CAPITOLUL I - INTRODUCERE N SOCIOLOGIE

n mod absolut evident, la nivelul sim ului comun, studiul societ# ii debuteaz# cu studiul individualit# ii. Ne d#m seama c# vecina de la etajul trei continu# s# convie uiasc# cu so ul ei, chiar dac# acesta se comport# violent sau c# vecinul de la parter a reu&it s# se lase de b#ut numai dup# ce s-a mboln#vit grav. Dac# vecina sau vecinul nostru ar reprezenta un caz singular, am putea spune c# acest comportament al lor a fost determinat de o anumit# structur# de personalitate proprie, dar cum aceste situa ii le ntlnim la mii sau milioane de persoane, este greu de presupus c# toate au aceea&i structur# de personalitate. Pentru a n elege asemenea comportamente, trebuie s# le plas#m ntr-un context mai larg, pe care-l denumim context social, &i s# examin#m ce for e ac ioneaz# asupra acestor persoane, ce mecanisme le determin# s# se comporte n a&a fel.

Ce nseamn studiul societ #ii

nainte de a putea vorbi de ns#&i conceptul de sociologie, este absolut necesar s# introducem dou# concepte fundamental noi: conceptul de rol &i conceptul de structur# social#. Prin rol n elegem performan a pe care o a#tept$m de la cineva care ocup$ o anumit$ pozi ie. Orice individ ntr-o societate are un rol. Vorbim de rolul de profesor, rolul de student, rolul de so ie, de mam#, de iubit# sau de cer&etor. Fiecare dintre aceste pozi ii sociale au o anumit# reprezentare care sugereaz# un anumit set de comportamente, gesturi, atitudini &i rela ii pe care le stabilesc cu al ii. Tema major# a sociologiei este s# descopere ce seturi de roluri pune societatea la dispozi ia membrilor s#i &i de ce anumite persoane joac# un anumit rol. Pornind de la rol, putem acum aborda cel de-al doilea concept fundamental n sociologie &i anume cel de structur$ social$, definit$ c$ ansamblul contextului n care apar rolurile. Astfel, rolul de mam# v#zut din aceast# perspectiv# poart# denumirea de structura social# a familiei, rolul de student creeaz# structura social# a educa iei &i a&a mai departe. Sociologia este o disciplin# care studiaz# oamenii &i regulile de comportament n baza c#rora ace&tia interac ioneaz#. De aceea, sociologia are rela ii cu alte &tiin e precum &tiin ele politice, &tiin ele economice, psihologia &i antropologia. Elementul de studiu al sociologiei n reprezint# regularit# ile sociale, fenomenele sociale ce se repet# n condi ii similare. Totu&i, acest obiect de studiu l putem ntlni &i la alte discipline. Astfel, economia se orienteaz# c#tre modelele de produc ie, distribu ie &i consum a bunurilor &i serviciilor, distribu ia resurselor &i comportamentul consumatorului. 'tiin ele politice investigheaz# modul n care oamenii se guverneaz# sau sunt guverna i, modelele de distribu ie a puterii &i participarea n organiza iile formare, n special birocra ia public#. De&i sociologia analizeaz# &i ea distribu ia puterii, nu putem s# nu remarc#m o mai mare diversitate a interac iunilor sociale ntre so &i so ie, prieteni, grupuri organizate etc.

Psihologia se ocup# de modele ale nv# #rii, motiva iei ori patologiei mintale. Antropologia pe de alt# parte vizeaz# aspecte legate de cultur# &i sisteme culturale, orientndu-se c#tre societ# i specifice, n general de mici dimensiuni. Sociologia este a#adar o #tiin $ social$ axat$ pe studiul sistematic al interac iunilor sociale umane. Ea presupune analiza modelelor sociale care apar la interac'iunea dintre indivizii unei societ# i modul n care aceste modele se dezvolt#, cum sunt ntre inute, cum se modific#.

Evolu#ia sociologiei
Sociologia a ap#rut ca &tiin # n urma schimb#rilor sociale survenite ntre secolele XVIII &i XIX. Revolu ia Francez# (1789) &i industrializarea au fost poate cele mai importante evenimente care au orientat comunitatea &tiin ific# n direc ia n elegerii &i explic#rii societ# ii. n orice caz, cei care au fondat sociologia nu s-au numit sociologi. Principalele personalit# i care s-au orientat c#tre studiul societ# ii au fost filosofi, economi&ti, teoreticieni care au dezvoltat noi idei, punnd bazele noii discipline. Auguste Comte (1789 1857) a fost, n mod cert, fondatorul sociologiei, de numele acestuia legndu-se nsu&i termenul, propus n anul 1839. Filosof francez, Comte a fost primul care a sus inut c# metode &tiin ific# poate fi folosit# n studiul evenimentelor sociale. Aceast# filozofie a pozitivismului dezvoltat# de el sugereaz# c# lumea social# poate fi studiat# cu aceea&i precizie cu care putem analiza fenomenele naturale. El credea c# n momentul n care reu&im s# surprindem legile comportamentului social, vom putea prezice &i chiar controla evenimentele sociale. De&i, n mod cert, lucrurile nu stau chiar a&a, A. Comte a fost primul care a fundamentat practic sociologia ca &tiin #. O alt# contribu ia a lui Comte a fost recunoa&terea c# analiza societ# ii necesit# o surs# a ordinii &i o surs# a schimb#rii. Acest concept a determinat divizarea teoriilor sale n teoria staticii &i teoria dinamicii sociale, idee care se p#streaz# pn# n prezent, ntr-o form# oarecum modificat#. Sociologii actuali continu# s# denumeasc# structurile sociale ca structuri statice &i procesele sociale ca procese dinamice. Herbert Spencer (1820 - 1903) a fost un alt pionier al sociologiei. Filosof &i om de &tiin # de origine englez#, Spencer a sus inut c# evolu ia &i dezvoltarea societ# ii se face similar cu evolu ia &i dezvoltarea naturii. Din punctul s#u de vedere, societatea este un imens organism. A&a cum n organism inima &i pl#mnii lucreaz# mpreun# pentru a sus ine via a, tot a&a &i diferitele p#r i ale societ# ii interac ioneaz# n vederea ntre inerii societ# ii. Unul dintre principiile fundamentale ale lui Spencer a fost acela

c# societatea trebuie n eleas# ca o adaptare la mediu. Acest principiu implic# o abordare dinamic# n n elegerea societ# ii, un proces de evolu ie &i schimbare. Spencer nu credea c# poate exista o anumit# cale, un drum corect de evolu ie &i organizare a unei societ# i; mai curnd societatea se schimb# n momentul n care de modific# condi iile din mediu. O alt# contribu ie important# a lui Spencer a fost introducerea metodei &tiin ifice. El milita pentru obiectivitate &i neutralitate moral# n investiga ia &tiin ific#, avertiznd savan ii vremii sale c# rezultatele cercet#rilor lor tind s# reprezinte mai mult opiniile acestora dect faptele pe care doresc s# le studieze n societate. Karl Marx (1818 1883) filosof, economist &i activist social, sa n#scut n Germania, din p#rin i evrei, f#cnd parte din clasa mijlocie. (i-a luat doctoratul n filozofie la 23 de ani, ns# din cauza viziunilor sale radicale nu a reu&it ob inerea unei catedre universitare, fiind obligat s#-&i petreac# ntreaga via # adult# n exil. Marx a militat n special mpotriva inegalit# ii sociale. Spre deosebire de Spencer, Marx nu considera inegalitatea ca un produs natural al evolu iei societ# ii ci o vedea ca pe un produs social. El a considerat c# proprietatea privat# &i capitalismul reprezint# cauzele inegalit# ii &i inechit# ii sociale. Filosoful german a elaborat dou# teorii pentru care a r#mas bine ancorat n istoria &tiin elor sociale: teoria determinismului economic &i dialectica. Conform teoriei determinismului economic, sarcinile de baz# ale oric#rei societ# i umane sunt reprezentate de colectarea de alimente &i bunuri n vederea auto-ntre inerii. Modul n care o societate realizeaz# acest lucru modul de produc ie furnizeaz# principiile dup# care se structureaz# toate celelalte elemente sociale. El considera c# structura familiei, legile, religia, toate de dezvolt# &i se adapteaz# structurilor economice, cu alte cuvinte sunt determinate de rela iile economice. Dialectica reprezint# o teorie care vede schimbarea ca produs al contradic iilor &i conflictelor dintre p#r ile societ# ii. Aceast# modalitate de gndire a fost influen at# de c#tre Hegel, care sugera c# pentru orice idee exist# o contra-idee dezvoltat# n conflict cu ideea principal#. Dup# un timp, cele dou# idei produc o idee nou# (sinteza). Modificarea ideologic# apare la repeti ia infinit# a acestui pattern. Acest model a fost folosit de c#tre Marx n previziunea apari iei comunismului. n urma conflictului dintre tez# (clasa avut#, conduc#toare) &i antitez# (clasa muncitoare, s#rac#) se va genera un nou sistem economic, o nou# sintez# comunismul. Emile Durkheim (1859 1917) avea aceia&i origine evreiasc#, similar# cu a lui Marx, renegndu-&i mai apoi credin a religioas# &i declarndu-se ateu. Spre deosebire de Marx, care a tr#it toat# via a n exil, Durkheim a avut o carier# str#lucit# la Sorbona. Ideile lui Durkheim s-au orientat# c#tre n elegerea stabilit# ii unei societ# i &i a importan ei particip#rii sociale n

realizarea fericirii &i a confortului individual. De&i anumite opinii ale sale sunt considerate ast#zi deplasate (de exemplu opinia conform c#reia b#rba ii ar fi mai inteligen i dect femeile deoarece au capul mai mare), ideile sale teoretice au nc# o contribu ie major#. Una dintre teoriile sale postuleaz# balan a dintre constrngere &i libertate. Standardele morale ale comunit# ii (con&tiin a colectiv#) nu doar regleaz# comportamentul indivizilor ci i dau ns#&i sensul existen ei &i integrarea. n studiul s#u clasic despre sinucidere, Durkheim identific# tipurile de sinucidere care deriv# din ruptura acestui echilibru. Sinuciderea fatalist# apare atunci cnd societatea devine supra-coercitiv# &i las# prea pu in# libertate individual#. (de exemplu un tn#r c#s#torit care devine supra saturat de responsabilit#'ile legate de familie, ntre inere, profesionale etc.). Sinuciderea anomic# apare atunci exist# prea mult# libertate &i prea pu in# constrngere din partea societ# ii influen a societ# ii nu reu&e&te s# controleze pornirile individuale. Max Weber (1864 1920) a fost un economist, istoric &i filosof german, de origine evreiasc#. Datorit# caracterului s#u agresiv &i a unei s#n#t# i &ubrede nu a avut o pozi ie academic# permanent#. Activitatea sa teoretic# a furnizat ns# extrem de multe lucr#ri legate de religie, birocra ie, metodologie &i politic#. Max Weber este n general cunoscut pentru trei lucr#ri de o relevan # deosebit# pentru bazele sociologiei: verstehen sociology (sociologia n elegerii), cauzalitate social# versus cauzalitate material# &i nevoia de obiectivitate n studiul problemelor sociale. Weber considera c# pentru a n elege comportamentul unui individ trebuie s# n elegem semnifica ia atributelor individuale ale acelui comportament. Astfel a luat fiin # conceptul de sociologia n elegerii ce presupune n elegerea semnifica iei subiective a ac iunilor umane. Weber a fost mai degrab# interesat de analiza semnifica ia modelelor sociale n contextul cultural &i istoric propriu dect de stabilirea legilor universale ale comportamentului uman, criticnd astfel pozitivismul, curentul sociologic central n vremea sa. De asemenea, Weber a criticat puternic ideile lui Marx conform c#rora factorii economici determin# to i ceilal i factori sociali. n lucrarea The protestant ethic and the Spirit of Capitalism ncearc# s# demonstreze c# valorile sociale &i religioase pot reprezenta funda ia sistemelor economice.

Perspective actuale n sociologie

Din activitatea mai mult sau mai pu in controversat# a pionierilor sociologiei, la momentul actual s-au impus trei perspective teoretice principale n sociologie: structuralfunc ionalismul, teoria conflictului &i teoria interac ionismului simbolic.

Teoria structural-func#ional Are n vedere, n principal, organiza iile sociale &i modul de ntre inere a acestora &i provine de ideile teoretice ale lui Durkheim &i Spencer, avnd r#d#cini n &tiin ele naturii &i n analogia societ# ii &i a organismului viu. Conform acestei teorii, sociologii urm#resc identificarea structurii societ# ii &i a modului n care aceasta func ioneaz#, tot a&a cum biologii ncearc# s# identifice p#r ile unui organism &i modul n care acestea lucreaz#. Din aceast# analogie provine &i numele teoriei, teoria structural-func ional$. Teoria structural-func ional# porne&te de la o serie de axiome de baz#: Stabilitatea Orice model social este relevant prin perspectiva contribu iei sale la ntre inerea (func ionarea) societ# ii; Armonia A&a cum p#r ile unui organism lucreaz# mpreun# pentru binele organismului, tot a&a p#r ile societ# ii se caracterizeaz# prin armonie; Evolu ia Modific#rile apar prin evolu ie, adaptarea structurilor sociale la noile condi ii &i eliminarea modelelor &i structurilor dep#&ite. Deoarece presupune armonie &i adaptare, teoria structural-func ional# se mai nume&te &i teoria consensului. Analiza din perspectiva acestei teorii se orienteaz# c#tre identificarea structurilor &i a rolurilor sociale &i precizarea regulilor care le definesc. Un alt aspect al analizei structural-func ionale n reprezint# determinarea consecin elor pe plan social a acestor structuri sociale. Cu alte cuvinte se caut# r#spunsul la ntreb#ri precum: Aceste structuri lucreaz# armonic cu alte structuri sociale? Contribuie la buna func ionare a societ# ii? n mod curent, aceast# analiz# urm#re&te identificarea consecin elor pozitive, numite &i func ii precum &i a consecin elor negative, denumite disfunc ii. Func iile sunt a&adar consecin e ale structurilor sociale care au efecte pozitive asupra stabilit# ii societ# ii, n timp ce disfunc iile reprezint# consecin e ale structurilor sociale care au efecte negative asupra stabilit# ii societ# ii. Aceste func ii pot avea ns#, &i ele, dou# st#ri. Vorbim de func ii manifeste ca fiind acele consecin e ale structurilor sociale inten ionate &i recunoscute de c#tre participan ii la sistem &i func ii latente, consecin e ale structurilor sociale neinten ionate &i nerecunoscute de participan i. Teoria structural-func ional# produce ns# o imagine static# &i conservatoare a sistemului social. Teoria conflictului Dac# teoria structural-func ional# aborda problema societ# ii n termeni de consens &i stabilitate, teoria conflictului furnizeaz# o perspectiv# contrar#: conflict &i schimbare. Teoreticienii care mbr# i&eaz# acest punct de vedere afirm# c# o n elegere complet# a

societ# ii nu se poate realiza f#r# o examinare critic# a conflictelor, n special a proceselor n care unii oameni c&tig# iar al ii pierd. Din acest punct de vedere, teoria conflictului se axeaz# pe modul n care stresul &i conflictul social determin# schimbarea n societate. Aceast# teorie evolueaz# din ideile lui Karl Marx &i are ca axiome de baz#: Dialectica Schimbarea apare mai repede n urma conflictului dect n urma evolu iei; Determinismul economic Competi ia economic# este sursa tuturor rela iilor sociale; Activismul social Prima etap# a analizei sociale este critica social#.

Similar structural-func ionali&tilor, adep ii teoriei conflictului pornesc de la analiza structurilor sociale, acesta fiind singurul punct comun, deoarece, de aceast# dat#, se pune problema de ce resursele sunt inegal repartizate la nivelul unei societ# i &i de n ce mod aceast# inegalitate va afecta stabilitatea societ# ii. Deoarece structurile sociale produc modele inegale n distribu ia resurselor, acest fapt va determina apari ia unui conflict, conflict care la rndul s#u va genera schimbare &i reorganizare. Conflictul care apare n urma distribu iei resurselor este inevitabil &i nu se refer# doar la bunuri sau servicii &i cuprinde oportunit# ile de educa ie, locurile de munc#, deciziile etc. Teoria conflictului este interesat# de modul n care se realizeaz# reparti ia resurselor n societate, cine beneficiaz# mai mult de acest tip de reparti ie, cum ac ioneaz# pentru a le p#stra. n urm#toarea etap#, teoria conflictului examineaz# consecin ele inegalit# ii &i competi iei, tensiunile create &i presiunea schimb#rii. Adep ii acestei teorii apreciaz# c# tensiunile nu pot fi evitate. Orice idee prezint# o contra-idee, orice c&tig#tor opune un pierz#tor. Rezultatul acestui antagonism pe plan social l reprezint# stresul care genereaz# conflictul &i apoi schimbarea. Aceast# competi ie permanent# nu se realizeaz# numai ntre clasele sociale superioare &i cele inferioare ci poate s# apar# &i ntre elemente ale aceleia&i clase sociale, familii sau grup. Ori de cte ori apare ns# conflictul, el va determina, va ini ia schimbarea fie sub forma unei revolu ii fie sub forma unei adapt#ri. Teoria interac#iunilor simbolice Perspectivele bazate pe conflict &i pe consens pornesc de la premisa conform c#reia comportamentul social uman poate fi n eles prin evaluarea structurilor sociale care ghideaz# comportamentul. Interac iunea simbolic# se concentreaz# ns# pe analiza interac iunilor directe, fa # n fa #, care au loc ntre persoane, reliefnd astfel semnifica ia subiectiv# a ac iunilor umane &i pe modul n care persoanele dezvolt# &i transmit idei comune. Aceast# abordare ine mai curnd de psihologia social# dect de sociologie &i pleac# de la premisa c# aceste tipuri de interac iuni devin posibile prin dezvoltarea n comun

a semnifica iilor simbolice. O simpl# ntrebare Ce mai faci? poate ascunde o semnifica ie multipl# pe plan social, nu ntotdeauna indicnd grija fa # de starea celuilalt.

CAPITOLUL 2 CULTURA
Indiferent de locul n care tr#iesc oamenii, chiar dac# locuiesc n Romnia, Canada, Statele Unite sau n p#durea tropical#, ace&tia trebuie s# rezolve o serie de probleme de baz#: trebuie s# m#nnce, trebuie s# aib# un ad#post, trebuie s# posede un loc al lor n care s#-&i poat# cre&te copiii, perpetund astfel specia &i continund stilul lor de via #. De&i aceste probleme sunt universal valabile, modul n care diferi i oameni &i le satisfac este extrem de diversificat &i ine de modul n care diferitele popula ii au n eles s# rezolve problemele de adaptare la mediu. n timp ce triburile australiene sau africane &i procur# hrana cultivnd p#mntul ori vnnd animalele, occidentalii prefer# s# achizi ioneze produsele de la supermarketuri ori s# le creasc# n gospod#riile proprii. Problema este aceea&i, solu ia ei difer# ns# foarte mult. Dac# privim o societate n ansamblul ei, putem constata c# fiecare societate &i-a dezvoltat un mecanism, un model propriu de a solu iona problemele cu care se confrunt#, fiecare societate are un a&a-numit pattern cultural prin care se adapteaz# la mediu. n general accept#m s# consider#m c# germanii c# sunt punctuali &i foarte serio&i, japonezii sunt extrem de muncitori, etc. n realitate nu am f#cut dect s# definim ceea ce numim cultura unei societ# i. Astfel, cultura reprezint$ ansamblul stilului de via $ pe care l reg$sim la membrii unei societ$ i. Acesta include limba, valorile, semnifica ia simbolurilor dar &i nivelul tehnologic &i bunurile materiale. Swidler (1986) afirm# c# putem n elege prin cultur# setul de instrumente care ne furnizeaz# metodele prin care rezolv#m problemele cotidiene. Revenind la problema alimenta iei, iat# c# societatea noastr# partajeaz# o ntreag# tehnologie care ne ajut# s# rezolv#m problemele din aceast# sfer#. Vorbim de frigidere, aragaz, cuptor cu microunde, pr#jitor de pine, ns# &i de evenimente legate de aceast# nevoie: masa de Cr#ciun sau de Pa)ti, ziua de na&tere etc. Plecnd de la acest exemplu, putem considera cultura ca fiind format# din dou# mari componente: cultura material$ &i cultura nematerial$. Cultura material$ este reprezentat# de totalitatea obiectelor fizice pe care le produce o societate instrumente, str#zi, cl#diri, juc#rii etc. Cultura nematerial$ se refer# la limb#, valori, reguli, cuno&tin e &i simboluri la care ader# o societate.

n mod evident, elementele culturii materiale sunt strns legate &i depind de cultura nematerial#.

Cultura nematerial
Cele mai importante componente ale culturii nemateriale sunt reprezentate de limb#, valori &i norme.

Limba Esen a unei culturi este reprezentat# de posibilitatea de partajare a semnifica iilor ntre membrii unei societ# i. n mod curent, realiz#m acest lucru prin intermediul limbajului. Limba este a#adar abilitatea de a comunica n simboluri oral sau n scris. Ce nseamn# acest lucru? Iat#, dac# folosim n scris cuvntul cine, aceast# n&iruire de cinci simboluri ne determin# s# vizualiz#m imaginea animalului domestic la care ne referim. Nu este nevoie s# v# desenez un cine ca s# pute i n elege despre ce e vorba &i, mai mult dect att, cele cinci simboluri puse unul lng# cel#lalt nu au nimic cu imaginea unui cine. Totu&i, dumneavoastr# a i n eles perfect la ce m# refer. Aceasta este abilitatea pe care am definit-o, abilitate ce permite comunicarea n simboluri. Aproape ntreaga comunicare uman# se realizeaz# utilizndu-se simboluri. Chiar &i gesturile fizice &i tonalitatea sunt parte a unei culturi. Discutnd despre rela iile limbii cu societatea, Fishman (1985) distinge trei aspecte esen iale. Limba fundamenteaz$ cultura. Limba este baza oric#rei culturi deoarece ncorporeaz# valorile &i semnifica iile unei societ# i, ritualurile, ceremoniile, proverbele &i legendele acesteia. n absen a cunoa&terii limbii, nu poate exista participare ntr-o cultur#, pierderea limbii echivalnd cu pierderea culturii respective. Acesta este &i motivul pentru care, n ncercarea impunerii culturii proprii, unele na iuni impun mai nti limba. Limba este un cadru de referin $. Al#turi de capacitatea de comunicare, limba confer# &i perspectiva prin care sunt v#zute elementele &i evenimentele externe. Whorf (1956) fundamenteaz# ipoteza relativit# ii lingvistice prin intermediul c#reia se sus ine c# gramatica, structura &i categoriile ncorporate n limb# afecteaz# modul n care oamenii v#d realitatea. Realitatea este a&adar v#zut# n mod diferit de vorbitori ai diferitelor limbi. Gndurile &i percep ia noastr# este filtrat# prin intermediul limbii. Dac# nu avem ntr-o limb# un cuvnt pentru dor, nu putem distinge aceast# emo ie specific#. La fel, dac# nu avem forme pentru masculin &i feminin, percep ia noastr# de gen poate fi alterat#. Acest lucru transpare mult mai clar n limbajul scris, unde comunicarea nu se mai face fa # n fa #, avnd un caracter puternic impersonal. Limba este un simbol. Acest lucru apare evident chiar n cazul aceleia&i culturi. Una &i aceia&i limb# poate avea semnifica ii diferite n contexte diferite. S# ne amintim doar de jargonul adolescen ilor, sau de jargonul din penitenciar. Cuvntul ca&caval sau cuvntul curcan poate avea un sens n limba comun# &i un alt sens n limbajul interlop. Valorile Un alt aspect esen ial al unei culturi, al#turi de limb#, este reprezentat de valori. Valorile reprezint$ ideile comune ale unei societ$ i, referitoare la scopurile dezirabile. Vorbim de obicei de valori n sensul ac iunilor bune sau rele, dezirabile sau indezirabile pentru societate. Anumite valori sunt universale unui ansamblu de culturi n timp ce altele

sunt specifice. Astfel, stabilitatea, securitatea, familia puternic#, s#n#tatea popula iei sunt valori universale n timp ce cooperarea poate fi o valoare la nivelul unei societ# i iar competi ia poate reprezenta o valoare la nivelul altei societ# i. Pentru societatea romneasc#, o valoare ar putea fi reprezentat# de buna vecin#tate, prin intermediul c#reia se p#streaz# rela ii &i leg#turi apropiate cu alte persoane din aceea&i loca ie (vecinii de bloc, de cartier etc.) n timp ce n Statele Unite acest lucru nu este considerat o valoare. Normele Normele reprezint$ reguli comune de conduit$ prin intermediul c$rora oamenii gndesc #i ac ioneaz$. Acestea postuleaz# ce au &i ce nu au voie membrii unei societ# i s# fac#. Normele &i valorile sunt strns interconectate, primele oferind modalitatea prin care valorile sociale pot fi realizate. Normele care ghideaz# comportamentul pot varia de la norme foarte generale la norme foarte specifice. La un nivel foarte general, normele care ar ghida comportamentul n familie ar putea fi: 1. Alege i un partener de via # cu care s# ave i multe n comun; 2. A&tepta i c#s#toria pn# n momentul n care v# pute i ntre ine singuri astfel nct s# nu depinde i de sprijinul p#rin ilor; 3. Nu face i un copil nainte de a v# c#s#tori; 4. Face i copii, de preferin # doi un b#iat &i o fat#; 5. Consulta i-v# cu partenerul asupra deciziilor legate de locuin #; Dup# cum observa i, anumite norme v# spun ce s# face i n timp ce alte norme v# spun ce s# nu face i. De asemenea, unele norme sunt scrise, uneori formnd baza legilor unei societ# i n timp ce majoritatea nu sunt scrise. Indiferent dac# sunt scrise sau nescrise, normele permit controlul social, coordonnd comportamentul membrilor unei societ# i. O alt# caracteristic# a normelor este aceea c# pot s# difere extrem de mult ca importan # de la nivel individual la nivel social. Moda de exemplu poate fi o norm# important# la nivel individual ns# f#r# nici o valoare pentru societate n timp ce democra ia sau monogamia sunt norme centrale n societatea noastr#. n general, putem distinge ntre dou# categorii de norme: norme populare &i norme morale. Normele populare reprezint# modalit# i obi&nuite , comune n baza c#rora grupurile ac ioneaz#. Acest set de norme regleaz# tradi iile (pomul de Cr#ciun, rochia alb# de mireas#, saluturile etc.) &i comportamentele obi&nuite (mncatul cu lingura &i furculi a &i nu cu minile spre exemplu). Caracteristic acestor norme este faptul c# nu au asociat# o conota ie puternic# a binelui &i r#ului. Nu exist# sanc iuni sociale puternice dac#, de exemplu, ncepe i masa cu felul doi, continua i cu desertul, apoi mnca i ciorba &i la sfr&it aperitivul.

n cel mai r#u caz ve i fi considerat excentric, original ns# n nici un caz imoral sau criminal; Normele morale sunt asociate puternic cu sentimentul de bine sau r#u, avnd importante consecin e sociale. Dac# mnca i friptur# cu dulcea # s-ar putea s# fi i considerat excentric, ns# dac# v# g#ti i cinele sau da i ultimii bani pe o sticl# de vin n timp ce copii nu au ce mnca, atunci consecin ele pot fi mult mai grave. n acest caz, ceilal i membri ai societ# ii s-ar putea s# ac ioneze ntr-un alt mod &i nu doar s# v# considere original. Nu toate viol#rile normelor morale pot avea consecin e penale, ns# n mod categoric vor conduce la marginalizarea, ostracizarea &i izolarea individului. Legile cuprind norme scrise, obligatorii pentru membrii unei societ# i, concepute de c#tre autoritatea guvernant# &i a c#ror nc#lcare este pedepsit#. n general, normele morale cele mai importante, a c#ror eludare determin# consecin e grave asupra societ# ii fac obiectul legilor. Dac# v# g#ti i la cin# cinele s-ar putea s# v# trezi i cu un control psihiatric serios. Dac# ns# va g#ti i la prnz so ia sau so ul consecin'ele vor fi n mod cert altele. Rela ia dintre valori, norme #i lege (exemplu)
Conceptul Valorile Defini ia
Idei comune referitoare la scopurile sociale dorite Reguli comune de conduit# &i comportament Norme obi&nuite, comune Norme cu un puternic sentiment de bine &i r#u Standard formal de conduit#, elaborat de autorit# i

Exemplu
Este dezirabil ca mariajul s# se realizeze n condi iile n care exist# dragoste ntre cei doi parteneri. Rela ii sexuale constante ntre so &i so ie, ns# f#r# rela ii sexuale n afara cuplului. mp#r irea dormitorului &i a patului. Copiii dorm n camer# separat# Nu este permis adulterul Este ilegal ca so ul s# violeze so ia. Rela iile sexuale trebuie s# fie voluntare.

Rela ia cu valorile
-

Normele Norme populare Norme morale Lege

Motivul principal pentru a se atinge valoarea Facultativ#, ns# important# pentru atingerea valorii Regul# moral# care permite atingerea valorii Cerin # legal#, poate sau nu poate fi sus inut# de o norm#.

Controlul social
nc# din copil#rie am nv# at s# n elegem &i s# respect#m normele, la nceput n familie, apoi la &coal#, n grupul de prieteni, la locul de munc# &i a&a mai departe. Dup# un timp, respectarea acestor norme se interiorizeaz#, astfel nct ne este foarte greu s# ac ion#m altfel sau s# tr#im ntr-un alt mod. Acest proces de nv# are a normelor este caracteristic oric#rei societ# i care, la rndul ei, ncurajeaz# conformismul la norme prin utilizarea sanc iunii. Sanc iunea este a#adar recompensa acordat$ de societate n cazul conformismului la norme sau pedeapsa acordat$ n cazul non-conformismului. Unele sanc iuni pot fi formale, specificate prin reguli interne, scrise sau nescrise. Astfel,

absenteismul sau lipsa de productivitate sunt sanc ionate de organiza ii tocmai n ideea de a se p#stra controlul asupra acesteia. Imagina i-v# ce s-ar ntmpla la nivelul unei mari ntreprinderi dac# prezen a angaja ilor ar fi facultativ#. Alte sanc iuni, considerate a fi mult mai eficiente, au un caracter informal. Lauda, aprobarea, ncurajarea, afec iunea pot fi mult mai eficiente n vederea ncuraj#rii comportamentului conformist iar inversul acestora (dezaprobarea, critica, excluderea) pot avea aceea&i eficien # n vederea reducerii comportamentului non-conformist. Prin intermediul sanc iunilor, societatea &i asigur# astfel controlul social. n ciuda sanc iunilor, normele nu reprezint# totu&i ghidul perfect de conduit# n societate. Este important s# distingem ntre comportamentul normativ (ceea ce ar trebui s# facem) &i comportamentul real. De exemplu, n societatea noastr#, una dintre cele mai importante norme cu privire la familie ncurajeaz# fidelitatea n c#s#torie. Acest lucru ns# este departe de a fi atins, putnd mai degrab# s# vorbim de o majoritate care are, sub acest aspect, un comportament conformist. Iat# c#, de&i cultura promoveaz# &i ncurajeaz# comportamentul de fidelitate n cuplu, comportamentul actual este altul. Aceast# discrepan # dintre comportamentul normativ &i comportamentul actual poart# numele de devian $ &i reprezint# un domeniu major de cercetare sociologic#.

Subcultura $i anticultura
Este evident c# o cultur# nu poate fi omogen#. n momentul n care un segment al societ# ii se comport# semnificativ diferit fa # de mediul social, vorbim despre apari ia unei subculturi. O subcultur$ reprezint$ un grup social care tr$ie#te n mediul cultural general al unei societ$ i ns$ #i p$streaz$ setul propriu de valori, normele, stilul de via $ #i chiar limba. Cel mai elocvent exemplu de subcultur# n Romnia este reprezentat de rromi. Avem a&adar o subcultur# pe criterii etnice care, de&i tr#ie&te n spa iul cultural romnesc, de cele mai multe ori &i p#streaz# caracteristicile individuale ale culturii proprii. Existen a subculturilor poat# s# par#, la prima vedere, ca non-conformist#. De fapt, membrii subculturii respective se conformeaz# unui alt set de norme, care la rndul lor pot s# devieze de la normele sociale generale. Faptul c# rromii vorbesc tare, se mbrac# altfel, cer&esc sau fur# poate fi considerat devinat n raport cu normele societ# ii romne&ti. Dac# ne raport#m ns# la subcultura lor, dac# lu#m n considerare istoria &i originea acestora, vom constata c# aceste comportamente sunt valorizate n cadrul societ# ii rrome, fac parte din subcultura lor. Totu&i, unele comportamente ncalc# flagrant normele societ# ii generale. Furtul cer&etoria sunt doar cteva comportamente incluse n aceast# categorie. Pute vorbi n acest caz de subcultur#? Iat# c# o subcultur# respect# totu&i normele sociale generale, de&i prezint# un set de valori proprii. n acest caz vorbim de anticultur$. Anticultura este reprezentat$ de grupurile sociale care au valori, interese, credin e #i stiluri de via $ n contradic ie cu cele acceptate de cultura general$. Este, dac# dori i, o respingere radical# a normelor sociale generale. Rromii se afl# undeva la grani a dintre subcultur# &i anticultur#. Grupurile stradale, g#&tile de cartier, bandele de infractori reprezint# cel mai bun exemplu de anticultur#.

Am v#zut pn# acum c# o cultur# reprezint# un stil de via #. n anumite privin e cultura con ine o limit# teritorial# ce grupeaz# un anumit num#r de persoane. Va trebui s# facem a&adar distinc ia ntre cultur# &i societate. O societate reprezint$ o popula ie ce partajeaz$ acela#i teritoriu #i este unit$ pe criterii economice #i politice. De cele mai multe ori, membrii unei societ# i mpart &i aceea&i cultur#, ns# sunt cazuri n care mai multe culturi se reg#sesc la nivelul aceleia&i societ# i. Statele Unite ale Americii reprezint# o societate n care putem reg#si o multitudine de culturi.

Determinan#i ai comportamentului uman

La nivel mondial, oamenii au foarte multe lucruri n comun. Problema care se pune este aceea dac# omenirea g#se&te acelea&i tipuri de r#spuns la solicit#rile din mediu pe cale instinctual#, mecanismul fiind unul genetic sau pe cale cultural#. Vorbim astfel de cultura universal$, ce reprezint$ modele comportamentale reg$site n toate culturile. Determinan#i biologici n momentul n care g#sim acelea&i modele de comportament la nivelul societ# ii europene &i la nivelul triburilor din Amazon, este u&or de presupus faptul c# ar exista un fond biologic comun, de natur# genetic#. Un astfel de pattern comun este dominan a. Chiar &i n cele mai simple societ# i, b#rbatul domin# femeia &i adul ii domin# copiii. Acest model l ntlnim nu numai la oameni ci &i la anumite specii de animale, ntrebndu-ne dac# comportamentul dominant nu este cumva de natur# genetic#. Pornind de la aceast# ntrebare, sociologii au nceput s# fie interesa i de evolu ie, n special de determinismul biologic. De&i perspectiva acestui determinism a fost puternic criticat#, totu&i a permis crearea unei noi discipline, sociobiologia, care studiaz$ bazele biologice ale tuturor formelor de comportament uman. Ideea fundamental# a acestei discipline este aceea c# biologia &i cultura interac ioneaz# n determinarea comportamentului. Cultura este influen at# de bazele biologice care la rndul lor sunt alterate de influen ele culturale. Cele mai importante arii de interes ale acestei discipline se refer# la comportamentul parental, diferen ele biologice ntre b#rbat &i femeie, origine biologice ale violen ei. Am v#zut deja faptul c# limba reprezint# fundamentul culturii, permi nd acumularea &i transmiterea experien ei. Deoarece omul este singura specie capabil# s# foloseasc# limbajul, cultura este &i ea exclusiv uman#. Suntem singura specie capabil# s# se adapteze mediului att prin cultur# ct &i biologic. Studiile f#cute pe primate (cimpanzei &i gorile) au ar#tat ns# c# &i acestea pot nv# a s# foloseasc# simboluri &i limba, demonstrnd existen a capacit# ii de gndire abstract# &i comunicare la maimu e (Premack, 1972; Rumbaugh, 1973, Patterson, 1978). Un element esen ial care distinge omul de maimu e este faptul c# acesta nu are numai capacitatea de a nv# a limba, dar are &i capacitatea de a o preda, de a transfera ceea ce a nv# at la al ii. Astfel, cultura prezint# o serie de caracteristici care o fac ntr-adev#r unic# fiin ei umane:

Cultura este nv$ at$. Nu se transmite genetic ci poate fi nv# at# n urma interac iunii cu al i oameni; Cultura este gndit$. Este proprie omului &i se transmite simbolic prin limbaj. Fiecare genera ie acumuleaz# cuno&tin e &i experien # pentru genera iile care vor urma; Cultura este normativ$. Ne spune cum &i cnd s# ac ion#m, ce comportament s# avem; Cultura permite rezolvarea de probleme. Ne ajut# s# ne adapt#m problemelor cu care ne confrunt#m n mediul biologic &i social; Cultura este relativ$. Trebuie evaluat# din perspectiva modului n care permite unei societ# i s# se adapteze. Nu pot exista criterii universale de evaluare, nu exist# cultur# bun# sau rea ci evaluarea ei se face numai contextual.

Determinan#i culturali Determinan ii biologici ai culturii explic# de ce oamenii ac ioneaz# n acela&i fel sub anumite aspecte ns# nu pot explica de ce societ# ile difer# unele fa # de altele. Am v#zut c# nu putem vorbi de transmiterea genetic# a culturii, aceasta nu este instinctiv# ci mai degrab# compus# din modele nv# ate prin interac iunea dintre oameni. Faptul c# din punct de vedere cultural societ# ile difer# unele fa # de altele, nu ne permite s# evalu#m o cultur# dect n contextul societ# ii respective. Acest lucru poart# numele de relativism cultural. n anumite triburi din Africa, mamei nu-i este permis s# vorbeasc# sau s# ating# primul &i al doilea copil n#scut, exceptnd al#ptatul. ntreaga afec iune este dat# de bunici sau m#tu&i. Motivul acestei norme este evitarea unei direc ii afective unice ntre mam# &i copil. Afectivitatea &i loialitatea copilului trebuie dirijat# n interesul grupului &i nu doar n direc ia mamei, determinnd pe termen lung o fidelizare perfect# &i o integrare excelent# a copilului n societate. Este aceasta o norm# bun# sau o norm# rea? Poate pentru societatea omeneasc# pare un barbarism, ns# pentru acea societate s-a dovedit benefic#, norma contribuind la cre&terea solidarit# ii &i coeziunii grupului. Conform relativismului cultural, nu putem vorbi despre practici universal bune sau universal rele. Binele &i r#ul sunt concepte relative &i nu absolute. Tendin a de a considera valorile #i normele propriei culturi ca un standard #i a evalua alte culturi prin perspectiva acestora poart$ numele de etnocentrism. Acesta reprezint# o serioas# barier# n calea interac iunii popoarelor din diferite culturi determinnd confuzii &i interpret#ri eronate. Uciderea copiilor, sacrificiul sau canibalismul tindem s# le interpret#m ca &i comportamente universal nocive, ns# &i la ora actual# exist# culturi pentru care sunt valori. Este aproape imposibil s# facem judec# i de valoare referitoare la aceste tipuri de ac iuni deoarece nu cunoa&tem absolut deloc valorile culturale ale societ# ii respective. n baza etnocentrismului s-au manifestat poate cele mai atroce

crime din istoria civiliza iei occidentale. S# ne amintim de conchistadorii spanioli, exterminarea indienilor americani, inchizi ia din perioada evului mediu. Singurul aspect benefic al etnocentrismului l reprezint# posibilitatea de manifestare a controlului social. nv# #m s# urm#m normele culturii noastre deoarece consider#m c# sunt corecte. Evolu ia unei societ# i bazat# pe conformism nu poate exista n absen a etnocentrismului.

Varia#iile culturale
Dac# cultura &i propune s# rezolve probleme relativ comune, universale, cum de exist# o asemenea variabilitate a modelelor culturale? Care sunt factorii care determin# acest lucru? O parte din aceast# varia ie poate fi explicat# prin condi iile de mediu. Alte explica ii pot include izolarea, tehnologia sau temele culturale dominante. Fiecare dintre aceste aspecte pot afecta elaborarea culturii &i dezvoltarea societ# ii. Condi#iile de mediu De ce sunt romnii diferi i de japonezi, americani, suedezi sau indieni? Una dintre posibilele explica ii ar fi aceea c# structura genetic# este determinat# de mediul fizic. Clima cald# sau rece, solul fertil sau arid, vegeta ia, animalele, ploile, toate reprezint# condi ii de mediu la care oamenii trebuie s# se adapteze. Aceste condi ii de mediu dintr-o zon# reprezint# structuri pe baza c#rora se manifest# evolu ia cultural# a unei societ# i. Un mediu natural musonic, caracterizat prin dou# anotimpuri permite unei societ# i con&tientizarea acestui climat &i rolul pe care-l are n supravie uire. O astfel de societate poate fi caracterizat# prin anxietate n fa a naturii &i pe dezvoltarea unui culturi bazat# pe ceremonii religioase. n societatea modern#, prezen a cutremurelor, ca n Japonia, poate determina ac iuni ale guvernului, g#sirea solu iilor pentru situa ii de criz#, poate con&tientiza necesitatea refacerii periodice a culturii materiale. Izolarea Atunci cnd un model cultural evolueaz# n urma unei necesit# i de adaptare la condi iile din mediu, absen a contactului cu alte societ# i permite perpetuarea acelui model cultural. Izolarea poate fi determinat# de condi ii geografice sau sociale. Dac# triburile din Amazon au fost, pn# recent izolate din considerente geografice, anumite comunit# i se izoleaz# pe criterii sociale. Comunit# ile religioase, cum ar fi Amish sau Jonesville se izoleaz# social, p#strnd stilul de via # din secolul XIX, pentru a nu permite culturii generale s# influen eze subcultura creat# pe baze religioase. Un factor important ce afecteaz# izolarea este etnocentrismul. Deoarece noi tindem s# apreciem alte culturi prin prisma normelor &i valorilor proprii culturii noastre, vom crea o barier# la intersec ia cu alte culturi, barier# ce faciliteaz# izolarea.

VALORI, ATITUDINI %I OPINII

1. Unele preciz ri conceptuale
Ca defini ii minimale, putem spune c# valorile reprezint# principii generale despre ceea ce este dezirabil, despre ceea ce e demn de urmat n via #, atitudinile fiind pozi iile relativ stabile fa # de obiecte, indivizi, situa ii etc. &i fa # de propria persoan#, iar opiniile sunt p#reri, reac ii exprimate verbal &i u&or schimb#toare fa # de aceste diverse aspecte. ntr-o substan ial$ m$sur$, valorile se transcriu n atitudini, iar atitudinile se exprim$ #i se specific$ n opinii. Preciz#ri legate de no iunea de valoare: 1. Valorile n calitatea lor de principii generale despre ceea ce e dorit, func ioneaz# att la nivel societal &i grupal, ct &i la cel individual. Se vorbe&te despre sisteme de valori, orientare axiologic# sau scar# de valori - expresii foarte apropiate ca n eles - avndu-se n vedere oricare dintre cele trei niveluri. Mai mult, valorile devin operante numai dac# sunt internalizate de c#tre indivizi. Apoi, a deduce sistemul de valori efective specific unei culturi &i nu doar versiunea sa declarat# la nivel abstract - presupune studierea mentalit# ilor &i conduitelor individuale. Totu&i, individualismul metodologic nu trebuie absolutizat nici aici, pentru c# valorile exist# &i la nivel supraindividual, fiind promovate de c#tre structuri &i institu ii sociale (&coal#, familie, biseric#, mass-media etc.) Acceptabil# pare teza, avansat# cu mai bine de jum#tate de secol n urm# n antropologia cultural#, a cauzalit# ii circulare dintre specificul cultural &i personalitatea individului, n sensul c# o anumit# matrice cultural# produce, prin socializare &i educa ie, un anumit tip de personalitate, care, la rndul ei, creaz# o cultur# specific#. 2. Valorile au statut de motive ac ionale. Adic#, odat# interiorizate, ele nu reprezint# doar simple stiluri de conduit#, ci &i propensiuni ale acesteia. De pild#, nu e vorba dac# ajung sau nu s# realizez ceva frumos, ci dac# urm#resc realizarea Frumosului ca atare. Tot a&a pentru Bine, Dreptate, Echitate etc. Exist#, altfel spus, n termeni maxweberieni, o ra ionalitate axiologic#, ra iunea de a ac iona fiind tocmai aceea de a traduce n fapte anumite valori umane. 3. Nu pu ini sunt ns# speciali&tii care contest# valorilor caracterul de for # motiva ional#, n calitatea lor de date universale. Universale nu neap#rat numai n sensul de valori general umane, dar chiar &i n acela referitor la rolul lor de principii transsitua ionale. Multe studii de teren &i experimentale de sociologie &i psihologie social# arat# c# practicarea concret# a valorilor &i normelor difer# att de mult de la situa ie la situa ie nct acestea &i pierd eficien a lor de operatori motiva ionali universali, de ra ionalitate axiologic#. Valori, norme &i criterii morale (ca just-injust) - spun asemenea cercet#ri empirice - sunt construc ii mentale ale actorilor sociali, n func ie de particularit# ile situa iei, natura &i scopul activit# ii, consecin ele anticipate. Construc iile sunt, a&adar, contextuale.

R. Boudon (1995) crede c# tensiunea epistemic# dintre universal &i contextual, n domeniul judec# ilor morale, al axiologicului n general, se poate rezolva printr-o abordare cognitivist#. Solu ia propus# ar fi urm#toarea. Exist# o ra ionalitate axiologic#, dar nu una general valabil#. Op iunile valorice morale ale indivizilor vor fi altele n func ie de tipurile de situa ii (contexte); pentru parametrii identici, ns#, ra ionamentul este universal. Ca &i n matematic#, de la acelea&i axiome se ajunge la acelea&i concluzii. 4. Numeroasele studii empirice converg ns# cu datele oferite de practica istoric# &i cotidian# infirmnd contextualismul pur &i ra ionalitatea exclusiv pragmatic#. E greu de admis c# putem explica constan a comportamental# a indivizilor &i grupurilor f#r# existen a unor principii orientative de via # (valori); &i, de asemenea, de a explica foarte ridicata consensualitate de gndire &i comportament n cadrul multor culturi &i subculturi. Pe de alt# parte, nici viziunea valorilor ve&nice, imuabile, general valabile, cu ac iune mecanic# nu e productiv#. Ca &i alte fapte sociale ele sunt supuse presiunilor situa ionale, interpret#rilor &i schimb#rilor. 5. Termenul de valoare este asociat frecvent, n abord#rile sociologice, cu cel de norm#. Nu de pu ine ori apare astfel expresia sistemul de valori &i norme. Mai mult, n deceniile din urm#, conceptul de valoare a fost abandonat de mul i sociologi n favoarea celui de norm#. Aceasta ntruct normele sociale par mult mai u&or de opera ionalizat &i de identificat n comportamentul uman, dizolvnd cumva valorile. Desigur, aici este &i o chestiune de limbaj: po i spune echitate (valoare) sau norma echit# ii. Dincolo de exprimare ns#, consider#m, urmndu-l pe M. Rokeach (1973), c# ntre valori &i norme exist# &i deosebiri de con inut. Valorile sunt prescrieri mai generale ale modului de comportament, ale fix#rii de scopuri &i subscopuri dect normele sociale. Acestea din urm# ne spun cum s# ne comport#m n mprejur#ri date, f#r# a constitui mobiluri ale organiz#rii vie ii cu b#taie pe termen lung. Valorile reprezint# baza pentru acceptarea sau respingerea unor norme specifice. A saluta pe cunoscu i este o norm#, dar nu valoare propri-zis#. Normele sociale, chiar nsu&ite &i practicate cu un anumit automatism de c#tre indivizi, le apar acestora mai exterioare (dac# putem spune a&a), mai impersonale dect valorile, care sunt resim ite a fi ancorate mai intim n eu. n ceea ce prive&te celelalte dou# concepte, cel de atitudine &i de opinie urm#toarele note sunt mai importante pentru n elegerea &i corecta utilizare a lor. a. Atunci cnd lu#m o pozi ie (atitudine) fa # de ceva sau de cineva, avem de a face cu o strns# mpletire de procese cognitive, afective &i conative: evaluarea, aprobarea sau dezaprobarea obiectului atitudinii noastre (componenta afectiv-apreciativ#) se bazeaz# ntotdeauna pe informa ii, informa ii ce pot fi, binen eles, mai mult sau mai pu in ample &i concrete (componenta cognitiv#). Atitudinea este totodat# &i o predispozi ie de a ac iona, un vector motiva ional (componenta conativ#). b. Atitudinea are un caracter relativ stabil n timp, m multe defini ii atitudinile fiind caracterizate ca sisteme durabile de evalu#ri. Atitudinile sunt mai rezistente la schimb#ri

dect cuno&tin ele pure, tocmai pentru c# n ele este prezentat# dimensiunea afectivaxiologic#. c. Atitudinea este o variabil# latent#, ceva interior &i virtual, de&i se origineaz# preponderent n sociocultural. n rela iile &i activit# ile cu exteriorul, la rndul ei determin# rela ii &i activit# i. Gra ie unit# ii de atitudini &i comportament (inclusiv cel verbal), este posibil# cunoa&terea &i modificarea atitudinilor prin intermediul comportamentului (&i invers). d. Cele mai multe defini ii ale atitudinii consemneaz# ca not# specifc# a ei, fa # de alte manifest#ri psihice, orientarea spre un obiect, bipolaritatea. ntre cei doi poli (pro &i contra), exist# un continuum, atitudinea putnd fi mai mult sau mai pu in favorabil# sau nefavorabil#, astfel nct ea are diferite grade de intensitate. Pe acest principiu sunt construite sc#rile (scalele) de atitudine &i multe chestionare. Postulatul teoretic al continuumului bipolar nu este ns# atestat ntotdeauna n cercet#rile empirice (punctul zero, de mijloc, al continuumului poate fi saturat de necunoa&tere, r#spunsuri neutre, ambigue sau ambivalente sau chiar de st#ri conflictuale). e. Constituite la nivelul personalit# ii umane ntr-un sistem, atitudinile nu sunt echiponderale nici ca generalitate &i centralitate &i nici ca energie motiva ional#. Cele mai generale &i centrale se schimb# mai greu dect cele periferice &i specifice pentru c# implicarea eului n primele este mai profund# &i pentru c# schimbarea lor are consecin e mai importante asupra ntregului sistem. f. Opinia este expresia verbal# a atitudinii dar nu este singura ei expresie. n calitatea sa de variabil# latent#, de interior, atitudinea se manifest#, deasemenea &i prin semantica gestico-postural# &i prin actele de conduit# propriu-zise (comportamentul deschis). Uneori, mai ales la nivelul de popularizare, comportamentul este tratat ca o component# a atitudinii, dar, din cele prezentare anterior, diferen a dintre ele apare ca foarte evident#. Cu atitudinea interfereaz# puternic, n schimb, inten ia comportamental#, care este tot un parametru intrinsec con&tiin ei. Referindu-ne mai direct &i de o manier# sintetic# la raportul valori-atitudini-opinii, putem afirma c# cele trei componente descriu st#ri caracteristice care difer# ntre ele dup# gradul de generalitate, centralitate (profunzime) &i stabilitate, structurndu-se ntr-un model ierarhic: valorile apar apar ca principii generale &i de mare stabilitate referitoare la modurile de comportament sau scopurile ultime ale existen ei, fiind central &i profund angajate n configura ia &i dinamica personalit# ii; atitudinile exprim# valorile, sunt modalit# i de opera ionalizare &i instrumentalizare ale acestora, avnd totu&i un grad mai mare de centralitate &i durabilitate dect opiniile, care apar mai fluctuante. M. Rokeach (1973) sus ine n acest sens c# att la nivel individual, ct &i la cel al comunit# ilor umane, valorile sunt de ordinul zecilor, atitudinile de ordinul sutelor, iar opiniile de ordinul miilor sau zecilor de mii.

Din acest model rezult# c# studierea valorilor &i atitudinilor - &i a schimb#rii lor - nu poate fi realizat# n mod pertinent doar prin ntreb#ri de opinie, cu att mai pu in prin unele simpliste. S# mai observ#m, totodat#, c# modelul &i distinc iile conceptuale sunt mai u&or de realizat speculativ, ca tipuri ideale, ele fiind mai geru de transpus &i reg#sit n instrumente metodologice. De altfel, nici la nivel teoretic &i semantico-lingvistic discu iile nu sunt att de tran&ante &i clare. De exemplu, prin expresia att de des utilizat# atitudinea fa # de lume &i via # nu se desemneaz# un set de valori? Tot a&a, considernd valorile ca fapte sociale nu este normal s# spunem atitudinea fa $ de valori ? n fine, multe cercet#ri empirice arat# cu mare claritate c# exist# opinii (specifice) foarte stabile. n ciuda acestor dificult# i practice de separare a planurilor pe care se g#sesc conceptele men ionate, important este s# fim con&tien i de distinc iile dintre ele, de faptul c# e vorba de entit# i de natur# foarte diferit#, ceea ce implic# apelul la instrumente specifice pentru studierea lor. Pericolul pe care l reprezint#, din acest punct de vedere, exploatarea superficial# &i f#r# discern#mnt a datelor ob inute prin anchete &i sondaje este acela de a face salturi &i extrapol#ri nepermise de la opiniile culese prin chestionar la atitudini &i valori.

OPINIA PUBLIC&, MENTALITATE, COMPORTAMENT

1. Definirea opiniei publice
Conceptul de opinie public# este un concept central n abordarea problematicii anchetei &i sondajului. B. Hennessy (1985) - cotat ca unul dintre cei mai mari exper i n problem# - define&te opinia public# drept ... un complex de preferin e exprimate de un num#r semnificativ de persoane cu privire la o problem# de importan # general#. Pentru a n elege mai bine ce este opinia public#, e nevoie s# vedem cere sunt principalele ei elemente (detectabile n defini ia de mai sus &i n altele de larg# circula ie). 1. Aprecierea unei probleme ca fiind de o importan $ general$ presupune c# sunt ndeplinite cel pu in dou# condi ii. Mai nti, c# este vorba de o chestiune disputat$, controversat$. n sens propriu, p#rerile nu pot fi despre cuno&tiin e certe, despre eviden e. Ar fi hilar s# spui: p#rerea mea este c# 1 + 1 = 2 sau c# Bucure&tiul este capitala Romniei sau c# oamenii ar trebui s# tr#iasc# mai bine. Desigur, sunt subiecte de opinie public# pentru care consensualitatea e foarte mare, dar acolo unde acordul este unanim sau cvasiunanim, nseamn# c# el se ntemeiaz# pe tradi ii, pe un cod moral de baz# &i apare mai pu in ca o expresie a opiniei publice. n al doilea rnd, nu orice problem# (chiar disputat#) face obiectul opiniei publice, ci numai aceea care are o relevan $, o importan $ social$. Ct de bine i vine unei colege noua rochie poate reprezenta un subiect de discu ie (&i controvers#) printre colegi &i apropia i, dar nu este o tem# de opinie public#. 2. Pentru ca ceva s# constituie obiectul opiniei publice, trebuie s# fie concret, actual, &i s$ vizeze interesele unui num$r semnificativ de persoane. De aceea, opinia piblic# se manifest# ndeosebi fa # de programe sociale &i politice, personalit# i sau partide politice, poluare, dezarmare, noi produse de larg consum etc. Binen eles c# num#rul de indivizi care iau o pozi ie atitudinal# difer#, n func ie de problem#, &i deci expresia num#r semnificativ de persoane trebuie tratat# cu relativitate. Acest num#r nu reprezint# neap#rat majoritatea popula iei sau a unui public, iar eficacitatea opiniei publice n raport cu puterea politic# &i administrativ# nu depinde att de num#rul membrilor ce profeseaz# o anumit# opinie ct de intensitatea atitudinal# ce st# n spatele opiniilor &i de activismul n via a social# (F.Allport, 1937). 3. Popula ia preocupat# de o anumit# problem# formeaz# publicul. Sunt mai multe publicuri, fiecare constnd din totalitatea indivizilor afecta i de o anumit# ac iune, a celor ce se raporteaz# la o anumit# persoan# sau la o idee specific#. Opiniile sunt stns legate de interese, iar acestea se grupeaz# predominant dup# criterii socio-economice &i demografice. De aceea, publicurile se identific#, n mare m#sur#, cu gruparea natural# a popula iei n clase &i straturi sociale (muncitori, #rani, intelectuali etc.), profesii, vrst#, sex. Totu&i, ntr-un fel, fiecare problem# socio-politic# creeaz# publicul s#u, care transgreseaz# respectivele criterii.

(Un exemplu n acest sens, din actuala perioad# de la noi, l reprezint# publicul implicat n chestiunea caselor na ionalizate). Pentru c# indivizii fac parte, de regul#, n acela&i timp, din mai multe grupuri social-demografice &i sunt afecta i de mai multe probleme, ei pot apar ine concomitent mai multor publicuri. 4. Opinia public# este un complex de p$reri. Aceasta nseamn# c#, pe de o parte, membrii unui public au opinii de intensitate &i direc ii diferite (pro sau contra unei idei, ac iuni sau personalit# i). Iar pe de alt# parte, publicul are, cu privire la o problem#, p#reri complexe, puncte de vedere care nu sunt neap#rat mutual exclusive. E adev#rat c# sondajele electorale sunt proiectate - din motive de cost &i pentru a simula procedura alegerii - n general, pe modelul dihotomic &i al variantelor n raport de exclusivitate, dar o tratare analizic# a opiniei unui public trebuie s# aib# n vedere multitudinea p$rerilor. nregistrnd intensitatea &i direc ia opiniilor se constat# cum publicul se grupeaz# n jurul unor puncte de vedere, de foarte multe ori neexistnd o majoritate absolut# de opinii. O situa ie aparte o au r#spunsurile de genul nu &tiu. Ele sunt date, de obicei, de dou# categorii de oameni: cei pe care nu i-a interesat chestiunea respectiv# &i cei care au o judecat# ambigu# asupra ei. Teoretic, acest tip de r#spunsuri conteaz# mai pu in pentru configura ia opinional# la un moment dat, dar nu trebuie omis c# n conjunc ie cu anumi i factori (un anume con inut propagandistic, de pild#), r#spunsurile nu &tiu, nu m# pot pronun a se pot transforma n opinii &i ac iuni de o direc ie sau alta (pro sau contra).n campaniile electorale, segmentul de public nehot#rt este vizat n mod special de mesajele transmise de liderii diferitelor forma iuni politice. 5. Termenul opinie politic# arat# nu numai c# este vorba de opiniile unui public, ci &i c# opiniile sunt exprimate public. Exprimarea poate fi verbal# (oral sau n scris), iconic# (afi&e, obiecte simbolice) sau pe planul ac iunilor deschise (n special, demonstra ii). S# consemn#m ns# c# la baza opiniei exteriorizate st# opinia public$ latent$. ntruchiparea opiniei publice latente n cea manifest# (exprimat#) depinde de gradul de cristalizare a opiniilor, de intensitatea lor &i a intereselor implicate &i, mai ales, de accesul la canalele de comunicare &i de toleran a social# (a puterii) fa # de opiniile n cauz#. Trecerea de la regimurile totalitare la democra ie este &i un exemplu de trecere de la opinia public# latent# la una manifest#. n n elegerea corec# a fenomenului opiniei publice e nevoie s# ne ferin de erorile ce survin n interpretarea ei nu doar din partea marelui public, ci &i a multor comentatori oficiali ai informa iei colective. 1. n primul rnd, opinia public# e personificat$ #i reificat$. Expresii ca: opinia public# din Fran a se pronun # pentru..., opinia public# american# condamn#... sunt exemple de acest fel care sunt ntlnite foarte frecvent. Dac# ns# formul#rile de genul respectiv sunt luate doar n sens metaforic, deci se are n vedere faptul c# e vorba de o agregare a opiniilor unor indivizi concre i &i mai cu seam#, dac# se poate demonstra c#

majoritatea p#rerilor sau nota dominant# a acestora se ndreapt# ntr-un anume sens, atunci nu credem c# aceast# eroare merit# s# fie foarte puternic subliniat#. 2. n al doilea rnd, n toate exprim#rile de maniera men ionat#, nu att personificarea &i reificarea sunt de condamnat, ct prezum ia unanimit# ii opiniilor la scar# na ional#. Ceea ce n rare cazuri se ntlne&te. Mai mult, n lipsa unor date concrete (sondaje) nu putem fi siguri c# exist# un curent de opinie predominant sau majoritar. 3. n fine, o eroare frecvent# - &i cultivat# uneori deliberat n scopuri propagandistice &i comerciale - este aceea n care se confer# unor personaje statutul de reprezentan i ai opiniei publice. Editoriali&tii, jurnali&tii, oamenii politici sau alte personalit# i se erijeaz#, nu de pu ine ori, n purt#tori de cuvnt ai maselor, ai poporului sau ai unor largi p#turi sociale &i vorbesc n numele opiniei publice, f#r# s# dispun# de o abilitare. Nu vom sus ine c# estimarea st#rii opiniei publice se poate face numai prin sondaje, dar, a&a cum remarca nc# F. Allport (1937), ea nu trebuie n nici un caz identificat# cu pozi iile adoptate de personalit# i culturale sau politice.

2. Opinia public ca sistem $i mentalitate

J. Stoetzel &i A. Girard (1975) arat# c# no iunea de opinie public# oscileaz# ntre dou# concep ii aproape opuse: cea a unanimit# ii, a n elegerii depline ntre oameni, a stabilit# ii &i a certitudinii &i, cealalt#, a versatilit# ii, a discursului, a fragilit# ii &i fluctua iei opiniilor. Ast#zi tot mai mult opinia public# se n elege ca fiind dinamic# &i divers#, avnd n centru problemele discutate &i existnd mai multe publicuri iar, n interiorul lor, mai multe curente de opinie. Exist# ns# autori care v#d n opinia public# o sintez# a celor dou# niveluri (concep ii), cel al valorilor comune mp#rt#&ite de membrii colectivit# ii &i cel al reac iilor opinionale fa # de situa ii &i evenimente mai mult sau mai pu in efemere. R. McIver (1954) consider# c# opinia public# se prezint# ca un sistem cu trei dimensiuni principale:distribu ia opiniilor (despre care se ob in informa ii din sondaje), structura comunica ional# (rolul asocia iilor &i liderilor de opinie, rela ia mass-media-public) &i fundalul de consens (the ground of consensus), adic# valorile, normele, atitudinile comune &i stabile ale grupurilor umane. Este justificat s# admitem c# opiniile noastre cu privire la aspectele diverse &i evenimente ale socialului au un fundal axiologic (valori comune), opinia public# n sens strict-actual - fiind prezentat# ns# tocmai de complexitatea acestor opinii, distribuite n jurul unor probleme controversate. Pentru sinteza opiniei fluctuante - consens valoric, sau, n terminologia lui McIver, sistemul opiniei publice, mai potrivit, sus ine P. Lazarsfeld (1957), ar fi termenul de mentaliate sau cel apropiat, folosit mult de istorici, de climat de opinie. Unitatea infrastructural# fundamental# a mentalit# ilor este ceea ce n englez# se nume&te belief, echivalat n romne&te prin crez sau credin #. Credin ele, n n elesul lor din &tiin ele socio-umane sunt &i judec# i de valoare (Dreptatea nainte de toate, de exemplu) &i judec# i de constatare (Fran a se afl# Europa) &i afirma ii probabile,

neverificate (Exist# via # extraterestr#) &i certitudini (P#mntul se nvrte n jurul Soarelui). De remarcat c#, de altfel, multe din propozi iile confirmate de &tiin # ca adev#ruri incontestabile, pentru mari mase de oameni, culturi &i comunit# i, apar ca reprezentnd incertitudini sau chiar neadev#ruri. Un exemplu la ndemn# este tocmai afirma ia de mai sus referitoare la mi&carea P#mntului n jurul Soarelui. Studiile de socio-antropologie au ca obiect - cnd se realizeaz# pe baz# de chestionare &i interviuri - &i aceast# problematic# a raportului dintre constat#rile &tiin ifice &i credin ele populare &i a difuziunii cuno&tiin elor tehnologice, medicale &i de alt# natur# Opinia public# reprezint# o manifestare &i concretizare a mentalit# ii fa # de diferite situa ii, evenimente &i probleme sociale particulare. n raport cu mentalitatea &i, n spe #, fa # de nucleul cognitiv-axiologic tare al acesteia, ea apare mai fluid#, mai dinamic#, mai schimb#toare. Distinc ia n ace&ti termeni, ntre mentalitate &i opinie public# are dou# consecin e importante, una de ordin praxiologic-educa ional &i cealalt# de ordin metodologic. Mai nti, mult invocata &i dorita schimbare de mentalitate nu se reduce la schimbarea unor opinii (fie ele de mas#), deci este un fenomen de lung# durat#; apoi, studierea mentalit# ii (&i a schimb#rilor ei), nu se poate realiza numai prin sondaje de opinie. Analiza comprehensiv# a documentelor, a produselor simbolice, interviuri de adncime, observa ia sistematic#, biografii sociale, portrete colective, iat# cteva genuri de abord#ri necesare ntr-un astfel de studiu. Totu&i, f#r# interviuri, anchete &i sondaje bazate pe instrumente mai mult sau mai pu in standardizate (chestionare &i ghiduri de interviu semistructurate), cu ajutorul c#rora s# se testeze m#car gradul de r#spndire a unor credin e n popula ie ca &i aderen a oamenilor la acestea, este greu de nchipuit cum s-ar putea ob ine rezultate satisf#c#toare n studiul mentalit# ii.

3. Opinii $i comportamente: convergen#e $i divergen#e

Reflec ia teoretic# mai rafinat#, dar &i con&tiin a comun# s-au preocupat de foarte mult# vreme de raportul dintre ceea ce gndesc oamenii (&i simt), ceea ce spun &i ceea ce fac. De acum mai bine de o jum#tate de secol, de la vestitul experiment al lui La Pierre din 1934, respectivul raport focalizeaz# &i aten ia studiilor sistematice empirice, el fiind tratat mai cu seam# n termeni de rela ie atitudine-comportament. Cum ns# atitudinea este nregistrat#, de regul#, prin expresia ei verbal# (opinia), rela ia atitudine-comportament se identific# n m#sur# considerabil# cu cea dintre opinie &i comportament. Se mai cuvine o precizare. Cnd vorbim de raportul dintre opinie &i comportament, comportament desemneaz# comportamentul deschis (overt behaviour), adic# ac iunea propriu-zis#, deci nu comportamentul verbal, acesta din urm#, concretizndu-se n opinii. Prin urmare, expresiile clasice invocate la nceput se pot transcrie n limbajul mai tehnic din &tiin ele socioumane astfel: ceea ce oamenii gndesc (&i simt) ar reprezenta atitudinile (&i opiniile) interioare, ceea ce spun - opiniile declarate, iar ceea ce fac - comportamentul (deschis). Red#m mai jos cteva idei principale privitoare la acest raport (Ilu , 1995; Rotariu &i Ilu , 1996).

Convergen a dintre atitudine (opinie) &i comportament se datoreaz# faptului c# atitudinea este o for # motiva ional# ce genereaz# un comportament specific. n aceast# calitate ea apare drept cauz# a comportamentului, multiplicndu-se deci n actele de conduit#. E foarte important de re inut ns# c# o concordan # ridicat# ntre atitudine &i comportament se explic# prin aceea c#, n acord n acord cu tendin a oamenilor de a realiza o congruen # ntre evalu#rile (opiniile) &i comportamentul lor (teoria consonan ei cognitive), atitudinile &i opiniile pot ap#rea &i ca o autojustificare (ra ionalizare) a ac iunilor ntreprinse. n acest caz, comportamentul este cauza iar atitudinea efectul. Dac# convergen a ridicat# dintre r#spunsurile atitudinal-opinionale &i cele comportamentale apare oarecum ca ceva firesc &i mbucur#tor pentru sondajele de opinie, divergen a dintre ele suscit# mai mult interesul speciali&tilor, dar nu numai. (Predictibilitatea sondajelor de opinie, n particular a celor preelectorale, este o tem# de interes public major#.)

METODOLOGIA CERCETARII SOCIOLOGICE

Consideratii generale
Sociologia generala si cea juridica (pentru cunoasterea realitatii sociale si respectiv juridice) initiaza si desfasoara activitati de investigare a obiectului de studiu, pentru a descoperi cauzele si factorii care determina fenomenele sociale (si cele juridice). O astfel de cercetare cunoscuta sub numele de cercetare etiologica (sau cauzala) are ca scop verificarea unor anumite ipoteze pentru a stabili relatiile dintre fenomenele cauza si efect, ea fiind denumita si cercetare activa, dorindu-se ca prin rezultatele ei sa se imbunatateasca anumite situatii existente in realitatea sociala (juridica). O a doua modalitate de cercetare care nu are ca scop dezvaluirea legaturii cauzale dintre fenomenele sociale este cea de evaluare. Aceasta are ca obiectiv masurarea eficacitatii unui anumit sistem juridic, de rezultatele obtinute legiuitorul tinand seama in procesul de elaborare a actelor normative si in procesul de aplicare a legii. De ce este nevoie sa ne aplecam asupra metodelor de investigatie specifice sociologiei? Intrebarea nu-i retorica. Ea are un raspuns relevant pentru specialistii dreptului, raspuns dat de unul dintre specialistii romani in domeniu, Vasile Miftode care afirma: Daca sociologii trebuie sa posede cunostinte in diferite domenii si discipline socio-umane, reprezentantii (sau specialistii) din aceste discipline (cum sunt de exemplu juristii n.n.) trebuie sa posede la randul lor o anumita pregatire sociologica pentru a putea participa in mod eficient la investigatiile interdisciplinare si totodata pentru a realiza studii de buna calitate in propriile domenii (economic, istoric, antropologie, demografie si drept completam noi). Posibilitatea investigarilor sociologice este data de caracteristica fundamentala a grupurilor umane, aceea a comunicarii verbal-simbolistica, cercetatorul sociolog integrand direct subiectul de cercetat. De cele mai multe ori sociologia (implicit si cea juridica) prin metodele de investigare cerceteaza idei, reprezentari, atitudini, valori, opinii sau intentiile oamenilor.

Cadrul cercetarii sociologice

Abordand aceasta problematica este necesar sa mentionam ca pasii pe care-i parcurge cercetarea sociologica sunt: alegerea temei de cercetat; stabilirea metodelor si tehnicilor folosite in investigarea ce urmeaza sa se realizeze;

desfasurarea investigarii (sau culegerea datelor); analiza datelor culese; valorificarea rezultatelor obtinute.

1. Alegerea temei de cercetat Cercetarea sociologica nu se face fara a avea o tema prestabila care de obicei este data de anumite disfunctiuni din realitatea sociala (in cazul sociologiei juridice, din realitatea juridica). Exemplificam cateva teme care pot fi in viitor subiectul investigarii sociologiei juridice: - Care sunt cele mai comune tipuri de infractiuni? - Care este procentul dintre cei identificati ca infractori si condamnati? - Are incredere populatia in actul de dreptate al justitiei? - In ce masura pedepsele severe duc la prevenirea criminalitatii? - Ce determina cresterea criminalitatii in ultimul deceniu? - Stabilirea gradelor de aprobare sau dezaprobare ale populatiei fata de actul de coruptie? 2. Metode sociologice de investigare Dupa stabilirea tematicii cercetarii sociologice si dupa ce s-au ales ipotezele posibile care pot fi descoperite, sociologii trec la alegerea metodelor si tehnicilor de investigare. Sociologia si-a creat propriile metode de cercetare, acestea fiind cunoscute sub numele de anchete sociale, care constau in investigarea directa a membrilor grupurilor umane, folosind in egala masura si alte metode specifice celorlalte stiinte cum sunt: observatia, experimentul si studiul documentelor. In cadrul anchetelor sociale, tehnicile de investigare sunt chestionarul si interviul. Fara a avea pretentia ca descrierea de mai jos este o abordare de specialitate vom reda specificul fiecareia dintre aceste metode. a) Observatia Prima si cea mai utilizata metoda de investigare este observatia, ea fiind o activitate umana de contemplare si sesizare a fenomenelor si proceselor sociale in forma sa naturala, fara ca observatorul sa intervina in desfasurarea celor studiati. In sociologie, observatia este stiintifica, ea fin opera unor observatori pregatiti, fiind o contemplare intentionata si metodica a realitatii sociale, cu o orientare spre un scop bine determinat.

Obiectul observatiei in sociologia juridica este realitatea juridica formata din fenomenele si procesele juridice care definesc societatea in momentul desfasurarii investigatiei. In raport de anumite criterii, observatiile sociologice pot fi clasificate in mai multe categorii: In functie de pozitia observatorului fata de grupul social studiat observatia este: Directa (sau nemijlocita) intre observator si grupul studiat neinterpundu-se nimic, aceasta fiind in contact cu realitatea sociala. Acest mod de observatie este cel mai valoros pentru ca ofera informatii cu valoare de fapte si constituie materialul cel mai bogat, divers si nuantat pentru analize colective specifice stiintelor sociologice; Indirecta, atunci cand se face folosind opiniile altor observatori, asa cum este in cazul studiului documentelor. Un al doilea criteriu de clasificare al observatiilor in cercetarea sociologic ail constituie pozitia observatorului fata de grupul social observat: Daca observatorul ramane in afara grupului social observat, observatia in acest caz este observatie externa; Atunci cand observatorul are un contact indelungat cu colectivitatea studiata, uneori integrandu-se in activitatile specifice acestuia, observatia este numita interna sau participativa. Practica sociologica a demonstrat ca acest gen ultim de observatie este cel mai eficient fata de celelalte categorii de observatiii si chiar fata de celelalte metode de investigare cum sunt chestionarele si interviurile, deoarece observatorul poate sesiza si culege date adevarate. In privinta acestora, in literatura sociologica (referitoare la metodele de investigare) se afirma ca: este mai usor sa minti un anchetator decat a disimula ceea ce stii fata de un observator. Pentru reusita urmatoarelor reguli: observatiei participative specialistii recomanda respectarea

stabilirea unei granite precise intre observator si grupul observat; respectarea normelor de convietuire ale grupului studiat; observatorul sa nu socheze grupul studiat prin cunostintele pe care le poseda, prin vocabularul folosit, fara sa lase impresia ca este o autoritate; sa nu forteze prin nimic situatia observata pentru a obtine date; sa descopere liderii formali sau informali ai grupului studiat.

b) Experimentul A doua metoda importanta de investigare folosita in sociologie o constituie experimentul care este de fapt o observatie dirijata de observator prin aceea ca se intervine in desfasurarea fenomenului sau procesului observat prin schimbarea conditiilor, fie prin introducerea din afara a unor variabile sau factori noi. Daca observatia este o contemplare a unui fenomen care nu s-a repetat, experimentul poate fi reconstituit si repetat ori de cate ori este nevoie pentru a verifica ipotezele initiale in situatia in care de la prima incercare aceasta nu s-a realizat. In literatura de specialitate se recomanda parcurgerea, pas cu pas, a mai multor etape pentru ca experimentul sa fie eficient. Acestea sunt in ordinea urmatoare: stabilirea ipotezelor; crearea conditiilor de observatie; stabilirea si supravegherea grupului de control; introducerea factorilor externi; stabilirea consecintelor acestora; controlul si dirijarea variantelor urmarite; elaborarea pe baza verificarii ipotezelor si concluziilor teoretice a actiunilor practice.

Valoarea experiementelor este mai mare decat a observatiilor, primele verificand cu precizie ipotezele, pentru ca de cele mai multe ori, observatiile lasa mereu dubii si locuri goale. In schimb, experiementele se realizeaza mai greu decat observatiile, fie din motive etice sau juridice, fie din cauza cheltuielilor ridicate care le impun. c) Studiul documentelor A treia metoda de investigare sociologica este cea documentara sau studiul documentelor. Ea reprezinta de fapt, tot o observatie dar o observatie indirecta. Cu ajutorul ei sociologii (prin consultarea diferitelor documente oficiale sau particulare) suplinesc lipsa unor informatii care nu pot fi obtinute prin celelalte metode de cercetare sociologica. Atunci cand se apeleaza la aceasta metoda, trebuie avut in vedere ca documentele cu continut sociologic poarta amprenta personalitatii celor care le-au intocmit si nu in ultimul rand sunt particularizate de conditiile istorice din perioada careia ii apartin.

Cele mai folosite documente in cadrul investigatiilor sociologice sunt: - situatiile statistice; - arhivele oficiale formate din documente calitative ca analize, procese-verbale, rapoarte de activitate, directive; - documente ale unor persoane cum sunt scrisorile, jurnalele, memoriile sau autobiografiile; - documente auxiliare in care sunt incluse alaturi de lucrarile literare, presa, documentele fotografice, cinematografice si cele fonetice. d) Anchetele sociale Daca observatia si experimental sunt metode de cercetare pe care le gasim si la alte stiinte (cum sunt cele ale naturii) metoda anchetei este specifica sociologiei unde realitatea investigata contine oameni cu care sociologul investigator intra intr-o relatie de comunicare prin limbaj. Etimologic frantuzescul enquite este radacina cuvantului ancheta, care presupune ascultarea oamenilor pentru a verifica existenta sau inexistenta unui fapt sau a unei situatii. Aceasta metoda ancheta, prin cele doua instrumente de investigare: interviul si chestionarul apeleaza la esantioane de oameni, intrebandu-i asupra unor probleme de interes sociologic, ale caror raspunsuri sunt ulterior analizate si structurate pe diferite criterii. Pe aceasta baza se vor formula concluzii (adevaruri de valoare) care vor fi folosite de factori de decizie in domeniul cercetat (juridic in cazul sociologiei juridice). 1. Interviul Prin interviu se intelege o convorbire, un dialog, purtat de sociolog si unul din membrii esantionului uman ales din grupul social investigat pentru culegerea de informatii in legatura cu scopul urmarit. Aceasta modalitate de investigare este folosita in multiple forme ale vietii sociale cum sunt: - concursurile pentru ocuparea unei slujbe; - interviurile reporterilor; - stabilirea unor diagnostice medicale; - efectuarea unor tratamente psihiatrice in cazul psihoterapiei; In literatura de specialitate s-au realizat mai multe clasificari ale interviurilor stabilindu-se ca cele mai utilizate forme de interviuri sunt: - interviuri tet a tet sau prin telefon;

- interviuri structurate, semistructurate sau nestructurate (in functie de gradul de libertate in formularea intrebarilor de catre sociolog); - individuale si de grup (in functie de numarul persoanelor participante la interviu). Regurile unui interviu eficient Specialistii atrag atentia ca pentru a obtine rezultate bune in folosirea interviului, trebuie sa respecte urmatoarele reguli: - o singura intrebare, un singur raspuns; - intrebari precise si simple; - durata interviului sa fie scurta, in functie de pregatirea si personalitatea interlocutorului; - evitarea cuvintelor cu dublu sens; - intrebarile sa se refere la aspecte concrete; - evitarea formularilor pentru ca la intrebarile puse sa nu se dea raspunsuri monosilabice, de genul da sau nu. 2. Chestionarul A doua metoda de investigare folosita in anchetele sociologice este chestionarul care consta in formularea unui set de intrebari care se adreseaza subiectilor pe problematica studiata. Spre deosebire de interviu unde sociologul si interlocutorul au un contact nemijlocit, in cazul chestionarului: intrebarile se pun pe un formular (de obicei pe hartie) sau la calculator, cu privire la domeniul studiat, fara ca sociologul sa intre in contact cu subiectul; de cele mai multe ori, subiectul este scos din mediul sau. Chestionarele, in functie de modalitatea in care subiectul poate sa aleaga raspunsurile care i se cer, sau sa raspunda liber la intrebarile puse, se impart in chestionare cu raspunsuri limitate sau chestionare cu raspunsuri nelimitate (deschise). In prima categorie chestionarele cuprind un set de raspunsuri posibile din care subiectului i se cere sa aleaga pe cel pe care il considera adevarat. In cazul chestionarului deschis subiectilor li se cere sa raspunda liber, cu propriile cuvinte la intrebarile puse.

Construirea esantionului
Anchetele sociale se intreprind prin intermediul esantionului care reprezinta acea parte a grupului social studiat, stabilita prin diferite procedee si a carei investigare conduce la concluzii care vor putea fi exploatate la ansamblul colectivului de origine.

Operatia prin care se stabileste esantionul reprezentativ dintre membrii grupului social investigat se numeste esantionare. In practica sociologica se folosesc procedee de esantionare prin hazard (procedee probabiliste) sau prin procedeul cotelor. In cazul procedeului cotelor, esantionarea este realizata cu ajutorul calculelor, al legilor statistice si matematice asupra carora nu ne vom opri deoarece noi nu dorim pregatirea de specialitate a studentilor de la facultatea de drept, ci doar o punere in tema a acestora cu notiuni de sociologie generala si de sociologie juridica.

Analiza datelor culese si formularea concluziilor

Dupa ce etapa culegerii datelor s-au epuizat, echipa de sociologi care efectueaza investigarea trece la etapa analizei datelor (folosindu-se tabele, scale, reprezentari grafice) si in final la redactarea concluziilor care se vor prezenta factorilor de decizie. In sociologie, pentru ca cercetarea sa fie eficienta, se cere o permanenta pregatire a specialistilor sociologi, pentru ca de multe ori rezultatele obtinute nu sunt reale deoarece pe intregul proces al investigarii sociologice pot aparea impedimente care in principal se refera la: nu s-au intocmit corect chestionarele; nu s-au constituit corect esantionul; analiza si interpretarea datelor nu s-a facut in mod corect. In alte situatii exista riscul ca desi cercetarea sociologica sa fi fost corecta, concluziile sa fie reale, dar factorii de decizie din diferite considerente (economico-financiare sau politice) sa nu tina seama de solutiile propuse.

