ancheta junalistica

Ancheta jurnalistică

December 8th, 2010
5 comentarii (9,267 views)

O să încep să vorbesc despre ancheta jurnalistică riscând să “comit” o generalizare. Simplificând, în
spatele marilor succese se ascund: o muncă titanică, un noroc chior sau doar nişte şmecherii.
Primele două cazuri sunt fericite şi pot constitui oricând bazele
unor portrete,reportaje sau interviuri de succes. Pentru ultimul caz, cel nefericit, s-a inventat
jurnalismul de investigaţie.

Ce este o anchetă jurnalistică
În termenii cei mai simpli, ancheta jurnalistică este o descoperire. Când ne apucăm de o
investigaţie, o facem pentru a afla un adevăr ascuns. Ţintele unei investigaţii jurnalistice sunt, în
mare: corupţia, neglijenţa, reaua-voinţă şi incompetenţa. Pe scurt, lucruri care se întâmplăîmpotriva
interesului public.
Câteva exemple: afacerile necurate ale unui ministru; relaţiile şefilor din Poliţie cu interlopii;
mecanismul şpăgilor într-un spital; înţelegerile dintre nişte companii concurente pentru a păstra un
preţ ridicat la anumite produse etc.
Nu ştiu să se fi impus vreo definiţie a anchetei, dar mie mi se pare că ne-ar putea ajuta un pic cea
dată de Michel Voirol: “Dacă reportajul arată, ancheta demonstrează. Subiectul reportajului este un
spectacol. Subiectul anchetei este o problemă.” Cu alte cuvinte, ne apucăm să facem o anchetă
jurnalistică pentru că am identificat o problemă şi vrem să demonstrăm că există, într-adevăr,
acea problemă. Vom face asta explicând publicului şi „de ce” există acea problemă. “De ce?” este
întrebarea cheie a acestui gen jurnalistic. Răspunsul la întrebare ne conduce către un element
important al anchetei: vinovaţii.
Ancheta este un gen de informare, vorbesc faptele, nu opiniile. Ea reprezintă unul dintre stâlpii
de susţinere ai jurnalismului şi contribuie semnificativ la faptul că numim presa „a patra
putere” în stat.

Reporterul de investigaţii
Pe cât de incitant pare să fii reporter de investigaţii, pe atât de periculos este. În cele mai multe
cazuri, vei scrie despre oameni periculoşi. Dacă le strici afacerile, e posibil să-şi dorească
răzbunare. Să te apuci de o anchetă despre traficul de armament sau despre o reţea de recuperatori
nu e tocmai o declaraţie de prietenie pentru cei implicaţi. Dacă pe tine nu te sperie riscurile acestei
meserii, asigură-te că familia ta îţi susţine acest demers şi că înţelege riscurile la care te expui şi la
care o expui.
Nu vreau să fac o pledoarie a fricii, dar cred că pentru cineva care îşi doreşte să se facă jurnalist de
investigaţie cel mai important lucru pe care trebuie să-l conştientizeze este riscul. Diferenţa dintre
un jurnalist care e conştient de pericole şi unul care nu e reprezintă diferenţa dintre curaj şi
inconştienţă.
Despre calităţile unui reporter de investigaţii nu cred că sunt foarte multe de spus. În plus, faţă de
colegii săi din alte departamente, cred că trebuie să aibă ceva mai mult curaj. În rest, trebuie să fie
la fel de: onest, inteligent, curios, sceptic, perseverent, discret etc. Şi, ca orice jurnalist, trebuie să
cunoască bine legislaţia statului în care lucrează.

Subiectul anchetei jurnalistice. Interesul public şi buna credinţă
Ancheta poate ataca diverse teme (politice, sociale, economice etc.). Cum am arătat mai sus,
subiectul ei este “o problemă”. Dar ceea ce nu trebuie să ne scape niciodată din vedere, indiferent
de tema aleasă, este interesul public. Investigaţia noastră trebuie să servească interesului public,
nu intereselor unui grup. Deci va trebui să ne întrebăm, atunci când decidem tema: „pe cine
afectează asta?”. Dacă răspunsul este “pe publicul meu”, vorbim de o anchetă jurnalistică. Dacă
răspunsul este “pe Nea Caisă, preşedintele companiei X”, vorbim doar de o răfuială personală.
O altă regulă de bază este ca jurnalistul să acţioneze cu bună credinţă. E un concept mai sensibil.
Ca în orice meserie, e posibil ca atunci când faci o investigaţie să şi greşeşti. Asta nu e neapărat
scuzabil, dar uneori greşelile nu depind doar de tine, ci de context. În această situaţie, tot ce-ţi
rămâne de făcut e să demonstrezi că ai făcut investigaţia cu bună credinţă. Adică scopul tău nu a
fost să faci rău cu orice preţ.
Interesul public şi buna credinţă sunt două elemente care îl ajută pe jurnalist să îşi apere onoarea
atât în faţa publicului, cât şi în faţa instanţei.

Sursele jurnalistului de investigaţie
Am mai spus-o, şi e valabil şi aici: oricine poate fi o sursă. O informaţie cheie poate să vină şi de la
femeia de serviciu. O anchetă poate porni pur şi simplu de la un pont pe care l-am primit de la
cineva, poate porni de la o observaţie pe care am făcut-o pe stradă, poate începe în urma unei
declaraţii publice a cuiva etc.
În esenţă, investigaţia porneşte de la conexiunile pe care le face reporterul între mai multe fapte
puse cap la cap. David Randall vorbeşte frumos despre acest aspect:
“Jurnalismul de investigare diferă esenţial de alte tipuri (…) Nu este un rezumat sau gruparea unor
descoperiri şi date datorate altora, ci o cercetare originală (…) Poate fi vorba de o intervievare
exhaustivă sau de o alăturare şi comparare a faptelor şi cifrelor. În cele mai multe cazuri, roadele şi
originalitatea vin din descoperirea, pe baza datelor disponibile, a unor scheme şi conexiuni pe care
nimeni nu le-a mai obsevat.”

Sursele le-am tratat într-un capitol separat pe site:
- Cum colectăm informaţiile
- De unde colectăm informaţiile – Sursele
- Verificarea informaţiilor
- Cum publicăm şi atribuim informaţiile
- Ce facem cu zvonurile, ca jurnalişti
- Relaţia dintre jurnalist şi sursele sale: un dans pe sârmă
- Documentarea prin telefon: avantaje şi dezavantaje
- Cum triem comunicatele de presă

Dar voi face un sumar de “ponturi” şi aici:
1) Oricare ar fi sursele noastre, ne interesează să spună adevărul şi să fie competente.
2) Verificăm informaţiile. Nu tot ce spun sursele noastre e întotdeauna adevărat. Poate că intenţia
lor nu e să ne mintă, dar e posibil să fi fost, la rândul lor, prost informate.
3) Ne protejăm sursele! Aşa le facem să se simtă în siguranţă, le câştigăm încrederea pentru
viitor. Respectăm înţelegerile cu sursele. Asta nu înseamnă că vom face tot ce vor sursele. Însă,
dacă le-am făcut o promisiune, avem grijă să n-o încălcăm.
4) Ştim căile prin care putem avea acces la informaţie. În România, accesul la informaţiile de
interes public este garantat de Constituţie (art. 31) şi de Legea 544/2001. Autorităţile sunt obligate
să răspundă oricărei solicitări în termen de maximum 30 de zile.
5) Ştim că există nişte surse de referinţă pe care le putem consulta. De exemplu: date despre
companii (www.onrc.ro, www.ccir.ro); date despre achiziţii publice (site-urile ministerelor şi ale
autorităţilor locale); registre ale companiilor care sunt finanţate de stat etc.
6) Suntem atenţi la informatori! Ei sunt sursele din interiorul organizaţiilor care fac obiectul
anchetei noastre. Au un rol cheie în investigaţie, dar, de cele mai multe ori, informaţiile lor nu pot fi
folosite decât off the record (nu avem voie să le cităm). Ele sunt valoroase datorită pistelor pe
care le oferă. Provocarea este să reuşim să confirmăm aceste piste şi informaţii. Faţă de aceste
surse trebuie să fim totuşi foarte suspicioşi. E bine să ştim ce motivaţii au să ne ofere
informaţii. Dar, dincolo de motivaţii, important e adevărul spuselor lor.
7) Suntem atenţi şi la sursele oficiale. Într-o anchetă, jurnalistul de investigaţie trebuie să vadă
dincolo de declaraţiile surselor oficiale (Guvern, Parlament, Poliţie, Parchet, Primărie etc.). “Te afli
aici ca să spui cum se petrec lucrurile, nu cum afirmă oficialii că se petrec” (Paul N. Williams)
8 ) Apelăm la specialişti. Trebuie să recunoaştem că nu le ştim pe toate. Un economist ne poate
explica un mecanism financiar fraudulos. Un avocat ne poate îndruma către legile care au fost
încălcate de cineva şi ne mai poate ajuta să nu scriem prostii care ar putea implica nişte procese.
9) Interviul şi observaţia sunt două tehnici esenţiale de colectare a informaţiilor.
10) Arhivăm informaţia. Un document care pare banal poate căpăta mult sens dacă peste ceva
timp găsim altul cu care putem face conexiuni spectaculoase. Cu o bază de date bine organizată
putem câştiga timp preţios. Dacă până să apară computerul aveai nevoie de dulapuri întregi să
păstrezi informaţiile, acum le poţi păstra pe toate pe un server.

Etapele unei anchete jurnalistice
Precizez că etapele sunt subiective, fără pretenţia unei rigori de manual. Aşa văd eu lucrurile:
1) Pontul sau ideea + Formularea unor ipoteze
În etapa asta, am identificat o problemă de interes public. Facem nişte conexiuni logice. Mai exact,
nişte presupuneri. Încercăm să răspundem la întrebarea: “de ce se întâmplă asta?”. Putem spune
doar că avem o bănuială că se întâmplă ceva ilegal. Lansăm nişte ipoteze. Bănuim nişte vinovaţi.
Avem nişte piste.

2) Predocumentare + planificare
Pentru că ancheta este un gen consumator de timp, de bani şi cu un risc foarte mare de eşec,
trebuie să facem nişte verificări preliminare. Asta poate însemna consultarea documentelor,
observaţii, interviuri. E o etapă care nu trebuie să consume foarte mult timp sau bani.
Abia după acest demers luăm decizia dacă vom aloca resurse pentru a demara ancheta. Decizia
finală a continuării sau sistării este a conducerii editoriale. Reporterul trebuie să aibă întreaga
susţinere a şefilor. Dacă se decide pornirea investigaţiei, se concepe un plan, care cuprinde şi
evaluarea riscurilor şi căile prin care pot fi reduse. Tot în plan sunt cuprinse şi resursele alocate,
echipa care face investigaţia şi pistele care vor fi urmărite.

3) Documentare
Aici stă greul anchetei, este etapa de uzură. În acest pas, trecem de la agonie la extaz. Când
credem că am descoperit adevărul suprem, aflăm că de fapt mergem pe un drum înfundat. Aici
petrecem zile sau chiar luni întregi scormonind prin documente, făcând conexiuni, mergând pe teren
să observăm lucruri, făcând interviuri cu oameni ba prea amabili, ba prea ostili. În această etapă, se
“ucid” pistele greşite. Aici ni se confirmă sau ni se infirmă ipoteze. Apar noi piste. Le investigăm. Nu
există deadline-uri. E o etapă care durează până când aflăm adevărul ascuns. Totuşi, e important să
ne asumăm şi o renunţare când avem suficiente dovezi că investigaţia noastră a pornit de la o idee
greşită. Altfel, riscăm să consumăm resursele redacţiei pentru ceva care nu se va concretiza. Dacă
documentarea noastră este un succes, vom lansa unghiul de abordare.

4) Redactarea anchetei jurnalistice
Nu trebuie să privim ancheta jurnalistică drept un singur text. Deşi este un gen jurnalistic autonom,
ancheta poate să aibă în componenţă şi alte genuri jurnalistice: un interviu, un reportaj, o ştire, o
relatare. Ancheta poate fi o sumă de materiale. Totodată, ancheta poate fi concepută pe mai multe
părţi (serial).
Cred că e inoportun să prezint aici o schemă de redactare. Ar fi împotriva creativităţii :) Aş vrea
totuşi să punctez două elemente majore în redactare:
a) regula reflectării tuturor punctelor de vedere. Este obligatorie prezentarea poziţiilor tuturor
părţilor care fac obiectul investigaţiei noastre. Unele dintre ele vor lansa acuzaţii asupra altelor. Ca
jurnalişti, avem obligaţia ca atunci când cineva acuză pe cineva de ceva să-i cerem şi acestuia din
urmă un punct de vedere. Unii aduc drept argument neprezentarea unui punct de vedere prin faptul
că persoana acuzată nu a vrut să comenteze. Păi tocmai acest lucru reprezintă un punct de vedere.
Vei prezenta în text “X nu a vrut să comenteze acuzaţiile”. Da, asta înseamnă că ai o poziţie. Asta îţi
dă dreptul să publici textul tău.
Apelul la surse credibile independente asigură anchetei doza de neutralitate de care are nevoie.
b) evităm calomnia şi injuria. Se consideră că am calomniat atunci când lansăm o acuzaţie la
adresa cuiva fără să avem vreo dovadă şi fără ca vreo instanţă să se fi pronunţat în acest sens.
Injuriem pe cineva atunci când folosim “apelative” de genul: idiotul, cretinul, prostul, beţivul,
afemeiatul… completaţi voi lista :)

5) Follow-up
O investigaţie nu se termină imediat după ce am publicat articolul. E posibil ca, în timpul
documentării, unele surse importante să nu vrea să vorbească. Dar, constrânse de reacţiile
provocate de publicarea investigaţiei, să vină cu precizări importante.
Pot apărea surse suplimentare. La fel de posibil e ca investigaţia noastră să genereze nişte reacţii
din partea Poliţiei sau instanţelor, nişte arestări, nişte condamnări, nişte demisii etc. Avem deci un
subiect în desfăşurare.
O anchetă puternică poate fi transformată într-o campanie de presă. Atenţie însă la specificul
campaniilor. Nu orice anchetă poate fi numită campanie de presă, chiar dacă o publicăm în mai
multe episoade.

Adevărurile incomode ale jurnalismului de investigaţie
Falsa identitate. E un procedeu foarte controversat şi foarte riscant. E controversat pentru că
jurnalistul care adună informaţii folosindu-se de o identitate falsă este la limitele onestităţii şi
legalităţii. Este riscant pentru că, în momentul în care investighează nişte ilegalităţi, este posibil să
fie nevoit să comită şi el nişte ilegalităţi. Aici vorbim evident despre cazul observaţiei participative, cu
nedeclinarea identităţii. Este totodată discutabil pentru că reporterul influenţează faptele. Un alt risc
major al acestui procedeu este ca identitatea jurnalistului să fie descoperită, ceea ce poate însemna
încheierea anchetei, dar şi un pericol pentru viaţa acestuia. Uneori, e posibil ca investigaţia sub
acoperire să fie singura soluţie. Totuşi, ea trebuie privită ca o soluţie extremă şi nu ca un procedeu
de bază, cum încearcă să inducă unele cursuri de jurnalism de investigaţie.
Dosarele servite. Jurnaliştii de investigaţie se lovesc des de ele. Este vorba despre informaţiile care
ajung la ei fără să le ceară. De aceea trebuie privite cu reticenţă şi trebuie să aflăm mai întâi “care
este interesul celor care au servit această informaţie”. Întotdeauna acest interes există. Întrebarea
firească este “le ignorăm sau nu?”. Aici e de dezbătut. Cert este că soluţia cea mai proastă ar fi să le
ignorăm “complet”, fără să verificăm dacă există vreun adevăr. Reporterul de investigaţii este o ţintă
permanentă a grupurilor de interese.

Avantajele şi dezavantajele unei anchete jurnalistice
Plus:
- Asigură notorietate
- Te diferenţiază pe piaţă
- Devii o voce influentă

Minus:
- E costisitoare
- E riscantă
- Durează mult
- Cumulat cu minusurile precedente, riscă să nu iasă

Resurse:
David Randall, Jurnalistul universal, traducere în limba română de Alexandru Brăduţ Ulmanu,
editura Polirom, Iaşi, 1998.
Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici de documentare şi redactare, ediţia a II-a
revăzută, volumul I, editura Polirom, Iaşi, 2001.
Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici de documentare şi redactare, ediţia a II-a
revăzută, volumul II, editura Polirom, Iaşi, 2001.
Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism.Redactarea textului jurnalistic. Genurile
redacţionale, editura Tritonic, Bucureşti, 2003.
Sorin Preda, Tehnici de redactare în presa scrisă, editura Polirom, Iaşi, 2006.
Cristian Grosu si Liviu Avram, Jurnalismul de investigatie. Ghid practic, Polirom, 2004
Curs CRJI (Sorin Ozon si Stefan Candea)
Benjaminson, Peter, Anderson, David, 1990, Investigative Reporting, 2nd ed., Iowa State Univ.
Press
Mouriquand, Jacques, 1994, L’enquete, CFPJ, Paris
Center for Investigative Reporting
Investigative Reporters and Editors
Poynter: Investigative Reporting Bibliography
Global Investigative Journalism Network (GIJN)
Investigative News Network
Tags: genuri de informare, incognito, interesul public, investigative reporting, jurnalism de
investigatie, off the record, on the record, reporterul de investigatii, surs

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful