= 34— Razboi si pace Jeff McMahan i. Etica si utilizarea violentei in razboi Pozitia factorilor de decizie fati de problemele legate de razboi si pace, precum si argumentele intelectualilor care au o mare influent’ in procesul de luare a deciziilor se bazeazi de obicei pe un set de asumptii in mare parte amorale. Problemele sunt considerate a fi ,practice”: opfiunile sunt analizate doar in functie de posibilele consecinte, iar acestea din urma sunt evaluate doar in ceea ce priveste impactul lor asupra interesului national. Dac& apar cumva si consideratii etice, ele sunt prezentate intr-o forma simplificata si cruda care serveste 1a manipularea opiniei publice care, in mod interesant, tinde si respinga amoralismul elitelor care iau decizii. in acest articol vom analiza teoria care se afli la baza celor mai multe politici de securitate nationald si vom discuta uncle alternative care sustin ca principiile etice ar trebui si joace un rol proeminent in formularea acestor politici. Yom examina apoi justificarea recurgerii la violent’ si ucidere pe timp de razboi si vom cerceta argumentele care sustin ideea unor limite ale violentei permise in aceste imprejurari. A doua parte a articolului va fi dedicata problemelor etice determinate de practica descurajarii nucleare. 1) Realismul Teoria care sti de obicei 1a baza formularii politicilor de securitate national se numeste .tealism politic”. Conform acestei teorii, normele morale nu se aplica politicii externe, care ar trebui si fie ghidata in mod exclusiv de preocuparea pentru interesul national. Putem aduce o prima obiectie acestei pozitii. Exista limite pentru ceea ce eu, ca individ, pot si fac pentru a-mi apara sau urméri interesele. Acelasi lucru este valabil si pentru toti ceilalti. Cum este atunci posibil ca, grupandu-ne in cadrul unui stat, s& obtinem dreptul de a ne proteja sau urmiari interescle colective, drept pe care nimeni dintre noi nu I-ar avea in mod individual. Formarea unui stat (ca si infiintarea unui club) creeazi noi drepturi care ins& deriva din drepturi pe care indivizii le au indiferent de apartenenta la un stat. Rezulta de aici ca drepturile si prerogativele statclor nu pot fi mai extinse decat cele ale membrilor individuali luagi la nivel colectiv.RAZBOI SI PACE ais Un realist poate raspunde acestei obicctii in trei feluri. El poate alege nihilismul moral, derivand ideea ci normele morale nu se aplica statelor din afirmatia general c& normele morale nu se aplic’ deloc, nici macar comportamentului indivizilor. (Vezi comentarii asupra acestei pozitii in capitolul 35, ,Realismul”, si in capitolul 38, ~Subiectivismul”.) De asemenea, el ar putea sustine ci anarhia care structureazi relatiile internationale este de natura sa anuleze cerintele moralei care s-ar aplica in alte conditii. inal treilea rand, el ar putea sustine cA statele sunt entitati speciale, astfel incat ele sunt mai mult decat 0 colectivitate de indivizi ; din acest punct de vedere, statul este o entitate superioara si complet diferita, care transcende constrangerile aplicate indivizilor. Asa cum voi face pe tot parcursul acestui scurt articol, m& voi mulqumi numai si indic argumentele si nu sd le analizez in detaliu; ins sunt convins ci nici una dintre aceste pozitii nu este corecta si ca realismul, in ciuda influentei sale, este 0 teorie nefun- damentata. Dat fiind faptul cA politicile nationale par s& se bazeze pe rationamente extrem de prudente, nu ar trebui si ne surprinda cd discutiile legate de etica rizboiului si descu- rajarea nuclear sustin, de obicei, pozitii si politici destul de diferite de practicile reale ale statelor. Analizele etice atente tind si submineze profund teoriile acceptate legate de razboi, pace si securitate. 2) Pacifismul Din perspectiva realist, razboiul este justificat atunci cand serveste interesului national si nejustificat atunci cand este impotriva acestuia. Interesele altor state sau natiuni sunt considerate, in cea mai mare parte, irelevante, cu exceptia cazului in care pot fi folosite ca mijloc de atingere a unui scop. Dar, la fel cum indivizilor nu le este permis, in mod normal, s& ignore interesele altor indivizi si statelor li se cere si ia in considerare interesele altor state (sau, mai degraba, interescle locuitorilor altor state). Este neplauzibil totusi si presupunem ci statele trebuie si fie perfect impartiale, acordnd aceeasi consideratie interesclor locuitorilor altor state, ca si propriilor cetateni. Pe scurt spus, nici favorizarea absoluté, nici impartialitatea perfecté nu sunt adecvate. Ramane o problema nerezolvati a teoriei morale determinarea conditiilor si a gradului in care un stat are dreptul sa acorde prioritate interesclor si preocupirilor proprii. (Unele forme de favorizare par a fi justificate din punct de vedere moral. De exemplu, parintilor nu numai c& li se permite, dar chiar li se cere sa acorde preferinté, cel putin in unele cazuri, propriilor copii. Pe de alti parte, favorizarea intereselor membrilor aceleiasi rase este arbitrara din punct de vedere moral. Se pare ca nationalismul si patriotismul sunt asemanditoare in unele cazuri loialititii familiale, iar in alte cazuri rasismului. O investigatie mai profunda a acestor analogii ar putea contribui la rezolvarea problemei determinarii cadrului si a limitelor preferintei nationale justificate.) Cei mai multi oameni cred cd justificarea unui razboi depinde nu numai de consideratia asupra consecintelor prezente sau viitoare, ci si de probleme de principiu. Din acest punct de vedere, justetea unui act poate fi, cel putin partial, o functie inerent& a naturi actului, indiferent de consecintele pe care acesta le are (vezi capitolul 17, ,.Deontologia416 APLICATIL contemporana” si capitolul 19, ,Consecintialismul”). Unii oameni (numiti ,absolutisti”) cred cd exist anumite acte care nu pot fi niciodati justificate pur si simplu din cauza naturii lor. Persoanele care au opinii absolutiste in legatura cu razboiul se numese pacifisti. Ele cred cA razboiul nu este niciodati justificat. Desi cei mai multi dintre noi cred c& exist un argument moral puternic impotriva violentei si a crimelor in razboi, pacifistii sunt diferiti in comparatie cu multi dintre noi prin convingerea lor ca acest argument nu poate fi anulat si cd niciodat& nu se poate psi o justificare morald pentru rizboi. ‘Totusi, ca si realismul, pacifismul este o pozitic grcu de sustinut. Nu este neplauzibil sii arfitiim c{ sarcina de a justifica apartine persoanei care afirmi ci rizboiul este permis, insa situatia este diferité in anumite cazuri de folosire a violentci la nivel individual. Daca sunt vietima unui atac nedrept si, posibil, fatal, sarcina justificarii nu apartine celor care cred cA am dreptul si folosese violenta pentru a ma apara, ci acelora care mi-ar nega acest drept. Numerosi pacifisti ar raspunde ca ei resping rdzboiul si nu toate tipurile de violent. Rezult de aici ci autoapararea individual poate fi justificari, desi razboiul nu. Este dificil s& credem totusi c& respingerea absolut a rizboiului poate fi bazata in mod coerent pe altceva decat interzicerea absolut a aumitor tipuri de acte implicate in orice rézboi, De exemplu, violenta internationala si uciderea. Orice interzicere a anumitor tipuri de actiuni care ar elimina razboiul in toate cazurile ar fi echivalenta cu interzicerea utilizarii violentei in cazurile de autoaparare. intr-adevar, acceptarea acestora ar putea insemna 0 acceptare in principiu a anumitor tipuri de rizboi, de vreme ce acestea pot fi considerate un exercitiu colectiv al dreptului individual la autoaparare. 3) Teoria réizboiului drept De-a lungul secolelor s-a dezvoltat o paradigma in ctica rizboiului care incearcd si argumenteze 0 pozitie de mijloc intre realism si pacifism. Pozitia rezultaté — cunoscutii si ca teorie a razboiului drept — ofera argumente pentru utilizarea violentei in razboi care nu contrazic nici justificarile de bun-simg pentru utilizarea violentei de catre indivizi si justificdrile pentru utilizarea violentei de catre state in aprarea internd a drepturilor. Asa cum violenta utilizata de fortele de politic poate fi legitima cu conditia ca ea si serveasca unor scopuri drepte si bine precizate, si utilizarea de cAtre state a violentei impotriva amenintirilor externe poate fi legitima in cazul in care scopurile sunt drepte, iar mijloacele sunt supuse unor limita Teoria razboiului drept, care oferd fundamentul celor mai multe dezbateri legate de etica rézboiului, are doud componente : 0 teorie a scopurilor si o teorie a mijloacelor. Prima dintre acestea, denumita si teoria jus ad bellum, defineste conditiile in care se poate recurge la razboi. A doua teorie, jus in bello, stabileste limitele comportamentului acceptat in razboi. Ambele teorii sunt prea complexe pentru a fi detaliate aici. Vom analiza totusi cele mai importante aspecte ale lor. Principala componenta a teorici jus ad bellum, de exemplu, este cerinta ca razboiul si fie declansat pentru o cauzi dreaptai. Adeptii acestei teorii sustin in unanimitate c& apararea statului este o cauz& dreapti pentru razboi ; dincolo de aceasta, acordul inceteaza.RAZBOI SI PACE 47 Alte cauze drepte ar putea fi apararea unui alt stat impotriva unci agresiuni externe nejustificate, recuperarea drepturilor (adica recuperarea a ceea ce a fost pierdut din cauza unci agresiuni externe care nu a fost stopat), apararea drepturilor umane fundamentale impotriva abuzurilor unui guvern si pedepsirea agresiunilor nejustificate. Daca, asa cum am sustinut, drepturile statelor deriva din si nu pot depasi drepturile indivizilor care alcdtuiesc acel stat, atunci dreptul national 