THE PIT

AND THE
PENDULUM
BY
EDGAR ALLAN POE

77^^WWYYSS``f_f_77TTaaa
a]]ee__
COPYRIGHT INFORMATION

Short Story: “The Pit and the Pendulum”

Author: Edgar Allan Poe, 1809–49
First published: 1843

The original short story is in the public domain in the

United States and in most, if not all, other countries as well.
Readers outside the United States should check their own
countries’ copyright laws to be certain they can legally
download this e-story. The
Online Books Page has an FAQ
which gives a summary of copyright durations for many
other countries, as well as links to more official sources.

This PDF ebook was

created by José Menéndez.

Impia tortorum longas hic turba furores

Sanguinis innocui, non satiata, aluit.
Sospite nunc patria, fracto nunc funeris antro,
Mors ubi dira fuit vita salusque patent.
[Quatrain composed for the gates of a market to be erected
upon the site of the Jacobin Club House at Paris.]

I
WAS
sick—sick unto death with that long agony; and when
they at length unbound me, and I was permitted to sit, I felt
that my senses were leaving me. The sentence—the dread
sentence of death—was the last of distinct accentuation
which reached my ears. After that, the sound of the
inquisitorial voices seemed merged in one dreamy
indeterminate hum. It conveyed to my soul the idea of
revolution—perhaps from its association in fancy with the
burr of a mill-wheel. This only for a brief period, for
presently I heard no more. Yet, for a while, I saw—but with
how terrible an exaggeration! I saw the lips of the blackrobed
judges.
They
appeared
to
me
white—whiter
than
the

sheet
upon
which
I
trace
these
words—and
thin
even
to

grotesqueness;
thin
with
the
intensity
of
their
expression
of

firmness—of
immovable
resolution—of
stern
contempt
of

human
torture.
I
saw
that
the
decrees
of
what
to
me
was
Fate

were
still
issuing
from
those
lips.
I
saw
them
writhe
with
a
deadly
locution.
I
saw
them
fashion
the
syllables
of
my

