juridic litigios dedus judecăţii. civ. poate fi formulată şi de chematul în garanţie. Intervenţia în interes propriu.78 Întrebări 1. Aceasta pe motiv că din moment ce el neagă (expres ori tacit prin neprezentare) calitatea de pârât ce i se atribuie. b) poate fi disjunsă şi judecată separat. In a doua ipoteză. 78 A se vedea. 2 C. în anumite condiţii.reclamantul să consimtă. se precizează că dacă “… cel chemat nu se înfăţişează sau tăgăduieşte arătările pârâtului. 180.

necompetenţa absolută poate fi invocată de oricare dintre părţi. Astfel. expresă sau tacită. în cazul încălcării competenţei materiale. 13. poate fi invocată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare şi numai în faţa primei instanţei. Ea poate fi definită ca fiind competenţa care conferă părţilor posibilitatea ca. Competenţa absolută şi competenţa relativă După caracterul lor. civ. b) încălcarea normelor de competenţă relativă poate fi invocată numai de către pârât. competenţei relative. impune necesitatea respectării ei de către toţi participanţii la proces. 159 C. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive. sub sancţiunea anulării actelor făcute cu nerespectarea prevederilor care o reglementează. în cazul încălcării competenţei generale. determinând competenţa relativă. în sensul sesizării unei alte instanţe care să soluţioneze litigiul dintre ele. proc. precum şi din oficiu de către instanţa de judecată. normele procedurale se împart în imperative şi dispozitive. 3. 15 şi 16”. 2. 1. Această formă a competenţei se caracterizează prin următoarele: a) fiind reglementată de norme cu caracter imperativ. părţile pot conveni “… ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care. pr. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti 2. potrivit legii. In egală măsură şi normele care reglementează competenţa sunt imperative.. civ.” In conformitate cu art... când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti. 159 şi 19 din C. prin voinţa lor. nu este permis părţilor de a deroga de la conţinutul lor. proc.1. 1. când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. 1. potrivit art. In ceea ce priveşte regimul ei juridic sunt de reţinut următoarele caractere: a) părţile pot conveni. Noţiune Competenţa materială generală sau de atribuţie este competenţa prin care. afară de cazurile prevăzute de art. întrucât aceste norme sunt stabilite în favoarea sa. ceea ce determină o competenţă absolută şi respectiv dispozitive.2 Competenţa relativă este pusă în evidenţă prin caracterul dispozitiv al normelor prin care este reglementată. civ. clasificarea normelor procedurale după caracterul lor. expres sau tacit. regulile competenţei generale. potrivit legii. sunt repartizate sarcinile privind înfăptuirea justiţiei între 52 . 14.1 Competenţa absolută poate fi definită ca fiind acea competenţă care. pentru a deroga de la normele dispozitive prin care este reglementată. c) excepţia necompetenţei relative. regimul juridic al competenţei absolute. de procuror.Necompetenţa este de ordine publică: 1. 2.: „. când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad. b) în cazul încălcării sau eludării acestor norme. 19 C. au competenţa teritorială. în timp. materiale şi teritoriale.CAPITOLUL al V-lea COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI Obiective Studiul şi analiza normelor care privesc competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă. In privinţa cazurilor de competenţă absolută şi relativă se dispune prin prevederile art. c) necompetenţa absolută a unei instanţe poate fi invocată oricând în cursul procesului. să determine competenţa unei alte instanţe decât aceea pe care o indică legea.

pr. toate procesele şi cererile. Competenţa materială procesuală civilă este competenţa potrivit căreia în funcţie de obiectul. D. în al doilea rând. în cazurile prevăzute delege. Competenţa materială procesuală civilă (ratione materiae) Spre deosebire de competenţa materială funcţională care. care să exercite controlul judiciar. că prin competenţa materială funcţională se determină şi instanţele judecătoreşti care cumulează mai multe grade de jurisdicţie. 53 . în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. pag. respectiv de toate procesele. şi care exercită controlul judiciar general asupra întregii activităţi judiciare. 1 din C. putem spune că în favoarea judecătoriilor – în materie civilă – este reglementată o plenitudine de jurisdicţie. Radu. A.304/2004 reglementează competenţa materială funcţională a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.diferitele categorii de instanţe judecătoreşti care împreună formează sistemul nostru judiciar. Plenitudine de jurisdicţie. prin lege. civ. 2. procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2. Competenţa materială se referă. 2. iar pe de altă parte. nr. cât şi pentru cele penale sau de altă natură – competenţa materială procesuală este determinată prin legile proprii de procedură civilă şi penală – numai într-un singur domeniu de activitate judiciară. civ. în sensul că stabileşte care anume dintre instanţele judecătoreşti sunt abilitate să judece în fond.21-27 ale Legii nr. 3.000 lei inclusiv. prin Legea privind organizarea judiciară. în primul rând. Art. la nivel de principiu. Judecătoriile soluționează: “1. în primă şi ultimă instanţă. după cum se ia în considerare aspectul ei funcţional sau cel procesual – în materie penală sau civilă. potrivit art. Competenţa materială procesuală civilă a judecătoriilor Potrivit art. în primul rând. – se referă. Competenţa materială funcţională (ratione oficii) Competenţa materială funcţională este competenţa prin care legea determină funcţia şi rolul atribuit fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti din cadrul sistemului nostru judiciar.79 Prin textul menţionat sunt 79 A se vedea.. sunt determinate atribuţiile ce revin fiecărei categorii de instanţe judecătoreşti. plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate. 11. Astfel. Competenţa materială funcţională. ordinar şi extraordinar. procesului propriu-zis. pr. în Dicţionar…. 239-240. „competenţa organelor judiciare şi procedura judiciară sunt stabilite prin lege”. în primă instanţă. la ierarhia instanţelor. 1 C. 2. 1 pct. Faţă de exprimarea folosită în textul menţionat . în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe. Competenţa materială aparţine. este determinată în general – atât pentru pricinile civile.2. 304 din 28 iunie 2004 .3. organizării judecătoreşti. prin Legea privind organizarea judiciară. pe de o parte. la judecata în primă instanţă. natura sau valoarea litigiului. Este de menţionat.3 al acestui act normativ. Competenţa materială procesuală a judecătoriilor – aşa cum este ea reglementată prin art. precum şi de stadiul în care se află activitatea judiciară. este stabilită.

care are în vedere competența altor instanțe judecătorești de a judeca în primă instanță80. sunt competente să soluţioneze: cererile pentru asigurarea dovezilor (art. De asemenea. Potrivit alin.pr.C.). Este de remarcat. civ.C. 281 şi 281 ind. pr. a cererilor în materia succesorală. 80 54 . judecătoriilor li se recunoaşte atribuţia de a judeca „în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. B. 2 din C. pr.1). Competenţa materială procesual civilă a tribunalelor Potrivit art. Competenţa judecătoriilor de a efectua controlul judecătoresc asupra hotărârilor organelor administrative sau altor organe cu activitate jurisdicţională – aşa cum se precizează şi prin art. soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile executorilor judecătoreşti etc. I. în primă instanţă: a) abrogat (prin Legea nr.319 al. A se vedea. posesorii.1). în revista Dreptul nr.3 al art. atunci când aceste căi de atac sunt îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri. h) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare savârşite în procesele penale. că judecătoriile.267. d) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ.1 C. “tribunalele judecă: 1. fără ca prin aceasta să se facă derogări de la competenţa stabilită prin art.000 lei.1 al Codului de procedură civilă. 1 pct. devin competente să judece şi contestaţiile în anulare (art. civ. litigiile prevăzute în legea locuinţei. soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile notariale.şi de propr.civ.civ. f) procesele şi cererile în materie de expropriere. formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.323 al. cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.2/2010. în afară de cele date în competenţa curţilor de apel. că prin intermediul plângerii a fost organizat cel de al doilea grad de jurisdicţie în cazurile pe care legiuitorul a dorit să nu le excludă – în totalitate – de la competenţa instanţelor judecătoreşti. 2 C. precum şi revizuirile (art.) etc.intel.nr. dec.J. De exemplu.1 al..reglementate și două derogări.71/2011) . 236 al. Secţ. c) conflictele de muncă. cererile de îndreptare a erorilor materiale şi de lămurire a înţelesului propriilor hotărâri (art. civ. după caz.. b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500. Este de observat. e) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială. civ. pr. Considerăm că dispoziţiile acestea trebuie completate cu prevederi exprese ale unor legi speciale potrivit cărora sunt de competenţa judecătoriei o serie de litigii din domeniul de reglementare al respectivelor acte normative. de asemenea. inclusiv cele de drept comun.7325/2009.1 C. în baza dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură civilă. g) cererile pentru încuviinţarea. cu excepţia cererilor de împărteală judiciară. pag. nulitatea sau desfacerea adopţiei.: prima vizează organele cu atribuții jurisdicționale din afara sistemului judiciar şi a doua.. petitorii sau.1 C. – se evidenţiază prin intermediul căii de atac a plângerii. totodată. a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar. pr.

ca instanţă de apel. 4.C. pr.). atât cele date ca urmare a sesizării directe a judecătoriei. 273 C. cum este. Sub un alt aspect. 2 C. 2 C.) etc. conform art. pr. 25 din Legea nr. 2 C. civ).469/2009.).. 2 pct. ca instanţe de recurs. 319 şi 323 C. 246 alin.81 Ca instanţă de apel.. p. 2 pct. 2 pct. Precizăm că Tribunalul municipiului Bucureşti are. o competenţă specială. recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii. p. în revista Dreptul nr.” Ceea ce este caracteristic pentru competenţa de primă instanţă a tribunalelor este reglementarea de excepţie. civ). civ. 81 55 . 22 C. 400 alin. în aceeaşi ordine de idei. 1 C. complexitatea anumitor pricini şi valoarea obiectului litigiului. care. pr. sunt de menţionat şi criteriile care stau la baza acestei limitări: gradul de dificultate . întinderii sau aplicării unor hotărâri pronunţate de tribunale în primă instanţă. Civ. Astfel sunt de competenţa tribunalelor. b) judecarea căilor extraordinare de atac a contestaţiei în anulare şi revizuirii îndreptate împotriva propriilor hotărâri ( art. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor. pr.i) cererile pentru recunoaşterea. civ. pr. pr. civ. potrivit legii. pr. 299 C. civ. potrivit legii. I. Sunt fără drept de apel: încheierile prin care se constată renunţarea la judecată (art. Ca instanţă de recurs. Deleanu.intel. în materia brevetelor de invenţie (art. nu sunt supuse apelului. cât şi cele date în urma executării controlului judecătoresc de către judecătorii potrivit art. ca instanţe de apel.208 . care.şi de propr. 2. tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă (art. 1 pct. Intră în această categorie hotărârile date fără drept de apel menţionate în art.. în sensul limitării stricte pe care o face textul art. 247 alin. următoarele cazuri: a) rezolvarea conflictelor de competenţă dintre două judecătorii care funcţionează în raza lor teritorială sau dintre o judecătorie şi un alt organ de stat cu activitate jurisdicţională ( art. civ şi prin care se urmăreşte stabilirea înţelesului. tribunalele soluţionează. 129/1992). civ).J. nu sunt supuse apelului. 56 din Legea nr. pr. precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine.nr. civ.1/2010. pr. Referitor la cea de a doua categorie – când tribunalele se pronunţă în primă şi ultimă instanţă – sunt de menţionat următoarele exemple: a) cererile de A se vedea : I. pr.. recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii. civ. pr. 4 C. 1 C. care pot urma ciclul obişnuit a celor două grade de jurisdicţie. 2 pct.civ. In conformitate cu art. hotărârea prin care se respinge cererea în fond ca urmare a renunţării la dreptul subiectiv pretins (art. c) contestaţiile la executare – aşa-zise la titlu – introduse în baza art. pr. Putem spune că ne aflăm în prezenţa a două categorii de pricini: unele. 2 C. tribunalele judecă “în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. în Revista română de drept privat nr. 6/2008.52-70. încadrându -se în ciclul obişnuit al celor două grade de jurisdicţie. 3 C. Observaţii cu privire la criteriul valoric de determinare a competenţei de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti în cazul unor categorii de acţiuni. Secţ.C. civ. 64/1991) sau în domeniul protecţiei desenelor şi modelelor industriale (art. iar altele care sunt lipsite de posibilitatea efectuării controlului judiciar. apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă. 3. hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor (art. de exemplu. dec.

în materia încuviinţării. 30 alin. civ. conflictele de competenţă dintre două tribunale sau dintre un tribunal şi o judecătorie din raza teritorială a aceleiaşi curţi de apel. care. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială etc. 2 pct. 1 C. de la o judecătorie la altă judecătorie. potrivit art. cererile de recuzare a tuturor judecătorilor de la un tribunal. contestaţiile în anulare şi revizuirile îndreptate împotriva propriilor hotărâri. 39 alin. nu se poate forma completul de judecată sau când recuzarea priveşte pe toţi judecătorii acelei judecătorii ( art. nulităţii sau desfacerii adopţiilor. 4 C. cererile de strămutare pe motiv de rudenie sau afinitate de la un tribunal la altul. Competenţa materială procesual-civilă a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie In conformitate cu art. civ). 4 C. recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale. civ). 2. b) cererile pentru strămutarea judecăţii unei pricini. nu sunt supuse apelului. pr. 2.” 56 . apelurile declarate împotriva hotarărilor pronunţate de tribunale în primă instanţă. întemeiată pe motiv de rudenie sau afinitate. care. precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege. civ. pr. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri. din raza aceluiaşi tribunal (art. 4. pr. în materie de expropriere. potrivit legii. 3 pct. civ. Având în vedere reglementarea actuală. abrogat. De exemplu. putem spune că această categorie de instanţe judecătoreşti soluţionează în primă instanţă procese şi cereri în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. De exemplu.recuzare a unor judecători de la o judecătorie . pr. nu sunt supuse apelului. ori dintre două judecătorii ce nu se găsesc în circumscripţia aceluiaşi tribunal. de exemplu . “curţile de apel judecă: 1. 3. din cauza recuzării. cererile de îndreptare a greşelilor materiale strecurate în hotărârile proprii etc. 2 şi art. C. are o competenţă materială exclusivă stabilită printr-o serie de legi speciale. pr. 3. ca instanţe de apel. în materia înregistrării partidelor politice. recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale. Ca instanţe de recurs. D. 34 C. 1 lit. Competenţa materială procesual-civilă a curţilor de apel Potrivit art. ca instanţe de recurs. pr. precum şi în alte cauze expres prevăzute de lege. Ca instanţe de apel. c C. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa. recursurile în interesul legii. materie în care au competenţă şi tribunalele. în primă instanţă. procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. 4. „Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: 1. validarea alegerii primarului general al capitalei etc. în cazurile prevăzute de lege. 3 C. curţile soluţionează apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de către tribunale. Potrivit art. potrivit legii. Tribunalul municipiului Bucureşti. curţile de apel judecă şi în alte materii date în competenţa lor prin lege.din raza lor teritorială – atunci când. civ. curţile de apel judecă în principal.

39 alin. urmează a fi pusă în evidenţă prin reglementările exprese care stabilesc pricinile pe care instanţa supremă are competenţa de a le soluţiona. Este necesar a fi avute în vedere şi criteriile care stau la baza determinării acestei forme de competenţă în materie civilă. sunt de competenţa Inalta Curţe de Casaţie şi Justiţie : . civ. . 1 C. Noţiunea de competenţă teritorială (ratione personae velloci) Dacă s-ar avea în vedere numai legătura dintre cele două feluri ale competenţei.cererile de strămutare a pricinilor pe motiv de bănuială legitimă sau d e siguranţă publică (art. 2 C. se realizează uniformizarea interpretării legii pe tot teritoriul ţării. 1 C. 57 . în timp ce un tribunal sau o curte de apel – ca instanţă de recurs –.1. 4 pct.Caracteristic pentru determinarea competenţei instanţei supreme în materie civilă este înscrierea ei. O atare definire – deşi corectă – nu exprimă decât în parte esenţa acestei competenţe. 4 C. în cazul în care instanţa competentă este împiedicată să funcţioneze din cauza unor împrejurări excepţionale (art.). 23 C. ca instanţă de recurs. pr. pr. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă abilitată să judece recursul în interesul legii. 22 alin. ca regulă generală. Competenţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti 3. 3. 3 C. vor rejudeca ele fondul (art. situaţie în care deciziile instanţei supreme sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti inferioare. civ): cele îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi cele îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de alte organe cu activitate jurisdicţională. alin. Ca instanţă de recurs. nr. 4 pct. civ.conflictele de competenţă dintre două curţi de apel sau dintre două instanţe de alt grad care nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel (art. 39 alin. pr. . pr. recursul impotriva sentințelor pronuntate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Inaltei Curți de Casație și Justiț ie. aproape în totalitate. civ. în cadrul activităţii de control judiciar. civ. comparativ cu cea a tribunalelor şi curţilor de apel – când judecă în aceeaşi calitate – prezintă o particularitate: în caz de casare. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă “în orice alte materii date prin lege în competenţa sa”. în caz de casare a hotărârii. în sensul că soluţionează două categorii de recursuri (potrivit art. Această prevedere. Potrivit art.).554/2004). 4 C. pr. Precizăm că prin soluţionarea recursurilor în interesul legii.cererile pentru delegarea unei alte instanţe care să judece pricina. 313 şi 312 alin. . trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată. actele administrativ jurisdicţionale (art. s-ar putea spune că prin competenţa teritorială se înţelege repartizarea în spaţiu a competenţei materiale.cererile de strămutare de la o curte de apel la alta pe motiv de rudenie sau afinitate (art.contestaţiile în anulare şi revizuirile îndreptate împotriva propriilor hotărâri etc.). .).2 partea a doua din Legea contenciosului administrativ. civ. Astfel. Civ. pr.). pr. 10. de pildă. dată fiind generalitatea sa. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie are o competenţă de excepţie.

pentru a se stabili unde anume îşi are o persoană realmente locuinţa sa statornică şi principală.3. Astfel. instanţa de la domiciliul pârâtului – dacă prin lege nu se dispune altfel – este competentă să judece: a) toate acţiunile de creanţă. locul situării bunurilor sau unde s-au produs anumite evenimente – determină pe linie orizontală teritoriul în care instanţele judecătoreşti urmează să-şi exercite atribuţiile ce le revin în această materie. Este de observat că textul vizează o ipoteză simplă: aceea a unui singur pârât care are domiciliul în ţară şi este cunoscut. Felurile competenţei teritoriale: regula generală şi excepţiile In privinţa determinării competenţei teritoriale în materie civilă există o regulă tradiţională: actor sequitur forum rei (reclamantul trebuie să sesizeze instanţa domiciliului pârâtului). dacă acţiunea a fost introdusă la o atare instanţă fără a se ţine seama de regula instituită în favoarea sa. la care se referă dispoziţiile legale privitoare la actele de identitate.2. Totodată. implică o situaţie de fapt care poate fi dovedită prin orice mijloace legale de probă. civ este de aplicare generală. anularea căsătoriei ş. pentru diverse considerente. civ în care se prevede: “cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”. Competenţa teritorială generală Regula generală actor sequitur forum rei este transmisă din dreptul roman. Drept urmare. c) acţiunile reale mobiliare cum sunt: 58 . Regula aceasta are caracter general şi se justifică prin ideea de apărare a intereselor pârâtului. a. Este. prin art. 3. Regula înscrisă în art. 5 C. Ea nu este însă şi absolută. pârâtul este liber să consimtă. indiferent de ceea ce se află înscris în buletinul ei de identitate. pr. respectiv. pentru comoditatea şi protecţia intereselor sale – pierderea timpului şi cheltuieli de deplasare – pârâtul trebuie să fie chemat în judecată la instanţa domiciliului său. în consecinţă. 3. Drept urmare. în principiu.Aşa fiind. dacă totuşi este angajat un proces împotriva sa. cum sunt: acţiunile născute din contracte şi din cauzarea de prejudicii. el trebuie să fie deranjat cât mai puţin. decât aceea a domiciliului său. expres sau tacit. de la conţinutul ei se derogă în mod expres stabilindu-se din punct de vedere teritorial competenţa în favoarea altor instanţe. prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă. toate acţiunile prin care se urmăreşte valorificarea unor drepturi de creanţă propriu -zise. de asemenea. b) acţiunile care privesc unele raporturi juridice de familie cum sunt: acţiunile în cercetarea şi tăgada paternităţii. Adăugăm însă la această justificare şi observaţia că ceea ce determină competenţa teritorială generală a instanţelor judecătoreşti este domiciliul pe care pârâtul îl are în momentul când se introduce acţiunea. pr. să fie judecat şi de către o altă instanţă de acelaşi grad. este de reţinut că justificarea ei se bazează pe faptul că orice pârât este considerat. a priori. putem defini competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti în materie civilă astfel: formă a competenţei jurisdicţionale prin care legea în funcţie de anumite criterii specifice – domiciliul părţilor. Regula actor sequitur forum rei este însă relativă. Schimbările ulterioare de domiciliu ale acestuia nu mai au nici un efect asupra acestei competenţe. In privinţa reglementării regulii generale se dispune. Există astfel reglementate două excepţii: competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială excepţională propriu-zisă sau exclusivă. de observat că noţiunea de domiciliu. 5 C. că nu datorează nimic reclamantului.

3. Competenţa teritorială alternativă Considerând că în unele cazuri interesele reclamantului. iar alţii sunt obligaţi accesorii. instanţa domiciliului pârâtului figurând alături de alte instanţe la fel de competente. dacă pârâtul are domiciliul într-o localitate şi se află din diferite motive. în mod deosebit. 5 C. din punct de vedere teritorial – o anumită instanţă competentă. în linii mari. aceasta în comparaţie cu acţiunile reale imobiliare – datorită faptului că mobilia sequuntur personam sine domicilium illius cuius sunt” (mobilele urmează persoana sau domiciliul aceluia căruia aparţin). In sfârşit. In principiu. trebuie să probeze că pârâtul are domiciliul în străinătate sau că domiciliul cunoscut din ţară a fost abandonat de mult timp. se face aplicarea regulii generale – înscrisă în art. reclamantul poate sesiza instanţa competentă pentru oricare dintre ei. iar pârâţii a căror instanţă n-a fost aleasă devin obligaţi să dea urmarea cuvenită acestei alegeri. faţă de acelea ale pârâtului. pr. Este de observat că această derogare implică existenţa unor condiţii sau premise care. precum şi că. b) dreptul de opţiune al reclamantului din moment ce a fost 59 . în ţară acesta nu are nici o reşedinţă cunoscută care să determine – în favoarea sa. reţinem dispoziţia din art. prin lege. pr. reclamantul. pr. 6 C. iar dacă nu are nici reşedinţă cunoscută. civ care se referă la determinarea competenţei în cazul persoanelor juridice – inclusiv a statului – atunci când acestea figurează în procesele civile în calitate de pârâte. competenţa teritorială este reglementată şi în favoarea acestuia. 7 şi 8 din C. pr. Este de menţionat că în ipoteza în care unii dintre pârâţi sunt obligaţi principali. în baza căreia atunci când pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are un domiciliu cunoscut. ceea ce trebuie menţionat. pr. civ). Cu privire la această situaţie se dispune prin art. 12 C. într-o altă localitate. De asemenea. civ care reglementează – dacă este cazul – o competenţă alternativă: instanţa domiciliului sau aceea a reşedinţei pârâtului.acţiunile de partaj care au ca obiect numai bunuri mobile sau cele care privesc restituirea unor bunuri împrumutate.4. pr. menţionăm prevederea cuprinsă în art. ipoteza a doua. la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului. în prealabil. civ). pentru a putea sesiza instanţa de la domiciliul său. trebuie ocrotite cu prioritate. sunt următoarele două aspecte: a) regula tradiţională nu este înlăturată. civ – în sensul că cererile îndreptate împotriva persoanelor juridice se introduc la instanţa unde acestea îşi au sediul principal. In consecinţă. cererea se va face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali (art. se impune a fi reţinută şi reglementarea care priveşte chemarea în judecată a mai multor pârâţi cu domicilii diferite. 9 partea finală C. Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. Esenţialul în această situaţie îl constituie faptul că reclamantul este în drept să aleagă una dintre instanţele deopotrivă competente. în chip statornic. trebuie dovedite. se evidenţiază prin aceea că legea reglementează în favoarea reclamantului un drept de opţiune între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente ( art. Este vorba de competenţa teritorială alternativă care. civ Astfel. cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară. In legătură cu competenţa teritorială alternativă. în cazul în care cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva mai multor pârâţi. prin textele menţionate. cererea împotriva sa se poate face şi la instanţa de care depinde acea localitate. pr. In acelaşi sens. 6 C. civ. 9 C. cu domicilii diferite. Astfel.

de asemenea. nici reclamantul şi nici pârâtul nu mai pot invoca necompetenţa instanţei sesizate şi cere declinarea în favoarea unei alte instanţe dintre cele arătate de lege. civ. pr. în cererile care izvorăsc dintr-un fapt ilicit. Aceasta în sensul că se referă la posibilitatea de soluţionare – de către mai multe instanţe competente – numai a cererilor de despăgubiri în materie de asigurare. 6. pr.5. instanţa locului unde se află nemişcătorul. ca o derogare completă şi exclusivă de la regula tradiţională actor sequitur forum rei. prin articolul menţionat se dispune că. se poate reţine că s-a avut în vedere cu ocazia reglementării ei atât întrunirea intereselor litigioase ale părţilor în faţa aceleaşi instanţe. 13 -16 C. 2.exercitat – alegând una dintre instanţele deopotrivă competente – se stinge. instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt. în cererile care izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui nemişcător. instanţa locului de plată. a obligaţiunii. Astfel. în acţiunile în justificare sau prestaţiune tabulară. Este de menţionat că alături de aceste instanţe – ca fiind deopotrivă competentă – figurează şi instanţa sediului societăţii de asigurare care. în cererile privitoare la executarea. potrivit dispoziţiilor art. 11 C. Este. In consecinţă. c) locul unde s-a produs accidentul. urmează să i se atribuie calitatea de pârât. în afară de instanţa domiciliului pârâtului. fie chiar în parte. Competenţa teritorială alternativă este reglementată în primul rând de art. cec sau bilet la ordin. cel în drept a pretinde despăgubiri are posibilitatea să se adreseze uneia dintre următoarele instanţe în circumscripţia căreia se află: a) domiciliul asiguratului. 10 C. instanţa domiciliului reclamantului. în această privinţă. Cât priveşte justificarea acestei competenţe. Competenţa teritorială excepţională Competenţa teritorială excepţională se prezintă. în cererile care izvorăsc dintr-o cambie. Competenţa teritorială excepţională este reglementată de art. civ. 11 alin. 3. Competenţa teritorială alternativă este reglementată şi de art. 4. instanţa locului de plecare sau de sosire. 60 . ea poate fi definită ca fiind competenţa prin care se impune ca anumite pricini civile. 3. prin art. In legătură cu conţinutul acestui text este de observat că reglementează o competenţă teritorială alternativă specială. în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie alimentară. civ – dispoziţiile privitoare la competenţa alternativă nu sunt aplicabile. 11 C. Astfel. civ. rezilierea sau rezoluţiunea unui contract. Pornindu-se de la clasificarea bunurilor în mobile şi imobile. Drept urmare. pr. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport. Există anumite cazuri în care instanţa domiciliului pârâtului este echivalată în privinţa competenţei cu alte instanţe. 5. în funcţie de obiectul lor. î n materie de asigurare. să fie soluţionate numai de instanţele expres arătate de lege. cât şi o facilitare corespunzătoare în ceea ce priveşte administrarea probelor. în proces. în linii mari. b) bunurile asigurate. anularea. instanţa locului prevăzut în contract pentru executare. ultim al art. pr. pr. civ . 1 C. mai sunt competente următoarele instanţe: 1. de menţionat că în materie de asigurări maritime şi fluviale – potrivit alin.

prin aceeaşi acţiune. socotim că soluţionarea acestor acţiuni. civ. În mod corect. competentă în baza art. informaţii care să se refere la eventualele sarcini sau garanţii etc. acţiunea în constatarea vânzării unui imobil pe bază de antecontract. dobândeşte sau nu şi competenţa de a soluţiona cererile cu privire la împărţirea bunurilor comune imobiliare care – în baza art. pentru motive de utilitate practică. Aşa fiind. 13 alin. s-a pus problema dacă instanţa ultimului domiciliu comun al soţilor.. Problema care se pune în legătură cu aceste acţiuni este aceea a determinării instanţei competentă să le soluţioneze. civ. Altfel spus. trebuie adăugate şi acţiunile posesorii care prin obiectul lor sunt considerate ca acţiuni reale imobiliare. acţiunea în grăniţuire. se impune a fi reţinută şi aplicarea ei constanţă în practica judiciară. nu este lipsit de interes să observăm. 1 C. cererile pentru urmărirea silită imobiliară ş. civ. 1 C. pr. civ. In contextul unei generalizări a fundamentului lor legal. acţiunea ipotecară. trebuie socotită ca fiind de aplicare generală: atât pentru acţiunile reale propriu-zise cât şi pentru acţiunile personale imobiliare. pr. s-a cerut împărţirea unui bun imobil – proprietate comună – situat în circumscripţia unei alte instanţe decât aceea în care soţii şi -au avut ultimul lor domiciliu comun. 13 alin. pr. Justificarea acestei competenţe se înscrie în cadrul general menţionat. civ. pr. Sunt acţiuni personale imobiliare acţiunile: prin care se pretinde predarea unui bun imobil vândut. 1 C. 13 alin. civ. după aprecierea noastră. s-a decis că instanţa ultimului domiciliu 61 . pr. 607 C. acţiunile personale imobiliare stau alături de acţiunile reale imobiliare propriu-zise. se impune a fi făcută de instanţa locului unde imobilul – la care acţiunea se referă – este situat. pentru garantarea imobilului construit sau vândut. pr. In consecinţă. – să soluţioneze acţiunile de divorţ. pr. – sunt de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială sunt situate acele bunuri. 10 pct. civ. în acelaşi timp. dispoziţia înscrisă în art. 13 alin. avându-se în vedere caracterul accesoriu al cererilor de împărţire a bunurilor comune imobiliare. şi art. Aceasta în sensul că instanţa de la locul situării imobilului este cea mai în măsură să cunoască şi să administreze probele necesare: expertize. La aceste acţiuni. civ. În literatura juridică se face precizarea – în baza art.13 alin. acţiunile personale imobiliare se consideră a fi acele acţiuni care se referă la valorificarea unor drepturi de creanţă imobiliară şi a impunerii obligaţiilor lor corespunzătoare. – că ne-am afla în prezenţa unei competenţe teritoriale alternative care include deopotrivă instanţa domiciliului pârâtului şi cea a locului situării bunului imobil. Subliniind caracterul de excepţie a regulii înscrisă în art. pr. a. 607 C. cercetarea la faţa locului. 1 şi 2 C. după caz. Referitor la acest conflict precizăm că el s-a ivit în legătură cu desfacerea căsătoriei în cazurile în care. acţiunea confesorie şi acţiunea negatorie. se dispune că: “cererile privitoare la bunuri nemişcătoare se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află nemişcătoarele”. 1 C. că aceste acţiuni pun în discuţie – în ultimă analiză – conţinutul unor raporturi juridice civile care sunt grefate pe fondul unor drepturi reale (de proprietate). Este de observat – ţinând cont de condiţia impusă – că domeniul de aplicare a acestei dispoziţii este circumscris la acţiunile reale imobiliare cunoscute: acţiunea în revendicare. Astfel. În practica judiciară s-a pus în dese rânduri problema conflictului dintre dispoziţiile art. în mod evident. Pe de altă parte.. 1 C.

Aceasta ca urma re a faptului că o acţiune dintre cele prevăzute de art. b) aici. 15 şi 16 C. datorită complexitãţii problemelor pe care le ridicã procesele cu privire la moştenire. Prin acest articol se determină competenţa teritorială excepţională în materie de moştenire. urmează a fi efectuat partajul succesoral. 13 C.comun al soţilor. pr. care nu se află situat în raza teritorială a instanţei celui din urmă domiciliu al de cujusului. aflat la masa succesorală. competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială este situat imobilul. competenţa aceleaşi instanţe sesizate. vor atrage întotdeauna şi în mod absolut competenţa unei singure instanţe: cea în raza căreia de cujusul a avut ultimul domiciliu. 16) 4. Este de observat că în practică – în unele cazuri – dispoziţiile art. Sunt de observat dispoziţiile art. care “… sunt de competenţa instanţei locului unde societatea îşi are sediul principal” (art. Este însă de precizat că accepţiunea largă a incidentelor de procedură include două categorii distincte: prima. Aşa fiind. 15). faptul că în ipoteza în care cererea pentru împărţirea bunurilor imobile comune este introdusă separat. Astfel.1 Noţiune În sens larg prin incidente de procedură se înţeleg toate situaţiile şi aspectele litigioase care se ivesc în cursul judecării unei cereri principale şi reclamă în privinţa soluţionării lor. civ. devine competentă să dispună şi asupra împărţirii bunurilor comune imobile. Incidentele de procedură 4. se pot afla în conflict cu cele ale art. la fundamentarea acestei reglementări stau două consideraţii: 1) la ultimul domiciliu al de cujusului se găsesc. precum şi cele prin care moştenitorii îşi valorifică pretenţiile unii contra altora. In asemenea situaţii. care “…sunt de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia comerciantul îşi are principala aşezare comercială” (art. precum şi dovezile privind creanţele şi datoriile succesiunii. b) acţiunile prin care creditorii defunctului ridică pretenţii privitoare la moştenire.. civ. civ. 14 C. pr. cele trei grupe de acţiuni menţionate. După cum se subliniază în literatura juridică de specialitate. aceea a incidentelor care se adaugă cererii 62 . Drept urmare. de asemenea. care reglementează două cazuri de competenţă teritorială excepţională şi anume: a) cererile în materie de societate. credem că instanţa celui din urmă domiciliu al de cujusului trebuie să aibă prioritate faţă de instanţa locului unde se află situat bunul imobil. b) cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului. chiar dacă asemenea bunuri se află în circumscripţia altei judecătorii. într-o atare ipoteză. competentă să soluţioneze acţiunea de divorţ. bunurile succesorale. pr. Există şi alte norme juridice care implică reglementări – cu caracter de excepţie – în materie civilă – în domeniul competenţei teritoriale. ar putea include şi pretenţii cu privire la un bun imobil. pr. civ. Competenţa teritorială excepţională este reglementată şi de art. de regulă. la domiciliului de cujusului. Se impune a fi reţinut. prin obiectul lor şi calitatea persoanelor interesate. ca succesori. ea îşi pierde caracterul accesoriu. 14 C. c) acţiunile legatarilor sau ale creditorilor persoanei decedate împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar. sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al persoanei decedate următoarele categorii de acţiuni: a) acţiunile privind validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare. ca regulă generală. civ. pr. după desfacerea căsătoriei. care interesează deopotrivă pe moştenitori şi terţele persoane. 14 C.

iar pentru cea de a doua. incidentele simple au menirea – prin invocarea lor de către oricare dintre părţile litigante – să asigure în desfăşurarea proceselor civile ritmul necesar şi mersul lor firesc în condiţiile şi formele stabilite de lege. pr. în privinţa soluţionării lor. Deosebirea esenţială dintre aceste două categorii ale incidentelor de procedură face necesară şi precizarea denumirii lor. 137 alin. înscrierea în fals sau verificarea de scripte. excepţia de necompetenţă. c) incidente privitoare la probe.2.3. După cum s-a subliniat în literatura de specialitate. Aşa fiind. de ordin practic. în acest context. incidentele simple de procedură vin şi se adaugă apărărilor de fond. Si chiar mai mult: se impun a fi soluţionate cu prioritate înaintea acestora (art. civ. 4. ca de pildă. de exemplu. incidente simple. a. incompatibilitatea. Motivaţia se consideră a fi. Cât priveşte gruparea lor se are în vedere persoana de la care emană. de exemplu. Incidentele simple de procedură nu complică litigiul în care sunt invocate. 4. Astfel. 63 . aducând în discuţie alte pretenţiuni decât cele formulate prin reclamaţiunea principală”. Aceasta pe motiv că formele şi condiţiile pe care le impune legea în desfăşurarea judecăţii au menirea să asigure ordinea legală şi să disciplineze întreaga activitate procesuală. că incidentele simple se identifică în cea mai mare parte cu excepţiile de procedură propriu -zise. aşadar. obiectului şi cauzei – în care urmează să aibă loc dezbaterile. ca de exemplu. Astfel. de conexitate sau de litispendenţă ş. sub forma cererilor reconvenţionale. înainte de toate. Astfel. Este de precizat. abţinerea şi recuzarea judecătorilor. anularea uno r acte de procedură care n-au fost legal întocmite sau aduse la îndeplinire. timbrarea acţiunii. terţe persoane interesate. d) incidente relative la competenţă. că diferenţierea dintre aceste două categorii a incidentelor de procedură se evidenţiază şi prin regimul lor juridic diferite din punct de vedere al competenţei instanţei sesizate. cererile incidente pot emana de la: reclamant. Sunt de reţinut ca făcând parte din categoria incidentelor simple de procedură următoarele: a) incidentele relative la modul de compunere a completelor de judecată. în prezenţa aceleaşi reguli “judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiunii”. noţiunea incidentelor simple de procedură include în conţinutul ei aspecte şi probleme dintre cele mai diverse. chemarea în garanţie sau arătarea titularului dreptului. cereri incidente. a doua. Incidentele simple şi competenţa instanţei sesizate de a le soluţiona. sub forma intervenţiei principale şi accesorii. Cererile incidente: noţiunea şi gruparea lor. orice instanţă sesizată cu judecarea unei cauze civile este socotită a fi cea mai în măsură – prin calificare şi locul ocupat – să cunoască şi să rezolve toate incidentele simple de procedură care se ridică în faţa ei în legătură cu acea cauză. aceea a incidentelor care se adaugă cererii principale şi atrag – în privinţa celor trei elemente – modificarea cadrului procesual al dezbaterilor. Ne aflăm.principale fără a modifica cu nimic cadrul iniţial stabilit – asupra părţilor. cererile incidente reprezintă “… toate cererile care intervin în cursul unui proces deschis. 1 C.). Este cazul să precizăm. pârât. pentru prima categorie. în special. fără a se integra în conţinutul apărărilor de fond. Aşa fiind. cum ar fi. cum sunt. sub forma cererilor adiţionale. b) incidente privitoare la diferitele măsuri pe care instanţa trebuie să le ordone din oficiu sau în urma sesizării.

precizarea că instanţa competentă să soluţioneze cererea principală nu devine. Aşa fiind. 4. se impune a fi precizat faptul că în determinarea instanţelor competente – care să judece unele dintre cererile incidente – trebuie avute în vedere ambele aspecte: instanţa ca organ şi modul în care aceasta trebuie să fie constituită. principală şi reconvenţională. printr-o cerere adiţională.6.4. Aceasta în sensul determinării competenţei unei alte instanţe – decât cea sesizată – care urmează să soluţioneze cauza în funcţie de ultimele aprecieri pe care reclamantul le face prin cererea adiţională de modificare. de obiectul cererii de chemare în judecată va depinde şi determinarea instanţei competente. principală şi reconvenţională. în mod separat. 4. în mod automat. reuniunea lor în cadrul aceluiaşi litigiu şi înaintea aceleeaşi instanţe sau complet de judecată. De regulă. să pună din nou în discuţie competenţa instanţei sesizate. Determinarea competenţei în cazul cererilor adiţionale . este necesar a se stabili în ce măsură cererea adiţională de modificare se încadrează sau excede limitelor în care instanţa iniţial sesizată este în drept să-şi desfăşoare activitatea. Aceasta în sensul că reclamantul. In această privinţă. interesează luarea în considerare a criteriului valorii obiectului litigiului. Determinarea competenţei în cazul cererilor reconvenţionale . se impune a fi avută în vedere – comparativ cu cea a cererii principale – valoarea pretenţei care este dedusă judecăţii pe calea cererilor incidente. poate să-şi modifice cererea iniţială de chemare în judecată şi astfel. cereri reconvenţionale şi cereri de intervenţie. Precizările de amănunt se impun a fi făcute. In al treilea rând. cererile reconvenţionale nu sunt şi nici nu pot fi asimilate cererilor accesorii. Drept urmare.4. în orice proces civil cadrul juridic în care urmează a se desfăşura judecata este fixat de reclamant prin cererea de chemare în judecată. a) In ceea ce priveşte prima situaţie este de observat că ambele cereri sunt cuprinse în limitele competenţei instanţei deja sesizate. în raport de cererea de chemare în judecată – denumită şi principală – a reclamantului şi respectiv faţă de instanţa investită cu judecarea acestei cereri. sunt strâns legate între ele şi separarea lor nu este cu putinţă. c) cele două cereri. pe următoarele categorii: cereri adiţionale. După cum am mai avut ocazia să arătăm.5. Drept urmare. Problemele determinării instanţei competente de a soluţiona cererile incidente. Este însă posibil. deşi sunt reunite în cadrul aceluiaşi litigiu. competentă să soluţioneze şi toate cererile incidente. în mod deosebit. Este totuşi de menţionat că. se pot distinge în legătură cu cererile reconvenţion ale următoarele trei situaţii: a) ambele cereri. Din perspectiva unei priviri de ansamblu se impune a fi făcută. cele două cereri – în soluţionarea lor – îşi păstrează individualitatea. în mod cu totul special. în unele cazuri. Drept urmare. avându-se în vedere avantajele judecării lor deodată. b) cererea reconvenţională depăşeşte ca valoare limitele stabilite pentru instanţa competentă să judece acţiunea reclamantului şi separarea lor este posibilă. ca activitatea judiciară să exceadă limitelor începutului. nu comportă nici o dificultate. sunt cuprinse în limitele instanţei deja sesizate. deşi prin natura sau valoarea lor reclamă competenţa unor instanţe diferite. mai întâi. dacă este cazul. In al doilea rând. din punct de vedere al competenţei de a fi soluţionate. 64 .

întră în atribuţiile altor instanţe. In atare cazuri ne aflăm în prezenţa unor extindere sau prelungiri ale atribuţiilor jurisdicţionale. 4. Aceasta pe motiv că într-o atare ipoteză cererea principală se consideră a fi pentru cererea reconvenţională o chestiune prejudicială. 5. nu le -ar fi putut judeca. cum sunt cele făcute în interesul uneia din părţi. c) In situaţia în care cele două cereri – prin valoarea obiectului lor – atrag competenţa unor instanţe diferite. In acest sens. iar ceea ce le deosebeşte este doar persoana de la care emană: pârât. cunoscută sub denumirea de prorogare de competenţă. în cazul cererilor reconvenţionale şi o terţă persoană în cazul intervenţiei în interes propriu. 65 . competenţa urmează a fi stabilită în favoarea uneia dintre cele două instanţe sau complete potrivit regulii qui potest majus potest et minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin). după lege. care i se alătură acesteia. de chemare în garanţie sau care privesc arătarea titularului dreptului. ca accesorii. 17 C. Noţiunea şi felurile prorogării de competenţă. Este posibil ca o instanţă judecătorească – în mod valabil – să poată judeca şi anumite cauze civile care.7. cererile de intervenţie se pot împărţi în două categorii: independente de cererea principală şi. Aceasta pe motiv că se află faţă de cererea principală într-un raport de dependenţă cauzală necesară şi ca atare nu pot fi separate de ea. Face parte din categoria cererilor independente numai intervenţia în interes propriu. trebuie făcute aceleaşi distincţii ca şi în cazul cererilor reconvenţionale. civ.b) In ceea ce priveşte cea de a doua situaţie. în cadrul competenţei lor normale. iar toate celelalte forme se includ în categoria cererilor accesorii. Aşa fiind. cererea de intervenţie în interes propriu – promovată de terţele persoane pentru apărarea unor drepturi ce le aparţin – se remarcă printr-o situaţie de independenţă faţă de cererea principală. cât şi în ceea ce priveşte judecata în căile de atac. Raportate – prin conţinutul lor – la cererea principală. socotim că în cazul cererilor de intervenţie în interes propriu. iar separarea lor nu este cu putinţă. Celelalte cereri de intervenţie. Prorogarea de competenţă 5. apar ca accesorii faţă de cererea principală. In eventualitatea în care se spune problema priorităţii în soluţionarea cererii principale. Aşadar.1. Competenţa în cazul cererilor de intervenţie. se impune a fi reţinut că ceea ce le aseamănă – constituind în justificarea ideii de simetrie esenţialul – este situaţia lor de acţiuni distincte şi independente faţă de acţiunea principală. – competenţa de a le soluţiona va reveni întotdeauna instanţei investite cu judecarea cererii principale. judecarea cererii reconvenţionale poate fi suspendată. In raport de această caracterizare – în baza art. pr. se impune a fi avut în vedere regimul lor procedural distinct atât sub aspectul competenţei de a fi soluţionate în prima instanţă. care se referă la separarea cererii reconvenţionale de cererea principală. în privinţa instanţei competente de a le soluţiona. Intr-adevăr. prorogarea de competenţă reprezintă posibilitatea recunoscută instanţelor judecătoreşti de a-şi extinde competenţa pentru a judeca şi alte cauze civile pe care în mod obişnuit.

pentru realizarea unei prorogări de competenţă. cuprinde dispoziţia potrivit căreia: “cererile accesorii şi incidente sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală”. care. a) Prorogarea legală de competenţă în cazul cererilor accesorii şi incidente. Pentru efectuarea unei prorogări de competenţă – indiferent de temeiul ei – trebuie respectate anumite reguli generale de jurisdicţie. Articolul 17 C. care se referă la cererile accesorii şi incidente. în general. vom distinge prorogarea legală. Intr -o altă exprimare – mai simplă – se poate spune că prorogarea de competenţă este legală atunci când o instanţă judecătorească îşi extinde sau îşi prelungeşte competenţa în temeiul unei dispoziţii exprese a legii pe seama competenţei generale a unei alte instanţe. pentru ca prorogarea să poată avea loc. hotărârile judecătoreşti sau convenţia părţilor. prorogarea judiciară şi prorogarea convenţională. în principiu. în cadrul aceluiaşi sistem de organe. Astfel.3. civ. cât şi ca o extindere pe care legea o consideră necesară şi utilă. pr. Astfel. pot intra: a) capetele de cerere dependente de pretenţia principală şi formulate în completarea acesteia. care se referă la cererile distincte şi independente legate între ele. Fundamentată pe ideea dependenţei cauzale această dispoziţie îşi găseşte aplicarea în cele mai diferite situaţii. A treia regulă este aceea potrivit căreia. Prorogarea de competenţă în materie civilă poate avea temeiuri diferite: legea. Prorogarea legală de competenţă. A doua regulă. aceasta înseamnă că prorogarea nu poate avea loc atunci când acţiunea asupra căreia un organ jurisdicţional urmează să-şi extindă competenţa aparţine. 66 . o primă regulă ar fi aceea că prorogarea de competenţă poate avea loc numai în cadrul aceluiaşi sistem de organe. a doua. potrivit regulilor privitoare la determinarea competenţei generale. Aceasta înseamnă că. o instanţă judecătorească care urmează să-şi proroge competenţa nu poate să-şi atribuie nici competenţa teritorială de excepţie a unei alte instanţe de acelaşi grad şi nici competenţa materială a unui organ mai mare sau mai mic în grad. Prorogarea legală de competenţă se evidenţiază atât ca o derogare. când se iveşte necesitatea unui cumul între două acţiuni. Aşadar.Prorogarea de competenţă – deşi se înfăţişează ca o derogare de la regulile normale de competenţă – este pusă totuşi în evidenţă prin utilitatea ei: se face în interesul unei mai bune administrări a justiţiei în pricinile civile. pr. ar fi de competenţa altor instanţe decât cea sesizată. Cât priveşte reglementarea propriu-zisă sunt de examinat două situaţii: prima. Altfel spus. 5. 5. civ. în sfera prorogării legale de competenţă bazată pe dispoziţia cuprinsă în art. faţă de reglementarea generală şi comună a competenţei instanţelor judecătoreşti în materie civilă. 17 C. se identifică cu respectarea dispoziţiilor de natură imperativă privitoare la reglementarea competenţei. Regulile generale ce trebuie respectate când se pune problema unei prorogări de competenţă. prorogarea de competenţă se poate realiza numai dacă sunt respectate – pentru ambele acţiuni – fazele normale de desfăşurare a activităţii judiciare: judecata în fond şi controlul judiciar. dacă ar fi solicitate în mod separat. după judecarea pretenţei principale. unui alt organ de jurisdicţie.2. trebuie ca acţiunile ce urmează a fi întrunite – atunci când este cazul – să se găsească în aceeaşi fază procesuală.

613 2 C. civ. 67 . I. b). b) Prorogarea legală de competenţă în cazul cererilor distincte şi independente legate între ele. în acest sens. 17 C. Potrivit art. se poate cere “…întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite.b) cererile cu privire la luarea unor măsuri asigurătorii – care se găsesc în raport de dependenţă faţă de cererea principală aflată în curs de soluţionare. b) instanţa competentă este limitată în atributele sale putând ordona şi. pr. de acelaşi grad… al căror obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură”. 613 2 C. – în cazul cererilor privitoare la luarea unor măsuri provizorii pe timpul procesului de divorţ. pr.Zilberstein. civ.In concluzie. Această legătură – credem noi – nu le imprimă însă şi caracterul de a fi considerate ca incidente sau accesorii ale acesteia. O caracteristică a acestei prorogări legale de competenţă este aceea că ea nu operează în mod automat. civ. după cum se precizează în art. 613 2 C. Avem rezerve însă faţă de precizarea potrivit căreia ne-am găsi în prezenţa unei prorogări legale de competenţă – bazată pe art. civ. c) instanţa investită cu judecarea acţiunii de divorţ are deja prorogată competenţa asupra aceloraşi chestiuni litigioase – care sunt cu adevărat accesorii – urmând a se pronunţa asupra lor cu ocazia rezolvării fondului cauzei. sunt în directă legătură cu acţiunea principală de divorţ. 4). este de observat că la baza acestei prorogări legale de competenţă se află. cit. In această privinţă – bazaţi pe economia textelor în discuţie – se poate motiva că: a) o procedură specială nu poate fi integrată – prin prorogare – într-o altă procedură specială şi nici chiar în una de drept comun.). la alocaţia pentru copii şi folosirea locuinţei” (art. aceasta pe motiv că aceste cereri – cu excepţia celei de intervenţie în interes propriu – se găsesc într-un raport de dependenţă faţă de cererea principală aflată în curs de soluţionare. 613 2 C. Astfel. pr. Stoenescu şi S. 3) sau instanţa a cărei competenţă este determinată în mod absolut (alin. în procesele pendinte. se poate reţine că cererile la care se referă art. pr. c) cererile reconvenţionale şi de intervenţie în interes propriu atunci când acestea nu depăşesc limitele instanţei sesizate cu judecarea cererii principale. la obligaţia de întreţinere. dacă este cazul. civ..82 Avem în vedere că aceste cereri. op. 190 (pct. au caracter autonom şi nu pot fi soluţionate – prin prorogare – de instanţa învestită cu acţiunea de divorţ. separând astfel complet o judecată de cealaltă. 164 C. implică o procedură specială şi anume: “… prin ordonanţă preşedinţială…” Cererile de ordonanţă preşedinţială la care se referă art. pr. p. d) toate cererile – în mod necondiţionat – prin care. d) se impune a fi avute în vedere şi aspectele procedurale diferite ale celor două proceduri. Cât priveşte instanţa care urmează să-şi proroge competenţa – pentru a soluţiona şi pricina cu care este învestită o altă instanţă – sunt de observat precizările făcute prin ultimele alineate ale aceluiaşi text: instanţa mai întâi învestită (alin. sunt introduse terţele persoane. modifica sau revoca numai “…măsurile vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori. atât norma de drept menţionată cât şi – în mod succesiv şi corelat – hotărârile judecătoreşti de aplicare: mai întâi cea de 82 A se vedea. pr. civ.

169 al. Solus şi R. care au caracter imperativ. Prorogarea judiciară de competenţă constă în obligaţia ce revine anumitor instanţe judecătoreşti de a-şi extinde competenţa pentru a judeca anumite cauze civile – care nu intră în competenţa lor normală – ce le sunt trimise de alte instanţe judecătoreşti în baza unor hotărâri pe care nu le pot refuza sau contesta. civ. p. 30 şi 33 C. civ. pr. 312 alin. 6 C. Reţinem în acest sens precizarea făcută prin însăşi dispoziţiile art. Astfel. în cazurile prevăzute de lege (art. în ultimă instanţă. pr. Sunt cazuri de prorogare judiciară de competenţă: a) casarea cu trimitere la o altă instanţă de acelaşi grad cu aceea care a pronunţat hotărârea care a fost casată (art. 583. judiciară – trebuie reţinut şi păstrat în determinarea ei. pr. Astfel. civ. cât şi obligaţia de a fi pusă în executare nu pot avea loc decât în baza şi aplicarea unei dispoziţii exprese a legii.). Prorogarea convenţională de competenţă implică în conţinutul ei următoarele două trăsături: a) convenţia părţilor de a deroga de la competenţa legală.. în cazurile în care din pricina recuzării judecătorilor la instanţele învestite nu se poate alcătui completul de judecată ( art. Ţinând seama de trăsăturile generale menţionate. cât şi concluzia 83 A se vedea.. Prorogarea judiciară de competenţă. 19 C. 5. op. civ. oportunitatea acestor hotărâri nu poate fi pusă în discuţie de către instanţele de trimitere. Asupra prorogării convenţionale de competenţă – în sensul precizărilor făcute mai sus – se dispune în principiu prin art. 37 C. în măsura în care nu intervine – în acest sens – o hotărâre judecătorească nu se poate vorbi de o prorogare judiciară de competenţă. b) limitarea capacităţii părţilor de a se înţelege şi conveni asupra competenţei unei instanţe – alta decât aceea pe care o arată legea – numai în cazul în care competenţa este relativă.dezînvestire din partea instanţei care primeşte excepţia de conexitate şi apoi cea de învestire din partea instanţei de trimitere care îşi prorogă competenţa. 5. c) comisiile rogatorii pentru administrarea unor probe (art. d) trimiterile la alte instanţe de acelaşi grad. In literatura juridică prorogarea judiciară de competenţă este considerată ca o simplă variantă a prorogării legale. pr. Perrot. H.4. civ. Prorogarea convenţională de competenţă rezultă dintr-o convenţie a părţilor prin care acestea aleg şi învestesc cu judecarea unei cauze civile – născută sau care urmează a lua naştere între ele – o altă instanţă decât aceea pe care o arată legea.). Prorogarea convenţională de competenţă.). conform căruia părţile nu se pot înţelege şi deroga de la dispoziţiile art.4 C. 68 . civ. 13 şi 14 C.). pr. cit. Aşa fiind. 19 C.83 Suntem totuşi de părere că specificul acestei prorogări – de a fi. civ.5.. pr. urmează să conchidem că prorogarea convenţională de competenţă poate avea loc în orice materie – inclusiv de competenţă ce urmează a fi înlăturate prin convenţia părţilor au caracter dispozitiv. se subliniază că atât emiterea unei hotărâri judecătoreşti de prorogare. b) strămutarea pricinilor de la instanţele învestite la alte instanţe. pr. Câmpul de aplicare a acestei dispoziţii nu poate fi însă limitat numai la “… pricinile privitoare la bunuri”. Este de observat că în cazurile menţionate – cu excepţia comisiei rogatorii pentru administrarea probelor – hotărârile sunt date de instanţe superioare în grad faţă de instanţele pe seama cărora s-a stabilit extinderea competenţei.

reglementarea competenţei instanţelor judecătoreşti include. domiciliul pârâtului şi domiciliul reclamantului – este imperativă. urmărindu -se desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu încălcarea regulilor privitoare la competenţă. fie în urma invocării necompetenţei pe cale de excepţie. că dreptul instanţelor judecătoreşti de a cerceta legalitatea respectării dispoziţiilor privitoare la determinarea competenţei – în materie civilă – se relevă şi se poate exercita. Efectul neinvocării excepţiei de necompetenţă relativă. urmează să conchidem că instanţa sesizată va rămâne totuşi competentă să judece cauza pe temeiul juridic al sancţiunii decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepţia de necompetenţă şi nu pe acela al prorogării convenţionale dedusă dintr-o acceptare tacită din partea acestuia. în sensul că în materie de divorţ.: „actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competenţă publică sau privată vor fi declarate nule în condiţiile prevăzute de lege”. Consideraţii generale Respectarea regulilor privitoare la determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti în materie civilă implică. investirea pe care pârâtul o acceptă prin aceea că nu invocă excepţia de necompetenţă. 69 . op. 105 alin.84 6. Reţinem deci. 1 din C. atât posibilitatea prevenirii încălcărilor. Răspunsul este negativ. între altele. fie prin exercitarea unor căi de atac. pr. in limine litis. fiind acela al decăderii pârâtului din dreptul de a mai invoca această excepţie şi nicidecum acela al aderării sale tacite la competenţa instanţei sesizate.1. în scris sub forma unei clauze inserată în contract înainte de naşterea litigiului..care se poate desprinde din dispoziţiile art. civ. pr. adică pe calea controlului judiciar. Este suficient. 84 A se vedea. Aşa fiind. I. după naşterea litigiului. aderă la competenţa instanţei sesizate. în mod verbal. cât şi în cazul în care pârâtul. Aceasta pe motiv că ordinea determinată de situaţiile avute în vedere – domiciliul comun. 607 C. p. urmărindu -se preîntâmpinarea pronunţării unor hotărâri nelegale sub aspectul competenţei. Prorogarea convenţională de competenţă poate fi determinată anterior sau concomitent cu naşterea litigiului. In privinţa formelor.. părţile nu se pot înţelege şi stabili competenţa uneia sau a alteia dintre instanţele despre care se face vorbire în acest text. In prezenţa acestei dispoziţii şi pentru a evita consecinţele ei. o aplicare consecvenţă a principiului legalităţii. în caz de litigiu. civ. cât şi pe aceea a corectării greşelilor care ar putea fi săvârşite. nu ar putea adera la competenţa instanţei sesizate şi în mod tacit prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă. Excepţiile şi conflictele privitoare la competenţă 6. 196. în acest sens. Se pune problema dacă pârâtul. în această din urmă situaţie. înainte de toate. alta decât cea pe care o arată legea şi concomitent cu naşterea litigiului prin investirea de către reclamant a unei alte instanţe decât aceea pe care o arată legea. cit. Anterior naşterii litigiului prin inserarea în contractul încheiat între părţi a unei clauze cu privire la determinarea unei anumite instanţe competente. sunt de menţionat – ca având eficienţă – manifestărilor de voinţă exprese: atât în cazul în care părţile convin. adică în mod direct în faţa instanţei investite. Zilberstein. din acest punct de vedere. să amintim că potrivit art. Stoenescu şi S.

– Imprimeria “Coresi”. 1998. Excepţia de necompetenţă 6. Calea excepţiei declinatorii de competenţă nu este însă lipsită şi de unele inconveniente sau surprize: în concret. dacă este cazul. născute ca urmare a faptului că instanţa de trimitere – arătată a fi cea competentă – refuză să primească declinarea făcută în favoarea ei. Editura R. Este de observat că atât excepţia de necompetenţă cât şi cea de inadmisibilitate. excepţia poate fi ridicată de oricare din părţile procesului. 46. b) are menirea să preîntâmpine desfăşurarea activităţii judiciare şi pronunţarea – în final – a unor hotărâri nelegale date cu încălcarea regulilor privitoare la competenţă. 172 şi urm. iar din punct de vedere al scopului urmărit este şi mult mai avantajoasă. Astfel: a) oferă posibilitatea ca orice instanţă sesizată să-şi poată verifica propria competenţă. T. In fond.Calea excepţiei declinatorii de competenţă. c) implică şi posibilitatea de a fi asigurate şi alte cerinţe ale competenţei cum sunt cele ale litispendenţei şi conexităţii. Cât priveşte conflictele de competenţă va fi examinată procedura care le este proprie şi în cadrul căreia – în mod succesiv – se relevă naşterea şi rezolvarea lor.2. excepţiile declinatorii de competenţă.85 6. finalitatea acestor două excepţii este total diferită. Bacaci. Criteriul după care se poate 85 A se vedea şi: Al.. mijlocul procesual prin care poate fi contestată competenţa unei instanţe sesizate cerându -i-se să-şi decline competenţa – pentru a judeca pricina cu care a fost investită – în favoarea unei alte instanţei sau organ de jurisdicţie. aşadar. Drept urmare. 6. op. în cele ce urmează. litispendenţă şi conexitate. vor fi examinate: mai întâi. pe cale de excepţie. Similitudinea rezultatului. punând-o în prealabil în discuţia părţilor. ediţia a II-a. dacă sunt primite. Bucureşti. avându -se în vedere şi perspectivele de viitor ale cauzelor faţă de care s-a dispus – de către instanţa sesizată – declinarea competenţei sau inadmisibilitatea judecării. Excepţia de necompetenţă constituie. Excepţia de necompetenţă şi excepţia de inadmisibilitate. faţă de posibilitatea folosirii căilor de atac. reţinem că este vorba de excepţiile de: necompetenţă. de procuror sau chiar din oficiu de către instanţa de judecată. In cazul în care necompetenţa este absolută.A. produc acelaşi rezultat: dezînvestirea instanţei sesizate. să ridice lipsa de competenţă a acesteia şi să ceară trimiterea cauzei la instanţa competentă. se impune cu prioritate.2. Pentru a se evita urmările judecării unei cauze de către o instanţă necompetentă. Ceea ce este esenţial în determinarea aspectelor privitoare la excepţiile declinatorii şi conflictele privitoare la competenţă este succesiunea lor.2. Noţiune. Excepţia de inadmisibilitate implică – lato sensu – refuzul legal al unei instanţe sesizate de a judeca o cauză civilă cu care a fost investită. iar în al doilea rând. vizează însă numai o situaţie de moment. In ceea ce priveşte excepţiile declinatorii de competenţă. 70 . Mrejeru. aceea de a fi sursa unor conflicte de competenţă. p. cit. p. Excepţii privind instanţa şi procedura de judecată. conflictele de competenţă şi modul lor de rezolvare. pusă în evidenţă prin afirmarea unei stări de incompetenţă.I.. partea chemată în judecată în calitate de pârâtă – în cadrul apărărilor pe care le poate face în favoarea sa – are şi posibilitatea să aprecieze asupra competenţei instanţei sesizate şi.2.1.

pârâtului. 1. ultim C. Astfel. pârâtul este în drept să o invoce în orice stare a pricinii. din oficiu. inclusiv. de către instanţa de judecată. în asemenea situaţie este lipsită de consecinţe juridice atitudinea părţilor. soluţia instanţei – de declinare a competenţei – nefiind dată în funcţie de concluziile părţilor. dacă necompetenţa este absolută instanţa de judecată este nu numai în drept de a invoca şi pune. Reclamantul. dacă este cazul. în faţa instanţei de recurs (art. din oficiu. în favoarea instanţei competente. excepţia de necompetenţă rezultând din chemarea pârâtului înaintea unei alte instanţe decât aceea a domiciliului său. în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă: atât cea absolută cât şi cea relativă. este de observat că este în drept să invoce numai necompetenţa de ordine publică. Ceea ce pune în evidenţă dreptul de a invoca excepţia de necompetenţă este caracterul imperativ sau dispozitiv al normelor încălcate. Operaţia juridică a verificării competenţei – pe lângă obligaţia menţionată – implică şi dreptul instanţelor judecătoreşti de a invoca şi pune. excepţia de inadmisibilitate implică un refuz general de a judeca – pentru diverse motive prevăzute de lege – atât al instanţei sesizate cât şi din partea unei alte instanţe sau organ de jurisdicţie. partea care a făcut cerere la instanţa necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei”. 162 şi 304 pct. 71 . In cazul în care necompetenţa este de ordine publică. Această precizare – cu problema decăderii din dreptul invocării necompetenţei relative – rezultă din dispoziţiile art.3. Este însă necesar – pentru a putea face aceasta – să fie avută în vedere diferenţa lor de regim juridic. – prin care se dispune că: “dacă necompetenţa nu este de ordine publică. pr. Astfel. a) Invocarea excepţiei de necompetenţă de către părţile litigante. Este de principiu că orice instanţă judecătorească. civ. din oficiu. ci şi să dispună declinarea. din oficiu de către instanţa de judecată şi de către procuror. pentru prima dată. Trebuie să reţinem dreptul de a invoca excepţia de necompetenţă aparţine. adică până la prima zi de înfăţişare şi mai înainte de a pune concluzii în fond (art. 3 C. investită cu judecarea unei cauze civile. excepţia de necompetenţă poate fi invocată de părţile litigante. 1 şi 3 C. pe câtă vreme excepţia de necompetenţă implică – în mod temporar – ideea unei concurenţe dintre instanţa sesizată şi o altă instanţă sau organ de jurisdicţie. din dreptul de a o mai invoca dacă nu a ridicat-o in limine litis. 108 alin. 108 alin.2. 158 alin. după distincţiile ce urmează a fi precizate. acesta poate renunţa la beneficiul ei şi se prezumă de a fi renunţat şi că este decăzut. în primul rând. prin urmare. nefiind de ordine publică. de către instanţele judecătoreşti.). civ.). Reţinem că şi în cazul în care necompetenţa este invocată.stabili diferenţa este cât se poate de simplu. pr. are mai întâi obligaţia legală de a -şi verifica competenţa şi de a reţine acea cauză spre a fi judecată numai când are abilitarea de a o soluţiona. în acelaşi timp. din oficiu. 6. Astfel. civ. Astfel. se impune a fi avută în vedere diferenţierea de regim juridic a necompetenţei absolute faţă de necompetenţa relativă. b) Invocarea excepţiei de necompetenţă. în discuţia părţilor. pr. ci numai de stricta aplicare a regulilor imperative de competenţă. pârâtul este în drept să invoce necompetenţa instanţei atât în cazul în care aceasta este relativă cât şi în cazul în care este absolută. Astfel. Dreptul de a invoca excepţia de necompetenţă şi exercitarea lui.

331-332. a III-a civ. Soluţiile ce pot fi pronunţate asupra excepţiei de necompetenţă. Este de menţionat. Lupaşcu ş. 2 C. p. prin raportarea la starea de fapt şi de drept afirmată şi dedusă judecăţii prin cererea de chemare în judecată. In determinarea priorităţii în soluţionarea excepţiei de necompetenţă se impune a fi avută în vedere. p. A se vedea şi T. Din afirmarea acestei priorităţi decurge şi consecinţa că excepţia de necompetenţă nu poate fi unită – în baza art. Culegere de practică judiciară civilă pe anii 1993-1997. că pentru rezolvarea excepţiei de necompetenţă nu se impune administrarea de probe care să justifice unirea ei cu fondul cauzei. Prioritatea soluţionării excepţiei de necompetenţă. 6. pr. pr. dacă este cazul. 1508/1997. civ. b) Dacă instanţa admite excepţia de necompetenţă şi se declară necompetentă să judece cauza.86 c) Invocarea excepţiei de necompetenţă de către procuror. Bucureşti. D. nr. 6. ci numai la cererea părţilor.2. cu apel sau recurs. 1998. cit. ca regulă generală. Considerăm deci. civ. ALL BECK. In conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. că excepţia de necompetenţă. ea va păşi la cercetarea şi soluţionarea acesteia în fond. încheierea prin care s-a dispus respingerea numai după darea hotărârii asupra fondului.4. reţinem că procurorul poate invoca necompetenţa numai în cazul în care urmează a fi asigurată respectarea normelor de competenţă imperative.5. Aceasta pe motiv că plata taxelor de timbru trebuie făcută în mod anticipat sesizării instanţei.. în mod exclusiv . civ. După cum am mai arătat.. Partea nemulţumită de modul cum a fost rezolvată excepţia va putea să atace.In cazul în care necompetenţa este relativă. va da o hotărâre de declinare de competenţă prin care va dispune trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională competent. existenţa unei alte priorităţi şi anume: aceea a excepţiei de netimbrare a acţiunii. procurorul are obligaţia să vegheze la respectarea legii în activitatea instanţelor de judecată. – cu fondul cauzei.. dacă este cazul. Aceasta în sensul că soluţiile ce ar putea fi date altor excepţii se pot considera – dacă excepţia de necompetenţă ar fi în cele din urmă admisă – a fi nule pe motivul necompetenţei judecătorului. op. instanţa de judecată o poate pune – in limine litis – în discuţia contradictorie a părţilor.2. Prin urmare. procurorul are şi dreptul să invoce necompetenţa instanţei sesizate şi să ceară declinarea în favoarea instanţei competente. problema competenţei sau necompetenţei instanţei sesizate trebuie să fie rezolvată. 86 72 . 1 C. Bucureşti. 46 – 47. dosarul fiind trimis Trib. Prioritatea în soluţionare – faţă de alte excepţii care ar putea fi invocate în mod simultan – îşi găseşte explicaţia şi suportul legal în dispoziţiile art. dec. 158 alin. se impune a fi soluţionată. a. dar nu este îndreptăţită să-şi decline din oficiu competenţa. pr. 137 alin. După părerea noastră. In contextul respectării diferenţei de regim juridic a competenţei absolute faţă de cea relativă şi indiferent de forma în care participă la proces. Este însă de observat că hotărârea prin care se dispune admiterea excepţiei de necompetenţă nu este supusă niciunei căi de atac. 2 şi 3 C. mun. înaintea tuturor altor excepţii. excepţia de necompetenţă poate fi respinsă sau admisă. Ed. Secţ. Mrejeru. pentru importanţa ei. a) Dacă instanţa respinge excepţia de necompetenţă şi se declară necompetentă să judece cauza.

b) acţiunea să aibă aceleaşi părţi – reclamant şi pârât – în aceeaşi calitate.3. deopotrivă competente.. în primul rând. 1 C. 6.civ.6. aceea a unei declinări succesive în favoarea unei alte instanţe.2. Noţiune.3.de îndată instanței competente sau. Astfel.3. In legătură cu refuzul de a primi declinatorul de competenţă sunt de menţionat două ipoteze: prima. Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru invocarea excepţiei de litispendenţă. în mod simetric instanţa de trimitere este în drept să aprecieze şi să decidă asupra propriei sale competenţe. a doua. Hotărârea prin care este admisă excepţia de necompetenţă poartă şi denumirea de declinator de competenţă. prezintă un caracter limitativ. Aceasta pe motiv că starea de litispendenţă presupune sesizarea succesivă şi în mod legal a două sau mai multe instanţe. după caz organului cu activitate jurisdicțională competent (Art. în mod limitat. 87 73 . După cum se subliniază în literatura juridică starea de litispendenţă implică un conflict latent între două instanţe judecătoreşti şi prezintă pericolul – A se vedea şi Alex. Hotărârea declinatorie de competenţă şi efectele ei. T. Este de observat că această hotărâre. acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe”.87 Acestea sunt: a) aceeaşi acţiune să fie succesiv introdusă în faţa a două instanţe. pr. hotărârea declinatorie de competenţă. Bacaci. Hotărârea declinatorie de competenţă nu produce decât efectul unei învestiri simple şi neobligatorii în privinţa judecării cauzei trimise. 194 şi urm. op. 6.: “nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză. produce numai efectul declarativ de incompetenţă a instanţei sesizate. 6. rămasă irevocabilă. In consecinţă..). c) acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului să aibă acelaşi obiect şi să fie fondată pe aceeaşi cauză juridică. excepţia de litispendenţă implică modalitatea juridică procesuală de a face cunoscută situaţia în care două sau mai multe instanţe de fond. că sursa stării de litispendenţă o constituie competenţa teritorială alternativă. 3 C. Astfel. în ceea ce priveşte efectele. Asupra excepţiei de litispendenţă se dispune prin art. declinatorul de competenţă poate fi primit sau refuzat. In ipoteza în care instanţa de trimitere primeşte declinatorul de competenţă ea se învesteşte cu judecarea cauzei printr -o apreciere proprie şi nu impusă prin hotărârea declinatorie de competenţă stabilită în favoarea sa. p. civ. cu judecarea aceleiaşi cauze civile. sunt sesizate în mod succesiv cu judecarea aceleiaşi cauze civile. op. printr-o hotărâre rămasă irevocabilă – care întrerupe cursul normal al desfăşurării activităţii judiciare – în favoarea instanţei care s-a desesizat de judecarea cauzei. Este de precizat. 74 – 75. Aşadar.proc. Mrejeru. 163 alin. cit.. cit. cu dreptul instanţei de trimitere de a aprecia şi ea asupra declinării făcută în favoarea sa. Excepţia de litispendenţă 6. ceea ce dă naştere la un conflict negativ de competenţă.2. Pentru ca excepţia de litispendenţă să poată fi invocată – în baza acestei prevederi legale – este necesar a fi justificate trei condiţii.1. p. deopotrivă competente. competente în mod egal să judece cauza. aceea a unei declinări reciproce de competenţă.158 alin.

am putea defini excepţia de conexitate în felul următor: modalitatea juridică procesuală prin care este înfăţişată necesitatea întrunirii a două sau mai multe cauze civile – pendinte în faţa unor 74 . 163 alin. Reţinem că situaţia conflictuală – în acest caz – devine reală chiar din momentul în care instanţa a dispus în sensul respingerii excepţiei de litispendenţă şi asumării competenţei de a judeca ea cauza. pr. Care este instanţa în faţa căreia urmează a fi ridicată excepţia de litispendenţă? Dat fiind că dreptul de opţiune al reclamantului se epuizează prin sesizarea primei instanţe. pentru o mai bună administrare a justiţiei. excepţia de litispendenţă va fi respinsă.3.. iar cealaltă instanţă – mai întâi sesizată – că nu este competentă. După cum se prevede în art. excepţia de litispendenţă “…se va putea ridica de părţi sau de judecător în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”. să se dezînvestească de judecarea cauzei şi să trimită dosarul instanţei mai întâi sesizate. după părerea noastră. până la efectuarea acestei probe se prezumă că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de litispendenţă este. Excepţia de conexitate 6. în mod corect. Astfel din moment ce reclamantul şi-a epuizat dreptul de opţiune – prin alegerea şi sesizarea primei instanţe – ultima instanţă se poate considera că a devenit necompetentă.3. are ca scop să anticipeze asupra autorităţii lucrului judecat. 6. dacă este cazul. 2 C.fiind sesizate cu aceeaşi pricină şi deopotrivă competente – de a fi pronunţate două hotărâri contradictorii.4. diferite ca structură şi pendinte în acelaşi timp – în faţa aceleiaşi instanţe sau instanţe diferite. 6. excepţia de litispendenţă urmează a fi ridicată în faţa celei din urmă instanţe sesizate. născându-se astfel. Noţiune. Având în vedere scopul urmărit.4. Subliniem faptul că o atare renunţare nu produce nici o consecinţă asupra investirii şi judecării cauzei de către instanţa mai întâi sesizată. se impune întrunitatea şi judecarea lor deodată de către aceeaşi instanţă. de acelaşi grad – prezintă o strânsă legătură între ele şi ca atare. Cu privire la modul de soluţionare a excepţiei de litispendenţă trebuie să distingem între primirea şi respingerea ei. sesizată. excepţia de litispendenţă. căutând să prevină pronunţarea a două sau mai multe hotărâri în aceeaşi cauză. Aspectele procesuale ale excepţiei de litispendenţă. pe cale de consecinţă. excepţia de litispendenţă implică în conţinutul ei şi finalitatea excepţiei de necompetenţă. Considerăm că dovada sesizării primei instanţe trebuie făcută prin relaţiile ce urmează a fi cerute – pe cale directă – de la această instanţă. Conexitatea presupune că două sau mai multe cauze civile. dacă se constată că excepţia este întemeiată – în sensul condiţiilor ce se cer a fi îndeplinite – instanţa în faţa căreia a fost invocată este obligată să dispună primirea ei. Am adăuga la această justificare şi observaţia că.1. civ. un conflict pozitiv de competenţă. Această finalitate urmează a fi realizată prin invocarea stării de litispendenţă şi reunirea celor două acţiuni – identice prin elementele lor de structură – în faţa unei singure instanţe. a fortiori. Este de menţionat că excepţia de litispendenţă. In consecinţă. Astfel. poate fi respinsă ca lipsită de interes pe alt temei juridic: acela al desistării reclamantului de la judecata începută în faţa celei din urmă instanţe sesizate. dacă instanţa socoteşte că ea este competentă să judece cauza. Drept urmare. Dimpotrivă.

b) părţile acelor cauze să fie aceleaşi sau împreună cu alte părţi.2. dacă în cazul litispendenţei este vorba de aceeaşi cauză – dublată prin sesizarea a două instanţe deopotrivă competente – în cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa a două cauze reale care au între ele o strânsă legătură. fără a se ţine seama de calitatea lor procesuală. 1 C. – poate fi invocată de oricare dintre părţile celor două cauze. c) între obiectul şi cauza lor juridică să existe o strânsă legătură. Este de observat că premisa esenţială a conexităţii – spre deosebire de litispendenţă care presupune aceeaşi cauză – este strânsa legătură ce poate exista între cele două sau mai multe cauze civile diferite. civ. 6.3. pe cale de consecinţă. civ. trebuie să primească aceeaşi rezolvare. î n care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură”. de acelaşi grad. acţiunea de partaj succesoral şi cea privitoare la reducerea liberalităţilor care depăşesc cotitatea disponibilă.a. 6. Scopul şi oportunitatea procesuală a invocării excepţiei de conexitate. Principalele aspecte procesuale ale invocării şi soluţionării excepţiei de conexitate. iar aceasta prin conexare şi prorogare de competenţă să se investească şi cu judecarea cauzei care i-a fost trimisă. Excepţia de conexitate – potrivit art.4.4. acţiunea de divorţ şi cererea reconvenţională introdusă de soţul pârât pentru împărţirea bunurilor comune ş. instanţa în faţa căreia excepţia trebuie ridicată – dacă este primită – urmează să-şi decline competenţa în favoarea celeilalte instanţe.4. In consecinţă. 164 alin. acţiunile în regres ale codebitorilor solidari îndreptate împotriva inculpatului care a profitat de întreaga sumă delapidată. excepţia de conexitate are drept scop să anticipeze asupra autorităţii lucrului judecat în privinţa chestiunilor – de fapt sau de drept – comune celor două cauze şi să împiedice eventuala contradicţie dintre hotărârile ce urmează a fi pronunţate.4. această finalitate urmează a fi atinsă prin invocarea stării de conexitate şi reunirea celor două cauze în faţa aceleiaşi instanţe pentru a fi judecate împreună. Aşa fiind. iar conexitatea identitate de chestiuni. Conexitatea – ca şi litispendenţa – implică acelaşi conflict latent între două instanţe judecătoreşti şi prezintă acelaşi pericol de a fi pronunţate două hotărâri contradictorii. In concret. pr. In privinţa excepţiei de conexitate art. 164 alin. Astfel. dispune că “părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini care se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite. precum şi din oficiu de către instanţa de judecată care urmează să-şi decline competenţa în 75 . In practica judiciară s-a decis că există conexitate între acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu. excepţia de conexitate va putea fi invocată numai în prezenţa celor trei condiţii menţionate în textul arătat mai sus: a) existenţa a două sau mai multe cauze civile pendinte la aceeaşi instanţă sau instanţe deosebite lor de acelaşi grad. 6. în cele din urmă. Este cazul să adăugăm la această justificare şi precizarea că excepţia de conexitate este o excepţie declinatorie. Astfel. prin existenţa unor chestiuni – de fapt şi de drept – comune celor două cauze şi care. 1 şi 2 C.instanţe diferite – între care există o strânsă legătură spre a fi soluţionate împreună de către aceeaşi instanţă. pr. Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru invocarea excepţiei de conexitate. Reţinem că strânsa legătură se traduce. Pe scurt: litispendenţa presupune identitate de acţiuni. Similitudinea nu merge însă până la identificare.

raţiunea ei fiind să se asigure executarea hotărârilor care în caz de judecare separată a celor două pricini ar putea deveni imposibilă. considerând că nu este cazul de a dispune conexarea pricinii trimise cu cea care se află pendinte în faţa sa. pr. este o chestiune de fapt şi de apreciere liberă a instanţei în faţa căreia excepţia de conexitate trebuie invocată. instanţa de trimitere – a cărei competenţă se prorogă – va dispune conexarea celor două pricini şi judecarea lor împreună. excepţia de conexitate trebuie invocată în faţa instanţei a cărei competenţă se înscrie în cadrul reglementării generale. sunt în drept să-şi proroge competenţa: a) instanţa mai întâi investită şi ca atare excepţia de conexitate trebuie invocată în faţa instanţei investită în urma acesteia. Este de menţionat că hotărârea de declinare pronunţată asupra excepţiei de conexitate nu obligă instanţa de trimitere. spre a fi conexate şi judecate împreună. aceasta înseamnă că: a) instanţa căreia îi revine competenţa de conexitate îşi va proroga competenţa şi se va investi şi cu 76 . excepţia de conexitate nu va putea fi invocată în cazul în care instanţa care urma să dispună întrunirea celor două cauze a judecat – declarând dezbaterile închise – cauza cu care a fost învestită. Excepţia de conexitate poate fi invocată în orice stare a celor două cauze: prin aceasta trebuie să se înţeleagă că cele două cauze se pot afla în orice stadiu – mai avansat sau mai puţin avansat una faţă de alta – care să privească judecata în fond. Dacă excepţia de conexitate este admisă instanţa se va dezînvesti de judecarea cauzei şi dosarul va fi trimis instanţei competente să-şi proroge competenţa.favoarea instanţei care are prioritate asupra întrunirii şi soluţionării cauzelor conexe. în domeniul competenţei şi cel al judecăţii.5. în faţa celei din urmă instanţe sesizate sau a instanţei care aflată în concurs cu o altă instanţă poate să-şi decline competenţa. rezultă că excepţia de conexitate urmează a fi ridicată. în acest context. efectele conexării se manifestă. Aşa fiind. criteriile prioritare în determinarea competenţei de conexitate. 6. după caz. pr. 3 şi 4 C.4. 164 alin. – priveşte buna administrare a justiţiei. se naşte un conflict negativ de competenţă. 164 C. care îşi păstrează dreptul de a aprecia dacă este sau nu caz de conexitate şi în consecinţă să primească sau să refuze conexarea. Este de observat că dispoziţiile menţionate vizează. în sens invers. Evident. In cazul în care instanţa de trimitere refuză să primească declinarea de competenţă făcută în favoarea sa. Operaţiunea conexării – admisă de art. dacă instanţa consideră că este în interesul unei mai bune judecăţi a cauzei cu care este investită. In cazul în care declinarea de competenţă este primită. Este de observat că prin respingerea excepţiei stadiul posibilităţii de conexare este depăşit şi ca atare cele două cauze îşi urmează cursul independent una faţă de cealaltă şi fără posibilitatea de a mai fi readuse într-un nou stadiu de conexare. b) instanţa a cărei competenţă teritorială este determinată în mod excepţional printr-o normă imperativă şi ca atare. deopotrivă. indiferent de data sesizării. Care este instanţa în faţa căreia urmează a fi invocată excepţia de conexitate? Din analiza dispoziţiilor cuprinse în art. Reţinem. excepţia de conexitate poate fi respinsă. civ. Astfel. Excepţia de conexitate poate fi respinsă sau admisă. civ. că problema de a şti dacă obiectul şi cauza unor pricini civile pendinte au între ele o strânsă legătură. Astfel. Efectele conexării.

Reţinem. 1 C. când două instanţe se recunosc deopotrivă competente de a judeca aceeaşi cauză (art. în timp. 20 pct. 6. privitor la disjungerea chemărilor în garanţie de acţiunea principală.). cât şi interesul de ordin practic al conexării. Astfel.. în mod necesar. civ. 88 77 . în privinţa disjungerii. se poate considera că instanţa investită rămâne mai departe în situaţia de a cunoaşte strânsa legătură dintre cauzele conexate şi de a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii.) şi este negativ. b) sub aspect procedural cauzele conexate urmează a fi considerate ca şi cum ar constitui un singur litigiu. Conflictele de competenţă sunt pozitive sau negative.judecarea cauzei trimise. 20 pct. prezintă. în parte. Conflictele de competenţă 6. art. totodată. instanţa investită având obligaţia şi competenţa să rezolve. Noţiune şi feluri. Problema conflictelor de competenţă este strâns legată de modul în care sunt rezolvate excepţiile declinatorii.. 63 alin. făcând abstracţie de conexarea intervenită. când două sau mai multe instanţe s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi pricină (art. 120 alin. că chestiunile – de fapt şi de drept – comune celor două pricini. pr. putem defini conflictele de competenţă ca reprezentând neînţelegerile ivite între două sau mai multe instanţe judecătoreşti de a-şi asuma sau declina competenţa cu privire la judecarea unei anumite cauze civile. pr. să le examineze şi să se pronunţe asupra fiecăreia. 2 C. Este însă de menţionat că disjungerea nu afectează scopul urmărit.1. civ. Cât priveşte reglementarea juridică se poate considera că dispoziţiile art. civ. Aceasta în sensul că instanţa – deşi le judecă împreună – este obligată.6. că disjungerea – ca şi întrunirea cauzelor prin conexare sau prin sesizare directă – se dispune tot din motive de oportunitate procesuală: evitarea întârzierii în judecarea uneia din cauze dacă cealaltă cauză reclamă un timp mai îndelungat pentru soluţionarea ei.5. în ceea ce priveşte fondul. Conflictul este pozitiv. Aceasta este de altfel concluzia în care este cuprinsă atât justificarea teoretică.4.5. Reţinem. şi art. 165 C. ambele cauze. caracter de generalitate. pr. disjungerea cererii reconvenţionale de cererea principală. iar cele negative prin refuzul instanţei arătată a fi competentă de a se investi cu judecarea Disjungerea mai este reglementată în următoarele texte: art. disjungerea intervenţiilor în interes propriu de cererea principală. 88 Intradevăr. Aşa fiind. pr. trebuie să primească aceeaşi rezolvare. prin întrunirea cauzelor. în totalitatea lui. Aşa fiind. dacă instanţa socoteşte că numai una din ele este în stare de judecată”. civ. rămânând – după conexare – distincte şi autonome. civ. deci. 55 C. civ. conflictele pozitive de competenţă se pot naşte prin respingerea excepţiei de litispendenţă. pr. 2 C. pr. 2 C. Este cazul să revenim asupra legăturii dintre conflictele de competenţă şi modul de rezolvare a excepţiilor declinatorii. textul citat prevede că: “în orice stare a judecăţii se pot despărţi prici nile întrunite. Disjungerea cauzelor conexate Disjungerea reprezintă operaţiunea inversă conexării şi înseamnă separarea sau despărţirea cauzelor întrunite şi judecarea lor separată. Este însă de remarcat că pricinile conexate nu-şi pierd individualitatea. 6.

: “instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului”. 662/1996.cauzei trimisă – prin declinatorul de competenţă – în urma admiterii excepţiei de necompetenţă sau de conexitate. îi revine obligaţia de a o încunoştinţa şi pe cealaltă instanţă – învestită cu judecarea aceleiaşi cauze – de hotărârea luată pentru ca şi aceasta. prin urmare.89 6. civ. nr. Aşa fiind. In ceea ce ne priveşte. Cât priveşte determinarea instanţei înaintea căreia se poate ivi un conflict de competenţă. Culegere de practică judiciară civilă pe anii 1993-1997. b) instanţele sesizate. pr.. Cât priveşte această determinare urmează a fi avut în vedere actul prin care instanţa. Pentru a se putea vorbi de existenţa unui conflict de competenţă – pozitiv sau negativ – sunt necesare a fi întrunite următoarele două condiţii: a) conflictul să se nască între două sau mai multe instanţe judecătoreşti cu privire la judecarea unei anumite cauze civile în fond. la rândul ei. 21 din C. în prezenţa unui conflict negativ sau pozitiv de competenţă numai în cazul în care acesta este concret şi real. vom aprecia totuşi că suspendarea judecăţii şi hotărârea ca dosarul cauzei să fie înaintat instanţei competente să hotărască asupra conflictului se va face printr -o încheiere asupra căreia nu se mai poate reveni. Suntem. 21 C. credem că acestei instanţe. s-a pronunţat asupra competenţei sale prin afirmarea sau negarea ei. să se considere aflată în stare de conflict şi să suspende şi ea judecarea cauzei. b) în cazul conflictului pozitiv de competenţă aceasta este instanţa care a respins excepţia de litispendenţă şi s -a declarat şi ea – alături de instanţa mai întâi sesizată – competentă să judece cauza. pr. nu prevede nimic în această privinţă.5. anumite categorii de litigii au fost trecute – în totalitate sau numai pentru judecata în fond – în competenţa unor alte organe de jurisdicţie. sent. b)în cazul conflictului negativ de competenţă acesta devine concret şi real numai din momentul în care hotărârea de redeclinare a competenţei a rămas irevocabilă. mun. urmează a fi avut în vedere felul conflictului: negativ sau pozitiv. totodată. 329 – 331. Iniţiativa în rezolvarea conflictelor de competenţă este stabilită prin lege – ca obligaţie – pe seama instanţei de judecată în faţa căreia s-a ivit conflictul. civ. a III-a civ. competenţa în favoarea instanţei care s-a dezînvestit de judecarea acelei cauze. între instanţele judecătoreşti şi celelalte organe cu atribuţii Trib. după caz. împotriva încheierii de respingere a excepţiei de litispendenţă neexistând reglementată posibilitatea de a se exercita o cale de atac. Astfel: a) în cazul conflictului negativ de competenţă aceasta este ultima instanţă care s-a pronunţat în sensul refuzului de a primi şi judeca pricina care i -a fost trimisă declinându-şi. în faţa căreia s-a ivit conflictul. la rândul ei. în acest din urmă caz. Secţ. 89 78 . Bucureşti. Condiţiile cerute pentru naşterea unui conflict de competenţă. Prin norme speciale. p. să fi examinat excepţia ridicată şi să se declare deopotrivă competente sau necompetente să judece acea cauză. Conflictele de competenţă împiedică cursul normal al desfăşurării activităţii judiciare şi ca atare ele trebuie rezolvate. Astfel: a) în cazul conflictului de competenţă pozitiv acesta devine concret şi real chiar din momentul în care cea din urmă instanţă sesizată respinge excepţia de litispendenţă şi se declară şi ea competentă să judece cauza. Deşi textul art.2. Se dispune în această privinţă prin art.

In ceea ce priveşte procedura care trebuie urmată. civ.2. pe de o parte. sunt următoarele: a) conflictele dintre două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal se soluţionează de tribunalul respectiv (alin. 4 din C. pr.6. civ. 22 alin. în cazul ivirii unor astfel de conflicte. Cât priveşte rezolvarea conflictelor ivite între o instanţă judecătorească şi un alt organ de jurisdicţie reţinem. Este vorba de art. civ. Astfel. pr. Procedura rezolvării conflictelor de competenţă 6. pr.1. instanţa de judecată sau organul cu activitate jurisdicţională în faţa căruia s-a ivit conflictul de competenţă are obligaţia să suspende din oficiu orice altă procedură şi să înainteze dosarul instanţei în drept a hotărî asupra atribuirii de competenţă. Adăugăm precizărilor de mai sus că instanţei arătată a fi competentă îi revine obligaţia să-şi verifice regularitatea propriei investiri. final din C. competenţa de rezolvare a unor atare conflicte nu putea fi stabilită – aşa cum se prevede în partea a doua aceluiaşi text – pe seama instanţei superioare celei intrată în conflict. b) conflictele dintre două judecătorii ce nu aparţin aceluiaşi tribunal. scrisă. 22 C. se poate reţine că dispoziţiile art. Procedeul determinării este simplu: se pleacă de la instanţele aflate în conflict şi se urcă până la instanţa superioară în grad tuturor acestor instanţe. iar pe de altă parte. pr. Art. civ. Pornindu-se de la necesitatea înlăturării lor – fiindcă împiedică sau opresc cursul normal al justiţiei – rezolvarea conflictelor de competenţă se face după o procedură urgentă. 2). au în vedere – în mod limitat – numai acele situaţii în care în conflict cu alt organ cu activitate jurisdicţională se află o instanţă judecătorească. 22 C. în ipoteza în care consideră că nu ea este competentă să rezolve conflictul – cu care a fost sesizată – va trebui să-şi decline competenţa în favoarea instanţei competente de a rezolva acel conflict. Procedura de rezolvare a conflictelor de competenţă. “instanţa competentă să judece conflictul va hotărî în camera 79 . la procedura propriu-zisă a rezolvării. sunt deopotrivă aplicabile. 22 alin. menţionăm că dispoziţiile art. 6. secretă şi necontradictorie. In concluzie. 20 şi în cazul în care el se iveşte între instanţele judecătoreşti şi alte organe cu activitate jurisdicţională”. 3). consacră totuşi următoarea regulă de principiu: că este competentă instanţa imediat superioară în grad şi comună instanţelor aflate în conflict. Precizări prealabile. pr. Dispoziţiile privitoare la procedura rezolvării conflictelor de competenţă sunt înscrise în art. pr. pr. şi se referă. 1). Situaţiile reglementate de art. In caz contrar. 22 C. Este de observat că pentru atare conflicte de competenţă există şi o reglementare specială. civ. în acest context. 6. 21 C. Drept urmare. 4 C. c) conflictele de competenţã dintre două instanţe (indiferent de grad) care nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau dintre două curţi de apel se soluţionează de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie (alin. Astfel. la instanţele competente în sarcina cărora este dată rezolvarea. potrivit art. dintre o judecătorie şi un tribunal şi cele dintre două tribunale se rezolvă de curtea de apel respectivã (alin. deşi face în primele trei alineate referiri exprese la toate situaţiile posibile. 22 alin. că urmează a fi făcută de către instanţa imediat superioară în grad instanţei care a intrat în conflict.de jurisdicţie în materie civilă pot să apară conflicte de competenţă: pozitive sau negative. prin care se dispune: “există conflict de competenţă în sensul art.6. civ. civ.6.

sunt consideraţi ca lipsiţi de obiectivitate şi. Preliminarii In practica judiciară există situaţii în care. 80 . bazată pe actele scrise aflate la dosar. Incidente procedurale privind atribuţiile instanţei şi ale judecătorilor 7. în principiu. Pentru preîntâmpinarea unor astfel de consecinţe. cauzele imparţialităţii privesc instanţa ca organ şi persoana judecătorului. procedura este contencioasă. pentru motive expres prevăzute de lege. Asupra conflictului de competenţă. învestind-o în mod obligatoriu cu judecarea cauzei. judecătorii unor anumite cauze civile. Hotărârile date în urma soluţionării unui conflict de competenţă. au fost reglementate în art. situaţiile în care o pricină poate fi strămutată de la o instanţă la alta. cu excepţia celei pronunţate de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.2. drept urmare. pr. atât în cazul în care se constată existenţa conflictului. Aceasta în sensul că au efect atributiv de competenţă şi se impun cu autoritate de lucru judecat instanţei de trimitere. poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. au efect imperativ şi obligatoriu. pr. totodată. Este de observat că sub aspectul atribuţiilor stricte care îi revin. Aşadar. instanţa sesizată se pronunţă printr -o hotărâre care poartă denumirea de “regulator de competenţă”. instanţa regulatoare de competenţă va declara inexistenţa conflictului şi va dispune trimiterea cauzei instanţei competente – potrivit legii – să o soluţioneze. fără formalitatea dezbaterilor contradictorii. pentru înlăturarea oricăror suspiciuni privitoare la formarea opiniei judecătorilor din cunoştinţe anterioare pe care le-ar avea asupra unei cauze. Remarcăm. Astfel. Aşa fiind. dacă elementele conflictului de competenţă sunt întrunite. din lipsa condiţiilor acestuia. 5 C. 7. civ. 7.de consiliu fără citarea părţilor…”. cazurile în care un judecător se poate abţine ori poate fi determinat să nu judece o anumită cauză pe motiv că este incompatibil sau recuzabil şi de asemenea. Rolul şi efectele regulatorului de competenţă sunt circumscrise numai la existenţa conflictului şi rezolvarea lui. instanţa regulatoare de competenţă are un obiectiv limitat şi anume: de a cerceta şi decide numai asupra interpretărilor diferite care au determinat instanţele inferioare să ajungă în stare de conflict. că în ipoteza în care conflictul de competenţă juridiceşte nu subzistă. vor fi opriţi de a judeca respectivele pricini. Incompatibilitatea Este de principiu că judecătorilor li se cere obiectivitate absolută în îndeplinirea sarcinii de a judeca şi pronunţa hotărâri legale şi temeinice.1. Hotărârea pronunţată. Aşa fiind. Este posibil ca lipsa de obiectivitate să caracterizeze pe toţi judecătorii unei instanţe şi în această situaţie. 22 alin.). civ. această instanţă nu se mai poate declara necompetentă. prin regulatorul de competenţă se va decide care dintre instanţele în conflict va judeca pricina. care este irevocabilă (art. a fost reglementată instituţia incompatibilităţii. Astfel. prin lege. datorită unor împrejurări obiective sau subiective. imparţialitatea judecătorului este pusă la îndoială şi în consecinţă actul de justiţie să fie afectată. cât şi în cazul în care acesta este inexistent. 24-402 C.

Aceasta pe motiv că judecătorul nu poate fi pus în situaţia de a se controla pe sine însuşi. unde cauza – asupra căreia s-a pronunţat – ajunge prin exercitarea căilor de atac. 1 C. Trebuie avut în vedere şi faptul că prin casarea cu trimitere cauza urmează a fi rejudecată din nou în fond.a admis recursul în interesul legii. Al treilea caz are la bază ideea formării. 24 din C.Prin incompatibilitate vom înţelege deci.C. aşa cum se dispune prin art. Intr-o atare situaţie judecătorul ar putea fi pus în cazul înaintării sau transferării sale la instanţa superioară. Acestei reglementări trebuie să i se aducă o completare în sensul limitării ei numai la casarea cu trimitere. civ. Textul adaptat acestui caz are următorul cuprins: “judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini … în caz de rejudecare după casare”. un judecător Prin Decizia nr. In concret. Simpla participare la o şedinţă de judecată în care s -au făcut acte de administrare a unor probe ori s-au rezolvat excepţii de procedură menite să asigure cadrul legal al judecăţii. în mod aprioric. Asupra acestui caz de incompatibilitate se dispune prin acelaşi articol: 24 alin. dată într-un context procedural nou. un judecător este oprit de a lua parte la judecarea unei anumite pricini civile. în prezenţa cazurilor expres prevăzute de lege. declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I. pr. 24 din C. civ. a convingerii judecătorului sau a manifestării unei opinii în legătură cu pricina într -o altă calitate. este necesar ca judecătorul pentru a deveni incompatibil la rejudecarea cauzei să fi soluţionat fondul acelei pricini sau să fi rezolvat unele chestiuni incidente care să ducă la rezolvarea fondului ei. la rejudecarea cauzei. pr. civ. acea situaţie în care. pr. Primul caz se întemeiază pe ideea că judecătorul care a judecat o cauză într-o fază anterioară.II/2007. Cazurile de incompatibilitate sunt reglementate de art. Al doilea caz se întemeiază pe ideea că judecătorul care s-a pronunţat asupra unei cauze va fi tentat să-şi menţină soluţia dată şi în situaţia în care va fi pus – din nou – să rejudece acea cauză. 2 C. cu privire la compatibilitatea de a participa la judecarea cererii de revizuire sau a contestaţiei în anulare a judecătorului care a soluţionat anterior fondul cauzei şi a decis că: “judecătorul care a soluţionat fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare”. 90 81 . Aşa fiind. şi sunt în număr de trei: primele două privesc pe judecătorii puşi în situaţia procesuală de a-şi controla într-un grad superior de jurisdicţie propriile hotărâri sau de a-şi menţine prima hotărâre.C.. nu mai poate judeca aceeaşi cauză într-un grad superior de jurisdicţie. Aşa fiind. judecătorul care a soluţionat cauza în primă instanţă devine incompatibil să mai ia parte.. pr. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite . civ. iar ultimul priveşte pe judecătorul care şi-a exprimat părerea asupra unei cauze într-o altă calitate. după ce hotărârea pronunţată în acea cauză a fost casată cu trimitere. este reglementată o singură situaţie şi anume aceea în care “judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau în recurs. 24 alin.90 Cu privire la acest caz de incompatibilitate – sub aspectul reglementării – se impune a fi făcută următoarea precizare: prin art.J. nu constituie caz de incompatibilitate.

1. Astfel. 82 . incompatibilitatea poate fi invocată atât de părţi. mai precis. de îndată ce a aflat despre cazul de incompatibilitate – care operează de drept în sensul negării capacităţii sale subiective de a judeca – să-l declare preşedintelui instanţei şi să se abţină de a participa la judecarea cauzei respective. Faţă de această premisă.). Prin recuzare desemnăm posibilitatea dată de lege părţilor de a cere – pentru cazurile strict prevăzute de lege – îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la judecarea unei anumite pricini civile în cazul în care nu s-au abţinut – ei înşişi – de la judecarea ei (art. cu alte cuvinte.” Aşadar. nu sunt incompatibili de a soluţiona căile extraordinare de atac – contestaţia în anulare şi revizuirea – judecătorii care au pronunţat ei înşişi hotărârile ce se atacă. 7. sunt de strictă interpretare. cât şi din oficiu. civ. judecătorul care a depus într-o cauză ca martor ori a exercitat funcţia de expert. civ.2. Drept urmare. în orice stare a pricinii. Cazurile de abţinere şi recuzare. expert sau arbitru în aceeaşi pricină. într-o anumită pricină civilă. sau. recuzarea nu poate avea loc decât în cazul în care nu s-a realizat abţinerea. ci în situaţia de a aprecia fapte şi împrejurări noi pe care nu le-au cunoscut şi asupra cărora va trebui să decidă pentru prima dată. nu poate fi ulterior şi judecător în aceeaşi cauză. Aşa fiind. Ele sunt în număr de nouă şi sunt limitativ determinate prin art. în timp ce recuzarea emană de la părţile din proces. civ. ştiind că există un motiv de recuzare împotriva sa. pr. Prin abţinere se înţelege acea situaţie în care un judecător. In concluzie. Aceasta pe motivul că ar fi pus în situaţia să-şi aprecieze – ca judecător – propriile declaraţii sau concluzii.3. Aşa fiind. Judecătorul care se găseşte în stare de incompatibilitate. Atât abţinerea cât şi recuzarea sunt două instituţii procesuale strâns legate una de alta. se retrage de la judecarea ei (art. 27 C. în toate aceste cazuri judecătorii nu se găsesc nici în situaţia de a-şi controla propriile hotărâri şi nici în aceea de a avea o opinie deja formată cu privire la cauza respectivă. 24 din C. Abţinerea şi recuzarea 7. Cazurile de abţinere şi recuzare sunt identice. compunerea instanţei cu un astfel de judecător trebuie considerată a fi nelegală. abţinerea reprezintă o autorecuzare. Definirea noţiunilor. pr. 25 C. judecătorul este obligat. Este de observat că toate aceste ipoteze au un fundament comun: suspiciunea obiectivităţii şi imparţialităţii judecătorilor. 27 C. civ. Având în vedere că incompatibilitatea constituie o cauză de nulitate absolută ea trebuie sie evitată.3. Cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. s-a decis că judecătorii care au luat parte la judecata în recurs a unei cauze nu sunt incompatibili de a judeca aceeaşi cauză în fond după casare cu reţinere.3.).“… nu poate lua parte la judecată dacă a fost martor. De asemenea. pr. Deosebirea dintre aceste două instituţii procedurale – care se sprijină pe aceleaşi motive – constă în faptul că. dacă judecătorul nu s-a abţinut singur de la judecarea cauzei. 7. pr. nu are capacitatea subiectivă de a mai judeca pricina supusă judecăţii sale. urmează să conchidem că nici o aplicare în cazuri asemănătoare – printr-o interpretare extensivă – nu este posibilă. fiind un drept al lor. abţinerea constituie o îndatorire a judecătorului.

soţul său ori rudele şi afinii săi. Este posibil ca un judecător să aibă anumite resentimente faţă de una dintre părţile unei cauze civile. cât şi orice atitudine şicanatoare din partea părţilor litigante. ipoteza întâi). b) Legătura de rudenie sau afinitate. sau dacă. prevăzute de art. 29 – 35 din C. fiind încetat din viaţă ori despărţit. până la al patrulea grad inclusiv. 3). Reţinem că în această privinţă există reglementat în art. c) Ura sau vrăjmăşia judecătorului. şi are drept scop să împiedice orice pretexte nejustificate ale mai multor judecători de a nu lua parte la judecarea anumitor pricini. care. 4). Se poate ca un judecător să se afle în situaţia de a-şi fi exprimat extrajudiciar părerea cu privire la soluţionarea unei anumite pricini civile. Procedura abţinerii şi recuzării. soţul său. urmărind tergiversarea judecăţii. ambele fiind prezumate a fi dăunătoare obiectivităţii judecătorului. duşmănia şi exprimarea apriorică a opiniei. dacă există vrăjmăşie între judecător. 9).3. dacă este tutore sau curator al uneia din părţi (pct.proc. până al patrulea grad inclusiv. Legătura de rudenie sau afinitate dintre un judecător şi persoanele interesate în soluţionarea unei cauze civile presupune afecţiune şi interes. când soţul sau soţia judecătorului în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin cu una din părţi. 2). Legătura de rudenie sau afinitate există reglementată de art. 1. soţul său sau rudele şi afinii săi. dacă el. ascendenţii ori descendenţii lor. Este posibil ca judecătorii – alături de părţile litigante – să fie şi ei interesaţi în soluţionarea anumitor cauze civile. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri (pct. reglementează. şi una din părţi sau între rudele acestora – judecător şi parte – până la gradul al treilea inclusiv (pct.proc. au rămas copii (pct. 1. civ. 8). au vreun interes în judecarea pricinii (pct.Natura motivelor care au determinat reglementarea – în concret – a acestor cazuri este diferită. în următoarele cazuri: când judecătorul este soţ. Art.proc. 5). interesul de a se da într-o cauză civilă o anumită soluţie poate fi: direct sau indirect. până la al patrulea grad inclusiv. şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de cinci ani înaintea recuzării (pct.proc. a) Interesul personal al judecătorului. Asemenea resentimente sunt deduse – prin reglementarea lor – din stări de fapt existente sau din antecedente. ar putea să recuze pe majoritatea 83 . două cazuri: dacă între judecător. acel judecător nu mai poate judeca acea cauză.: când el. 6). cu vreuna din părţi (pct. pr. când judecătorul este soţ sau rudă în linie directă sau colaterală. rudenia şi afinitatea. Pentru un judecător. d) Exprimarea anticipaată a opiniei de către judecător. un singur caz: când judecătorul şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă (pct. Procedura abţinerii şi recuzării este reglementată de art.civ. Se consideră că un judecător este interesat în soluţionarea unor cauze civile în următoarele cazuri. cu avocatul sau mandatarul uneia dintre părţile litigante (pct.civ. până la al patrulea grad inclusiv.27 C. până la al patrulea grad inclusiv. Drept urmare. 7).3. în acest sens.civ. 27 C. al său personal sau al rudelor sale. 7. 27 C. până la al patrulea grad inclusiv.civ. dacă aceasta se poate dovedi. soţul sau rudele lui. 27 C. ipoteza a doua). au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una dintre părţi este judecător (pct. Gruparea lor este totuşi posibilă sub următoarele motivaţii: interesul. rudă sau afin.

1 C. nu este admis (art. verbal sau în scris înainte de începerea dezbaterilor sau. civ. Astfel. în dovedirea motivelor abţinerii sau recuzării. civ. In cazul admiterii sau respingerii cererii de abţinere. civ.4. urmează a se soluţiona. 2 C.judecătorilor şi astfel să se descompleteze instanţa. cererile de abţinere sau de recuzare se vor judeca de către instanţa imediat superioară. 1 coroborat cu art. pr. civ. Judecarea abţinerii şi recuzării se face în camera de consiliu fără citarea părţilor. este posibil ca partea care recuzase pe judecător.). Astfel. pr. dacă motivele de recuzare s-au cunoscut abia în cursul judecăţii. 29 C. cu ocazia judecăţii fondului. 31 alin. Cererea de abţinere sau recuzare se judecă de către instanţa în faţa căreia s-a făcut. iar pe de altă parte. civ. Cât priveşte încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare se poate ataca numai odată cu fondul (art. pr. Asupra cererilor de abţinere sau recuzare instanţa se pronunţă printr-o încheiere. cererile de abţinere sau recuzare se vor judeca de o altă secţie (art. ca mijloc de probă.). ). de îndată cele ele au fost cunoscute (art. Dacă cererea de recuzare s-a făcut înaintea cererii de abţinere.).). pr. începuturi de dovadă scrisă. 29 alin. Aceasta. Cu alte cuvinte. prin martori. judecătorul care ştie că există vreun motiv de recuzare împotriva sa şi doreşte să se abţină de la judecarea unei anumite pricini civile trebuie să aducă acest fapt la cunoştinţa preşedintelui instanţei înainte de a se formula cererea de recuzare împotriva sa de către partea interesată (art.3. civ. civ. Cererea de recuzare se face de partea interesată. 32 alin. 1 C. 26 C.). pr. sau pe anumiţi specialişti care ar putea să efectueze o expertiză. fiind înlocuit cu un alt judecător (art. judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat se va retrage din completul de judecată. 84 .). cât şi în cazul admiterii cererii de recuzare.). 3 C.). mai întâi. 30 alin. 2 şi 3 C. civ. pe de o parte. în cazul în care cererea de abţinere sau recuzare este admisă.). civ. 31 alin. 31 alin. în alcătuirea căreia nu poate intra judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat (art. completate prin proba cu martori şi numai în lipsa unor asemenea dovezi. 2 C. încheierea prin care s-a hotărât astfel nu este susceptibilă de nici o cale de atac. respingerea cererii de recuzare nu suspendă judecarea fondului cauzei. abţinerea judecătorului şi numai în cazul în care instanţa a decis că judecătorul poate lua parte la judecata pricinii. pr. judecătorul poate declara că se abţine (art. care se citeşte în şedinţă publică (art. pr. pr. iar în cazul abţinerii sau recuzării tuturor membrilor unei secţii a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Efectele soluţionării cererilor de abţinere sau recuzare se evidenţiază în funcţie de soluţia dată. pe procurorul care a intervenit în proces etc. civ. pr. Dovada motivelor de abţinere sau de recuzare va fi făcută de cei interesaţi – judecător sau parte – numai prin înscrisuri.). să obţină câştig de cauză. In timpul judecării cererii de abţinere sau recuzare judecata se suspendă şi nu se mai întocmeşte nici un act de procedură (art. 34 alin. 30 alin. 7. 26 C. 3 C. pr. 32 alin. civ. In cazul în care s-au abţinut sau au fost recuzaţi toţi judecătorii unei instanţe. 2 şi 3 şi art. Interogatoriul. 25 şi 26 C. pr. Efectele soluţionării cererilor de abţinere şi recuzare. va trebui să decidă şi asupra recuzării. pentru a nu da loc la tergiversări în judecata proceselor. Judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat va fi ascultat numai dacă instanţa găseşte de cuviinţă că această ascultare este necesară (art. In acest caz.

37 C. 2 C. exercitarea unor influenţe sau declanşarea unor acţiuni de intimidare. instanţa ca organ şi nu pe judecătorii ei ca persoane determinate. Totodată. In cazul în care cererea de recuzare a trebuit să fie soluţionată de către instanţa superioară – pe motivul recuzării întregii instanţe – şi dacă o găseşte întemeiată va dispune trimiterea cauzei. Aşa fiind. spre a fi judecată. b) partea interesată are dreptul să ceară fie strămutarea. 3 C. In legătură cu acest caz sunt necesare a fi făcute următoarele precizări: a) ceea ce poate determina strămutarea este numărul de doi judecători. op. dintr-o altă localitate. în prezenţa cazurilor arătate de lege.1. 33 alin. I. civ. pentru a se asigura obiectivitatea în judecarea acelei cauze. cit. deci.). iar prin consecinţele ei o prorogare de competenţă pe seama unei alte instanţe. suspiciune legitimă şi motive de siguranţă publică.. ori vrăjmăşiilor locale. cu o vastă întindere în localitatea respectivă. 7. 33 alin.). 226. Aceasta pe motiv că prima priveşte instanţa în întregul ei. 1 C. printre judecătorii instanţei competente să judece cauza. care fac să se nască bănuiala că independenţa şi imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită. de la instanţa competentă la o altă instanţă de acelaşi grad. Stoenescu şi S. calităţii părţilor. Este de observat că acest caz prezumă – în prezenţa stărilor subiective menţionate – determinarea unor opinii. în acelaşi sens.91 Cu toate acestea.. în cazurile anume arătate de lege. 32 alin. Ele sunt în număr de trei şi se bazează pe rudenie sau afinitate. dosarul pricinii va fi înapoiat spre judecare instanţei inferioare (art. Cazurile de strămutare a pricinilor civile sunt arătate de art. pr. cauzele care produc strămutarea prezumă – în mod direct – instanţa ca organ de a nu fi obiectivă. Dacă cererea de recuzare este respinsă de către instanţa superioară. strămutarea nu poate fi confundată cu recuzarea. Zil berstein. judecata va fi continuată cu judecătorul care s-a abţinut ori a fost recuzat. în gradul prevăzut de lege. Primul caz: când una din părţi are două rude sau afini. 91 A se vedea. în judecarea unei anumite cauze civile. dintr -o altă localitate. civ. In baza acestor precizări. pr. prin strămutarea pricinilor urmează să înţelegem trecerea unei cauze civile. pr. Al doilea caz: când există motive de bănuială legitimă care fac să se nască suspiciunea că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi pusă la îndoială datorită împrejurărilor pricinii. până la al patrulea grad inclusiv. cu una din părţi. sunt de reţinut şi consecinţele urmărite: trecerea cauzei la o altă instanţă sau numai înlocuirea judecătorilor rude sau afini cu una din părţi. iar a doua numai pe judecătorii rude ale uneia dintre părţi. civ. pr. la o instanţă de acelaşi grad (art. Strămutarea pricinilor reprezintă o derogare de la competenţa teritorială.Este de menţionat că în încheierea de admitere a cererii de abţinere sau recuzare urmează a fi făcute şi precizările cu privire la actele făcute de judecătorul respectiv: dacă rămân valabile sau trebuie să fie refăcute (art. rude sau afini. Noţiunea de strămutare a pricinilor. civ. fie recuzarea acelor judecători dacă ei ar intra în componenţa completului de judecată. In cazul în care cererea de abţinere sau recuzare este respinsă. p.4.4.). Strămutarea pricinilor priveşte. 85 . Strămutarea pricinilor şi delegarea instanţei 7.

de îndată ce a primit cererea de strămutare. Afirmând dreptul de a judeca al instanţei competente. la plata unei amenzi şi despăgubiri faţă de partea vătămată. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 38 alin.3. civ. la cererea părţii interesate. se impune a fi făcută precizarea că are loc în camera de consiliu. instanţa o poate obliga. pr. iar “cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică se depune la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie (alin. 23 din C. fără citarea părţilor. 40 alin. Potrivit art. pr. preşedintele instanţei sesizate este în drept să ceară trimiterea dosarului cauzei şi să dispună.pr. judecata continuă la instanţa competentă. Cât priveşte cererea pentru motive de siguranţã publică o poate face numai procurorul de la Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. pr. 2 C.). Este însă de reţinut că în primul caz cererea trebuie depusă înaintea începerii oricărei dezbateri.Al treilea caz: când există motive care creează presupunerea că judecarea cauzei de către instanţa competentă ar putea produce tulburarea ordinii publice. Astfel. civ.4. în afară de cazul în care noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după soluţionarea acesteia (art. pr.). In legătură cu procedura de soluţionare propriu -zisă a cererilor de strămutare. pr. 7.civ.4. cu citarea şi ascultarea părţilor (art.2. 2 C. dacă se constată că partea a făcut cererea de strămutare cu rea-credinţă. 1 C.). va păşi la judecarea ei. suspendarea judecării pricinii. 38 alin. pentru acelaşi motiv. civ. Dacă cererea de strămutare este respinsă.). civ. 39 C. Instanţa competentă să soluţioneze cererile de strămutare a cauzelor civile se determină potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. Delegarea instanţei. civ. Scopul strămutării – în acest caz – este de a asigura climatul necesar judecării unei anumite cauze civile. Cererea de strămutare se rezolvă printr-o hotărâre care poate dispune admiterea sau respingerea ei. Strămutarea pricinii nu poate fi cerută din nou. pricina se trimite unei alte instanţe de acelaşi grad cu cea de la care pricina a fost strămutată. Acest text prevede: “cererea de strămutare întemeiată pe motive de rudenie sau de afinitate se depune la instanţa imediat superioară” (alin. Instanţa competentă. Prin hotărârea de admitere a cererii şi respectiv de strămutare a pricinii trebuie să se arate în ce măsură actele îndeplinite de instanţa de la care s-a strămutat pricina urmează a fi păstrate sau trebuie să fie refăcute. pr. “când din pricina unor împrejurări excepţionale instanţa competentă este împiedicată un timp îndelungat să funcţioneze. 2). In cazul în care cererea este admisă.). 86 . 1). ca şi în cazul recuzării. Procedura strămutării pricinilor civile. comunicând de urgenţă luarea acestei măsuri instanţei respective (art. 7. iar în cel de al doilea caz în orice stare a pricinii (art. Ceea ce trebuie să subliniem este faptul că hotărârea asupra strămutării – indiferent de soluţia la care s-a ajuns – se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac. Cererea de strămutare în primele două cazuri poate fi făcută de oricare dintre părţile interesate. 40 alin. fără teama de a provoca dezordine sau alte acţiuni menite să creeze o ambianţă defavorabilă judecării acelei cauze.401 C. va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina”. civ. 1 C.

Excepţia de litispendenţă: a. împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de cinci zile de la pronunţare.La o astfel de măsură se poate recurge numai în prezenţa unor împrejurări excepţionale. c. Excepţia de necompetenţă: a. dacă este admisă. fără citarea părţilor. pot fi instanţe de recurs. este dirimantă şi de procedură. c. c. Întrebări 1. chiar şi în faţa instanţei de recurs. 87 . poate fi invocată în orice stare a pricinii. b. Soluţionarea conflictelor de competenţă: a. fără citarea părţilor. judecă în primă instanţă cererile în materie civilă al căror obiect nu este evaluabil în bani. pot judeca cereri de revizuire. are ca efect dezînvestirea instanţei. Tribunalele: a. 2. dacă o va găsi întemeiată. starea de carantină în cazul unei epidemii sau a unei calamităţi naturale. In asemenea situaţii partea interesată se va adresa cu o cerere la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie. chiar dacă respectivul conflict intervine între două judecătorii. b. va desemna pentru judecarea pricinii o altă instanţă de acelaşi grad cu cea împiedicată să funcţioneze. în cazul în care este admisă. poate fi invocată doar de către pârât. care. poate fi de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 4. b. se face prin hotărâre pronunţată în camera de consiliu. 3. b. se soluţionează în camera de consiliu. se face prin hotărâre supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare. c. în anumite cazuri. spre exemplu. cum ar fi.

şi datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate de părţi. cit.92 Actele de procedură se caracterizează prin urmatoarele: În primul rând sunt acte complexe deoarece. vol.393. 200-201. vol. hotarârea judecătorească este actul final şi de dispoziţie al instanţei care nu poate fi dat decât după îndeplinirea celorlalte acte de procedură. O. de părţile litigante şi de ceilalţi participanţi la proces în legătură cu activitatea lor procesuală. 2000. 261. elementele pe care trebuie să le cuprindă acestea şi sancţiunile procesuale care intervin în cazul în care lipsesc elemente din cuprinsul acestora. denumirea şi sediul lor. domiciliul sau reşedinţa părţilor ori. Stoenescu. precum numărul de telefon. tot ca o caracteristică. de organele auxiliare ale acesteia. op. op. Dacă A se vedea: A. Cererea de chemare în judecată Aceasta constituie actul procesual prin care reclamantul formulează pretenţiile sale împotriva pârâtului şi cu care sesizează instanţa de judecată în vederea soluţionării conflictului ivit. Editura “Lumina Lex”. citaţia adresată unui martor este actul de procedură care declanşează activitatea instanţei de judecată. codul fiscal şi contul bancar. 7-15. pag.. 1. după caz. pr. V. pag. efectele pe care le produc îndeplinirea actelor de procedură. G Boroi. Definirea noţiunii Prin noţiunea de act de procedură înţelegem actul făcut în timpul procesului civil de către instanţa de judecată.Numele. În fine.M.. Ungureanu. a agentului însarcinat cu înmânarea ei. fiind rezultatul îndeplinirii celorlalte acte procesuale. cererea de chemare în judecată este actul de procedură care declanşează procesul. numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice. pag. De exemplu. I. precum şi activitatea respectivei persoane chemată în faţa instanţei în această calitate.CAPITOLUL al VI-lea ACTELE DE PROCEDURĂ Obiective Analiza principalelor acte de procedură. 136. Ioan Leş. 92 88 . cererea va cuprinde. într-o ordine firească şi necesară. I. pag. actele de procedură au o independenţă relativă. “Actele de procedură în procesul civil”. I. declanşează activitatea mai multor participanţi. Tratat. adresa de postă electronică sau altele asemenea. În al doilea rând. Ciobanu. deşi la prima vedere apare ca un act independent. conţinutul. Bucureşti. în majoritatea cazurilor. pag. precum şi. actele de procedură se întocmesc succesiv. De asemenea. cit. fiind primul act din succesiunea amintită. pag.cit.. numărul de fax. a parţilor din proces. Potrivit art. De exemplu. hotarârea instanţei prin care se finalizează judecata şi se soluţionează litigiul. Deleanu. De exemplu. în realitate însă.1 teza a II-a din C. dacă este cazul. 2. I. Hilsenrad şi I. pentru persoanele juridice. sau. civ. vol. este opera întregii activităţi procesuale a tuturor participanţilor. cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă urmatoarele elemente: . 455. Principii şi instituţii. op. 112 şi 82 al.

..Neindicarea domiciliului părţilor nu produce nici o consecinţă. Instanţa nu va putea acorda. .. un termen în vederea completării unor asemenea lipsuri. Editura “ALL-BECK”.1 C. astfel: . atunci când nu stau în numele lor propriu. lipsit de capacitate procesuală. dec. 1998.Obiectul cererii şi valoarea lui. fără a se mai intra în cercetarea fondului94. Culegere de practică judiciară pe anii 1993-1997.com.3507 din 16 sept. 132 C.nr. proc.civ. mun. Bucureşti. 307-308. potrivit art. 94 A se vedea: C.132 alin. Bucureşti. “ Nulităţile procedurale civile”. a IV -a civ. 594/1998. Dacă până la acest termen reclamantul nu completează lipsurile cer erii sale. 1997. 98-99. sec. în afară de cazul în care pentru una din părţi prin acest fapt i s-a produs o vătămare95. textul art. nu poate fi formulată după prima zi de înfăţişare96. Arătarea motivelor de fapt şi drept pe care se întemeiază cererea.Constatarea lipsei calitaţii procesuale a părţilor va duce la anularea cererii. Sub aspectul aplicării sancţiunii nulităţii în cazul lipsei elementelor menţionate mai sus. Bucureşti. Bucureşti. se va aplica sancţiunea corespunzatoare. 2084/1997... nr. O. dec. Semnătura. Bucureşti. b) lipsa semnăturii va atrage nulitatea cererii numai dacă nu a fost îndeplinită în tot cursul judecăţii. A se vedea Ioan Leş. pag.Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces. pr. 133 C. motivele de fapt şi drept ori arătarea dovezilor. nr. reclamantul va putea cere instanţei de judecată un termen pentru întregirea sau modificarea cererii (art. în revista Dreptul. civ. Dacă din cuprinsul cererii de chemare în judecată lipsesc celelalte elemente cum sunt: arătarea domiciliului părţilor. restituirea unui bun. va arăta şi domiciliul ales în România.pr. Ap. secţ. după preţuirea reclamantului. pag. pag. “Sancţiunile procedurale în materie civilă”. pag. Acesta poate fi: o sumă de bani. . a IV -a civ. atunci când preţuirea este cu putintă.reclamantul locuieşte în străinătate. nr. 121.2003. calitatea lor juridică. 93 89 . Ungureanu. civ. care . pag. .dec. pag. 2198/1997. Lipsa acestor elemente este sancţionată cu nulitatea acţiunii. numele acestuia şi sediul profesional. 205-206. Culegere de practică judiciară pe anii 1993-1998. Editura “Lumina Lex”.). Trib. 306-307. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie pretenţiile reclamantului faţă de pârât. în locul celui iniţial. 96 Curtea Supremă de Justiţie. secţ. unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Solicitarea introducerii în cauză a unui alt pârât. Culegere de practică judiciară pe anii 19931997. Se impune ca obiectul cererii de chemare în judecată să fie determinat şi evaluat în bani atunci când este cu putinţă. constituie o modificare a cererii de chemare în judecată. Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. iar în cazul reprezentării prin avocat. dec. face urmatoarea distincţie:93 a) lipsa numelui părţilor şi obiectului cererii este sancţionată cu nulitatea cererii. a IV-a civ.248. secţ. 95 A se vedea Trib.10/2004. anularea unui contract. schimbarea unei anumite stări (acţ iunile privind starea şi capacitatea persoanelor) etc. nr.

Acest act de procedură are drept scop. iar pe de altă parte. la prima zi de înfăţişare.1 teza a II-a C. Întâmpinarea trebuie sa fie depusă în termenul prevăzut de art. va putea acorda un nou termen pentru completarea acestor lipsuri.proc. pârâţii pot raspunde printr-o singură întâmpinare. civ. chiar de la începutul procesului.1/1996. 115 C. dovezile şi toate mijloacele sale de apărare despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă. p. adică cel mai târziu cu 5 zile înainte d e termenul stabilit pentru judecată. în afară de cazul în care instanţa. pr. . apreciind. cât şi în drept. preşedintele îi va pune în vedere..118 C. la cerere. un termen în acest sens. Fiat justitia. Întâmpinarea Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde în scris la pretenţiile formulate de reclamant aratând totodată şi apărările sale. civ. Potrivit art.215-218.Nearătarea motivelor de fapt şi drept pe care reclamantul îşi întemeiază cererea duce la decăderea acestuia din dreptul de a le mai putea invoca în cursul instanţei.pr. la prima zi de înfăţişare. 117 C. Conţinutul întâmpinării este reglementat de art. civ. 82 al. Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii. întâmpinarea trebuie să mai cuprindă: . . pe lângă numele şi prenumele părţilor. Aşa cum prevede art..Dovezile cu care se apăra pârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere. ca părţile să-şi cunoască reciproc pretenţiile şi apărările. probele şi susţinerile reclamantului. nr. În cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat..civ.Neindicarea dovezilor în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Cluj-Napoca. atât în fapt. îi va acorda reclamantului.Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii prin care pârâtul caută să demonstreze că pretenţiile reclamantului. 97 90 . . Despre obligativitatea întâmpinării la instanţa de apel. Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”. coroborat cu art. domiciliul şi obiectul litigiului (arătate şi de reclamant).civ. să arate excepţiile. O Ungureanu. pr. în afara celor de ordine publică. Neglijenţa pârâtului de a-şi formula apărările în condiţiile impuse de lege nu atrage însă şi pierderea dreptului de a discuta.Semnătura.97 afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. pe de o parte. să pună pe pârât pe poziţie de egalitate cu reclamantul. Potrivit prevederilor acestui text. la cerere. va duce. .Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de cererea reclamantului. sunt total sau numai în parte neîntemeiate . un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării. 114 1 al. A se vedea. 3. la decăderea reclamantului din dreptul de a le mai putea propune. de asemenea. 2 C. întâmpinarea este obligatorie. Facultatea de Drept. în caz de coparticipare procesuală pasivă. Menţionăm totuşi că la prima zi de înfăţişare instanţa. în contradictoriu. instanţa va acorda. pr.

pag. În ipoteza în care pârâtul nu depune cererea reconvenţională în termenele prevăzute (odată cu întâmpinarea sau la prima zi de înfăţişare) se dispune judecarea ei separată de acţiunea principală. în cazul unei acţiuni de divorţ când pârâtul cere desfacerea căsătoriei din vina reclamantului etc. 2 C. se vor depune şi copiile certificate de pe înscrisurile pe care pârâtul le aduce în apărarea sa. Dacă la prima zi de înfăţişare reclamantul îşi modifică acţiunea. A se vedea. 85 din C. pentru pregătirea apărării. pr. de regulă. 7/1992. Prin intermediul cererii reconvenţionale. nr. În acelaşi număr de exemplare. Cererea reconvenţională poate fi formulată separat printr-o cerere distinctă sau inclusă în cadrul întâmpinării. iar în cauzele urgente.S. civ. d) se va soluţiona (eventual în avantajul pârâtului) chiar dacă reclamantul renunţă la cererea principală ori aceasta este respinsă ca prescrisă sau perimată. dec.civ. secţ. 119 al. civ.). civ.. cu excepţia situaţiei în care ambele părţi declară că doresc ca cele două cereri să fie judecate împreună. În această privinţă. A se vedea si Trib. Indiferent de felul formulării. pentru cererea reconvenţională în procesul de partaj. 5. nr. 78. Cererea reconvenţională prezintă o serie de avantaje: a) dă posibilitatea să se soluţioneze două cereri într-un singur proces.proc. Cererea reconvenţională permite pârâtului să paralizeze acţiunea reclamantului şi să împiedice condamnarea ce-l ameninţă. 1997/1991. plus un exemplar pentru instantă. civ. Cererea reconvenţională se judecă odată cu acţiunea principală pronunţându-se o singură hotărâre care va cuprinde. obligatorie. . condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată98. b) se evită darea unor soluţii contradictorii. 98 91 . art. soluţiile date asupra ambelor cereri. în consecinţă. C. pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile de la data primirii citaţiei. instanţa va trebui să acorde un nou termen pârâtului pentru depunerea cererii reconvenţionale.. Citarea părţilor. cel puţin 5 zile (art.aşa după cum se arată şi în art. din punct de vedere al formei. pr. 6/1990. cum ar fi în cazul în care pârâtul cere să se constate nulitatea unei cauze contractuale. civ. pr.. Citaţia Respectarea şi realizarea principiului contradictorialităţii impune prezenţa părţilor în faţa instanţei. întâmpinarea se depune în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt.trebuie să îndeplinească. 116 C. în revista “Dreptul” nr. 273. în orice cauză civilă. dispune: ”judecătorul nu poate hotarî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor afară numai dacă legea nu dispune altfel”. Fiind o acţiune propriu-zisă. întâmpinarea poate fi depusă pentru aceştia într-o singură copie. în revista “Dreptul” nr. secţ.Termenul de judecată va fi stabilit în aşa fel încât.. pag. distinct. 4. Supr.. c) duce la economisirea de timp. Potrivit art.J. Dacă sunt mai mulţi reclamanţi şi au un singur reprezentant. cererea reconvenţională . cererea reconvenţională trebuie depusă odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.3 C. este. 436/1989. Cererea reconvenţională Acest act de procedură îl întocmeşte şi depune pârâtul atunci când are pretenţii împotriva reclamantului. se urmăreşte operarea unei compensaţii judecătoreşti între pretenţiile ridicate de reclamant împotriva pârâtului şi cele pe care pârâtul le ridică împotriva reclamantului. 1141 al.

e) arătarea instanţei care a emis citaţia. Fac excepţie indicarea funcţiei agentului procedural şi arătarea înscrisurilor comunicate odată cu citaţia. pag. pr. prin care părţile şi alţi participanţi. traducătorii etc. c) numele.civ. b) numele şi domiciliul părţii potrivnice şi c) felul pricinii.) şi în această calitate trebuie să se prezinte în faţa instanţei pentru a lua parte la dezbateri. Sancţiunea reprezintă măsura de constrângere sau consecinţele nefavorabile ce se aplică. În principiu. 2 C. luna şi ziua când a fost încheiat. în locul. respectiv. Ungureanu. f) arătarea eventualelor acte ce i se comunică odată cu citaţia. chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul. domiciliul şi calitatea celui citat. comunicarea actelor de procedură se face la domiciliul sau resedinţa celui citat. d) numele. aşa cum prevede art. civ. g) numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afişarea. lipsa lor atrăgând nulitatea citaţiei (art. pr. g) semnătura celui care a încheiat procesul verbal. art. Menţiunile de mai mică importanţă. ea însăşi sau prin mandatar. ziua şi ora fixată. împotriva celui citat.Citaţia este actul de procedură. nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă. pr. 88 C. precum şi partea care a fost prezentă la o înfăţişare. lunii. ca de pildă. Procesul verbal încheiat de agentul procedural însărcinat cu înmânarea citaţiei. d) parafa şefului instanţei şi semnătura secretarului.proc. martorii. prenumele şi domiciliul celui citat. Aceste menţiuni sunt: a) arătarea anului.). De la acest principiu. nu este suficient ca procedura de citare să fi fost completă la termenul fixat pentru înfăţişare. Potrivit art. I. c) funcţia acestuia. ci se cere ca partea să fi fost cel puţin o dată prezentă la judecată.99 Citaţia este alcatuită din două elemente: chemarea şi sancţiunea. experţii. 159. expert etc. civ. civ. 3 C. citaţia trebuie emisă în forma scrisă şi să cuprindă menţiunile pe care legea le indică în mod expres. A se vedea: Ioan Leş. 153 C. sunt încunoştiinţaţi să se prezinte în faţa instanţei. Principii şi instituţii. Chemarea reprezintă ordinul instanţei prin care cel citat este încunoştiinţat că a devenit participant al unui proces civil (parte. în caz de neprezentare. face urmatoarea derogare: partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă. Citaţia propriu-zisă trebuie să cuprindă o serie de menţiuni în mod obligatoriu (esenţiale). vol.. pr. pag. 100 C. O. 153 C. sunt: a) numărul şi data emiterii precum şi numărul dosarului. Actele de procedură. decurg. 411 -413. 99 92 . Trebuie însă precizat că pentru ca partea să poată lua cunoştinţă de termenele următoare. b) numele celui care l-a încheiat. 100 al. civ.: în situaţia redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată. Citaţia este compusă din două părţi: citaţia propriu-zisă şi dovada de înmânare. b) arătarea instanţei şi a sediului ei. potrivit art. va trebui să cuprindă: a) anul. civ. 88 al. Lipsa majorităţii menţiunilor pe care trebuie să le cuprindă procesul verbal de înmânare a citaţiei este sancţionată în mod expres cu nulitatea (art. martor. Este necesară însă o nouă citare în patru cazuri.). pr. lipsa acestora neatrăgând nulitatea decât în cazul în care partea interesată pretinde că prin lipsa lor a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea citaţiei. prezumându -se că ea cunoaşte termenele ulterioare. zilei şi orei de înfăţişare.

însă numai în pricinile urgente. Care sunt elementele esențiale ale întâmpinării și prin ce se deosebește aceasta de cererea reconvențională? 5. În consecinţă. 89 al.. decât în cazurile grabnice şi cu încuviinţarea prealabilă a preşedintelui instanţei. partea citată fără respectarea acestui termen poate.). va fi înmânată sub pedeapsa nulităţii părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată”. 3 C. 89 C. aceştia vor fi aduşi în instanţă prin mandat. pr. atrage sancţiunea nulităţii citaţiei. Legea prevede posibilitatea aducerii cu mandat a martorilor şi experţilor chiar de la primul termen. Intrebări 1.112 C. în cazul în care procesul se repune pe rol. civ. Însă. nu pot fi preschimbate decât printr-o nouă citare a părţilor şi numai pentru motive temeinice (art.). 2 C. dacă se înfăţişează. civ.? 4. Ce elemente trebuie să cuprindă cererea de chemare în judecată? 3. partea interesată poate să ceară anularea hotărârii pe motiv de neregulată citare fără a mai fi ţinută să facă dovada cauzării unui prejudiciu. în situaţia militarilor în termen şi a deţinuţilor. pr. Ce avantaje prezintă pentru pârât cererea reconvențională. actele de procedură nu pot fi îndeplinite în zilele de sărbătoare legală.proc.civ. pr. pr. dacă se înfăţişează şi nu ridică excepţia de neregulată citare. În ipoteza în care unii dintre participanţii la procesul civil care refuză să se prezinte în urma citării obişnuite. acoperă orice vicii de procedură. 97 din C. Potrivit art. civ. 153 al. civ.). înfăţişarea părţii în instanţă. Nerespectarea acestui termen. comparativ cu întâmpinarea? 93 . Termenele care au fost date în cunoştinţa părţilor sau pentru care au fost emise citaţiile. Potrivit art. „citaţia. În cazul în care partea nu se prezintă şi judecata se face în lipsă. Care sunt trăsăturile actelor de procedură? 2. Prin urmare. Se poate dispune aducerea cu mandat şi a martorilor şi experţilor (art. civ. partea neregulat citată. Care sunt sancțiunile nerespectării cerințelor impuse de art. la ordinul instanţei. în persoană sau prin mandatar. pr. să ceară amânarea judecăţii. 188 şi 205 C.- în ipoteza în care s-a stabilit un termen pentru chemarea la interogatoriu. nulitatea se acoperă (art.

Sancţiunile pot privi atât actele încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legii cât şi persoanele care nu au ţinut seama de aceste dispoziţii.în funcţie de izvorul din care provin. Nulităţile pot fi clasificate din punctul de vedere al regimului lor juridic în nulităţi absolute şi nulităţi relative. .) sau sancţiuni pecuniare.100 Sancţiunea nulităţii are o funcţie preventivă şi una reparatorie. Preliminarii Actele de procedură trebuie duse la îndeplinire cu respectarea anumitor condiţii şi forme impuse de lege. . în cazul în care faptele săvârşite constituie infracţiuni (luare de mită.în raport de modul cum operează: nulităţi de drept şi nulităţi judiciare. lipsindu -l de eficacitate. efectele pe care le produc. 2. conţinutul. mărturie mincinoasă.după întinderea efectului distructiv al sancţiunii: nulităţi totale şi nulităţi parţiale. . Editura “Lumina Lex”. Consecinţele pe care încălcările comise le au asupra actelor procesuale însăşi. de la care nu se poate A se vedea. pag. rupere de sigilii etc. cazurile și condițiile în care intervin . etc. Nulităţile absolute reprezintă sancţionarea actelor de procedură săvârşite prin violarea sau nesocotirea normelor de natură imperativă.în funcţie de raportul cauzal specific dintre diferitele acte de procedură. . Sancţiunile care se aplică persoanelor pot fi sancţiuni disciplinare (mustrare. 100 94 .CAPITOLUL al VII-lea NULITĂŢILE PROCEDURALE Obiective Analiza nulităților procedurale. Respectarea acestor condiţii şi forme reprezintă garanţia realizării scopului urmărit: înfăptuirea unei judecăţi obiective în fiecare cauză civilă. adică asupra valabilităţii acestora se constituie ca nişte sancţiuni procedurale propriu-zise (nulităţi) despre care vom vorbi în continuare. avertisment. sunt nulităţi proprii si nulităţi derivate. Bucureşti. 1. Reglementările în vigoare prevăd şi sancţiunile ce se aplică în cazul nerespectării lor.). Nulităţile mai pot fi clasificate şi după alte criterii: . “Sancţiunile procedurale în materie civilă”. 23. există nulităţi exprese (în care vătămarea se prezumă) şi nulităţi virtuale (care izvorăsc din nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli procesual civile). Ioan Leş. elementele pe care trebuie să le cuprindă acestea şi sancţiunile procesuale care intervin în cazul în care se constată o nulitate procedurală. fals. Este posibilă chiar aplicarea unor sancţiuni penale. Noţiunea de nulitate a actelor procedurale Nulitatea este sancţiunea care loveşte orice act juridic săvârşit fără respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru validitatea sa. există nulităţi extrinseci (intervin în cazul neobservării unor condiţii exterioare ale actului de procedură) şi nulităţi intrinseci (atrase de neîndeplinirea unor cerinte ce ţin de natura sau substanţa actului).în raport de natura condiţiilor a căror neobservare determină ineficienţa actului de procedură.

pot fi invocate în orice stadiu al pricinii. nulitatea nu operează decât dacă sunt întrunite cumulativ următoarele două condiţii: a) nerespectarea regulilor de procedură privitoare la formele ce trebuie respectate cu ocazia întocmirii sau a aducerii la îndeplinire a actelor de procedură ori dacă aceste acte au fost îndeplinite de un funcţionar necompetent şi prin aceasta i s-a pricinuit o vătămare părţii.dreptul de a le invoca îi revine numai părţii interesate.deroga. pr. Judecătorul. deşi nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă. 45 C. cuprins în art. Astfel. civ. Primul caz de nulitate. dacă prin aceasta s-a pricinuit uneia din părţi o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. pr. . .pot fi invocate numai într-un anumit termen sau într-o anumită formă. b) această vătămare să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.pot fi ridicate de către orice persoană interesată sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către procuror. În consecinţă. totuşi. la invocarea nulităţii în acest prim caz. aceste norme fiind prevăzute pentru a înlesni apărarea intereselor uneia din părţi sau pentru a suplini voinţa neexprimată a părţilor. Reglementarea nulităţilor procedurale Codul de procedură civilă prevede în art. va trebui să se ţină seama de caracterul normelor privitoare la competenţă. . În acest de-al doilea caz. 95 . Pe lângă deosebirile de esenţă dintre nulitatea absolută şi cea relativă semnalăm şi elemente comune. adică a normelor de la care se poate deroga. civ. 3. civ. sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea dispoziţiilor pe care aceste articole le cuprind. la dreptul de a invoca nulitatea actului. Menţionăm că legea nu condiţionează nulitatea de existenţa vătămării. sunt prevăzute două cazuri de nulitate: a) nulitatea actelor de procedură săvârşite de un judecător cu încălcarea normelor de competenţă publică sau privată. Nulităţile absolute prezintă următoarele trăsături: . Nulităţile relative se caracterizează prin următoarele trăsături caracteristice: . b) nulitatea actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent. 105 . se referă la actele de procedură săvârşite cu încălcarea formelor legale sau de către un funcţionar necompetent. Nulităţile relative sancţionează actele de procedură săvârşite cu nerespectarea dispoziţiilor legale de natură dispozitivă. partea interesată putând să renunţe . dacă prin aceast a s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.nu pot fi acoperite prin acordul părţilor. deoarece ele privesc condiţiile şi formele esenţiale ale valabilităţii actelor procesuale. pr.108. datorită rolului său activ. se referă la necompetenţa judecătorilor. este obligat să atragă atenţia părţii interesate asupra posibilităţii invocării în favoarea sa a nulităţii actului. precum şi în alte articole.. Potrivit art. nulitatea relativă poate fi invocată nu numai de partea a cărei interese au fost prejudi ciate. ci şi de către procuror.expres sau tacit. 105 C. conform art. . Al doilea caz de nulitate.. înţelegând ca un act îndeplinit de un judecător necompetent să fie complet lipsit de orice efecte juridice. 105 C.pot fi acoperite.

Existenţa vătămării este lăsată la aprecierea judecătoru lui, care o poate deduce din împrejurările cauzei sau poate obliga partea care o invocă să producă dovezi. Legea nu se mulţumeşte numai cu constatarea existenţei unei vătămări, ci impune şi condiţia ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anular ea actului. Alin. 2 al art. 106 C. pr. civ. dă posibilitatea judecătorilor ca, ori de câte ori constată că există posibilităţi practice pentru remedierea neregularităţilor săvârşite să se recurgă la ele. Practic, în asemenea cazuri se dispune refacerea sa u completarea actului. În cazul în care asemenea remedii nu sunt posibile pentru înlăturarea vătămării se va pronunţa nulitatea actului. 4. Invocarea, constatarea şi efectele nulităţii Nulitatea actelor de procedură poate fi invocată: - sub formă de excepţie în faţa instanţei de fond; - prin intermediul căilor legale de atac. Instanţa, potrivit regulilor (caracteristicilor) după care se face distincţia între cele două categorii de nulităţi, este obligată să rezolve problema părţii care poate invoca nulitatea, termenul în care a fost invocată, precum şi posibilitatea sau imposibilitatea acoperirii ei. Trebuie menţionată şi regula înscrisă în alineatul ultim al art. 108 C. pr. civ. potrivit căreia “nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin prop riul său fapt”. Aşa de pildă, reclamantul care a introdus cererea de chemare în judecată la o instanţă necompetentă din punct de vedere teritorial, nu va putea cere declinarea competenţei. Nulităţile absolute sunt exceptate de la această regulă, deoarece, aşa după cum am văzut, ele sancţionează nerespectarea dispoziţiilor de interes general. Termenul în care pot fi invocate nulităţile relative este prevăzut de art. 108 al. 3 C. pr. civ. că: “nerespectarea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond”. De pildă, partea neregulat citată, dacă nu ridică excepţia de neregulată citare la primul termen care a urmat acestei citări, va fi decăzută din dreptul de a o mai putea invoca. Constatarea nulităţilor se face de către instanţa de judecată care se va pronunţa printr-o încheiere sau prin hotărârea dată asupra fondului. Atâta timp cât nulitatea nu a fost pronunţată de instanţa de judecată, actul de procedură nu încetează să producă efectele unui act corect întocmit. Constatarea nulităţii unui act de procedură are drept consecinţă de a lipsi acel act de orice eficacitate juridică, de a-l lipsi de funcţia lui procesuală. Având în vedere faptul că actele de procedură sunt acte complexe, acte care se întocmesc şi se aduc la îndeplinire în mod succesiv, este firesc ca anularea unui act de procedură să atragă după sine anularea tuturor actelor următoare, în măsura în care acestea din urmă nu pot avea existenţă de sine stătătoare (art. 106 C. pr. civ.). Aşa de pildă, dacă se anulează procedura de citare, este firesc ca şi hotărârea dată pe baza acestei proceduri să fie declarată nulă, deoarece instanţa nu putea hotărî asupra obiectului litigiului fără citarea legală a părţilor. Totuşi, deşi unele acte de procedură sunt declarate nule, ele produc anumite efecte. Aşa de pildă, o acţiune nulă întrerupe prescripţia; un act autentic declarat nul pentru vicii de formă, păstrează puterea doveditoare de înscri s sub semnătură privată.

