Fără de clipe...

Ziua se încheie aproape pe nesimțite, iar eu alerg prin gînduri către

norii de la asfințit, încercînd să fac abstracție de orice alte elemente. Îmi
place să mă uit în asfințit, mereu mă impresionează acest spectacol de culori
și plin de simbolism. Noaptea își anunță din timp sosirea, trimițînd mesagerii
stelari, înaintea-i.

Cu toate că mă aflu în fața acestui spectacol plin de culori și măiestrie,

un spectacol al eternității imuabile, eu mă simt în fiecare clipă altul. E greu să
mă simt altfel, căci gîndesc prea mult. Știu că totul este o iluzie, iluzia
schimbării, dar forța obișnuiței este deosebit de puternică. Lupt împotriva ei,
dar deseori mă dezarmează și îi cad pradă. Nu mă lasă să mă gîndesc la mine
decît ca la o sumă de euri în diferite instanțe și ipostaze. Dar știu că, în fapt,
EU nu sunt niciunul din acele euri disparate, risipite, care încotro, în labirintul
amintirilor și a simțămintelor întortocheate, de către furiile clipelor și
conjuncturilor temporale.

Eu știu că EU-l meu, adevăratul meu EU, nu poate fi niciunul din acele
euri diverse. El este un EU absolut, care nu ține seama de clipe, sau de alte
astfel de mărunțișuri... el este asemenea asfințitului, mereu același, deși în
fiecare zi pare altul.

Trăiește clipa! sună dictonul latin. Mă întreb care a fost motivația

omului care a gîndit aceste două cuvinte... Poate simțea regret față de
propria sa viață, pentru că nu trăise toate clipele pe care poate își închipuia
ca le pierduse. Poate că ne îndemna să nu facem aceleași greșeli ca și el. E
vorba despre un om de care ne despart milenii întregi, dar iata! dilemele sale
pot fi numite, cu ușurință, actuale.

Trăiește clipa! dar nu pot să nu mă întreb... Altfel ce? O voce

dinlăuntrul meu răspunde, ușor ironic, Altfel o vei pierde! A, da! Asta era...
clipa vine, ajunge în dreptul meu, iar dacă nu o trăiesc, ea fuge undeva unde
nu mai poate fi găsită. Acum îmi aduc aminte. Trăiește clipa altfel o vei
pierde.

Înainte de toate, nu îmi place faptul că verbul se afla la modul

imperativ, dar asta e din considerente personale. Dar cum a reușit acest
dicton să străbată negura timpurilor, pînă în zilele noastre, ajungînd ca un fel
de avertizare de dincolo de timp...? Trăiește clipa!

Mi se pare foarte clar faptul că viața nu e doar o înșiruire de clipe dar

eu, desigur, am, poate, o altă părere despre viață decît originatorul
dictonului. Cele două cuvinte îmi sugerează un fel de tragism mut, o oroare
ascunsă, o frică nemărturisită și, totodată, încercarea surdă de a le înfrînge,
iar această imagine îmi displace teribil de mult.

Desigur, dictonul face referire la prezent și la faptul că trebuie să

trăiești în prezent... dar nu știu, e ceva la mijloc cu care nu sunt de acord.
Încă nu știu exact ce e... nu pot decît continua.

Îmi vine în minte următoarea imagine... Un om contempla asupra unei

clepsidre, mai exact asupra firelor de nisip din interiorul său. Le privea cu
plăcerere în timp ce își făceau loc prin fanta extrem de îngustă. În scurt timp
realizează că acele fire de nisip reprezintă clipele care se succed cu
repeziciune în propria sa viață, iar el era exact acea fantă deosebit de
îngustă. Descoperirea îl surprinde dar odată cu uimirea apare un alt
sentiment, abia simțit, tainic.

Era sentimentul unei triste inevitabilitati, anume aceea că firele de

nisip se vor scurge la un moment dat de tot, el neputînd face nimic împotriva
acestui fapt... altfel ar fi întors clepsidra sau ar fi spart-o. În același fel, pe
undeva, presimțea că firele de nisip sunt miile și miile de momente din viața
sa care, oricît de frumoase sau de nedorit ar fi, se vor încheia cîndva. În sinea
sa, ceva se schimbă... se hotărăște și își spune energic Trăiește clipa!

Desigur, în altă parte, în alt loc, un alt om, în aceeași situație ar gîndi
puțin altfel. Observînd clepsidra și firele de nisip dintrînsa ar gîndi că viața nu
se rezumă doar la clipele care ne trec calea ci din contră. Viața este totul. El
își închipuia că viața sa se asemăna cu aerul din acea clepsidră. Aerul acela
rămîne mereu același, se află în ambele jumătăți, iar clepsidra este corpul
său.

În definitiv nu cred că viața omului se rezumă doar la clipe și diferite

momente. Folosindu-mă de comparația anterioară, viața îmi pare a fi
clepsidra întreagă cu nisipul și aerul cuprins înauntru. Dar dacă te uiți cu
atenție vei observa că fiecare fir de nisip este prin el însuși o clepsidră. Apoi,
dacă te uiți cu mai multă atenție și te îndepărtezi puțin, clepsidra inițială nu
este decît un alt grăunte de nisip într-o altă clepsidră, ceva mai mare. Astfel
continuă pînă la cel mai înalt grad, unde se află o clepsidră imensă, fără
capete și fără sticlă, dar păstrînd același concept de clepsidră. Aici, clipele nu
se opresc, ele curg la nesfârșit... iar acesta este Universul. Îmi vine în minte
un alt dicton laton, Toate curg (Panta rhei).

Aici nu se află niciun imperativ, niciun sfat... doar o constatare senină.

Îmi pare ceva mai potrivit. Cît despre primul, sincer, nu mi-a plăcut niciodată,
poate și din considerente personale. Aș fi apreciat mult mai mult un simplu...
Trăiește.

S-a înserat de ceva vreme, noaptea a redevenit stăpînă cu drepturi

depline. Uitîndu-mă pe fereastră, nu mai văd nimic altceva decît un contur
întunecat al corpului meu. În mod straniu, îmi vine în minte o reflecție
ciudată: Eu sunt aici, dar nu și acolo, în fereastră, și totuși, eu sunt și acolo,
dar doar o parte din mine. Am să mă gîndesc la asta, dar cu altă ocazie.

Deocamdată, palida mea reflexie îmi șoptește tainic... Trăiește.