name;
and
I
shuddered
because
no
sound
succeeded.
I
saw,

too,
for
a
few
moments
of
delirious
horror,
the
soft
and

nearly
imperceptible
waving
of
the
sable
draperies
which

enwrapped
the
walls
of
the
apartment.
And
then
my
vision

fell
upon the
seven
tall
candles
upon
the
table.
At
first
they

wore
the
aspect
of
charity,
and
seemed
white
slender
angels

3
THE PIT AND THE PENDULUM 4
who would save me; but then, all at once, there came a most
deadly nausea over my spirit, and I felt every fibre in my
frame thrill as if I had touched the wire of a galvanic battery,
while the angel forms became meaningless spectres, with
heads of flame, and I saw that from them there would be no
help. And then there stole into my fancy, like a rich musical
note, the thought of what sweet rest there must be in the
grave. The thought came gently and stealthily, and it seemed
long before it attained full appreciation; but just as my spirit
came at length properly to feel and entertain it, the figures of
the judges vanished, as if magically, from before me; the tall
candles sank into nothingness; their flames went out utterly;
the blackness of darkness supervened; all sensations
appeared swallowed up in a mad rushing descent as of the
soul into Hades. Then silence, and stillness, and night were
the universe.
I had swooned; but still will not say that all of
consciousness was lost. What of it there remained I will not
attempt to define, or even to describe; yet all was not lost. In
the deepest slumber—no! In delirium—no! In a swoon—no!
In death—no! even in the grave all is not lost. Else there is
no immortality for man. Arousing from the most profound of
slumbers, we break the gossamer web of some dream. Yet in
a second afterward (so frail may that web have been) we
remember not that we have dreamed. In the return to life
from the swoon there are two stages: first, that of the sense
of mental or spiritual; secondly, that of the sense of physical,
existence. It seems probable that if, upon reaching the second
stage, we could recall the impressions of the first, we should
find these impressions eloquent in memories of the gulf
beyond. And that gulf is—what? How at least shall we
distinguish its shadows from those of the tomb? But if the
impressions of what I have termed the first stage are not, at
will, recalled, yet, after long interval, do they not come
EDGAR ALLAN POE 5
unbidden, while we marvel whence they come? He who has
never swooned, is not he who finds strange palaces and
wildly familiar faces in coals that glow; is not he who
beholds floating in mid-air the sad visions that the many may
not view; is not he who ponders over the perfume of some
novel flower; is not he whose brain grows bewildered with
the meaning of some musical cadence which has never
before arrested his attention.
Amid frequent and thoughtful endeavors to remember,
amid earnest struggles to regather some token of the state of
seeming nothingness into which my soul had lapsed, there
have been moments when I have dreamed of success; there
have been brief, very brief periods when I have conjured up
remembrances which the lucid reason of a later epoch
assures me could have had reference only to that condition of
seeming unconsciousness. These shadows of memory tell,
indistinctly, of tall figures that lifted and bore me in silence
down—down—still down—till a hideous dizziness
oppressed me at the mere idea of the interminableness of the
descent. They tell also of a vague horror at my heart, on
account of that heart’s unnatural stillness. Then comes a
sense of sudden motionlessness throughout all things; as if
those who bore me (a ghastly train!) had outrun, in their
descent, the limits of the limitless, and paused from the
wearisomeness of their toil. After this I call to mind flatness
and dampness; and then all is madness—the madness of a
memory which busies itself among forbidden things.
Very suddenly there came back to my soul motion and
sound—the tumultuous motion of the heart, and, in my ears,
the sound of its beating. Then a pause in which all is blank.
Then again sound, and motion, and touch—a tingling
sensation pervading my frame. Then the mere consciousness
of existence, without thought—a condition which lasted
long. Then, very suddenly, thought, and shuddering terror,
THE PIT AND THE PENDULUM 6
and earnest endeavor to comprehend my true state. Then a
strong desire to lapse into insensibility. Then a rushing
revival of soul and a successful effort to move. And now a
full memory of the trial, of the judges, of the sable draperies,
of the sentence, of the sickness, of the swoon. Then entire
forgetfulness of all that followed; of all that a later day and
much earnestness of endeavor have enabled me vaguely to
recall.
So far, I had not opened my eyes. I felt that I lay upon
my back, unbound. I reached out my hand, and it fell heavily
upon something damp and hard. There I suffered it to remain
for many minutes, while I strove to imagine where and what
I could be. I longed, yet dared not, to employ my vision. I
dreaded the first glance at objects around me. It was not that
I feared to look upon things horrible, but that I grew aghast
lest there should be nothing to see. At length, with a wild
desperation at heart, I quickly unclosed my eyes. My worst
thoughts, then, were confirmed. The blackness of eternal
night encompassed me. I struggled for breath. The intensity
of the darkness seemed to oppress and stifle me. The
atmosphere was intolerably close. I still lay quietly, and
made effort to exercise my reason. I brought to mind the
inquisitorial proceedings, and attempted from that point to
deduce my real condition. The sentence had passed; and it
appeared to me that a very long interval of time had since
elapsed. Yet not for a moment did I suppose myself actually
dead. Such a supposition, notwithstanding what we read in
fiction, is altogether inconsistent with real existence;—but
where and in what state was I? The condemned to death, I
knew, perished usually at the autos-da-fé, and one of these
had been held on the very night of the day of my trial. Had I
been remanded to my dungeon, to await the next sacrifice,
which would not take place for many months? This I at once
saw could not be. Victims had been in immediate demand.
EDGAR ALLAN POE 7
Moreover, my dungeon, as well as all the condemned cells at
Toledo, had stone floors, and light was not altogether
excluded.
A fearful idea now suddenly drove the blood in torrents
upon my heart, and for a brief period I once more relapsed
into insensibility. Upon recovering, I at once started to my
feet, trembling convulsively in every fibre. I thrust my arms
wildly above and around me in all directions. I felt nothing;
yet dreaded to move a step, lest I should be impeded by the
walls of a tomb. Perspiration burst from every pore, and
stood in cold big beads upon my forehead. The agony of
suspense grew at length intolerable, and I cautiously moved
forward, with my arms extended, and my eyes straining from
their sockets in the hope of catching some faint ray of light. I
proceeded for many paces; but still all was blackness and
vacancy. I breathed more freely. It seemed evident that mine
was not, at least, the most hideous of fates.
And now, as I still continued to step cautiously onward,
there came thronging upon my recollection a thousand vague
rumors of the horrors of Toledo. Of the dungeons there had
been strange things narrated—fables I had always deemed
them—but yet strange, and too ghastly to repeat, save in a
whisper. Was I left to perish of starvation in this
subterranean world of darkness; or what fate, perhaps even
more fearful, awaited me? That the result would be death,
and a death of more than customary bitterness, I knew too
well the character of my judges to doubt. The mode and the
hour were all that occupied or distracted me.
My outstretched hands at length encountered some solid
obstruction. It was a wall, seemingly of stone masonry—
very smooth, slimy, and cold. I followed it up; stepping with
all the careful distrust with which certain antique narratives
had inspired me. This process, however, afforded me no
means of ascertaining the dimensions of my dungeon, as I
THE PIT AND THE PENDULUM 8
might make its circuit and return to the point whence I set
out without being aware of the fact, so perfectly uniform
seemed the wall. I therefore sought the knife which had been
in my pocket when led into the inquisitorial chamber; but it
was gone; my clothes had been exchanged for a wrapper of
coarse serge. I had thought of forcing the blade in some
minute crevice of the masonry, so as to identify my point of
departure. The difficulty, nevertheless, was but trivial;
although, in the disorder of my fancy, it seemed at first
insuperable. I tore a part of the hem from the robe and placed
the fragment at full length, and at right angles to the wall. In
groping my way around the prison, I could not fail to
encounter this rag upon completing the circuit. So, at least, I
thought; but I had not counted upon the extent of the
dungeon, or upon my own weakness. The ground was moist
and slippery. I staggered onward for some time, when I
stumbled and fell. My excessive fatigue induced me to
remain prostrate; and sleep soon overtook me as I lay.
Upon awaking, and stretching forth an arm, I found
beside me a loaf and a pitcher with water. I was too much
exhausted to reflect upon this circumstance, but ate and
drank with avidity. Shortly afterward, I resumed my tour
around the prison, and with much toil, came at last upon the
fragment of the serge. Up to the period when I fell, I had
counted fifty-two paces, and, upon resuming my walk, I had
counted forty-eight more—when I arrived at the rag. There
were in all, then, a hundred paces; and, admitting two paces
to the yard, I presumed the dungeon to be fifty yards in
circuit. I had met, however, with many angles in the wall,
and thus I could form no guess at the shape of the vault, for
vault I could not help supposing it to be.
I had little object—certainly no hope—in these
researches; but a vague curiosity prompted me to continue
them. Quitting the wall, I resolved to cross the area of the
EDGAR ALLAN POE 9
enclosure. At first, I proceeded with extreme caution, for the
floor, although seemingly of solid material, was treacherous
with slime. At length, however, I took courage, and did not
hesitate to step firmly—endeavoring to cross in as direct a
line as possible. I had advanced some ten or twelve paces in
