Odiseu (greacă: Ὀδυσσεὺς), sau Ulise, personaj mitologic, celebru erou grec

(cunoscut din Iliada, dar mai ales din Odiseea) care a participat la războiul troian. Odiseu era regele Ithacăi şi fiul lui Laertes (după o versiune, după o alta, al lui Sisif) şi al Anticleei. S-a căsătorit cu Penelopa, fiica lui Icar, cu care a avut un fiu, pe nume Telemah. În războiul troian, Odiseu are un rol important. Vestit pentru mintea sa isteaţă şi pentru prudenţa şi vorbele frumoase pe care ştia să le rostească, el este trimis adeseori în solii sau i se dau diverse însărcinări. De pildă, este trimis la regele Lycomedes să-l aducă pe Ahile, îl însoţeşte pe Menelau atunci când acesta se duce să o ceară pe Elena de la troieni, mijloceşte împăcarea lui Agamemnon cu Ahile, o aduce pe Ifigenia la Aulis, e trimis să-l caute pe Filoctet împreună cu armele lui Hercule, pătrunde ca iscoadă în Troia şi se înţelege pe ascuns cu Elena să-i trădeze pe troieni etc. Tot lui Odiseu, care pe câmpul de luptă a dat dovadă de mult curaj şi vitejie făcând numeroase victime, îi aparţine şi ideea calului de lemn în pântecele căruia s-a ascuns împreună cu alţi cinci sute de soldaţi greci şi a pătruns în cetatea Troiei, reuşind să-i deschidă astfel porţile în faţa grecilor. După terminarea războiului, Odiseu o porneşte şi el, ca şi ceilalţi, spre casă. Calea de întoarcere îi va fi însă lungă şi presărată cu multe peripeţii. O primă furtună pe mare îi abate pe ţărmurile Traciei; se opreşte apoi pe meleagurile lotofagilor şi zăboveşte mai mult în ţara ciclopilor de unde scapă cu viaţă, din nou, numai datorită agerimii minţii sale. Reuşeşte să fugă de acolo orbindu-l pe Polifem şi-şi atrage în felul acesta mânia lui Poseidon, care era tatăl ciclopului. Ajuns în insula lui Aeolus, Odiseu capătă în dar de la acesta un burduf în care sunt închise vânturile. Crezând că înăuntru se afla vin, însoţitorii lui Odiseu deschid burduful şi dezlănţuie în felul acesta o groaznică furtună pe mare. Purtate de valuri, vasele rătăcesc la întâmplare şi ajung pe meleagurile lestrigonilor, neam de antropofagi, care-i ucid pe greci şi le distrug corăbiile. Singur Odiseu reuşeşte să-şi desprindă corabia de ţărm şi să scape cu fuga. În insula Aeaea, la magiciana Circe cu care are şi un fiu - pe Telegonus - eroul zăboveşte un an încheiat, după care o porneşte din nou la drum, nu înainte de a fi stat de vorbă cu umbra lui Tiresias, care-i dezvăluie viitorul. Izbuteşte să treacă teafăr de insula sirenelor, apoi printre Scila şi Caribda, dar încep să-i lipsească merindele şi tovarăşii săi de drum se plâng de foame. Încălcându-i porunca, ei înjunghie câteva animale din cirezile zeului Apollo, ca să aibă cu ce se ospăta. Mânia zeilor le este acum fatală. Uraganul dezlănţuit cu acest prilej îneacă corăbii şi oameni. Singur Odiseu e cruţat. Agăţat de un catarg, el e purtat pe ape, la voia întâmplării şi dus în insula lui Calypso. Aici eroul va zăbovi şapte (într-o altă versiune zece) ani încheiaţi, înlănţuit de dragostea frumoasei nimfe, pe care numai porunca lui Zeus o va determina să-l lase să plece mai departe. O nouă furtună pe mare, de data aceasta iscată de Poseidon, îl aruncă pe Odiseu, din nou naufragiat, pe ţărmul insulei feacilor. Găsit de Nausicaa, fiica regelui Alcinous, este călăuzit de către aceasta la palatul tatălui ei. Mişcat de istorisirea tuturor întâmplărilor nefericite care s-au abătut asupră-i, regele feacilor îi dăruieşte eroului o corabie, cu ajutorul căreia izbuteşte să ajungă, în sfârşit, în patrie. În Itaca

pe Odiseu îl aşteaptă însă noi încercări. În timpul îndelungii lui absenţe, cu toată dragostea şi credinţa nestrămutată pe care o nutreşte faţă de el soţia sa, Penelopa, peţitorii acesteia au pus stăpânire pe avutul şi pe palatul lui. Ei petrec aici, ca la ei acasă, în nesfârşite ospeţe. După douăzeci de ani, nimeni nu-şi mai aduce aminte de Odiseu, aşa încât eroul, sosit în mijlocul lor, trece neobservat cu atât mai mult cu cât s-a deghizat în cerşetor. Îşi dezvăluie adevărata identitate numai bătrânului porcar Eumaeus şi propriului fiu, Telemah, cu ajutorul cărora îi încercuieşte şi-i ucide pe toţi peţitorii. Între timp el este recunoscut şi de Penelopa, alături de care va domni de acum înainte, din nou, în Itaca.

Ahile era fiul zeiţei marine Thetys şi al muritorului Peleus - regele mirmidonilor

din Fthia (sud-estul Tesaliei) şi nepotul lui Zeus. Se spune că Thetys fusese râvnită atât de Zeus cât şi de Poseidon, însă cei doi au renunţat la ea în favoarea lui Peleus atunci când titanul Prometeu a profeţit că ea va aduce pe lume un fiu mai puternic ca tatăl lui. Atunci Zeus a dat-o de soţie lui Peleus, care a trebuit mai întâi să o învingă pe Thetys în luptă. Când l-a născut pe Ahile, Thetys a vrut să-l facă nemuritor. Ahile a fost cufundat în întregime de către mama sa în apele Styxului, însă i-a rămas afară călcâiul de care-l ţinea Thetys. O altă versiune spune că Thetys l-a uns pe băiat cu ambrozie şi l-a aşezat deasupra focului, pentru a-i arde toate componentele de muritor ale corpului şi pentru a-l purifica. Întreruptă însă de Peleus, Thetys s-a înfuriat şi a dat drumul copilului fără a fi terminat ritualul. Homer nu face nici o referire la această invulnerabilitate în Iliada. Dimpotrivă, descrie o scenă în care Ahile este rănit (În Cartea 21, eroul peonian Asteropaeus, nepotul lui Axios - zeul unui râu - îl provoacă pe Ahile, în apropierea râului Scamandru. El aruncă două suliţe, iar una îi răneşte cotul lui Ahile provocându-i sângerare). Copil fiind, Ahile a fost încredinţat centaurului Cheiron, care l-a crescut pe muntele Pelion. Acolo, Ahile a învăţat să tragă cu arcul, să vâneze lei şi mistreţi (la numai şase ani), să fugă repede ca o căprioară, dar şi să cânte din liră şi vocal. Ulterior, pentru a-l împiedica să participe la războiul troian - unde ştia că-şi va găsi moartea, aşa cum prorocise preotul Calhas, şi încercând să zădărnicească împlinirea destinului - Thetys şi-a trimis fiul la curtea lui Lycomedes, regele dolopilor din insula Skyros, care l-a ţinut ascuns, deghizat în veşminte femeieşti, printre fiicele lui. Una dintre ele, Deidamia, i-a născut lui Ahile un fiu, pe Neoptolem (sau Pyrrhus). Între timp însă, grecii pregăteau războiul împotriva Troiei. La chemarea lui Odiseu şi Diomede (care l-au atras printr-un vicleşug), Ahile se alătură armatelor greceşti, în fruntea mirmidonilor, împreună cu prietenul său Patrocle şi cu bătrânul înţelept Fenix. La despărţire, odată cu plecarea flotei din Aulida, Peleus îi dăruieşte lui Ahile armele sale: armurile şi suliţa primite ca dar de nuntă şi caii primiţi de la Poseidon. Conform lui Plutarh şi a învăţatului bizantin Ioannes Tzetzes, atunci când corăbiile aheilor au ajuns la Troia, Ahile s-a luptat şi l-a ucis pe Cicnos din Colones, un fiu al lui Poseidon. Cicnos era invulnerabil, însă avea un punct slab, capul. După Dares Phrygius, tot Ahile este cel care l-a ucis pe Troilos, cel mai tânăr fiu al lui Priam şi al Hecubei, în templul zeului Apollo. Trolius avea aproape douăzeci de ani, iar legenda spune că dacă ar fi ajuns la această vârstă Troia ar fi devenit invincibilă.

Tot Ahile a cucerit şi legendarul oraş Teba, din Asia, unde domnea tatăl soţiei lui Hector, Andromaca. Ahile l-a ucis pe Ection, regele Tebei şi pe toţi cei şapte fii ai acestuia. Regina, împreună cu toate bogăţiile din oraş, cu Chryseis - fiica lui Chryses, preotul lui Apollo - şi cu Briseis au fost luate ca pradă de război de către Ahile şi mirmidonii săi. Dar Chryseis a fost dată lui Agamemnon. Iliada lui Homer este cea mai cunoscută relatare a faptelor lui Ahile din timpul războiului troian. Epopeea homerică acoperă doar câteva săptămâni din cadrul războiului şi nu prezintă moartea lui Ahile. Începe cu retragerea din luptă a lui Ahile, după ce acesta s-a simţit dezonorat de Agamemnon, comandantul aheilor. Agamemnon luase ca sclavă cu ceva timp în urmă pe Chriseis. Chrises, tatăl acesteia, l-a rugat pe Agamemnon să îi înapoieze fata, dar rugăminţile i-au fost refuzate, iar Apollo a trimis asupra aheilor ciumă. În cele din urmă, Agamemnon a renunţat la Chriseis dar şi-a luat în schimb altă sclavă, pe Briseis, care îi aparţinea însă lui Ahile. Simţindu-se jignit de acest lucru, Ahile a refuzat să mai comande armata mirmidonilor (aşa cum va spune mai târziu, Ahile o iubea pe Briseis). Sperând să-şi menţină gloria chiar şi în absenţa sa din luptă, Ahile i-a cerut mamei sale Thetys să-l convingă pe Zeus să îi lase pe troieni să împingă armata grecească înapoi spre mare şi astfel să domine lupta. Troienii, conduşi de Hector, au reuşit să ajungă la corăbiile greceşti şi să distrugă o parte din ele. Deoarece grecii se aflau aproape de o înfrângere grea, Ahile a îngăduit prietenului său cel mai bun, Patrocle, să conducă armata mirmidonilor în luptă şi să folosească propria-i armură. Patrocle a reuşit să-i împingă pe troieni dincolo de ziduri dar a fost ucis de Hector înainte de a putea pătrunde în Troia. Ahile a suferit după prietenul lui şi a ţinut în cinstea acestuia multe jocuri funerare. Fiind hotărât să intre în luptă, a făcut rost de o nouă armură la Hefaistos, cu ajutorul mamei sale, deoarece cea pe care i-o dăduse lui Patrocle a fost luată de Hector. Reintrând pe câmpul de luptă, Ahile a omorât un mare număr de duşmani, fiind mereu dornic să-şi răzbune prietenul. El chiar s-a luptat cu zeul râului Scamandru Xanthos - care fusese înfuriat de faptul că Ahile îi murdărise apele cu oamenii pe care îi omorâse. Zeul Xanthos a încercat să-l înnece pe Ahile, dar a fost oprit de Hera şi Hefaistos. După ce i-a alungat pe troieni în spatele zidurilor, Ahile l-a întâlnit pe Hector şi l-a urmărit de trei ori în jurul zidurilor Troiei, până când zeiţa Atena, luând forma fratelui prinţului troian, Deifobos, l-a convins pe Hector să-l înfrunte frontal pe Ahile. Eroul mirmidon îl învinge pe Hector, îl ucide, îl leagă de carul său de luptă şi îl trage în jurul câmpului de luptă timp de treisprezece zile. Cu ajutorul zeului Hermes, Priam, tatăl lui Hector, s-a dus la cortul lui Ahile şi l-a convins pe acesta să-i dea trupul fiului său pentru a-i face ritualurile funerare. Ultimul pasaj din Iliada este cel al funeraliilor lui Hector. După armistiţiul temporar încheiat cu Priam, Ahile se luptă şi o ucide pe regina amazoniană Penthesileia, care venise în ajutorul troienilor. Se spune însă că după crimă, Ahile s-a îndrăgostit de chipul tinerei războinice. Soldatul aheu Thersites ia în râs iubirea lui Ahile şi este ucis de acesta. După ce trupurile Penthesileiei împreună cu alte 12 amazoane sunt date troienilor pentru a le înmormânta şi după un scurt pelerinaj la Lesbos unde se purifică de păcatul uciderii lui Theristes, Ahile se întoarce în luptă.

După moartea lui Patrocle, cel mai bun prieten al lui Ahile a devenit Antilohos, fiul lui Nestor. Atunci când regele Memnon din Etiopia - fiul zeiţei Eos - l-a ucis pe Antilohos, Ahile este din nou nevoit să caute răzbunare pe câmpul de luptă. Lupta dintre Ahile şi Memnon este doar o reproducere a luptei dintre Ahile şi Hector, singura diferenţă fiind că Memnon, spre deosebire de Hector, este fiul unei zeiţe. Acest episod stă însă la baza epopeii Aethiopis, care a fost scrisă după Iliada, probabil în secolul al VII-lea î.Hr. Aethiopis este o epopee pierdută, dar există diferite fragmente din ea citate de unii autori de mai târziu. Quintus din Smirna realizează o scurtă povestire a morţii lui Memnon. Aşa cum a prezis Hector când se afla în pragul morţii, Ahile este ucis de către Paris. O variantă spune că zeul Apollo a îndreptat săgeata lui Paris către călcâiul lui Ahile, unicul său punct sensibil, în timp ce eroul aheu se afla pe câmpul de luptă. O altă variantă susţine că Ahile a fost ucis cu un cuţit în spate de Paris în timp ce se afla cu prinţesa troiană Polixena, iubita sa, în templul lui Apollo. Amândouă versiunile anulează valoarea şi moralitatea ucigaşului şi nu îl ridică la înălţimea fratelui său Hector, ceea ce ar sugera că Ahile rămâne invincibil pe câmpul de luptă. După moarte, în cinstea eroului sunt ţinute jocuri funerale, iar oasele lui sunt aşezate cu cele ale lui Patrocle şi Antilohos. Arctinus of Miletus menţiona în epopeea sa pierdută despre războiul troian că Ahile îşi trăieşte viaţa de după moarte împreună cu Elena pe insula Leuke. Armura lui Ahile a reprezentat un motiv de dispută între Odiseu şi Aiax, fiul lui Telamon (vărul mai mare a lui Ahile). După o tragere la sorţi nedreaptă şi după lungi dezbateri, Odiseu a preluat armura, iar Aiax, deznădăjduit, s-a sinucis. În Odiseea, când Ulise coboară în împărăţia lui Hades, Ahile îi spne că este mai bine să fii ultimul argat de pe pământ decât domn în împărăţia lui Hades.

Elena

(Helena) (greacă: Ἑλένη, "cea mai frumoasă dintre muritoare"), era în mitologia greacă fiica lui Zeus şi a Ledei. Copilă fiind, ea a fost răpită de către Tezeu, şi adusă acasă de fraţii săi Castor şi Pollux. Regele Spartei, tatăl ei pământesc, o căsătoreşte cu Menelau, cu care Elena are o fiica, Hermione. Este răpită de Paris cu încuviinţarea zeiţei Afrodita, care i-o dăruise ca răsplată după arbitrajul favorabil în cazul mărului discordiei. Plecarea Elenei cu Paris la Troia are drept rezultat războiul troian. Grecii au pornit războiul împotriva Troiei pentru a-l pedepsi pe Paris, fiul regelui acestei cetăţi şi pentru a o recupera pe Elena, regina Spartei. În timpul războiului, care durează zece ani, Paris moare iar Elena se căsătoreşte cu unul dintre fraţii lui, Deiphobos, iar mai târziu se împacă cu Menelau redevenindu-i soţie. Revine în Sparta, dar după moartea lui Menelau este izgonită de fiii acestuia şi moare la Rhodos. După o altă versiune, Elena s-ar fi căsătorit cu Ahile, învingătorul Troiei şi s-ar fi retras alături de el pe o "insulă albă", Leuke, de la marginea lumii.

Heracle

- numit de către romani Hercules - era fiul lui Zeus şi al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul şi înfăţişarea soţului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor. Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracle, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracle. Dându-şi seama de originea divină a lui Heracle, Amphitryon a consimţit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei faţă de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de naşterea copilului. Fiindcă Zeus - ca să-şi ocrotească viitorul fiu - făgăduise regatul Argosului primului urmaş care se va naşte din Perseu, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona naşterile, să întârzie naşterea lui Heracle şi să o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelos. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naşte la şapte luni, revenindu-i lui Argosul, iar Heracle e purtat zece luni în pântece de Alcmene. Mânia Herei continuă să se reverse şi după naştere, de data aceasta însă asupra copilului. Într-o noapte, când cei doi fraţi se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi şerpi cu gândul să-l ucidă pe Heracle. Fără să-şi piardă cumpătul, Heracle, deşi avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu câte o mână şi îi sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezeşte toată casa cu ţipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl creşte însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Când Heracle creşte, el îşi înspăimântă părintele, ucigându-şi dascălul, pe Linus, şi acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimită pe Heracle la ţară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo până la vârsta de optsprezece ani, când săvârşeşte primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se uneşte cincizeci de nopţi la rând cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cât durează vânătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracle se întoarce acasă. Pe drum se întâlneşte cu solii regelui Erginus, trimişi să ridice tributul la care erau supuşi tebanii. El se luptă cu Erginus şi îl învinge. Drept mulţumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracle pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut mai mulţi copii. Urmărindu-l mai departe cu mânia sa divină, Hera îi ia minţile şi, într-un delir furios, îl determină să-şi ucidă copiii. În urma săvârşirii acestei crime, eroul consultă oracolul din Delphi. Pentru ispăşire, Apollo îi porunceşte să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care îl pune la felurite munci, Heracle săvârşeşte cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (isprăvile) lui Heracles. [modifică] Cele douăsprezece munci ale lui Heracle Prima muncă este uciderea leului din Nemeea, o fiară înspăimântătoare care pustia ţinutul respectiv. Eroul îl sugrumă, apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere. Înfăţişându-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi porunceşte să-şi depună prada înaintea porţilor. Cu această ocazie eroul înfiinţează Jocurile Nemeiene.

A doua muncă este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon şi din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simţea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate creşteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reuşit sa-i reteze capetele şi, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să se mai regenereze. La urmă el îi retează şi capul cel nemuritor şi, îngropându-l în pământ, împinge deasupra lui o stâncă uriaşă. Sângele hidrei era şi el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul şi-a muiat săgeţile în el, făcândue astfel veninoase. A treia muncă este prinderea mistreţului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, până când, sleit de puteri, a fost prins. A patra muncă este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparţinea zeiţei Artemis. Vestit prin iuţeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou, care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia si, rănindu-l uşor, a reuşit să-l prindă. A cincea muncă este curăţarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite şi grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curăţate de peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le cureţe întro singură zi, cerându-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reuşească. Augias s-a învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile râurilor Alpheus şi Peneus şi, abătându-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape până-n seară. Când şi-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-şi ţină făgăduiala, fapt pentru care avea să fie pedepsit mai târziu de către erou. A şasea muncă este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Stymphalis din Arcadia sălăşluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau ţinutul. Heracle le-a stârpit ucigându-le cu săgeţile sale otrăvite. A şaptea muncă este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumuseţea animalului, îl cruţase. Zeul mării se răzbunase, făcând taurul să devină furios. Heracles a reuşit să-l prindă şi i la adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea. A opta muncă este îmblânzirea iepelor lui Diomede. Diomede, regele Traciei, avea nişte iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe Diomedes şi le-a dat iepelor lui să-i mănânce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpânului lor, iepele au devenit blânde şi s-au lăsat uşor prinse. Heracle i lea adus şi pe acestea lui Eurystheus. A noua muncă este dobândirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuşi Ares, zeul războiului. Heracle i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, şi o dăruieşte fiicei lui Eurystheus. A zecea muncă este aducerea boilor lui Geryon, tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deşertul Libiei, apoi Oceanul, iar ca să pună mâna pe boii lui Geryon l-a ucis mai întâi pe Orthrus, câinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriaşul care-i păştea şi, în sfârşit, pe însuşi Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia îi aparţineau. După multe peripeţii, Heracle ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut de însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroşi duşmani care îl atacaseră, vrând să-i fure boii. A unsprezecea muncă este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, şi ele aparţineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunţii ei cu Zeus, de la Gaia. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor şi i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaş cu o sută de capete. După ce cutreieră mări şi ţări, după

ce trece prin Caucaz unde-l eliberează pe Prometheus, Heracle ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, şi, cu ajutorul lui Atlas, izbuteşte să fure merele şi i le duce lui Eurystheus. A douăsprezecea muncă este aducerea lui Cerberus din împărăţia umbrelor subpământene, cea mai grea încercare la care a fost supus. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes şi de Athena. Ajuns în Infern, Heracle s-a întâlnit cu umbra lui Meleager - căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit să o ia în căsătorie pe Deianira - cu Pirithous, cu Theseus şi cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuşi şi, în sfârşit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiţia ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strângându-l cu amândouă mâinile de gât, Heracle a reuşit să-l stăpânească pe Cerberus şi să-l târască după el, pe pământ. La vederea lui, Eurystheus a fost atât de înfricoşat încât s-a ascuns şi n-a vrut să-l primească. Neavând ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern. [modifică] Alte isprăvi adiţionale Heracle şi amantul său Iolaus, cu Eros între ei (sec. IV î.C.) În afara acestor isprăvi, eroul a săvârşit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte de curaj şi vitejie, care i-au adus faima şi l-au făcut renumit. Printre ele se numără: 1. Expediţia întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să îi dea lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe rege împreună cu toţi fii lui şi i-o dă de soţie pe Hesione lui Telamon, unul dintre camarazii lui de arme. 2. Războiul împotriva giganţilor, în care eroul a luptat alături de olimpieni. 3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins datorită faptului că regele din Elis refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curăţat grajdurile. Cu ocazia victoriei, eroul a înfiinţat Jocurile Olimpice. 4. Expediţia organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus, expediţie în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toţi fiii lui, în afară de unul singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulţi zei, printre care pe Hera şi pe Ares. 5. Războiul împotriva Spartei, în cursul căruia, deşi învingător, eroul este rănit la mână şi vindecat apoi de către Asclepius. 6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracle iese în cele din urmă învingător, îi bate pe driopi şi îi pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului a fost faptul că o dată, pe când trecea prin ţinutul lor călătorind împreună cu Deianira şi cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănânce copilului, care era înfometat. De la driopi primeste un ucenic, Hylas, de care se indragosteste, si pe care il va pierde in Mysia, unde baiatul va fi rapit de o ninfa.

7. Lupta cu centaurii, stârniţi de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peştera lui Pholus. Cu această ocazie a fost ucis de către Heracle şi bunul centaur Chiron. 8. Readucerea Alcestei din regatul subpământean. 9. Lupta cu Antaeus. 10. Lupta cu Cycnus, pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor. 11. Eliberarea lui Prometheus. Traversând Caucasul, pe drumul spre aceeaşi Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului Prometheus înlănţuit de o stâncă. 12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares şi al Pyrenei, care, opunându-se trecerii lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins şi el de către erou. 13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorât cu măciuca sa, ajutat fiind şi de zeiţa Athena. 14. Prinderea cercopilor. [modifică] Cămaşa lui Nessus În sfârşit, viaţa eroului, bogată în peripeţii, cuprinde şi alte episoade menite să-i ilustreze forţa şi vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracle şi zeul apei Achelous, pentru a obţine mâna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern, eroul îi făgăduise să o ia de soţie. După căsătorie, omorând din greşeală o rudă a soţiei sale, Heracle este silit să pornească în exil împreună cu soţia sa, Deianira, şi cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o violeze. Heracle îl răneşte mortal cu una din săgeţile sale otrăvite. Înainte de a muri, centaurul îi dăruieşte Deianirei un filtru miraculos, filtru care - după spusele lui avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci când ei i se va părea că eroul nu o mai iubeşte. Şiretenia lui Nessus şi gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai târziu, moartea eroului. În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus, Heracle e atins de nebunie. Pentru a fi "purificat" el se duce la Delphi, dar acolo, insultând oracolul, îşi atrage asupră-şi mânia lui Apollo. În urma omorului şi a sacrilegiului comis, el nu mai poate fi purificat decât dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a sluji un stăpân. Astfel ajunge Heracle în slujba Omphalei, regina Lidiei. Acesta este răstimpul în care eroul, robit şi iubit de regină, participă la vânătoarea mistreţului din Calydon. După împlinirea termenului de robie, Heracle se războieşte cu regele Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mâna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu Eurytus, îl ucide şi, cum dragostea pentru fiica acestuia a rămas neschimbată, o ia cu el pe Iole (Iolau). Aflând, Deianira îi trimite lui Heracle o cămaşă îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care Heracle îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce soţul înapoi, filtrul - răzbunare

perfidă a centaurului - face ca veştmântul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul eroului şi să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu disperare să scape de cămaşa ucigătoare, o dată cu ea smulgându-şi de pe trup fâşii de carne, flăcările ajungândui până la oase. Atunci, simţindu-si sfârşitul aproape - în timp ce Deianira îngrozită de fapta ei se sinucide - eroul îşi înalţă singur un rug şi se pregăteşte de moarte. El o încredinţează pe Iole fiului său Hyllus şi porunceşte cu limbă de moarte ca, mai târziu, cei doi să se căsătorească. Îşi dăruieşte apoi arcul şi săgeţile lui Philoctetes şi se urcă pe rugul de mai înainte pregătit. În timp ce flăcările rugului se înalţă, un nor pogoară din ceruri şi cade un trăsnet. Când ceaţa se risipeşte, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde va exista după moarte în rândul nemuritorilor. Vechea ură a Herei se şterge. Ea îl primeşte acum pe Heracle în lăcaşul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeiţa veşnicei tinereţi. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul şi nedreptăţile îndurate pe pământ. Regele Atreu al Micenei i-a trimis pe fii săi, Menelau şi Agamemnon, să îl aducă pe fratele său trădător Tieste în Micene, ca să fie ucis. Dar Atreu a fost asasinat de către fiul lui Tieste, Egist, care l-a pus pe tatăl său pe tronul Micenei. Atunci cei doi fi ai lui Atreu au fugit la Tyndareos, regele Spartei, care le-a oferit adăpost şi pe fiica sa Clitemnestra lui Agamemnon. Când a venit vremea măritatului Elenei, fiica regelui Spartei, la Tyndareos au venit mulţi eroi să îi peţească fata. Printre ei erau Odiseu, Menestheus, Aiax din Salamina, Patrocle şi Idomeneu, dar Tyndareos şi-a dat fata lui Menelau. Acesta, ca să nu-şi atragă ura celorlaltor peţitori, le-a cerut ca să facă un jurământ ca în caz că el este atacat sau este la ananghie, ceilalţi să-i vină în ajutor. De asemenea peţitorii trebuiau să nu-l atace pe Menelau. După moartea lui Tyndareos, Menelau a devenit rege al Spartei, iar Agamemnon şi-a recăpătat tronul din Micene. După ce soţia sa a fost răpită de Paris, fiul regelui Priam al Troiei, Menelau porneşte războiul împotriva Troiei. Este ajutat de fratele său Agamemnon (care devine comandantul suprem al armatei greceşti), de foştii peţitori ai Elenei şi de regi care pur şi simplu vroiau să facă mari fapte de arme. În timpul luptelor, Menelau este protejat de zeiţa Pallas Atena. În Iliada, el îl cheamă la luptă în doi pe Paris, răpitorul soţiei sale. Paris a scăpat doar cu ajutorul Afroditei, care îl duse pe ascuns în Troia. În zadar îl căuta Menelau printre soldaţii troieni. Când lupta începe, Menelau este lovit de săgeata lui Pandaros şi este dus în spatele liniilor, la medicul Mahaon. La sfârşitul războiului, Menelau intră împreună cu Ulise şi alţi eroi în calul de lemn şi apoi în Troia. Menelau l-a ucis pe Deifobos - fratele lui Paris care după moartea acestuia devenise soţul Elenei - şi ar fi ucis-o chiar şi pe Elena, dacă nu l-ar fi oprit Agamemnon. Menelau împreună cu Elena plecară împreună acasă. Tot Homer ne spune că în călătoria sa către casă, Menelau împreună cu oamenii săi au fost duşi de o furtună pe ţărmurile Cretei şi apoi în Egipt. Aici, spartanii, ajutaţi de către fiica zeului-profet al mărilor Proteus - Idoteea -, ajunseră la acesta şi după ce-l învinseră în luptă, el trebui să le destăinuie viitorul. După acesta, Menelau se

întoarse acasă unde trăi fericit împreună cu Elena. Telemah, fiul lui Ulise, în căutarea tatălui său, ajunse la Sparta unde vorbi cu Menelau despre tatăl său. Acesta spuse că Proteus zisese că Ulise este captiv pe insula Ogygia (azi Gozo, arhipelagul Malta), la nimfa Calypso. După moartea lui Menelau, fiul nelegim al acestuia, Megapenthes, ajunse rege al Spartei şi o trimise pe Elena în exil, probabil pe insula Rhodos.

Hector, celebru erou troian (cunoscut din Iliada), fiul regelui Priam şi al
Hecubei şi soţul Andromacăi, cu care a avut un fiu: pe Astyanax zis şi Scamandrius. Hector era cel mai viteaz dintre troieni. Ştiind dinainte că avea să moară în luptă ucis de Ahile, că cetatea lui avea să fie distrusă, el a continuat totuşi să lupte alături de ai săi. În cel de-al zecelea an de război, când luptele se dădeau sub zidurile Troiei, Hector seamănă groază şi moarte în tabăra grecilor. După ce-i ucide pe cei mai vajnici dintre ei, în frunte cu Patroclus, după ce conduce atacul dezlănţuit de troieni împotriva corăbiilor greceşti, pe care le incendiază, Hector rămâne singur afară din cetate, să-l înfrunte pe Ahile. El este fugărit de trei ori în jurul zidurilor Troiei de către eroul "cel iute de picior" şi cade, răpus de mâna lui, sub privirile îngrozite ale părinţilor săi, care urmăresc lupta de sus, de pe ziduri. Cadavrul lui Hector e legat de carul lui Ahile şi târât de către acesta prin pulbere, apoi dus în tabăra ahee. Mai târziu, la cererea şi rugăminţile lui Priamus, Ahile îl înapoiază troienilor, care-l ard pe rug, cu mare cinste.

Hecuba, fiica frigianului Dymas (sau a lui Cisseus, regele tracilor) şi cea de-a
doua soţie a lui Priam, regele Troiei. A avut numeroşi copii care, mai toţi, au murit sub zidurile Troiei sau, după distrugerea cetăţii, au fost duşi în captivitate. Printre ei se numărau: Hector, Paris supranumit şi Alexander, Creusa, Laodice, Polixena, Cassandra, Deiphobus, Helenus, Antiphus, Polydorus, Troilus etc. Înainte de naşterea lui Paris, Hecuba a avut un vis ciudat. Prezicătorii i l-au tălmăcit spunândui ca fiul care avea să-l nască va atrage ruina cetăţii sale. La naşterea lui Paris, Hecuba pregetă să-şi ucidă însă copilul. Temându-se totuşi de împlinirea destinului, îl abandonează pe muntele Ida. Mai târziu Paris vine însă la Troia şi prezicerea se împlineşte. După distrugerea Troiei, Hecuba a revenit drept pradă de război lui Odysseus. Copleşită de durerea de a-şi fi văzut rând pe rând copiii ucişi, înainte de a pleca în captivitate, e nevoită să asiste neputincioasă la sacrificiul fiicei ei, Polixena. Urcându-se pe corabie, vede trupul neînsufleţit al fiului ei Polydorus, aruncat de valuri la ţărm. Polydorus fusese ucis de către regele Polymnestor spre a fi jefuit. Înainte de plecare, împreună cu celelalte femei troiene, Hecuba găseşte totuşi răgazul şi puterea necesară ca să răzbune moartea fiului ei. Îmbarcându-se apoi din nou, Hecuba scapă de urmărirea însoţitorilor lui Polymnestor care vor să o pedepsească, şi-şi găseşte refugiul şi moartea în valurile mării. După o altă versiune, ea ar fi fost metamorfozată într-o căţea.

Aiax din Salamina sau Ajax (în limba greacă Αιας) este
regele Salaminei, fiul lui Telamon şi un important erou din mitologia greacă. El joacă un rol semnificativ în epopeea lui Homer, Iliada, dar şi în celelalte epopei care

prezintă războiul troian. Pentru a fi deosebit de Aiax din Locres, fiul lui Oileu, acest erou este numit adesea Marele Aiax sau Aiax Telamonianul. O legendă consemnează că atunci când Heracles pregătea expediţia împotriva cetăţii Troia a venit să îl invite pe Telamon să ia parte la această aventură şi l-a găsit pe acesta petrecând. Heracles l-a rugat atunci pe Zeus să-i ofere lui Telamon un fiu la fel de viteaz ca tatăl său şi la fel de puternic ca blana leului cu care era înveşmântat. Auzindu-i ruga, Zeus i-a trimis ca semn un vultur (de aici provine şi numele copilului, Aiax, nume care se aseamănă cu αιτoς, vultur). După o altă versiune, Aiax se născuse deja când a venit Heracles, care l-a înfăşurat în blana de leu şi i-a cerut lui Zeus să îl facă invulnerabil. Copilul a devenit într-adevăr invulnerabil, însă cu excepţia părţilor trupului unde Heracles îşi ţinea tolba cu săgeţi: umăr, şold şi subsoară. În Iliada, Aiax este descris ca fiind, după vărul său Ahile, cel mai puternic, mai viteaz şi mai înalt dintre ahei şi cel mai bun la mânuirea armelor. A fost crescut şi antrenat împreună cu Ahile de centaurul Chiron, la fel ca tatăl său Telamon şi tatăl lui Ahile, Peleus. După Ahile, Aiax este cel mai valoros luptător din armata lui Agamemnon, chiar dacă el nu are înţelepciunea lui Nestor, Idomeneus sau Ulise. Armele lui Aiax sunt un topor uriaş şi un scut format din şapte piei de bou suprapuse. Al optulea strat, cel din exterior era făcut din bronz. Pe tot cuprinsul Iliadei, Aiax rămâne nevătămat în lupte, iar dintre protagoniştii războiului troian este singurul care nu primeşte vreun ajutor divin. El întrupează toate virtuţile unui războinic desăvârşit: perseverenţă, demnitate şi vitejie. Aiax se face remarcat în Iliada mai ales pentru forţa şi curajul său nemărginit, calităţi care ies cel mai mult în evidenţă în două lupte împotriva lui Hector. Desemnat de soartă să lupte singur cu prinţul troian, Aiax îl doboară pe acesta cu o piatră, dar înfruntarea este oprită de crainici, fără să fi existat un învingător şi un învins. Mai târziu, Aiax este trimis în solie la Ahile, pentru a încerca să îl convingă să reintre în război şi îi reproşează eroului mirmidon egoismul şi încăpăţânarea acestuia de a nu lupta. A doua confruntare dintre Aiax şi Hector are loc abia mai târziu, atunci când Hector pătrunde în tabăra aheilor pentru a distruge o parte din corăbiile greceşti. În Cartea a XIV-a, Aiax aruncă o piatră gigantică spre Hector şi aproape îl ucide, însă troianul este readus în simţiri de zeul Apollo şi îşi continuă ofensiva. Mânuind doar o lance, Aiax reuşeşte să salveze corăbiile aheilor de atacul troienilor. În Cartea a XVI-a, deşi nu este rănit, Aiax este dezarmat de Hector, care îi frânge lancea şi de aceea el se retrage din luptă, recunoscând voinţa zeilor. Nu va reintra în scenă decât după moartea lui Patrocles. Tot Aiax este cel care recuperează trupul lui Patrocles de la Hector, cu ajutorul lui Menelau, însă nu reuşeşte să ia de la troieni şi armura acestuia pe care o primise de la Ahile. În timpul jocurilor funebre organizate de Ahile, Aiax se luptă cu Ulise, însă nici unul nu este învingător. Acelaşi lucru se întâmplă şi în luptele de scrimă cu Diomede. Mai târziu, după ce Ahile este ucis de Paris cu ajutorul lui Apollo, Aiax şi Ulise se vor strădui să protejeze trupul acestuia de troieni. Aiax îi ţine la distanţă pe duşmani cu toporul său, în timp ce Ulise reuşeşte să ducă trupul în carul său de luptă şi să-l salveze. Atât Aiax cât şi Ulise vor pretinde să primească armura lui Ahile ca răsplată pentru eforturile lor. În cele din urmă, după lungi dezbateri, armura îi revine lui

Ulise. Înnebunit de furie, Aiax măcelăreşte un grup de oi, crezând că sunt nişte ostaşi ahei. Ura lui se îndreaptă mai aes către Agamemnon şi Ulise. Când îşi revine din starea de nebunie, îşi dă seama că preferă să moară decât să trăiască restul vieţii în ruşine. El se sinucide cu sabia pe care o primise de la Hector când cei doi au făcut schimb de obiecte (Odiseea, 11.541). Din sângele lui Aiax răsare o floare roşie, care la fel ca în cazul lui Hiacintos, poartă pe frunzele ei o parte din numele eroului, Ai, litere care sunt de asemenea şi o expresie a durerii, a tristeţii sau a bocetului (Pausanias 1.35.4). Aiax nu este ars pe rug după obicei, ci aşezat într-un coşciug şi înmormântat. I se aduceau anual onoruri divine la Salamina. O altă variantă a mitului spune că Aiax a fost incinerat, iar cenuşa lui a fost pusă într-o urnă de aur, îngropată într-un promontoriu de la intratrea în Hellespont. Despre moartea lui Aiax se vorbeşte de asemenea în Metamorfozele lui Ovidiu. Regi sau ţărani, greci sau orientali, oamenii din Antichitate se duc la templul lui Apollo din Delfi pentru a afla, din gura Pythiei, ceea ce le rezervă destinul. în fiecare lună, sute de persoane aşteaptă spectaculoasa transă care dezvăluie cuvântul divin. Influenţa sa este aşa de mare, încât se hotărăsc războaie conform sfaturilor oracolului; s-ar fi prăbuşit imperii dacă nu i-ar fi dat ascultare. Printre lăcaşurile de cult greceşti un loc aparte îl ocupă oracolul din Delphi, considerat drept cel mai influent şi prestigios centru religios al Eladei. În lliada, Homer ne povesteşte despre întemeierea templului. în vremuri obscure, situl adăposteşte un oracol dedicat vechii divinităţi a pământului, Gaia. El este păzit de cumplitul dragon Tifon. Pentru a-şi însuşi locul, Apollo îl ucide pe Tifon într-o luptă eroică. Cadavrul monstrului, putrezind în acel loc, îi lasă numele său, Pytho, însemnând „eu fac să putrezească". Apollo se transformă după aceea în delfin (Delfi) şi deturnează o corabie cretană: echipajul formează primii servitori ai templului, iar zeul promite să vină în fiecare an ca să-i sfătuiască pe oameni.

Oracolul din delphi

Templul lui este situat în centrul universului. El simbolizează buricul lumii, marcat de o piatră numită Omphalostes. Zeus, preocupat să verifice acest lucru, dă drumul într-o zi la două acvile, câte una la fiecare capăt al pământului; ele se întâlnesc deasupra pietrei. Numele de "Delphi" provine probabil de la Delphinios, un epitet ataşat lui Apollo pentru a reda legătura sa cu delfinii. Apollo, se spune, ar fi venit cu preoţi din Creta pe spatele delfinilor. Conform unei alte legende, Apollo a venit pe jos până la Delphi din nord şi s-a oprit la Tempe, un oraş în Tesalia şi a cules lauri, plantă sacră pentru el. În comemorarea acestei legende, câştigătorii Jocurilor Pitiene primeau o coroană de lauri culeşi din Tempe. Alţii mai consideră că denumirea oracolului vine de la cuvintul grecesc "delphos", care înseamnă "sin", "inima" - elenii asociind acest cuvânt cu forma de mamelon a locului din virful muntelui Parnas, care ducea către o peştera întunecoasă, locuită, după legendă, de un şarpe uriaş, Pythos, care îi omoră pe toti cei care cutezau să se apropie de aceasta grotă. Potrivit miturilor Greciei antice, Apolo, fiul Zeus, a ucis acest monstru si a inaugurat Jocurile Pythice.

În Oedip Rege, Sofocle, în secolul al V-lea Î.Hr., prezintă prin vocea locastei argumentele scepticilor. Oedip este îngrijorat de prorocirile unui ghicitor, locasta îl linişteşte: „Nu te îngrijora, deci, de ceea ce spui, ascultă-mă şi află că nici o fiinţă muritoare nu înţelege nimic din arta ghicitului, în puţine cuvinte îţi voi da dovezi dendată. O profeţie fu odată făcută lui Laios, nu voi spune că de către Apollo în persoană, ci de către servitorii lui. Destinul regelui trebuia să fie ca el să moară de mâna copilului care s-ar naşte din mine şi din el. Totuşi, toată lumea spune că Laios a fost asasinat de bandiţi străini, cu mult timp în urmă, pe un drum foarte mare, iar când i s-a născut pruncul, nu s-au scurs nici trei zile, că el îi şi legă picioarele şi porunci să fie aruncat de către nişte mâini străine pe un munte la care nu se poate ajunge. în acest caz, Apollo nu şi-a îndeplinit prorocirea: nici fiul lui Laios nu şi-a ucis tatăl, nici Laios, lucru îngrozitor de care el se temea atât de mult, n-a murit de mâna fiului său. lată totuşi cum fuseseră aranjate lucrurile după avertismentele oracolului: nu te nelinişti deloc. Ceea ce zeul crede nece¬sar să facă cunoscut, el o face cu uşurinţă de unul singur". (Oedip Rege, versurile 707-725) Dincolo de mit, istoria ne învaţă că primul templu de la Delfi datează de la sfârşitul mileniului al ll-lea Î.Hr. Agăţat pe panta sudică a muntelui Parnas, încadrat de faleza roz Rhodini şi de Flembucos, stânca de culoarea focului, între care ţâşneşte izvorul sacru de la Castalia, templul domină o câmpie acoperită de măslini, domeniul lui Apollo, interzis să fie cultivat. La aproximativ 15 km sud-vest de Delphi se află oraşul-port Kirrha în Golful Corintean. Pelerinii sosesc acolo fie pe mare, debarcând în micul port Kirrha, fie pe uscat, traversând strâmtoarea Arachova. Delphi este un oraş în Grecia antică, casă a Oracolului delfic în mitologia greacă, dedicat zeului Apollo şi locuit de nimfa Cassotis, care era venerată în întreaga lume antică. Vechii greci considerau Delphi ca fiind centrul universului. Începând cu secolul al Vl-lea, oraşul Delfi apare nu departe de templu, obţinându-şi resursele din trecerea pelerinilor. In 548, un incendiu devastează templul: el este reconstruit, mai mare şi mai frumos, datorită unei subscripţii panelenice. Pentru ca vaporii care se degajau din interiorul pamintului aveau o putere mai mare asupra femeilor decit a barbatilor, s-a hotarit ca numai femeile sa poata intra in legatura cu spiritul monstrului Pythos, pentru a afla previziunile despre viitor, acestea primind numele de femei pythice. Ele erau selectate din rindurile tinerelor din Delphi si trebuiau sa traiasca in cinste si austeritate. La oracolul din Delphi slujeau trei fecioare tinere care trebuiau la început sa treaca printr-un ritual de purificare, ce le dadea dreptul sa patrunda în subsolul sfînt al templului lui Apolo. Înainte de a face profetii, fetele dormeau pe un pat din frunze de laur, pentru a putea capata puteri magice. Dimineata erau duse de catre preoti la izvorul sfînt Kastal, unde îsi dadeau jos voalul si tunica scurta si se scaldau în apele reci ale izvorului de munte, pentru a se încarca astfel cu energia fortelor magice. Dupa aceea se deplasau la izvorul Kassotis, de unde înghiteau o gura de apa pentru a capata întelepciunea divina, fara de care nu puteau intra în contact cu zeul Apolo, apoi treceau prin fata zeitei Hestia si inspirau fum de tamâie, de ramuri de pin si diferite ierburi aromatice. Cînd fetele dadeau semne ca s-au ameţit, intrau în templu si raspundeau întrebarilor puse la vizitatori, facînd previziuni despre viitor. Acestea

erau facute în versuri si de multe ori aveau dublu sens, fapt care facea ca ele sa se adevereasca întotdeauna. La început, oracolul este ascultat o dată pe an. În faţa succesului mereu crescând, preoţii adoptă un ritm lunar şi folosesc două, apoi trei preotese. Cu toate acestea, cei ce ajung să le ceară sfatul aşteaptă adesea mai multe zile până să le vină rândul. Aceste zile sunt consacrate ofrandelor, jertfelor şi purificărilor. Se stropesc cu apă de la izvorul Castalia, deasupra căruia există şi azi gravată această frază: „O picătură ajunge bunului pelerin, cât despre cel rău, nici oceanul nu i-ar spăla mârşăvia". Oracolul este costisitor; solicitantul trebuie să cumpere o prăjitură foarte scumpă pe care să o ofere pe un altar, în faţa sanctuarului, apoi, pe un alt altar, el jertfeşte o oaie sau o capră. Pythia este intermediara între zeu şi oameni, este personajul cel mai important din sanctuar. Primele preotese sunt fecioare tinere, ne spune istoricul grec Diodor din Sicilia, însă tradiţia este modificată în ziua în care un bărbat, mânat de simţuri, o violează pe una dintre ele. Atunci, ele sunt înlocuite cu femei în jur de 50 de ani, de obicei simple ţărănci din regiune. Nu este necesar ca acestea să posede vreun dar special pentru a îndeplini această funcţie: ele nu sunt decât instrumentul lui Apollo. în ziua oracolului, Pythia se purifică printr-o baie rituală şi îmbracă un costum de ceremonie. Apoi se instalează în fundul sanctuarului, pe un trepied de aur. Acolo, ea respiră exalarea sacră (pneuma enthusi-astikon), şi fără îndoială halucinogenă, care se ridică dintr-o crăpătură din pământ. Intră în transă, devenind vocea lui Apollo. Urlă, geme, îngână vorbe de neînţeles pe care preotul (prophetes) le interpretează pentru a da un răspuns solicitantului. Prestigiul oracolului din Delphi a crescut deosebit de mult atunci când grecii erau ameninţaţi de perşi, iar prin răspunsul dat de oracol s-a găsit soluţia salvatoare. Se spune ca atenienii s-au strâns în sanctuarul Pythiei si au întrebat-o: "Trebuie sa luptam împotriva armatelor lui Xerxes, regele persan care a cucerit câteva cetăţi greceşti si acum ameninţă Atena, sau ar fi mai înţelept sa predam armele?". Prezicătoarea le-a răspuns: "Doar întăriturile de lemn pot salva Atena!". Politicianul Temistocle (526-460 î. Chr.), decriptând răspunsul oracolului, a ajuns la concluzia ca trebuie să adune vasele de război în jurul Atenei pentru a o apăra. Ciocnirea dintre atenieni si persi a avut loc în strâmtoarea Salamina, în anul 480 î. Chr., si grecii au reusit sa obtina o rasunatoare victorie în aceasta batalie navala Datorita acestor pelerini, Delphi a devenit un important centru comercial, si de aici cultura greaca s-a raspîndit în întreaga lume civilizata. Situl arheologic de la Delphi a fost înscris în anul 1987 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful