Professional Documents
Culture Documents
Încă din anul 1748 în lucrarea sa “Despre spiritul legilor” Montesquieu susţinea că
veniturile statului sunt o porţiune pe care fiecare cetăţean o dă din venitul său pentru a avea
siguranţa celeilalte porţiuni sau pentru a se folosi de ea în mod plăcut. Pentru a stabili aceste
venituri în chip potrivit, trebuie să se ţină seama şi de nevoile statului şi de nevoile cetăţeanului.
Orientarea activităţii fiscale îşi găseşte consacrarea în constituţie care promovează
principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale. Pentru a-şi asigura acoperirea, măcar în parte, a
cheltuielilor sale şi a celor legate de satisfacerea nevoilor societăţii, statul prin intermediul
structurilor sale, a reglementat veniturile bugetare sub formă de obligaţie juridică în rândul
îndatoririlor fundamentale ale cetăţeanului.
Întregul sistem fiscal modern se construieşte pe principiile edictate în art. 13 din
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 potrivit căruia: ”pentru întreţinerea forţei
publice şi pentru administraţie o contribuţie comună este indispensabilă. Ea trebuie raportată egal
între toţi cetăţenii în măsura posibilităţilor lor”.
Una din principalele modalităţi de participare a persoanelor fizice şi juridice la
constituirea fondurilor generale ale societăţii, în vederea îndestulării nevoilor reclamate de
existenţa şi dezvoltarea statală o constituie impozitul. El poate fi definit ca o contribuţie
bănească obligatorie fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil datorată bugetului de stat de
către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă,
precum şi o pârghie financiară prin care se conferă posibilitatea desfăşurării activităţii economice
şi modelării comportamentului investiţional.
În literatura de specialitate există numeroase definiţii date impozitului. Astfel, Alvin
Hansen consideră că impozitele sunt preţuri stabilite prin constrângere pentru servicii
guvernamentale. Economistul german F. K. Mann precizeză că cetăţeanul capătă dreptul de a
pretinde pentru suma totală a impozitelor plătite un bun cumulativ din partea societăţii care este
format dintr-o complexitate extrem de variată de servicii publice. Dar cetăţeanul care plăteşte
impozite nu beneficiază în mod efectiv de toate serviciile pe care le prestează statul, ci este liber
să beneficieze de cele care îi convin, în funcţie de obiceiurile sale.
Curtea Supremă în SUA a statuat: ”puterea de a impune, indispensabilă pentru existenţa
oricărui guvern civilizat, se exercită în baza presupunerii unui echivalent restituit
contribuabilului în ceea ce priveşte protecţia persoanei şi a proprietăţii sale, în crearea şi
menţinerea unor avantaje publice de care el profită”.
Impozitul are caracter unilateral ca o consecinţă a suveranităţii statului, o instituţie de
drept public şi îndeplineşte o funcţie financiară constituind partea esenţială a veniturilor statului.
Pe lângă impozite, taxele sunt o categorie de venituri bugetare care se definesc ca plăţi
datorate de persoanele care beneficiază de anumite servicii sau activităţi ale unor organe de stat.
Trăsătura esenţială a impozitelor este reversibilitatea, care deşi nu constituie o contraprestaţie
imediată, ca în cazul taxelor, se reîntorc sub forma unor acţiuni, servicii, gratuităţi, de care
beneficiază populaţia prin diferite acţiuni sau programe social-culturale.
Adam Smith a fost primul care s-a ocupat de principiile impunerii şi considera că acestea
ar fi: justeţea impunerii (echitatea fiscală), certitudinea impunerii, comoditatea perceperii
impozitului şi randamentul acestora. Politica fiscală trebuie să urmeze câteva direcţii esenţiale
pentru a se evita diminuarea veniturilor care rămân la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice
pentru consum personal şi acumulare, ca urmare a fiscalităţii excesive şi anume:
- repartizarea sarcinilor fiscale să fie echitabilă, adică fiecare să fie determinat să-şi
plătească corect partea ce-i revine;
- impozitele trebuie selecţionate de aşa manieră încât să minimalizeze influenţa asupra
deciziilor economice luate pe alte pieţe eficiente şi folosite pentru a corecta insuficienţa în
sectorul privat;
- structura impozitului trebuie să faciliteze folosirea politicii fiscale în legătură cu
obiectivele stabilizării şi creşterii economice;
- sistemul fiscal trebuie să permită o administrare eficientă şi nearbitrară pe înţelesul
contribuabilului;
- costul administraţiei şi al sistemului de constrângere să fie redus.
Sarcina fiscală este cu atât mai greu de suportat cu cât este mai scăzut produsul intern
brut ce revine în medie pe locuitor, iar impozitele excesive au o influenţă negativă asupra
economiei pentru că subminează iniţiativa şi stimularea întreprinzătorilor împiedicând creşterea
producţiei.
Concluzionând, putem spune că un sistem fiscal este întotdeauna un compromis între
necesitatea de intrare de venituri şi grija pentru echitatea socială, pentru proporţionalitatea
plăţilor în funcţie de capacitatea fiecărui contribuabil.
im pozite
, taxe, contributi
i _ de _ incasat
2) Pfi = *100
P IB
Cele două niveluri ale presiunii fiscale se vor identifica doar în condiţiile nerealiste, de
altfel, în care veniturile fiscale de încasat vor fi şi încasate efectiv, ceea ce implică îndeplinirea
tuturor obligaţiilor fiscale de către contribuabili, la timp şi în cuantumul exact, adică o disciplină
fiscală şi o consimţire totală la impozit.
Pe lângă această presiune fiscală obiectivă determinată tehnic, la nivel macroeconomic,
prelevările obligatorii exercită şi o presiune fiscală psihologică (resimţită) care măsoară pragul
toleranţei la impozit al fiecărui contribuabil.
Cel mai adesea, acesta ia forma presiunii fiscale individuale (Pfi), care este raportul
dintre totalul prelevărilor obligatorii suportate de un contribuabil şi totalul veniturilor obţinute de
acesta înainte de impozitare, astfel:
Rata presiunii fiscale reprezintă, aşadar, "un indicator de comensurare a părţii din
venituri provenite din producţia care tranzitează printr-un proces de afectare, obligatorie
şi publică, în loc să fie lăsată la libera dispoziţie a iniţiativei private".
Se mai poate defini presiunea fiscală ca fiind, de fapt, gradul de fiscalitate, adică gradul
în care contribuabilii, în ansamblul lor, societatea, economia suportă, pe seama rezultatelor
obţinute din activitatea lor, impozitele şi taxele, ca prelevări obligatorii instituite şi percepute
prin constrângerea legală de către stat.
Aceasta reprezintă, în ultimă instanţă, proporţiile din veniturile pe care le realizează
persoanele fizice şi juridice, la care, în mod nevoit şi obligatoriu, renunţă în favoarea statului.
Laffer estimează că există un prag al presiunii fiscale maxime de la care orice creştere
generează o diminuare a randamentului fiscal şi aceasta pentru că o presiune fiscală prea mare va
descuraja contribuabilul (persoană fizică sau juridică) să investească, să economisească, să
producă şi să muncească.
Conform curbei Laffer, suma prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei
presiunii fiscale, dar numai până la un anumit prag maximal, notat cu M, ce corespunde nivelului
maximal al curbei, după care devine o funcţie descrescătoare a acestei rate, ea mergând până la
anulare dacă rata ar atinge nivelul teoretic de 100%.