this manner, when the remnant of the torn hem of my robe
became entangled between my legs. I stepped on it, and fell
violently on my face.
In the confusion attending my fall, I did not
immediately apprehend a somewhat startling circumstance,
which yet, in a few seconds afterward, and while I still lay
prostrate, arrested my attention. It was this: my chin rested
upon the floor of the prison, but my lips, and the upper
portion of my head, although seemingly at a less elevation
than the chin, touched nothing. At the same time, my
forehead seemed bathed in a clammy vapor, and the peculiar
smell of decayed fungus arose to my nostrils. I put forward
my arm, and shuddered to find that I had fallen at the very
brink of a circular pit, whose extent, of course, I had no
means of ascertaining at the moment. Groping about the
masonry just below the margin, I succeeded in dislodging a
small fragment, and let it fall into the abyss. For many
seconds I hearkened to its reverberations as it dashed against
the sides of the chasm in its descent; at length, there was a
sullen plunge into water, succeeded by loud echoes. At the
same moment, there came a sound resembling the quick
opening and as rapid closing of a door overhead, while a
faint gleam of light flashed suddenly through the gloom, and
as suddenly faded away.
I saw clearly the doom which had been prepared for me,
and congratulated myself upon the timely accident by which
I had escaped. Another step before my fall, and the world
had seen me no more. And the death just avoided was of that
very character which I had regarded as fabulous and
THE PIT AND THE PENDULUM 10
frivolous in the tales respecting the Inquisition. To the
victims of its tyranny, there was the choice of death with its
direst physical agonies, or death with its most hideous moral
horrors. I had been reserved for the latter. By long suffering
my nerves had been unstrung, until I trembled at the sound
of my own voice, and had become in every respect a fitting
subject for the species of torture which awaited me.
Shaking in every limb, I groped my way back to the
wall—resolving there to perish rather than risk the terrors of
the wells, of which my imagination now pictured many in
various positions about the dungeon. In other conditions of
mind, I might have had courage to end my misery at once, by
a plunge into one of these abysses; but now I was the veriest
of cowards. Neither could I forget what I had read of these
pits—that the sudden extinction of life formed no part of
their most horrible plan.
Agitation of spirit kept me awake for many long hours,
but at length I again slumbered. Upon arousing, I found by
my side, as before, a loaf and a pitcher of water. A burning
thirst consumed me, and I emptied the vessel at a draught. It
must have been drugged—for scarcely had I drunk, before I
became irresistibly drowsy. A deep sleep fell upon me—a
sleep like that of death. How long it lasted, of course I know
not; but when, once again, I unclosed my eyes, the objects
around me were visible. By a wild, sulphurous lustre, the
origin of which I could not at first determine, I was enabled
to see the extent and aspect of the prison.
In its size I had been greatly mistaken. The whole
circuit of its walls did not exceed twenty-five yards. For
some minutes this fact occasioned me a world of vain
trouble; vain indeed—for what could be of less importance,
under the terrible circumstances which environed me, than
the mere dimensions of my dungeon? But my soul took a
wild interest in trifles, and I busied myself in endeavors to
EDGAR ALLAN POE 11
account for the error I had committed in my measurement.
The truth at length flashed upon me. In my first attempt at
exploration I had counted fifty-two paces, up to the period
when I fell: I must then have been within a pace or two of
the fragment of serge; in fact, I had nearly performed the
circuit of the vault. I then slept and, upon awaking, I must
have returned upon my steps—thus supposing the circuit
nearly double what it actually was. My confusion of mind
prevented me from observing that I began my tour with the
wall to the left, and ended it with the wall to the right.
I had been deceived, too, in respect to the shape of the
enclosure. In feeling my way I had found many angles, and
thus deduced an idea of great irregularity; so potent is the
effect of total darkness upon one arousing from lethargy or
sleep! The angles were simply those of a few slight
depressions, or niches, at odd intervals. The general shape of
the prison was square. What I had taken for masonry seemed
now to be iron, or some other metal, in huge plates, whose
sutures or joints occasioned the depression. The entire
surface of this metallic enclosure was rudely daubed in all
the hideous and repulsive devices to which the charnel
superstition of the monks has given rise. The figures of
fiends in aspects of menace, with skeleton forms, and other
more really fearful images, overspread and disfigured the
walls. I observed that the outlines of these monstrosities
were sufficiently distinct, but that the colors seemed faded
and blurred, as if from the effects of a damp atmosphere. I
now noticed the floor, too, which was of stone. In the centre
yawned the circular pit from whose jaws I had escaped; but it
was the only one in the dungeon.
All this I saw indistinctly and by much effort—for my
personal condition had been greatly changed during slumber.
I now lay upon my back, and at full length, on a species of
low framework of wood. To this I was securely bound by a
THE PIT AND THE PENDULUM 12
long strap resembling a surcingle. It passed in many
convolutions about my limbs and body, leaving at liberty
only my head, and my left arm to such an extent, that I
could, by dint of much exertion, supply myself with food
from an earthen dish which lay by my side on the floor. I
saw, to my horror, that the pitcher had been removed. I say
to my horror—for I was consumed with intolerable thirst.
This thirst it appeared to be the design of my persecutors to
stimulate—for the food in the dish was meat pungently
seasoned.
Looking upward, I surveyed the ceiling of my prison. It
was some thirty or forty feet overhead, and constructed much
as the side walls. In one of its panels a very singular figure
riveted my whole attention. It was the painted figure of Time
as he is commonly represented, save that, in lieu of a scythe,
he held what, at a casual glance, I supposed to be the
pictured image of a huge pendulum, such as we see on
antique clocks. There was something, however, in the
appearance of this machine which caused me to regard it
more attentively. While I gazed directly upward at it (for its
position was immediately over my own) I fancied that I saw
it in motion. In an instant afterward the fancy was confirmed.
Its sweep was brief, and of course slow. I watched it for
some minutes somewhat in fear, but more in wonder.
Wearied at length with observing its dull movement, I turned
my eyes upon the other objects in the cell.
A slight noise attracted my notice, and looking to the
floor, I saw several enormous rats traversing it. They had
issued from the well which lay just within view to my right.
Even then, while I gazed, they came up in troops, hurriedly,
with ravenous eyes, allured by the scent of the meat. From
this it required much effort and attention to scare them away.
It might have been half an hour, perhaps even an hour
(for I could take but imperfect note of time), before I again
EDGAR ALLAN POE 13
cast my eyes upward. What I then saw confounded and
amazed me. The sweep of the pendulum had increased in
extent by nearly a yard. As a natural consequence its velocity
was also much greater. But what mainly disturbed me was
the idea that it had perceptibly descended. I now observed—
with what horror it is needless to say—that its nether
extremity was formed of a crescent of glittering steel, about a
foot in length from horn to horn; the horns upward, and the
under edge evidently as keen as that of a razor. Like a razor
also, it seemed massy and heavy, tapering from the edge into
a solid and broad structure above. It was appended to a
weighty rod of brass, and the whole hissed as it swung
through the air.
I could no longer doubt the doom prepared for me by
monkish ingenuity in torture. My cognizance of the pit had
become known to the inquisitorial agents—the pit, whose
horrors had been destined for so bold a recusant as myself—
the pit, typical of hell and regarded by rumor as the Ultima
Thule of all their punishments. The plunge into this pit I had
avoided by the merest of accidents, and I knew that surprise,
or entrapment into torment, formed an important portion of
all the grotesquerie of these dungeon deaths. Having failed to
fall, it was no part of the demon plan to hurl me into the
abyss, and thus (there being no alternative) a different and a
milder destruction awaited me. Milder! I half smiled in my
agony as I thought of such application of such a term.
What boots it to tell of the long, long hours of horror
more than mortal, during which I counted the rushing
oscillations of the steel! Inch by inch—line by line—with a
descent only appreciable at intervals that seemed ages—
down and still down it came! Days passed—it might have
been that many days passed—ere it swept so closely over me
as to fan me with its acrid breath. The odor of the sharp steel
forced itself into my nostrils. I prayed—I wearied heaven
THE PIT AND THE PENDULUM 14
with my prayer for its more speedy descent. I grew
frantically mad, and struggled to force myself upward
against the sweep of the fearful scimitar. And then I fell
suddenly calm, and lay smiling at the glittering death, as a
child at some rare bauble.
There was another interval of utter insensibility; it was
brief; for, upon again lapsing into life, there had been no
perceptible descent in the pendulum. But it might have been
long—for I knew there were demons who took note of my
swoon, and who could have arrested the vibration at
pleasure. Upon my recovery, too, I felt very—oh!
inexpressibly—sick and weak, as if through long inanition.
Even amid the agonies of that period, the human nature
craved food. With painful effort I outstretched my left arm as
far as my bonds permitted, and took possession of the small
remnant which had been spared me by the rats. As I put a
portion of it within my lips, there rushed to my mind a halfformed
thought
of
joy—of
hope.
Yet
what
business
had
I

with
hope?
It
was,
as
I
say,
a
half-formed
thought—man
has

many
such,
which
are
never
completed.
I
felt
that
it was
of

joy—of hope; but I felt also that it had perished in its

formation. In vain I struggled to perfect—to regain it. Long
suffering had nearly annihilated all my ordinary powers of
mind. I was an imbecile—an idiot.
The vibration of the pendulum was at right angles to my
length. I saw that the crescent was designed to cross the
region of the heart. It would fray the serge of my robe—it
would return and repeat its operations—again—and again.
Notwithstanding its terrifically wide sweep (some thirty feet
or more), and the hissing vigor of its descent, sufficient to
sunder these very walls of iron, still the fraying of my robe
would be all that, for several minutes, it would accomplish.
And at this thought I paused. I dared not go further than this
reflection. I dwelt upon it with a pertinacity of attention—as
EDGAR ALLAN POE 15
if, in so dwelling, I could arrest here the descent of the steel.
I forced myself to ponder upon the sound of the crescent as it
should pass across the garment—upon the peculiar thrilling
sensation which the friction of cloth produces on the nerves.
I pondered upon all this frivolity until my teeth were on
edge.
Down—steadily down it crept. I took a frenzied
pleasure in contrasting its downward with its lateral velocity.
To the right—to the left—far and wide—with the shriek of a
damned spirit! to my heart, with the stealthy pace of the
tiger! I alternately laughed and howled, as the one or the
other idea grew predominant.
Down—certainly, relentlessly down! It vibrated within
three inches of my bosom! I struggled violently—
furiously—to free my left arm. This was free only from the
elbow to the hand. I could reach the latter, from the platter
beside me, to my mouth, with great effort, but no farther.
Could I have broken the fastenings above the elbow, I would
have seized and attempted to arrest the pendulum. I might as
well have attempted to arrest an avalanche!
Down—still unceasingly—still inevitably down! I
gasped and struggled at each vibration. I shrunk convulsively
at its every sweep. My eyes followed its outward or upward
whirls with the eagerness of the most unmeaning despair;
they closed themselves spasmodically at the descent,
although death would have been a relief, oh, how
unspeakable! Still I quivered in every nerve to think how
slight a sinking of the machinery would precipitate that keen,
glistening axe upon my bosom. It was hope that prompted
the nerve to quiver—the frame to shrink. It was hope—the
hope that triumphs on the rack—that whispers to the deathcondemned
even
in
the
dungeons
of
the
Inquisition.

I saw that some ten or twelve vibrations would bring the

steel in actual contact with my robe—and with this
THE PIT AND THE PENDULUM 16
observation there suddenly came over my spirit all the keen,
collected calmness of despair. For the first time during many
hours—or perhaps days—I thought. It now occurred to me,
that the bandage, or surcingle, which enveloped me, was
unique. I was tied by no separate cord. The first stroke of the
razor-like crescent athwart any portion of the band would so
detach it that it might be unwound from my person by means
of my left hand. But how fearful, in that case, the proximity
of the steel! The result of the slightest struggle, how deadly!
Was it likely, moreover, that the minions of the torturer had
not foreseen and provided for this possibility? Was it
probable that the bandage crossed my bosom in the track of
the pendulum? Dreading to find my faint and, as it seemed,
my last hope frustrated, I so far elevated my head as to
obtain a distinct view of my breast. The surcingle enveloped
my limbs and body close in all directions—save in the path
of the destroying crescent.
Scarcely had I dropped my head back into its original
position, when there flashed upon my mind what I cannot
better describe than as the unformed half of that idea of
deliverance to which I have previously alluded, and of which
a moiety only floated indeterminately through my brain
when I raised food to my burning lips. The whole thought
was now present—feeble, scarcely sane, scarcely definite,—
but still entire. I proceeded at once, with the nervous energy
of despair, to attempt its execution.
For many hours the immediate vicinity of the low
framework upon which I lay had been literally swarming
with rats. They were wild, bold, ravenous—their red eyes
glaring upon me as if they waited but for motionlessness on
my part to make me their prey. “To what food,” I thought,
“have they been accustomed in the well?”
They had devoured, in spite of all my efforts to prevent
them, all but a small remnant of the contents of the dish. I
EDGAR ALLAN POE 17
had fallen into an habitual see-saw or wave of the hand about
the platter; and, at length, the unconscious uniformity of the
movement deprived it of effect. In their voracity, the vermin
frequently fastened their sharp fangs in my fingers. With the
particles of the oily and spicy viand which now remained, I
thoroughly rubbed the bandage wherever I could reach it;
then, raising my hand from the floor, I lay breathlessly still.
At first, the ravenous animals were startled and terrified
at the change—at the cessation of movement. They shrank
alarmedly back; many sought the well. But this was only for
a moment. I had not counted in vain upon their voracity.
Observing that I remained without motion, one or two of the
boldest leaped upon the framework, and smelt at the
surcingle. This seemed the signal for a general rush. Forth
from the well they hurried in fresh troops. They clung to the
wood—they overran it, and leaped in hundreds upon my
person. The measured movement of the pendulum disturbed
them not at all. Avoiding its strokes they busied themselves
with the anointed bandage. They pressed—they swarmed
upon me in ever accumulating heaps. They writhed upon my
throat; their cold lips sought my own; I was half stifled by
their thronging pressure; disgust, for which the world has no
name, swelled my bosom, and chilled, with a heavy
clamminess, my heart. Yet one minute, and I felt that the
struggle would be over. Plainly I perceived the loosening of
the bandage. I knew that in more than one place it must be
already severed. With a more than human resolution I lay
still.
Nor had I erred in my calculations—nor had I endured
in vain. I at length felt that I was free. The surcingle hung in
ribands from my body. But the stroke of the pendulum
already pressed upon my bosom. It had divided the serge of
the robe. It had cut through the linen beneath. Twice again it
swung, and a sharp sense of pain shot through every nerve.
THE PIT AND THE PENDULUM 18
But the moment of escape had arrived. At a wave of my hand
my deliverers hurried tumultuously away. With a steady
movement—cautious, sidelong, shrinking, and slow—I slid
from the embrace of the bandage and beyond the reach of the
scimitar. For the moment, at least, I was free.
Free!—and in the grasp of the Inquisition! I had
scarcely stepped from my wooden bed of horror upon the
stone floor of the prison, when the motion of the hellish
machine ceased, and I beheld it drawn up, by some invisible
force, through the ceiling. This was a lesson which I took
desperately to heart. My every motion was undoubtedly
watched. Free!—I had but escaped death in one form of
agony, to be delivered unto worse than death in some other.
With that thought I rolled my eyes nervously around on the
barriers of iron that hemmed me in. Something unusual—
some change which, at first, I could not appreciate
distinctly—it was obvious, had taken place in the apartment.
For many minutes of a dreamy and trembling abstraction, I
busied myself in vain, unconnected conjecture. During this
period, I became aware, for the first time, of the origin of the
sulphurous light which illumined the cell. It proceeded from
a fissure, about half an inch in width, extending entirely
around the prison at the base of the walls, which thus
appeared, and were completely separated from the floor. I
endeavored, but of course in vain, to look through the
aperture.
As I arose from the attempt, the mystery of the
alteration in the chamber broke at once upon my
understanding. I have observed that, although the outlines of
the figures upon the walls were sufficiently distinct, yet the
colors seemed blurred and indefinite. These colors had now
assumed, and were momentarily assuming, a startling and
most intense brilliancy, that gave to the spectral and fiendish
portraitures an aspect that might have thrilled even firmer
EDGAR ALLAN POE 19
nerves than my own. Demon eyes, of a wild and ghastly
vivacity, glared upon me in a thousand directions, where
none had been visible before, and gleamed with the lurid
lustre of a fire that I could not force my imagination to
regard as unreal.
Unreal!—Even while I breathed there came to my
nostrils the breath of the vapor of heated iron! A suffocating
odor pervaded the prison! A deeper glow settled each
moment in the eyes that glared at my agonies! A richer tint
of crimson diffused itself over the pictured horrors of blood.
I panted! I gasped for breath! There could be no doubt of the
design of my tormentors—oh! most unrelenting! oh! most
demoniac of men! I shrank from the glowing metal to the
centre of the cell. Amid the thought of the fiery destruction
that impended, the idea of the coolness of the well came over
my soul like balm. I rushed to its deadly brink. I threw my
straining vision below. The glare from the enkindled roof
illumined its inmost recesses. Yet, for a wild moment, did
my spirit refuse to comprehend the meaning of what I saw.
At length it forced—it wrestled its way into my soul—it
burned itself in upon my shuddering reason. Oh! for a voice
to speak!—oh! horror!—oh! any horror but this! With a
shriek, I rushed from the margin, and buried my face in my
hands—weeping bitterly.
The heat rapidly increased, and once again I looked up,
shuddering as with a fit of the ague. There had been a second
change in the cell—and now the change was obviously in the
form. As before, it was in vain that I at first endeavored to
appreciate or understand what was taking place. But not long
was I left in doubt. The Inquisitorial vengeance had been
hurried by my two-fold escape, and there was to be no more
dallying with the King of Terrors. The room had been
square. I saw that two of its iron angles were now acute—
two, consequently, obtuse. The fearful difference quickly
THE PIT AND THE PENDULUM 20
increased with a low rumbling or moaning sound. In an
instant the apartment had shifted its form into that of a
lozenge. But the alteration stopped not here—I neither hoped
nor desired it to stop. I could have clasped the red walls to
my bosom as a garment of eternal peace. “Death,” I said,
“any death but that of the pit!” Fool! might I not have known
that into the pit it was the object of the burning iron to urge
me? Could I resist its glow? or if even that, could I withstand
its pressure? And now, flatter and flatter grew the lozenge,
with a rapidity that left me no time for contemplation. Its
centre, and of course its greatest width, came just over the
yawning gulf. I shrank back—but the closing walls pressed
me resistlessly onward. At length for my seared and writhing
body there was no longer an inch of foothold on the firm
floor of the prison. I struggled no more, but the agony of my
soul found vent in one loud, long, and final scream of
despair. I felt that I tottered upon the brink—I averted my
eyes—
There was a discordant hum of human voices! There
was a loud blast as of many trumpets! There was a harsh
grating as of a thousand thunders! The fiery walls rushed
back! An outstretched arm caught my own as I fell, fainting,
into the abyss. It was that of General Lasalle. The French
army had entered Toledo. The Inquisition was in the hands
of its enemies.

Hruba şi pendulul
proză [ ]

-------------------------
de Edgar Allan Poe [Edgar_Allan_Poe ]
2009-01-13 | | Înscris în bibliotecă de Jack Spiner

Impia tortorum longas hic turba furores

Sanguinis innocui, nom satiata, aluit.
Sospite nune patria, fracto nune funeris antro,
Mors ubi dira fuit, vita salusque patent.
(Catren scris pentru porţile pieţei
ce urma să fie amenajată la Paris pe
locul unde a fost clubul iacobinilor)

Eram istovit — acea lungă agonie mă istovise de moarte; şi când, într-un sfârşit, m-au dezlegat şi
mi-au îngăduit să mă aşez, am simţit că puterile mă părăsesc. Sentinţa — cumplita sentinţă de
moarte — a fost cea din urmă rostire care mi-a ajuns lămurit la ureche. După aceea, glasul
inchizitorilor păru că se topeşte în zvonul nedesluşit al unui vis. În sufletul meu el trezi o idee de
rotire, pesemne pentru că închipuirea mea îl asemuia cu vuietul unei roţi de moară. Dar n-a ţinut
decât un scurt răstimp, apoi n-am mai auzit nimic. Totuşi, câtăva vreme am mai putut vedea, dar
cât de groaznic exageram totul! Am mai putut vedea buzele judecătorilor înveşmântaţi în negru.
Mi se părea că sunt albe, mai albe decât foaia de hârtie pe care aştern aceste cuvinte, şi subţiri —
caraghios de subţiri — subţiate de expresia lor intensă de asprime, de neclintită hotărâre, de
dispreţ neîndurat pentru chinurile omeneşti. Vedeam că pe aceste buze iau naştere poruncile care
pentru mine erau poruncile sorţii. Le-am văzut rostind schimonosite osânda morţii. Le-am văzut
potrivind silabele numelui meu şi m-am cutremurat, fiindcă nu mai urma nici un alt sunet. Am
mai văzut, în câteva clipe de groază nebună, unduirea lină, aproape nesimţită, a draperiilor negre
ce învăluiau pereţii încăperii. Şi atunci, privirile îmi căzură pe cele şapte sfeşnice înalte de pe
masă. La început au luat chipul îndurării înseşi şi păreau îngeri albi şi plăpânzi, care veneau să
mă mântuie, dar deodată un leşin de moarte îmi năpădi sufletul şi simţii că mă înfior până în
adâncul fiinţei, ca şi cum m-aş fi atins de firele unei baterii galvanice, în vreme ce îngereştile
chipuri se preschimbau în stafii fără noimă, cu frunţile în flăcări, şi văzui că din partea lor nu voi
avea ajutor. Mai apoi mi s-a strecurat în închipuire un gând, ca un crâmpei de cântec măiestru:
—Ce dulce trebuie să fie odihna în mormânt!". Gândul sosi încet şi tiptil, şi multă vreme trecu
până ce l-am cuprins pe de-a-ntregul; dar tocmai când mintea în sfârşit izbutise să-l simtă mai
bine, să se împace cu el, chipurile judecătorilor pieriră ca prin farmec din faţa mea, sfeşnicele
înalte se cufundară în neant, flăcările se stinseră cu totul; beznele întunericului năvăliră; orice
simţire păru înghiţită de prăvălirea aceea bezmetică a sufletului în Hades. Iar lumea fu numai
linişte, şi noapte, şi tăcere.
Leşinasem. Totuşi nu vreau să spun că-mi pierdusem cu desăvârşire conştiinţa. Nu încercam să
definesc sau măcar să descriu ce-mi mai rămăsese din ea; dar nu era cu totul pierdută. Nu! Nici
în somnul cel mai adânc! Nu! Nici în delir! Nu! Nici în leşin! Nu! Nici în moarte! Nici chiar în
groapă nu e totul pierdut. Altminteri, n-ar mai fi nemurire pentru om. Trezindu-ne din somnul cel
mai adânc, sfâşiem urzeala străvezie a unui anume vis. Şi atât de gingaşă era acea ţesătură, încât,
o clipă după aceea, nici nu ne mai amintim ce am visat. Întorcându-ne la viaţă din leşin, trecem
peste două praguri: cel dintâi e simţul existenţei noastre mintale sau spirituale; al doilea e simţul
existenţei fizice. Dacă, ajunşi la al doilea prag, am putea să retrăim în minte impresiile celui
dintâi, se pare că ar fi cu putinţă să găsim acele impresii pline de amintirile vii ale abisului de
dincolo. Şi ce oare e acest abis? Cum vom putea măcar deosebi umbrele lui de-ale mormântului?
Dar, dacă impresiile culese în stadiul pe care l-am denumit pragul dintâi nu reapar la porunca
voinţei noastre, totuşi, după un lung răstimp, nu se ivesc ele oare din nou, aşa încât ne minunăm
de unde au putut veni? Cel care n-a căzut în leşin niciodată nu va găsi stranii palate şi chipuri
tulburător de cunoscute în strălucirile jarului; nu va zări plutind în văzduhul apropiat arătările
triste pe care cei mulţi nu le pot vedea: nu va desluşi mireasma vreunei flori nemaivăzute; şi
mintea lui nu se va răsfăţa fermecată de înţelesul unei cadenţe muzicale care niciodată nu i-a mai
încântat auzul.
În stăruitoarele şi îngăduitoarele mele străduinţe de a-mi reaminti şi în apriga mea luptă de a mai
culege unele semne din acea stare asemenea neantului, în care sufletul mi se scufundase, au fost
şi câteva clipe când am visat că izbândesc. Au fost şi scurte, foarte scurte răstimpuri în care am
scos la lumină unele amintiri, despre care judecata mea limpede de mai târziu m-a încredinţat că
nu puteau fi în legătură decât cu acele minute de aparentă lipsă de cunoştinţă. Acele umbre ale
memoriei îmi şopteau ceva nedesluşit despre nişte măreţe întruchipări care m-au ridicat,
purtându-mă pe tăcute în jos, mai jos, tot mai jos, până ce o cumplită ameţeală mă cuprinse
numai la gândul acelei pogorâri fără sfârşit. Tot ele îmi spuneau ceva despre o nelămurită spaimă
a inimii mele pricinuită de liniştea ei nefirească. Urmează apoi o impresie de nemişcare
neaşteptată a tuturor lucrurilor... Ca şi cum cei care mă purtaseră (în ce spectral cortegiu!) ar fi
depăşit în pogorârea lor marginile nemărginirii şi s-ar fi oprit, sleiţi ei înşişi de searbădă lor
trudă. După aceea, îmi amintesc de ceva trist şi neguros; apoi totul a fost o nebunie, nebunia unei
memorii ce răscoleşte lucruri neîngăduite.
Cu totul pe neaşteptate, sufletul meu a avut din nou parte de sunet şi de mişcare; de zvâcnirea
năvalnică a inimii şi de tic-tacul ei în auz. Apoi, un repaos, în care totul e alb. Şi iarăşi sunetul, şi
pipăitul, şi mişcarea se întorc dimpreună cu un fel de zbârnâit dureros, ce-mi străbate tot trupul.
Apoi, conştiinţa, ea singura, dar fără gândire, conştiinţa că sunt în viaţă se ivi pentru un răstimp,
care se prelungi multă vreme. Apoi, ca un fulger, gândirea, şi o spaimă cumplită, şi trudnica
stăruinţă de a înţelege adevărata mea stare. Apoi, un aprig dor să alunec în nesimţire. Apoi, un
iureş al sufletului spre viaţă şi o sforţare izbutită de a mă mişca. Iar acum, întreaga amintire a
judecăţii, a judecătorilor, a draperiilor negre, a sentinţei, a slăbiciunii mele, a leşinului. Apoi,
uitarea deplină a tot ce a urmat; a tot ce mai târziu, după mari stăruinţe, am ajuns în stare să-mi
amintesc nelămurit.
În tot acest răstimp nu deschisesem ochii. Simţeam că zac pe spate, dezlegat. Întinsei mâna şi ea
căzu greoi pe ceva umed şi tare. O lăsai acolo câteva clipe, în care timp m-am străduit să ghicesc
unde mă aflu şi ce se petrece cu mine. Nu îndrăzneam să-mi folosesc văzul, deşi doream asta din
tot sufletul. Mi-era frică de întâia privire pe care aş fi aruncat-o asupra lucrurilor din preajmă. Nu
pentru că m-aş fi temut să văd ceva spăimântător, ci pentru că mă îngrozeam că n-ar fi nimic de
văzut. Într-un târziu, cu deznădejdea în suflet, deschisei repede ochii. Cele mai negre gânduri mi
se adeveriră atunci. Întunecimile nopţii veşnice mă învăluiau. Mă luptai să-mi trag răsuflarea. Mi
se părea că beznele dese mă apasă şi mă înăbuşă. Aerul era nesuferit de greu. Totuşi, stăteam
liniştit şi mă străduiam să judec. Mi-am adus aminte de felul cum lucrează Inchiziţia şi am căutat
să-mi dau seama din tot ce ştiam de adevărata mea stare. Sentinţa fusese dată; şi mi se părea că
de-atunci încoace trecuse un răstimp foarte lung. Nici o clipă totuşi n-am crezut că am murit cu
adevărat. O asemenea presupunere, în ciuda tuturor născocirilor citite, nu se împacă defel cu
viaţa reală; dar oare unde mă aflam şi în ce stare? Ştiam că, de obicei, osândiţii la moarte sunt
arşi pe rug, şi un astfel de lucru se întâmplase chiar în noaptea care a urmat zilei judecăţii mele.
Fusesem oare aruncat din nou în temniţă, în aşteptarea jertfei apropiate, care nu trebuia să aibă
loc decât peste câteva luni? Văzui îndată că nu poate fi vorba de aşa ceva. Victimele fuseseră
cerute fără zăbavă. Mai mult încă, temniţa mea, ca toate chiliile osândiţilor din Toledo, avea o
pardoseală de piatră şi nu era cu totul lipsită de lumină.
Deodată un gând îngrozitor făcu să-mi năvălească valuri de sânge în inimă şi, pentru scurtă
vreme, căzui din nou în nesimţire. Când mă trezii, sării fără de veste în picioare, cu un tremur
nestăpânit în tot trupul. Nebuneşte, mi-am întins braţele în sus şi jur-împrejur, în toate părţile. Nu
simţeam nimic. Mă temeam totuşi să fac un pas, ca nu cumva să mă izbesc de zidurile unui
mormânt. Sudoarea îmi curgea şiroaie şi mi se aduna în stropi mari şi reci pe frunte. În cele din
urmă, chinurile îndoielii ajunseră de neîndurat şi înaintai cu băgare de seamă, întinzând braţele şi
holbând ochii, în nădejdea de a descoperi o rază cât de slabă de lumină. Făcui câţiva paşi, dar
totul era întunecat şi gol. Răsuflai mai în voie. Cel puţin atât părea vădit, că nu-mi fusese hărăzită
mie soarta cea mai groaznică dintre toate.
Şi atunci, pe când înaintam mereu şi cu băgare de seamă, iată că toate zvonurile nedesluşite
asupra grozăviilor din Toledo mi se îmbulziră, cu miile, în amintire. Despre temniţele acestea se
spuneau lucruri stranii. Le-am luat totdeauna drept născociri, erau însă prea stranii şi prea
groaznice ca să poată fi repetate altfel decât în şoaptă. Eram oare lăsat să mor de foame în
această lume subpământeană a întunericului? Sau ce altă soartă, poate mai cumplită, mă aştepta?
Cunoşteam mult prea bine felul de a fi al judecătorilor mei ca să mă mai pot îndoi că urmarea va
fi numai moartea, şi o moarte de o grozăvie cu totul neobişnuită. Felul şi ceasul acestei morţi
erau singurul lucru care mă îngrijora şi mă frământa.
În sfârşit, mâinile mele întinse dădură peste ceva tare. Era un zid foarte neted, lipicios şi rece,
care părea făcut din blocuri de piatră. Mă ţinui de el, umblând cu toată grija şi neîncrederea pe
care mi-o inspiraseră unele vechi istorisiri. Totuşi, această încercare nu-mi îngăduia câtuşi de
puţin să aflu mărimea temniţei mele, fiindcă aş fi putut să-i dau ocol şi să mă întorc la punctul de
plecare fără să-mi dau seama, atât de neted şi de uniform era zidul. De aceea, am căutat cuţitul pe
care-l aveam în buzunar când am fost dus în faţa camerei inchizitoriale; dar nu mai era acolo;
hainele îmi fuseseră înlocuite cu un halat de şiac grosolan. Mă gândisem să înfig tăişul în vreo
crăpătură cât de mică a zidăriei ca să-mi pot da seama de unde am plecat; nu era cine ştie ce
greutate, cu toate că pentru mintea mea învălmăşită părea la început ceva de neînvins. Am sfâşiat
o bucată din tivul halatului şi am întins-o pe jos, în toată lungimea ei, perpendicular pe zid.
Mergând pe dibuite în jurul tainiţei, nu se putea să nu dau peste peticul acesta la capătul ocolului.
Aşa, cel puţin, aveam de gând. Dar nu ţinusem seama de mărimea temniţei, nici de propria mea
slăbiciune. Am înaintat şovăind câtva timp, până m-am împiedicat şi am căzut. Sleit de oboseală,
am rămas locului şi, cum zăceam acolo, curând m-a furat somnul.
La deşteptare, întinzând braţul, am găsit lângă mine o pâine şi un ulcior cu apă. Eram prea istovit
ca să mă pot gândi asupra acestui lucru, dar am mâncat şi am băut cu nesaţ. Puţin după aceea, am
luat-o iarăşi în jurul tainiţei mele şi, cu mare trudă, am ajuns în sfârşit la bucata de şiac. Până în
clipa căderii numărasem cincizeci şi doi de paşi şi, pornind din nou, am mai numărat patruzeci şi
opt de paşi până am ajuns la peticul de lină. Erau deci, în total, o sută de paşi; şi, socotind doi
paşi de fiecare iard, am presupus că temniţa trebuie să aibă cincizeci de iarzi de jur-împrejur.
Dădusem, totuşi, peste multe unghere în zid, şi de aceea nu puteam ghici forma cavoului, căci nu
mă puteam împiedica să cred că e vorba de un cavou.
Nu urmăream mare lucru în cercetările mele şi mai ales nu puneam în ele nici o nădejde. Totuşi,
o curiozitate nelămurită mă îndemna să continui. Despărţindu-mă de perete, mă hotărâi s-o iau
de-a curmezişul încăperii. La început am înaintat cu multă băgare de seamă, fiindcă podeaua,
deşi părea făcută din ceva tare, era cleioasă şi nesigură. In cele din urmă am prins totuşi curaj şi
am mers fără şovăire şi voiniceşte înainte, străduindu-mă să ţin o linie cât mai dreaptă cu putinţă.
Înaintasem vreo zece-doisprezece paşi în felul acesta, când rămăşiţa tivului sfâşiat al halatului mi
se încurcă în picioare. Călcai pe el şi mă prăbuşii deodată cu faţa în jos.
În tulburarea pe care mi-o pricinuise căderea, nu mi-am dat seama de o împrejurare întrucâtva
surprinzătoare, care, totuşi, după câteva clipe, pe când zăceam încă la pământ, îmi atrase atenţia.
Şi anume: stăteam cu bărbia sprijinită de podeaua temniţei, pe când buzele şi partea de sus a
capului, cu toate că păreau mai jos decât bărbia, nu se atingeau de nimic. Totodată, fruntea îmi fu
parcă scăldată în aburi lipicioşi şi un miros caracteristic de ciuperci putrede îmi pătrunse în nări.
Am întins braţul şi m-am înfiorat simţind că am căzut chiar pe marginea unui puţ rotund, a cărui
suprafaţă desigur n-aveam încă mijloace să o măsor. Scormonind în zidărie, chiar mai jos de
ghizdurile fântânii, izbutii să desprind o bucăţică şi o lăsai să cadă în abis. Vreme de câteva clipe
am urmărit-o cu auzul, cum răsuna izbindu-se de laturile puţului în prăbuşirea ei. Într-un târziu,
un plescăit de apă, însoţit de ecouri prelungi, mă înfiora. În aceeaşi clipă, chiar deasupra capului,
se auzi un sunet, ca şi cum o uşă s-ar fi deschis şi închis în grabă, pe când o plăpândă rază de
lumină străbătu deodată întunericul şi se stinse tot atât de repede.
Mi-am dat limpede seama de osânda ce-mi fusese pregătită şi m-am bucurat în sinea mea de
întâmplarea binevenită prin care am fost mântuit. Încă un pas dacă mai făceam, înainte de cădere,
şi lumea nu mă mai vedea. Iar moartea pe care o evitasem era tocmai dintre acelea ce le
socotisem nişte născociri fără de temei în poveştile despre Inchiziţie. Victimele tiraniei ei n-
aveau alt sfârşit de ales decât sau o moarte în cele mai groaznice chinuri trupeşti sau o moarte în
cele mai crunte dureri sufleteşti. Mie mi se hărăzise aceasta din urmă. Nervii îmi erau atât de
zdruncinaţi de îndelungata mea suferinţă, îneât sunetul propriului meu glas mă făcu să tresar şi
ajunsesem în toate privinţele făptura cea mai potrivită pentru felul de tortură ce mă aştepta.
Tremurând din tot trupul, m-am întors pe dibuite până la perete şi acolo am hotărât că e mai bine
să pier decât să înfrunt grozăvia altor puţuri adânci pe care închipuirea mea le şi vedea semănate
ici şi colo în cuprinsul temniţei. Într-o altă stare sufletească, aş fi avut curajul să pun capăt
suferinţelor mele aruncându-mă într-unul din aceste abisuri; dar acum eram cel din urmă dintre
mişei. Şi nu puteam uita cele citite cu privire la aceste puţuri, şi anume: nu se potrivea cu
planurile mult prea groaznice ale judecătorilor ca viaţa să fie curmată dintr-o dată.
Frământările minţii mă ţinură treaz câteva ceasuri; dar, într-un târziu, adormii din nou. La
deşteptare, am găsit lângă mine, ca şi mai înainte, o pâine şi un ulcior cu apă. Mă chinuia o sete
cumplită şi am golit vasul pe nerăsuflate. Pesemne că puseseră ceva în apă, fiindcă de îndată ce
am băut, m-a copleşit o piroteală de neînvins. Am căzut într-un somn adânc, un somn la fel cu
moartea. Câtă vreme a ţinut, desigur că nu pot şti; dar când iarăşi deschisei ochii, puteam zări
lucrurile din jurul meu. O lumină tulbure, ca de pucioasă, al cărei izvor nu-l putui descoperi din
capul locului, îmi îngăduia să văd înfăţişarea şi întinderea temniţei mele.
Mă înşelasem cu totul în privinţa mărimii. Întregul ocol al zidurilor nu trecea de douăzeci şi cinci
de iarzi. Vreme de câteva clipe faptul acesta trezi în mine o lume de gânduri deşarte şi
tulburătoare — deşarte, într-adevăr! — căci în groaznicele împrejurări în care mă aflam, ce putea
fi oare mai lipsit de însemnătate decât aceste biete dimensiuni ale temniţei mele? Sufletul meu
însă găsea un ciudat interes în aceste nimicuri şi mă frământam, încercând să descopăr greşeala
ce o săvârşisem în măsurătoare. Adevărul, în sfârşit, ieşi fulgerător la iveală. În cea dintâi
încercare a mea de a recunoaşte locurile am numărat cincizeci şi doi de paşi până în clipa când
am căzut; trebuie să fi fost atunci la un pas sau doi de peticul de şiac; de fapt, aproape că ispră-
visem cu înconjurul cavoului. Pe urmă am adormit, şi când m-am trezit, se vede că m-am întors
la loc; am presupus astfel că circuitul ar fi. aproape de două ori mai mare decât este în realitate.
Fiind cu mintea tulbure, nu am putut băga de seamă că pornisem să dau ocol cu zidul în stânga şi
că-l sfârşisem cu zidul la dreapta mea.
Mă înşelasem de asemenea în ce priveşte forma încăperii. Umblând pe dibuite, întâlnisem mai
multe colţuri, şi am dedus că trebuie să fie de o formă foarte neregulată, atât e de mare puterea
întunericului asupra cuiva care se trezeşte din letargie sau din somn! Nu erau alte unghiuri decât
acelea ale unor mici scobituri, sau firide, la distanţe egale. Forma temniţei, în totul, era pătrată.
Ceea ce luasem eu drept zidărie se arătau acum a fi nişte plăci uriaşe de fier, sau de alt metal, ale
căror lipituri şi îmbinări alcătuiau adânciturile. Întreaga suprafaţă a acestei căptuşeli metalice era
zugrăvită grosolan cu toate născocirile respingătoare şi hâde pe care le-au scornit superstiţia
macabră a călugărilor. Chipuri diavoleşti cu înfăţişare ameninţătoare, cu schelete şi alte imagini
cu adevărat înfiorătoare se întindeau pretutindeni, sluţind pereţii. Am băgat de seamă că aceste
grozăvii erau desenate destul de apăsat, pe când culorile păreau şterse şi ofilite ca din pricina
aerului umed. Tot acum am văzut că şi pardoseala era de piatră. La mijloc se deschidea puţul
rotund din gaura căruia scăpasem; dar era singurul în toată temniţa.
Toate acestea le-am văzut nelămurit şi cu multă caznă, fiindcă în timpul somnului se petrecuse o
mare schimbare. Acum zăceam lungit pe spate, pe un fel de cadru scund de lemn. Eram legat
zdravăn de el cu o fâşie lungă care aducea cu o chingă. Era petrecută de mai multe ori peste
trupul şi mădularele mele, lăsându-mi slobod doar capul şi mâna stângă, atât cât să pot ajunge
singur şi cu mare caznă la mâncarea pusă într-o strachină de lut, care se afla lângă mine pe
podea. Spre marea mea groază, văzui că mi se luase ulciorul. Spun —spre marea mea groază",
fiindcă eram chinuit de o sete cumplită. Se pare că cei care mă prigoneau urmăriseră să-mi
înteţească setea cât mai mult, căci mâncarea era cu carne şi bine piperată.
Uitându-mă în sus, am cercetat tavanul închisorii mele. Era înalt de vreo treizeci, patruzeci de
picioare, şi construcţia semăna mult cu a pereţilor înconjurători. Într-una din despărţiturile lui, un
chip foarte ciudat îmi atrase întreaga luare-aminte. Era o figură a Timpului, zugrăvită aşa cum e
înfăţişată de obicei, afară doar că în loc de coasă ţinea ceva care, la prima aruncătură de ochi, mi
se păru imaginea pictată a unui uriaş pendul, aşa cum se vede în ornicele vechi. Era totuşi ceva în
aspectul acestei maşinării care m-a îndemnat să o scrutez mai cu de amănuntul. Cum priveam
ţintă în sus la ea (fiindcă se afla chiar deasupra mea), mi s-a năzărit că o văd mişcându-se. O
clipă mai târziu, această părere s-a adeverit. Avea o bătaie scurtă şi, de bună seamă, înceată. M-
am uitat la ea câteva minute, mai mult uimit decât înfricoşat, în cele din urmă, obosit de
urmărirea mişcării ei monotone, mi-am întors privirile la celelalte lucruri din tainiţă.
Un zgomot uşor mi-a atras atenţia şi, uitându-mă spre podea, văzui câţiva şobolani uriaşi
străbătând-o. Ieşiseră din puţul pe care-l puteam zări la dreapta mea. Chiar pe când îi priveam, se
căţărară în grabă, în cete întregi, cu ochi hulpavi, atraşi de mirosul cărnii. Mi-au trebuit multă
caznă şi băgare de seamă ca să-i alung.
Trecuse o jumătate de oră, sau poate chiar o oră (fiindcă nu-mi putea da seama prea bine de
trecerea timpului), până mi-am aţintit din nou ochii în sus. Ceea ce am văzut atunci m-a mirat şi
m-a uluit. Mărimea oscilaţiei pendulului crescuse cu aproape un iard. Ca o urmare firească,
viteza era de asemenea cu mult mai mare. Dar ceea ce mă tulbura mai mult decât orice era
impresia că se coborâse în chip vădit. Mi-am dat seama acum — e de prisos să mai spun cu câtă
groază în suflet — că marginea lui de jos era alcătuită dintr-un corn de oţel sclipitor, lung de
aproape un picior de la un capăt la celălalt; colţurile lui erau îndreptate în sus şi se vedea bine că
marginea de jos era ascuţită ca un brici: un fel de brici masiv şi greu, care se lăţea şi se îngroşa
de la tăiş în sus. Era atârnat de o vergea groasă de aramă şi întregul pendul şuiera legănându-se
în văzduh.
Nu mă mai puteam îndoi de soarta ce-mi fusese pregătită, de iscusinţa în materie de tortură a
călugărilor. Iscoadele Inchiziţiei aflaseră că descoperisem puţul — puţul acela, ale cărui grozăvii
fuseseră hărăzite unui eretic atât de înrăit ca mine, puţul, această închipuire a iadului şi despre
care zvonurile spuneau că e Ultima Thule a pedepselor născocite de ei. Fusesem ferit de a mă
prăvăli în puţ mulţumită unui accident cum nu se poate mai simplu şi ştiam că surprinderea
pricinuită de căderea pe neaşteptate în capcana chinurilor alcătuieşte o bună parte din tot
grotescul acestei morţi în temniţă. De vreme ce scăpasem de prăbuşire, planul lor diavolesc nu
mai putea urmări să mă rostogolească în abis. Aşadar (în lipsa oricărei alternative), mă aştepta un
alt sfârşit mai blând. Mai blând! Am şi zâmbit, cuprins de groază — un zâmbet slab — când m-
am gândit cum folosesc atare vorbă.
La ce bun să mai povestesc acele ceasuri lungi, nesfârşit de lungi, pline de o groază mai cumplită
decât moartea, în cursul cărora număram oscilaţiile şuierătoare ale tăişului de oţel.
Încet, încet, abia simţit, se lăsa în jos, tot mai jos, tot mai jos, într-o pogorâre de care-mi dădeam
seama numai la intervale ce mi se păreau veacuri. Au trecut zile întregi, au trecut multe zile
poate, până ce ajunse să se legene asupră-mi atât de aproape, încât să-mi facă vânt cu tăioasa lui
suflare. Izul oţelului ascuţit îmi pătrundea în nări cu de-a sila. Mă rugam întruna, mă rugam
cerului, obosindu-l cu atâtea rugi, să-l facă să coboare mai repede. Îmi pierdui cu desăvârşire
minţile şi mă căznii din răsputeri să mă avânt în sus, în bătaia cumplitului hanger. Şi apoi
cădeam deodată într-un fel de nepăsare şi zăceam, zâmbind luminoasei morţi ca un copil în faţa
unei jucării minunate.
Am mai trecut încă o dată printr-un asemenea răgaz de absolută nesimţire. A fost de scurtă
durată; fiindcă, venindu-mi iarăşi în fire, am băgat de seamă că pendulul nu mai coborâse în chip
vădit. Dar se poate să fi fost lung răstimpul; că mai erau — pe cât ştiam — şi nişte demoni care
prinseseră de veste că am leşinat şi care puteau opri după voie bătaia pendulului. Când m-am
trezit din nou, m-am simţit, vai, nespus de bolnav şi de istovit, ca şi cum aş fi răbdat de foame
multă vreme. Până şi printre chinurile acestei clipe, firea omenească îşi cerea hrana. Cu o sforţare
dureroasă, am întins braţul stâng, atât cât îmi îngăduiau legăturile, şi am apucat bietele rămăşiţe
pe care mi le lăsaseră şobolanii. Ducându-mi o bucăţică la gură, mi-a fulgerat prin minte un gând
nelămurit de bucurie, de nădejde. Şi totuşi cum mai putea fi vorba de nădejde pentru unul ca
mine? Era, precum am spus, un gând pe jumătate închegat, cum i se întâmplă omului adeseori,
unul dintre acele gânduri care nu se întregesc niciodată. Am simţit că era de bucurie, de speranţă;
dar am simţit de asemenea că pierise dintru început. M-am străduit în zadar să-l desăvârşesc, să-l
recapăt. Suferinţele îndelungate îmi nimiciseră aproape toate puterile obişnuite ale minţii. Eram
un imbecil, un idiot.
Oscilaţia pendulului făcea unghi drept cu trupul meu întins. Am văzut cornul lui aşezat în aşa fel
încât să treacă prin regiunea inimii. Are să-mi sfâşie niţel şiacul halatului, are să se întoarcă, iar
şi iar, să-şi recapete mişcarea. Oricât i-ar fi de mare oscilaţia (cam de vreo treizeci de picioare şi
mai bine), precum şi forţa şuierătoare a pogorârii — care ar fi de ajuns ca să despice până şi
aceşti pereţi de fier — el, totuşi, timp de câteva minute n-avea să facă altceva decât să-mi sfâşie
halatul. M-am oprit la gândul acesta. N-am îndrăznit să trec dincolo de această idee. Am adâncit-
o cu atenţie încăpăţânată, ca şi cum, înfâţişând-o astfel, aş fi putut opri pe loc coborârea tăişului
de oţel. M-am silit să-mi îndrept gândul înspre sunetul pe care-l va face tăişul când va trece prin
veşmântul meu, înspre acea anumită senzaţie, ascuţită şi pătrunzătoare, pe care o produce asupra
nervilor o stofă când e zgâriată. Am frâmântat în minte toate aceste nimicuri, până ce mi s-au
strepezit dinţii.
Se lăsa în jos, tot mai jos, fără preget. Găseam o plăcere sălbatică să măsor şi să compar iuţeala
lui de legănare cu cea de coborâre. Spre dreapta... spre stânga... departe... mai departe... cu ţipătul
unui duh blestemat!... cu pasul tiptil al tigrului... drept spre inima mea! Râdeam şi urlam rând pe
rând, după cum mă stăpânea un gând sau altul.
Mai jos, fără greş, şi fără înduplecare, tot mai jos! Vâjâia la trei degete de pieptul meu! M-am
străduit din răsputeri, cu turbare, să-mi desfac braţul stâng. Era liber numai până la cot. Puteam
să mişc mâna, cu multă caznă, de la talerul de lângă mine până la gură, dar mai departe, nu. Dacă
aş fi izbutit să rup legăturile mai sus de cot, aş fi putut apuca pendulul şi încerca să-l opresc. Era
ca şi cum aş fi încercat să opresc o avalanşă!
Mai jos, tot mai jos, neîncetat, neînduplecat. Gâfâiam şi mă zbuciumam la fiece vibraţie. Mă
ghemuiam, zvârcolindu-mă, la fiece legănare, îi urmăream cu privirea mişcările — când în sus,
când în jos — cu nerăbdarea celei mai neînchipuite deznădejdi; apoi ochii mi se închideau
spasmodic la coborâre, deşi moartea ar fi fost o uşurare cum nu se poate spune. Dar tremuram
din tot trupul la gândul că o mişcare abia simţită a maşinăriei ar putea să repeadă această secure
ascuţită şi scânteietoare în pieptul meu. Nădejdea era cea care-mi făcea nervii să se încordeze şi
să mi se strângă tot trupul. Era nădejde — nădejdea care biruie chiar şi pe eşafod şi care le
şopteşte osândiţilor la moarte până şi în temniţele Inchiziţiei.
Văzui că după zece, douăsprezece oscilaţii, oţelul are să vină în atingere cu halatul. O dată cu
această observaţie, toată liniştea pătrunzătoare şi ascuţită a deznădejdii puse pe neaşteptate
stăpânire pe mintea mea. Pentru întâia oară după atâtea ceasuri — după atâtea zile poate
—gândeam. Aşadar, îmi veni în minte că fâşia sau chinga care mă înfăşură era dintr-o bucată. Nu
eram legat şi cu altă funie. Cea dintâi lovitură a acelui corn asemeni briciului, în orice parte a
chingii, are s-o despice, în aşa fel încât am s-o pot desface de pe trupul meu cu mâna stângă. Dar,
în cazul acesta, ce groaznică era apropierea tăişului de oţel! Ce primejdie de moarte mă pândea o
