SON: "Daddy, may I ask you a question?" DAD: "Yeah sure, what is it?

" SON: "Daddy, how much do you make an hour?" DAD: "That's none of your business. Why do you ask such a thing?" SON: "I just want to know. Please tell me, how much do you make an hour?" DAD: "If you must know, I make $100 an hour." SON: "Oh! (With his head down). SON: "Daddy, may I please borrow $50?" The father was furious. DAD: "If the only reason you asked that is so you can borrow some money to buy a silly toy or some other nonsense, then you march yourself straight to your room and go to bed. Think about why you are being so selfish. I work hard everyday for such this childish behavior." The little boy quietly went to his room and shut the door. The man sat down and started to get even angrier about the little boy's questions. How dare he ask such questions only to get some money? After about an hour or so, the man had calmed down, and started to think: Maybe there was something he really needed to buy with that $ 50 and he really didn't ask for money very often. The man went to the door of the little boy's room and opened the door. DAD: "Are you asleep, son?" SON: "No daddy, I'm awake". DAD: "I've been thinking, maybe I was too hard on you earlier. It's been a long day and I took out my aggravation on you. Here's the $50 you asked for." The little boy sat straight up, smiling. SON: "Oh, thank you daddy!" Then, reaching under his pillow he pulled out some crumpled up bills. The man saw that the boy already had money, started to get angry again. The little boy slowly counted out his money, and then looked up at his father. DAD: "Why do you want more money if you already have some?" SON: "Because I didn't have enough, but now I do. "Daddy, I have $100 now. Can I buy an hour of your time? Please come home early tomorrow. I would like to have dinner with you." The father was crushed. He put his arms around his little son, and he begged for his forgiveness. It's just a short reminder to all of you working so hard in life. We should not let time slip through our fingers without having spent some time with those who really matter to us, those close to our hearts. Do remember to share that $100 worth of your time with someone you love? If we die tomorrow, the company that we are working for could easily replace us in a matter of days. But the family and friends we leave behind will feel the loss for

the rest of their lives. And come to think of it, we pour ourselves more into work than to our family. Some things are more important.

Blidul de lemn
Un batranel impovarat de ani s-a dus sa locuiasca impreuna cu fiul si cu nora lui, care aveau un baietel de 4 ani. Mainile batranului tremurau tot timpul, ochii ii erau incetosati, iar pasii impleticiti. Intreaga familie manca impreuna la masa, insa mainile nesigure ale batranului si vederea lui tot mai slabita il puneau mereu in incurcatura - boabele de mazare i se rostogoleau din lingura pe covor, cand intindea mana dupa cana cu lapte, jumatate din lapte se varsa pe fata de masa. Fiul si nora se simteau tot mai iritati de neajutorarea lui. Pana-ntr-o zi cand... "Trebuie sa facem ceva cu bunicu', a spus fiul. M-am saturat sa tot vad lapte varsat pe masa, sa tot calc pe boabe de mazare si sa tot aud cum plescaie si troscaie in farfurie!" Asa ca sotul si sotia au pus o masuta in coltul camerei, dupa usa. Acolo bunicu' manca singur, in timp ce intreaga familie se bucura in jurul mesei. Si pentru ca bunicu' reusise sa sparga vreo 2-3 farfurii, i-au cumparat un blid de lemn.