1a autoaparare ar fi suma drepturilor la autoaparare ale tuturor cetatenilor. Statul este doar un vehicul prin intermediul cAruia cetatenii isi exercita in mod colectiv dreptul individual la autoaparare intr-un mod coordonat. Limitele competentei statului in aceasta situatie sunt deci stabilite de limitele dreptului la autoaparare ale fiecarui cetatean. Teoria jus in bello presupune trei cerinte: a) Ceringa fortei minime: Nu trebuie folosit’ mai mult& violent decat este necesar ; b) Cerinsa proportionalitétii : Consecintele negative prezizute ale unui rizboi nu trebuie sa depaseascd consecintele pozitive prevazute ; c) Cerinta discrimindrii : Forta webuie folosit’ doar impotriva acelor persoane care sunt tinte legitime ale atacurilor. 4) Cerinta discriminarri Oricare dintre aceste cerinte pune enorme probleme de interpretare. SAluzm, de exemplu, cerinta discriminarii. Pe ce criterii se stabileste daca o persoand este sau nu tintd legitima a violentei in razboi? Se afirma adesea cA distinctia intre cei care sunt tinte legitime si cei care nu sunt coincide cu distinctia dintre combatanti si necombatanti sau cu aceea dintre cei vinovati si cei nevinovati din punct de vedere moral. Aceste ultime distinct bineinteles, un continut moral : nevinovatia moral presupune absenta obligatici pedepsci, iar, din anumite puncte de vedere, neangajarea in lupti presupune absenta obligatici de folosire a violentei pentru autoaparare. Dar relevanta acestor notiuni raportati la justetea atacurilor asupra unor anumite categorii de oameni trebuie stabiliti intr-un mod mai direct. De ce anumite categorii de oameni se bucura de o imunitate morala in fata atacurilor ? Principiile noastre legate de discriminare sunt o functie 1) a teoriei care stabileste de ce violenta si uciderea sunt, in mod normal, inacceptabile si 2) a teorici care stabileste de ce, in anumite cazuri, violenta si uciderea sunt justificate. Aceasti din urma teorie stabileste nu doar cazurile care justific’ recurgerea la violent, dar si felul in care i ictime ale unui atac, fiind legati intr-un fel sau altul de motivul Pe scurt spus, tcoria justificarii violentei ne spune cine sunt cei vinovati si cine sunt cei nevinovati - in sensul c& nu sunt legati de motivul care ofera justificarea intrarii in razboi intr-un fel care sa ii transforme in posibile victime. (De exemplu, daca justificarea violentei este autoapZrarea, atunci teoria noastr’ asupra ne va indica vinovatul si tinta atacului.) Ideea noastra ci violenta este, in ‘inctia dintre cei mod normal, inacceptabila ne va indica felul in care functioneaza dis nevinovati si cei vinovati pentru a limita violenta permis Teoria jus ad bellum ofer’ o justificare pentru violenta si uciderile care au loc intr-un rizboi. Cerinta discriminarii este astfel un corolar al teoriei jus ad bellum. Aceasta418, APLICATIE contrazice viziunea standard conform careia jus ad belium si jus in bello sunt independente din punct de vedere logic (Walzer, 1977, p. 21). Din aceasta perspectiva standard, soldatii care lupta pentru o cauz& dreapta si cei care luptd pentru o cauz nedreapta sunt supusi acelorasi constrangeri in ceea ce priveste folosirea violentei. Dac privim ins& lucrurile din perspectiva pe care am incercat si o schitez, acest fel de a gandi lucrurile este 0 greseala. Soldatii care lupti pentru o cauz& dreapti au justificarea de a folosi violenta in anumite limite. Dar soldatii care luptd pentru o cauza nedreapti nu beneficiaza de justificarea moral de a folosi violema, nici impotriva soldatilor inamici, chiar aflati in serviciul g2rii lor. Nimeni mu are dreptul de a folosi violenta ca mijloc de atingere a unor scopuri imorale. Bineinteles, daca, asa cum se intampla de obicci, participarea unui soldat intr-un razboi nedrept este rezultatul combinatiei unor factori precum dezamigirea, indoctrinarea si coercitia, atunci aceast& actiune gresiti poate fi scuzata intr-o oarecare misura, iar utilizarea violentei de cAtre acel soldat in scopul autoapararii poate fi justificat&. Ramane ins’ valabil faptul c& numérul tintelor legitime este mai mic pentru soldatul aflat in slujba unei cauze nedrepte (McMahan, 1991). Cerinta discriminarii a fost atacati din mai multe perspective. De exemplu, se afirma uneori cd atunci cand este declarata starea de razboi, toate cerintele morale se suspenda, cel putin pentru acei combatanti a ciror cauzi este dreapt’. (Accasta este 0 variant& radicald a ideii c& jus ad bellu si jus in bello se afld intr-o legatura logic’.) Daca ins& drepturile de care beneficiaza statele deriva din si nu le pot depasi pe cele ale indivizilor, atunci acest punct de vedere este fals; existé intotdcauna limite ale actiunilor pe care morala le permite chiar in urmirirea scopurilor corecte din punct de vedere moral. Pe lang’ doctrina responsabilitatii colective care sustine ci razboaicle se poarta intre state luate ca un intreg, astfel incat nici un cetafean al statului beligerant s4 nu poate pretinde imunitate, principalul atac la adresa cerintei discrimindrii se fundamenteaza pe ideca ca. cel putin uneori, consecintele sunt mai importante decat principiile. Conform unui asemenea punct de vedere, desi atacarea unui nevinovat este inacceptabila in mod normal, ca poate fi permisa in acele circumstange in care consecintele probabile ale neatacirii ar fi mult mai grave decdt consecintele atacului (Walzer, 1977, capitolul 16). O viziune mai radicala sustine ca razboiul trebuie purtat tinandu-se seama doar de consecinte. Din acest punct de vedere, nu existé nici o categorie de persoane care sa fie protejate de o imunitate morali general pe timp de razboi. Aceia care sustin cd numai consecintele conteaz4 nu trebuie si considere insd cd problema nevinovatiei este lipsit’ de important. Ei ar putea s& disting’ intre vinovaitie si nevinovatie pe baza criteriului savarsirii unei actiuni care arata ci acea persoand trebuie sd fie atacaté. Ei ar putea, de asemenea, si creada ca, toate celelalte fiind egale, uciderea unui nevinovat este 0 fapta mai grava decat uciderea unui vinovat. Ei sunt totusi atasati ideii ca existé cazuri in care este acceptati sau chiar imperativa din punct de vedere moral atacarea si uciderea unor nevinovati - de exemplu, atunci cénd este necesara. uciderea unui numér si mai mare de nevinovati. Aceste persoane — pe care ii vom numi, nu foarte corect, consecintialisti - ar putea sf introducd urmatorul argument: ,,Inacceptabilitatea uciderii trebuie explicata in termenii efectelor asupra victimei. Ea este o functic atat a réului implicat de pierderea de c&treRAZBOI SI PACE 419 victima a viitoarelor bucurii ale vietii, cat si a raului implicat de violarea autonomici victimei. Dar cerinta discrimindirii, asa cum este ca infeleasa in mod tradigional, presupune ca inacceptabilitatea uciderii nu poate fi explicat’ in acest fel. In conformitate cu aceast4 ceringi, inacceptabilitatea uciderii este, cel putin partial, inerenta in ins&si natura actului. Aceasta nu inscamna totusi ca cerinta discriminarii sustine cd actul de a ucide este in sine un eveniment sau 0 intamplare nefericita. Uciderea nu trebuie considerata un eveniment mai oribil decat 0 moarte accidental. (Cineva ar putea crede astfel cii motivul prevenirii uciderii unei persoane nu este mai puternic decat cel al prevenirii mortii accidentale a unei persoane nevinovate.) Dar, daca este inacceptabil si ucizi din cauza naturii actului, si nu din cauza naturii actului considerat ca intimplare, atunci inacceptabilitatea sa trebuie sa fie legata de natura relatiilor dintre agent, actiunile sale si consecintele acelor actiuni. Accasti perspectiva plaseaz insi accentul nu pe victima, ci pe agent, afectdnd astfel intelegerea eticii actului uciderii. A ucide este inacceptabil din cauza efectelor acestei actiuni asupra victimei, nu din cauza felului in care agentul este legat prin actiunea sa de moartea victimei. (Pentru o comparatic, yezi argumentele Iui Philip Pettit in sprijinul promovarii, mai degraba decat a onorarii valorilor, in capitolul 19, ,Consecintialismul”.) Un sustinator al ceringei discriminarii ar putea afirma c& intuifiile noastre morale favorizeaz mai degraba abordarea axat pe agent decat cea axatd pe victim’. $3 analizim urmatorul exemplu din domeniul eticii si al razboiului. Se face de obicei distinctia intre terorism, care este inacceptabil, si acte legitime de rizboi. Dar ce este terorismul ? ‘Termenul descrie folosirea intentionata a violentei in scopuri politice impotriva persoanclor nevinovate in sensul pe care noi lam dat cuvantului, de obicei ca mijloc de influentare a comportamentului uneia sau mai multor persoane. Pe scurt, terorismul consti in violarea cerintei discriminarii. Avand in vedere aceste lucruri, ar trebui si abordarea axat pe agent a actului uciderii pentru a putea sustine conving&tor condamnarea necchivocd a terorismului. Ceea ce ne repugnd in cazul terorismului nu este neaparat violenta asupra nevinovatilor. Numeroase acte legitime de rizboi implica violent asupra nevinovatilor. Ceca ce distinge terorismul de aceste acte de razboi este faptul c& acesta are drept obiectiv ranirea sau uciderea nevinovatilor, pe cénd actele legitime de rizboi fac acest lucru neintentionat. Decurge de aici ca diferenta dintre terorism si actele legitime de razboi nu este o diferent a consecintelor asteptate. Este, mai degraba, 0 diferenta in natura inerent& a celor dou’ tipuri de acte, asa cum sunt cle definite prin intentiile lor. (Intentia/distinctia prevazuti este analizata in capitolul 17, ,Deontologia contemporana” si in capitolul 25, .,.Eutanasia”.) intrebarea daci numai consecintele conteazi