unQ Liviu reloaded de Andrei Avram

17 noiembrie 2013 la 09:43

Prima noapte acasă. Sau a doua, sau a zecea, dar, după cum urmează să va dați seama, nici nu contează și nici nu aveam de unde să știu. M-am trezit după o noapte de somn adânc, dar spre dimineață visasem ceva, acum nedeslușit și nu aveam chef să îmi încep rutina de dimineață, așa că, până să mă dumiresc în care zi a săptămânii suntem sau ce aveam pe agenda din ziua care tocmai începea, încercam să mai fur niște minute de somn. Visasem ceva interesant, ceva puternic, ceva care îmi dădea sens pe acest pământ, dar cum nu mai țineam minte nimic, speram ca visul să continue de unde m-a lăsat... Puteam să apreciez, după lumina care se strecura pe după draperia trasă, că era o dimineață cu cer senin și mă îngrozeam la gândul că soarele îmi va năvăli violent în dormitor să-mi spulbere orice amintire a nopții și încercam să-mi îndrept gândurile mai degrabă spre cafeluța de dimineață, spre un început perfect de zi, cu un mic dejun în fața televizor ului, cu muzică clasică de pe youtube. Și iată că acest scenariu mă făcea să mă întind pe sub cearceafurile moi, proaspăt spălate, să îmi doresc să mă desprind din cele ale nopții și să mă fac furat de minciuna proaspăt inventată a începutului de zi, când pa tru lovituri puternice în geam mă fac să mă contract pe sub așternuturi, să caut să mă dezpleticesc de plapuma care acum mă încur ca îngrozitor. Cu greu mi-am amintit că eram la etajul întâi, încât cineva care să îmi bată în geam nu putea să existe. Am reușit să mă ridic în picioare și acum stăteam îngrozit în fața ferestrei acoperite de draperia pe care aveam să o dau la o parte. Găsesc în grabă un pulover și un șort și practic mă arunc în aceste haine cu gesturi bezmetice, iar când găsesc că aș fi decent, fără să îmi imaginez cui aveam să adresez această decență, trag aer în piept și prind cu putere marginea draperiei. Număr până la trei și o dau dintr-o mișcare la o parte... Peisajul care mi se arată depășește orice așteptare, orice imaginație, orice spaimă, orice logică, orice. Dincolo de fereastră, unQ Liviu, îmbrăcat în uniforma de ofițer, descheiat la copcă și la primii trei nasturi ai tunicii și la primii doi ai cămășii, îndeajuns încât să i se vadă venele gâtului zvâcnind, ținea în mâna dreaptă o sabie scoasă din teacă (cu care probabil tocmai bătuse în fereastră) și se legăna fără noimă înainte și înapoi. Nu mă întrebați cine este unQ Liviu! Dacă nu știți, nu aveți cultură generală! PUNCT! Nu vă spun decât că unQ Liviu a murit a cum exact un an. Așadar, cu convingerea că ceva avea să mă trăznească pe loc, în fața ferestrei noii mele locuințe în sfârșit finalizată după proiectul meu, am făcut cei doi pași înspre fereastră, nu din curiozitate și nici din nevoia de a completa acest peisaj deja halucinant, ci teleghidat de o forță pe care nu o puteam înțelege, dar de care îl suspectam siderat pe unQ Liviu. Ceea ce avea să mi se arate în fața ochilor depășea capacitatea de procesare a minții, așa că nu -mi rămânea decât să mă las târât în acest exercițiu de acceptare și admirație. Am înțeles acum motivul pentru care unQ Liviu se legăna înainte și înapoi. UnQ Liviu călărea un cal negru, lucios, imens, cu picioare subțiri, care frământa cu copitele sale peluza din fața ferestrei mele. Era cel mai mare și mai frumos cal din câți văzusem vreodată. Nici unQ Liviu nu mai era firav cum îl știam. Avea aceeași ținută verticală dintotdeauna, pe care din păcate eu nu am moștenit-o, dar măsura în înălțime de două ori cât îmi aminteam, iar mâna stângă cu care ținea hățurile, strunea calul cu o naturalețe de haiduc și trăda o vigoare de tânăr ficior. Nu mai avea nimic din fragilitatea vârstei pe care, după cum îl știam în ultima perioadă a vieții, nici măcar nu mai încerca să o ascundă. Nu uitați că eu stăteam în picioare, în dormitorul de la etajul întâi, iar el, călare, pe peluza din fața ferestrei și, cu toate astea, îmi vorbea de sus. UnQ Liviu îndreaptă sabia spre mine, lăsându-mă să înțeleg că nu am drept la replică și spune cu voce tunătoare: - Mă, tu să fii bărbat de ispravă, nu terchea-berchea cum te știu eu! Apoi prinde din scurt hățurile și înfige călcâiele cizmelor de ofițer în coapsele calului, care se ridică nechezând pe picioarele din spate, moment în care poarta se deschide ca dinamitată și toată această arătare se aruncă într-un galop asurzitor, ieșind și lăsând în urmă un vălătuc de praf, până departe în zare și mai apoi urcând spre nori... Am căzut în genunchi în fața ferestrei, cu mâinile încleștate de pervaz și cu toți mușchii încordați până la durere sub povara unei responsabilități care mi-a fost lăsată din cealaltă lume.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful