1.

Problemele filosofice ale domeniului Odata cu cresterea capacitatilor umane, a crescut intensive si interesul pentru filosofie, sau mai bine spus pentru cunoastere. Obiectul filosofiei este unul de maxima generalitate, pentruca se refera la orice concept, teorie sau imagine a realitatii la general. In ciuda tuturor sistemelor si teoriilor filosofice, filosofia se concentreaza pe formularea de intrebari si incercarea de a oferi raspunsuri generale referitor la problem referitoare la existent umana, imbunatatirea conditiei umane pe pamint, la raportul omului cu universal. Iniial, filosofia era centrat pe studiul determinaiilor generale ale existenei precum i pe problemele specifice tiinelor; filosofia era mai mult o ontologie pe care se grefau elemente de cosmogonie, cosmologie, geometrie, astronomie, fizic. Obiectul filosofiei l constituie lumea ca totalitate, sintez ntre natural i social, material i ideal, obiect i subiect, raporturile cele mai generale i eseniale n cuprinsul crora omul i lumea nconjurtoare formeaz un tot unitar. Obiectul filosofiei, sublinia Ortega y Gasset, se confund cu totul, cu "tot ceea ce se gsete", necunoscut la nceput filosofului, alctuit din lucruri reale, fizice, spirituale, ireale, ideale, fantastice (totul existenei s.n.) Problema central a oricrei filosofii o constituie raportul dintre existena obiectiv i existena subiectiv. Complexitatea sa implic o analiz atent a componentelor: ontologic, gnoseologic i axiologico-existenial. Dimensiunea ontologic se refer la primordialitatea dintre cele dou principii, existen i contiin, materialul sau spiritualul, n cadrul raportului evocat. Dimensiunea gnoseologic analizeaz corespondena dintre cei doi termeni, raportul dintre gndire i realitate, cognoscibilitatea sa Dimensiunea axiologic -existenial se raporteaz la sensul existenei umane.

2.Specificul filosofiei. Filosofia si simtul comun. Simul comun, numit i punctul de vedere natural i chiar, bunul sim este o concepie comprehensiv despre lume, via i om care asum idei aparinnd tradiiei culturale i elemente ale gndirii tiinifice. Putem spune c exist i o serie de elemente de filosofie uoar i popular, n sensul lui Hume, care i ia substana discuiei filosofice din existena de toate zilele i conversaie, dar pe care nu o prelucreaz n modul specific tiinei, accesibil i fr rigoare, un gen de filosofie care are ca premis experiena proprie de via. Expresia atitudinea natural sau punct de vedere natural a fost folosit pentru prima dat de Edmund Husserl pentru a descrie atitudinea noastr n experiena obinuit, caracterizat n contrast cu atitudinea reflexiv prezent n experiena reflexiv a contiinei, atitudine prin excelen interogativ. Specificul atitudinii naturale consist n naivitate, spontaneitate i dogmatism. n experiena natural omul se privete doar ca parte a unei lumi infinite extinse n spaiu i timp. Spaiul i timpul alctuiesc cadrul fundamental, absolut al experienei, care ne d imediat lumea existenei, cmpul gndirii i existenei noastre. Lumea experienei cuprinde nu numai fapte, ci i valori i bunuri, mai importante fiind natura fizic i societatea uman, amndou alctuind baza natural a experienei i gndirii noastre tiinifice. Din punct de vedere natural, lumea existenei naturale este ultra comprehensiv, larg cuprinztoare, nglobnd i lumea dat a culturii. Dac natura constituie domeniul tiinelor naturii, valorile sunt subiectul specific al tiinelor culturii(spiritului) i al filosofiei. Obiectul cercetrii filosofice, al crei rezultat poate fi o teorie critic ntemeiat, reflexiv a ntregii existene, o constituie cmpul de investigaie extins. Unii autori nu mprtesc aprecierea c simul comun este naiv i inerent inferior.

3.???

4.Modalitati de filosafare.Constiinta filosofica. Autoreflexivitatea filosofiei ne permite s nelegem mai clar distincia dintre filosofarea spontan care este legat de simul comun i "filosofarea contient" al crei specific presupune un ansamblul trsturi. La nivelul simului comun viaa este privit ca o valoare totui fiind situat mai presus dect toate ideile despre ea, formele specializate ale spiritualitii umane, printre care n mod deosebit filosofia, au ca scop, explicaia i prezentarea logic a unor argumente, ce depesc interesul pentru desfurarea practic a momentelor de via. Ele i propun elaborarea unor modele de inteligibilitate a lumii i omului, prin care viaa nsi apare altfel. Filosofarea contient diferentiaza adevratele interogaii de cele false, anuleaz elementele eterocliteale gndirii cotidiene, i pregtete terenul pentru efortul de interpretare i concepie subordonat nsuirilor generale ale filosofiei. Contiina filosofic creeaz inteligenelor i spiritelor receptive, fie c ele aparin omului obinuit, savantului sau poetului, climatul prielnic pentru aprecierea just a unei gndiri filosofice oarecare. n acelai timp ns, ea cluzete n cercetrile, analizele, sintezele, intuiiile i construciile sale pe filosoful de vocaie, cci nu s-ar putea imagina o contiin filosofic fr o seam de acte de reflectare ale gndirii filosofice asupra ei nii. Modul de gndire filosofic are o structur att de diferit de cea a simului comun i chiar a bunului sim, nct nu rareori depete chiar modalitile prin care tiina, n evoluia ei, nltur prejudecile concrete ale simului comun. Dac exist aadar motive n a susine c o contiin filosofic nu poate fi dect de un real folos creatorilor de filosofie, se poate afirma de asemenea cu certitudine, c ea este un util factor de ndrumare pentru amatorii de filosofie. O contiin filosofic deficient sau nul lipsete pe iubitorii de filosofie de satisfaciile profunde, ce le pot oferi preocuprile n acest domeniu, dup cum pasionaii artei rmn, cnd sunt ocolii de contiina artistic, n afara bucuriilor pe care le pot afla, apreciind o creaie artistic. 5.Raportarea filosofiei la alte domenii ale vieii spirituale (tiin, religie, art) Filosofia i tiina. Dei au fost i sunt legate prin multiple i complexe fire una de cealalalt, amndou caracterizndu-se prin cunoatere, filosofia i tiina nu se suprapun, nu se confund i nu se pot nlocui una cu cealalt. Principalele deosebiri dintre ele, privind obiectul i procedeele folosite n construciile teoretice (metodologice) pot fi structurate astfel: a) dac filosofia studiaz existena n ansamblu sau ipostaze ale acesteia n mod totalizator, tiina cerceteaz un anumit domeniu al existenei i i pstreaz caracterul particular. b) filosofia se exprim n noiuni cu grad ridicat sau maxim de generalitate, pe cnd tiinele particulare au propriile lor noiuni specifice, care servesc necesitilor teoretice sau practice ale fiecreia. c) n timp ce filosofia raporteaz ntreaga sa problematic la condiia uman, implicnd personalitatea omului sub toate aspectele sale, tiina tinde s exclud structurile afective i voliionale ale individului uman, solicitnd intens pe cele raionallogice. d) filosofia se folosete de mijloace de convingere justificndu-i ideile cu ajutorul valorilor i construind o viziune asupra lumii, care propune idealuri i norme de via. Orice filosofie definete o atitudine i se definete ca atitudine, spre deosebire de tiin, care nu depete sfera demonstraiei riguroase i a tehniciilor de investigare specifice fiecrei discipline. O analiz pertinent a relaiilor dintre aceste dou importante forme ale culturii presupune luarea n consideraie a puternicelor legturi dintre ele, fr a nega distinciile de esen amintite anterior. Filosofia i religia. n tentativa de a constitui o imagine totalizatoare asupra lumii, exprimnd n acelai timp i o atitudine fa de aceasta, cldit pe o scar de valori, oferite omului ca suport al idealurilor sale, filosofia prezint analogii cu religia. Amndou, att filosofia, ct i religia, rspund unor nevoi profunde ale fiinei umane, privind orientarea multiplelor faete ale psihicului uman ctre un model de via, de existen, de concepere ntr-un anumit fel a raporturilor omului cu natura i societatea, cu universul n general, i, nu n ultimul rnd, cu sine nsui. Filosofia i arta. Specificul filosofiei poate fi neles i prin surprinderea elementelor care o apropie de creaia artistic. Deosebirile se refer, n esen, la urmtoarele aspecte: a) filosofia folosete, n procesul construciei lumii, conceptele, recurgnd la analiz i demonstraie, iar arta recreeaz realitatea natural sau socio-uman, cu ajutorul imaginilor artistice, a forei lor sugestive i expresive. b) filosofia are caracter totalizator, general, universal iar arta unul particular, individual. n acelai timp ns, att filosofia, ct i arta, ntrein i dezvolt contiina de sine a omului. Considernd aceste elemente doar ca puncte de plecare n analiza relaiilor filosofiei cu tiina, religia, arta, trebuie s precizm c, studiul istoriei culturii scoate n eviden complicatele pienjeniuri spirituale ale creativitii umane, n care filosofia, tiina, religia, arta, nu pot fi teoretizate pertinent, dect prin gsirea unor procedee adecvate i de anvergur, care s asigure reflectarea specificitii fiecreia ca i a puternicelor legturi dintre ele, n dinamismul desfurrii vieii sociale i a dezvoltrii personalitii.

6.Functiile filosofiei Functiile filosofiei sunt: 1)cognitiv interpretativa- viziunea de ansamblu specifica filosofiei se formeaza nu numai prin totalizarea cunostintelor stiintifice,ci la gradul cel mai inalt de generalitate, printr-o totalizare specifica cunoasterii filosofice,construita concomitent pe datele complementare ale cunoasterii discursive,pe de o parte, si pe experienta traita si actiunea umana , pe de alta parte. 2)axiologicafilosofia propune anumite criterii valorice menite sa calauzeasca alegerea unor posibilitati viitoare de actiune,trasind o cale spre ceea ce trebuie sa tinda omul si lumea umana,propunind un ideal,care il va ajuta pe om sa se depaseasca neincetat pe sine. 3)metodologica-traseaza caile generale de cunoastere si de actiune,constituind fundamentul teoretic al metodelor utilizate instiinta moderna, sprijinindu-se in acest scop pe logica si gnoseologie, pe cunostintele dobindite de stiintele particulare, pe intreaga experienta social umana. 4) praxiologicane indica rolul social pe care il are filosofia in ciuda caracterului ei abstract. 7. Filosofia antica greaca pina la Socrate (Scoala din Milet, Pitagora) Filosofia greaca antica este nascuta din curiozitate, mirare i experienta . Filosofia greaca a cunoscut doua linii filosofice :cea ionic initiat de Thales i continuata de Anaximander, Anaximene, Socrate, Platon, Aristotel i italic infiintata de poetul Pherekide , Pytagora, Xenofan, Democrit. coala din Milet Ceatea Miletului a fost dupa cum se tie leaganul culturii grecesti. Heraclit din Efes si alti filisofii milesieni au fost ginditorii sensibili la schimbarile existentii, la nesiguranta si efemiritatea vietii, a prezentului si viitorului; moartea, nasterea. Primii filosofi din Milet- Thales , Anaximander, Anaximene- au fost influentati nu numai de cultura oriental si traditia homerica ci si de matematica Egiptului si Babilonului. Cunostintele noastre despre Thales din Milet se bazeaza pe diverse relatii ale altor filozofi, deoarece nici una din scrierile sale nu a ajuns pina la noi. El a calatorit in Egipt pentru a invata astronomia, geometria. Cunostintele de geometrie i-au permissa asigure navigatia unor corabii sis a masoare inaltimea unor piramide referindu-se la umbrele acestora in anumite perioade ale zilei. El spunea ca totul provine din apa si se reintoarce in apa constitue un rezultat al observarii emperice, inductive a faptelor natural. Apa sustine Aristotel referindu-se la Thales este cauza materiala a tuturor lucrurilor. Generalizarea aceasta se baza pe fapte de felul urmator: saminta ce da nastere animalelor, inclusive omului, este lichida; seva ce hraneste plantele- de asemenea; intregul univers se hraneste cu ceva ce seaman vaporilor de ap, acesta fiind o fiin vie. A doua afirmatie majora a lui Thales cu privire la natura universului e ca toate lucrurile sint pline de zei Se presupune ca ar inseamna ca intreaga lume este patrunsa de o anumita forta vitala si ca toate lucrurile sint intr-un sens insufletite sau impartesc o vitalitate comuna sau unificatoare. Un alt repezentantal scolii din Milet este Anaximandru. Se crede ca el era doar cu citiva ani mai mic decit Thales. El era astrolig, geolog, mathematician , medic si filosof. Anaximandru sustinea ca material originara din care s-a format lumea este apeironul, o substanta fara limite , masura ori definitie. Apeironul sub aspect spatial este infinit sau ca este nedefinit, deoarece nu seamn cu nici un fel de materie din universal fizic; dar este posibil sa fi acceptat ambele sensuri. El a descries apeironul cxa pe un element care inconjoara namarginit totul si din care se nasc toate cerurile si toate lumile: pamintul, aerul, focul si apa. Lucrurile sint in permanenta miscare si ceea ce se naste din infinit se intoarce, cind moare in infinit. Anaximandru considera ca intre toate lucrurile exista un fel de echilibru fundamental- sau stare de dreptateprobabil prin interactiuni intre contrariile cosmic: cald si rece, uscat si umed. Anaximandru afirma ca pamintul are forma cilindrica cu o adincime egala cu circa o treime din latimea sa. El a facut primele incercari de a explica originea oamenilor, sustinind ca primele finite vii s-au nascut in umizeala din scoartele tepoase ale arborilor si ca omenirea a aparut mai tirziu in cursul dezvoltarii vietii organice. Ultimul reprezentant al scolii milesiene a fost Anaximene. El a fost elevul lui Anaximandru. El sustinea ca principiul supreme al tuturor lucrurilor este infinitul. El afirma ca numitul principiu este aerul, ca substantele material provin din aer prin intermediul proceselor de rarifiere si condensare a aerului. El se straduia nu numai sa gaseasca explicatii natural dar prin conceptia sa ca aerul tine legate atit sufletele oamenilor cit si lumea pare sa sugereze o unitate organic intre tot ce exista inclasiv intre fiintele umane. Pitagora despre viata si scrierile lui se stie foarte putin si incerte lucruri. S-a nascut in Samos din Asia Mica iar in urma unui conflict violent s-s refugit in sudul Italiei, Crotona. Aici a infiintat un ordin filosofico-religios, in care obligatia principal era de a tine in secret invataturilr magistrului si cunostintele membrilor. Opiniile de ordin general ale lui Pitagora erau: sufletul este nemuritor, el migreaza in alte finite vii, dupa anumite interval de timp, ceea ce s-a intimplat o data se va intimpla iarasi si nimic nu este absolute nou, toate fiintele insufletite sint inrudite intre ele. Citeva exemple vor ilustra in mod elocvent spiritual gindirii religioase pitagoreice: nu mincati fasole, nu

va atingeti de cocosii albi, nu va uitati in oglinda avind o lumina alaturi, nu scormoniti focul cu fierul, nu lasati rindunelele sa stea sub acelas acoperis cu voi, nu va lasati prada veseliei nestapinite. Ca si filosofii din Milet Pitagora a creat o cosmogonie, dar central ei precum si al intregii sale gindirii difera foarte mult de cel al filosofilor din Milet datorita preocuparilor sale matimatice. In timpul ce filosofii din Milet puneau intrebari cu privire la originile si mecanismul cosmosului, Pitagora medita asupra religiei, sufletului omenesc si a mintuirii sale. Pitagara sustinea ca principiile tuturor lucrurilor sint mai degraba numerele decit atare elemente ca aerul si apa. Aristotel ne mai descries table pitagoreica a contrariilor. Acest table ofera 10 principii care constituie contradictiile considerate a guverna treburile omeneste: bun sir au, lumina si intunericul, patrat si lunguet, drept si curb, imobil si in miscare, masculine si feminine, par si impar, limita si lipsa acesteia. Pentru Pitagora numarul este atit material cit si sensul cosmosului. Pitagoricienii atribuiau lucrurilor numere pricise. Ex: casatorie-5, pentru ca 5 reprezinta suma lui 3- primul numar masculine- si 2-primul numar feminine. Zece era un numar sacru, care era suma primelor patru numere intregi- unu,2,3,4. El vedea cerul ca o gama muzicala, stelele ca producatoare de armonii si sufletele in armonie cu cerul.

8. Perioada clasica a filosofiei grecesti(Socrate,Platon, Aristotel) Socrate s-a nascur la Atena in fanilia unui sculptor si unei moae. Din scrierile sale nu ne-a lasat nici una si cele mai multe dintre cunostintele noastre despre acest filosof provin din dialogurile scrise de Platon, care era influentat de Socrate si care i-a dezvoltat ideile lui Socrate intr-o asemenea masura incit e imposibil sa ne dumirim exact unde se incheie gindirea lui Socrate si unde incepe cea a lui Platon. Principala metoda lui Socrate era maiutica- o solicitare si o punere sub semnul indoielii a credintelor pentru a stabili adevarurile. Socrate a devenit celebru prin punerea la indoiala a acestori profesori sofisti cu intrebarile sale eclectic. El se interesa si de problemele umane si etice . Socrate (: Sokvtes) este considerat printele filosofiei europene occidentale, pentru c a pus n centrul filosofiei sale fiina uman, detandu-se astfel de predecesorii si cu preocupri asupra studiului i interpretrii naturii. El a fost n acelai timp iniiatorul metodei cutrii adevrului prin dialog, dezvoltnd astfel investigaia dialectica. n cursul dialogului, Socrate reuea prin ntrebri intite i repetate s descopere contradicii logice n argumentele interlocutorului i prin aceasta s-l conduc la formularea unor concluzii care i demonstrau falsitatea punctelor de vedere iniiale, fr artificii retorice. El denumea aceast metod "maieutic" (:maieutik), afirmnd c era capabil, prin felul su de a formula ntrebrile, s "extrag" din spiritul interlocutorului cunotine existente n ei fr s o tie, asemenea unei moae (meseria mamei sale) care ajut la naterea copilului. Gndirea socratic graviteaz n jurul cunoaterii de sine, care se realizeaz pe dou ci: a) mediat, pe cale oracolar, prin metode mantice de prezictor; b) n mod direct, aciune datorit unui "demon" (: daimon), adic unei voci interioare (i nu demon n sensul malefic al cuvntului), o putere superioar, imagine a propriei contiine. Deviza sa era "tiu c nu tiu nimic" (" ") i recomand elevilor si inscripia de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi: "Cunoate-te pe tine nsui" ( : gnothi seautn), care nu trebuie interpretat n sensul introspeciei moderne, ci al necesitii omului de a-i cunoate locul su n cetate i n natur, cu certitudinea faptului de a fi muritor. Deoarece Socrate nu a lsat nimic scris, nvtura lui este cunoscut n istoria filosofiei n cea mai mare parte datorit elevului su Platon, care - n dialogurile sale - a transmis posteritii metoda i coninutul gndirii socratice. Metoda socratica comporta urmatoarele aspect: ironia, maieutica, inductia si definitia. Metoda socratica ne invata 2 lucruri : cum sa ne eliberam de falsul si inautenticul din noi insene( ironia, maiutica) si cum sa recunoastem adevarul pentru a intra in posesia lui(inductia si definitia). Platon (Greac: ; Pltn) (n. cca. 427 .Hr. d. cca. 347 .Hr.) a fost un filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate i nvtor al lui Aristotel. mpreun cu acetia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost interesat de matematic, a scris dialoguri filozofice i a pus bazele Academiei din Atena, prima instituie de nvmnt superior din lumea occidental. In 386 i.Hr. si-a intemeiat propria scoala filosoficaAcademia, ce a existat vreo 915 ani. Este cel dinti filosof de la care au rmas scrieri complete: 35 de dialoguri i 13 scrisori (dintre care doar una, a aptea, pare a fi autentic). El a creat specia literar a dialogului, n care problemele filosofice sunt abordate prin discuia dintre mai muli interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal. El a fost discipolul lui Socrate si profesorul lui Aristotel. El a extins incercarile lui Socrate de a gasi definitii pentru asemenea concept ca dreptatea, curajul, mila, pina la o teorie globala privind natura realitaii. Aceasta este teoria Ideilor ( sau Formelor) a lui Platon. Cea mai celebra lucrare este Republica, un