Uneori, cand se uitau in directia bunicului, familia putea sa vada o lacrima stinghera in ochii lui slabiti si tristi - singur, dupa usa, bunicu' isi manca bucatica de paine muiata in lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el erau de mustrare cand ii cadea furculita pe covor sau cind se mai varsa din lapte pe masa. Baietelul se uita cand la bunicu', cand la mamica si la taticu' lui, fara sa spuna un singur cuvant... Apoi, intr-o seara, chiar inainte de cina, tatal a observat ca baietelul mestereste ceva pe covor. S-a apropiat si a vazut ca incearca sa ciopleasca o bucata de lemn. "Ce faci tu acolo", l-a intrebat tatal duios. Baietelul si-a ridicat ochii mari spre taticul lui si i-a raspuns la fel de duios: "O, am treaba, vreau sa fac un blid de lemn din care sa mananci tu si mami cind cresc eu mare..." A zambit si s-a intors la "treaba" lui. De data aceasta a fost randul parintilor sa ramana fara cuvinte. O liniste apasatoare s-a asternut in camera. Si lacrimi mari si curate au inceput sa le tremure in ochi, sa li se rostogoleasca peste obrajii care de-acum luasera culoarea singelui varsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvant, deplina tacere, dar amandoi stiau prea bine ce au de facut.

In seara aceea, sotul l-a luat pe bunic de mana si l-a condus cu grija la masa mare din centrul camerei. Bunicu' urma sa manance la masa impreuna cu intreaga familie - in seara aceea si in fiecare seara de-atunci inainte, pana la sfarsitul zilelor lui. Si, dintr-un motiv sau altul, nici fiul si nici nora nu mai pareau sa fie deranjati daca se varsa din lapte pe fata de masa sau daca mai cadea cate-o furculita pe covor. Copiii sunt ca niste radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasa nimic neobservat, urechile lor sunt intotdeauna pe receptie, iar mintea lor prelucreaza neobosita mesajele pe care le receptioneaza. Ce seamn omul, aceea va i secera. dupa o povestire de Lev Tolstoi

You don't make a photograph just with a camera. You bring to the act of photography all the pictures you have seen, the books you have read, the music you have heard, the people you have loved. Ansel Adams

O poveste despre rabdare.

"Un taximetrist din New York a scris: Am ajuns la adresa unde trebuia sa ajung si am claxonat. Au trecut cateva minute si am claxonat din nou. Asta trebuia sa fie ultima mea cursa din ziua aceea si aveam de gand sa plec. Dar am zis ca mai bine opresc masina si ma dau jos. M-am dat jos si m-am dus sa bat la usa. "Un minut va rog" a raspuns o voce batrana si fragila. Puteam sa aud ceva tras pe podea. Dupa o pauza lunga, a deschis usa. O femeie mica, in varsta de vreo 90 de ani a deschis usa. Era imbracata cu o fusta lunga si purta o palarie cu pene, scoasa parca dintr-un film din ani 1940. Langa ea avea o geanta de nailon. Apartamentul parea de parca nu a mai trait nimeni de cativa ani in el. Toata mobila era acoperita cu cearceafuri. Nu era niciun ceas pe perete sau vesela pe mese. Intr-un colt era o cutie plina cu poze si farfurii.

"Poti sa ma ajuti si pe mine cu bagajele, te rog?" a intrebat. "Desigur" am raspuns. I-am carat bagajele apoi m-am intors ca sa o ajut pe ea. M-a luat de mana si am incetinit spre masina. Imi multumea incontinuu pentru bunatatea mea. "Nu e nicio problema", ii ziceam. "Eu doar incerc sa servesc pe pasagerii mei la fel cum as vrea sa fie servita si mama mea." "Ce baiat scump esti" a zis. Cand am intrat in taxiu, mi-a dat adresa si apoi a intrebat, "Putem sa mergem prin Centru?" "Nu e calea cea mai scurta", i-am raspuns eu repede... "Ah, nu e nicio problema" mi-a spus. "Nu ma grabesc, sunt in drum catre azil." M-am uitat la ea in spate prin oglinda. Ii straluceau ochii. "Nu mai am nimeni ramas in familie" a continuat cu o voce moale. "Doctorii zic ca nu mai am mult." Am intins mana incet si am oprit aparatu de taxat. "Ce ruta ati dori sa iau atunci?" am intrebat. Pentru urmatoarele doua ore, am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde a lucrat ca operator de lift. Am condus printr-un cartier unde ea cu sotul ei au locuit dupa ce s-au casatorit. M-a pus sa ma opresc in fata unui depozit de mobila care a fost o sala de dans la un timp unde se ducea ea sa danseze cand era tanara. Uneori ma punea sa ma opresc in fata anumitor cladiri, sau a unui colt de strada, si stateam acolo, in liniste, privind in intuneric. Cand a aparut prima raza de soare pe orizont mi-a spus, "Sunt obosita, hai sa mergem". Am condus in liniste catre adresa pe care mi-a dat-o. Am ajuns. Era o cladire mica, cu un drum care trecea pe langa o terasa. Doi infirmieri au venit la masina exact cand am ajuns. Erau foarte grijuli si atenti, privind fiecare miscare pe care ea o facea. Probabil o asteptau. Am deschis portbagajul si i-am carat geanta la usa. Ea deja era asezata intr-un carucior. "Cat iti sunt datoare?" m-a intrebat, bagand mana in geanta. "Nimic." am raspuns

"Trebuie sa faci si tu ceva", mi-a zis "O sa fie si alti clienti", i-am raspuns. Aproape fara sa ma gandesc, m-am aplecat si am imbratisat-o. Ma tinut strans. "I-ai oferit unei batrane un mic moment de fericire... Iti multumesc." I-am sarutat mana apoi am plecat, si in spatele meu, o usa s-a inchis... Era sunetul ce anunta incheierea unei vieti. Nu am mai luat niciun pasager schimbul acela. Am mers fara rost, pierdut in ganduri. Pentru restul zilei, abia mai puteam vorbi. Ce s-ar fi intamplat daca femeia aia era luata de un sofer nervos, sau unul care era nerabdator sa isi termine tura? Ce s-ar fi intamplat daca as fi claxonat decat o data, si apoi as fi plecat? Dupa o scurta reculegere, nu cred ca am facut ceva mai important in viata mea. Suntem facuti sa credem ca vietiile noastre se invart in jurul evenimentelor marete. Dar de obicei, evenimentele marete ne surprind - frumos invelite - in ceea ce altii ar considera un eveniment nesemnificativ."

Brad Pitt despre soia sa : Soia mea s-a mbolnvit. Ea a fost mereu nervoasa din cauza problemelor de la locul de munc, viaa personal, eecurile ei i copii. Ea a pierdut aproape 15 kg si ajunsese la 40 kg. A devenit extrem de slaba si plangea constant. Nu mai era o femeie fericita. A suferit de dureri de cap continue, dureri in piept si nevralgii intercostale. Nu dormea bine, adormea numai dimineaa i obosea foarte repede n timpul zilei. Relaia noastr ajunsese in punctul in care urma sa ne despartim. Frumuseea ii disparuse, avea cearcane uriase, nu mai avea grija de ea. A refuzat sa mai joace in filme, respingand rapid orice rol i se propunea. Mi-am pierdut sperana i a crezut c vom divora mai repede ... Dar apoi m-am decis s acionez si sa schimb asta. Pana la urma a fost cea mai frumoas femeie de pe pmnt, idolul a mai mult de jumtate din brbaii i femeile de pe pmnt, iar eu am fost cel caruia soarta i-a permis sa o iubesc si s o mbriez. Am nceput s ma port extrem de frumos. Flori, daruri i complimente, gesturi de afectiune pentru care nu le-am facut. Am surprin-o si am incantat-o

in fiecare minut. Am inceput sa triesc doar pentru ea. Am vorbit n public doar despre ea. Am dus toate discutiile n direcia ei. Am ludat-o n faa prietenilor nostri. Pare de necrezut, dar ea a nflorit. Ea inceput sa mai ia in greutate, nu mai era nervosa i m-a iubit chiar mai mult dect oricnd. N-am crezut niciodata c ea poate iubi att de mult. i apoi am realizat un lucru : femeia este reflectarea barbatului de langa ea. Dac o iubeti pn la punctul nebuniei, ea va deveni o nebunie. Brad Pitt ( traducere aproximativa )