POLITICA FISCALĂ

1. CONCEPT DE POLITICA FISCALA

Încă din anul 1748 în lucrarea sa “Despre spiritul legilor” Montesquieu susţinea că
veniturile statului sunt o porţiune pe care fiecare cetăţean o dă din venitul său pentru a avea
siguranţa celeilalte porţiuni sau pentru a se folosi de ea în mod plăcut. Pentru a stabili aceste
venituri în chip potrivit, trebuie să se ţină seama şi de nevoile statului şi de nevoile cetăţeanului.
Orientarea activităţii fiscale îşi găseşte consacrarea în constituţie care promovează
principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale. Pentru a-şi asigura acoperirea, măcar în parte, a
cheltuielilor sale şi a celor legate de satisfacerea nevoilor societăţii, statul prin intermediul
structurilor sale, a reglementat veniturile bugetare sub formă de obligaţie juridică în rândul
îndatoririlor fundamentale ale cetăţeanului.
Întregul sistem fiscal modern se construieşte pe principiile edictate în art. 13 din
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 potrivit căruia: ”pentru întreţinerea forţei
publice şi pentru administraţie o contribuţie comună este indispensabilă. Ea trebuie raportată egal
între toţi cetăţenii în măsura posibilităţilor lor”.
Una din principalele modalităţi de participare a persoanelor fizice şi juridice la
constituirea fondurilor generale ale societăţii, în vederea îndestulării nevoilor reclamate de
existenţa şi dezvoltarea statală o constituie impozitul. El poate fi definit ca o contribuţie
bănească obligatorie fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil datorată bugetului de stat de
către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă,
precum şi o pârghie financiară prin care se conferă posibilitatea desfăşurării activităţii economice
şi modelării comportamentului investiţional.
În literatura de specialitate există numeroase definiţii date impozitului. Astfel, Alvin
Hansen consideră că impozitele sunt preţuri stabilite prin constrângere pentru servicii
guvernamentale. Economistul german F. K. Mann precizeză că cetăţeanul capătă dreptul de a
pretinde pentru suma totală a impozitelor plătite un bun cumulativ din partea societăţii care este
format dintr-o complexitate extrem de variată de servicii publice. Dar cetăţeanul care plăteşte
impozite nu beneficiază în mod efectiv de toate serviciile pe care le prestează statul, ci este liber
să beneficieze de cele care îi convin, în funcţie de obiceiurile sale.
Curtea Supremă în SUA a statuat: ”puterea de a impune, indispensabilă pentru existenţa
oricărui guvern civilizat, se exercită în baza presupunerii unui echivalent restituit
contribuabilului în ceea ce priveşte protecţia persoanei şi a proprietăţii sale, în crearea şi
menţinerea unor avantaje publice de care el profită”.
Impozitul are caracter unilateral ca o consecinţă a suveranităţii statului, o instituţie de
drept public şi îndeplineşte o funcţie financiară constituind partea esenţială a veniturilor statului.
Pe lângă impozite, taxele sunt o categorie de venituri bugetare care se definesc ca plăţi
datorate de persoanele care beneficiază de anumite servicii sau activităţi ale unor organe de stat.
Trăsătura esenţială a impozitelor este reversibilitatea, care deşi nu constituie o contraprestaţie
imediată, ca în cazul taxelor, se reîntorc sub forma unor acţiuni, servicii, gratuităţi, de care
beneficiază populaţia prin diferite acţiuni sau programe social-culturale.
Adam Smith a fost primul care s-a ocupat de principiile impunerii şi considera că acestea
ar fi: justeţea impunerii (echitatea fiscală), certitudinea impunerii, comoditatea perceperii
impozitului şi randamentul acestora. Politica fiscală trebuie să urmeze câteva direcţii esenţiale
pentru a se evita diminuarea veniturilor care rămân la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice
pentru consum personal şi acumulare, ca urmare a fiscalităţii excesive şi anume:
- repartizarea sarcinilor fiscale să fie echitabilă, adică fiecare să fie determinat să-şi
plătească corect partea ce-i revine;
 - impozitele trebuie selecţionate de aşa manieră încât să minimalizeze influenţa asupra
deciziilor economice luate pe alte pieţe eficiente şi folosite pentru a corecta insuficienţa în
sectorul privat;
- structura impozitului trebuie să faciliteze folosirea politicii fiscale în legătură cu
obiectivele stabilizării şi creşterii economice;
- sistemul fiscal trebuie să permită o administrare eficientă şi nearbitrară pe înţelesul
contribuabilului;
- costul administraţiei şi al sistemului de constrângere să fie redus.
Sarcina fiscală este cu atât mai greu de suportat cu cât este mai scăzut produsul intern
brut ce revine în medie pe locuitor, iar impozitele excesive au o influenţă negativă asupra
economiei pentru că subminează iniţiativa şi stimularea întreprinzătorilor împiedicând creşterea
producţiei.
Concluzionând, putem spune că un sistem fiscal este întotdeauna un compromis între
necesitatea de intrare de venituri şi grija pentru echitatea socială, pentru proporţionalitatea
plăţilor în funcţie de capacitatea fiecărui contribuabil.

Direcţiile politicii fiscale în Republica Moldova

1. Obiectivele generale ale politicii fiscale pe anii 2009–2011 rămîn ca şi în anii

precedenţi: (1) asigurarea echităţii, stabilităţii şi transparenţei fiscale; (2) optimizarea presiunii
fiscale; (3) sistematizarea şi simplificarea legislaţiei fiscale; (4) armonizarea principiilor puse la
baza legislaţiei fiscale naţionale cu cele ale legislaţiei comunitare. Pe termen mediu se
preconizează o serie de măsuri de politică fiscală axate pe principalele tipuri de impozite, după
urmează.
Impozitul pe venitul persoanelor fizice
2. Scopul măsurilor propuse la impozitul pe venitul persoanelor fizice este susţinerea
persoanelor cu venituri mici şi transpunerea treptată a presiunii fiscale asupra populaţiei cu
venituri medii şi mai sus de medii. Pentru aceasta în 2009 – 2011 se prevede menţinerea în
continuare a sistemului de impozitare progresivă a veniturilor persoanelor fizice. Cotele şi
scutirile la acest tip de impozit se prezintă în tabelul 3.1.
Impozitele sociale
3. Pe termen mediu se prevede revederea contribuţiilor de asigurări sociale şi
medicale în sensul stabilirii unei presiuni fiscale rezonabile atît pentru angajator, cît şi pentru
salariat. Evoluţia cotelor impozitelor sociale se prezintă în tabelul 3.1. Totodată, măsurile
formulate au menirea de a consolida stabilitatea financiară a sistemului de asigurări sociale şi de
a extinde pachetul de servicii medicale oferite populaţiei prin intermediul asigurărilor obligatorii
de asistenţă medicală. Adiţional, în perioada de referinţă va fi definitivat şi pus în aplicare
Titlul X „Contribuţiile sociale” al Codului fiscal, fapt care va permite simplificarea
administrării fiscale şi îmbunătăţirea bazei fiscale a acestor contribuţii.

Taxa pe valoarea adăugată

4. În 2011 se prevede: a) asigurarea compatibilităţii integrale a regulilor de determinare
a locului prestării serviciilor (cuprinse în legislaţia fiscală naţională) cu normele OMC; b)
implementarea sistemului de restituire a TVA persoanelor fizice nerezidente.
Accizele
5. Cotele accizelor stabilite în sume fixe pentru bere, producţia vinicolă, băuturile
alcoolice tari, băuturile slab alcoolice, produsele din tutun, utilaj electronic, autoturisme vor fi
ajustate la inflaţia prognozată pentru anii 2009 – 2011.
Taxa vamală
6. Pentru anii 2009 - 2010 se preconizează definitivarea şi punerea în aplicare a
Titlului XI „Taxa vamală” al Codului fiscal, ceea ce va permite de a sistematiza în Codul fiscal
toate normele privind reglementarea taxei vamale.
Impozitul pe bunurile imobiliare
7. În anii 2009 – 2011 se prevede continuarea implementării următoarelor trei etape
a noului sistem de impozitare a diferitelor categorii de bunuri imobiliare în funcţie de
valoarea de piaţă a acestora, care se prezintă în tabelul 3.2. Măsura de politică fiscală respectivă
ţine de optimizarea presiunii fiscale.
Tabelul 3.2. Etapele de implementare a noului sistem de impozitare a bunurilor imobiliare în
2009 – 2011
Etapele de Categoria de bunuri imobile evaluate Anul
implementare la valoarea de piaţă implementării
II - Garajele, loturile, întovărăşirilor pomicole şi construcţiile
amplasate pe ele din municipii şi oraşe, inclusiv localităţile
din componenţa acestora, cu excepţia satelor (comunelor) 2009
- Bunurile imobiliare cu destinaţie comercială şi industrială
III Terenurile agricole şi construcţiile amplasate pe ele 2010
IV Bunurile imobiliare cu destinaţie locativă – case de locuit 2011
individuale din localităţile rurale şi grădini din extravilan
Taxele locale
8. Pentru anul 2009 este modificată baza impozabilă la taxa pentru parcare, prin
trecerea de la baza impozabilă stabilită în funcţie de venitul din vînzări a serviciilor de parcare
prestate la cea stabilită în funcţie de suprafaţa de parcare.
Alte impozite şi taxe
9. Pentru anul 2010 se prevede finalizarea sistematizării legislaţiei fiscale, prin
elaborarea şi adoptarea Titlului XII al Codului fiscal „Alte impozite şi taxe”, care va
reglementa impozitul privat şi patenta de întreprinzător.

Presiunea fiscală. Metode de determinare a nivelului presiunii fiscale în

Republica Moldova
Datorită importanţei lor, prelevările obligatorii, incluzând aici toate sumele vărsate de
contribuabili, persoanele fizice şi juridice, administraţiilor publice (impozite, taxe, contribuţii
sociale şi alte prelevări cu conţinut fiscal), cu condiţia ca acestea să nu fie legate de o decizie
voluntară şi, de asemenea, să nu fie însoţite de o contraprestaţie imediată sau directă
individualizată, exercită o influenţă directă asupra comportamentului contribuabililor.
 La nivel macroeconomic, presiunea fiscală (Pf) exercitată de prelevările fiscale este dată
de raportul dintre ansamblul prelevărilor obligatorii şi un indicator macroeconomic, produsul
intern brut (PIB).
impozite + taxe + contributi
1) Pf = * 100
PIB

În determinarea presiunii fiscale trebuie făcută distincţie între prelevările obligatorii

(veniturile fiscale) de încasat, reflectate de dreptul de creanţă al statului asupra contribuabililor şi
prelevările obligatorii încasate efectiv.
Astfel putem distinge:

- o presiune fiscală "impusă":

im pozite
, taxe, contributi
i _ de _ incasat
2) Pfi = *100
P IB

- o presiune fiscală "acceptată":

impozite, taxe, contributii _ incasate

3) Pfa = * 100
PIB

Cele două niveluri ale presiunii fiscale se vor identifica doar în condiţiile nerealiste, de
altfel, în care veniturile fiscale de încasat vor fi şi încasate efectiv, ceea ce implică îndeplinirea
tuturor obligaţiilor fiscale de către contribuabili, la timp şi în cuantumul exact, adică o disciplină
fiscală şi o consimţire totală la impozit.
Pe lângă această presiune fiscală obiectivă determinată tehnic, la nivel macroeconomic,
prelevările obligatorii exercită şi o presiune fiscală psihologică (resimţită) care măsoară pragul
toleranţei la impozit al fiecărui contribuabil.
Cel mai adesea, acesta ia forma presiunii fiscale individuale (Pfi), care este raportul
dintre totalul prelevărilor obligatorii suportate de un contribuabil şi totalul veniturilor obţinute de
acesta înainte de impozitare, astfel:

t o ta_l p r e lvea ir_ s u po r t a _t ed e_ c o n tr ibiul ia b

4) Pfi = *1 0 0
to t a_lv e n i t u_ ro ib t in u_ in
t e ai n et _ d e_ im p o z i ta r e

Rata presiunii fiscale reprezintă, aşadar, "un indicator de comensurare a părţii din
venituri provenite din producţia care tranzitează printr-un proces de afectare, obligatorie
şi publică, în loc să fie lăsată la libera dispoziţie a iniţiativei private".

Se mai poate defini presiunea fiscală ca fiind, de fapt, gradul de fiscalitate, adică gradul
în care contribuabilii, în ansamblul lor, societatea, economia suportă, pe seama rezultatelor
obţinute din activitatea lor, impozitele şi taxele, ca prelevări obligatorii instituite şi percepute
prin constrângerea legală de către stat.
 Aceasta reprezintă, în ultimă instanţă, proporţiile din veniturile pe care le realizează
persoanele fizice şi juridice, la care, în mod nevoit şi obligatoriu, renunţă în favoarea statului.

Consecinţele creşterii presiunii fiscale se manifestă sub diverse

forme, printre care:
• diminuarea eforturilor productive, prin recurgerea la aşa
numita "abstinenţă fiscală", care constă în evitarea îndeplinirii
anumitor operaţiuni (limitarea activităţii salariale, de ex.), în scopul de
a scăpa de impozitele la care ele dau naştere;
• rezistenţe politice, manifestate îndeosebi prin revendicări
categoriale în favoarea micşorării anumitor impozite ca şi prin luarea
de poziţie şi vot;
• riscul de inflaţie prin fiscalitate, risc legat de faptul că
orice creştere a impozitelor se repercutează asupra proceselor de
determinare a preţurilor;
• frauda şi evaziunea fiscală, generate de o presiune fiscală
ridicată sau de o creştere a acesteia.

Problematica specifică presiunii fiscale a generat o serie de încercări ale teoreticienilor

americani, şi nu numai, de a regândi problema optimului fiscal.
Referitor la nivelul optim al presiunii fiscale, în anul 1974, un proeminent economist al
ofertei, Arthur Laffer, a transpus grafic o idee exprimată prin 1776 de către Adam Smith,
conform căreia ratele de fiscalitate prea ridicate distrug baza asupra căreia acţionează fiscalitatea.

Laffer estimează că există un prag al presiunii fiscale maxime de la care orice creştere
generează o diminuare a randamentului fiscal şi aceasta pentru că o presiune fiscală prea mare va
descuraja contribuabilul (persoană fizică sau juridică) să investească, să economisească, să
producă şi să muncească.
Conform curbei Laffer, suma prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei
presiunii fiscale, dar numai până la un anumit prag maximal, notat cu M, ce corespunde nivelului
maximal al curbei, după care devine o funcţie descrescătoare a acestei rate, ea mergând până la
anulare dacă rata ar atinge nivelul teoretic de 100%.

Mai precis, curba Laffer se divide în două zone:

• zona din stânga, denumită zona admisibilă, în care se subliniază ideea că
reducerea bazei impozabile este inferioară creşterii ratei presiunii fiscale, rezultând o
creştere a încasărilor la buget şi
• zona din dreapta, denumită zona inadmisibilă, prin care se evidenţiază că orice
creştere a presiunii fiscale nu este suficientă pentru a compensa reducerea bazei de
impozitare, pe care o provoacă, rezultând, prin urmare, o diminuare a sumei încasărilor
obţinute de puterea publică.
 Figura nr. 1. Curba lui Laffer

Atunci când contribuabilii se află în zona inadmisibilă a curbei Laffer, ei au ca răspuns, la

gradul ridicat de fiscalitate, fie substituirea venitului impozabil cu timp liber neimpozabil,
producându-se efectul de substituţie, fie evaziunea fiscală, astfel încât totalul veniturilor
impozabile se diminuează, producându-se efectul de transfer spre economia subterană.