dialog in care Socrate si altii discuta despre natura dreptatii, importanta ei in statul ideal si calitatile necesare conducatorilor si cetatenilor unui asemenea stat. Aristotel (n greac: , Aristoteles) (n. 384 .Hr. - d. 7 martie 322 .Hr.) a fost unul din cei mai importani filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al colii peripatetice. Dei bazele filosofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia i a dezvoltat-o, putndu-se cu siguran afirma c Aristotel este ntemeietorul tiinei politice ca tiin de sine stttoare. A ntemeiat i sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formal, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelic a tiinelor naturale a rmas paradigmatic mai mult de un mileniu n Europa. Aristotel a intemeiat un system al logicii care a constetuit baza studiilor in acest domeniu pina in sec. 19-lea. El considera logica un fel de instrument general pentru studio si pentru dobindirea cunostintelor din cele mai diverse domenii. In politica sa Aristotel studiaza omul sub aspectul de animal politic. Societatea este naturala pentru om ca si pentru animale. Spre deosibire de Platon, societatea ideala a lui Aristotel este fondata pe proprietate si familie. Etica lui Aristotel trateaza realitati concrete: scopul ei este fericirea individuala si sociala, care se poate materialize prin actiuni chibzuite rational. 9.Filosofia elinista si romana(Epicur,Cicero) Dup epoca de aur dominat de Platon i Aristotel, g n d i r e a g r e a c s - a i l u s t r a t p r i n epicureism d e l a n u m e l e filosofului Epicur (341 .e.n. - 270 .e.n.) i prin stoicism (al crui nume se trage de la cuvintele Stoa Poikile un porticdin Atena unde se ntlneau reprezentanii acestei coli) Doctrina lui filosofica era alcatuita din logica,fizica si morala. Logica lui Epicur e destul de simpla: totul este cunoscut prin simtiri si daca avem idei generale despre lucruri acestea constitue rezultate ale impresiilor anterioare. Fizica lui Epicur este n presupoziiile sale fundamentale o concepie materialist, o fizic ale crei elemente sunt atomii - c e l e m a i m i c i p a r t i c u l e p o s i b i l e de materie. n afara atomilor, nu exist nimic. Atomii rezult dinclinamen (nclinare); la origine ei cad paralel n vid, atuncicnd se produce o nclinare, o turbulen, ei se ntlnesc i seagreg. i omul se compune din atomi, care se dezagreg la moartea lui. Gnosiologia avea un caracter sensualist. Epicur a negat orice interventie divina in viata oamenilor si in desfasurarea fenomenelor naturii, considerind ca zeii duc o existent pasiva, izolata in intervalele dintre lumi. Etica are un character empirist. El considers ca placerea si durerea sint mobilele actiunii, nu numai pentru oameni, ci si pentru animale. Fericirea dupa el, nu poate consta decin in ficarea unei placer stabile si prin aceasta eleminarea a tot ce aduce neliniste si suferinta. Eclectismul roman. Cicero. Marcus Tulius Cicero (106-43 i.Hr.) n-a fost un filozof in intelesul de astazi al acestui cuvant. Cicero s-a pregatit pentru a deveni retor. Dar in calatoriile sale el a fost nevoit sa se intereseze si de filozofie. In Roma el a ascultat lectiile epicureului Phaidros, pe eclecticul academician Philon cat si pe stoicul Diodotos, cu care era prieten. In Atena Cicero a ascultat pe Antiochos din Ascalon, reprezentant al Academiei, si pe epicureul Zenon. De asemenea in Rodos el a mai ascultat si pe stoicul eclectic Poseidonius. Asa se face ca scrierile lui Cicero, scrise in ultimii trei ani ai vietii acestuia, sunt imbibate cu idei luate de la acesti filozofi. Cicero apara in aceste lucrari punctul de vedere idealist si respinge epicureismul. in ceea ce priveste teoria cunoasterii, Cicerose apropie de conceptia Academiei de mijloc, fara a putea insa sa depaseasca indoiala. El se refera mereu la constiinta morala in genere si la conceptele innascute. Cunoasterea naturii nu l-a prea interesat pe Cicero, el fiind preocupat mereu de problema existentei lui Dumnezeu si a destinului. Afirmatia atomistilor materialisti caoriginea lumii este intamplarea i se pare tot atat de absurda ca si aceea ca dintr-o gramada de litere scuturate pe o hartie s-au produs Analele lui Ennius. Pentru Cicero de mare valoare sunt acele adevaruri ce sunt comune tuturor oamenilor si tuturor popoarelor. El accentueaza mai ales credinta in Providenta si in nemurirea sufletului, dar fara sa poata depasi indoiala, fiindca el n-a cunoscut decat superficial filozofiaplatonica si aristotelica. De asemenea Cicero este preocupat de probleme ca : cel mai inalt bun si scopul vietii individuale si sociale. Binele moral, honestum, este definit de Cicero ca fiind ceea ce trezeste aprobarea unanima a tuturor oamenilor si aceasta dezinteresat, fara sa se tina seama de succes. Cicero situeaza binele moral peste bunurile externe. Dar el intelege gresit sensul cuvantului grec "pathos", ca semnificand o atitudine pasiva a sufletului, sau un sentiment, o stare maladiva si de aceea Cicero combate conceptia aristotelica dupa care virtutea ar fi masura corecta a afectelor si pretinde, impreuna cu stoicii, ca intelept este numai acela care a realizat absoluta apatie. In opozitie cu Aristotel si in deplina concordanta cu stoicii, Cicero considera virtutea practica ca fiind superioara celei teoretice. Dar, spre deosebire de stoici, acesta accentueaza si datoriile pe care noi le avem fata de patrie si prieteni. Importanta mare a lui Cicero in filozofie consta in aceea ca el este creatorul terminologiei filozofice in filozofia latina. 10.Filosofia medieval.

n spaiul european, ncepnd cu secolele IV-V, evul mediu filosofic este pregtit, chiar dac numai n parte, de dou mari momente, cu puternic coloratur teologic: Apologetica i Patristica. Amndou legitimeaz i sistematizeaz n mod doctrinar cretinismul, printr-o argumentare, menit s-i asigure superioritatea deplin ca religie, filosofie i moral. APOLOGTIC Sistem(adesea nentemeiat) de aprare sau de justificare a unei idei, doctrine etc. Parte a teolo giei care are ca scop aprarea religiei crestine. PATRISTICA Doctrin teologic-filozofic prin care s-au pus bazele dogmaticii si cultului crestin, completnd Biblia si studiind viata, opera si conceptia printilor Bisericii. In filozofia medievala apare: -patristica adica lucrarile asa numitor parinti ai bisericii in care se apara bazele filozofice ale crestinismului; -glosnicismul adica credinta in existenta lui dumnezeu si caile de cunoastere a lumii. Se dezvolta si -scolastica prezinta filozofia care se preda in scoli iar mai tirziu in universitati. Principala problem n filozofia medieval a fost raportul dintre credin i raiune, religie i tiin, filozofie i teologie. Ea s-a rezolvat foarte original prin formularea teoriei adevrului dublu: sunt adevruri ale raiunii, filozofiei i adevruri ale credinei, religiei, ceea ce este adevrat n una poate fi neadevr n alta i invers. Asta a fost un fel de compromis, mpcare ntre religie i tiin, dac iniial religia persecuta i ignora tiina, atunci cu acumularea cunotinelor religia a fost nevoit s o recunoasc. Dar dei se recunotea existena adevrurilor raiunii, adevrurile credinei erau mai presus. tiina se ocup cu mruniuri, cu lucruri trectoare, pe cnd religia se ocup cu valori venice, sacre.Ceea ce omul nu poate nelege cu raiunea sa el atinge prin credin. 11. Trasaturile fundamentale ale filosofiei epocii renasterii. Renaterea (sec. XIV-XVI), este acel fenomen complex care, prin "umanismul" su, reevalueaz poziia omului n lume, insistnd asupra determinrilor sale existeniale, raportate la capacitatea de a alege, de a se autorealiza, de a se desvri, de a-i spori Fiina. Vigoarea acestei perioade i trage seva din setea de afirmare de sine a omului, care simea nevoia manifestrii, dezvoltrii i teoretizrii nsuirilor sale multiple, sintetizate de un alt tip uman, integrat n universul tiinei, artei i al unei noi filosofii. Considernd omul ca fiina cea mai desvrit, ntlnit n natur, conturnd mpreun cu dezvoltarea artelor i tiinelor, o nou concepie asupra acestuia, Reforma Protestant, pregtit de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) i realizat de Martin Luther (1483-1546) i Calvin (1509-1564), contribuie ntr-o msur considerabil la deschiderea unei noi perspective asupra locului ocupat de om n univers. Cele dou trsturi definitorii ale Renaterii, Reforma religioas i Umanismul, determin n cultura epocii o rsturnare a vechiului sistem de valori, nsoit de ptrunderea unei tiine, corelat din ce n ce mai strns cu tehnica i emancipat de religie i supranatural. Semnificaia filosofic a acestui fenomen se exprim n urmtoarele dimensiuni ale gndirii din epoc: a) dimensiunea cosmologic conturat n schimbarea radical a imaginii despre univers, prin trecerea de la cosmosul tradiional, finit, ierarhic structurat i scindat ntr-o lume cereasc i alta pmnteasc, fiecare cu legile ei proprii, la universal modern, infinit, cu spaiu omogen, constituit din aceiai materie i dominat de aceleai legi generale. b) dimensiunea epistemologic, conferit de schimbarea naturii tiinei nsei, a metodologiei i a idealului ei explicativ. c) dimensiunea antropologic, sintetizat din schimbarea condiiei omului n lume, a raporturilor lui cu natura i cu divinitatea, ca i a tradiionalelor relaii tiin contiin.

12 De la rationalismul modern la filosofia clasica german.

Rationalismul reprezinta doctrina filozofica care afirma ca adevarultrebuie sa fie determinat in virtutea foreti ratiunii si nu pe baza credinteisau a dogmelor religioase.Rationalistii sustin ca ratiunea este sursa intregii cunoasteriumane. Exista si o alta forma de rationalism, mai putinextrem, care sustine ca ratiunea este principala sursa acunoasterii sau ca ratiunea este sursa celui mai important tipde cunoastere. Raionalismul sau micarea raionalist este o doctrin filozofic care afirm c adevrul trebuie s fie determinat n virtutea forei raiunii i nu pe baza credinei sau adogmelor religioase. Cuvntul raionalism provine din latin, ratio nsemnnd raiune. Raionalitii susin c raiunea este sursa ntregii cunoateri umane. Exist i o alt form de raionalism, mai puin extrem, care susine c raiunea este principala surs a cunoaterii sau c raiunea este sursa celui mai important tip de cunoatere. Raionalismul are cteva asemnri n ideologie cu umanismul i ateismul, prin faptul c i propune s furnizeze un schelet de referin pentru probleme de ordin social i filozofic fr implicaii religioase sau de ordin supranatural. Totui, raionalismul se deosebete de aceste ideologii, deoarece:

umanismul, cum o sugereaz i numele, este concentrat asupra superioritii societii umane i a omului n comparaie cu natura i cu ceea ce conine aceasta ateismul neag existena lui Dumnezeu: raionalismul nu face referiri la acesta.

. Fillosofia clasic german ocup o perioad relativ scurt, care este mrginit cu anii 80 a sec XVIII dintr -o parte i anul 1831 (anul morii lui Hegel ) din alt parte. ns din punct de vedere teoretic ea este culmea dezvoltrii gndirii filosifice din acea perioad. La sfritul sec. XVIII lichidnd rmnerea n urm economic i politic, Germania se apropia de revoluia burghez, la fel ca i n Frana veacului XVIII, n Germania din veacul XIX revoluia filosofic a precedat revoluiei politice. Filosofia clasic german a fost ca o teorie german a revoluiei franceze. Pentru ea este caracteristic: Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente. Divizarea existenei n lumea naturii i lumea omului. Se studiaz nu numai istoria uman, dar i esena omului. Principala problem este problema omului, trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali considerai n aciunea lor istoric. Se subliniaz rolul filosofiei n rezolvarea problemei umanismului. nelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii i idei. Formularea dialecticii ca concepie integral. Reprezentanii filosofiei clasice germane au fost Kant, Fichte, Schelling, Hegel, L.Feuerbach. pn nu demult n filosofia sovietic concepia lui K. Marx i F.Engels era interpretat ca ceva sinestttor, ca o etap calitativ nou n dezvoltarea gndirii filosofice. Dac s fim obiectivi, ideile filosifice a acestor mari gnditori ntocmai se nscriu n tradiia filosifiei clasice germane i nu-s altceva dect finalizarea ei.

13. Momente ale cugetarii filosofice in lumea contemporana. Din ampla cugetare a vremurilor actuale, ne vom opri n continuare, asupra ctorva idei aparinnd filosofiei lui Heidegger, considerat unul dintre cei mai mari gnditori ai secolului nostru. ncercnd o reconstrucie de mari proporii a ontologiei i a filosofiei n ansamblu, n funcie de sfera umanului i de problemele omului contemporan, de situaiile conflictuale specifice, pe care lumea actual le ridic n calea realizrii personalitii, Heidegger ofer, n structura "filosofrii" sale, o desfurat teoretizare a relaiei "eu lume". Problema major a gndirii lui a fost i a rmas constant dea lungul operei sale: "fiina", "faptul de a fi", "ce se nelege prin fiin", "ce sens avem n vedere cnd folosim cuvntul a fi , care nu este o fiinare, ci este implicat n toate fiinrile". Punerea ntrebrii: "ce nseamn a fi?", aduce n prim plan "Dasein-ul" fiinarea care ntreab precum i obligaia de a ntemeia structura de fiin a acestei "fiinri". Fiina, "Dasein"ului se nate n permanen din confruntarea cu modalitile i posibilitile sale de "a fi".

14. Filosofia romineasca si sistemul ei de valori. Gndirea filosofic romneasc se contureaz destul de trziu n istorie, abia cu cteva secole n urm. Dar ea este un rezultat nu numai al contactului cu filosofia universal a timpului ci i al ntregii spiritualiti a poporului

romn, care s-a format de-a lungul evului mediu i a epoci moderne. Cultura noastr popular reprezint deci una din premisele fundamentale ale filosofiei romneti. n cadrul acesteia ntlnim o viziune specific despre lume i via, valori etice i estetice care i-au influenat mai mult sau mai puin direct pe filosofii romni.

15. Locul so rolul ontologiei in sistemul filosofic.

Ontologia (din grec.ontos= fiin", existen", i logos =teorie", tiin") reprezintdomeniul refleciei filozofice care caut s surprind fundamentele existenei, care formuleaz presupuneri asupra esenei universului cosmico-social-uman i ncearc s delimiteze i sclasifice nivelurile i modurile principale de manifestare ale acesteia.Ontologia, ca disciplin filozofic, exist nc de pe timpurile lui Aristotel, care o numeafilozofie prim", atribuindu-i ca obiect existena" ca existen. Ulterior, a cptat denumireade metafizic disciplin metateoretic general n raport cu toate celelalte domenii decercetare. Termenul de ontologie dateaz de la nceputul sec. XVII, impunndu-se treptat nlimbajul filozofic al epocii moderne i definitiv n cel al epocii contemporane. Problematica ontologic ocup unul din locurile centrale n filozofie, ntruct ne ofer premisele teoretice ale tuturor domeniilor filozofiei i ale tuturor aspectelor tiinei. Ontologiancepe prin a formula ipoteze despre existen n genere, dar se desvr-ete printr-un discursasupra existenei umane, asupra problematicii i destinului omului. Ontologia tradiional se referea cu precdere la natur, fiind de multe ori constituit n teoriicosmologice sau cuprins n acestea. Ontologia modern i, mai ales, cea contemporan se refern aceeai msur (uneori cu precdere) la societate, obiectivul principal constitiiindti-1 definireastatutului existenial al omului, adic explicaiile ontologice actuale in astfel tot mai mult dedomeniul ani topologici filozofice. Dac e s ne referim la teoriile ontologice contemporane, ele se pot clasifica n cteva directii mai importante: --concepii ontologice ce se refer ndeosebi la devenirea existenei n cadrul unitar al uneidialectici universale care abordeaz pn i societatea i omul, ca specie i chiar ca individ (O.Spann, P. Ubaldi, T. de Chardin); --concepii ontologice ce plaseaz n centrul existenei omul coninut de sine stttor obiectivsubiectiv (existenialismul)

16.Problema existentei .Ontologia umanului .

Ontologia este o parte componenta a filosofiei care are ca obiect trasaturile existentei.Termenul de ontologie provine de la ontos-fiinta; logos-stiinta.In centru atentiei ontologiei se afla atit notiunea de existenta cit si cea de nonexistenta.Se studiaza fundamentele existentei,nivelurile si formele acesteia. Ontologiile se clasifica dupa mai multe criterii:dupa nr.de elemente puse la baza lumii se disting:ontologii moniste,dualiste si pluraliste.Ontologiile moniste pun la baza lumei un singur principiu fie materia,fie spiritul.Ontologiile moniste sint sau materialiste sau idealiste.Ontologiile dualiste pun la baza lumii 2 principii:material si spiritual. Existenta este tot ceea ce exista ,tot ceea ce este,indiferent de forma pe care o are:materiala sau ideala,indiferent de faptul cine este purtatorul acestei forme.Existenta reprezinta insasi faptul de a fi,de a avea o realitate obiectiva.

17.Constiinta.
Constiinta- forma de reflectare a realitatii proprie oamenilor, forma cea mai inalta a activitatii creierului, psihicului. Provine de la cuvintele latine cum-cu si scientia-stiinta. In structura constiintei se deosebesc elementele cognitive (gindirea), emotional (emotii si sentimente) si volitiv (vointa). Gindirea este capacitatea de analiza si sinteza, de a capata cunostinte noi si de a le folosi in diferite conditii. Aceasta ne da informatie si cunostinte despre lumea obiectiva. Gindirea umana are un caracter abstract, generalizat, ea se exprima prin notiuni. Emotiile si sentimentele sunt reflectari apreciative a realitatii, ele unesc situatia exterioara cu necesitatile omului. Vointa esteun mecanism deosebit de reglemantare a activitatii propriu numai omului, este un autocontrol a personalitatii. La animale si copii mici nu exista vointa, ea este inlocuita de cerinte ca motive de activitate.

18.Notiunea de miscare.Tipurile si formele ale miscarii.

Miscare-mod de existenta,atribuit inerent al materiei ,este orice schimbare in genere ori totalitatea schimbarii lor ce au loc in univers (natura ,societate) Exista doua conceptii despre miscare si dezvoltare dialectica si metafizica In filosofie sunt elucidate doua forme tipuri fundamentale ale miscarii :1)miscarea legata de mentinerea stabilitatii obiectului ,calitatiilor lui . 2)miscare ce conduce la trecerea de la o calitate la alta ,la aparitia noului ,ceea ce se mai numeste dezvoltare 19. Spatiul si timpul obiect de cercetare filosofica. Spatiul si timpul natural sunt ceva care nu se vede, nu se aude, nu se atinge, este fara gust, fara miros.Spatiul este un fel de suport care cuprinde de peste tot o forma sau o multime de forme si le diferentiaza prin intervale de spatiu, prin intervalele suport.Orice distributie de forme in spatiu creaza o configuratie spatiala, o spatializare modala, un spatiu populat.O configuratie spatiala este o stare a spatiului.Un spatiu nu poate sustine decat o singura configuratie modala, o singura distributie de forme.Timpul este acea inlocuire subtila a spatiului cu alt spatiu, care gazduieste toate felurile de schimbari ale configuratiilor unui spatiu, timpul este o generare si conectare continua sau discontinua de spatii, care parcurse succesiv aloca caracteristica transformanta a configuratiei spatiale sustenabila temporal.Timpul este pe de alta parte conditia existentei subiective a continuturilor spatiului, este autorul spatiului mental, inteles ca arena constient desfasuranta a evenimentului, a evenimentului reflectat modal si intelectiv in subiect.Timpul ne aloca posibilitatea de a simti-reprezenta sau concepe prezentele din spatiu, este factorul functional universal, el particularizeaza toate formele si transformarile din realitatea spatializata si le proiecteaza in individualitatea auto-individualizanta, autoarea spatializarii si temporalizarii subiective.Timpul este conditia desfasurarii oricarui proces natural, fizic si informational, el este si autorul procesualizarii mentale, locul unde spatiul si timpul isi capata delimitare, alcatuire si cauzalizare. 20. Orientari in problema cunoasterii. Teoria cunoasterii este o componenta necesara oricarei constructii filosofice . In cadrul filosofiei , ea reprezinta dezvoltarea unui raspuns la intrebarea pusa de oameni din vechi timpuri daca gandirea lor e in stare sa cunoasca lumea reala . Ea explica ce este si cum se realizeaza cunoasterea lumii de catre om , posibilitatea cunoasterii , legile , nivelele , formele si valoarea acesteia. Problematica teoriei cunoasterii In abordarea teoretica a problemelor cunoasterii trebuie sa facem distinctia intre porcesul cunoasterii si teoria cunoasterii .Procesul cunoasterii e acel proces obiectiv , spontan ce se desfasoara ca urmare a inzestrarii naturale a omului cu capacitati cognitive , omul nefiind constient de el , ci numai de rezultatele lui . De aceea , in primele filosofii problematica gnoseologica lipseste , reflexia filosofica fiind centrata pe probleme de cosmologie , ontologie , si chiar politica si etica . Aceasta situatie e remarcata de Petre Negulescu , care , ocupandu-se de geneza problematicii gnoseologice , arata ca la inceputurile ei , filosofiei ii era caracteristica o incredere spontana in capacitatea ratiunii de a cunoaste lumea si a dezvalui adevarul .Filosoful roman observa , pe buna dreptate ca pentru oamenii primitivi nu exista nici macar cunoastere , ci numai lucruri cunoscute .Procesul cunoasterii presupune : Un obiect (ceea ce e de cunoscut); Un subiect (cel ce cunoaste , adica omul ca agent cunoscator); O relatie congnitiva intre obiect si subiect (activitatea de cunoastere prin care se dobandesc cunostinte); Un produs , un rezultat (cunostintele). Teoria filosofica a cunoasterii se constituie tocmai in functie de aceste elemente ale procesului cunoasterii , aparand in cadrul ei o problematica ce are in centru relatia gnoseologica dintre obiect si subiect , relatie inteleasa ca modalitate de raportare a omului la lume , in care el , ca subiect cunoscator , reproduce lumea in planul gandirii sale.Dar problematica cunoasterii nu se reduce numai la problemele ce privesc relatiile cognitive obiect-subiect , ci cuprinde si probleme ce tin de obiectul cunoasterii si de subiectul cunoscator . Problema obiectului cunoasterii In legatura cu ea s-au conturat inca din antichitate doua linii: Linia lui Democlid (materialista);Linia lui Platon (idealista);Problema subiectului cunoasterii.Din modul in care e conceput subiectul cunoasterii , mai precis posibilitatea lui de a cunoaste rezulta o alta grupare a conceptiilor

filosofice si anume :Optimismul gnoselogic;Agnosticismul.Termenul de optimism gnoseologic desemneaza ansamblul conceptiior filosofice care afirma posibilitatea omului in calitatea sa de subiect cunoscator de a cunoste realitatea .Termenul de agnosticism desemneaza ansamblul conceptiilor filosofice care neaga in principiu posibilitatea omului de a cunoaste realitatea .O varianta a agnosticismului e scepticismul , care chiar daca in parte, admite posibilitatea cunoasterii lumii , se indoieste de valoarea cunostintelor dobandite. Problema relatiilor cognitive obiect-subiect In istoria filosofiei mai exista o alta impartire a conceptelor filosofice despre cunoastere , in functie de rolul pe care il au in cadrul relatiilor cognitive obiectul si subiectul acesteia . Aceasta impartire se refera al empirism si rationalism .Empirismul porneste in argumentarea sa de la cateva supozitii : Exista o cunoastere nemijlocita;Cunoasterea prin simturi e rezultatul simplei inregistrari a actiunii obiectului asupra subiectului;Obiectul actioneaza iat subiectul inregistreaza.In procesul cunoasterii , numai obiectul este activ , subiectul fiind pasiv , receptiv , lipsit de spontaneitate.Empirismul , ca filosofie integrala a cunoasterii , a avut o justificare istorica , care consta in faptul ca el a fost legat de dezvoltarea stiintelor naturii .Rationalismul se opune empirismului prin sublinierea rolului activ al subiectului in procesul cunoasterii . Acest lucru se exprima prin calitatea creatoare a ratiunii care produce notiuni , concepte , independente de datele senzoriale .Pentru rationalisti subiectul cunoscator e concretizat prin spontaneitate , printr-o activitate creatoare productiva .Leibnitz spunea mintea noastra e un izvor de cunostinte independente de datele senzoriale.Rationalismul defineste cunoasterea ca act de creatie , ca o constructie a subiectului, obiectul fiind creat in procesul cunoasterii . Rationalismul ca doctrina gnoseologica a fost un punct de plecare , si , totodata , o justificare a marilor constructii speculative de sisteme in epoca moderna. 21.Termenii fundamentali ai cunoasterii si relatia dintre ei. Termenii fundamentali ai cunoasterii sunt: obiectul cunoasterii, subiectul cunoasterii, ansamblul relatiilor dintre obiectul si subiectul cunoasterii, rezultatul cunoasterii cunostinta.Obiectul cunoasterii este acea parte a universului care intra in sfera subiectului cunoasterii si este supusa scopului cunoasterii. Ea poarta amprenta subiectului. Este transformat de catre subiectul cunoasterii. Nu este identic cu realitatea obiectiva in ansamblul ei ci este doar o parte a acesteia, cea care a intrat in sfera subiectului intr-o activitate practica anterioara sau intr-o cunoastere anterioara.Se imbogateste si se diversifica istoric. Trebuie inteles ca o unitate intre stabilitate si variabilitate. Este infinit, inepuizabil.Subiectul cunoasterii e omul din punct de vedere al insusirilor lui ce permit cunoasterea adica, din punct de vedere al acelor trasaturi care-i folosesc la surprinderea esentei realitatii. Ansamblul relatiilor dintre obiectul cunoasterii si subiectul cunoasterii este dezvoltarea rolului activ al subiectului cunoasterii.Subiectul conoasterii filtreaza si interpreteaza obiectul prin prisma structurii sale intelectuale deja constituite. Subiectul aplica in mod deliberat asupra obiectului un ansamblu de transformari materiale sau ideale pentru a-i dezvolta insusirile.Subiectul are capacitatea de a elabora metode si procedee adecvate de cercetare si de interpretare a obiectului cunoasterii. Subiectul are capacitatea de a anticipa rezultatele cunoasterii, de a le corecta ulterior si in cele din urma de a le raporta la scopurile practice ale omului.Cunostinta reprezinta amprenta ca rezultat al cunoasterii atat a subiectului cat si a obiectului. Ea nu este o copie, duplicat, reproducere, fotografie a obiectului ce este o re-constructie a acestuia sau chiar o constructie atunci cand este vorba de obiecte abstracte sau chiar posibile (exemplu: punctul geometric).Ca proces complex cunoasterea se organizeaza intr-un ansamblu de niveluri si forme ce se determina una pe cealalta. Din multitudinea de forme si niveluri importante sunt nivelul perceptiv si cel rational al cunoasterii.Nivelul perceptiv cuprinde senzatiile, perceptiile si reprezentarile ce furnizeaza informatii asupra caracterului individual ale obiectelor si fenomenelor.Senzatia reflecta o proprietate (una singura) a mediului a unui obiect sau fenomen cum ar fi o culoare, forma, miros, etc.Perceptia reflecta obiectul in ansamblul proprietatilor lui, este o imagine intergrala a obiectului.Reprezentarea este o perceptie amintita, adica imaginea obiectului in lipsa acestuia. Atentie a nu se confunda formele cunoasterii perceptive, ale reflectarii perceptive cu procesele psihice numite senzatii si perceptii (frig, foame, asperitate). Ceea ce nu se pot comunica nu reprezinta cunoastere, ele se constituie in premize si conditii ale cunoasterii perceptive.Nivelul perceptiv al cunoasterii cuprinde acele informatii despre obiectul cunoasterii ce se obtin cu ajutorul organelor noastre de simt. Aceste informatii se refera la insusirile exterioare, individuale, particulare direct perceptibile ale obiectelor si fenomenelor. Aici cunoasterea pleaca de la obiectele ca atare presupunand un raport direct intre obiect si subiect.

22.Forme si niveluri ale cunoasterii. Termenul cunoatere se refer, att la activitatea de producere a cunotinelor, ct i la ansamblul rezultatelor acestei activiti. n primul sens, sunt luate n considerare facultile sau capacitile de cunoatere ale minii noastre i funcionarea lor, iar n al doilea, sunt avute n vedere cunotinele gata constituite: noiunile, judecile, teoriile. n accepiunea cea mai cuprinztoare, cunoaterea este acea procesualitate, prin care omenirea i dezvolt capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existenei. Ea se amplific prin reorganizri succesive care, iniial, au loc n interiorul comunitilor umane disparate. Pe msur ce interaciunea dintre acestea se diversific, cunoaterea devine o performan a domeniului ontic al umanului. Capacitatea de cunoatere uman (sensibilitatea, intelectul, raiunea) dispune de anumite forme, tipare, structuri a priori (spaiul i timpul pentru sensibilitate, unitate multiplicitate,necesitate, contingen, cauzalitate, existen nonexisten etc.,pentru intelect), crora trebuie s le fie dat un coninut, pentru a se ajunge la cunoatere. Cunotina apare astfel, ca rezultat al prelucrrii, modelrii i remodelrii treptate, de ctre structurile a priori ale sensibilitii mai nti, i, apoi, ale intelectului, a unor impulsuri vagi, nedeterminate, provenite de la lucrul n sine (lumea exterioar). Cunotina este rezultatul unuia sau mai multor demersuri cognitive, ea constituindu-se de regul ntr-o judecat, un raionament, un ansamblu de raionamente niruite logic, o teorie. Cunotina nu este o copie sau un duplicat al obiectului cunoaterii, ci este o re-construcie a lui, sau chiar o construcie, dac este vorba de obiecte abstracte sau doar posibile. Nivelul senzorial-perceptiv se finalizeaz n senzaii, percepii i reprezentri, care furnizeaz informaii asupra determinrilor, nsuirilor, caracteristicilor individuale, exterioare, perceptibile, ale obiectelor i fenomenelor presupunnd un raport direct subiect-obiect. Senzaia reflect o proprietate disparat a mediului (culoarea, forma, mirosul etc.), percepia reproduce trsturile unui obiect n ansamblul lor, iar reprezentarea este o percepie amintit, este imaginea schematic, sintetic i global a unui obiect n lipsa acestuia. Nivelul raional are ca forme de manifestare: noiunea, care sintetizeaz trsturile eseniale ale unei clase de obiecte sau fenomene, ntr-un termen lingvistic, fiind rezultatul unor procese de analiz, sintez, abstractizare, generalizare; judecata, ca enun ce afirm sau neag ceva despre altceva exprimnd o relaie ntre noiuni; raionamentul, o nlnuire logic, coerent de judeci, o inferen mediat. Raionamentele pot fi: inductive, deductive, traductive, disjunctiv-ipotetice, de relaie, raionamente prin analogie etc. 23.Cunoasterea perceptiva si cunoasterea rationala. Cunoaterea perceptiv presupune o mbinare strns ntre nivelul perceptiv i cel raional, ponderea avnd-o nivelul perceptiv. Cum obiectul acestei cunoateri este reprezentat de bogia fenomenelor lumii, informaiile primare, obinute prin simuri, sunt transformate n cunotine perceptive, cu ajutorul structurilor logice. n urma unor operaii logico-sintactice, structurile logice permit transpunerea i codificarea informaiilor n semne lingvistice, n scopul memorrii, comunicrii, verificrii i confruntrii lor cu alte cunotine. Senzaiile, percepiile i chiar reprezentrile doar nlesnesc i condiioneaz actul cunoaterii, nefiind cunoatere propriu-zis. Cunoaterea raional i fixeaz ca punct de plecare un ansamblu de cunotine acumulate anterior, pe care le supune unor operaii i proceduri logice, proprii gndirii, n scopul desprinderii esenialului din aria fenomenalului i a trecerii ctre noi niveluri de esenialitate.

24.Cunoastere empirica si cunoastere teoretica. Cunoaterea empiric i propune s ordoneze, sistematizeze i explice datele disparate i oferite de cunoaterea observaional, ceea ce presupune desprinderea raporturilor constant i repetabile ntre fapte, degajarea unor uniformiti i regulariti. Ea procedeaz la formularea ndeobte pe calea induciei incomplete i n termenii descriptivi ai limbajului natural a corelaiilor i legilor empirice cu privire la o anumit clas de obiecte. Atari enunuri mai mult constat dect explic, ns, permit unele anticipri i predicii despre stri sau evenimente viitoare. Nscute pe temeiul extinderii unor observaii sau experimente de la un numr finit de cazuri particulare la o ntreag clas de lucruri, fenomene sau procese, legile empirice dispun de o arie relativ restrns de aplicare, n plus, se expun riscului de a fi rsturnate de constatri noi i deosebite. Cunoaterea teoretic reprezint o tentativ de organizare, integrare i explicitare (implicit depire) a cunoaterii empirice, n genere a celei comune sau proprii altor domenii ale activitii intelectuale, n msura n care nu se

mulumete doar s constate i descrie uniformiti sau regulariti faptice, ci caut s descopere i s fixeze la nivelul legilor teoretice resorturile adnci, necesare, atemporale i universale ce le guverneaz. Altfel spus, se preocup de formularea explicaiilor cauzale de valoare tiinific cu privire la ceea ce se tia anterior. Teoriile tiinifice sunt construite de obicei pe baza studierii obiectelor ideale ce nu exist ca atare n realitate, produs al unei activiti profunde de abstractizare, de trecere la limit a anumitor parametri fizici sau aciuni mentale (punct material, gaz ideal, corp perfect rigid .a.). Ele se situeaz la un nivel incomparabil superior nu numai de precizie i rigoare, dar i de integrare i ordonare, subntinznd, alturi de numeroase elemente lipsite de coninut factual, n definiii explicite sau implicite, decizii privind regulile de calcul i de inferen admisibile, aproximaii i restricii adoptate, procedee de testare i evaluare a coninutului etc. Cel mai adesea, demersurile ntreprinse sunt demonstrativ-deductive, iar limbajul utilizat se caracterizeaz prin standarde nalte de elaborare simbolic, formal i/sau axiomatic. Cunoaterea teoretic constituie modalitatea cea mai nalt de asimilare a obiectului, cea care pune n valoare capacitatea constructiv a subiectului epistemic. Ea presupune trecerea de la experiena concret la experimentul mental, prin folosirea abstraciei de tip constructiv i prin impunerea, alturi de limba natural, a unui sistem special de semne. 25. Adevarul- problema central a teoriei cunoasterii Adevrul e un element constitutiv al cunoaterii n calitatea lui de atribut al opiniilor privitoare la stri de fapt; cuvntul "adevr" e folosit i n vorbirea curent pentru a desemna relaia dintre judeci i stri reale la care se refer acestea. Cutarea adevrului se realizeaz prin reunirea a dou component. distincte: (a) eliminarea crescnd a erorii i cstigarea unor cunotine cu un coninut informativ ct mai bogat, cu valoare explicativ ct mai mare; aceste dou cerine pot s stea una n calea celeilalte: putem reduce riscul erorii reducnd coninutul informativ al enunurilor noastre despre fapte, i invers; Toate cunotinele sunt opinii care se refer la stri de fapt; aceste opinii vor fi acceptate drept cunoatere numai dac vor fi considerate drept adevrate; adevrul este o condiie necesar, dar nu i suficient a cunoaterii; opiniile pot fi ntmpltor adevrate dac nu avem temeiuri pentru a le susine; - Ayer consider c ntemeierea e o condiie necesar a cunoaterii pentru c numai ea asigur caracterul sistematic al corelaiei dintre opinie i adevr. Dac adevrul nu va fi considerat un atribut atemporal se impune o precizare a condiiilor adevrului: adevrate sunt opiniile considerate a fi n coresponden cu strile reale, n lumina criteriilor de ntemeiere acceptate ntr-un moment istoric, ntr-o comunitate de oameni competeni ce caut n mod sincer i dezinteresat adevrul; - o asemenea caracterizare a adevrului terge conturirile distincieI dintre adevr i ntemeiere; n analiza clasic a cunoaterii adevrul desemneaz un atribut atemporal. 26. Cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica Cele doua tipuri fundamentale ale cunoasterii cunoasterea comuna si stiintifica. Cunoasterea comuna (empirica) este cunoasterea pe care omul o realizeaza in limitele practicii sale cotidiene adica in viata de zi cu zi. Ea se manifesta sub forma unor cunostinte elementare ale oamenilor despre mediul lor inconjurator , formulate in limbajul natural si transmise de la o generatie la alta. Cunoasterea comuna are un caracter nesistematic, este lipsita de strictete si de criteria speciale de testare a adevarului, este dependent de specificul activitatii practice si profesionale a subiectului. Cunoasterea stiintifica (teoretica) este rezultatul al unor specializari crescinde si al folosirii unor mijloace, tehnici si metode de mare eficacitate , descoperirea legilor si structurilor profunde pentru a intelege, explica si controla genuri intregi de obiecte. Cunoasterea stiintifica are un character sistematic si metodic, vizeaza obiectivitatea, are mijloace proprii de testare a cunostintelor, se subordoneaza unor exigent logice si experimentale specifice. Inte cele doua tipuri de cunoastere exista atit unitate, cit si opozitie. Unitatea consta in faptul ca cunoasterea comuna se afla la baza celei stiintifice, alimentindo continuu cu cunostinte, procedee si elemente de limbaj, cu sugestii si probleme. Pe de alta paret cunoasterea stiintifica are o influenta asupra celei commune, trensferind permanent in cadrul acesteia o serie de elemente prin intermediul invatamintului, mass-media. Opozitia dintre ele se manifesta sub forma unor deosebiri esentiale privind profunzimea intelegerii si explicarii realitatii.

27. Teoria stiintifica si principalele metode ale cunoasterii stiintifice contemporane Forma fundamentala a dezvoltarii cunoasterii stiintifice este teoria. Teoriile stiintifice sint o mare diversitate, determinate de domeniul specific de cercetare, gradul de elaborare conceptuala, aparatul mathematic utilizat, modalitatile empirice de verificare. Teoriile stiintifice au urmatoarele functii: rezumativa sau sistematizatoare; predicative; informative sau cognitive; explicative; prescriptive sau normativa. Teoriile stiintifice unifica, deduc si corecteaza legile si generalizarile empirice anterioare. Ele furnizeaza informatie clara despre legaturile necesare dintre aceste legi, despre mecanismele profunde ale proceselor reale, ceea ce face posibila prevestirea unor fapte empirice noi. Toate teoriile stiintifice adevarate nu se limiteaza doar sa prezica aparitia anumitor fenomene, ci explica si cauza aparitiei lor. Rolul principal al teoriilor din stiintele naturii si cele sociale consta in a cunoaste cit mai profund realitatea naturala si sociala. O importanta in cunoasterea stiintifica contemporana are urmatoarele metode de cercetare stiintifica : axiomatizarea, formalizarea si modelarea. Axiomatizarea si formalizarea sint determinate de dorinta prezentarii cit mai clar posibil a relatiilor dintre diferitele elemente component ale unei teorii. Se cunosc urmatoarele modalitati de axiomatizare a unei teorii: axiomatizarea intuitive de tipul celei euclidiene; axiomatizarea abstracta de tipul celei realizate pentru prima oara de Hilbet; axiomatizarea formalizata, prezenta in matematica lui Hilbert; axiomatizarea neformala ansamblista; axiomatizarea ansamblista formala. Prin modelare intelegem un sistem care reprezinta in diferite contexte cognitive sistemul original gratie relatiilor de asemanare structurala sau functional dintre ele, cercetarea modelului fiind posibila pentru obtinerea unor informatii despre original.

28. Valoarea- concept fundamental al culturii

Valoarea reprezinta ansamblul calitatilor care fac un lucru bun,cautat,apreciat ,insemnat .Mai putem spune ca valoarea reprezinta suma insusirilor pozitive ale unui om ,mai concret un om care intruneste calitati deosebite .Valoarea este o insusire a unor obiecte ,fenomene,fapte,idei de a corespunde trebuintelelor sociale si idealurilor generate da acestea.Ca concept ,valoarea nu este un dat,ci un act ,in experienta valorii intervin atit dorintele ,simtamintele ,vointa cit si cunoasterea constituie un raport dintre obiect (bun,material,comportament,principiu...)si un subiect care apreciaza obiectul respectiv,Valorile sunt criterii evoluative si standarde de judecata pentru a putea pretui lucrurile ,ideile ,sentimentele in raport cu calitatea acestora de a fi sau nu dezirabile ,de a reprezenta ce este frumoasa ,just,,adevarat,demn ele se refera doar numai la ce este semnificativ pentru sensul vietii omului. 29.Tipologia valorilor . Valorile pot fi clasificate in functii diverse criterii ,unul dintre acestea criterii fiind suportul valorilor ,dupa care valorile sunt materiale si spirituale .Suportul valorilor poate fi insa o persoana sau un lucru si atunci primele sunt valorile personale in cele din urma valorile reale sau materiale .Sanatatea si cinstea sunt valori personale ,iar utilitatea este o valoare reala . Uneori valorile sunt personale si materiale in acelasi timp sanatatea,forta fizica ,frumusetea corpurilor sunt valori precum cele estetice pe care le atribuim si unor opere de arta cu suport material precum in sculptura ,dar ele sunt spirituale prin semnificatia lor . Valori aderente -valori care sunt legate de un lucru (precum frumosul ca valoare estetica) sau de o persoana (in cazul valorilori morale).Valorile teoretice sau cognitive -sunt valori libere.Ca de exemplu;"Nu-i frumos ce e frumos,e frumos ce-mi place mie.""Valorile nu sunt legate numai cu suportul lor ci unele de altele .Unele pot conditiona realizarea altor valori sau sunt conditionate la rindul lor de altele . Cele care conditioneza existenta altor valori sunt valori de mijloc ,iar altele sunt valori de scop.Valorile de mijloc sunt ;valori economice ,politice si juridice .Valori morale ,estetice si religioase sunt valori de scop.Dupa criteriul de valabilitatilor ,ale arie de extindere valorilor sunt reale si absolute individuale sau generale ,obiective sau subiective,Dupa sensul lor valorile pot fi pozitive sau negative.

30.Structura si dinamica culturii. Cultura reprezinta totalitatea valorilor materiale si spirituale create de om in dramaticul proces de afirmare a sa ca fiinta sociala, proces ce evidentiaza in mod clar progresul lui in cunoasterea, transformare si stapinirea naturii si societatii, recum si institutiile necesare crearii si comunicarii acestor valori. Valorile materiale constituie cultura materiala, sunt cele legate de activitatea utila a omului, indreptata spre usurarea muncii sale, pentru a produce cit mai bine si pentru a avea un confort mai bun. Exprimind raporturi soviale existentiale, valorile materiale sunt tocmai obiectele care servesc drept mijloace pentru satisfacerea trebuintelor omului ca fiinta biologica (ca parte a naturii). Cultura spirituala cuprinde valori spirituale ce exprima raporturi sociale functionale si care au ca principal rol satisfacerea trebuintelor omului ca fiinta sociala. Cultura spiritula include in sfera ei atitudinile, actele si operele limitate ca geneza, intentie, motivare si finalitate la domeniul spiritului si al intelectului. Pentru a concepe cultura nu este suficient de a o analiza pe ea numai n raport cu natura ci i n legtur cu societatea deoarece toat viaa social este dominat de cultur.Din aceast cauz pretutindeni unde triesc oameni ei creaz cultur neexistnd dup cum remarc culturologul R.Lintonsocieti aculturale i nici mcar indivizi lipsii de cultur.Orice societate are o cultur orict de simpl ar fi ea,i fiecare fiin uman este cultural n sensul c particip la o anumit cultur.Ca fenomen social,cultura se integreaz alturi de celelalte sfere ale vieii sociale determinismului social.Fiecrui tip istoricde societate i este propriu un anumit tip de cultur.

31.Cultura si civilizatie. Conceptul de civilizatie, poate tot atit de vichi ca sic el de cultura. Termilul de civilizatie ca sic el de cultura provine tot din latina- de la civilis(orasinesc) ce desemna calitatile generale ale catateanului in relatiile cu ceilalti cetateni. Filosoful roman Ovidiu Drmba remarca : Civilizatie inseamna totalitatea mijloacelor cu ajutorul carora omul se adopreaza mediului( fizic si social), reusind sa-l supuna si sa-l transforme, sa-l organizeze si sa I se integreze. Tot ceea ce apartine orizontului satesfacerii nevoilor material, confortului si securitatii inseamna civilizatie. In sfera ei, prin excelenta de natura utilitara, intra capitolele: alimintatia, imbracamintea, constructiile publica si mijloacele de comunicatie, tehnologia in general, activitatile economice si administrative, organizarea sociala, polita, militara si juridica. De asemenea educatia si invatamintul, dar in masura in care aceste procese raspund exigentilor vietii practice. Fondul comun al culturii i civilizaiei este alctuit din ansamblul cunotinelor i experienelor omeneti, din totalitatea achiziiilor spiritului uman. Civilizaia ne apare astfel ca totalitatea bunurilor material i spirituale care se structureaz n procesul de obiectivareavalorilor culturale, fr ca acest proces s determine dispariia valorilor. Civilizaia este o cultur n aciune, o cultur finalizat,o transformare a potenialitilor valorilor culturii n realitate.Civilizaia se constituie n acelai timp drept cadrul, maimult sau mai puin fertil, de furire a valorilor culturale. Cu ct ocivilizaie este mai aproape de cultur, prin capacitatea ei de a conferi realitate componentelor acesteia, cu att probabilitatea creativitii de tip cultural este mai mare.Valorile cultural aparinnd unor civilizaii vechi, ca cea sumerian, babilonian, indian, egiptean etc. nu s-au pierdut reuind s ne transmit, peste secole, semnificaiile lor. A fost posibil, pentru c anumite condiii naturale i sociale au permis furirea, n temeiul acestor valori, a unei strlucite opere de civilizaie. Referindu-se la mecanismul apariiei i rspndirii primelor culturi i civilizaii, Blaga scria: Prin sistematice, insistente canalizri, presupunnd o remarcabil art inginereasc, o parte a deertului sirian fusese fcut att de fertil, ntre Eufrat i Tigris, nct memoria ancestral leag pn astzi, de aceste inuturi, amintirea unui rai pierdut. Fertilitatea a fcut cu putin o paralel nflorire a unei mari culturi, care a influenat enorm toate culturile din Asia anterioar i direct sau indirect cultura greac, care apare vreo dou-trei mii de ani mai trziu.

32.Morala si locul ei in sfera socialului. Termenul moral provine de la latinescul mos-mores care, originar, nsemna obicei, datin, obinuin i era, ca i ethos (termen grecesc, care se traduce tot prin obicei, datin, obinuin), ncrcat semantic pozitiv: obicei bun, obinuin bun. Socrate este cel ce ntemeiaz autonomia moralei, bazat pe cunoaterea de sine, ridicnd eticul, de la nivelul nelepciunii populare, la nivelul filosofic al tratrii conceptuale. Eul este nzestrat cu nsuirea de a elabora valori logice i cu aceea de a formula valori etice (prietenia, curajul, virtutea, cinstea, puritatea etc.). Etica este teoria moralei; morala se constituie astfel, n obiect al analizei conferite de etic. Termenul de etic deriv din grecescul ethicos = ceea ce privete morala, moravurile. La Platon, valoarea moral are o poziie i o funcie aparte. Binele este la el o valoare complex, suprem, sincretic, cuprinznd n sine un element logic (adevrul), unul mathematic (simetria) i altul estetic (frumosul). Binele este att valoare, ct i virtute suprem, din care decurg toate celelalte virtui particulare. Morala ocup un loc aparte n sfera socialului prin caracterul su complex reprezentat de cele trei niveluri strns corelate: a) nivelul conduitei i al comportamentului social, al manifestrilor, actelor i faptelor morale; b) nivelul relaiilor morale; c) nivelul normelor, valorilor, principiilor, ideilor, convingerilor, concepiilor, teoriilor, idealurilor, sentimentelor morale. Morala exprim pe de o parte cerinele colectivitii umane i ale societii n general, fa de membrii ei individuali, n vederea reglementrii ordinii sociale i a asigurrii convieuirii acestora prin intermediul sistemului de valori, norme i principia morale, ca i prin constituirea idealului moral, iar pe de alt parte ea include gradul de contientizare, la nivelul indivizilor, a acestor cerine, asimilarea i interiorizarea lor n sentimente, stri de spirit, reprezentri, convingeri etc. Componenta subiectiv a moralei (normele,valorile, principiile etc.) constituie aadar, nucleul moralei, ea condiionnd componenta obiectiv, (conduita moral, comportamentul,relaiile), cci un comportament moral, un ansamblu de acte i de relaii morale, nu pot fi concepute, dect n funcie de un corpus teoretic, structurat i orientat de valorile i categoriile fundamentale, impuse de o comunitate uman la un moment dat. Normele morale sunt aadar propoziii sau enunuri prescriptive, prin care se indic ce trebuie s fac sau s nu fac, respectiv cum trebuie s fie sau s nu fie subiectul contient, n situaii repetabile, pentru ca manifestarea sau felul lui de a fi, s fie apreciate, ca bune i nu ca rele. O clasificare orientativ a normelor morale cuprinde: a) norme generale, (sau universale) prezente n toate colectivitile umane; au o mare durabilitate n timp i regleaz toate tipurile de relaii i de activitii umane b) norme particulare sunt cele care se adreseaz unor grupuri sau colectiviti determinate i au o anumit variaie n timp, ce poate fi msurat i evaluat c) norme speciale, care se adreseaz unor grupuri restrnse sau vizeaz relaii i manifestri cu totul specifice sau ocazionale; pot fi amintite aici: normele cavalerismului, normele vieii de la curile nobiliare sau mprteti, normele de protocol, normele din cadrul manierelor elegante, normele de comportare civilizat n lume i societate. Valorile morale se constituie astfel n tipuri de raportare preferenial, raional i emoional a indivizilor la o comunitate, la un grup sau la societate, n vederea continurii unor idealuri i criterii apreciative, apte s menin o coeziune, un echilibru i o ordine indispensabil traiului n comun. Esena i finalitatea unui sistem de norme morale sunt exprimate de principiile morale temeiuri unitare ale sistemelor normative, modaliti de coordonare a normelor morale. Principiile morale sunt aadar, mijloace de decodificare, de coordonare i de traducere n fapt a unui ansamblu de norme, n conformitate cu un scop sau sens al aciunii umane. Scopurile sau sensurile activitii omului conduc ctre conturarea unui ideal de via bazat pe o concepie despre via, n general, i despre viaa moral, n particular.

33. Religia in contextual semnificatiilor socio-umanului Spiritualitatea religioas include n structura ei forme de trire psihic, afective i voliionale (manifeste n emoii, sentimente, triri, stri de spirit, viziuni, acte volitive, obiceiuri i tradiii), ca i numeroase elemente de tip teoretic, cum sunt: ideile, dogmele, canoanele, simbolurile, modelele, normele, teoriile. La nivelul societii n ansamblu, religia se manifest ca fenomen religios, complex structurat i contradictoriu, alctuit din: spiritualitatea religioas (obiectul filosofiei religiei), instituiile religioase (sfatul btrnilor, grupurile totemice, biserica instituie caracteristic perioadei doctrinare i care fundamenteaz cele trei religii considerate universale: budismul, islamismul i cretinismul, secta: grupare de credincioi aflat n opoziie cu una din religiile universale), cultul religios (ansamblul ritualurilor prin care credincioii presupun realizarea unei legturi concrete cu supranaturalul: aducerea de jertfe, dansuri magice, rugciuni, posturi, slujbe religioase, ceremonii de hram etc.; prin cultul religios credincioii contientizeaz de fapt, apartenena la o comunitate, integrarea lor n ea, relaiile cu semenii) i ansamblul relaiilor dintre oameni, integrate n fenomenul religios. Analiza pertinent a religiei presupune conturarea ctorva repere definitorii, dintre care amintim: a) Ca fenomen uman, cultural, complex, cu character sincretic , religia este o alt modalitate de interpretare a lumii, de cutare de sine a omului, ntemeiat pe distincia dintre sacru i profan. b) Religia rspunde unor nevoi umane deosebit de complexe, cum ar fi: - gsirea unor modaliti de exprimare a atributelor omeneti eseniale, la nivelul nelegerii cotidiene, obinuite, comune; - aflarea unor posibiliti de depire a contradiciei tragice dintre condiia umil a omului ntr-un anumit context natural-social i esena sa sublim de fiin superioar, creatoare,contient de sine. - nevoia manifest a cunoaterii de sine, a marcrii deosebirilor eseniale dintre lumea biologic i lumea uman i a fixrii unor puncte de sprijin n vederea autoperfecionrii. Prin credin se poate instaura un proces de automodelare psihospiritual i moral a omului, lumea divin coninnd modele de via, tipuri de conduit, criterii valorice, idealuri. Este considerat chiar o instan moral care propune anumite modaliti de comportament i exclude, pedepsete comportamentele care nu se integreaz n model. - cunoaterea realitii dincolo de aparene, printr-o imagine global i unitar, accesibil la nivelul simului comun, rspunznd astfel unor cerine umane de ordin gnoseologic. - necesitatea conturrii de soluii la o serie de dorine iluzorii (ca nemurirea, de exemplu) i ncercarea de a contracara situaiile inevitabil tragice pe care existena uman le presupune. c) Credina religioas anuleaz ntmplarea, contingentul din lume n general i din viaa individului n special, conferindacesteia din urm, coeren prin ideea destinului. Ea promite individului i comunitilor compensaii iluzorii pentru existena uman deficitar i alienat, crendu-le astfel un sentiment de securitate. d) Unele tipuri de religii antreneaz procese purificatoare sau chiar curative de ordin psihic contribuind la reechilibrarea strilor sufleteti, la exercitarea concentrrii n scopul unei luciditi n cunoaterea de sine ca i la susinerea eforturilor de automodelare. Religiile au funcionat i funcioneaz aadar ca modaliti pseudointelectuale de nelegere i explicare a lumii omului, ca modele ale cunoaterii de sine, ca sisteme de reguli i valori morale sau juridice, ca modaliti de integrare a omului n colectivitate i a colectivitii n umanitate, ca mijlocitoare n asigurarea unui sistem educaional corespunztor scopurilor sale, ca singurul tip de protest popular realizabil n epocile de crunt oprimare social i material. Unele din ele au devenit religii universale, ctigndu-i popularitatea, mai nti prin coninutul de idei contestatare, care au atras numeroase categorii sociale i abia apoi, prin structura lor emoional i doctrinar. Budismul (sec. VI V .e.n.) a aprut propovduind, mpotriva doctrinei de cast a brahmanilor, ideea dependenei rencarnrii sufletului dup moarte, de comportarea cotidian a fiecrui individ, indiferent de casta din care acesta fcea parte. Este evident reacia negativ fa de legarea fatal a oamenilor de o anumit cast i o anumit condiie social. Cretinismul s-a rspndit rapid ca religie a sclavilor, liberilor, sracilor, propovduind egalitatea n faa lui Dumnezeu i iubirea aproapelui, ca rspunsuri la nevoile spiritual-morale ale sracilor, la dorinele de realizare uman, dincolo de condiiile precare ale existenei lor. Abordarea tiinific a religiei cretine cuprinde cteva direcii semnificative, dintre care amintim: a) cercetarea istorico-filologic stabilete cu precizie sursele filosofice i religioase care au dat natere cretinismului (filosofia lui Platon i Aristotel, spiritualitatea popoarelor din Orient, religiile legate de zeii vegetaiei, religiile de mister, mitologiile arhaice etc.) printr-o analiz obiectiv a crilor sfinte, considerate produse culturale neprivilegiate. Cercetarea sociologic coreleaz fenomenul religios cu fenomenele sociale considernd religia ca fiind necesar determinat de anumite condiii social-istorice. Ea nu este o revelaie, nu este un fenomen supranatural, nu este nici creaia preoilor sau a unor personaliti ci este un fenomen social, determinat istoric. Att zeii religiilor politeiste ct i Dumnezeul religiilor universale sunt creaii spirituale ale omului, nstrinri ale esenei sale, oglindirii fantastice n minile oamenilor a forelor externe dominante, compensaii spirituale ale limitelor de cunoatere i aciune, toate posibile, n condiii determinate. Cercetarea psihologic ncearc s explice cauzele psihologice care au dat natere ideii de Dumnezeu i religiilor pe care

acesta le ntemeiaz. Ipoteza emis de Sigmund Freud susine c nvturile religiei nu sunt precipitate ale experienei, nici rezultate ale gndirii, ci forme de mplinire iluzorie a unor dorine strvechi i arztoare ale omenirii. Situaia iniial a omului n lume, caracterizat prin neputin i subordonare total fa de forele naturii, a produs dorina de a stpni i controla realitatea ostil i atotputernic. Dorina fiind irealizabil, omul a procedat la o satisfacere imaginar: a nsufleit lumea, i-a atribuit o via sufleteasc asemntoare cu a sa, nconjurndu-se astfel de fiine familiare, mult mai uor de cunoscut i stpnit. Religiile animiste au aprut aadar ca proiectri ale coninuturilor psihice umane asupra naturii.

34. Arta -domeniu aparate al creativitatii omului. Arta este acel produs al creativitatii fiintei umane care ofera o imagine de ansamblul asupra a tot ce poate cuprinde creierul uman. Manifestata prin diverse forme, unele de apartenenta antica, cum ar fi sculptura, teatrul, muzica, pictura, iar altele aparute recent cu caractere moderniste si chiar inovatoare. Imaginea artistica prin care arta prezinta realitatea are un caracter nonverbal, integral. Anumite stari de spirit, amintiri, imagini ale creatorului reprezinta modele prin care ia nastere arta in sensul. Arta este n esen cea mai profund expresie a creativitii umane. Pe ct de dificil de definit, pe att de dificil de evaluat, avnd n vedere faptul c fiecare artist i alege singur regulile i parametrii de lucru, se poate spune totui c arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu i a unui set de valori ce determin ce anume merit a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzaie sau o trire n modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul su de manifestare, arta poate fi considerat i ca o form de cunoatere (cunoaterea artistic). ntr-un sens larg, termenul art desemneaz orice activitate, care se bazeaz pe cunotine, exerciiu, percepie, imaginaie i intuiie. ntr-un sens mai strict, se adauga la cele de sus lipsa de funcionalitate (practic), cunoatere, estetic. Britannica Online definete arta ca "ndemnare i imaginaie n creaia de obiecte, medii ambiante sau experiene estetice care pot fi mprtite" A fost definit ca vehicol pentru expresia sau comunicaia de emoii i idei, un mijloc pentru explorarea i aprecierea elementelor formale pentru sine, i ca mimesis sau reprezentaie.[4]Leo Tolstoi a identificat arta ca un mijloc indirect de a comunica ntre persoane.[4] Benedetto Croce i R.G. Collingwood au avansat ideeaidealist c arta exprim emoii, i c opera de art aadar exist esenialmente n mintea creatorului.

35. Stiinta -cazul sui-generisal cunoasterii. Cunoaterea este familiarizarea cu cineva sau ceva, ce poate include fapte, informaii, descrieri sau abiliti dobndite prin experien sau educaie. Se poate referi la nelegerea teoretic sau practic a ceva sau a cuiva. n filozofie, studiul cunoaterii este numit epistemologie i fillozoful Platon a dat faimoasa definiie a cunoaterii drept convingere adevrat justificat. Facind o paralela spre modalitatile prin care omul a incercat sa cunoasca lumea inconjuratoare, sau chiar mai mult trecind de hotarele umanului punindu-si intrebari la care nu se putea raspunde, unele nefiind explicate si astazi, intervine ca produs al muncii intelectuale, bine sistematizate in teorii si conceptii oferind un support rigid cunoasterii, Stiinta. Conform Dicionarului explicativ al limbii romne, tiina este un ansamblu sistematic de cunotine despre natur, societate i gndire; ansamblu de cunotine dintr-un anumit domeniu al cunoaterii. Deci de aici rezulta ca cunoasterea reprezinta un intreg, divizat pe domenii, iar stiinta este acel furnizor de informatii despre unul din aceste domenii. De obicei fiecare domeniu al cunoasterii isi are propria sa stiinta. Stiinta isi propune sa ofere raspunsuri la intrebari despre anumite domenii, si totodata studiaza relatiile dintre acestea. Efectivitatea tiinei a fcut-o un subiect al interogaiei filozofice. Astfel filozofia tiinei ncearc s neleag natura i justificarea cunoaterii tiinifice i a implicaiilor sale etice. S-a dovedit a fi dificil dea folosi metoda tiinific pentru a distinge ntre tiin i non-tiin.

36. Problema omului in filosofie. Omul este treapt superioar n dezvoltarea organismelor vii pe pmnt, noiune general pentru semnificaia unui reprezentant a speciei Homo Sapiens. El este o fiina biosocial, esena crui este modul de existent contient i colectiv. El sa evideniat din lumea naturii prin capacitatea sa de a pregti unelte de munc i cu ajutorul lor de a transforma realitatea obiectiv. Omul este subiectul activitii social-istorice i culturale. Crend lumea social i cultural, schimbnd natura i condiiile de existen omul se schimb pe sine nsi, el este propriul sau creator. Omul este studiat de mai multe tiine (biologia, psihologia, fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia i filosofia). tiinile concrete studiaz o latur, un aspect a omului, filosofia formeaz o concepie integral, generalizatoare despre om, ea formeaz acel model teoretic ce are o important metodologic n studierea omului. Omul constituie o problem multilateral, destul de complicat i nu poate s nu fie obiectul de studii a filosofiei.Filosofia abordeaz aa probleme, ca specificul omului ca fenomen a lumii materiale, dialectica esnei i existeniei omului, corelaia dintre biologic i social, problema libertii, finalitatea omului, problema sensului vieii i morii .a. Omul ntotdeauna a fost problema cardinal n filosofie. n antichitate el era conceput ca o parte a cosmosului, se considera ca compus din acelai elemente a realitii i funciona dup legile universului. Omul este obiectul cercetrilor filosofice deoarece el ntotdeuna era o enigm, tain, conine ceva specific. El permanent tinde spre automanifestare, autoperfecionare. n acelai timp omul nu-i ceva ncremenit, gata, ceva ce ar atinge culmea dezvoltrii. El se nate numai ca fiin natural-biologic, mai departe el trebuie s se formeze personal i permanent. Omul este nu numai produsul mediului (natural i social), dar i creatorul acestui mediu. El este o problem filosofic, fiindc ea trebuie s rspund la un ir de ntrebri conceptuale: cine sunt eu?, cine suntem noi oamenii?, ce pot eu s fac?, la ce eu pot s sper?, sunt eu oate liber?, ce prezint libertatea?, ce prezint existena?, ce prezint viaa? .a. Aceste probleme erau n centrul ateniei a multor gnditori n istorie. Omul, natura lui, locul lui n lume, sensul existenei lui permanent formau probleme fundamentale filosofice, fr care este imposibil de a studia omul din alte puncte de vedere sociologic, economic, politic, etic, medical, antropologic .a. Concepia filosofic despre om va contribui la clarificarea problemelor general -umane (problema vieii, morii), la formularea corect a noiunilor medico-tiinifice (sntate, boal), la ameliorarea procesului instructiv-educativ. 37. Problema libertatii umane si tratarea ei in gindirea filosofica. Una dintre cele mai importante probleme cu care ne confruntm atunci cnd reflectm la om, i una care reapare n mod constant, este problema libertii omului. Problema a strnit nenumrate discuii, nu numai printre filozofi dar i printre teologi, iar pasiunea cu care a fost susinut aceast controvers este un indicator al faptului c nu avem de-a face cu un aspect neimportant al naturii umane, ci mai degrab cu omul n ntregime i cu ntreaga lui via. Dei de obicei aceast libertate a fost gndit n termeni ai libertii voinei, cu toate acestea libertatea omului este cea despre care s-a discutat, libertatea fiinei umane care-i alege, i urmeaz calea n via i acioneaz n acord cu ea de-a lungul vieii sale n libertate. Libertatea este un concept filosofic, a crui semnificaie ar putea fi rezumat prin sintagma "lipsa constrngerilor". Conceptul de libertate a avut de-a lungul istoriei utilizri multiple (uneori contradictorii). Pentru o nelegere corect a semnificaiei acestui concept este nevoie s se cunoasc contextul (filosofic) n care a fost folosit. A fi liber inseamna,in primul rand, a nu fi impiedicat sa faci ceea ce vrei sau,mai mult, a spune fara teama ceea ce gandesti.Ca urmare ,libertatea este conceputa de obicei ca absenta oricarei constrangeri. O alta definitie a libertatii ar fi ca omul este liber atunci cand poate actiona in conformitate cu dorintele sale . Insa aceasta este o definitie teoretica deoarece practic libertatea de care dispui tu ca om poate insemna subjugarea libertatii altuia. Libertate negativa si libertate pozitiva Libertatea negativa este acea forma de exprimare a libertatii in care orice interferenta cu libertatiile semenilor este de natura sa restranga libertatea unui individ. Libertatea pozitiva ,intr-un concept strict,deriva din dorinta fiecarui individ de a fi propriul stapan.Este rezutatul egoismului spiritului uman care vrea sa-si satisfaca propriul interes fara a fi impiedicat de ceva sau cineva. Placerea de a te simti perfect stapan in ceea ce priveste propria-ti persoana,de a nu fi sclavul dorintelor nimanui,,de a lua decizii numai in functie de propriile dorinte si nevoi,cam acesta ar fi idealul oricarui adept al libertatii totale. J.P.Sartre afirma ca o libertate isi afla,indiferent pe ce pozitie ne -am situa,singurele limite,pe care le poate intalni,in libertate.

38. Problema sensului vietii. Problema vieii ea se discut ncepnd din antichitate i pn n zilele noastre. Viaa de pe pmnt a fost considerat ntotdeaune un mister, o tain, iar moartea fizic ca trecerea ntr-o via mai perfect, superioar. Viaa omului este la urma urmei satisfacerea necesitilor lui, pe baza cror se desfoar diferite acte de activitate vital i social, acte de comunicare i munc. Orice activitate, reeind din anumite necesiti i bazndu-se pe ele, depinde de unele sau altele sisteme de valori, pe care omul le produce ori se folosete de ele.Sensul vieii nu exist de la sine nsi ca un atribut al realitii n genere, el este o manifestare a personalitii umane, const n contientizarea de ctre individ a propriei sale existene. Kant considera, c sensul vieii const n supunerea benevol a individului legilor morale i asta l ridic pe om deasupra naturii sale. Contientizarea de ctre individ a propriei sale existene este o condiie i form spiritual de ridicare a omului deasupra naturii sale. Din aceste considerente exprimarea sensului vieii capt form de concepie despre lume. Fichte afirma, c adevratul sens al vieii umane const n realizarea de ctre individ a acordului deplin cu sine nsi, n raiune, n libertate, n activitate. Omul din produs al naturii devine fiin raional liber. Sensul vieii este dezvoltarea adecvat a omului cu natura sa proprie, formarea personalitii. Hegel socotea, c sensul vieii n esen i dup coninut este ceva supraindividual, suprapersonal, unind viaa individului cu aceast sistem supraindividual, supunnd individualul acestei sisteme. n concepiile religioase viaa are o valoare oarecare dac ea are careva sens. Sensul vieii fiecrui om aparte este determinat de o for suprem, exterioar omului, care la urma urmei este Dumnezeu. Viaa omului este un mijloc de supunere i servire acestui absolut, viaa de pe pmnt este numai o pregtire ctre viaa de apoi. Sensul vieii omului are dou aspecte individual i social, viaa pentru sine i viaa pentru alii. Viaa fiecrui individ este, dintr -o parte, autorealizarea omului, manifestarea capacitilor, necesitilor, posibilitilor creatoare a lui i, din alt parte, aceast realizare are loc n lumea extracorporal, obiectiv, mai nti de toate ntr-un anumit mediu social, care formeaz anumite cerine ctre individ. Sensul vieii este un scop strategic contient al vieii omului, o problem pe o perioad destul de ndelungat ori pe toat viaa. Sensul vieii presupune coordonarea vieii personale cu o sfer mai larg a realitii i n primul rnd cu viaa poporului su, grupurilor sociale, societii n ntregime, ori coordonarea vieii personale cu viaa unor persoane eminente. Sensul vieii n contiina i comportamentul individului capt form de datorii i idealuri care nu i se impun forat individului, ci sunt primite de el benevol i se manifest ca libertatea voinei. 39.fericirea ca sens al vietii umane. Toi oamenii caut fericirea, s-a afirmat constant de la Aristo-tel pn n zilele noastre. Filozoful romn P. P. Negulescu afirm c scopul vieii individuale i evoluia vieii sociale snt o necontenit goan dup fericire, oricare ar fi formele pe care le iau activitile individuale" Fericirea este o problem central a vieii omeneti i a concepiei despre via, deoarece, dintotdeauna, problema succesului, a realizrii umane, deci a realizrii unor scopuri i idealuri, este sinonim cu cutarea, atingerea a ceea ce se numete fericire. Marii filozofi ai antichitii, Heraclit, Democrit, Epicur etc, au naintat permanent aceast problem, ndeosebi sub aspect etic. Sub aspect psihologic i ontologic, fericirea este o stare de spirit, o stare de mulumire, bucurie, satisfacie, ncredere n realizarea unui scop sau ideal important. Opus fericirii ar fi nefericirea, starea de suferin, de durere, de nenorocire. Importana acestei stri de spirit pentru fiina uman este de ordinul determinrii cauzale, motivationale, reprezentnd baza energetic a elanului dinamic i creator al individului. Cutarea fericirii este cel mai firesc lucru pentru om. Ea izvorte din fiina contient a omului, care percepe, simte, judec, a crei activitate se desfoar n conformitate cu un anumit scop, aspiraie sau dorin. Fericirea e starea fiinei ce sufer i judec, ce-i reprezint lumea i o evalueaz n raport cu propria-i imagine asupra sa i a lumii. Fericirea este o stare individual, strict personal, care implic, ns, n mod inevitabil prezena altor oameni sau a lumii. Intruct fericirea e legat de individ, considerat ca un tot, ea are o puternic not de subiectivitate oamenii doresc s fie fericii, dar exist diferite moduri de a o nelege. Nu toi oamenii neleg fericirea n acelai mod.