se numara printre cele mai profunde probleme ale teorici etice. Ea este discutaté in cadrul capitolelor mentionate mai sus si nu poate primi un raspuns aici. Trebuie remarcat ins cd acesti consecintialisti nu sustin neapirat ideea cf terorismul nu este mai grav decat actele obisnuite de rizboi care ar putea si rineasca nevinovati. Viziunea alternativa, la fel de compatibila cu consecintialismul, este cA actele obisnuite de rizboi care ranesc nevinovati sunt la fel de criticabile ca si terorismul.420 APLICATIL ii. Etica si armele nucleare Problema eticd ridicati de armele nucleare poate fi abordata astfel: pe de o parte, probleme privind folosirea armelor nucleare in razboi si probleme privind posesia de arme nucleare in scopul descurajarii inamicilor. intrebarilor din prima categorie li se rispunde de obicei prin referire la cerintele jus in bello. Poate folosirea armelor nucleare si respecte regulile discriminarii si ale proportionalitatii? Pentru unii tcoreticieni morali (dar nu pentru toti), se pare c& exist cazuri posibile de folosire a armelor nucleare care si nu incalce nici una dintre cele doua cerinte. Asa cum a fost ea pus’ in practica, totusi, descurajarea a presupus intotdeauna amenintarea de a folosi focul nuclear in scopul distrugerii intentionate a populatiei civile, iar aceasta incaled in mod clar cerinta discriminarii si aproape sigur pe cea a proportionalitatii (Finis, 1987, capitolul 1). Aceasta realitate determina aparitia unor intrebari fundamentale legate de moral si descurajarea nucleari: depinde descurajarea de ameningarile de a folosi arme nucleare in moduri care ar fi imorale? Daca da, ce ne spune acest lucru despre relatia dintre moral si descurajarea nucleara? Sunt implicate aici atat aspecte morale, cat si strategice. Sa presupunem ci am sti ce utilizar posibile ale armelor nucleare ar fi acceptabile din punct de vedere moral. Urmiatoarea intrebare ar fi dacd aceste utilizari vor avea o scara suficient de larga astfel incat amenintarea de a folosi focul nuclear numai in acele feluri ar putea si descurajeze efectiv ceea ce intentioneazi si descurajeze. Aceasta este o intrebare care tine de strategie. Dat fiind faptul cA toate politicile de descurajare din prezent au amenintat cu uciderea populagici civile, precum si faptul c& mu au existat dezbateri serioase in cadrul i strategice asupra necesititii ameningirilor, putem conchide c& ex’ consens general in randul expertilor in strategie asupra ideii cd o descurajare viabila si cfectiva presupune existenta unor amenintiri care incalcd ceringele lui jus in bello. 1) Argumentul intenjiilor imorale Daca presupunem cA descurajarea depinde de amenintiri cu folosirca armelor nucleare in moduri imorale, ne vom confrunta imediat cu o problema care a generat numeroase discutii in literatura asupra eticii descurajarii. Se pare ca, pentru a ficredibile, amenintarile de acest tip trebuie si fie sincere — adic& trebuie sf fie sustinute de intentia (expresie incetiteniti in planurile elaborate si in preg&tirile pentru folosirea armelor nucleare) de a le pune in practic in cazul in care sunt sfidate ; rezult de aici cd descurajarea presupune intentia conditionati de a folosi armele nucleare in moduri imorale. Dac& acceptim si principiul ca este imoral si intentionezi sii faci ceea ce este imoral (Principiul Intengiilor Imorale), vom ajunge la concluzia c& descurajarea nuclear’ este imorala. Acest argument, pe care il vom numi Argumentul Intentiilor Imorale, a avut 0 influenfa extem de puternica, mai ales in cercurile teologice unde este acceptat la scara larg’ urmatorul principiu: caracterul moral al unui act este determinat in mod esential de intentiile care definese natura inerenti a acelui act (acest principiu este sustinut in Finnis, 1987). Toate cele trei premise ale argumentului au fost ins sever criticate. UniRAZBOI SI PACE 421 au sustinut ci descurajarea poate fi sprijinit’ in mod corespunzator de amenintari sincere de a folosi armele nucleare numai in moduri acceptabile din punct de vedere moral. Acesti critici au propus, de exemplu, strategii de descurajare care elimina orice intentie de a rani nevinovati si ameningi numai cu distrugerea obiectivelor militare (vezi, de exemplu, Ramsey, 1968). Aceste propuneri se bazeazii adesea pe ideea cd descurajarea este partial garantati de faptul cd adversarii potentiali nu vor fi niciodata absolut convinsi ca renuntarea la actiuni imorale este sincera (Kenny, 1985). Aceste strategii ,purificate” au fost totusi puternic criticate, motivandu-se ca cele mai multe utiliziri ale armelor nucleare doar impotriva tintelor militare ar incalca cerinta proportional itatii, fie in mod direct, prin efectele imediate asupra populatici civile, fie indirect, prin riscul escaladarii la niveluri de violent disproportionate. Alfi critici ai Argumentului Intentiilor Imorale au sustinut, dar nu foarte convingator, cA descurajarea este sau ar putea fi bazati pe amenintiri pe care nimeni nu intentioneaza si le puna in aplicare ; ea nu ar implica astfel intengii imorale (vezi Hare in Cohen si Lee, 1986). Altii fie au respins Principiul Intentiilor Imorale, fie au afirmat cA el nu se aplica sau este depasit in cazurile in care formarea unei intentii recunoscute ca imorale ar putea preveni consecinte dezastruoase, aga cum multi sustin c& este cazul intentiilor implicate in practica descurajarii (Kavka, 1987, capitolele | si 2). ‘Aceasti din urma perspectiva pare si fie sprijiniti de morala simtului comun. Dac& © obiectic moral adusi descurajarii nu se bazeazi in intregime pe consideratii asupra consecintelor, aceasta nu inseamni ci descurajarea implic& persoane cu intentii imorale (care, in acest caz, nu sunt intentiile noastre, de vreme ce noi, ca cetateni obisnuiti, nu putem controla folosirea armelor nucleare si deci nu avem nici o intentie legatd de acest aspect). Obiectia adusa descurajarii se refera, mai degraba, la riscul ca, intr-o buna zi, putem fi angajati, prin intermediul acelora pe care ii delegm sa implementeze politicile, inacte teroriste la o scara nemaiintalnita care reprezinta punerea in practicd a amenintarilor implicate de descurajare. Mai mult decat atat, riscénd o astfel de viitoare actiune imorald, impunem in mod deliberat unor milioane de oameni riscul mortii si al violentei cu scopul de a reduce riscurile care ne ameninti pe noi insine. Dac& acceptim cA nu doar consecintele conteaza (si chiar dacd credem acest lucru), atunci aceste real formeazi un argument moral solid impotriva ci. Unii cred c& argumentul impotriva descurajarii absolute este absolut si c& nu poate fi depasit de diverse consideratii. Aceste persoane isi sustin pozigia prin apelul la principiul crestin traditional conform cAruia raul nu este permis chiar daca savarsirea lui ar avea consecinte pozitive - de exemplu, in scopul prevenirii savarsirii unui rau mai mare de catre alti. Totusi, cei mai multi dintre noi cred ca obiectia adusa descurajarii poate fi, in principiu, depasita de consideratii asupra consecintelor (sau legat de o alti datorie, cum ar fi datoria unui stat de a-si proteja cetitenii). Argumentul impotriva descurajarii ar putea fi depasit in cazul in care consecintele prevazute ale renuntarii la descurajare ar fi mult mai grave decat cele ale continuarii practicarii ci. Deci, chiar dacd credem cA mai conteaza si altceva in afara de consecinte, si daci nu suntem absolutisti, nu vom putea evita analizarea descurajarii in lumina consecintelor prevazute ale acesteia.422 APLICATIL 2) Descurajarea si consecinyele Se sustine de obicei c& abandonarea practicii descurajarii ar avea consecinfe mult mai grave decat continuarea ci. Acest punct de vedere este totusi departe de adevar. Pentru a vedea de ce este aa, cred c& ar fi util s@ introducem un sens tehnic al termenului ~"izboi”. in acceptiunea comund a termenului, un atac la care nu exist rspuns militar poate fi considerat razboi. Dar, pentru scopul acestei discutii, vom presupune ca un rizboi implied atacuri ale ambelor parti, una impotriva celeilalte. Termenul conflict” poate denumi fie un atac sau un raizboi, in acceptiunea pe care noi o dam termenului. Obiectivul principal al politicii de descurajare nucleara este prevenirea pierderii sau compromiterii suveranititii si independentei unui stat, in primul rand prin prevenirea atacurilor indreptate impotriva acelui stat (atacul este cea mai probabil cauza a pierderii independentei unui stat). Dar descurajarea este doar unul dintre mijloacele de reducere a riscului de atac. Gasirea celor mai bune mijloace de prevenire a unui atac depinde de identificarea cauzelor acestuia ; prevenirea lui necesiti suprimarea cauzelor, iar un atac poate avea mai multe cauze. De exemplu, dacd amenintarca unui atac este dati de posibilitatea unui act planificat de agresiune in scopul atingerii unor obiective politice, atunci acel atac trebuie descurajar, fie prin cresterea costurilor si riscurilor atacatorului, fie prin etalarea unei capacititi defensive suficient de solide pentru a convinge potentialii agresori de lipsa de sens a unui atac. (Presupunem cd este vorba despre un atac nedrept.) Daca, pe de alt’ parte, amenintarea unui atac este dat de posibilitatea ca adversarul si loveasc& preventiv de teama de a nu fi atacat primul, atunci incercarea de a face descurajarea si mai convingatoare poate fi contraproductiva. Propria pozitic de descurajare poate fi problema. De aceea, este necesar ca potentialul adversar sA fie asigurat c& intengiile nu sunt agresive. (Admiterea faptului cd pregatirile militare mai degrabi provoaca decat descurajeaza atacuri a condus la formularea unor propuneri, mai ales in Europa de Vest, pentru restructurarea fortelor conventionale astfel incét ele si nu poata fi folosite pentru operatiuni ofensive.) Exist si alte cauze posibile ale unui atac pe care politica de descurajare nu le poate combate - de exemplu, atacul prin accident sau ca rezultat al unor forme de erori. Ca si in cazul atacului preventiv, practica descurajarii poate contribui la exacerbarea riscului de atac cauzat de aceste surse. Nu numai cA descurajarea nu este singurul mijloc de prevenire a razboiului, dar prevenirea razboiului nu este singurul obiectiy al unei politici de securitate. Un alt obiectiv ar putea fi reducerea costurilor prevazute (inclusiv costurile pentru alte persoane decat cetatenii propriului stat) ale oricdrui conflict care s-ar putea ivi. Exista totusi un antagonism intre acest obiectiv si cel al descurajairii atacului. Descurajarea functioneazi prin cresterea costurilor pentru potentialul atacator, Cu cat este mai probabil ca un atac si conduc la un razboi costisitor pentru atacator, cu atét acesta va ezita mai mult (toate celelalte fiind egale) s& atace ; cu ct aceste costuri sunt mai mici, cu atat optiunca atacului va parea mai sigur si mai rational. Trebuie precizat ins c un stat nu poate creste costurile unei agresiuni far a creste costurile pentru toate partile implicate. Este necesara realizarea unui compromis intre cele dou’ obiective ale reducerii posibilitati unui atac si ale reducerii pagubelor pe care ambele tabere le vor suferi in cazul unuiRAZBOI SI PACE 423 conflict. Descurajarea solutioneazi acest compromis acordand mai multi greutate obiectivului prevenirii atacului. Ideea des intalnita potrivit cdreia descurajarea reduce riscul razboiului nuclear induce deci in eroare, cu exceptia cazului in care prin razboi nuclear se intelege doar atacul nuclear al unei singure parti, Practica descurajarii creste de fapt probabilitatea unui rizboi nuclear la scar larga. Amenintind cu razboiul nuclear ca pedeapsd pentru un posibil atac, un stat manipuleaza riscul razboiului nuclear ca mijloc de prevenire a unui atac. Trebuie si retinem faptul ci acest compromis intre posibilitatea unui atac si costurile conflictului nu trebuie realizat doar pe baza unor criterii de prudent sau interes propriu. Daca ar avea loc un razboi intre marile puteri, efectele acestuia ar fi resimtite de toati populatia globului. Si luim, de exemplu, cazul Europei. Structurile de aparare ale Europei de Vest doresc implicarea Statelor Unite ale Americii in asa fel incdt un atac asupra Europei de Vest sd poati fi transformat intr-un rzboi nuclear la scar global. Teoreticienii acestui sistem doresc ca Uniunea Sovieticd si creadi cA un eventual rizboi va fi unul nuclear de natura strategic’ impotriva Statelor Unite ale Americii. Accasti perspectiva, cred ci, ofera cea mai eficienta descurajare a unei agresiuni sovietice. Sa observim aici cd initierea deliberata a unui razboi nuclear este cea care mreste eficienta {i agresiunii conventionale, (Astfel, riscul unui atac conventional este cu atat mai mare cu cat relatiile de descurajare nucleara reciproca sunt mai stabile ; pe de alti parte, riscul unui atac conventional este cu atat mai scazut cu cat riscul escaladarii unui rizboi nuclear este mai ridicat. Alegerea intre riscul mai sedzut presupus de atacul conventional si costurile mai mici in eventualitatea unui atac este o ilustrare a tipului de compromis despre care vorbeam mai sus.) Ideea important’ aici este cA practica descuraj in Europa pune intreaga lume sub risc de dragul securitatii vest-europene. Intr-adevar, riscurile la care sunt supusi oamenii nevinovati din afara blocului sovietic nu sunt intentionate. Din acest punct de vedere, ele sunt diferite de riscurile pe care Statele Unite ale Americii le impun oamenilor nevinovati . Totusi, crearea voluntara de astfel de riscuri este profund din Uniunea Sovietic! nedreapta. Pentru a constientiza acest lucru, este suficient si ne consultim propriile credinte legate de problema proliferarii nucleare. Si luim exemplul conflictului dintre Israel si diferite natiuni arabe. Felul in care se va sfarsi acest conflict este de o important colosalii pentru ambele parti. Nu poate fi considerat o problema neimportanta. Totusi, ni s-ar prea ingrozitor ca statele din regiune sf dezvolte arsenale nuclare, pundnd astfel in pericol viata oamenilor de pretutindeni si chiar existenta unor generatii viitoare, de dragul intereselor proprii. Dar, daca indignarea ca viata si ne fie pus’ in pericol este justificata astfel, atunci si oamenii din intreaga lume a céror viata este pusa in pericol de actualele puteri nucleare sunt la fel de indreptititi si. condamne practicile care fi expun pe nedrept riscurilor. Si ne intoarcem acum la problema justifiearii descurajirii pe baza consecintelor prevazute ale acesteia. Desi perspectiva traditional sustine ci orice argument moral impotriva descurajarii poate fi invins de valoarea coplesitoare a acesteia in prevenirea unci catastrofe, se pare c, dimpotriva, consideratiile asupra consecintelor prevazute aleZtuiesc un nou argument impotriva descurajarii. Argumentul poate fi rezumat dupa424 APLICATIL cum urmeazii. S4 presupunem cA avem de ales intre dowd linii de politica ale Statelor Unite ale Americii si aliatilor lor ~ si anume, descurajarea si apararea conventionali. Cele mai previziblie rezultate dezastruoase ar fi dominatia sovietic4 si rizboiul nuclear la scara globala. Pare evident cA razboiul nuclear ar fi un rezultat mult mai grav decat dominatia sovieticd, chiar daca luam in calcul numai interesele Statele Unite ale Americii si ale aliatilor lor, lasndu-Ie la o parte pe cele ale blocului sovietic, ale virilor neutre si ale generatiilor viitoare. De asemenea, descurajarea implica un risc mult mai mare de rizboi nuclear decat apirarea conventional. Decurge de aici c4 descurajarea implica un rise mai mare al rezultatului celui mai dezastruos. Se pare c& sustindtorului descurajarii ii revine deci sarcina de a demonstra ci acest fapt poate fi depasit de alte consideratii. Unii sustinatori ai desc urajarii au incercat sa facd acest lucru argumentand ca apararea conventionala implic un risc mai mare. Ideea este c& probabilitatea unei dominatii in cazul unei politici de aparare conventional’ este considerabil mai mare decat probabilitatea rizboiului nuclear in conditii de descurajare, in timp de probabilitatea dominatiei in aceleasi conditii este fie mai mica fie egal cu cea a rézboiului nuclear in conditii de apirare conventional. SA presupunem ca aceste afirmatii sunt corecte, ceea ce este probabil. O dilema raméne insd. Ar trebui si optim pentru o probabilitate mai scizuti de dezastru cu costul unei probabilititi mai maria celui mai riu dezastru sau ar trebui si incere’im si minimalizim probabilitatea celui mai ru dezastru prin costul acceptarii unei probabilitati mai mari a unui oarecare dezastra? Pe scurt, ne aflaim in fata unui compromis de genul celui identificat mai sus intre minimalizarea probabilitétii unui dezastru si cea a magnitudinii probabile a acestuia (Kavka, 1987, capitolele 3 si 6; McMahan, 1989). Data fiind natura statclor si a socictatii internationale, orice politica de securitate implica riscuri serioase. Exista totusi o diferent moral intre a accepta riscurile asociate politicilor noastre si a impune aceste riscuri altora. Daca sustinem cd exist o obiectic de principiu impotriva impunerii de riscuri nevinovatilor pentru a ne reduce propriile riscuri, atunci existi un argument moral impotriva descurajarii, si dacd acest argument moral exist, el este greu de combatut. Asa dup’ cum am vazut, nu numai c& nu este evident cA renuntarea la politica descurajarii ar avea consecinte mult mai grave decat continuarea practicarii ci, dar nu este absolut deloc evident ci renuntarea la aceasti politica ar avea consccinte grave. Referinte Cohen, A. si Lee, S. (coord.): Nuclear Weapons and the Future of Humanity (Totowa, NJ: Rowman & Allanheld, 1986). Finnis, J. (coord.): Nuclear Deterrence, Morality, and Realism (Oxford: Oxford University Press, 1987). Kavka, G.: Moral Paradoxes of Deterrence (Cambridge: Cambridge University Press, 1987) Kenny, A.: The Logic of Deterrence (Londra: Firethorn Press, 1985). McMahan, J. : I nuclear deterrence paradoxical ?”, in Ethics (ianuarie 1989) McMahan, J. The Ethics of Killing (1991).RAZBOI SI PACE 425 Ramsey, P.: The Just War (Lantham, Md: University Press of America, 1968). Walzer, M.: Just and Unjust Wars (Harmondsworth: Penguin, 1977), Bibliografie suplimentara Beitz, C. (coord.): International Ethics (Princeton: Princeton University Press, 1985). Blake, N. si Pole, K. (coord.) : Objections to Nuclear Defence (Londra : Routledge & Kagan Paul, 1984). Child, J. : Nuclear War : The Moral Dimension (Transaction Books, 1986) Copp, D. (coord.): Nuclear Weapons, Deterrence, and Disarmament (Calgary : University of Calgary Press, 1986). Hardin, R. (coord.): Nuclear Deterrence : Ethics and Strategy (Chicago : University of Chicago Press, 1985). Holmes, R.: On War and Morality (Princeton: Princeton University Press, 1989) Johnson, J.T. : Can Modern War Be Just (New Haven: Yale University Press, 1984). Lackey, D.: Moral Principles and Nuclear Weapons (Totowa, NJ: Rowman & Allanheld, 1984). Mack, E. (coord.) : Social Philosophy & Policy 3: numir special, Nuclear Rights/Nuclear Wrongs (1985) MacLean, D. (coord.): The Security Dilemma (Totowa, NJ: Rowman & Allanheld, 1984). Shue, H. (coord.): Nuclear Deterrence and Moral Restraint (Cambridge : Cambridge University Press, 1989). Teichman, J.: Pacifism and the Just War (Oxford: Basil Blackwell, 1986)