GRUPURILE SOCIALE SI COMUNITATEA

Grupuri sociale
Este unanim apreciat ca omul pentru a supravietui, traieste in grup-viata sociala fiind viata de grup. Orice individ se naste intr-un grup social, primeste primele notiuni si dobandeste experiente intr-un grup de oameni, crescand si maturizandu-se tot intr-un grup social si mai intotdeauna trece in nefiinta tot intr-un grup social. Norman Goodman defineste grupul social ca doi sau mai multi indivizi care au un sentiment comun de identitate si se influeanteaza unul de altul in modalitati structurate pe baza unui ansamblu comun de perspective referitor la comportamentul fiecaruia. In afara de aceste caracteristici trebuie specificat, asa cum a facut-o si E.Durkheim, ca grupul social nu este identic cu suma partilor sale (a indivizilor care-l compun), el fiind ceva deosebit, ale carui proprietati difera de acelea pe care le prezinta partile din care este compus. Pentru existenta unui grup social trebuie obligatoriu sa gasim unde indivizii care-l compun o relatie de interdependenta, de viata afectiva comuna, scopuri comune si participarea acestor indivizi la realizarea lor. In afara acestor conditii obligatorii, necesare fiintarii grupurilor sociale, sociologii au descoperit ca acestea sunt caracterizate si de: o structura si organizare proprie cu o ierarhie a indivizilor care le compun (fiecare dintre acestia avand roluri bine definite); norme de comportare si valori specifice pe care indivizii le respecta pentru a supravietui; forme de control si presiune ale grupului fata de membrii componenti; existenta unei constiinte de sine, a modului de apartenenta la grup; relatiile pe care le stabilesc cu alte grupuri; stabilitate temporala.

Tipuri de grupuri sociale

Majoritatea sociologilor au fost preocupati in a clasifica grupurile sociale dupa diferite criterii: marime, gradul de intimidate dintre membrii grupurilor, nivelul de solidaritate etc. Clasificarea s-a facut atat din ratiuni epistemologice dar si a dorintei de a se intelege mai bine rolul pe care aceste grupuri le au in societatea umana in general. 1. Grupurile primare si secundare Clasificarea grupurilor sociale in primare si secundare a fost facuta de sociologul

american Charles Horton Cooley avand drept criteriu existenta sau inexistenta relatiilor dintre indivizi, indicand ca din prima categorie (grupuri primare) fac parte acele grupuri formate dintr-un numar mic de oameni care au intre ei relatii personale stranse si durabile, ele fiind foarte importante pentru membrii componenti. Ei au grija unul de altul mentinand intre ei relatii sincere de lunga durata. Cele mai cunoscute grupuri sociale sunt: - familia; - colectivitatile de copii cunoscute sub numele de grupuri de joaca; - grupurile de vecini (mai ales in comunitatile rurale); - grupurile de batrani in diferitele lor forme de manifestare. Aceste grupuri contribuie la formarea personalitatii indivizilor ce le compun. Grupurile secundare, de regula sunt grupuri mari cu o coeziune sociala slaba, constituie pentru a desfasura o anume activitate, in vederea atingerii unui scop si care au o durata determinata. Caracteristica grupurilor primare, referitoare la relatiile afective dintre indivizi, aici nu exista deoarece intereseaza competenta acestora pentru indeplinirea scopului propus. Dintre grupurile secundare putem exemplifica: - echipajul unei nave maritime; - echipe de cercetare stiintifica; - detasamente militare; - clase de elevi sau grupele de studenti; - un grup de munca extins; - biserica, etc. De mai multe ori in cadrul grupurilor secundare sunt cuprinse si grupuri primare, acestea din urma coexistand, ca de exemplu in cadrul unor asociatii productive cum sunt asociatiile familiare. 2. Grupuri formale si grupuri informale Un alt criteriu de clasificare al grupurilor sociale il constituie modalitatea oficiala sau neoficiala de constituire a acestora. Astfel cand grupul este constituit prin acte normative, decizii sau dizpozitii ale unor institutii de stat sau neguvernamentale, stabilindu-li-se structura cat si relatiile dintre membrii sai, pe baza unor regulamente, acesta este numit un grup formal. Conducatorul

grupului este desemnat de o institutie de multe ori pe baza unor examene si concursuri, acesta fiind un lider formal. Aceasta ii determina pe indivizii grupului sa respecte normele regulamentare de conduita in vederea indeplinirii scopului propus. Intre membrii grupului formal, pot sa apara relatii personale care nu pot insa sa le anuleze sau sa le inlocuiasca pe cele formale, incalcarea normelor de conduita stabilite de regulamentele de functionare fiind sanctionate. Cand grupul social se formeaza spontan, de obicei in interiorul grupului formal, membrii sai asociindu-se pe baza unor afinitati si contacte personale, relatiile dintre ei nefiind reglementate oficial, acesta este numit ca grup informal. Liderul grupului respectiv impunandu-se singur de obicei datorita carismei sale, fiind recunoscut de ceilalti indivizi de bunavoie. De obicei aceste grupuri (ex prieteni) se organizeaza totusi cu anumite reguli de conduita si vederi proprii pe care le respecta dar care nu intra in contradictie cu cele ale grupului formal. 3. Grupuri mici si grupuri mari Criteriul numarului de membri ai grupului determina impartirea bipartite a grupurilor sociale: mici si mari. In cadrul grupurilor mici, indivizii stabilesc intre ei relatii personale nemijlocite, cu un pronuntat caracter psihologic, influentand personalitatea acestora (ex familia). Grupurile sociale mari se compun de cele mai multe ori din multiple grupuri mici (ex clasa sociala) in care relatiile nu mai sunt personale si nici afective, acestea hotarand modalitatile de comportament macrosocial. 4. Grupurile de apartenenta si grupurile de referinta Criteriile de clasificare a apartenentei unui individ la un anumit grup si a compararii cu alte grupuri sociale fata de cel caruia apartin acestora, a dus la impartirea grupurilor umane in grupuri de apartenenta si grupuri de referinta. Cea de a doua categorie de grupuri este folosita de oameni pentru a-si defini, compara su stabili comportamentul propriu. Sociologii au stabilit ca grupurile sociale de referinta au trei functii: a) normativa; b) comparativa; c) de public. Nu toate grupurile de referinta pot indeplini cele trei functii; altele insa pot (ex parintii). Ei invata pe copii ce sa faca si ce sa nu faca, ce-i corect si ce nu-i corect indeplinind functia normativa. In acelasi timp ei constituie exemple si modele de comportament pentru copii, realizandu-se functia comparativa. Totodata parintii aproba sau dezaproba comportamentele copiilor (functie de public).

Intre grupurile de referinta care au un rol deosebit in modelarea conduitelor umane, un loc aparte il are grupul de presiune. Acest grup mai este numit si normativ pentru ca stabileste standarde de comportament, impunandu-le pentru convietuirea tuturor grupurilor umane, asigurand normele si valorile unor grupuri de referinta negativa.

Familia ca grup social fundamental

Am mentionat cu titlu de exemplu, ca unul din grupurile sociale primare il reprezinta familia. Acest grup, care sta la baza societatii umane, are doua acceptiuni: una sociologica si alta juridica, acceptiuni care sunt sensibil apropiate. Andrei Stanoiu defineste astfel familia: grupul social primar in care membrii sai sunt uniti prin casatorie si descendenta, legati printre ei prin relatii biologice, economice, moral afectiv, spirituale si juridice, care au anumite drepturi si obligatii reciproce, legiferate sau nu si care desfasoara o serie de activitati, indeplinind anumite functii in folosul grupului cat si a societatii. In acceptiunea juridica, familia reprezinta grupul de persoane intre care exista drepturi si obligatii izvorate din casatorie, rudenie si infiere, precum si alte raporturi asimilate relatiilor de familie, ea facand parte din realitatea juridica. Familia, ca grup social primar, se deosebeste de celelalte grupuri sociale prin cateva caracteristici proprii cum ar fi: ea este formata din persoane unite prin casatorie si cu copii prin legaturi paternale; - relatiile ce se stabilesc intre membrii sai sunt mai intai de ordin biologic apoi moral, afective, spirituale si juridice care nu se mai intalnesc si la alte grupuri; - intre membrii sai exista un sistem prcis de drepturi si obligatii reciproce; - au sarcini si functii specifice. Referitor la natura si numarul functiilor familiei, sociologii au avut puncte de vedere diferite dar in general acestea au fost reduse la urmatoarele: a) Functia biologica care priveste inlocuirea membrilor societatii sau mai bine-zis perpetuarea speciei umane, familia fiind grupul unde sunt reglementate relatiile sexuale umane in cadrul casatoriei. In acelasi timp, familia este grupul social unde este impus tabuul incestului. b) Socializarea este a doua functie a familiei. Aceasta functie este tot atat de importanta ca si cea de reproducere biologica a oamenilor. Prin ea se reproduce societatea, continuandu-se mostenirea sociala si culturala. Este adevarat ca mai sunt si alti factori care determina socializarea omului dar nici unul nu-i mai puternic si cu mai mare influenta ca familia. c) Functia economica Familia este grupul social in care se asigura membrilor sai veniturile necesare nu numai supravietuirii ci satisfacerea trebuintelor fiziologice si spirituale, dand acestora o pozitie care influenteaza semnificativ experientele de viata de mai tarziu ale copiilor. d) Functia de solidaritate familiara

In afara de trebuintele fiziologice si spirituale ale membrilor sai, in familie sunt satisfacute si nevoile umane de afectiune, caldura si educatie; aici intimitatea asigurand pentru membrii sai sprijinul afectiv necesar in activitatile umane particulare si sociale. Sociologii au impartit familiile in mai multe categorii. Astfel, in raport de numarul de generatii pe care le cuprind, acestea pot fi: familii nucleare (restranse sau conjugale din sot, sotie si copii), fiind numita DIADA cand sunt numai sotii fara copii sau TRIADA in care exista mama, tata si copii; familiile extinse sau largite care cuprind membrii ai mai multor familii nucleare provenind din generatii succesive, aici gasindu-se in legaturi de sange: bunici, parinti, frati si nepoti. Dupa criteriul locuintei, familiile se impart in: 1. Familia rezidenta care reprezinta toate persoanele care locuiesc in aceeasi casa comuna si desfasoara impreuna activitati similare; 2. Familia de interactiune formata din grupul de persoane intre care exista relatii de rudenie, de ajutor reciproc. Pe baza criteriului privind pozitia unei persoane in cadrul familiei se disting: 1. Familia de origine reprezentand familia in care s-a nascut persoana in cauza si care este formata din parinti, frati si surori. Aceasta familie este numita si familia consanguina, unde membrii sunt rude de sange. 2. Familia proprie reprezentand familia realizata prin casatorie proprie si care cuprinde sotul si copii. Se mai numeste si familia de procreare. Al patrulea criteriu de clasificare il constituie normalitatea, din acest punct de vedere existand familii normale alcatuite din sot, sotie si copii, fiind formata prin casatorie (potrivit normelor juridice din Dreptul Familiei). Apoi sunt familii nenormale din care fac parte indivizii care traiesc in concubinaj, familii fara copii sau monoparentale.

Comunitatea
In afara grupurilor sociale primare sau secundare in care traiesc oamenii, sociologia a relevant ca viata acestor grupuri se desfasoara in timp si mai ales pe un spatiu geograpic comun numit comunitate spatiala care da un anumit specific grupurilor umane. Prin comunitate se intelege acele colectivitati umane ai caror membrii sunt uniti printr-o coeziune rezultata din faptul locuirii unui teritoriu considerat comun si prin coeziunea legaturilor comune cu pamantul respectiv. Pentru colectivitate teritoriul este important deoarece datorita lui se pot obtine materiile prime din sol si subsol, se asigura conditii de structura. Fiind locuit, aceasta actioneaza si asupra formarii oamenilor determinand formarea personalitatii lor precum si o anumita configurare a relatiilor sociale. Trei sunt caracteristicile care definesc comunitatea: teritoriul, comportamentul oamenilor de pe acest teritoriu si identificarea acestora cu spatial concret in care traiesc.

Colectivitatile au doua forme de existenta: rurale si urbane. In cadrul colectivitatilor rurale (catunul si satul) exista grupuri sociale primare (familia, vecinatatea) dar si secundare (echipe de munca, clacasi, asociatii culturale sau productive) care sunt formate dintr-un numar mic de membri in care se stabilesc relatii predominant personale aceastea desfasurand prepoderent activitati agricole. Membrii acestor grupuri se cunosc reciproc, asigurandu-si in acelasi timp un control social puternic, neinstitutionalizat. In lume, satul este cea mai raspandita comunitate umana, ea fiind diferita, cu specific aparte pentru fiecare continent sau tara in parte. Astfel, in Europa sunt specifice satele lineare (asa cum exista in Polonia, Cehia , Germania), satele targuri (cum sunt in Europa Occidentala) sau satul stup (in zonele Marii Mediterane). In tara noastra, in functie de formele de relief exista sate risipite (in zonele montane) sate rasfirate (situate in zonele submontane), de podisuri (unde gospodariile sunt indepartate intre ele) si satele adunate sau concentrate (zonele de ses). Comunitatea urbana sau orasul se caracterizeaza prin: densitatea demografica ridicata; structura sociala se bazeaza pe diviziunea muncii; densitatea mare a locurilor de munca pe spatiile de productie; importanta scazuta ce se acorda relatiilor de rudenie; diversitate de comportamente si culturi. Cronologic, orasul a aparut ulterior satelor; factori economici (inovatiile tehnologice si cei sociali) au contribuit la aparitia si dezvoltarea zonelor urbane, mai ales datorita spatiului construit. Efectele urbanizarii au determinat fata de comnunitatile rurale multiple si importante transformari referitoare la: structura familiei (care nu mai este asa de numeroasa cum este cazul familiei din zonele rurale); marimea gospodariilor, acestea reducandu-se; angajarea femeilor in activitati productive si ale serviciilor; cresterea cererii de locuinte; cresterea numerica a fortei de munca; cresterea productiei destinata consumului; Sociologii clasifica orasele dupa mai multe criterii, cel mai important fiind cel al numarului de locuitori, impartirea acestora fiind urmatoarea: orase gigant cunoscute sub numele de megapolis avand un numar minim de 100.000.000 de locuitori; conurbatia in care locuiesc cel putin 14.000.000 de locuitori; metropola cu un numar minim de 2.000.000 de locuitori; orase foarte mari cu un minim de 500.000 de locuitori; orase mari unde locuiesc cel putin 100.000 de locuitori;

 si orase mici cu minim 20.000 de locuitori. Intre deosebirile de ordin sociologic dintre sat si oras, putem mentiona slabul control social care exista intre orase, unde individual de mai multe ori in afara vecinatatii locuintei este sau se considera un anonim, fara a se mai raporta grupurilor sociale primare lui care face parte, situatie care de multe ori concura la geneza comportamentului criminal. Cu toate acestea, sociologii americani (Robert Park) au constatat ca daca in marile orase exista conditii de devianta sociala, totusi o organizare coerenta a comunitatilor orasenesti pe principii nonguvernamentale si cu scopul prevenirii criminalitatii, in special cea a tinerilor si minorilor, pot duce la prevenirea criminalitatii in aceste zone.

STATUS SOCIAL, ROL SOCIAL SI PROCESUL DE SOCIALIZARE

Definitia notiunilor de status si rol social
Intre cele aproape 1.000 de concepte pe care le foloseste sociologia, multe dintre ele (explicand notiunile acestei stiinte si procesele sociale, cele de statut (status si rol social) sunt deosebiri utilizate pentru a stabili pozitia si responsabilitatile pe care oamenii, luati ca entitati separate il au in grupurile sociale din care fac parte. Astfel, prin status (statut) social se foloseste totalitatea drepturilor si obligatiilor pe care le are o anumita persoana dintr-un grup social (persoana numita focala), recunoscuta de ceilalti membrii ai grupului, drepturi si obligatii pe care le au in virtutea pozitiei ocupate de persoana in cauza in grupul respectiv. Prin rol social se intelege acel comportament pe care il asteapta membrii grupului social de la persoana focala intr-o situatie data, comportament care este datorat statutului social de acesta. Se poate constata destul de explicit ca intre cele doua realitati sociale exista o legatura directa, ele fiind referitoare la aceasi persoana. In raporturile dintre ele important este sa existe o cat mai mare concordanta. Status si rolul social depind in mare parte de personalitatea persoanei focale, de calitatile si capacitatile de care dispune aceasta, mostenite genetic, dar mai ales formate in procesul socializarii sale, in timp modificandu-se (uneori) pe parcursul vietii sale. Daca persoana este posesoarea unor calitati si capacitate superioare statutului si rolului social ocupat, aceasta este frustata, situatia constituind o sursa de tensiune si conflict intre ea si membrii grupului. In comunitatile complexe, unii indivizi care apartin la mai multe grupuri sociale, au mai multe statusuri si roluri sociale. In astfel de cazuri individul este detonator al unui status social global. In literatura sociologica acest status global este clasificat in: a) status social global consistent (atunci cand din multiplele statusuri sociale particulare se armonizeaza cu cel global); b) status social global inconsistent, cand intre cele particulare si cel global armonizarea nu exista.

Clasificarea statusurilor sociale

Criteriile folosite in acesta clasificare sunt: modul de acces al individului la status; modul de recunoastere al statusului. Potrivit primului criteriu acestea se impart in: statusuri atribuite, acestea fiind mostenite sau atribuite datorita unor calitati si capacitate innascute si - statusuri dobandite - atunci cand acestea sunt dobandite ca o recunoastere a unor eforturi si stradanii ale persoanei. Aceste categorii de statusuri sunt mai importante pentru sociologie decat cele atribuite. Potrivit criteriului modului de recunoastere ale statusului, acestea se impart in: statusuri care sunt obtinute prin concurs, examene, alegere si sunt recunoscute prin acte oficiale de catre conducatorii ierarhici ai grupurilor sociale; statusuri informale (sau neoficiale), acestea fiind recunoscute de membrii grupului datorita calitatilor persoanei (carismei individului), statut care a devenit cunoscut si sub numele de leader informal.

Conflictul de rol si ambiguitatea rolului

Sunt situatii care apar deseori in grupurile sociale fiind generatoare de tensiuni intre membrii acestora, cele mai cunoscute (conflicte pe acest gen) sunt: conflictele de rol si ambiguitatile rolului. Conflictul de rol apare intre o persoana anume, membra a grupului social numita persoana focala care intrand in relatii cu ceilalti membrii ai grupului, avand un anumit status social si nu reuseste din anumite motive sa joace (sau sa-si indeplineasca) rolul asociat statusului de care-l poseda. De cele mai multe ori solutionarea conflictului de rol se rezolva prin retragerea statusului detinut de persoana locala. Ambiguitatea rolului reprezinta neclaritatea din partea persoanei focale, care detine un anumit status social in cadrul grupului cu privire la modul in care trebuie sa se comporte. Aceasta ambiguitate, in majoritatea cazurilor, se datoreaza neinstruirii persoanei focale sau deficientelor in definirea adecvata a rolului persoanei focale.

Procesul de socializare
Socializarea reprezinta procesul prin care oamenii devin la maturitate (dupa ce au venit pe lume slabi si dependenti de alte persoane) fiinte cu propria lor identitate, posedand un bagaj de idei si deprinderi care le dau posibilitatea sa participe activ la viata sociala. Procesul de socializare are doua momente:

a) cel de intrare a individului in grupul social; b) viata individului in cadrul grupului in care a intrat, acest din urma moment fiind mai important pentru sociologie fata de primul, pentru ca in cadrul acestuia persoana isi insuseste (sau respinge) normele de comportare ale grupului si tot acum el participa (sau nu) la viata si activitatea acestuia. Socializarea este posibila pentru ca este o caracteristica inclusa in zestrea biologica a omului. Bazele acestui proces sunt bipolare: naturale si educationale. Sunt naturale pentru ca omul este o fiinta sociala si in acelasi timp lui ii lipsesc instinctele (fata de rudele sale apropiate maniferele), neputand sa-si construiasca fara sa invete adapost (locuinta) sau sa-si procure hrana. Aceasta e un motiv pentru care imediat dupa nastere, o perioada mare de timp depinde fizic de parintii sai. Capacitatea omului de a invata si de a vorbi sunt alti doi factori biologici naturali determina socializarea omului. Cu toate aceste realitati biologice sociologii sunt unanimi de parere ca alaturi de ele si educatia este determinanta socializarea indivizilor. Ca argument in acest sens, s-a folosit exemplul copiilor salbatici (sau lupi) care au fost descoperiti in diferite colectivitati de animale salbatice dupa ce din diferite motive fusesera abandonati (sau luati) din familia lor. Acesti copii, cu toate ca s-a incercat socializarea lor, nu au putut fi niciodata oameni, ei ramanand in privinta obisnuintelor si comportamentului numai la stadiul de animale, fara limbaj (latrand sau grohaind) mergand in patru labe, rupandu-si vesmintele cu care erau imbracati. Umanizarea acestor fiinte nu a fost posibila, dovedind ca lipsa educatiei nu duce la socializare.

Scopurile socializarii
Cu toate ca socializarea oamenilor are continuturi diferite, in functie de specificul grupurilor din care indivizii fac parte, in principal, specialistii au stabilit ca aceasta are urmatoarele scopuri: 1. se impune un comportament disciplinat bazat pe respectarea unor norme de igiena personala, morale si juridice. 2. stabileste aspiratii si cerinte pentru fiecare membru al grupului potrivit statusului pe care-l are, in functie de sex, varsta, afiliere la grup sau a originii familiale. 3. socializarea asigura fiecarui individ identitate in functie de personalitatea fiecaruia pe baza aspiratiilor pe care le aproba sau dezaproba. 4. asigura individului pregatirea profesionala necesara pentru a obtine pe baza ei cele necesare traiului si existentei spirituale a acestuia.

5. socializarea determina invatarea unor roluri sociale si atitudini.

Factorii de socializare
Fiind un proces complex, socializarea este influentata de mai multi factori, de grupuri sociale si institutii sociale. Dintre acestia, cei mai importanti si in ordine cronologica a aparitiei lor in acest proces pentru fiecare individ, sunt: familia, scoala, grupa de varsta si mass-media. a) Familia Familia este prima si cel mai continuu grup social pentru un nou nascut si copil. Aici se stabilesc primele si cele mai rezistente relatii intime: vorbirea, inceputa prin invatarea limbii este alaturi de gestica, modul de comunicare specific familiei. Tot aici, copilul ia contact cu elementele cheie ale culturii. Socializarea in familie se realizeaza in situatii concrete care duc la educatie morala si la invatare cognitiva. Tot familia, asigura identitatea sociala initiala a copiilor in functie de sex, clasa sociala, rasa, religie etc. In functie de clasa sociala careia apartine familia, relatiile de interactiune dintre parinti si copii sunt diferite datorita valorilor diferite pe care parintii din clasele de mijloc si din clasele muncitorilor le transmit copiilor lor. b) Scoala Scoala este institutia sociala care are sarcina de a da informatii si de a forma individului deprinderi si valori pe care societatea le considera importante pentru viata sociala. In afara de aspectele profesionale, de notiunile teoretice si de cele culturale, pedagogii transmit elevilor cunostinte si formeaza deprinderi morale. Cadrul social al scolii este diferit de cel al familiei, pentru ca primul rand lipsesc relatiile intime iar profesorii ii trateaza pe copii la fel, fara a avea relatii speciale cu unii elevi. In scoala copii fac cunostinta cu sisteme diferite de evaluare, unde acestia se compara cu colegii lor considerati egali acestora. c) Mass-media In aceasta notiune sunt incluse diferite moduri de comunicare destinate publicului : radioul, televiziunea, cinematografia, presa, cartile, aparatele video, inregistralile magnetice, casetele si CD-urile. Spre deosebire de scoala si familie, unde socializarea individului se bazeaza pe contactul personal si interactive (copil-parinti, elev-profesori) in cazul factorilor ce apartin

mass-mediei, socializarea este influentata impersonal oferind modele suplimentare si alternative de roluri precum si de norme si valori. Printre cele mai importante mijloace de influentare a socializarii este televiziunea care asigura un excelent mijloc de instruire. Aparatele video si de redare a casetelor cu muzica au un rol important in socializarea tinerilor. d) Grupa de varsta Grupurile de copii care au varste apropiate sunt realitati ale colectivitatilor, ele fiind compuse din egali in statutul lor social general. Daca statusul copiilor in familie este unul atribuit, in grupul de varsta fiecare copil isi castiga (dobandeste) statutul. In contrast cu familia si scoala, unde socializarea este un proces gandit si planificat, in grupul de varsta socializarea este intamplatoare, uneori cu urmari nedorite. Scoala si grupul de varsta slabesc legatura cu familia, asigurand modele suplimentare si uneori alternative de comportament fata de cele provocate in famile. Toti acesti factori contribuie la formarea conceptiei despre lume a individului dar si asupra comportamentului. Socializarea nu se termina cu ajungerea la maturitate; ea este un proces care dureaza toata viata, fiind de fapt o socializare continua nefiind totusi aceeasi. Uneori intervin si procese de resocializare, mai ales cand integrarea sociala nu a reusit.

Integrarea sociala
Pentru desfasurarea normala a vietii, societatea creeaza si promoveaza anumite valori si comportamente pe care le considera normale (etice). Atunci cand indivizii care au suportat un proces de socializare si-au insusit si aplicat normele de comportament normale (etice) se considera ca acel individ a intrat in corpul (intregul) societatii, adica sa integrat social. Daca la sfarsitul procesului de socializare nu s-au adaptat normele de comportament dorit, atunci se afirma ca socializarea a esuat, iar persoana nu s-a integrat social. Se poate afirma ca integrarea sociala este efectul pozitiv al procesului de socializare la care au contribuit familia, scoala, organizatiile profesionale si politice, acestea determind evolutia stadiilor de integrare sociala, orientate spre obtinerea unor statusuri sociale ridicate. Integrarea sociala se considera realizata atunci cand:

- s-a asigurat o apartenenta active a individului la normele de comportare si valori comune favorabile societatii.

- individual s-a adaptat si accepta normele de comportare impuse de societate asigurand reducerea conflictelor intre el si membrii societatii. - se asigura un echilibru social relativ.

Resocializarea
La finalul unui proces de socializare se constata uneori (fie de persoana insasi, fie ce comunitate prin institutiile sale) ca integrarea sociala nu s-a realizat. In astfel de cazuri se trece la resocializare prin restructurarea atitudinilor, valorilor si identitatilor fundamentale. In functie de vointa persoanei care suporta acest nou proces, resocializarea poate fi voluntara sau involuntara (impusa). In primul caz se au in vedere situatiile de convertire religioasa sau a psihoterapiilor individuale sau collective prin care se inlocuieste identitatea persoanei, de multe ori schimbandu-se valorile si modelele de comportament. In cazul resocializarii involuntare sau fortate se gasesc detinutii din penitenciare condamnati pentru fapte antisociale (crime, delicate) sau personae alienate mintal internate in spitale pentru bolnavi psihic. Pentru aceasta ultima resocializare, characteristic este daca exista o rupere brusca cu trecutul iar factorii de resocializare sunt controlati riguros, activitatea personala in cauza fiind controlata in permanenta.