dată cu cea mai uşoară tresărire! Dar era oare cu putinţă să nu fi prevăzut ciracii gâdelui această
eventualitate şi să nu fi luat nici o măsură? Se putea oare ca fâşia să mi se încrucişeze peste piept
tocmai în calea pendulului? Temându-mă să nu-mi văd spulberată acea sfioasă şi — după cum
părea — ultimă nădejde, mi-am ridicat capul destul de sus ca să-mi pot vedea mai bine pieptul.
Chinga îmi înfăşură strâns mădularele şi trupul întreg, afară numai de poteca pe unde avea să
treacă tăişul ucigător.
De-abia lăsai capul în jos, pe locul său dintâi, când îmi fulgeră prin minte un gând pe care l-aş
descrie mai bine ca fiind jumătatea neformată încă a ideii de scăpare, pomenită mai înainte, şi din
care doar o parte îmi plutise nelămurit în minte pe când îmi duceam hrana la buzele arse. Gândul
întreg prinsese acum viaţ㠗 sfios, nu prea desluşit, nu prea cuminte, totuşi pe deplin închegat.
Am început de îndată, cu înfrigurata energie a deznădejdii, să încerc să-l duc la îndeplinire.
De mai multe ceasuri, peste tot locul din preajma scândurii joase pe care zăceam mişunau în voie
şobolanii. Sălbatici, îndrăzneţi şi hulpavi îşi aţinteau asupră-mi ochii lor roşii; parcă n-aşteptau
decât să rămân nemişcat ca să facă din mine prada lor. —Cu ce fel de hrană, mă întrebai, au fost
obişnuiţi în fântână?!"
În ciuda sforţărilor mele de a-i împiedica, înghiţiseră aproape tot conţinutul talerului, afară de o
mică rămăşiţă. Căpătasem deprinderea să-mi legăn mâna, fără încetare, în jurul talerului, dar, cu
încetul, această mişcare inconştientă şi neschimbată nu mai avu nici un efect. Adesea, în lăcomia
lor, lighioanele îmi înfigeau în degete colţii ascuţiţi. Cu firicelele de carne unsuroasă şi piperată
frecai zdravăn chinga, oriunde am putut ajunge. Apoi, luând mâna de pe podea, rămăsei
nemişcat, fără să suflu.
La început, vietăţile acelea nesăţioase au fost uimite şi înspăimântate de această schimbare, de
faptul că orice mişcare încetase. Au dat îndărăt îngrozite, multe din ele s-au ascuns în fântână.
Dar asta a durat doar o clipă. Nu mă bizuisem degeaba pe lăcomia lor. Văzând că am rămas
nemişcat, una sau două dintre cele mai îndrăzneţe se câţărară pe culcuşul de scânduri,
adulmecând spre chingă. Parcă a fost semnalul unui iureş de pretutindeni. Din puţul fântânii se
năpusteau mereu, cete, cete. Se agăţau de scândură, alergau de-a lungul meu şi năvăleau asupră-
mi cu sutele. Mişcarea măsurată a pendulului nu-i tulbura câtuşi de puţin. Ferindu-se de loviturile
lui, îşi făcură de lucru cu chinga unsuroasă. Se îmbulzeau, mişunau, grămădindu-se peste mine în
muşuroaie tot mai mari. Mi se zvârcoleau pe grumaz, boturile lor reci îmi căutau buzele; eram
aproape înăbuşit de apăsarea gloatei lor; o scârbă fără nume pe lumea asta îmi umflă pieptul şi-
mi îngheţă, vâscos, inima, încă o clipă, şi simţii că bătălia va lua sfârşit. Îmi dădeam bine seama
că legăturile slăbesc. Înţelesei că trebuie să fie şi tăiate în mai multe locuri. Cu o hotărâre
supraomenească, stăm neclintit.
Socoteala mea nu dăduse greş, şi nici nu suferisem în zadar. Într-un târziu, am simţit că sunt
liber. Chinga atârna în zdrenţe sub mine. Dar iată că bătaia pendulului îmi apăsa pieptul. Îmi
sfâşia halatul de şiac. Tăiase şi rufa de dedesubt. Se mai legănă de două ori şi simţii o durere
ascuţită în toţi nervii. Sosise însă ceasul mântuirii. La un semn făcut cu mâna, liberatorii mei,
îmbulzindu-se zgomotos, o luară la goană.
Cu o mişcare hotărâtă, prevăzătoare, înceată şi piezişă, m-am strecurat afară, lunecând din
strânsoarea chingilor, până dincolo de atingerea hangerului. În sfârşit, eram liber, cel puţin
deocamdată.
Liberi... dar în gheara Inchiziţiei. De-abia mă ridicasem de pe groaznicul meu pat de lemn şi
pusesem piciorul pe pardoseala de piatră, când deodată mişcarea diabolicei maşinării încetă şi o
văzui trasă în sus, prin tavan, de o putere nevăzută. A fost o învăţătura de minte care mi-a umplut
sufletul de deznădejde. Fără doar şi poate că fiecare gest al meu fusese supravegheat. Liber! De-
abia scăpasem de moarte, de chinurile unei anumite agonii, şi eram dat pradă altor chinuri, mai
rele decât moartea! La gândul acesta, mi-am rotit cu înfrigurare ochii peste pereţii de fier care mă
înconjurau. În încăpere se petrecea ceva neobişnuit, o anumită schimbare, de care nu mi-am
putut da bine seama la început, dar care era vădită. După câteva minute ameţitoare, pline de
năluciri şi cutremurări, mi-am chinuit mintea în zadar cu fel de fel de presupuneri fără temei. În
răstimpul acela mi-am dat seama pentru întâia oară de izvorul acelei licăriri de pucioasă care
lumina tainiţa. Venea dintr-o crăpătură, lată cam de un deget, ce se întindea jur-împrejurul
hrubei, la poalele zidurilor, care, din această pricină, arătau ca şi cum ar fi fost cu totul despărţite
de podea. Am încercat, dar desigur în zadar, să mă uit prin acea deschizătură.
Tocmai când mă ridicai de jos după ce făcusem încercarea, mi se desluşi deodată în minte
misterul schimbării petrecute în încăpere. Băgasem de seamă că, deşi contururile figurilor de pe
pereţi erau destul de apăsate, culorile lor păreau totuşi ofilite şi şterse. Aceste culori căpătaseră
acum o strălucire orbitoare, o strălucire fără de seamăn, ce se înteţea din clipă în clipă şi dădea
zugrăvelilor şi diavoleştilor chipuri o înfăţişare care ar fi zdruncinat şi nervi mai tari decât ai mei.
Ochi de demoni, de o sălbatică şi macabră agerime, mă aţinteau, scânteietori, de pretutindeni, de
acolo de unde nu puteau fi văzuţi mai înainte, lucind cu lugubra strălucire a unei flăcări pe care
nu puteam să mi-o închipui ireală.
Ireală! Chiar pe când stăm şi răsuflăm, îmi pătrunse în nări aburul fierbinte încins. Un miros
înecăcios se răspândi în temniţă. O văpaie tot mai aprinsă se înteţea din clipă în clipă în acei ochi
fioroşi, pironiţi asupra chinurilor mele. O lumină purpurie şi bogată se revărsa peste sângeroasele
grozăvii zugrăvite. Gâfâiam! Abia mai îmi trăgeam răsuflarea. Nu mai încăpea îndoială asupra
scopului urmărit de călăii mei... oh! cei mai neînduplecaţi dintre călăi... oh! cei mai demonici
dintre oameni! M-am tras din faţa metalului arzător înspre mijlocul hrubei... Pe lângă teama de
nimicire prin foc ce mă ameninţa, gândul la răcoarea din fântână mi se revărsa în suflet ca un
balsam. M-am repezit până la marginea ei dătătoare de moarte, mi-am holbat ochii spre fund.
Strălucirea tavanului învăpăiat o lumina până în adâncurile cele mai tainice. Timp de o clipă,
totuşi, o clipă de groază, mintea mea n-a vrut să dea crezare înţelesului celor ce am văzut. Dar
într-un sfârşit el şi-a tăiat drum prin sufletul meu cu de-a sila, arzând ca un foc în mintea mea
cutremurată. Oh! De-aş avea glas să vorbesc! Oh! Ce grozăvie! Oh! Mai bine orice altă grozăvie,
numai asta nu! Cu un răcnet, mă repezii departe de marginea puţului, îmi îngropai faţa în palme
şi izbucnii într-un plâns amar.
Căldura creştea cu repeziciune, şi încă o dată privii în sus, tremurând ca scuturat de friguri. Se
făcuse în hrubă încă o schimbare, dar de astă dată o vădită schimbare în formă. Ca şi mai înainte,
m-am străduit zadarnic la început să-mi dau seama sau să înţeleg ce se petrece. Dar n-am fost
lăsat multă vreme în îndoială. Pentru că îi scăpasem de două ori din gheară, răzbunarea
Inchiziţiei se grăbea cât putea şi nu mai era de glumit cu regele tuturor spaimelor. Încăperea
fusese pătrată. Văzui că două dintre unghiurile ei de fier erau acum ascuţite, şi, prin urmare,
celelalte două, obtuze. Cumplita deosebire dintre ele creştea repede, cu un fel de vaiet surd şi
plângător. Într-o clipă, încăperea îşi schimbase înfăţişarea, căpătând forma unui romb. Dar
prefacerea nu se opri aici; nici nu nădăjduiam, nici nu doream să se oprească. Mi-aş fi lipit de
piept zidurile înroşite, ca un veşmânt de veşnică pace.
„ Moarte, am strigat eu, orice fel de moarte, dar nu în puţ!" Ce nebunie! Nu eram oare ţinut să
ştiu că numai şi numai în puţ trebuia să mă împingă fierul cela încins? Puteam eu oare să înfrunt
ogoarea lui arzătoare? Şi chiar de-aş fi putut, cum să mă împotrivesc apăsării lui? Iar acum
rombul se alungea mereu, tot mereu, cu o iuţeală care nu-mi mai lăsa răgaz pentru gândire.
Centrul acestuia şi, fireşte, lăţimea lui cea mai mare veneau tocmai deasupra abisului larg
deschis, am sărit înapoi, dar pereţii în închidere mă împingeau înainte, fără putinţă de
împotrivire. În cele din urmă, pentru trupul meu chinuit şi plin de arsuri nu mai rămase loc pe
pardoseala temniţei nici cât să pun piciorul. Nu mai luptam, dar chinurile sufletului meu
izbucniră într-un ultim urlet lung şi puternic, de deznădejde. Simţii că mă clatin pe marginea
puţului şi-mi întorsei privirea...
Deodată, o larmă asurzitoare de glasuri omeneşti! O izbucnire puternică de trâmbiţe nenumărate.
Un vuiet sălbatic, de mii şi mii de tunete. Zidurile de foc se dădură repede înapoi. O mână întinsă
mă apucă de braţ în clipa când mă prăbuşeam, leşinat, în abis. Era a generalului Lasalle. Oştirea
franceză intrase în Toledo. Inchiziţia încăpuse pe mâinile duşmanilor săi.