96

CAPITOLUL al VIII-lea TERMENELE PROCEDURALE
Obiective Analiza noțiunii de termene procedurale, conţinutul, elementele pe care trebuie să le cuprindă acestea şi sancţiunile procesuale care intervin în cazul în care termenele procedurale nu sunt respectate, efectele pe care le produce nerespectarea termenelor procedurale. 1.Noţiuni generale 1.1 Noţiunea şi importanţa termenelor procesuale. Pe lângă condiţiile privitoare la conţinut şi formă, actele procesuale trebuie să îndeplinească şi condiţia privind termenul în care pot fi întocmite sau duse la îndeplinire. În sens procesual, prin noţiunea de termen se înţelege durata de timp, stabilită de lege sau de judecător, în cadrul căreia trebuie îndeplinit sau dimpotrivă, este oprit a face un anumit act de procedură.101 Rolul lor este de a contribui, alături de celelalte instituţii ale dreptului procesual civil, la valorificarea drepturilor şi intereselor lor procesuale (intentarea acţiunii, propunerea probelor, pregătirea apărării, exercitarea căilor de atac etc.), precum şi de a sancţiona întârzierile care ar împiedica desfăşurarea normală a procesului. Codul de procedură civilă în art. 101 - 104, precum şi în alte articole, reglementează anumite termene specifice diverselor activităţi p rocesuale. 1.2. Clasificarea termenelor procesuale. Se pot face clasificări după mai multe criterii: după modul în care sunt stabilite, în funcţie de caracterul lor şi de efectele pe care le produc. a) În funcţie de cum sunt stabilite, termenele procesuale se împart în termene legale şi judecătoreşti . Termenele legale sunt stabilite în mod expres prin lege. Pot fi termene legale perfecte sau fixe, când durata lor nu poate fi modificată de instanţă, cum ar fi, de exemplu, termenele în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac a revizuirii (art. 324 C. pr. civ.) şi termene legale imperfecte, când legea însăşi permite instanţei să prelungească sau să micşoreze un anumit termen, cum ar fi, spre exemplu, posibilitatea de prelungire a termenului de recurs cu încă cinci zile, dacă recurentul trebuie să-şi completeze cererea (art. 303 al. 5 C. pr. civ.). Termenele judecătoreşti sunt fixate de instanţă în cursul procesului. Sunt, de exemplu, termene judecătoreşti, termenele de înfăţişare, termenul fixa t pentru efectuarea anumitor lucrări, cum ar fi efectuarea unei cercetări la faţa locului etc. Termenele judecătoreşti, fiind fixate de către instanţa de judecată, pot fi, în principiu, modificate în funcţie de necesităţile ivite. b) După caracterul lor, există termene imperative şi termene prohibitive. Termenele imperative (peremtorii) impun ca înăuntrul lor anumite drepturi să fie exercitate sau anumite acte de procedură să fie îndeplinite. Aşa de pildă, art. 301 C. pr. civ. prevede că înăuntrul termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, partea interesată trebuie să depună cererea de recurs,

A se vedea: V. M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pag. 458; Ioan Leş, Principii şi instituţii, vol. I, pag. 453.

101

97

declararea recursului după această dată fiind sancţionată cu respingerea sa pe motiv de tardivitate. Termenele prohibitive (dilatorii) impun ca înăuntrul lor anumite drepturi sau acte de procedură să nu poată fi exercitate, respectiv îndeplinite. În legătură cu clasificarea termenelor procesuale în termene imperative şi prohibitive, trebuie subliniat faptul că din punctul de vedere al intereselor pe care aceste termene le apără, adeseori ele sunt imperative numai pentru una din părţi şi prohibitive pentru cealaltă. De exemplu, termenul de 15 zile pentru exercitarea căii de atac a recursului este imperativ pentru partea care are interes să exercite calea de atac a recursului şi prohibitiv pentru partea care are interes să execute hotărârea.102 c) În funcţie de efectul lor, termenele procesuale se împart în absolute şi relative. Termenele absolute au caracter de obligativitate atât pentru părţi cât şi pentru instanţă. Nerespectarea acestor termene este sancţionată, după caz, cu decăderea din dreptul avut sau cu nulitatea actului. Termenele relative, dacă nu au fost respectate nu au nici o influenţă asupra mersului procesului şi nici nu atrag sancţiuni procesuale. În categoria termenelor relative intră termenele fixate judecătorilor pentru pronunţarea hotărârii (7 zile de la închiderea dezbaterilor art. 260 alin. 1 C. pr. civ.). 1.3 Caracterele termenelor procesuale. Termenele procesuale se caracterizează prin: fixitate şi continuitate. Fixitatea caracterizează îndeosebi termenele legale. Prin acest caracter se înţelege stabilirea unui interval de timp care, în principiu, nu poate fi modificat. Există totuşi şi cazuri în care legea permite judecătorului să deroge de la această regulă. De exemplu, cazul prevăzut de art. 303 C.pr. civ. care permite prelungirea termenului de recurs cu încă cinci zile; cazul prevăzut de art. 89 C. pr. civ., care permite scurtarea termenului pentru înmânarea citaţiilor în pricinile urgente etc. Continuitatea termenelor presupune curgerea lor fără posibilitatea de întrerupere sau suspendare de la prima şi până la ultima zi. Există însă şi cazuri în care termenele procesuale pot fi suspendate sau întrerupte. Suspendarea termenelor procesuale intervine, spre exemplu, în materia perimării. Potrivit art. 250 C. pr. civ. cursul termenului de perimare este suspendat pe toată perioada cât durează împrejurările datorită cărora părţile sunt puse în situaţia de a nu mai putea acţiona în sensul continuării judecăţii. O excepţie de la regula continuităţii o constituie întreruperea termenelor procesuale, care are loc în următoarele cazuri: a) când partea care trebuia să facă actul de procedură sau mandatarul său moare înainte de expirarea termenului. De exemplu, în materia apelului (art. 285 C. pr. civ.), termenul se întrerupe şi va începe să curgă din nou după ce se va face o nouă comunicare moştenitorilor; b) când partea a fost împiedicată să îndeplinească actul de procedură în termenul prevăzut de lege datorită unor împrejurări mai presus de voinţa sa (caz de forţă majoră). În această ipoteză, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării (art. 103 al. 2 C. pr. civ.). În cazul întreruperii, termenele reîncep să curgă, intervalul de timp care s-a scurs înainte de întrerupere nefiind luat în considerare.

După unii autori mai există şi termene de recomandare. A se vedea, I. Deleanu, Tratat, vol. I, pag. 259 - 260; Fl. Măgureanu, op. cit., pag. 175.

102

98

în calculul termenului nu intră nici ziua când i s-a făcut comunicarea. pr. se prevede în mod expres că termenul pentru exercitarea căii de atac curge. dacă părţii i s -a făcut comunicarea pe ziua de 1 septembrie.2. de exemplu. 30 sau 31 ale unei luni şi care se sfârşesc într-o lună care nu are o asemenea zi. pr. Termenele fixate pe zile.103 În legătură cu termenele stabilite pe ore. început în ziua de luni se sfârşeşte în săptămâna următoare în aceeaşi zi. Culegere de practică judiciară pe anii 1993 -1997. Calcularea termenelor procesuale Potrivit articolului 101 C. pag. se va lua ca punct de plecare a termenului faptul precizat. pr.). spre exemplu. 101 C.. A se vedea. se sfârşeşte la 28 sau 29 februarie (art.437.). 987/1996. în materia conflictelor de competenţă (art. În consecinţă. 2 al art.). Termenele stabilite pe ani. termenul de o lună început la 31 ian. invocăm dispoziţia cuprinsă în alin. 4 C.). adică la 26 aprilie a anului următor. Dacă legea prevede în mod expres un alt fapt. de exemplu. civ. secţ. civ. “termenul care se sfârşeşte într -o zi de sărbătoare legală. luni sau săptămâni se împlinesc în ziua anului. adică a zilei în care termenul a început să curgă. nr. pr. termenul de 5 zile pentru declararea recursului în materie de ordonanţă preşedinţială. dec. a IV-a civ. civ. 103 99 . pr. civ. în asemenea cazuri termenul se consideră împlinit în ultima zi a acelei luni. deoarece. civ. civ. ori de câte ori legea stabileşte un termen fără a-i preciza momentul din care începe să curgă. dispune că “termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură. sau când serviciul este suspendat. 436 . 101 al. Trib. faptul că partea este obligată. Bucureşti. indiferent de modul cum a fost stabilit termenul. se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare”. Referitor la data de la care încep să curgă termenele procesuale art. Să luăm. se calculează întotdeauna pe zile libere. 104 C. Calcularea termenelor procesuale pune şi problema termenelor care se sfârşesc într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat. după caz. O particularitate prezintă termenele stabilite pe luni care încep să curgă la 29. De pildă. 22 al. termenele procesuale se calculează pe ani. 101 al. dacă legea nu dispune altfel”. ultim C. se va aplica regula generală potrivit căreia termenele încep să curgă de la data comunicării actului. să depună actele până la ora închiderii registraturii instanţei sau a închiderii oficiului poştal. civ. pr. de la pronunţarea sau de la comunicarea hotărârii. termenul de o lună care a început. în sensul că ea se referă.: “termenele statornicite pe ore încep să curgă de la miezul nopţii zilei următoare”.) a ordonanţei preşidinţiale (art. Menţionăm de asemenea. lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare. mun. luni. civ. 1 C. luni. pr.. ea poate depune recursul şi în ziua de 7 septembrie. la aceeaşi dată se sfârşeşte la 26 mai. civ. la toate termenele fixare pe ani. nici ziua când s -a sfârşit termenul” (art. termenul de un an care a început să curgă la 26 aprilie se sfârşeşte în aceeaşi zi. să zicem. iar cel de o săptămână. Această dispoziţie este de aplicare generală. zile şi ore. Potrivit art. 101 al. în calculul termenului “neintrând nici ziua când a început. pr. ultim C. 582 C. nici ziua în care se sfârşeşte termenul. pr. zile sau ore . dacă trimiterea se face prin poştă (art. 102 din C. deopotrivă.

. în cazul în care decăderea se referă la nerespectar ea unui termen reglementat de o normă cu caracter dispozitiv. în situaţii diverse. aceste decăderi pot fi invocate în orice stadiu al procesului. dacă termenul nerespectat este reglementat printr-o normă imperativă. civ. În ipoteza în care termenul nerespectat este reglementat printr-o normă dispozitivă. civ. atrag decăderea părţii din dreptul de a le mai putea invoca în tot cursul judecăţii (art.). părţile nu pot renunţa la dreptul de a o invoca.). 103 al. Decăderea poate fi invocată diferit după cum au fost încălcate norme imperative sau dispozitive care reglementează exercitarea drepturilor procesuale. 2 C. art. Precizăm că părţile.în ipoteza în care legea stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept sau îndeplinirea unui act de procedură şi partea a lăsat să se scurgă acest termen fără a se folosi de el.504 alin.Legea stabileşte. 1 C. 141 -143. pag. 103 al.civ. pot renunţa la dreptul de a o invoca.2 C. Sancţiunea nerespectării termenelor procesuale. pr. corob. art. în materia executării silite prevede că vânzarea bunurilor imobile nu se poate face într-un termen mai scurt de 30 de zile şi nici mai lung de 60 de zile de la afişarea publicaţiei de vânzare la locul unde va avea loc licitaţia (art. civ.” Decăderea poate opera ca sancţiune procesuală în următoarele două ipoteze: . de exemplu excepţiile de procedură relative care n-au fost invocate prin întâmpinare sau cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare. pr. Decăderea104 este sancţiunea procesuală care se aplică în cazul în care anumite drepturi sau acte procesuale nu au fost exercitate în termenele prevăzute de lege. afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. decăderea poate fi invocată atât de partea interesată cît şi de instanţă din oficiu. dispune că “neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea. decăderea poate fi invocată numai de partea interesată şi cel mai târziu până la primul termen care are loc după ce s-a cunoscut motivul decăderii. de pildă. Decăderea şi nulitatea actului sunt sancţiunile ce intervin pentru nerespectarea termenelor procesuale. pr. de la data când a cerut-o”. Dacă însă decăderea decurge din nerespectarea unui termen prevăzut de o normă cu caracter imperativ.proc. 100 . prevede că “termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea. ca punct de plecare a termenelor data afişării anumitor acte. pr. Invocarea deschiderii se face pe cale de excepţie în cursul judecăţii. Sancţiunile procesuale. 1 C. 104 A se vedea.în cazul în care legea impune ca exercitarea unui drept sau îndeplinirea unor acte de procedură să se facă într-o anumită ordine şi partea n-a respectat dispoziţiile legale stabilite în acest sens. 1 C. 102 al. În practica judiciară se pune şi problema dacă poate sau nu constitui punct de plecare a termenelor data la care se îndeplineşte un alt act echivalent cu cel prescris de lege. civ. 136 C. civ. Ioan Leş. exemplu: neexercitarea căii de atac a recursului în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii atrage decăderea părţii din dreptul de a mai exercita această cale de atac (art. cu art. În această privinţă. 3.). Astfel. 301 al. pr. În acest sens.

Sancţiunea decăderii nu operează în cazul în care partea dovedeşte că a fost împiedicată de a-şi exercita dreptul sau de a îndeplini actul de procedură dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa (art. dacă decăderea este invocată în condiţiile prevăzute de lege. “dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii. De exemplu. exerciţiul său nu poate fi oprit de faptul că acesta n-a început să curgă. Cererea de repunere în termen este de competenţa instanţei care are abilitarea să verifice respectarea termenului respectiv. 101 . Această regulă nu-şi găseşte aplicarea în cazul termenelor legale imperative.civ. pr. legiuitorul a dorit ca actele făcute mai înainte de a se scurge acel interval de timp să rămână lipsite de efecte juridice. ci numai de faptul că termenul s-a scurs în întregime şi partea n-a beneficiat de el.103 C. deoarece. În aceste cazuri. Repunerea în termen. 284 alin. adică să fie declarate nule.). în consecinţă nul. dreptul existând înaintea începerii curgerii termenului. Ea se aplică doar în cazul termenelor legale prohibitive. În acest sens se dispune în mod expres prin art. b. în anumite cazuri. poate fi invocată de instanţă din oficiu doar dacă a fost încălcată o normă imperativă.Constatarea decăderii operează de plin drept. Într-o astfel de ipoteză termenul de decădere se întrerupe. Constatarea decăderii se răsfrânge şi asupra actelor succesive. Constatarea decăderii are ca efect stingerea completă a tuturor posibilităţilor exercitării dreptului sau îndeplinirii actului neformulat în termen. ci ca fiind valabil exercitat. partea poate acţiona şi înainte ca termenul să fi început să curgă. apelul făcut peste termenul legal atrage sancţiunea respingerii sale ca tardiv introdus. De exemplu. investirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti mai înainte ca aceasta să rămână irevocabilă este nulă. Actele făcute peste termenele sancţionate cu decăderea. Nulitatea unui act de procedură: a. poate. apelul făcut mai înainte de începerea curgerii termenului (mai înainte de comunicarea hotărârii) nu se consideră ca prematur introdus şi. civ. Nulitatea. după încetarea împiedicării începând să curgă un nou termen de 15 zile. Repunerea în termen a părţii interesate se va face numai dacă aceasta va dovedi faptul împiedicării de a-şi exercita dreptul sau a îndeplini actul dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa. după caz. c. instanţa este obligată să o constate.” Deci când este vorba de acte a căror îndeplinire este lăsată la aprecierea părţii interesate. să fie invocată direct în recurs. 3 C. în măsura în care nu pot avea o existenţă de sine stătătoare.proc. în sensul că instanţa nu poate aprecia asupra pronunţării sau nepronunţării ei. aceasta se socoteşte comunicată de la data depunerii cererii de apel. sunt nule. Întrebări 1. se dispune de instanţa investită cu soluţionarea pricinii sau de instanţa de control judiciar. Legea interzice în anumite situaţii de a se face unele acte într-un anumit interval de timp. ce urmează dreptului sau actului procesual nerealizat în termen. Aşa de pildă. Nerespectarea termenelor procesuale poate atrage şi nulitatea actului. În toate cazurile.

Întâmpinarea: a. nu poate fi disjunsă. b.2. ca regulă. poate fi formulată numai până la prima zi de înfăţişare. b. 102 . este obligatorie. atrage decaderea pârâtului din dreptul de a mai invoca excepţii relative şi a formula apărări. c. c. cu excepţia cazurilor în care legea prevede contrariul. daca nu este depusa in termen. trebuie depusă cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. Întâmpinarea. spre deosebire de cererea reconvenţională: a. 3. este obligatorie.

2006. Bucureşti. Editura CH Beck.Bibliografie 1. 12. 13.. Deleanu. 4. 202/2010 comentată. Bucureşti. Bucureşti. 2010. Andrei. Mica reformă în justiţie. I. I. 1975 . vol. 1999. 2006. Ediţia a II-a. P. Editura Universul Juridic. 2008. Editura CH Beck. Legea nr. Editura Hamangiu. Bucureşti. Librairie Dalloz. Bucureşti. I. Editura CH Beck. Leş. M. 2007. 103 . Tratat de procedură civilă. Curs selectiv – teste grilă. Bucureşti. 2010. Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil. Persoanele. 15.I. Filipescu. Bucureşti. Editura Hamangiu. 11. 14. Editura Polirom. Durac. I. Leş. Ciobanu. Judecata în primă instanţă în procesul civil. O. 7. Paris. Gh. Leş. Sancţiunile procedurale în materie civilă. Drept procesual civil. Drept procesual civil. G Boroi G. Ţiţ. Editura All Beck. Drept procesual civil. Fodor. Maria. Ediţia a V-a.. Spineanu-Matei. Bucureşti.Durac. Traite de droit civil. H. Capitant. Bucureşti. Comentariu pe articole. Partea generală. I.. G.N. Editia a IV-a. Bucureşti. Bucureşti. Colin. Editura Fundaţiei Academice AXIS. Boroi. 8. 2008. 10. Codul de procedură civilă. Gh. Editura Universul Juridic.. Drept civil. Gh. Ediţia a VIII-a revăzută şi completată. 2002. I.Durac. 2007.Boroi. Editura CH Beck.. Codul de procedură civilă adnotat. 5. Tratat de drept procesual civil. Atasiei. Bucureşti. Editura Hamangiu. Ion. Editura Hamangiu. Leş. 3. 2011. Iaşi. 2008. Ediţia a II-a. 6. 2009. Probele în procesul civil. Iaşi. Participarea părţilor în procesul civil. Editura CH Beck. 2. D. Gabriel. 2006 . Filipescu. Bucureşti. 9.. V. Tratat de dreptul familiei.

. Editura Global Lex. Bucureşti. H. Tratat de drept procesual civil... 2007. Zilberstein. Ediţia a IX-a. Bălănescu. 24. Drept civil. Neagu. Porumb.. I. 2 volume. Editura Didactică şi Pedagogică. Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole. Bucureşti. volumul I.. 2006. Stoenescu. I. Macovei. Bucureşti. Gh. R. Beck. Băicoianu. Bucureşti. 1973. Iaşi. Tăbârcă. Teoria generală a obligaţiilor. Drept procesual penal. volumul I. Iaşi. Stătescu.16. 22. Editura Fundaţiei Chemarea. I. Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza. Bucureşti.. 104 . 20. Editura All Beck. Partea generală. J. Ediţia a III-a. Mihaela. Editura C. 17. Tratat. Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti. A. 18. Hamangiu. Editura Hamangiu. Contracte civile. 2005 . Tratat de drept civil român. Bucureşti. Bucureşti. 2005. Şt.. C. 2008. Ioan. Bucureşti.. Leş.. Răuschi.. Codrin. Stoenescu. Drept procesual civil. 1966. Drept procesual civil.. C. Drept civil. Bârsan. 19. C. Editura Universul Juridic. 1996. 21. 23. 1993. Iaşi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful