You are on page 1of 20

„Creştinismul este o mişcare continuă a omului către Dumnezeu” PREOT PETRE POPESCU

Revi s t ă de i nf ormaţ i i cul t ural e – Şt i ri di n comuni t at ea română
Revue d’ i nf ormat i ons cul t urel l es – Nouvel l es de l a communaut é roumai ne
Anul IX, Nr. 2 – Martie – Aprilie 2005 – 20 pagini

Sumarul numărului

Hri stos a i nvi at! de Pr . Pet r e
Popescu ..................................................... 1
J ohn Di akoni ac de Vi ct or Roşca .... 1
SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE
EDI TOR de Pr . I an Pac-Ur ar ............ 1
Anunţ uri l e comuni t ăţ i i ....................... 2
MISIUNEA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVEANU ... 6
Hristos a înviat! de Vasile Militaru........... 7
Î NVI ERE de George Filip .......................... 8
La Pasti de George Toparceanu .................. 8
DESTI N ROMÂNESC de George Filip ..... 8
E X L I BRI S Int el i genţ a ca
prost i e l a Caragi al e şi Fl aubert de
Mircea Gheorghe ......................................... 9
LEGI NEŞTIUTE NE
GUVERNEAZĂ de Florin Oncescu ...... 10
Ţepuşa di n carne - I I - de Victor Ioan
Pica ............................................................ 11
DESPRE APELE CAPI TALEI de Ion
Banu .......................................................... 12
VINTILA HORIA - OMUL. OPERA.
VICTIMA… - II - de Wladimir Paskievici
................................................................... 13
LE SUAIRE DE TURIN - III - de Dr. Emil
Vicas ......................................................... 14
Jurnal de căl ăt ori e ( XIII) ing. Sandu
Alexandru .................................................. 16
INVIEREA DOMNULUI ISUS HRISTOS
de Ion Banu .............................................. 19
LE Dr VI ORI KA TOZLOVANU-
PASKAL Par Danielle Stanton journaliste
indépendante.............................................. 20

Hristos a inviat!
de Pr. Petre Popescu
(2001)
În săptămâna patimilor Domnului, Biserica
este în doliu. La Sfintele Slujbe din fiecare
dimineaţă şi seară, vom asculta cutremuraţi
psalmii cu plân¬gerile patetice, istoria
suferinţelor, umilirilor şi a judecăţii
Mântuitorului Hristos. Vom asculta Joi seara
cele douăsprezece evanghelii, Vineri seara
Prohodul şi vom auzi cu urechile noastre,
strigătul Bisericii care va îngrozi lumea până
la sfârşitul veacurilor: „Astăzi s a spânzurat
pre lemn acela ce a spânzurat pământul pre
ape”. Îl vom vedea pe Mântuitorul Hristos pe
cruce răstignit. Ca o trâmbiţă care răsună, în
toată creaţiunea se va auzi: „Părinte, în
mâinile tale îmi încredinţez duhul meu”.
La ora a şasea cutremur se face peste tot
pământul. Munţii se învăluie în miros de
pucioasă, stâncile se despică şi cad cu mare
zgomot prin câmpii. Cerul trăsneşte fulgere,
iar catapeteasma Bisericii se rupe în două.
Făptura pare că se sfărâmă în atomi.
În sfârşit, corpul Mântuitorului este pus în
mormânt. O piatra masivă este pusă
deasupra mormântului, iar de pază stau
soldaţii.
Biserica este în doliu şi cazută într o tăcere
adâncă, dar semnificativă. Ea aşteaptă ca în
noaptea de Sâmbătă spre Duminecă să vină
îngerul să spună: „Ridicaţi boieri porţile
voastre, să intre împăratul măririi.” Ea
aşteaptă cu răbdare şi încredere ca Hristos să
învieze, să învingă moartea, păcatul şi iadul.
Sensul învierii este conţinut, iubiţii mei, în
fraza spusă de înger: „Ce căutaţi pe cel viu
cu cei morţi?” În aceste cuvinte se cuprinde
totul. Hristos a ieşit viu din mormânt. În
lupta cu moartea, El iese victorios.
Creştinismul trece prin drumul crucii. Dar nu
se opreşte la cruce. El face explozie în viaţă.
Religia creştină este a celor vii, ea este viaţa.
Noi suntem făcuţi să trăim. Noi dorim să
trăim viaţa noastră. Tinerii doresc să
reuşească în viaţa. Oare nu este Hristos cel
înviat care ne face semn astăzi?
continuare în pag. 4

F i l e de i stori e
J ohn Diakoniac
de Vi ctor Roşca
Oamenii, desigur, toţi se nasc oameni. Şi,
totuşi, părintele îşi îndeamnă copilul,
educatorul îşi îndeamnă elevul „fii om!” De
ce? Pentru că a fi om nu este doar o vorbă
spusă în vânt. A fi om înseamnă a-ţi marca
prezenţa în mijlocul celor cărora trăieşti, cu
fapte „omeneşti”. Mai devreme sau mai
târziu faptele fiecăruia ne aşează acolo unde
merităm să fim. Pe scara omeniei nimeni nu
te poate nici urca şi nici coborâ, ci doar
faptele tale o pot face.
Între noi există oameni în stare să se
sacrifice pentru înfăptuirea valorilor morale.
John Diakoniac este un asemenea om.
El s-a născut la 20 iunie 1921 în Sadova,
judeţul Storojineţ, Ţinutul Heţei din
Basarabia, a făcut cursul inferior la Liceul
Carol din localitate şi Şcoala Tehnică de
Charcuterie la Piatra Neamţ. S-a căsătorit în
anul 1943 cu Marica. În 1944 soarta i-a scos
în cale românii ce fugeau de înaintarea
trupelor sovietice, în urma cărora se instala
teroarea comunismul. La declararea
armistiţiului din 23 august 1944, fără să mai
stea pe gânduri, împreună cu soţia sa
părăsesc România şi pleacă în Germania,
unde se stabilesc temporar.
continuare în pag. 3
SCRISOARE DESCHISĂ
CĂTRE EDITOR
de Pr. Ian Pac-Urar
Stimaţi Editori,
Vă scriu personal, ca un creştin ortodox
care se întâmplă să fie şi preot al Episcopiei
Ortodoxe Române din America (ROEA). Cred
că nimeni nu va interpreta comentariul meu ca
reprezentând altă poziţie decât a mea personală.
M-am bucurat foarte mult citind răspunsul
din 15 decembrie 2004 al Prea Fericitului
Patriarh Teoctist la cererea Episcopiei noastre
de aducere a rămăşiţelor pământeşti ale
vrednicului de pomenire Episcop Policarp
Moruşca
continuare în pag. 4
La Chandelle de Montréal
de Montreal
Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 2

Anunţurile comunităţii
pagină realizată de Victor Rosca
NOTĂ: Toate activităţile care se desfăşoară la Casa Română „Pr. Petre Popescu” sunt suportate
financiar de Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montreal, proprietara Casei Române
Biblioteca „Mihai Eminescu” a
Casei Române „Pr. Petre Popescu”
Este deschisa în fiecare marti si joi între
orele 11:00 - 13:00 si duminica între orele
12:30- 13:30.
NOTA: Biblioteca dispune de 20.000 de
volume dintre care 4000 în limba româna si
16000 în limbile engleza si franceza.
Vă rugam să donaţi bibliotecii cărţi în limba
română. Donatorii le pot aduce duminica la
Biserică, când biblioteca
este deschisă. Mulţumim donatorilor.
Bibliotecari: d-na Maria Oana si
dl Alexandru Nitescu.
Activităţi organizate de biserică
împreună cu M.S.Q.R.
Întâlniri ale persoanelor în vârsta la
Casa Română
Întâlnirile persoanelor în vârstă au loc în
fiecare joi, între orele 13:30 şi 15:30.
Întâlnirile se desfasoară într-o ambianţă
reconfortantă, se ţin conferinţe, se prezintă
filme sau diapozitive. Se servesc ceai şi
cafea.
Participarea este gratuită.
Anunţ pentru noii veniţi
DONAŢII
Biserica Buna Vestire are rezervată o
încăpere la Casa Română unde sunt
depozitate donaţiile dumneavoastră în
haine, mobilă şi orice alte bunuri
gospodăreşti în folosul noilor emigranţi.
Aceştia le pot ridica gratuit, duminica,
imediat după slujba religioasă sau în zilele
când biblioteca este deschisă.
Vă rugăm să oferiţi cu dărnicie din
prisosul dumneavoastră.
Toate lucrurile trebuie să fie curate şi în
bună folosinţă.
Vă mulţumim.

Abonamente la „Candela”
Vă rugăm să vă abonaţi sau să reînoiţi
abonamentul dumneavoastră la
Revista de Informaţii Culturale
“Candela de Montreal”.
Costul unui abonament anual
este de 20 $;
Lăsaţi mesaj cu numărul dumnea-
voastră de telefon la (514) 736-0950





ANUNŢ
Redăm mai jos Comitetul Parohial al
Bisericii Ortodoxe Române „Buna Vestire”
din Montreal rezultat în urma alegerilor ce
au avut loc cu ocazia Adunării Generale
ţinute duminică, 3 aprilie 2005:
1. Alexandru Popescu – Preşedinte
2. Spiridon Paligora – Vicepreşedinte
3. Viorel Dumitra – Secretar
4. Constantin Sandalovschi – Casier
5. Alexandru Niţescu – Epitrop I
6. Ioan Simion – Epitrop II
7. Dragoş Georgescu – Controlor
8. George Lotreanu – Controlor
9. John Diakoniac – membru
10. Ştefania Polizu – membru
11. Ion Simionescu – membru
12. Mihai Sterescu – membru
13. Adela Teodorescu – membru

* * *

14. Pr. Constantin Tofan – membru din
oficiu
15. Victor Roşca – membru din oficiu
16. Lidia Constantinescu – membru din
oficiu




PAŞTI 2005
Programul serviciilor religioase de la
Biserica „Buna Vestire” din Săptămâna
Mare dinaintea Sărbătorii Sfintelor Paşti:

Luni, 25 Aprilie:
Denie între orele 18:00 şi 19:00
Marţi, 26 Aprilie:
Denie între orele 18:00 şi 19:00
Miercuri, 27 Aprilie:
se oficiază Liturghia Mai Înainte Sfinţită
între 10:00 şi 11:30, urmat de: Sf. Maslu
între orele 18:00 şi 20:00
Joi, 28 Aprilie:
se oficiază Liturghia Sf. Vasile Cel Mare
între orele 10:00 şi 11:30 cu Sfinţirea
Paştelor, urmat de:
Denie cu 12 Evanghelii (19:00-21:00).
Vineri, 29 Aprilie:
se oficiază Ceasurile Împărăteşti între
orele 10:00 şi 11:00.
Scoaterea Sf. Epitaf urmează între 16:00
şi 17:00,
cu Prohodul şi Înconjurarea Bisericii
(19:00-21:00).
Sâmbătă. 30 Aprilie, Noaptea de Paşti
se oficiază Liturghia Sf. Vasile Cel Mare
între orele 09:00 şi 10:30, cu Spovedanie
şi Împărtăşanie pană la ora 13:00.
Seara începe în faţa Bisericii la ora 24:00
cu Slujba învierii.
Urmează Sf. Liturghie Pascală şi
recepţia la Sala Parohială Preot Petre
Popescu.
Duminică, 1 Mai, Ziua de Paşti:
se oficiază Vecernia Pascală, Învierea a
Doua, între orele 11:00 şi 12:00 cu citirea
Evangheliei în diferite limbi.


Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 3


J ohn Diakoniac
urmare din pag. 1

Supravieţuieşte lagărelor de refugiaţi din
zona de ocupaţie britanică, practicând diferite
meserii. Când Canada îşi deschise porţile
emigraţiei, John Diakoniac a fost între primii
solicitanţi. În septembrie 1950, se îmbarcă la
Neapole, în Italia, trece Atlanticul cu vaporul şi
se stabileşte la Montreal.
Canada anilor 1950 era o ţară preponderent
agricolă. Industrializarea a luat avânt abia după
sosirea emigranţilor. În viziunea autorităţilor de
atunci, bineveniţi erau, mai întâi, emigranţii apţi
să lucreze în agricultură. În acest context, John
şi Marica Diakoniac semnează, înainte de
intrarea în Canada, un contract de lucru pe
durata de un an. La terminarea acestuia, pentru
seriozitatea şi conşticiozitatea cu care şi-au
împlinit obligaţia, primesc felicitări de la
autorităţile canadiene. Abia din acest moment, li
se acordă dreptul de a se stabili oriunde în
Canada, fără nici o restricţie. Pentru familia
Diakoniac începe o nouă etapă de viaţă. John
ajunge propietarul unei fabrici de produse din
carne, realizându-şi visul înfiripat în anii de
şcoală din România.

John Diakoniac face parte din valul de
emigranţi dislocaţi de al Doilea Război
Mondial. Toţi erau alungaţi de pe pământul
natal de instalarea comunismului în ţările lor de
origine. Găsindu-se, la mijlocul vieţii, într-un
mediu diferit, simţeau lipsa societăţii lăsate în
urmă prin intermediul căreia să se acomodeze în
ţara de adopţie. Şi fiindcă aceasta nu exista, cei
veniţi în valul de imigranţi ai anului 1950,
printre care era şi familia Diakoniac, erau decişi
s-o creeze după modelul celei lăsate în
România. Polarizatorul acestei realizări a fost
preotul Petre Popescu, ce se instalase la Biserica
„Buna Vestire” din Montreal în anul 1951. John
Diakoniac a făcut parte din pumnul de oameni
din jurul părintelui Petre Popescu, care
împreună cu vechea comunitate românească
existentă, stabilită aici la începutul secolului
XX, au fundamentat o comunitate modernă, de
tradiţie românească, bazată pe o mentalitate
opusă curentului comunizant, exportat în acel
timp din România prin intermediul diferiţilor
trimişi.
În condiţiile Cortinei de fier, în perioda 1950-
1990, când între cele două lumi nu existau
relaţii sociale sau familiale, John Diakoniac, ca
şi alţi români, îşi crează aici rude în locul celor
zăvorâte în ţară, cununând la nunţile de argint
sau de aur, reprezentând pe părinţii rămaşi în
ţară ai noilor căsătoriţi şi botezând. În aceeaşi
perioadă, pentru stimularea unei vieţi culturale
româneşti, pe lângă Biserică se înfiinţează
diferite societăţi. Pe John Diakoniac îl găsim
prezent în toate aceste organizaţii precum şi în
forurile lor de conducere: vice-preşedinte în
vechea societate americană Uniunea şi Liga,
secţia Canada; preşedinte al societăţii culturale
şi de ajutorare Constantin Brâncoveanu;
membru în Comitetul parohial al Bisericii
„Buna Vestire” precum şi în multe altele
înfiinţate sau dezvoltate pe lângă Biserica
„Buna Vestire”. Întotdeauna, în toate acţiunile
lui, John a fost de partea celor credincioşi
tradiţiei şi valorilor morale ale acestei biserici şi
ale comunităţii din jurul ei.
În a treia parte a veiţii, Marica îl părăseşte
printr-o moarte fulgerătoare. Departe de fraţi şi
surori, pentru a supravieţui împrejurărilor vieţii,
el se recăsătoreşte cu Vira, o femeie devotată,
cu dragoste pentru familie şi cu mult respect
pentru soţul ei.
În întreaga sa viaţă familială şi profesională,
în îndatoririle asumate voluntar şi în
angajamentele personale, peste tot, John s-a
achitat cu rigurozitate şi devotament.
Ca membru al Comitetului parohial, John
Diakoniac a rămas fidel spiritului Bisericii
Ortodoxe Române „Buna Vestire”, veche de 92
de ani, motiv pentru care a privit problema
succesiunii părintelui Petre Popescu numai prin
prisma continuităţii tradiţiei şi păstrării valorilor
morale ale acesteia; oricare ar fi candidatul,
cerându-i-se să fie vrednic de această moştenire.
În ultimul an, fiind bolnav, doborât la pat de
suferinţă, în ciuda presiunilor psihologice
exersate asupra lui de persoane interesate să-i
torsioneze voinţa, el a rămas credincios
principiilor sale, păstrându-şi libertatea de
decizie. În ziua de 29 august 2004, aşa bolnav, a
participat la Adunarea Generală a Bisericii şi a
luat atitudine, alături de ceilalţi membri,
împotriva imposturii ce încerca să se impună
comunităţii printr-o propagandă deşănţată. El a
înţeles că nimeni nu poate fi doborât din statutul
de om, oricare ar fi calomniatorul de serviciu,
aşa cum nimeni nu se poate ridica la statutul de
om calomniind pe alţii.
Pentru John Diakoniac demnitate înseamnă
distanţare de cei nevrednici şi libertatea de a
decide prin tine-însuţi ce este bine şi ce este rău.


John
Diakoniac
în 1949
Banchet de Sf. Nicolae
6 decembrie 1981
Părintele Petre Popescu, Dna Paulin
Julien, Gerald Godin – ministrul
Comunicaţiilor Culturale şi John
Diakoniac
Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 4


Hristos a inviat!
urmare din pag. 1



Oare Hristos, prin învierea Sa, n-a anticipat şi
învierea noastră? Oare Hristos, care si-a făcut
din suferinţa un bun prieten, nu ne-a arătat care
este sensul ei în drumul mântuirii? Nu ne-a
arătat El, că suferinţa poate deveni izvor de
nesfârşită bucurie? Ştiu este greu de acceptat,
dar aceasta este „marea întoarcere şi marea
semnificaţie omenească a creştinismului”.
Iată pentru ce bucuria lumii creştine este atât
de mare. Iată pentru ce învierea Mântuitorului
Hristos este primită cu explozii de fericire şi cu
dorinţa de a trăi şi a cuceri nu numai pământul
şi spaţiul, dar mai ales legile fundamentale ale
vieţii: libertatea, viaţa morală, respectul şi mila
faţă de om. Acest marş triumfal spre eternitate,
nu-l mai poate opri nimeni, oricât de
controversată şi negativă poate să fie o epocă
sau o generaţie din anii veşniciei.
Această bucurie şi fericire, izvorâtă din faptul
istoric şi necontestabil al învierii Mântuitorului,
vi le împărtăşesc astăzi iubiţii mei, şi la toţi vă
spun: Hristos a inviat!





SCRISOARE DESCHISĂ
CĂTRE EDITOR
urmare din pag. 1
în cimitirul de la Vatra Românească. După cum
orice creştin ortodox ştie, este cuvenit ca unui
ierarh să i se împlinească rugămintea de a fi
înmormântat în Episcopia pe care a păstorit-o.
Răspunsul Prea Fericirii Sale e încurajator
şi remarcabil, exprimând dorinţa pentru
"purtarea unui dialog frăţesc şi sincer în lumina
realităţilor de la faţa locului." A venit timpul
pentru ca lumea să privească îndeaproape la
aceste realităţi.
Dialog într-o nouă tonalitate
În fiecare an, Episcopia Ortodoxă Română
din America - ROEA - (înfiinţată în 1929) şi
Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America
şi Canada ţinând de Patriarhia Română
(înfiinţată în 1950) îşi ţin Congresele episcopale
în timpul weekendului Zilei Independenţei
Statelor Unite (4 iulie). A devenit o dovadă de
curtuazie între cele două eparhii schimbul de
scrisori frăţeşti cu această ocazie. În 2004,
scrisoarea ROEA către Arhiepiscopia Ortodoxă
Română din America şi Canada a fost citită şi
înregistrată în procesul-verbal al Congresului
ROEA, fără a fi acompaniată de o scrisoare
similară din partea Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române din America şi Canada.
Sosind acasă de la Congres, am primit un
fax de la Cancelaria Episcopiei de la Vatra.
Aparent, după ce a primit scrisoarea Episcopiei
noastre, Arhiepiscopia a trimis o scrisoare de
răspuns prin fax în prima luni după Congres. O
copie a acestui răspuns îmi fusese trimisă prin
fax.
Scrisoarea era cordială, dar nu se remarca
prin nimic deosebit, cu excepţia unei fraze-tip
pentru orice comunicaţie cu Arhiepiscopia:
"Adunându-ne la al 73-lea Congres...”. Surpriza
vine din faptul că scăzând din 2004 anul
înfiinţării - 1950, răspunsul nu e 73, ci 54. Ba
mai mult, cum e posibil ca o asemenea scrisoare
să nu felicite ROEA pentru a 75-a aniversare?
Bineînţeles, la mijloc este vorba de
pretenţia Arhiepiscopiei de a fi succesoarea
"canonică" a Episcopiei vechi de 75 de ani a
vrednicului de pomenire Episcop Policarp
Moruşca, care a fost păstorul ei în America între
1935 şi 1939 şi a continuat să fie considerat
Episcop eparhiot în timpul captivităţii sale în
România până la moartea sa din 1958. Însă, de
ani de zile, Arhiepiscopia se consideră singura
şi adevărata succesoare. Odată cu căderea
comunismului în România în 1989 şi dezgheţul
relaţiilor, Patriarhia Română şi Arhiepiscopia
Ortodoxă Română din America şi Canada au
identificat public ROEA ca fiind "o" (!)
succesoare canonică a Episcopiei lui Policarp.
Cântând acelaşi vechi refren
Chiar recunoscând legitimitatea ROEA,
purtătorii de cuvânt ai Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române din America şi Canada au continuat să
insiste pe aceleaşi vechi teme care au definit
maniera revizionistă de interpretare a Istoriei
Bisericii. Explicit sau implicit, aceste teme apar
la suprafaţă chiar şi în cela mai superficiale
discuţii. Pe scurt, acest vechi refren sună astfel:
1 Părintele Glicherie Moraru şi cei 7
indivizi care l-au acompaniat în înfiinţarea noii
eparhii patriarhale în 1950, au avut motivaţia
credinţei, supunerii şi dorinţei de a rămâne sub
aripa "canonică" a Bisericii Mame, în timp ce
Congresul Episcopiei din 1948, condus de
Părintele John Trutza a acţionat din motive pur
politice, aprinse de sentimentele McCarthyste
ale anilor 1950.
2 Ridicarea la rang de Episcop a
Părintelui Andrei Moldovan de către Patriarhia
Română în 1950 şi încercările de a-l impune
Episcopiei din America au fost acţiuni legitime
ale Bisericii Mame, prevenite cu succes numai
prin manevre legale în tribunale în timpul erei
McCarthy.
3 Episcopia creată de Moraru şi ceilalţi în
1950 e succesoarea canonică a celei înfiinţate în
1929. În anii recenţi, această temă a sucombat
din motive pragmatice: acum se spune că
Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America
şi Canada este "o" succesoare, împreună cu
ROEA, a Episcopiei originare.
4 Biserica Mamă, liberă acum, îşi
deschide braţele larg pentru fiica dizidentă. Da,
au fost diferenţe în trecut. Hai să nu le
examinăm prea adânc sau deschis. Ce-a fost a
fost. Tot ceea ce rămâne de făcut e ca fiica
rătăcitoare (ROEA) să se întoarcă obedientă sub
pulpana Patriarhiei şi totul va fi iertat. Românii
de pretutindeni vor fi uniţi din nou, florile vor
înflori şi păsările vor cânta bucuroase pe
crengile lor.
5 Piatra de poticnire a acestei reuniri e
încăpăţânarea ROEA. Acum câţiva ani, în
timpul vizitei unui ierarh, membru al Sfântului
Sinod al Patriarhiei Române în Protoieria
noastră (Ohio - Western Penn-sylvania), s-a luat
prânzul la Restaurantul "Pier W" din
Cleveland.
continuare în pag. 5
Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 5


SCRISOARE DESCHISĂ
CĂTRE EDITOR
urmare din pag. 4
Clerici din Arhiepiscopia Ortodoxă Română din
America şi Canada au fost de asemnea invitaţi.
Ieşind din restaurant, am auzit cum unul dintre
aceşti clerici a spus ierarhului: "Noi suntem
pregătiţi pentru unire, nu ştiu de ce ei (ROEA) nu
vor."
Distonantă
Cu numai câteva zile înainte de a primi faxul
menţionat mai sus, am primit o nouă carte,
publicată vara trecută şi scrisă de către Părintele
Remus Grama. Scrisoarea este intitulată: Policarp
Moruşca: Scrisori din captivitate şi este prima
investigaţie reală a istoriei din spatele strădaniilor
Episcopiei noastre de a practica credinţa
adevărată fără amestecul puterilor străine.
Părintele Grama a descoperit corespondenţa
şi notele întâiului nostru ierarh, a vrednicului de
pomenire Episcop Policarp Moruşca, în timpul
unei vizite de studiu în România, în vara lui 2003.
Studiind problema unităţii ortodoxe, i s-a îngăduit
accesul în arhivele Patriarhiei Române. Aceste
documente constituie baza cărţii sale. Episcopul
Policarp a fost ales de către Congresul Episcopiei
şi trimis de către Patriarhia Română în 1935. A
stat în America ceva mai mult de trei ani,
întorcându-se în România pentru a găsi sprijin
Episcopiei din America. În 1939, odată cu
izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, nu
s-a mai putut întoarce în America.
Întotdeauna s-a deplâns pierderea
Episcopului Policarp şi s-a blamat guvernul
comunist al României pentru dificultăţile noastre
din anii 1950. Cercetările Părintelui Grama ne
prezintă o situaţie cu mult mai complicată decât
se ştia. Ierarhii Patriarhiei Române erau repede
înlocuiţi cu oameni noi care colaborau cu
programul comunist, inclusiv programul pentru o
"diasporă" americană. Episcopul Policarp a fost
pus sub "domiciliu forţat", i s-a tăiat orice sursă
de venit şi a fost lăsat să trăiască în sărăcie. A fost
forţat să semneze documente sub presiune.
Corespondenţa sa a fost blocată şi cenzurată. El şi
familia sa au fost ţinuţi sub supraveghere atentă
ani de zile.
Întoarcerea lui Policarp în America a fost
blocată într-o mare măsură şi de către manevrele
şi intrigile grupului Moraru-Moldovan, care nu
urmăreau dreptatea canonică sau dogmatică
(Moraru fusese călugăr apoi căsătorit de câteva
ori!, nota editorului), ci puterea politică şi
câştigul personal, ei denunţându-l pe Episcopul
Policarp atât autorităţilor române cât şi americane.
De menţionat că Episcopul Policarp a fost acuzat
de aceleaşi persoane că este "gardist" (fascist) sau
"comunist", depinzând de nevoia momentului.
Policarp fiind sechestrat, calea era liberă
pentru autorităţile române să încerce să preia
controlul asupra Vetrei şi să domine Episcopia
Română. Membrii mai în vârstă ai Parohiei mele
au fost fiii duhovniceşi ai lui Andrei Moldovan
care a fost preot în Akron şi îşi aduc aminte de
acele zile. Nu putem povesti întreaga istorie aici,
dar prin harul lui Dumnezeu, Parohia
"Întâmpinarea Domnului" din Akron, OH,
împreună cu întreaga Episcopie a supravieţuit şi a
trecut peste toate încercările legale, politice şi
spirituale ale anilor 1950 şi 1960.
Contribuţia istorică deosebită a Părintelui
Grama este că toate aceste informaţii sunt luate
direct de la sursă. Ne sunt prezentate cuvintele
reale ale Securităţii despre Policarp şi, dureros,
ale, pe atunci, Episcopului Vicar Patriarhal
Teoctist Botoşăneanul, actualul Patriarh al
României. Părintele Grama a folosit arhivele
româneşti pentru a documenta ceea ce noi am
ştiut dintotdeauna: că separarea noastră de
Biserica Mamă nu s-a făcut din pricini canonice
sau dogmatice, ci datorită maşinaţiunilor noilor
autorităţi comuniste şi a complicilor lor din
cadrul Patriarhiei, pentru a prelua controlul
asupra Bisericii şi comunităţilor române din
America.
Punct, Contrapunct
Până nu demult (până în iunie 2004), temele
prezentate mai sus erau cântate liber, frecvent, în
lung si-n lat de către reprezentanţii Patriarhiei. În
lumina descoperirilor prezentate de cartea
Părintelui Grama, ele sună fals. Haideţi să ne
întoarcem acum la aceste teme, de această dată
prezentate adecvat:
1 Este clar că grupul celor opt persoane
care au încorporat o nouă "episcopie" în 1950 au
făcut aceasta în directă opoziţie cu dorinţa
comunităţii românilor-americani şi a Congresului
Episcopiei. Este clar, de asemenea, că ei nu erau
decât o simplă facţiune care urmărea interesul
propriu.
2 Este clar că ridicarea la rang de Episcop
a Părintelui Andrei Moldovan a fost stratagema
prin care guvernul comunist din România şi
autorităţile bisericeşti au încercat să domine
comunităţile româneşti din America de Nord şi să
ia controlul asupra proprietăţilor Episcopiei,
inclusiv Vatra Românească. Este clar că această
încercare a eşuat, fiind, într-un cuvânt, ilegală.
3 Este clar că Episcopia înfiinţată în 1950
de grupul Moraru-Moldovan a fost o nouă
Episcopie. Policarp a continuat să fie considerat
Episcopul eparhiot al ROEA până la moartea sa.
Policarp a îndrumat pe Moldovan să se supună
votului Congresului Episcopiei, ceea ce
Moldovan nu a putut face.
Autorităţile române şi facţiunea Moraru
ştiau că, de fapt, ei creau o structură paralelă.
Aceste fapte, împreună cu funcţionarea continuă
a ROEA în tot acest timp, arată că ROEA nu este
"o succesoare" a Episcopiei lui Policarp, ci
aceeaşi Episcopie pe care Policarp a slujit-o şi pe
care a recunoscut-o în scrierile sale.
4 În ciuda aserţiunii Prea Fericitului
Patriarh Teoctist că mişcarea pentru unitate a
început la Montreal şi Bucureşti, este clar că
ROEA a fost prima care a căutat căi de
normalizare cu Biserica Română şi cu
Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America şi
Canada ce ţine de Patriarhia Română. Dialogul,
care continuă din 1992, a fost iniţiat de către
Arhiepiscopul Nathaniel. Arhiepiscopul Nathaniel
a invitat pe Arhiepiscopii Victorin şi Nicolae să
slujească împreună în bisericile ROEA în
numeroase ocazii. Problema nu este, totuşi, una a
simplei reîntoarceri la Biserica Mamă. ROEA
trebuie să fie convinsă că întoarcerea la Biserica
Mamă va fi un pas clar, în ochii tuturor creştinilor
ortodocşi, către unitate ortodoxă în America de
Nord. Dincolo de acestea, este tot mai clar că
ROEA a fost nedreptăţită şi că însăşi identitatea ei
a fost uzurpată. Aceste nedreptăţi sunt dincolo de
ceea ce ar putea fi considerate problemele
trecutului. A insista să le ignorăm ar însemna să le
minimalizăm. Trecutul nu poate fi schimbat, dar
trebuie să fie recunoscut deschis, înainte ca
reconcilierea să înceapă.
5 Piatra de poticnire pentru dialogul viitor
o reprezintă refuzul Patriarhiei Române şi a
Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi
Canada, ce ţine de Patriarhie, de a recunoaşte
adevărul istoric. Nu pot să cred că Arhiepiscopia
Ortodoxă Română din America şi Canada este
"gata pentru unire" - gata pentru o unire
revizionistă ce implică ştergerea trecutului. Mă
îndoiesc că ROEA va dansa pe această melodie.
În cadrul uneia dintre primele sesiuni de
dialog, reprezentanţii Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române din America şi Canada au spus:
"Recunoaştem că nu veţi părăsi pur şi simplu
OCA şi supune Bucureştiului. Nu putem găsi o
soluţie creativă?"

continuare în pag. 7
Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 6


MISIUNEA ORTODOXĂ
ROMÂNĂ
SFINŢII MARTIRI
BRÂNCOVEANU
SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI,
CONSTANTIN VODĂ, CU CEI PATRU
FII AI SÂI, CONSTANTIN, ŞTEFAN,
RADU, MATEI ŞI SFETNICUL
IANACHE
Prăznuiţi la 16 august, s-au învrednicit a
suferi moarte mucenicească pentru dreapta
credinţă şi pentru neamul românesc din care
au fost odrăsliţi.
Sfântul martir Constantin Vodâ
Brâncoveanu, care cu creştineasca
înţelepciune a cârmuit Tara Româneasca
vreme de 25 de ani (1688-1714), a strălucit
ca un mare ocrotitor al culturii şi artei
româneşti, ridicând, înnoind şi înzestrând
numeroase biserici, mănăstiri şi alte
aşezăminte, miluind pe cei săraci şi ajutând
cu prisosinţa celelalte Biserici Ortodoxe
surori aflate atunci la grea cumpănă.
Scos din scaunul de domnie, Sfântul
Constantin Vodâ Brâncoveanu o suferit
chinuri împreună cu fiii şi sfetnicul său, la
Constantinopol, învrednicindu-se cu toţii să-
si încununeze fruntea cu coroana sfântă a
muceniciei pentru credinţa ortodoxă pe care
au apârat-o şi mărturisit-o cu preţul vieţii.


Noua misiune este situată în capela din
spatele bisericii
SAINTS-ANGES GARDIENS,
1400, boul. Saint-Joseph, LACHINE
Părintele CODRUŢ ION va sluji în
fiecare Duminică la ora 10:30
Vă invităm să participaţi în număr cât mai
mare la toate slujbele cu începere de
DUMINICA, 10 APRILIE 2005.


Hramul Bisericii “Buna Vestire” din 20 martie 2005
Masa principală – de la stânga la dreapta: Ion Simionescu,
Alexandru Popescu, Victor Roşca, pr. Constantin Tofan, pr. Codruţ
Ion, Prof. Univ. Emerit Dr. Sorin Sonea, Dragoş Georgescu
Vedere generală
Masa Doamnelor
Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 7


SCRISOARE DESCHISĂ
CĂTRE EDITOR
urmare din pag. 5
În cadrul întâlnirilor, o serie de soluţii au
fost prezentate. Unele sunt realiste. Altele, mai
puţin. Având interesul ca discuţiile Comisiei
pentru Dialog să se desfăşoare nestânjenite şi
creativ, fără frica interpretărilor publice greşite şi
fără neînţelegeri, ROEA a refuzat să discute
aceste întâlniri ori să ia acţiuni publice. În
contrast, Arhiepiscopia Ortodoxă Română din
America şi Canada a publicat soluţia sa creativă în
Calendarul Credinţa pe anul 2002: ROEA ar
trebui, pur şi simplu, să părăsească OCA şi să se
supună Bucureştiului. Plus ça change, plus c’est
la même chose.
Cineva s-ar întreba unde-şi cheltuiesc
energia creativă oficialii Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române din America şi Canada, în timp ce
ROEA, istoric, a evitat o atitudine combativă.
Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America şi
Canada a dezvoltat instrumente proprii de
creativitate şi dialog. Atunci când ROEA şi-a ales
un Episcop Vicar în 2002, a fost criticată de către
reprezentanţii Arhiepiscopiei pentru că se îngrijea
de propriile ei necesităţi interne. În sfera
misionară, un tipic nefericit a luat naştere: atunci
când ROEA înfiinţează o misiune într-un oraş,
imediat şi Arhiepiscopia înfiinţează o misiune sau
două în acelaşi oraş. În momentele de
generozitate, purtătorii de cuvânt ai
Arhiepiscopiei au etichetat ROEA ca fiind
"dizidentă", "nesinceră" şi "nedoritoare", toate
din cauză că Episcopia lui Policarp nu se grăbeşte
să schimbe prezenta sa stare de autonomie cu o
alta pe care istoria a arătat-o a fi fragilă cu
adevărat şi subiect al vânturilor forţelor politice
dintr-o ţară străină.
SOLUŢIE
Un principiu central al credinţei ortodoxe
este că împăcarea şi iertarea sunt întotdeauna
posbile. Acesta este înţelesul Tainei Pocăinţei.
Aceasta însă implică câteva aspecte:
Recunoaşterea: Păcatul trebuie recunoscut
ca atare de persoana care caută să se pocăiască.
Pocăinţa: Cel ce caută împăcare trebuie să-
şi exprime părerea de rău şi dorinţa de a se
schimba
Hotărârea de a nu mai greşi: Păcatul,
odată recunoscut şi mărturisit deschis, nu mai
trebuie săvârşit. Aceasta este adevărata
spovedanie înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii.
Împăcarea: Atunci cînd primele trei trepte
au fost împlinite, suntem mişcaţi de harul lui
Dumnezeu să iertăm şi să ne împăcăm cu El şi cu
cei împotriva cărora am păcătuit.
Unirea: Treapta finală a procesului este
reunirea, în chip tainic aceasta se întâmplă la
potirul din care ne împărtăşim unindu-ne în
comuniune cu Dumnezeu.
Într-o vreme când Episcopia noastră este
angajată în dialog cu Arhiepiscopia Ortodoxă
Română din America şi Canada, aici, în America
de Nord, cineva ar fi tentat să pună deoparte
trecutul şi să spună: "ce-a fost a fost." Ca şi
păcatele, însă, ce a fost poate fi curăţit numai dacă
este recunoscut deschis şi admis. Din păcate,
trecutul expus de cartea Părintelui Grama nu a
fost încă recunoscut ori admis de către vreun
reprezentant al Patriarhiei, guvernului României
sau Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din
America şi Canada.
Cadenţa
Cum se va termina totul? Va persista
evaziunea şi eludarea? Vom fi trataţi cu altă
misivă sofomoricească despre "iertare" şi
"apologie"? Vechile minciuni despre "pan-
slavism" şi "canonicitate" vor fi scuturate de praf
pentru încă un editorial în stilul anilor 1970? Va
tipări Credinţa o recapitulare a procedurilor de la
Chambessy ca şi cum nimeni nu ar fi auzit de ele?
Va fi tăcere asurzitoare? Ori puterile Patriarhiei şi
Arhiepiscopiei vor auzi, în final, muzica şi vor
începe să construiască încredere, demonstrând
onestitate şi transparenţă asupra aspectelor bazice
ale istoriei noastre?
Scrisoarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist
promite că Prea Fericirea Sa va discuta problema
unităţii şi a dialogului cu înalt Prea Sfinţitul
Arhiepiscop Nicolae cu prilejul următoarei vizite
în România a Arhiepiscopului. Din păcate, nu
există o invitaţie pentru discuţii similare şi cu
Arhiepiscopul Nathaniel.
Cum se va sfârşi totul? Întreabrea merge
dincolo de neînţelegeri şi de atmosfera timpurilor
trecute. Merge direct la adevăr şi minciună, la
drept şi greşit. Descoperirile Părintelui Grama au
îndreptat dialogul-duet pe o nouă tonalitate.
Documentele istorice fără echivoc
descoperite vorbesc de la sine: unitatea Episcopiei
lui Policarp a fost sfâşiată de acţiunea Patriarhiei
Române şi poate fi restaurată prin iniţiativa umilă
şi frăţească a Patriarhiei. Prea Fericitul Patriarh
Teoctist se află în poziţia unică de a lua o
asemenea iniţiativă.
Un lucru este cert: acelaşi cântec vechi nu se
mai poate cânta în continuare.

Hristos a înviat!
de Vasile Militaru

Hristos a Inviat! Ce vorba Sfânta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimii-ti cânta
De cate ori crestine o auzi.

Hristos a Inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in Adevar;
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersec si de mar.

In stupii de albina fara gres,
In vântul care sufla mângâios
In ramura-nflorita de cires
Dar vai, in suflet ti-nviat Hristos?

Ai cântarit cu mintea ta crestine
Cât bine ai facut sub cer umblând,
Te simti macar acum pornit spre
bine
Macar acum te simti mai bun, mai
blând?

Simti tu topita-n suflet vechea ura?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ti-ai pus zavor pe bârfitoarea-ti
gura?
Iubirea pentru semeni o simti jar?

O, daca-aceste legi de-a pururi
sfinte
In aur macar azi te-au imbracat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa cânti: Hristos a Inviat!


Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 8


ÎNVIERE
de George Filip

Bat clopotele peste TERRA...
Pe trena stelei ce s-a dus,
Sfiintind cu Duhul atmosfera;
Se-ntoarce pe pamînt - Iisus.

Luati lumina din lumina
Uimiti de semnul cel divin.
Doar puiul-Om, care se-nchina,
În cartea sfânta e crestin.

De Iuda se descrestineazà,
Când geme neamul în cosmar,
Apocalipsa o scruteazà
Doar cel ce-i botezat cu har.

Purtàm poveri si bube rare
Cu lumînari de crez pe mâini
Dar stim cà Dumnezeul - mare,
Ne-mparte peste, vin si pâini.

HRISTOS a inviiat - tàcere...
Si dà-ti càmasa la vecini.
În noaptea sfântà, de-Înviere,
Sà fim mai blînzi, si mai crestini.

Voi nu stiti oameni, ce gheene
Ne ard prin negre pribegii ?
Afurisitele migrene
Sà le hulim - cât suntem vii.

Noi ne iubim, cei ce cuvîntà,
Prin evul àsta poluat
Rostiti, crestini, parola sfântà
Rostiti : HRISTOS A ÎNVIAT !

...Atunci, o noapte de luminà
Se naste purificator,
Iar Învierea e divinà
Si-i re-nvierea tuturor.

E PASTELE, e Sfântul Paste,
Cuvîntul nostru-i de prisos.
Crestinului, ce-l recunoaste,
Din toate-i glàsuie HRISTOS.

...Si am un gând spre ROMÂNIA,
Spre neamul nostru sufocat :
TRAIANE, pune-n chingi urgia,
Români - HRISTOS A ÎNVIAT !

La Pasti
de George Toparceanu

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite si mânjite,
Zece ouă înrosite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frătioare,
- Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Stati gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-ati fi ouă...
- Suntem fierte!
Zise-un ou rotund si fraise
Lânga pasca cu orez.
Si schimbindu-si brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pân'la urmă tot nu scap!
- Ne găteste de paradă.
- Ne ciocneste cap în cap
Si ne zvârle coaja-n stradă...
- Ce rusine!
- Ce dezastru!
- Preferam să fiu omletă!
- Eu, de m-ar fi dat la closcă,
As fi scos un pui albastru...
- Si eu unul violet...
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Asa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!...

DESTIN ROMÂNESC
de George Filip

sà ia mâna de pe tarà
ràsfàtatii de simbrie
si pe uliti sà ràsarà
noi porunci, spre vesnicie!

vesnicia stà-n puterea
unui Fàt-Frumos, de-al nostru,
ce-si zideste viata, vrerea,
sà-i zideascà tàrii - rostul.

Làsati mortii sà prânzeascà
În odihna lor, de jale,
Pe clepsidra româneascà
Nu vrem zàngànit de zale,

Nu dàm Dunàrea în douà
Cu sperjurii, de-altà datà
În obârsia, cea nouà,
Cinstea noi ne-o stim spàlatà

Am aprins cu amânare
Focuri mari, pe bàtaturà,
Si îi perpelim cu Soare
Pe acei care ne furà.

Noi ne pàstorim Carpatii
Cum stim noi, din tatà-n fiu
Si ne-am dàltuit bàrbatii
În destinul tàrii - viu.

Sà ia mîna de pe tarà
Ràsfàtatii altor ere.
Prin cîmpia milenarà
Flori sàdim, de dor si vrere.


Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 9



E X L I BRI S
Inteligenţa ca prosti e la
Caragiale şi Flaubert
de Mircea Gheorghe
"Omul, spune André Glucksman în excelenta
sa carte Prostia, este singurul animal capabil sǎ
devinǎ prost". Iatǎ un aforism de care filozoful
nu se desparte niciodatǎ în aceastǎ carte,
consacratǎ ravagiilor prostiei în societatea
modernǎ. Prostia este polimorfǎ şi din aceastǎ
cauzǎ o definiţie a ei care sǎ explice toate
felurile omului modern de a fi prost este
imposibil de dat. La fel ca Socrate care în
Hippias major neputînd sǎ ajungǎ la o definiţie
a frumosului în sine se mulţumea melancolic
cu descrierea obiectelor frumoase, André
Glucksman trece în revista toate marile ravagii
produse de prostie în secolul care tocmai a
trecut - falsele revoluţii, totalitarismele de
stînga şi de dreapta, antisemitismul, rǎzboaiele
mondiale - fǎrǎ sǎ propunǎ o identificare a
prostiei în sine. "Prostia, spune el totuşi la un
moment dat, este absenţǎ a judecǎţii, dar
absenţǎ activǎ, cuceritoare, precumpǎnitoare.
Ea îşi propune sǎ convingǎ: nimic nu trebuie
judecat" Sau, ceva mai jos: "Prostia /.../
instaureazǎ domnia clişeelor şi a poncifurilor".
Discutatǎ în acest fel, prostia este legatǎ de
oportunitate, consecinţe, eficacitate şi percepţie
de sine. André Glucksman o ilustreazǎ cu
numeroase exemple din literaturǎ (Molière,
Flaubert etc.), dar şi din istoria ideilor,
doctrinelor şi regimurilor politice europene. Ea
nu mai este o simplǎ incapacitate intelectualǎ,
ci însoţitoarea fidelǎ a faptelor omeneşti, mari
sau mici, individuale sau sociale. Iar punctul ei
de pornire este o inadaptare a omului la
realitatea din sine sau din afarǎ, inadaptare care
poate duce fie eşecul şi sanctionarea lui, fie la
victorie şi, corelativ, la violentarea realitaţii.
Nimeni nu poate contesta veracitatea
analizelor lui André Gliucksman. Dar trecînd
din plan filozofic la planul real uman apar
dificultǎţi insidioase de identitate.
Care este talgerul care atîrnǎ mai greu -
prostia sau inteligenţa - cînd oamenii se
dezvǎluie de o complexitate ambiguǎ? Şi cînd
în faptele şi în discursurile lor prostia nu se mai
gǎseşte în stare purǎ, ci amestecatǎ cu abilitate,
capacitate de manipulare a semenilor,
versatilitate sau, şi mai interesant, cu trǎsǎturi
pe care ne-am obişnuit sǎ le considerǎm ca
aparţinînd, fǎrǎ nici o umbrǎ de îndoialǎ,
inteligenţei: curiozitate, sensibilitate în faţa
problemelor, plǎcerea analizelor abstracte,
înclinaţia de a sintetiza aforistic propriile
experienţe, toleranţa în faţa punctelor de vedere
diferite, bucuria de a cunoaste şi de a-şi
perfectiona spiritul?
Ne confruntǎm cu dificultatea asta acolo
unde poate ne-am astepta mai puţin, în teatrul
lui Caragiale, de pildǎ, sau în romanul lui
Flaubert, Bouvard şi Pécuchet.
La Caragiale, Conul Leonida este un Ştefan
Gheorghidiu avant la lettre, care are gustul sǎ
discute filozofie cu nevasta în pat. El este
interesat de mersul istoriei şi de rolul marilor
personalitǎţi ("Galibardi") de dinamica socialǎ
şi politicǎ ("revuluţia şi voia de la poliţie"), de
problemele politicii bugetare (leafa
republicanǎ, adaugatǎ la pensia acordata de
vechiul regim şi "legea de murǎturi"). Si
Efimiţa este “intelectuala” fiindcǎ în loc sǎ fie
plictisitǎ de lucruri care se afla dincolo de
preocupǎrile şi înţelegerea ei este, dimpotrivǎ,
topita de admiratie: “Cum le zici matale,
bobocule, mai rar!"
Nae Ipingescu si Jupîn Dumitrache sunt şi ei
“intelectuali”. Avem în O noapte furtunoasǎ
scene de “hermeneuticǎ” cînd amîndoi încearcǎ
sǎ desluşeascǎ dincolo de limbajul pompos şi
franţuzit al “Vocii patriotului nationale” ideile
timpului lor, se entuziasmeazǎ la gîndul ca ei
sînt poporul şi-l admira pe autorul articolului
pentru combativitate, vǎzînd în el un viitor om
politic. Nici ziaristul nu este, la drept vorbind,
un prost caraghios. Totul este însǎ în regim
minor. Dacǎ transcriem textul lui Ricǎ
Venturiano în limbaj literar, umorul dispare şi
ideile, fǎrǎ sǎ fie strǎlucitoare şi originale, sunt
oneste şi corecte: "Democraţia românǎ, putea
scrie Ricǎ Venturiano, sau mai bine zis
obiectivul ei este de a convinge cetǎţenii cǎ
nimeni nu trebuie sǎ se eschiveze de la datoriile
ce ne sunt impuse în mod solemn de legea
fundamentalǎ a ţǎrii, Sfînta Constituţie. A se
eschiva de de la aceste datorii faţǎ de popor
este o eroare de neiertat şi chiar, am putea
spune, un act criminal/.../ Situatia României nu
se va putea clarifica. Ceva mai mult, nu vom
putea intra pe calea progresului veritabil pînǎ
ce nu vom avea vot universal"
Nu e vorba deci de un umor de idei (aşadar
de prostie), ci doar de unul de limbaj.:
Trahanache din O scrisoare pierduta este
discipolul fiului sǎu, student – sau poate
universitar! - care vorbeste în maxime - şi pe
care-l citeazǎ frecvent, cu aplomb: : “Bine zice
fiu-meu de la facultate: unde nu e moral, acolo
e corupţie " El are sensibilitate pentru expresia
care spune mult în vorbe puţine (ca si alte
personaje ale lui Caragiale, reputate “proaste”:
Farfuridi, Catavencu, Agamita). Niciunul dintre
persoanajele acestea nu e placid, plat,
neinteresant, banal. Truismele, anacoluturile,
contradicţiile - de exemplu din discursul lui
Farfuridi, celebrul "sǎ se revizuiascǎ totul dar
sǎ nu se schimbe nimic" - nu sunt luate din
realitate, ci elaborate în laboratorul unei minţi
superioare, sunt sinteze concentrate de
elemente disparate ici si colo. O asemenea
minte concepe prostia nu ca o insuficienţǎ, nu
ca o lipsǎ de structurǎ ci mai curînd ca o
structurǎ inteligentǎ degradatǎ. Personajele lui
Caragiale sunt deci înclinate sǎ reflecteze, sǎ
examineze şi sǎ-şi expunǎ ideile în discursuri
elaborate şi complexe. Dramaturgul îl pune pe
Farfuridi sǎ transpire şi sǎ se încurce în
propriile-i cuvinte fǎrǎ sens, dupǎ ce însǎ l-a
destabilizat prin protestele repetate ale celor
care-şi aşteaptǎ rîndul sǎ vorbeascǎ. Dar
altminteri, discursul lui trateazǎ "cestiunile
arzǎtoare la ordinea zilei" din punct de vedere
istoric şi juridic, ceea ce în sine nu este ridicol.
Nu altfel este discursul lui Caţavencu.
Rizibilul "sǎ avem şi noi faliţii noştri" este în
fond exprimarea unui principiu al economiei de
piaţǎ, un deziderat care fǎcea parte în mod
justificat dintre orientǎrile partidului liberal al
vremii: încurajarea concurenţei (cu drept
corolar falimentarea întreprinderilor sau
negustorilor neperformanţi) ca mijloc de
realizare a prosperitǎţii sociale.
La Flaubert, care a intenţionat prin Bouvard
şi Pécuchet sǎ scrie un roman al prostiei
omeneşti, cititorul se confruntǎ pînǎ la urmǎ cu
exemplele a doi oameni ce încearcǎ eroic, fǎrǎ
sǎ se lase descurajaţi de eşecuri repetate, sǎ-şi
schimbe condiţia anodinǎ de oameni "fǎra
însuşiri", cum ar fi spus Robert Musil. Ei vor fi
rînd pe rînd agricultori, medici, arheologi,
astronomi, chimişti, filozofi, colecţionari de
opere de artǎ, pruducǎtori de vinuri sau de
conserve etc. şi se vor întoarce la sfîrşit,
epuizaţi, la vechea lor meserie de copişti.
Flaubert a imaginat tot acest periplu ca un efort
disperat şi inutil al prostiei de a-şi depǎşi
condiţia. Şi în acelasi timp, ca o demonstraţie
cǎ societatea însǎşi este infestatǎ în concepţiile,
teoriile, valorile, tehnicile şi tehnologiile ei de
o prostie atotputernicǎ şi omniprezentǎ. Numai
cǎ Bouvard şi Pécuchet din ultimele pagini ale
romanului vor fi cu totul alte spirite si minţi
decît în primele. Ei vor fi cunoscut toate
aventurile spiritului uman şi pînǎ sǎ se
recunoascǎ înfrînţi, vor fi acumulat cunoştinţe
şi experienţe care-i vor transforma
fundamental.
Cînd un cititor inteligent al lui Caragiale sau
Flaubert ia drept reale exemplele de prostie
date atît de atrǎgǎtor în paginile lor, el se
comportǎ aidoma nobililor din Franta rococo-
ului care-si imaginau cǎ vǎd în tablourile lui
Boucher ţǎrani autentici. Dar era vorba, de fapt,
de oameni din aceeasi tagmǎ cu ei, doar
îmbracati în straie de pǎstori. Pǎstorii aceştia cu
straie curate, cǎlcate în pliuri savante şi cu o
înfǎţişare agreabilǎ şi asepticǎ (îmbujoraţi, cu
tenul proaspat si lǎptos, neatins de soare, cu
încheieturi fine şi picioare delicate) nu pot
înşela pe nimeni. Am greşi daca ne-am
aventura sǎ facem, pornind de la ei, un studiu
asupra ţǎranilor din secolul XVIII-lea din
Franţa...

Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 10


LEGI NEŞTIUTE NE
GUVERNEAZĂ
de Florin Oncescu
Cafeaua şi proteza
La serviciu îmi iau cafea, măcar o dată pe
zi, de la o maşină automată. Bag banii, fac
comanda, un pahar din carton cerat cade
printre două palete metalice într-un
compartiment prevăzut cu o uşiţă culisantă,
de plastic semitransparent. Maşina începe să
zumzăie, un mesaj apare pe micul afişier
electronic: „Patientez!” Restul – dacă n-am
plătit cu suma exactă - pică cu zgomot într-
un buzunar metalic. Aud apoi cafeaua
curgând în pahar, cu un sunet care se
schimbă continuu, pe măsură ce se umple
paharul. La final, când maşina rămâne mută,
dau uşiţa la o parte şi-mi iau paharul cu
cafea.
Într-o zi, sunetul cafelei curgând în pahar a
fost diferit. Aducea cu sunetul apei, curgând
pe tabla chiuvetei. Iar când am dat uşiţa la o
parte, am găsit paharul înclinat cu 45 de
grade faţă de poziţia normală. Şi complet
gol. Cafeaua plătită de mine cursese pe
lângă. De atunci, am luat obiceiul să mă
asigur că paharul cade în poziţia bună. Bag
banii, fac comanda, deschid rapid uşita de
plastic şi arunc o privire.
În cele două-trei luni care au urmat,
paharul de cafea a căzut, fără excepţie, în
poziţie verticală. Am început să deschid uşiţa
de plastic cu mişcări mai lente, uneori după
sosirea paharului. Am început să cred că
întâmplarea cu cafeaua pierdută s-a datorat
unei defecţiuni tehnice care a fost remediată.
Şi a venit o zi în care n-am mai verificat
cum cade paharul. Era seară, eram obosit,
aveam în plan să mai rezist o oră la program.
Am plătit, am ales, am rămas cu privirea în
gol. La ce mă gândeam, mi-e greu să spun.
Din starea de reverie m-a scos acel sunet de
tonalitate constantă, ca al apei de robinet la
atingerea tablei chiuvetei. Am deschis rapid
uşiţa de plastic, dar era deja prea târziu.
Cafeaua cursese pe lângă.

Avem, la Montreal, un fost campion de
box. Rapidist, campion naţional şi
vicecampion european, în anii ’70. Are doi
din incisivii de sus de o culoare foarte puţin
diferită de restul dinţilor. Sunt dinţi puşi. Mi-
a povestit cum i-a pierdut pe cei originali.
Juca un meci, în campionatul naţional. În
pauza dinaintea ultimei reprize, antrenorul l-
a şters cu prosopul pe faţă şi pe gât, i-a masat
puţin umerii, i-a dat apă să-şi clătească gura,
l-a încurajat, spunându-i că n-are decât s-o
ţină tot aşa şi victoria e a lui. A sunat gongul,
campionul a sărit în picioare şi a făcut doi
paşi spre centrul ringului. Antrenorul l-a
strigat: „Proteza!” Aşa-i, uitase proteza.
Boxerii îşi apără dinţii ţinând o proteză între
fălci. Pumnii adverşi le pot turti nasul, le pot
sparge o arcadă, dar nu le pot sparge dinţii.
După o scurtă ezitare, campionul nostru a
făcut un semn, cu mâna, ca şi cum ar fi spus
„O dată n-o fi foc!” Şi s-a dus să-şi ia locul,
de-o parte a arbitrului.
Şi, în repriza care a urmat, adversarul lui i-
a scăpat un pumn drept în dinţi.
Pierre din Lyon
În vara lui ’84, am făcut o lungă excursie
prin Ungaria, Cehoslovacia şi RDG, însoţit
de amicul şi colegul de facultate Andrei.
Excursie pe cont propriu, cu rucsacul în
spate, cu sacul de dormit ataşat de el.
La Berlin, ne-am întâlnit întâmplător, în
holul unui hotel pentru tineri, un
Jugendturistenhotel, cu alţi doi colegi de
facultate, doi fraţi craioveni. În patru, seara
târziu, am intrat într-o discotecă din preajma
faimoasei Alexanderplatz.
Discoteca era plină de fete tinere, blonde,
mai mereu câte două, dar şi în grupuri mai
mari, care tot timpul păreau că se sufocă de
râs.
Pentru că ne apropiam de sfârşitul
excursiei şi pentru că fusesem chibzuiţi până
atunci, Andrei şi cu mine aveam de ars, în
acea seară, o sumă de bani rezonabilă. Cam
50 de mărci, împreună. Un coctail
Manhattan, băutură din care nu mai reţin
decât denumirea, făcea 4 mărci. Fraţii
craioveni erau băieţi cuminţi, din categoria
băutorilor de limonadă.
Mă revăd aşezat la o masă rotundă, alături
de Andrei şi de două fete. Spunându-le
fetelor că suntem români. Arătându-ne, la
insistenţele lor alintate, paşapoartele.
Vederea pozelor noastre - poze de tineri
serioşi, cu mustaţă, la cravată şi costum-, le-a
provocat fetelor un râs isteric. Şi remarca
uneia: „KGB!” Am săltat paharele lungi, de
coctail. „Prosit!” au spus fetele. „Noroc!” am
răspuns noi.
Mă revăd la o altă masă, una lungă, din
apropierea barului, în compania lui Andrei şi
a unui grup de patru fete. Fraţii craioveni
trăgeau cu urechea, de la masa alăturată.
Nu mai ştiu a cui a fost iniţiativa, a mea
sau a lui Andrei, dar de data asta ne-am dat
drept francezi. Ne-am prezentat, pe loc, cu
primele nume galice care ne-au venit în cap,
Jacques şi Pierre, al doilea pentru mine. „Şi
de unde, din Franţa, sunteţi voi?” am fost
întrebaţi. „De la Lyon”, am răspuns eu, ca-n
transă, lăsându-l pe Andrei mut de uimire.
Ne adresam fetelor într-un amestec de
engleză poticnită şi de germană de ghid de
conversaţie (varianta de buzunar). Cu
franceza stăteam bine, dar aparent nimeni, în
afara noastră, n-o ştia.
Şi iar am săltat paharele de coctail. Altele
decât prima oară, desigur. „Prosit!” au spus
fetele. „Prosit!” am răspuns noi. „Cum se
spune în Franţa?” m-a întrebat o fată,
aşteptând cuvântul cu paharul în poziţie de
atac. „Se spune...” Drace, nu-mi venea pe
limbă! „Se spune...” O privire rugătoare spre
Andrei... dar şi el părea luat prin
surprindere... M-am descurcat singur. „Se
spune... Bon apetit!”
Şi am ciocnit paharele repetând întruna,
eu, Andrei şi nemţoaicele, „Bon apetit!” De
la masa de alături s-au alăturat corului şi
băutorii de limonadă. Fiecare nouă
pronunţare provoca un nou val de râsete.
Nemţoaicele râdeau de râsul nostru. Păreau
fericite că au învăţat un cuvânt aşa drăguţ.
În fine, mă revăd pe ringul de dans, între
două dintre nemţoaice. Încurajat cu aplauze
de cei trei amici, rămaşi pe scaune.
Pierzându-mi echilibrul şi evitând o
ruşinoasă prăbuşire printr-un şpagat făcut pe
jumătate.

În primăvara lui ’92, am făcut eforturi
sistematice să prind o bursă în Franţa. Am
lansat un stol de scrisori către zeci de
departamente universitare.... din Paris,
Nantes, Lille, Lyon, Grenoble... Am fost
invitat de un profesor din Lyon. Din luna
octombrie a aceluiaşi an, pentru 11 luni, am
devenit locuitor al Lyonului.

Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 11


Ţepuşa din carne
- I I -
de Victor Ioan Pica
Acolo, în închisoare, un turnător era depistat
cu mare uşurinţă. Spaţiul său de manevră era
redus şi recompensele erau foarte vizibile: un
polonic de zeamă în plus, o înjurătură în mai
puţin.
Dar fie în închisoare, fie afară, în cele mai
multe cazuri turnătorul poate fi depistat cu
destulă uşurinţă, dacă luăm bine seama la
apucăturile aproapelui nostru. Chiar şi aşa însă,
mie nu mi se pare că se rezolvă mare lucru. Te
poţi apăra acum de unul, dar locul lui îl iau pe
dată alţi zeci. Astfel lupta cu turnătorul e fără
sfârşit. Deci nu turnătorul singur, ci
„turnătoria”, ca sistem de viciere şi sublimare a
conştiinţei umane, e fondul problemei.
„Turnătoria” e o maladie socială şi virusul ei
trebuie căutat la rădăcina ideologiei comuniste.
Unii, poate din naivitate, se exprimă cam aşa:
„E firesc ca poliţia unui stat să-şi aibă agenţii
ei. De ce ar face excepţie securitatea română?”
Mai „firesc” nici că se poate! Dintr-un
anumit punct de vedere, atât agentul poliţiei
vechi, cât şi informatorul securităţii de azi sunt
două fiinţe la fel de dezavuate. Şi, totuşi, câte
deosebire între agentul de ieri şi informatorul
de azi! Sau, mai precis spus, câtă deosebire
între modul de a concepe această meserie al
celor două instituţii! De la practica poliţiei unui
stat civilizat, de a uza de informaţii în scopuri
defensive şi până la instituţia turnătoriei,
concepută ca un genocid spiritual, e o distanţă
mult prea mare pentru a le confunda. Pentru
ideologia comunistă, se ştie, nu omul în sine e
ceea ce contează, ci omul cu calitatea sa mult
mai periferică, de animal social. Acest animal
social nu trebuie să aibă conştiinţă proprie, nu
trebuie să aibă un suflet care să aspire la
nemurire şi libertate. Tot ce are acest „animal
social” superior e produsul materiei din sine.
Prima consecinţă ce decurge de aici e
dramatică: omul din concepţia comunistă poate
suferi oricând o mutaţie la nivel de concept de
viaţă, printr-un experiment mai mult sau mai
puţin drastic, aplicat asupra fizicului şi
psihicului său. Dresajul devine astfel cel mai
important şi poate singurul sistem pedagogic al
ideologiei comuniste. S-a scris o literatură
vastă în acest sens. Astfel a fost „Poemul
Pedagogic” al lui Macarenko, care a vrut parcă
să sfideze toată pedagogia clasică şi consacrată,
vezi Spenser, Rousseau, Pestalotzi etc. De la
fraţii ruşi, noua pedagogie a trecut şi la noi şi
aiurea stimulând şi declanşând noi şi noi
experienţe, care de care mai draconice,
începând de la ororile Piteştiului din România,
sau torturile „spălării creierului” din China şi
până la turnătorul „inocent”, care se plimba pe
străzile oraşelor, ca orice om de treabă, absolut
peste tot ascunde acelaşi sistem de „educaţie"
inaugurat de ideologia comunistă.
Nu-i adevărat că reeducarea a fost un
fenomen specific închisorilor, cu precădere în
epoca stalinistă. Acest fenomen e tot atât de
specific şi lumii de afară. Desigur cu
deosebirile impuse de ambianţă şi perioadă.
În această privinţă comunismul nu face nici
un fel de discriminare. De frauda în materie de
conştiinţă beneficiază tot cetăţeanul. În linii
mari acesta e principiul. Dar scopul? Această
instituţie vastă a turnătoriei, în care s-a investit
în bună parte bugetul statului - vezi securiştii,
politrucii, informatorii plătiţi etc. -, care a
costat zeci şi zeci de mii de vieţi ruinate,
responsabilă în cea mai mare parte de dezastrul
moral al unui întreg popor, la ce serveşte în
ultimă instanţă? Răspunsul poate fi dat fără
nici-o ezitare: la formarea omului „nou”.
Începutul restructurării trecutului se face de
la denunţul acestuia. Orice concepţie „veche”,
„reacţionară”, trebuie denunţată. În locul ei va
fi pusă alta nouă, cu ajutorul pedagogei
amintite. Turnătoria este deci metoda de
aservire a populaţiei. Turnătorul nu-i vizat atât
pentru ajutorul său patriotic pe care îl aduce,
suspetând şi vânzând conştiinţe, ci în primul
rând pentru că e o fiinţă aservită. Sunt turnători
care nu mai aduc nici un profit real securităţii,
dar sunt mereu ţinuţi „sub presiune”, pentru a
persista până la sfârşit în starea lor deplorabilă.
Nimeni nu trebuie să fie naiv să creadă că,
odată încheiat pactul cu securitatea, „ai scăpat”.
Jocul e fără scăpare. Semnătura dată în acest
sens te angajează şi urmările ei nefaste te
urmăresc pretutindeni. Un turnător, când se
mută dintr-o localitate în alta, e prompt
contactat de securiştii locali, pentru a putea fi
pus pe linie şi intra în acţiune. Dosarul de
„turnător’ te urmăreşte ca răsuflarea.
Turnătorul e fiinţa veşnic timorată şi fără
personalitate. E o stare care cu timpul devine
un stil de viaţă, a doua natură. Turnătorul
rutinizat va avea o gesticulaţie sau chiar o
intonaţie a vocii „stas”. Suspectarea, trasul cu
urechea îl obsedează.
E sau nu vinovată, şi cât, o astfel de fiinţă,
ajunsă la acest grad de decădere? E această
fiinţă responsabilă de tot ce face, dacă o face
din timorare? E clar, un răspuns cât mai
aproape de adevăr, nu poale fi generalizat.
Turnătorul e fiinţa care naşte sentimente
contradictorii. Îl dispreţuieşti, îl compătimeşti
şi te temi de el în acelaşi timp. Motivele
acceptării acestui colosal compromis sunt
diverse, dar, se ştie, cel mai frecvent este frica.
Securitatea te şantajează întotdeauna în punctul
tău cel mai nevralgic, cel mai vulnerabil.
Acesta poate fi propriul copil, viaţa, pretextul
banal al „datoriei patriotice” sau al bucăţii de
pâine. Lucrul cel mai important pentru ea este
ca tu, victima, să ajungi la convingerea că
exişti din îngăduinţa partidului. Că el, acest
partid, „forţa invincibilă a lumii”, poate face
absolut tot ce pofteşte cu tine şi cu tot ce-ţi
aparţine. Şi, dacă nu crezi, ţi-o poate
demonstra.
Odată această idee vârâtă în capul tău,
cedarea este gata. Pe foarte mulţi oameni îi auzi
azi în România: „Ăştia nu se mai schimbă în
vecii vecilor”.
Sau alţii: „Şi, la urma urmei, nu-i chiar aşa
de rău!”. Dar, pentru Dumnezeu, nu acesta e
fondul problemei! Aici ţi se cer nu profeţii şi
acte de caritate, ci o simplă şi obligatorie
judecată de valoare. Căci atunci când judeci
strâmb un lucru, fapt care poate avea drept
consecinţă pierderea definitivă a speranţei, e
firesc ca şi o mutaţie la nivel etic să se producă
în fiinţa ta. Tu, om, exişti ca persoană de sine
stătătoare, demnă, atâta timp cât poţi crede în
ceva frumos şi ai puterea să faci judecăţi de
valoare, reale, asupra lucrurilor.
Dacă instrumentul de lucru al securităţii
rămâne timorarea, arma de apărare a omului
rămâne credinţa în sine şi în Dumnezeu. Pe
acest interior al omului se joacă de fapt ultima
carte.
În închisoare, cineva făcea nişte reflecţii
interesante pe tema turnătoriei, între diferitele
temperamente umane şi reacţia acestora la
fenomenul împricinat. Cele patru tipuri de
temperamente ale lui Galen erau puse faţă-n
faţă cu cele mai moderne concepte de educaţie:
timorarea, groaza. Sangvinul, zicea el,
schimbător şi impresionabil, va ceda cu
uşurinţă, dar ceea ce va face nu va fi dintr-o
convingere profundă. Flegmaticul, fire
sensibilă, va cădea mai greu, dar odată ajuns
turnător, poate deveni un monstru. Colericul va
privi totul ca pe un spectacol şi va acţiona fără
discernământ, dacă faptul de a fi „agent secret”
va ajunge să-l impresioneze. Cu melancolicul
se întâmplă altceva: el nu poate fi convins
decât de argumente raţionale şi nu-i pasionat
decât de lucruri sublime. Cucerit deci de
argumente, el poate deveni fanatic, dar acest
lucru, în cazul turnătoriei, e aproape cu
neputinţă de îndeplinit.
Există deci pe deoparte, complexul iniţial,
structura interioară a fiecăruia, iar pe de alta
acţiunea exterioară, presingul făcut de
exponenţii violenţei. Cedarea sau necedarea
fiecăruia depinde de proporţia în care sunt
mobilizate cele două „mărimi” antagonice.
Totul începe din momentul în care poziţia de
echilibru interior a fost dereglată. Sunt situaţii
şi situaţii. E una să devii turnător în închisoare,
unde omul există doar în situaţii limită şi alta
afară, pentru o situaţie mai bună în slujbă, sau
uneori pentru infinit mai puţin.
continuare în pag. 12


Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 12


Ţepuşa din carne
urmare din pag. 11
Mulţi turnători, dintre deţinuţii ieşiţi afară,
au refuzat să mai continue. Alţi deţinuţi, mai
puţini la număr, s-au făcut turnători abia după
ce au ieşit afară. De vină a fost, poate, o
realitate pe care nu şi-au imaginat-o. Cauzele
subiective ale cedării sunt multiple, dar - e bine
să o repetăm - ceea ce trebuie reţinut, este că
toate aceste drame n-ar avea loc dacă sistemul
de funcţionare al acestei societăţi n-ar fi
conceput pe metoda denunţului. Începând de la
angajaţii mărunţi ai unei întreprinderi, care sunt
puşi să dea referinţe şi „note informative” unii
despre alţii, mergând mai departe la acei
cetăţeni care dintr-un motiv sau altul, mai grav,
ajung turnători, ajungem undeva sus la
turnătorul cu sau fără „vocaţie”, dar în orice
caz cu o capacitate deosebit de mare de a
comite rău semenilor săi. Aceşti oameni cu
„instruire” şi veleităţi de vedetă, în cele mat
multe cazuri, nu practică o turnătorie
„cotidiană”, de rutină. Poate că niciodată un
astfel de turnător n a turnat pe nimeni în mod
expres. Şi totuşi el este un mare denunţător. Al
cui, vom zice? Al firescului, care întotdeauna
la comunişti, se identifică cu „trecutul”. Dacă
de pildă e scriitor, poate denunţa trecutul
cultural sau chiar spiritualitatea unui neam
întreg. Cine practică minciuna şi servilismul
este întotdeauna un denunţător al firescului. De
pildă, scriitorul X nu ni-l putem închipui
mergând periodic la întâlnirea de rutină cu
securistul. Dar, în schimb, scrie pagini
sfâşietoare despre marea iubire de oameni a lui
Lenin. Slăveşte grandioasele înfăptuiri: Canalul
Morţii. Îl împroaşcă cu noroi pe Nae Ionescu,
sau pe alt scriitor trecut pe lista neagră. Ia în
zeflemea lucruri sacrosante, confundă preotul
cu jonglerul şi Biserica cu cafeneaua. Cititorul
român ar trebui să selecteze cu mare atenţie
cărţile care îi cad în mână.
Denunţătorul poate avea mare putere de a
seduce, dar întotdeauna va avea sufletul
pângărit. Pe acesta trebuie să-l depisteze
cititorul. Dar racila turnătoriei a trecut şi peste
graniţă, făcând multe victime în exilul
românesc. Aşa cel puţin mi-a sugerat domnul
Ion Caraion, după o călătorie în apus. „Eu cred
că un turnător mocneşte în fiecare din noi, a
continuat dânsul. Singura problemă care
interesează la un om e faptul cum luptă
împotriva propriului său denunţător”.
Să existe aşadar în noi o vocaţie a
turnătoriei? În acest caz ar trebui să fim
absolviţi de orice vină. Oricum, pe noi aici nu
ne interesează malformaţiile congenitale, ci
fenomenul însuşi al turnătoriei conceput ca un
genocid spiritual al acestui neam. Dacă printr-
un miracol am avea acces la întreaga „istorie” a
denunţurilor săvârşite la noi, din 1944 încoace,
am descoperi lucruri care ne-ar ului. Câţi dintre
semenii noştri ne-ar mai putea privi drept în
ochi? Câte zeci de mii de arestări, câte cariere
distruse, câte mii de morminte nu au crescut
peste tot în ţară, în urma denunţurilor? O
întreagă rezistenţă naţională a fost decimată de
această manieră.
Indiferent din ce o faci, din răzbunare, din
pizmă, din dorinţa de parvenire, de frică,
întotdeauna la baza denunţului stă un păcat. Ori
unde există un proces de conştiinţă, există o
vină. Şi poate rosti un turnător: fapta mea poate
deveni normă de conduită pentru toţi? Şi statul
comunist face absolut totul pentru a spori
această racilă, această dramă naţională. Singura
rezolvare cu adevărat posibilă acum este reacţia
noastră, cum putem noi, fiinţe singulare, să ne
apărăm de ea? Sf. Maxim Mărturisitorul
califică ignoranţa ca pe un mare păcat. Deci
este necesar să ştim totul despre un lucru
pentru a-l evita.
Rezumând cele spuse până acum, putem
afirma că fondul chestiunii se reduce la două
aspecte:
l. Vina integrală a răspândirii acestei
racile o poartă ideologia comunistă. Premeditat
ea aserveşte conştiinţele, pentru a subjuga
poporul. Practica denunţului colectiv devine
astfel unul din dezideratele majore ale
revoluţiei marxiste. Este evident, primul mare
dezastru al acestui popor este cel de natură
spirituală, oricât ar fi de profund dezastrul
economic;
2. Prima datorie a mea, ins izolat, aflat
în faţa dezastrului este voinţa de salvare.
Asumându-mi dezideratele unei fiinţe demne,
voi răsturna primul aforism al perversităţii
comuniste: nu noi trăim din mila şi îngăduinţa
partidului, ci ei, toţi trântorii şi lacheii, trăiesc
din ignoranţa şi sudoarea noastră. Astfel,
cuvântul şi sufletul omului îşi va recăpăta
frumuseţea şi demnitatea pierdută. Ba mai
mult, însuşi conceptul nostru de libertate
trebuie restructurat şi reevaluat. Astfel, dacă
gândul unei situaţii materiale confortabile te
nelinişteşte, nu-ţi iubeşti îndeajuns libertatea.
Dacă bucata de unt procurată de vecin te face
să-l pizmuicşti, nu-ţi iubeşti libertatea. Dacă n-
ai învăţat circumstanţa şi măsura unui zâmbet,
nu-ţi iubeşti libertatea. Tot ce întunecă cugetul
curat alungă libertatea din tine. Nu din
convingere răstorni sensul firesc al lucrurilor,
ci din întunecimea cugetului.
Nimeni n-a devenit turnător convins fiind că
acesta e lucrul cel mai frumos pe care putea să-
l facă.
Nimeni n-a lovit o fiinţă umană convins că
aşa e firesc să facă. Sminteala nu vine printr-o
convingere lucidă, ci printr-o mortificare a
simţului firescului.
Aceasta este, în fond, toată problema: lupta
cu tot ce tinde să mortifice limpezimea
spiritului.
(va urma)

DESPRE APELE
CAPI TALEI
de Ion Banu
Cine strabate astazi strazile din centrul
Capitalei nu-si poate imagina ca pe aceste
locuri curgea un râu care isi avea izvorul in
lacul Icoana, pe locul unde se afla gradina cu
acelasi nume. Acum, in apropiere, sunt fosta
casa a Universitatii, Biserica Anglicana, Liceul
de fete - fost Zoia Cozmodemiaskaia si, mai
ales, Biserica Icoanei, monument istoric si de
arta. Bucurestioara, asa se numea râul, trecea
prin mahalaua sapunarilor, iar de acolo in
suburbiile Otelari (zona strazii I.L. Caragiale,
Jean Louis Calderon, fosta Alexandru Sahia)
Dupa ce scalda Otelarii, râul trecea in Batistei
si, de acolo, in vechea mahala a Scaunelor,
zisa si Carvasara, unde se vindea carne si in
special peste. Dupa ce trecea pe sub ferestrele
bolnitei de la Coltea, ajungea in coasta
Bisericii Sf. Gheorghe, acolo unde este Km.
Zero al Bucurestiului, numita Balta Cucului.
Lânga balta se afla un târg unde se vindeau
albii, linguri de pluta, fier vechi, capete de roti
de carute, juguri etc. Târgul se numea al
Cucului pentru ca de aici, in toate primavarile,
din salbaticiile baltii se auzea cântul cucului.
De la Targul Cucului, Bucurestioara se
impartea in doua: Podul Târgului De-afara
(Calea Mosilor de astazi), trecând pe strada
Radu Calomfirescu. Bucurestioara isi continua
drumul coborand incet catre Podul Vergului
(azi Calea Calarasi). Apoi trecea si prin spatele
gradinii Banului Udriste, prin zona unde se afla
azi Serviciul Circulatiei, dupa care cotea prin
strada Corbului, cam prin dreptul strazii
Labirint. Dupa oarecare ocoluri, se varsa in
sfârsit in Dâmbovita. Aceasta apa se numea
"apa spurcata" - spun cronicarii - caci toate
necurateniile orasului se azvârleau pe dânsa,
fiind foarte repede. In afara de bratul pornit din
lacul Icoanei, Bucurestioara mai avea o ramura.
Dupa ce trecea prin ulita Boiangiilor, acest
brat curgea pe lânga altarul Bisericii Baratiei,
apoi uda zidurile imprejurimilor Curtii
Domnesti si se varsa in Dâmbovita (azi
modernizata).


Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 13


VI NTI LA HORI A - OMUL.
OPERA. VICTIMA…
- I I -
de Wladimir Paskievici
3. Vintilà Horia - Premiul Goncourt
si scandalul declansat
Sà-l ascultàm acum pe Vintilà Horia
(Cuvântul Românesc, Ianuarie 1991) :
În Noembrie 1960, Academia Goncourt dela
Paris a atribuit premiul ei anual romanului
meu « Dumnezeu s’a nàscut în exil ». […]
presa francezà cât si cea europeanà, cu o
lunà îanite, luase atitudine foarte favorabilà
montând un adevàrat spectacol jurnalistic în
jurul unui roman care nu era nici
pornografgic, nici de stânga si care se
bucurase dela început […] de o criticà
excelentà. […] În micul apartament în care
locuiam [la Paris] într’un cartier « rosu »
dela marginea orasului, veneau sà mà
viziteze în fiecare zi gazetari din toatà
lumea, ca si cum atmosfera creatà în jurul
càrtii mele dàdea tuturor impresia cà primul
Goncourt din acel an mi-ar fi fost dinainte
asigurat. […] Rezistaseràm « în cursà » asa
cum se spunea, Henry Thomas, un scriitor
dela Gallimard, si cu mine. Eram sigur cà
jocul nu era decât un fel abil de a face
publicitate în favoarea scriitorului francez,
romanul meu nefiind altceva decât un fel de
capcanà exoticà (un Român scriind un
roman în limba francezà, lucru care nu se
mai întâmplase în analele premiului). Pânà
la urmà, la al patrulea tur, eu am obtinut
sase voturi [din nouà]. Lucruile se
întâmplau pe data de 21 Noembrie.
În dupà amiaza aceleasi zile, editorul meu
[Fayard] organiza o mare primire la sediul
editurii […], unde veniserà sà mà
intervieveze televiziunile, ziarele si posturile
de radio din lumea întreagà. Càtre sfârsitul
acelei primiri, directorul editurii mi-a
prezentat pe un gazetar francez care venea
în numele Ambasadei Române dela Paris
[…] sà mà invite sà mà fotografiez cu
reprezentantii diplomatici si, bineînteles, cu
ambasadorul, pentruca evenimentul sà se
înscrie astfel în cronica glorioasà a
prezentei literare românesti la Paris.
Ràspunsul meu a fost negativ si felul în care
l-am trimis la plimbare pe trimisul special al
Ambasadei nu a fost deloc delicat si nici
màcar diplomatic. Am avut în fata ochilor,
în acel moment, pe prietenii mei si pe toti
intelectualii români care zàceau în
închisoarele comuniste, pe tot întinsul tàrii si
càrora nu le-ar fi plàcut prezenta mea pe o
fotografie reperistà.
O sàptàmânà dupà aceea, […] partidul
comunist francez, de acord cu cel asa zis
român, declansa un atac împotriva mea, de o
violentà putin obisnuità, situatà oarecum pe
linia atacurilor staliniste din vremurile bune
ale partidului. Eram declarat legionar,
antisemit, fascist. Articolul apàrea pe prima
paginà a ziarului L’Humanité , însotit de o
fotografie. În acceasi zi, gàrdurile si peretii
din Issy-les-Moulineaux, cartierul în care
locuiam, apàreau acoperite de afise, acea a
primà paginà din cotidianul partidului, care
semàna cu afisele din FarWest, cu fotografia
banditului, deasupra càruia figura în negru
cuvântul « Wanted ». Devenisem, prin
decret marxist, un urmàrit, un criminal de
ràsboi. Mihai Ralea, trimis al Securitàtii
dela Bucuresti, venise la Paris ca sà
conducà abila campanie împotriva unui
scriitor exilat care refuza sà colaboreze.
A fost epoca cea mai agitatà din viata mea si
cea mai încàrcatà de învàtàminte. Luam
contact cu perfidia, cu miselia, cu lasitatea,
cu minciuna, sub aspectul lor cel mai
stràlucit si nociv : intelectualitatea francezà,
cât si cea occidentalà, unità în cuget si în
simtiri împotriva unui biet Român exilat,
vinovat de toate relele secolului. Totul
decinzând în linie dreaptà din gestul
încàpàtânat de a nu fi mers la Ambasadà, ca
sà mà fotografiez cu asupritorii neamului
românesc. Fapt mai mult decât
demonstrativ, secretarul general al
Academiei Goncourt […], telefonase la
Ambasadà pe ziua de 20 Noembrie, ca sà ia
informatii despre mine, informatii cum nu se
putea mai favorabile, asa cum s’a spus mai
târziu, din partea consilierului de presà
reperist, care, sigur pe neclintita prezentà a
unei atitudini devenità traditionalà
(intelectualul trebuie sà fie un las) îmi
garanta puritatea politicà în fata unei
singure posibilitàti de a deveni, dupà
decernarea premiului […] un amic al
Ambasadei. Nu a fost asa, calculele au dat
gres, deci bunàvointa de pânà atunci se
transforma în cel mai învàrsunat atac.
În ce constau acuzatiile la care s’au aliat
imediat glasurile cele mai autorizate ale
presei franceze si europene? […] În primul
rând pe faptul cà fàcusem parte din Garda
de Fier. Lucru fals, pentrucà niodatà n-am
aderat la vreun partid.. Eram membru
înainte de ràzboi, a grupàrii « Gândirea »
[…] adversar al Gàrzii de Fier [si] tineretea
mea militantà, ca sà zic asa, s’a desfàsurat
sub semmnul anticomunismului cel mai
înversunat, însà fàrà ca acest fapt sà mà fi
obligat la o adeziune politicà. Fusesem
rechemat, apoi, din postul meu de atasat de
presà, la Roma, în Octombrie 1940, în
momentul în care Garda de Fier venea la
putere. Iar dupà càderea Gàrzii de Fier, mi-
am reluat cariera diplomaticà la Viena, sub
guvernul Antonescu, pânà în toamna anului
1944, când, dupà armistitiu, am intrat
într’un lagàr german, în timp ce legionarii
formau un guvern la Viena, exact în aceeasi
epocà. Am ràmas în lagàr, împreunà cu
ceilalti diplomati din România, pânà în Mai
1945 când am fost liberati de trupele engleze
ale armatei a VIII-a.
În plus afirmasem într’un articol cà Heinrich
Heine fusese Evreu… Eu nu m’am supàrat
niciodatà când presa spaniolà sau francezà
spunea si spune despre mine cà sunt un
scriitor de originà românà… În ceeace
priveste un articol apàrut în 1938, în care
fàceam elogiul lui Adolf Hitler, aceasta
ilustra atitudinea mea din primàvara acelui
an, când timp de trei luni, am simpatizat cu
national-socialismul. Mi-am dat repede
seama cà mà înselasem, mi-am retras
admiratia si am scris, de atunci si pânà la
sfârsitul ràzboiului, articole în care atacam
principiile unui partid si ale unei ideologii
cu care un crestin nu putea fi de acord. Am
scris, tot în acea epocà, articole contra
fascismului, intr’o vreme când Mussolini îsi
manifesta simpatia pentru Ungaria.. Dacà
asi fi mers la Ambasada reperistà,
bineînteles, as fi fost iertat si nimeni nu si-ar
fi adus aminte de scurta mea perioadà
nazistà. Cu toate riscurile […], am preferat
sà ràmân fidel cu mine însumi. Din aceastà
fidelitate, împotriva tuturor fortunilor pe
care dusmanii omenirii le-au deslàuntit
împotriva mea, îmi este tesutà soarta. În
acest fel, mi-am transformat exilul într’o
càutare permanentà a adevàrului, lucru pe
care-l oglindesc cârtile mele din totdeauna.
[…] presa a continuat sà se ocupe de mine,
în acelasi fel conformist si miselesc. Un
cotidian dela Paris publica într’o
dimimeatà, o fotografie a mea în fata unui
crematoriu. Dedesupt scria : « Vintilà Horia
în fata unui cuptor în care în timpul
ràzboiului arunca pe Evrei în flàcàri ». În
acel timp eu mà aflam prizonier, într’un
lagàr nazist. […] [Am ràmas la Paris] pânà
în preajma Cràciunului, ràspunzând cu
înversunare întrebàrilor presei. Fàceam în
mediu cam douàzeci de interviuri pe zi.
Când mà întorceam acasà, rupt de obosealà,
gàseam zece gazetari pe scàri, asteptându-
mà. Îi poftream înàuntru, sotia mea le
prepara câte o ceascà de cafea si continuam
sà ràspund.
continuare în pag. 14
Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 14


VI NTI LA HORI A
urmare din pag. 13
Multe din acele ràspunsuri erau falsificate,
corectate, întoarse pe dos, astfel încât
imaginea mea, de fascist fioros, sà iasà cât
mai caricaturalà. […]
Mà apàram cum puteam împotriva acelor
atacuri care porneau din aceeasi viziune
blestematà, nu mai mâncam, nu mai
dormeam, ajunsesem la limitele tuturor
puterilor. Mà consolau miile de scrisori pe
caer le primeam din toatà Franta, scrisori în
care bunii oameni de rând, cititori ai càrtii
mele, îsi cereau scuze în numele Frantei
pentru nedreptatea ce mi se fàcea. […] Mi-
am dat seama atunci câtà distantà se crease
între sufletul onest al unui popor si acea
înseleciune în prozà si în imagini care
duceau încetul cu încetul Franta càtre
dezastrul socialist în care i se zbate astàzi
sufletul. Multe, într’adrevàr, am învàtat
atunci.
[Dupà ce s-a dovedit cà Mihai Ralea,
organizatorul campaniei împotriva mea avea
un trecut fascist], atacul organizat de
Ambasada reperistà la Paris lua sfârsit [dar
comunistii nu m’au iertat niciodatà].
Cartea mea a devenit imediat un fel de
stindard. Succesul ei nu a încetat, dupà
treizeci de ani, de a fi prezent într’o tarà sau
alta. […] Acum a apàrut si acasà, asa cum
era logic sà se întâmple, asa cum làsa sà se
înteleagà nu numai figura de rezistentà a lui
Ovidiu, exilatul dela Tomis, dar si întreaga
mea operà literarà, dirijatà pe dinàuntru
càtre o eliberare care nu e numai cea
interioarà. Libertatea este càlàuza tuturor
personajelor din càrtile mele care încearcà
sà modifice sufletele chinuite, si fericite în
acelasi timp, ale eroilor mei, reali sau
închipuiti. În acelasi fel, sub aceasi luminà,
am încercat sà conduc constiintele
studentilor mei càtre acelasi port. O
Românie eternà, zguduità de tragedii, însà
modelic instalatà într’un viitor uman liber si
fericit, mi-a fost întotdeauna ghid privilegiat.
Dupà treizeci de ani dela acel scandal
modificator, care mi-a aràtat clar càtre unde
trebuia sà-mi dirijez pasii destinului, îmi dau
seama cà nimic gratuit nu se întâmplà în viatà
si cà acea suferintà si acea deziluzie nu
fàceau decât sà mà îndrepte, încà odatà, càtre
mine însumi. Càtre acel loc intim si ascuns,
profund înràdàcinat în fiinta mea, în care eul
meu scriitoricesc a ràmas întotdeauna înfipt
în pàmântul esential în care se nàscuse.
(va urma)

LE SUAI RE DE TURI N
- I I I -
de Dr. Emil Vicas
Le 25 mai 1898, il y a eu une exposition
publique du Suaire. Presque un million de
personnes sont alliés pour vénérer le Suaire
ou ont été poussé par la curiosité.
Parmi les visiteurs, un avocat et
photographe, Secondo Pia de Torino, a réussi
à réaliser deux photographies sans incident
technique sur des plaques de vitre. L’image
sur les plaques était beaucoup plus précise, le
visage était un portrait harmonieux d’un
homme barbu avec des cheveux longs. Le
corps avait les contours plus clairs.
Sur la plaque en négatif, il y avait une
image positive réelle.
Secondo Pia, par la suite, a complété une
liste de déclarations assermentées comme
quoi les photographies étaient réelles.
De 1899 à 1931, le Suaire resta enfermé
dans le coffre d’argent à la chapelle royale de
Turin.
À l’occasion du mariage du prince héritier
Umberto de Savoie en 1931, il a eu un
ostensoir du Suaire mais le roi n’a pas donné
son accord aux demandes des savants
d’étudier directement le Suaire mais il a
permit la prise d’une nouvelle série de
photographies.
En 1969 et 1973, Giovanni Batista Judica
Cordiglia a pris des nombreuses
photographies en couleur, aux ultraviolets et
aux infrarouges durant des examens réalisés
pour une commission des experts.
L’élaboration tridimensionnelle de
l’image a prouvé que l’image n’a pas de
directionalité. Ces sont des preuves que
l’image n’a pas été peinte.
En novembre 1973, des échantillons sont
prélevés de la surface du Suaire pour des
analyses par le docteur Max Frei, botaniste et
criminologiste de Zürich pour la présence de
pollens. Par l’investigation microscopique, il
a identifié que des grains du pollen du Suaire
proviennent de la Turquie et de la Palestine.
Il a trouvé du pollen de sept espèces de
plantes typiques des terrains rocheux du
Proche Orient y compris la Palestine.
Le résultat le plus important de l’enquête
italienne de 1973 fut d’intéresser beaucoup
de grands savants du monde au Suaire.
Du groupe de projet de recherche sur le
Suaire, le S.T.U.R.P. (John Jackson et Eric
Jumper), deux officiers des US Air Force,
physiciens du laboratoire de l’armée de l’air
à Alburquerque, New Orleans, ont mis en
évidence le caractère tridimensionnelle de
l’image du Suaire.
Le professeur Gilbert Raers de l’Institut de
Technologie du Textile de Gand a confirmé
une conclusion antérieure selon laquelle le
tissage et la toile étaient d’un type connu
pour avoir existé au temps de Jésus. Il a
découvert des traces de coton parmi les
fibres du lin, soit que le Suaire avait été tissé
sur un métier qui servait aussi pour le coton.
Le coton ne pousse pas en Europe mais il
se trouve en abondance au Moyen-Orient.
En septembre 1978, huit membres du
groupe qui allaient devenir le « Projet de
recherche sur le Suaire » Shround of Turin
Research Projet (S.T.R.P.) se rendirent à
Turin dans une salle de réception du palais
royal où ils ont travaillé pendant cinq jours.
C’est un groupement d’une quarantaine de
chercheurs qui représente l’effort conjoint de
400 scientifiques.
Les conclusions du projet de recherche au
sujet du procédé qui a formé l’image ont été
négatives par les recherches actuelles et aussi
ont évité la question de l’identité de l’homme
du Suaire. Ils n’ont pas pris en considération
les données historiques, ni les preuves
archéologiques, ni les évangiles.
Ils acceptaient, par les preuves, que
l’image du Suaire ait été formée par un vrai
cadavre dans une vraie tombe.
L’analyse scientifique a porté la preuve
que l’image n’était pas une peinture d’aucune
sorte.
Le monde scientifique était de plus en plus
intéressé au sujet du Suaire.
Avec l’amélioration des techniques de
recherche, on a proposé d’utiliser les tests du
radiocarbone 14 pour déterminer l’âge du lin
avec lequel le Suaire fut tissé. Après 1970,
on pouvait utiliser des petits compteurs à gaz
et la technique des accélérateurs
spectromètre de masse (A.M.S.). Le 18 mars
1983, Umberto II, roi d’Italie en exil,
décédait en léguant le Suaire au Vatican, au
Pape.
Le British Museum, en 1983, a coordonné
un travail d’inter-comparaison préliminaire et
à Turin en septembre et octobre 1986, sept
laboratoires de radiocarbone
continuare în pag. 15
Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 15


LE SUAI RE DE TURI N
urmare din pag. 14
recommandèrent un protocole pour dater le
Suaire.
En octobre 1987, les offres des trois
laboratoires furent sélectionnées (Arizona,
Oxford et Zurich) par le gardien du Suaire,
l’archevêque de Turin. Le British Museum
fut invité à aider à la certification des
échantillons fournis et à l’analyse des
résultats. Les membres du S.T.U.R.P. n’ont
pas été invités.
La prise de l’échantillon sur le Suaire a eu
lieu à la sacristie de la cathédrale de Turin au
matin du 21 avril 1988.
Le prélèvement sur le Suaire a été fait par
le docteur Giovanni Riggi di Nummana avec
des observateurs. Il a fait la division des
pièces prélevées sur le Suaire en dimension
et poids égal pour les trois laboratoires
sélectionnés.
Le résultat de l’examen des trois
laboratoires fut publié le 13 octobre 1988. La
date du Suaire a été fixée à la période qui va
de 1260 à 1390.
Un symposium du C.I.E.L.T. (Centre
International d’Études sur le Linceul de
Turin) fut tenu à Rome du 10 au 12 juin
1992. Le deuxième symposium qui a réuni
plus de 50 conférenciers et savants de renom
de plusieurs pays a démontré la futilité
(inanité) d’une dotation moyenâgeuse du
linceul.
Quinze anomalies graves ont été relevées,
entre autre le non respect du cahier des
charges, le manque de rigueur
méthodologique, la communication des
résultats entre les laboratoires, la présence
d’un échantillon de contrôle supplémentaire
extrait de la chape de St-Louis d’Anjou datée
de 1296-1297 et la procédure du double
aveugle non suivi.
Le symposium a reçu un renfort d’un
savant russe Dimitri Kouznetsov du
laboratoire de recherche physico-chimique à
Moscou, lequel a estimé que la datation de
1988 doit être revue et corrigée. Le savant
russe a développé à Rome des hypothèses qui
permettraient de faire remonter le Suaire bien
au-delà du XIIième siècle. Celui-ci, on le
sait, a été endommagé par le feu en 1532. La
chaleur peut avoir eu, selon le savant russe,
l’effet de fausser le test par le carbone 14. Un
autre argument : le lin quand il est tissé, subi
un rajeunissement.
Le Suaire est un drap rectangulaire long de
436 cm et 110 cm de largeur (14’3’’ de long
par 3’ de large). À l’origine, il était plus long
d’environ 30 cm et l’épaisseur de 1/3 cm.
L’étoffe du Suaire est tissé d’une seule pièce
en diagonale (trois pour un) un système de
tissage qui donne de la robustesse. Les côtés
en zigzag qui se forment dans le sens de la
longueur varient d’inclinaison à chaque
centimètre et donne à l’étoffe son aspect
caractéristique « à chevrons ».
Ce qui frappe le plus l’observateur, ce sont
deux lignes noires et les triangles blancs qui
parcourent le drap sur toute longueur.
Le drap a une couleur pâle ivoire, au
toucher soyeux et contenant, selon le
professeur Raes, spécialiste du textile à
l’Université de Gand, une fibre
caractéristique d’une espèce de cotonnier du
Moyen-Orient (les Gossypuum herbaceum).
Pour la confection de la trame en chevron,
ceci a nécessité un métier à quatre pédales et
un mode de tissage fréquent en Syrie. Les
traits et les marques foncées sont des traces
laissées par l’incendie qui dévasta la sainte
chapelle du Château de Chambéry en 1532.
Sur la bande du centre, il y a l’image de
face et de dos d’un homme grand bien bâti,
étendu, avec les mains croisés sur le bas
ventre, ayant les jambes et les pieds
rapprochés en attitude de décès.
La face apparaît extrêmement détaillée,
très délicate et avec des ombres fins.
La tête possède une chevelure abondante
qui descend jusqu’aux épaules, une
moustache et une barbe séparée en deux. Les
mains sont perforées au niveau du carpe avec
des doigts longs et le pouce fléchi à
l’intérieur. Les pieds sont aussi perforés au
niveau de la région moyenne des
métatarsiens.
(va urma)
Vizita P.S. Episcop Vicar Irineu
la Biserica Ortodoxă Română
“Buna Vestire”
din 24 decembrie 2004
la 2 ianuarie 2005
Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 16



Jurnal de călătorie (XI I I )
ing. Sandu Alexandru
Profesi onal i sm şi avent uri pe Ecuat or
Ambuscada cani bal i l or de l a Karawa
Împreună cu Pool am mers la Eminenţa
Sa, pentru a ne lua rămas bun şi pentru a-i
mulţumi pentru ospitalitate. Ne-am luat
bagajele din camere şi ne-am suit în Jeep;
Leisse a demarat în trombă şi în mai puţin de
15 minute am ajuns la aeroport. Odată cu
sosirea noastră, avionul lua contact cu pista
de aterizare.
În timp ce duceam bagajele la ghişeul
pentru îmbarcare, Pool s-a dus să ridice
biletele de avion. Leisse vine lângă mine şi-
mi spune pe un ton plin de îngrijorare:
- Alex, fiţi atenţi pe drum! Să aveţi tot
timpul lângă voi puştile pregătite şi muniţie
suficientă. În drum spre Businga veţi străbate
o zonă în care, de la o vreme, se petrec
„lucruri ciudate”! Cu câteva luni în urmă, în
jungla de la KARAWA au dispărut fără urmă
un negustor libanez şi şoferul său. Plecaţi de
la Gemena înainte de ora 12, cu o camionetă
plină cu mărfuri pentru o sucursală de la
Businga, n-au mai ajuns la destinaţie. A doua
zi, partenerul său de afaceri a anunţat poliţia.
După 24 de ore de cercetări, aceasta a
comunicat că nu a găsit pe teren nici un fel
de indicii şi că localnicii africani din zonă
sunt terorizaţi de o bandă de răufăcători care-
şi desfăşoară atacurile prin surprindere, pe un
front uriaş – de la Bangui (Republica
Centrafricană) la Khartum (Sudan) şi până la
Kampala (Uganda).
Pool vine la ghişeu şi ne luăm rămas bun
de la Leisse care ne spune la sfârşit:
- Nu plecaţi de la Gemena fără
„CASETA SPECIALĂ”! Pool se întoarce
din drum şi, curios ca toţi africanii, îl
întreabă ce conţine aceasta, la care Leisse îi
răspunde misterios: - Vă va spune N’DAYA
KADIMA, divizionerul local! Să aveţi grijă
de casetă! Eu o port întotdeauna cu mine
când fac turnee de inspecţie în zonă. Succes
băieţi!
De îndată ce ne-am îmbarcat, avionul a
decolat în direcţia Nord-Est, către LISALA.
Am zburat deasupra pădurii tropicale pentru
vreo douăzeci de minute, apoi de-a lungul
fluviului LOPORI, în amonte. Am trecut pe
deasupra localităţii BONGANDANGA,
Fokkerul a schimbat capul compas spre
N.N.E. şi survolăm o zonă mlăştinoasă
imensă, care însoţeşte fluviul Congo pe
latura sa sudică de la MBANDAKA până la
LISALA. După încă o jumătate de oră,
vedem sclipind în soare apele galben-verzui
ale uriaşului fluviu. În partea stângă zărim
vreo zece insule iar în dreapta uriaşa
ESUMBA, care măsoară 20 km. în lungime
şi cinci în lărgime. Avionul face un viraj larg
pe dreapta şi, sub noi, vedem oraşul
LISALA. Aterizăm la ora 13 şi 15 minute şi,
după o scurtă escală, decolăm din nou în
direcţia GEMENA.
Umbra avionului ne însoţeşte pe apele
revărsate ale râului MONGALA în drumul
său de la nord către vest, spre vărsarea în
Congo. După un sfert de oră de zbor, vedem
cum terenul se înalţă şi pădurea ecuatorială
îşi intră în drepturile ei – majestuasă, ea
uimeşte prin simfonia de nuanţe diversificate
de verde. În zare se profilează o linie
cenuşie-roşcată care marchează platoul
UBANGI-UELE. Sub noi, cât vedem cu
ochii, câmpuri lucrate, plantaţii de bumbac,
porumb, patate, cafea, cacao, palmieri de ulei
şi, risipite printre ele, sute de colibe. Zărim
pe stânga şoseaua ce face legătura cu
Libenge, Zongo şi Bangui. Avionul virează
larg spre dreapta şi se centrează pe axul
pistei de aterizare. Rulează „în taxi” până în
faţa aerogării unde se află sute de localnici să
asiste la „spectacol”. Avionul vine aici o dată
pe săptămână şi, din când în când, mai apare
şi câte un „Mondele” printre pasageri.
* * *
GEMENA, situată pe un platou aflat la 400
de metri altitudine, este capitala districtului
Oubangi-Uele. Are o populaţie de circa
30.000 de africani şi 300 de europeni. Centru
comercial şi industrial dotat cu spital general,
staţie de radio-telegrafie, şcoli primare şi
secundare, are un hotel cu 20 de camere cu
apă curentă caldă şi rece, restaurant, garaj şi
staţii de benzină. Oraşul, ca şi întreaga
regiune înconjurătoare, se bucură de un
climat mai uscat şi beneficiază de brize
răcoroase dimineaţa şi seara dinspre pădurea
ecuatorială din împrejurimi şi, în special, din
nord, din munţii din Republica Centrafricană.
Fiind singurul mondele care a coborât din
avion, Comisarul de District însoţit de
Divizionerul regional au venit înspre noi, să
ne ureze bun venit. Ei ne-au invitat să luăm
masa de prânz împreună. Ne-am suit cu toţii
în Peugeot-ul climatizat al boss-ului şi am
mers în centrul oraşului, la hotelul „La Hanul
cel bun”. Am lăsat bagajele în camerele ce ne
erau rezervateşi ne-am dus pe terasa
restaurantului unde eram aşteptaţi. Prânzul a
început cu un antreu de brânzeturi şi
mezeluri, stropit din belşug cu neagră
„Tembo” (elefant, în swahili). A urmat o
friptură din pulpă de antilopă cu banane
prăjite „BAKEMBA” asezonate cu un
delicios sos din roşii şi pili-pili (ardei mic şi
roşu, care înţeapă la limbă pentru scurt timp
şi nu este agresiv). La sfârşit, ne-am
reconfortat cu cafea din producţia locală
acompaniată de un păhărel de cognac. Dintr-
o dată, Comisarul de District ne spune:
- Domnilor, cred că Inspectorul Şef
Leisse v-a atenţionat că pe traseul până la
Businga ve-ţi străbate o regiune care prezintă
un potenţial ridicat de nesiguranţă. Dela o
vreme, o bandă de dezertori sudanezi afiliaţi
la o sectă de fanatici MAU-MAU, ce au
scăpat de sub controlul poliţiei din Nairobi,
îşi face apariţia de scurtă durată prin zona
noastră. Ucid, violează, dau foc şi, câteodată,
se dedau la acte de canibalism după care
dispar fără urmă. Localnicii sunt aşa de
terorizaţi încât nu dau nici un fel de
informaţii poliţiei, care este mereu în alertă.
Din acest motiv, vă transmit consemnul
pentru personalul guvernamental care
călătoreşte în regiune în interes de serviciu:
continuare în pag. 17
Femeie zdrobind rădăcini de manioc
Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 17

Jeep-ul la ieşirea din ambuscadă

Ambuscada canibalilor
urmare din pag. 16
1) nu opriţi la trecerea prin localităţi
decât în caz de forţă majoră;
2) dacă băştinaşii blochează drumul şi
devin agresivi, întâi somaţi trăgând în aer,
apoi, dacă continuă, trageţi în plin. Nu veţi
avea nici o responsabilitate!
Ascultându-l, mi s-a făcut „părul
măciucă” şi un fior rece mi-a străbătut şira
spinării. Pool a devenit cenuşiu la faţă şi m-a
privit cu ochi mari, plini de spaimă, ca şi
cum ar fi vrut să-mi zică „Dar de ce trebuie
să ne riscăm viaţa?” Prompt, Divizionarul
regional a intervenit:
- Domnilor, am convingerea că nu vi se
va întâmpla nimic! Am vrut să vă pun în
gardă şi să nu uitaţi că sunteţi în serviciu
camandat şi că aveţi o misiune de îndeplinit.
De altfel, mâine veţi lua micul dejun cu mine
şi, odată cu Jeepul, vă voi aduce şi
„CASETA SPECIALĂ”. Pe mâine la orele
nouă, domnilor!
Mi-am revenit şi l-am invitat pe Pool în
camera mea, spre a-i da curaj. Şi eu aveam
nevoie să-mi „încarc bateriile”. Mai întâi, l-
am servit cu un păhărel de cognac după care
am pus valiza pe pat şi i-am spus pe un ton
încurajator:
- Pool, dragul meu prieten, să-ţi arăt
ultimele achiziţii pe care le-am făcut luna
trecută, de la un profesor belgian care se
„expatria”. Am scos din husa ei o carabină de
vânătoare „Holland and Holland” 375
Magnum cu 10 focuri şi un pistol „Smith and
Wesson” calibrul 38 cu o ţeavă de 15 cm.
Amândouă sunt de o precizie extraordinară şi
au o mare forţă de penetrare. Aveam cu mine
patru cutii cu gloanţe blindate şi două cu
gloanţe explozive.
Dintr-o dată, Pool şi-a revenit şi a
exclamat cu entuziasm:
- Alex, eşti un adevărat „N’KOI
D’ECUATEUR” (leopard, în lingala) : tăcut,
misterios şi plin de surprize! Alături de tine
şi cu „artileria grea” pe care ai adus-o nu-mi
mai este frică de nimic! Şi acum, să-ţi arăt că
nu m-am lăsat nici eu mai prejos. Zicând
acestea, scoate din geanta de voiaj un săculeţ
din pânză şi aliniază pe masă patru petarde
de exerciţiu.
- Le-am cumpărat săptămâna trecută la
piaţa de peşte din Basankusu. Un soldat în
permisie s-a rugat de mine să-i dau 10 zairi
ca să-şi cumpere o ladă de bere cu care să
meargă la familia iubitei sale. Le-am
examinat cu atenţie pentru a fi sigur că nu
sunt kitchuri. Erau de fabricaţie belgiană din
anul 1970 şi totul părea a fi OK.
Mândri şi siguri de noi, ne-am mai cinstit
cu un coniac după care am închis valizele şi,
luând cheile de la camere, ne-am îndreptat
către recepţie. Am dat un bacşiş gras pentru
ca bagajele noastre să nu fie „explorate”.
Recepţionerul ne-a mulţumit călduros şi a
spus:
- Mondele, sunteţi invitatul Comisarului.
La lăsatul serii, un poliţist în civil va face de
pază la uşile voastre. Fiţi fără grijă! Ne-a
spus intendentul hotelului.
Am făcut o plimbare prin oraş şi, odată cu
căderea nopţii, am revenit la hotel, am luat o
gustare frugală şi ne-am culcat.
Ne-am sculat devreme, am verificat actele
şi bagajele şi ne-am prezentat punctuali la
întâlnirea cu Kadima. Înainte de a comanda
micul dejun, acesta a scos dintr-o geantă de
umăr o casetă metalică („CASETA
SPECIALĂ”) pe care i-o pune lui Pool în
braţe. Nedumerit, îl întreb:
- Ce este înăuntru? De ce atâta mister?
Aplecându-se peste masă spre a nu fi
auzit de alţii, ne spune în şoaptă:
- Aveţi un pistol-mitralieră UZI cu patru
încărcătoare de 30 de gloanţe şi un pistol de
semnalizare cu şase rachete cu paraşute
luminoase.
În timp ce ne luam micul dejun copios, un
mecanic a venit şi ne-a adus cheile şi actele
Jeep-ului. Maşina fusese în ultimele două
zile la garaj pentru testare şi îmbunătăţiri (i s-
a adăugat un troliu şi la spate, rezervoarele
de benzină şi radiatorul au fost protejate cu
tablă din inox, farurile au fost acoperite cu o
carcasă din sirmă de oţel, iar pe capotă a fost
instalat un proiector alimentat de o baterie
suplimentară).
- Domnilor, „CASETA SPECIALĂ”
poate fi prinsă cu patru cleme ce sunt fixate
pe plafon, deasupra scaunului şoferului.
Zâmbind protocolar, adaugă: Vă urez drum
bun şi succes în misiune! Lunea viitoare,
Leisse vă aşteaptă la LISALA, să-i predaţi
automobilul şi să vă dea biletele de
întoarcere la Mbandaka, cu locuri rezervate.
Aveţi două opţiuni: cu avionul, o oră şi
jumătate sau cu vaporul, pe Congo, o
săptămână.
Îndată ce divizionerul a plecat, am
coborât bagajele şi ne-am instalat în Jeep.
Pool, trecând înaintea mea, s-a instalat la
volan. L-am lăsat să conducă, să nu-i stric
plăcerea. Aveam două motive s-o fac: vorbea
curent lingala şi swahili, cele două limbi
vorbite de băştinaşi; în Africa, în cazul că
faci un accident mortal, se aplică pe loc legea
„dinte pentru dinte” şi eşti ucişi de rude sau
de săteni. Pool avea şanse să negocieze în
limba lor şi să scape plătind o sumă de bani.
Am ieşit din oraş pe direcţia est pe un
drum de laterit mărginit pe ambele părţi de
culturi de manioc, porumb, patate şi bumbac.
Rulăm cu 30 km/h şi traversăm râul
LIBALA pe un podeţ din lemn după care
întrăm în satul BODANGO. O aglomeraţie
de câteva sute de colibe cu oameni paşnici.
La puţin timp, după o curbă largă, vedem
cum se conturează la orizont o mare pată
verde. Pe măsură ce ne apropiem, drumul
coboară în pantă uşoară către pădurea-
galerie prin mijlocul căreia curgeau apele
râului Bango Mela. La un moment dat se
aud bubuiturile înfundate ale tam-tamurilor
ce păreau a răsuna din toate direcţiile.
Pulsaţiile lor deveneau din ce în ce mai
agresive, creindu-mi o stare de nelinişte şi
enervare. Pool, bine dispus, ţinea tare de
„şaibă” şi-mi spune pe un ton lăudăros:
- Alex, telefonul african (tam-tamul)
funcţionează din plin!
Dar, curând după aceea, reduce viteza,
ciuleşte urechile şi chiar opreşte motorul.
Schimbat la faţă, coboară din maşină şi se
îndepărtează câţiva paşi. Revine după câteva
minute de ascultare şi-mi spune îngrijorat:
- Situaţia este gravă! Se semnalează
plecarea noastră spre Businga. Acest lucru nu
trebuia făcut public! Sunt convins că se pune
la cale un complot împotriva noastră! Să fim
pregătiţi, cu armele încărcate, la îndemână şi,
mai ales, tu cu petardele.
Băştinaşii, când au băut alcool şi au fumat
cânepă, devin isterici şi agresivi – fără nici un
motiv, te pot tăia în bucăţi cu maşeta sau te pot
străpunge cu suliţa, care, de multe ori are vârful
otrăvit. În Africa, , când eşti atacat, ucizi ca să
nu fii ucis. Dacă esti rănit şi eşti prins, sigur vei
fi omorât şi chiar pus la „cazan”.
continuare în pag. 18
Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 18


Ambuscada canibalilor
urmare din pag. 17
Apoi, Pool se suie în maşină, scoate UZI,
înfinge un încărcător, le pune pe celelalte pe
perna de alături şi-şi pune la brâu pistolul pentru
rachete. Răsuflă uşurat, mă priveşte cam de sus,
zâmbeşte sigur de el şi... porneşte motorul.
Drumul plin de hârtoape şi băltoace urcă în
pantă uşoară. Pe stânga se află o depresiune
uşoară în care se găseşte o plantaţie abandonată
de palmieri de ulei. Încântat de peisaj şi sigur de
noi, încep să fredonez melodia pe care o cântam
cu plutonul meuîn vara lui 1952, când „atacam”
satul Simileasca, lângă Buzău. Participam la o
convocare anuală de 30 de zile, fiind student în
anul doi la Construcţii. Trăgeam cu „Lili”
(puşca mitralieră) gloanţe oarbe şi cântam cât ne
ţineau plămânii: „Trageţi la pompe/ Haznaua s-
o golim/ şi cui nu-i place/ să ne pupe unde
ştim”. Apoi ne loveam cu toţii cu dreapta peste
fund!
Drumul coteşte brusc la stânga, Pool reduce
viteza, schimbă într-a doua după care trece pe
neutru. În mintea lui, credea că face economie
de benzină. Panta se accentuează. Ajungem pe
un palier şi depăşim un manglier uriaş. Deodată,
văd în faţa maşinii o băltoacă cu un lichid
negricios şi, mai departe, la vreo 30 de metri, o
baricadă din crengi şi copaci tineri ce blochează
accesul la podul de peste râu. Pool ocoleşte prin
stânga, derapăm şi o trosnitură urmată de un şoc
violent ne aruncă către parbriz, sub tabloul de
bord. Jeepul lovise cu roata din stânga faţă, un
bolovan uriaş acoperit cu frunze şi iarbă şi
stătea răsturnat pe jumătate, cu roţile din dreapta
în aer. Motorul se oprise. Aud un pocnet
înfundat, de puşcă veche, urmat imediat de o
ploaie de cuie ruginite, pietricele şi bucăţi de
sticlă ce izbesc parbrizul şi-l fac ţăndări. Pool,
mititel şi subţirel, se ridică pe jumătate şi,
privind înainte, îmi strigă inspăimântat:
- AM CĂZUT ÎNTR-O AMBUSCADĂ!
- Sapristi! Sunt canibalii MAU-MAU!
Aruncăte afară şi serveşte-le o „banană”!
Îmi fac elan şi mă arunc cu umărul drept în
uşă, cu carabina în braţe. Aterizez pe-o parte,
intr-un tufiş. Umărul mă doare groaznic, dar,
de frica morţii, îmi revin imediat. Las arma,
scot o petardă, mă ridic în genunchi şi o arunc
cu putere către patru sălbateci ce soseau în
fugă, cu maşetele ridicate. Urlau şi făceau
grimase groaznice fiind drogaţi şi, probabil,
beţi. Aveau pe cap un fel de coif din piele de
maimuţă în care erau înfipte pene negre, de
tucan. La brâu erau încinşi cu blană de
leopard, iar bustul şi faţa le erau vopsite cu
dungi albe şi roşii. În jurul ochilor aveau
pictate cercuri galbene care le dădeau aspectul
unor demoni dezlănţuţi. Cu o flacără scurtă şi
o bubuitură îngrozitoare, petarda a curmat
asaltul canibalilor. Suflul exploziei i-a aruncat
pe spate, le-a zburat coifurile, praful şi
bucăţelele de limonit împroşcate le-au
însângerat feţele. Înspăimântaţi şi uluiţi, doi
dintre atacatori s-au ridicat în grabă şi,
apucându-i de picioare pe ceilalţi doi care nu-
şi reveniseră încă, s-au refugiat după baricadă.
Când m-am ridicat, am auzit un şuierat pe
lângă cap şi ceva s-a înfipt cu zgomot în
pragul de jos al Jeepului. Era o trestie de vreo
40 de cm, cu pene mici la coadă şi cu un vârf
triunghiular din tablă ce părea lăcuit – era o
săgeată otrăvită! M-am aruncat din nou la
pământ şi m-am întors pe spate, să privesc
către manglier. Aflat în picioare, un bandit îşi
potrivea în arc o nouă săgeată. Am pus
carabina pe direcţie şi am tras două focuri pe
verticală. Au urmat un urlet, un pârâit de
crengi şi, în final, un „pleosc” dinpre mlaştina
de lângă copac. Privesc înspre maşină şi-l văd
pe Pool cum coboară cu greutate. Avea sânge
pe frunte şi pe obraji, ţinea pistolul mitralieră
în mâna stângă şi-mi făcea semn cu dreapta să
privesc în lungul drumului. La vreo 15 metri,
în tufişurile de pe margine, o mişcare aproape
imperceptibilă semnala avansarea unor noi
atacatori. Aud în spate un pârâit uşor de crengi
care-mi face „pielea de găină”. Mă răsucesc
brusc şi trag distanţat câteva focuri. În acelaşi
timp, Pool trage câteva rafale cu UZI. Auzim
ţipete şi urlete şi vedem mişcări bruşte în
tufişurile din faţă. Am o presinţire puternică şi,
in timp ce mă întorc cu faţa spre manglierul de
unde venise săgeata ce-mi voia moartea, aud
un vâjâit puternic şi o suliţă neagră se înfinge
vibrând în pământ la câţiva centimetri de
picioarele lui Pool. Era isprava unui atacator
ascuns în spatele copacului şi care voia să-şi
răzbune complicii. Am tras la picioare şi l-am
văzut cum dispare schiopătând în tufişurile
dinspre râu. Ştergându-şi sângele de pe obraz,
Pool trece pe lângă mine şi mitraliază
tufişurile. Cu atenţia încordată, scrutez
baricada, tufişurile şi copacii din jurul podului.
Pe malul dinspre vest, unde drumul făcea o
curbă către Karawa, era un palmier de ulei
înalt. Printre frunzele uriaşe şi zimţate zăresc o
pată negricioasă ascunsă după mănunchiul de
nuci. La început am crezut că-i o maimuţă, dar
o presimţire mă face să ridic carabina pe
direcţie numai bine ca să văd cum „maimuţa”
se ridică în picioare şi îndreaptă înspre mine
un AK 47. Trag fulgerător de mai multe ori,
depalsând carabina pe verticală şi pe
orizontală. Cu un urlet, atacatorul se
prăbuşeşte în mlaştină. Pool vine îngrijorat
lângă mine şi-mi spune:
Sper să fie ultimul, Alex, căci în curând se
lasă noaptea!
Totul s-a desfăşurat pe parcursul a nici
zece minute. O linişte cuprinde acum pădurea
şi, odată cu ea, teama de a nu fi luaţi prin
surprindere se cuibăreşte în inimile noastre.
Doream să părăsim cât mai repede aceste
locuri primejdioase. Noaptea coboară brusc şi
Pool trage o rachetă, care, ajunsă la 100 de
metri înălţime, explodează lăsând să cadă lent
zeci de paraşute luminoase. Ne-am sprijinit cu
spatele de taluzul de lângă Jeep şi, după câteva
opinteli zdravene, am reuşit să-l repunem pe
cele patru roţi. Acesta era lăsat pe stânga,
deoarece cauciucul din faţă explodase. În timp
ce Pool făcea de gardă, am scos roata de
rezervă şi am montat-o. Cu cuţitul de
vânătoare şi o lavetă am îndepărtat cioburile
rămase în rama parbrizului, pe tabloul de bord
şi pe scaune. Am trecut la volan, am pornit
motorul, am aprins proiectorul şi am oprit la
câţiva metri de baricadă. Când am înlăturat-o,
am găsit în apropiere trei navete cu sticle de
bere „Primus” goale, două calebasse mari cu
vin de palmier, resturile de la două maimuţe
afumate şi o lădiţa metalică cu ... 300 de
gloanţe pentru puşca AK 47. Văzându-le, Pool
mi-a spus să trecem podul ca să poată recupera
arma căzută în mlaştină. S-a legat cu o
frânghie a cărui capăt l-a trecut pe sub bara de
protecţie, şi-a pus cizmele lungi de cauciuc şi
înarmat cu o prăjină cu cârlig la vârf a intrat în
noroi. După câteva încercări şi tatonări prin
smârcuri, a reuşit să agaţe arma de curea. A
spălat-o şi a urcat în cabină.
În timp ce el căuta prin noroi, am observat
în depărtare, înspre nord, licăriri de fulgere. O
tăcere adâncă domnea în jur. O boare de vânt
răcoros a venit peste noi, urmată curând de o
perdea deasă de picături de ploaie.

La ieşirea din
Karawa,
canibalii atacă
cu arcuri şi
săgeţi
Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 19


LE Dr VI ORI KA TOZLOVANU-
PASKAL
urmare din pag. 20
Aujourd'hui, 11 ans après avoir pose ses
bagages sur sa terre d'adoption, quel bilan
établit-elle de son expérience? La réponse est
immédiate: excellent ! «Je ne garde aucune
amertume de mon cheminement. Dans la vie,
rien n'est donné. Mais surtout, je le répète, le
processus d'acceptation en vigueur ici
m'apparaît normal. Tu choisis de venir vivre
et travailler dans un pays? Tu dois suivre le
courant. »
La spécificité québécoise
« Le processus d'intégration des
médecins formés à l'étranger est exigeant,
j'en conviens, déclare le Dr Tozlovanu-
Paskal. Mais le Québec n'a pas le choix :
l'approche médicale d'ici a ses couleurs
propres. »
À lieu différent, pratique différente. Au
Québec, la relation médecin patient est
directe et se déroule en mode égalitaire. Dans
d'autres pays, le praticien, qui est mis sur un
piédestal, tend à imposer un rapport plus
distant. C'est là une des particularités dont les
médecins formes à l'étranger doivent prendre
conscience, mais ce n'est pas la seule.
Plusieurs échecs à l'examen pratique
sont liés à une méconnaissance de l'approche
médicale québécoise, dans son essence
même, selon la praticienne. « En Moldavie,
comme dans bien des endroits, lorsqu'un
patient se présente en consultation, on
procède à un tour d'horizon de sa santé. Au
Québec, on travaille de façon très ciblée, en
se centrant directement sur le mal dont
souffre le patient. »
Autre particularité québécoise, selon le
Dr Tozlovanu-Paskal : la démarche est
systématisée dans des protocoles et des
guides de pratique. « Devant tel mal, on
procède à tel examen, de telle manière. En
présence de tel symptôme, on prescrit tel
médicament, et pas autre chose. C'est une
approche précise, pratique, l’exiger des
nouveaux arrivants qu'ils la connaissent et s'y
plient, voilà qui me semble aller de soi : si
chacun travaille à sa manière, on risque de
mettre du sable dans l'engrenage et
d'embourber le système. »
Par ailleurs, tout est affaire de
principe « Faire sa médecine n'est facile pour
personne. La somme de travail est énorme et
la compétition, redoutable. Lés médecins qui
arrivent de l'extérieur n'ont pas à avoir
préséance : ils doivent être soumis aux
mêmes règles du jeu que les Québécois qui
poursuivent le même but. » C'est une
question de justice, d'équité.
Cela dit, tout est perfectible. Tout en
continuant à évaluer avec rigueur les
connaissances el les compétences des
nouveaux arrivants, pourquoi ne pas faire un
pas vers eux? Le Dr Tozlovanu-Paskal
l'affirme, le Québec ne demande pas trop,
mais tout est dans la manière...
«Je résumerais ainsi la situation actuelle:
les candidats de l'extérieur se présentent à
l'examen sans trop savoir ce qu'ils devraient
connaître ! Ils se fient souvent sur le bouche
a oreille, sur des renseignements vagues et
incomplets transmis par des collègues. La
plupart d'entre eux ne connaissent pas
"l'esprit" de la médecine qui a cours ici, le
déroulement idéal d'un examen clinique, la
nature de la relation médecin patient, bref,
tout ce qui constitue le modèle de pratique
québécois et, partant, ce à quoi on s'attend
d'eux. Dans mon cas, des séances
d'information préparatoires aux examens
auraient été bienvenues. Si j'avais pu
participer à de telles séances, j'aurais
sûrement mis moins de temps à m'intégrer au
système.» (NDLR: De telles séances
d'information sont maintenant offertes aux
candidats). Aujourd'hui, le Dr Tozlovanu-
Paskal ne se fait pas prier pour aider des
médecins d'ailleurs à bien se préparer aux
épreuves de passage. Ses conseils portent
leurs fruits puisque plusieurs de ses protégés
sont actuellement en résidence.
À son engagement exemplaire, on
constate à quel point la praticienne est
heureuse d'exercer sa profession au Québec.
Tout de même, un peu de tristesse assombrit
son regard quand elle parle de son mari. «
Chez nous, il était gynécologue, dit-elle.
Mais ici, faute de poste disponible, il a dû
changer de métier. Il a choisi la dentisterie.
Sa nouvelle orientation lui plaît beaucoup,
mais il demeure nostalgique »
Adaptée, la néo-Québécoise semble
l'être totalement. Quand elle déplore que « la
montagne de paperasse» à remplir la prive
d'un temps précieux avec ses patients, on
jurerait entendre un de ses collègues nés ici!
«C'est une bureaucratie bien plus lourde
qu'en pays communiste!» lance-t-elle en
riant.

I NVI EREA DOMNULUI
I SUS HRI STOS
de I on Banu

Cand natura intreaga cânta inceputul
primaverii,
Peste nopti si cea mai sfânta este
noaptea Invierii,
Plin de vraja e vazduhul si pamântul
este plin,
Intru-tot patrunde duhul celui intru-
tot divin.
Toaca suna-n miez de noapte si un
sunet de arama,
A vestit ca peste moarte incalcând
ISUS ne cheama.
Pomii imbracati in floare parca-
anume s-au gatit
Pentru marea sarbatoare cu vestmant
deosebit.
Doamne ! ...Câta sarbatoare in
bordeie si-n palate,
Astazi fratele cel mare cu cel mic se
prinde frate.
Tine-ti Doamne indurarea totdeauna
ca si-acum
Si alunga intristarea celor zaboviti la
drum,
Ca si ei sunt, Doamne Sfinte, opera
gândirii tale,
Nu-i lasa orfani, Parinte, cerceteaza
si-a lor cale.


Martie – Aprilie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 20


LE Dr VI ORI KA
TOZLOVANU-PASKAL
Par Danielle Stanton journaliste
indépendante
Article publié dans Le Collège, Bulletin
officiel du Collège des médecins du Québec,
vol XLV, no 1, hiver 2005

« Depuis que je suis sur le terrain au
quotidien, les paramètres d'admission en
vigueur au Québec prennent tout leur
sens et leur légitimité. »



Le Dr Viorika Tozlovanu-Paskal exerce
la médecine au Québec depuis quelques
années. En s'appuyant sur son cheminement,
elle jette un regard lucide sur la démarche
exigée des médecins formés à l'extérieur du
pays pour l'obtention du permis d'exercice.
À 37 ANS, après plus de 10 ans de
pratique médicale dans son pays natal, la
Moldavie, le Dr Tozlovanu-Paskal doit fuir
la guerre. Avec mari et enfants, elle trouve
refuge en sol québécois où, espère-t-elle, elle
pourra pratiquer son art. Sauf que, au
moment où elle arrive au Québec, soit en
1993, la pratique médicale traverse une
période de contingentement extrême. «Il n'y
avait presque plus d'ouverture pour les
Québécois, explique-t-elle. Autant dire que,
pour nous, venus d'ailleurs, les portes étaient
verrouillées. »
Décidée à exercer coûte que coûte la
profession qu'elle apprécie énormément, la
praticienne relève ses manches. « Mon
raisonnement a toujours été simple, dit-elle.
Chaque pays a ses exigences. Le Québec a
les siennes. À moi d'agir en conséquence.»
Avec patience et détermination, elle franchit
les étapes et les obstacles un à un. Et gagne
son pari : Viorika Tozlovanu-Paskal est
aujourd'hui médecin de famille au CH-
CHSLD de Papineau, à Gatineau. « Depuis
que je suis sur le terrain au quotidien, les
paramètres d'admission en vigueur au
Québec prennent tout leur sens et leur
légitimité, affirme-t-elle. Il existe une
"spécificité québécoise" aussi en médecine.
Pour être un bon médecin ici, il faut la
comprendre. »
Le parcours d'une femme déterminée
Retour en 1993. Contingentement
oblige, le médecin révise ses positions et
entreprend des démarches pour aller exercer
aux États-Unis. Elle se qualifie el s'apprête à
partir lorsque, tout à coup, la situation
change : on accepte enfin sa candidature aux
examens de la profession ! C'est sa chance,
croit-elle. De fait, elle réussit à l'examen
théorique... mais échoue à l'examen pratique.
Puis, l'horizon s'assombrit encore une fois :
l'accès à la médecine est à nouveau restreint
pour les médecins diplômés à l'extérieur du
Québec.
Pour décourager cette battante, il en
aurait fallu plus. A peine concède-t-elle avoir
été un peu «déstabilisée»! «J'ai réactivé mes
démarches pour travailler outre frontière. Et
j'ai entrepris une maîtrise en neuroscience à
l'Université de Montréal en pensant "si je ne
peux être médecin, je pourrai au moins faire
de la recherche clinique". » Au bout du
compte, elle boucle la boucle : en mai 2000,
le Dr Tozlovanu-Paskal passe avec succès les
examens du Collège des médecins du
Québec!
S'ensuit la résidence. Certains médecins
formés à l'étranger considèrent comme
superflue cette étape imposée ; le Dr
Tozlovanu-Paskal n'est pas de ceux-là.
D'ailleurs, elle a savoure chaque instant de
son passage en médecine de famille au
Centre hospitalier de St. Mary, un hôpital
montréalais affilié à l'Université McGill. «J'ai
eu la chance d'être vraiment bien accueillie,
tant par l'ensemble du personnel que par les
malades. Mais surtout, j'ai apprécié au plus
haut point celte période de mise à niveau. Je
n'avais pas pratiqué depuis plus de six ans,
j'avais besoin de me remettre dans le bain
avant de faire cavalier seul. »
Aux yeux du médecin, le style de la
formation offerte aux résidents du Québec est
indéniablement une des forces du système.
Visiblement, elle est ravie d'en avoir profité.
« Ici, chaque résident a droit à un
enseignement "un à un", personnalisé. Les
futurs médecins québécois ont, de ce point de
vue, beaucoup plus de chance que d'autres.
J'ai tellement appris ! »
Il restait au Dr Tozlovanu-Paskal
l'ultime étape avant de recevoir son permis
régulier: se soumettre de nouveau à un
examen pratique. Elle réussit l'épreuve
médicale, mais pas le test de français assorti.
« Après avoir effectué ma résidence en
anglais, j'étais un peu rouillée en langue
française », admet-elle. Six mois plus tard,
elle se représente au test linguistique et, cette
fois, tout se passe bien. La néo-Québécoise
peut alors joindre officiellement les rangs des
médecins du Québec.
Comme tous les médecins diplômés à
l'extérieur du Québec récemment reçus à
l'époque, le Dr Tozlovanu-Paskal doit
exercer d'abord dans l'une des régions dont
les besoins sont criants. À cet effet, elle se
trouve devant plusieurs possibilités. «J'ai
visité un grand nombre d'hôpitaux», se
rappelle-t-elle, elle optera pour le CH-
CHSLD de Papineau. « Une Iranienne et une
Roumaine que j'avais connues au moment de
passer mes examens y pratiquaient déjà.
Elles m'ont vivement fait l'éloge de l'endroit,
de l'équipe, des gens chaleureux... Elles n'ont
pas menti.»
continuare în pag. 19


CANDELA DE MONTREAL
Redacţia şi administraţia: 8060 Christophe Colomb, Montréal, Québec, Canada H2R 2S9; Telefon:(514) 736-0950
Redactor Şef : Victor Roşca. Resp. financiar: Constantin Sandalovschi. Resp. corectură : Ştefania Polizu
Ilustraţiile : Radu Deca - www.geocities.com/rumposhi Tehnoredactare: Marius Neaga - neagamova@videotron.ca
ISSN 1495 – 8929, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Canada, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Québec, 1997