‘






 ‘  
  



 

 
    
Identitatea de bază privind alocarea şi cheltuirea venitului naţional
 !‘" 
Figura 13.1 Funcţia Keynesiană a consumului
Figura 13.2 Funcţia consumului şi cea de economisire
Caseta 13.1 Teorii postkeynesiene cu privire la consum şi conomisire
   "#$ 
Cererea pentru investiţii şi factori de influenţă
 %& #  ' (( 
 
Figura 13.3 Funcţia cheltuielilor agregate şi nivelul de echilibru al
venitului
Figura 13.4 Reprezentarea grafică a multiplicatorului

) 
b Cunoaşterea şi interpretarea corectă a variabilelor care privesc alocarea şi
cheltuirea venitului naţional şi a relaţiilor între aceste variabile;
b Stăpânirea conceptelor şi a modelelor de analiză a consumului şi
economisirii, a factorilor care determină procesele respective şi a
corelaţiilor pe care le antrenează în timp;
b Cunoaşterea particularităţiilor investiţiilor, a factorilor care determină
comportamentul acestei variabile macroeconomice şi deprinderea
studenţiilor cu metodologia indicatorilor pe care se bazează decizia de a
investi a întreprinzătorilor;
b Determinarea grafică şi analitică a multiplicatorului în scopul înţelegerii
procesului de multiplicare a venitului ca efect al modificării cheltuielilor
agregate
 În evoluţia economiei, fluxul circular al venitului se înfăptuieşte permanent
prin realizarea unor procese esenţiale referitoare la consum, economisire şi
investiţii sub diferitele lor forme şi în cadrul unor mecanisme proprii economiei cu
piaţă concurenţială. De aceea, vom începe capitolul de faţă cu un set de relaţii
referitoare la formele venitului la nivel macroeconomic. Pe această bază vom
analiza comportamentul variabilelor care rezultă din alocarea şi cheltuirea
venitului naţional şi cum sunt corelate variabilele respective. În mod special vom
studia acele forţe sau factori care determină consumul şi investiţiile şi efectele
acestor procese asupra evoluţiei şi performanţei economiei în ansamblu. În
finalul capitolului va fi prezentat , în relaţie directă cu funcţia cheltuielilor
agregate, teoria multiplicatorului, care constituie una din importantele realizări ale
macroeconomiei moderne.

 
    

Din analiza agregatelor economice de rezultate in capitolul 11 a reieşit că
produsul naţional net la costul factorilor (PNNcf) se numeşte curent venit
naţional.

  # *
+ reprezintă suma veniturilor factorilor de producţie
participanţi la realizarea producţiei naţionale de bunuri în interiorul ţării şi în
afară, sub formă de salarii, rente, dobânzi nete, profituri etc. El exprimă astfel
mărimea agregată a veniturilor obţinute de participanţii naţionali la activităţiile
economice de toate felurile şi cuprinde atât veniturile din activităţi cât şi a celor
din patrimoniu (din titluri de proprietăţi). Această mărime agregată, numită
generic venit naţional, trebuie înţeleasă atât ca flux real (de bunuri şi servicii) cât
şi ca flux monetar (de venituri sau cheltuieli) atunci când analizăm procese
macroeconomice fundamentale, cum sunt consumul, economisirea, investiţiile
etc.
Mărimea venitului naţional poate fi pusă în evidenţă de următoarele relaţii:
-dacă facem trecerea de la calculul după concepţia Äintern´ la calculul după
concepţia Änaţional´ venitul naţional este egal cu produsul intern brut la preţurile
pieţei (PIBpp), minus deprecierea sau amortizarea capitalului fix (A), plus soldul
veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS) minus
impozitele indirecte (I ind) plus subvenţiile de exploatare sau pe produs (Sexp)
VN=PIBpp-A+SVFS-Iind+Sexp, sau
VN=PIBCF+SVFS-A, sau
VN=PINCF+SVFS

-dacă pornim de la produsul naţional brut la preţurile pieţei (PNBpp), venitul

naţional este egal cu mărimea acestuia din care se scad impozitele indirecte şi
amortizarea capitalului fix şi se adaugă subvenţiile.
 VN=PNBpp-A-IIND+SEXP, sau
VN=PNNpp-IIND-SEXP
de unde venitul naţional este identic cu produsul naţional net la costul factorilor:
VNŁPNNCF
Dacă facem abstracţie de exterior sau restul lumii şi de sectorul
administraţiilor publice, veniturile realizate de gospodării (de sectorul privat) sunt
destinate consumului(C) şi economiilor (E). Altfel din punctul de vedere al alocării
VN=C+E. Din punctul de vedere al cheltuielilor venitul naţional este egal cu
cheltuielile de consum şi cele pentru investiţii (VN=C+I). Rezultă astfel
,  ,) -.
,    ' 
C + E Ł VN Ł C + I
Scăzând consumul din ambele părţi ale acestei identităţi obţinem cunscuta
relaţie Keynesiană între economii şi investiţii
I Ł VN ±C Ł E
Această relaţie arată că într-o economie simplă (fără relaţii cu exteriorul şi
fără sectorul administraţiilor publice) investiţiile sunt egale cu economiile (I = E)
În fluxul circular al venitului intervin şi celelalte sectoare instituţionale ale
economiei. Asfel, o parte a veniturilor realizate de gospodării este destinată plăţii
impozitelor şi taxelor (IT), iar acestea (gospodăriile), la rândul lor, primesc
venituri care provin din transferuri (TR) de la celelalte sectoare (pensii, alocaţii,
ajutoare, burse etc). Prin aceste operaţii obţinem  ,"
) (VD)
indicator ce exprimă posibiliitaţiile populaţiei pentru consum şi economisire
VD = VN + TR - IT
În consecinţă, dacă luăm în considerare şi celelalte sectoare instituţionale
(administraţiile publice şi exteriorul) identitatea de bază privind alocarea şi
respectiv cheltuirea venitului naţional capătă următoarea formă:
C + E + (IT-TR) Ł VN Ł C + IN + EN
Partea stângă a identităţii arată modul de alocare a venitului naţional, iar
partea dreaptă componentele cererii agregate, cunoscute de la tema respectivă.
Identitatea prezentată sugerează existenţa unor relaţii importante între
sectoarele economiei, dar şi a unor condiţii de bază ale dezvoltării echilibrate a
economiei, privind procesele producerii, repartiţiei şi utilizării venitului.

 !‘" 

‘"   #  , " Consumul constituie componenta
principală în structura cererii agregate; de exemplu, în România consumul final
(privat şi public) reprezintă peste ¾ din produsul intern brut.
‘"cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea
bunurilor de consum, într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an. Ca
proces, el constituie scopul final al activităţii economice şi constă în folosirea
bunurilor de consum de către populaţie şi administraţiile publice şi private pentru
satisfacerea trebuinţelor personale şi colective.
   " poate fi analizată după diferite criterii, cum sunt:
după natura bunurilor de consum avem consum de bunuri materiale şi consum
de servicii; după subiectul consumului există consum privat şi consum public;
după durata consumului acesta se împarte în consum de bunuri care îşi pierd
utilitatea într-un singur act de consum şi consum de bunuri de folosinţă repetată
şi îndelungată, care se depreciază în mod treptat; după variaţia consumului cu
venitul există consum de bunuri normale, a căror cerere creşte o dată cu venitul
şi consum de bunuri inferioare, a căror cerere scade o data cu creşterea
venitului.
Consumul care îşi are sursa în venitul curent şi se modifică o data cu variaţia
acestuia se numeşte " ,"  iar consumul care nu depinde de venitul
realizat se numeşte "  Acesta din urmă poate avea ca sursă
împrumuturile sau economiile acumulate în perioadele anterioare. Consumul
poate fi mai mare decât venitul disponibil realizat numai pe o perioadă scurtă de
timp; pe o perioadâ îndelungată de timp consumul autonom tinde spre zero.
&   # -. " reprezintă acele împrejurări , de
natură obiectivă sau subiectivă, care determină creşterea sau descreşterea
cheltuielilor pentru consum, la un moment dat sau pe o anumită perioadă de
timp. În afară de venitul disponibil, nivelul şi dinamica consumului depind în
principal de următorii factori:
b Avuţia economică, în care se include şi capitalul uman, astfel că pe
măsură ce avuţia generatoare de venit creşte şi consumul va creşte. Între
modificarea avuţiei şi evoluţia consumului există, deci, o relaţie directă sau
pozitivă;
b Creditul de consum, care influenţează direct consumul prin sumele
împrumutate şi indirect prin rata dobânzii la creditele pentru consum;
b Anticipăriile consumatorilor în legătură cu evoluţia venitului lor şi a
preţurilor la bunurile de consum. Dacă consumatorii se aşteaptă ca veniturile
lor viitoare să crească; consumul va creşte, şi invers. Aceaşi relaţie directă
sau pozitivă există şi în privinţa anticipării evoluţiei preţurilor la bunurile de
consum;
b Impozitele şi taxele, care influenţează în sens invers nivelul şi evoluţia
consumului. Autoritatea publică poate astfel, prin modificarea politicii fiscale
să inflenţeze cheltuielile şi respectiv cererea pentru consum;
b Nivelul general al preţurilor; dacă preţurile bunurilor de consum cresc,
consumul nominal va creşte, dar consumul real poate să nu crească sau chiar
să scadă.
Consumul se extinde sau se contractă în funcţie de creşterea sau
reducerea venitului real, însă nu în aceaşi proporţie, ci într-o proporţie mai mică.
Această corelaţie dintre venit şi cheltuielile pentru consum a fost pusă în
evidenţă de către economistul englez J.M Keynes, prin ceea ce el a numit ( 

"'( . ,  . potrivit căreia Äo data cu creşterea sau scăderea
venitului oamenii înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sau să să-şi
diminueze consumul, dar într-o proporţie mai mică´
Pentru teoria macroeconomică importantă este analiza în dinamică a
consumului în funcţie de evoluţia venitului şi a altor factori.
Cheltuielile de consum sunt determinate în principal de venitul curent
disponibil. Funcţia de consum bazată pe această ipoteză este numită funcţia
keynesiană. În forma cea mai simplă a acestei analize, consumul este funcţie de
venitul disponibil C=c(VD), evidenţiind astfel că cererea pentru consum şi implicit
cererea agregată nu sunt independente de venit
& #  , " pune, deci, în legătură cheltuielile de consum cu
venitul disponibil şi este analizată cu ajutorul a două expresii tehnice: înclinaţia
medie şi înclinaţia marginală spre consum.
/  #  , , "  sau rata medie a consumului (ĉ) exprimă
partea din venitul disponibil alocată cheltuielilor pentru consum la un moment dat
şi se determină ca raport între nivelul cheltuielilor pentru consum (C) şi cel al
venitului disponibil (VD):
ĉ=C/VD
Dacă luăm în considerare cerinţa legii psihologice fundamentale, potrivit
căreia pe măsură ce venitul real creşte sau scade, consumul se extinde sau se
contractă, dar într-o proporţie mai mică, atunci înclinaţia medie spre consum are
tendinţa de reducere o data cu creşterea venitului disponibil.
/  #   ( . "
 " * 0+exprimă creşterea consumului (¨C)
ce ia naştere la creşterea cu o unitate a venitului disponibil (¨VD)sau partea din
sporul venitului care se adaugă la consum, într-o anumită perioadă de timp.
c¶=¨C/¨VD
Înclinaţia marginală spre consum este, de regulă, o mărime pozitivă dar
subunitară (0<c¶<1). Deci, în condiţii normale c¶ nu poate lua nici valoarea zero,
nici valoarea unu, mărimea ei fiind mult mai aproape de unu.
Întrucât consumul creşte o dată cu creşterea venitului disponibil funcţia
consumului este ascendentă, respectiv curba consumului are panta pozitivă.
Mărimea pantei este dată de înclinaţia marginală spre consum (c¶) şi indică
nivelul cheltuielilor de consum la fiecare nivel al venitului disponibil.
‘ ‘ ‘

‘

‘


‘ ‘ 


  

A. Funcţia liniară B. Funcţia afină C. Funcţia concavă
&(  & # 12" ., "

Funcţia de consum keynesiană poate fi analizată în trei moduri: ca funcţie
simplă lineară, ca funcţie afină (lineară dar cu consum autonom) şi ca funcţie
concavă (cele trei forme sunt redate în figura 13.1)
 + & #  .  "unde acesta este un consum indus şi
creşte proporţional cu venitul (vezi figura 13.1 A)
C=c¶(VD), unde 0<c<1
În această ipoteză, înclinaţia medie spre consum (ĉ) este constantă şi se
identifică cu înclinaţia marginală spre consum (c¶) care indică mărimea pantei
funcţiei (curbei) consumului.
)+ & #  .  " unde acesta este format din consumul
autonom (C0) şi consumul indus de venitul disponibil din perioada curentă. În
această ipoteză, înclinaţia medie spre consum se modifică de la o perioadă la
alta şi este decrescătoare, iar înclinaţia marginală spre consum este constantă şi
inferioară înclinaţiei medii (fig.13.1 B)
C=C0+c¶(VD)
 + & #   .  " de forma C=f(VD), cu ¨C/¨VD>0 şi
C0>0 şi unde ĉ şi c¶ se modifică în funcţie de variaţia venitului (figura 13.1.C).
Forma concavă a funcţiei de consum arată că ĉ scade o dată cu variaţia venitului
iar c¶ are valoarea pantei tangentei în fiecare punct al curbei şi scade o dată cu
creşterea venitului disponibil.
    #  ,  " Veniturile disponibile necheltuite
de posesorii lor sunt economisite. Economiile reprezintă, deci, partea din venitul
disponibil peste cheltuielile pentru consum.
VD = C + E
E = VD - C, unde E = economiile
Pentru ca venitul să depăşească cheltuielile de consum şi să se realizeze
economii, sunt necesare anumite condiţii, cum sunt: existenţa unei activităţi
economice eficiente care să asigure un excedent de venit peste nevoile curente
ale vieţii; existenta unei anumite doze de prevedere în vederea satisfacerii unor
trebuinţe viitoare; existenţa unei proprietăţi a venitului economisit de a fi
conservat proprietate ce s-a generalizat o dată cu folosirea monedei ca mijloc de
economisire şi rezervă; existenţa unor instrumente şi instituţii care să faciliteze
procesul economisirii (sistemul finaniar bancar) etc. Existenţa acestor condiţii
permite formarea economiilor menajelor, administraţiilor publice şi ale celor
private.
În condiţiile unui nivel al venitului disponibil, mărimea economiilor depinde
de o serie de factori care stimulează înclinaţia şi dorinţa oamenilor pentru
economisirea unei părţi a venitului, cum sunt: prudenţa sau prevederea de a
avea o rezervă pentru situaţii neprevăzute sau de a putea majora cheltuielile
pentru consum în viitor; spiritul de afaceri; dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor ;
senzaţia de independenţă şi de liberatate de mişcare pe seama unor venituri
economisite; manifestarea, la unele persoane, a zgârceniei sau avariţiei etc. La
aceste mobiluri ale indiviziilor se adaugă şi prevederile administraţiilor publice
centrale şi locale, ale administraţiilor private de a-şi asigura resurse pentru
investiţii sau rezerve pentru a putea face faţă unor urgenţe sau dificultăţi în viitor.
Toate aceste mobiluri sau factori incită gospodăriile şi administraţiile publice
şi private să nu consume o parte din veniturile disponibile, generând  

- Pot apărea şi   (  sub forma economiilor pentru
asigurarea bătrâneţii, a ajutoarelor de şomaj finanţate prin împrumuturi etc.
Economiile depind în principal de venitul disponibil realizat. Relaţia între
nivelul economiilor şi al venitului este pusă în evidenţă de  #  ,
 "
E=e(VD) sau E=e(VD)-C0
Ca şi în cazul funcţiei de consum, funcţia de economisire este analizată cu
ajutorul a două expresii tehnice: înclinaţia medie şi înclinaţia marginală spre
economii.
/  #  , "
   sau rata medie a economiilor (ē) exprimă
partea proporţia economiilor în totalul venitului disponibil, la un moment dat.
ē = E / VD
/  #   ( . "
   (e¶) evidenţiază variaţia economiilor
(¨E) în raport de modificarea venitului disponibil (¨VD) şi arată cu cât cresc
economiile la creşterea cu o unitate a venitului.
e¶ = ¨E / ¨VD
Înclinaţia marginală spre economii este o mărime pozitivă şi subunitară
(0<e¶<1), de regulă, mai mică decât înclinaţia marginală spre consum. Pe de altă
parte, dacă în cazul înclinaţiei marginale spre consum, creşterea venitului
devansează creşterea consumului, în cazul e¶ creşterea economiilor devansează
creşterea venitului.
Între înclinaţiile (medii şi marginale) ale consumului şi ale economisirii există
nişte relaţii simple. Astfel, întrucât orice venit sau spor al venitului disponibil sunt
fie cheltuite sau economisite (VD=C+E); ¨VD=¨C+¨E) înseamnă că suma dintre
fracţiuni trebuie să fie egale cu întregul (cu unitatea). Deci,
ĉ +ē=1 c¶ + e¶ = 1
ĉ=1-ē c¶ = 1 - e¶
ē=1-ĉ e¶ = 1 - c¶

Funcţia economisirii poate fi, astfel, dedusă porniind de la funcţia

consumului:
E=1-c¶(VD); E=1-c¶(VD)-C0
Împărţirea venitului disponibil pentru consum şi economii implică, în fapt, o
singură decizie; astfel că, dacă ştim relaţia consumului faţă de venit, cunoaştem
şi dependenţa economiilor faţă de acesta. Ca urmare, avem două perechi de
concepte paralele: înclinaţiile medii şi cele marginale ale consumului şi respectiv
economiilor.
Vom analiza corelaţiile dintre variabilele funcţiei consumului şi ale
economisirii cu ajutorul unui exemplu ipotetic. Astfel, presupunem că în perioada
de bază consumul este pozitiv, respectiv consumul autonom este de 300 miliarde
u.m. Consumul indus este o parte a venitului disponibil (cealaltă parte se
economiseşte) şi se măreşte pe măsură ce VD creşte, cu o înclinaţie marginală
spre consum de 0,7 (c¶=0,7).
Funcţia de consum este deci: C=300C0+0,7(VD), iar funcţia economisirii este
E=e¶(VD)-300C0

 ) 3 # "  
VD C E ĉ ē ¨VD ¨C ¨E c¶ e¶
0 300 -300 - - - - - - -
100 370 -270 3,7 -2,70 100 70 30 0,7 0,3
300 510 -210 1,7 -0,70 200 140 60 0,7 0,3
500 650 -150 1,3 -0,30 200 140 60 0,7 0,3
1000 1000 0 1,0 0,0 500 140 150 0,7 0,3
1500 1350 150 0,90 0,10 500 350 150 0,7 0,3
2000 1700 300 0,85 0,15 500 350 150 0,7 0,3
2500 2050 450 0,82 0,18 500 350 150 0,7 0,3
3000 2400 600 0,80 0,20 500 350 150 0,7 0,3

Atât datele din tabel cât şi reprezentarea grafică a celor două funcţii permit
formulrea unor particularităţi ale acestora, şi anume:
b o dată cu creşterea venitului rata medie a consumului (ĉ) scade, iar rata
medie a economiilor (ē) creşte. Un venit disponibil în creştere este însoţit
de creşterea consumului, dar într-o proporţie mai mică şi de sporirea mai
 accentuată a economiilor. Pe măsură ce indiviziii ating un anumit nivel de
bunăstare, cu cât venitul disponibil este mai ridicat, cu atât decalajul dintre
venit şi consum este mai mare;
‘
 








 ‘ ‘ 




  ‘







   


&(  !& # , "  , "

b există un nivel al consumului unde rata medie a acestuia este egală cu

unitatea (ĉ=1). Acest nivel de echilibru, unde consumul este egal cu venitul
disponibil şi pentru care economiile sunt egale cu zero, se mai numeşte şi
prag de ruptură;
b sub acest nivel de echilibru, consumul depăşeşte venitul disponibil, , cea
ce înseamnă că economiile sunt negative, având loc un proces de
dezeconomisire (consumatorii apelează la împrumuturi sau îşi cheltuiesc
economiile);
b peste nivelul de echilibru, venitul disponibil depaşeşte consumul şi intervine
procesul de economisire. Rezultă astfel că se poate economisii decât la un
nivel al venitului disponibil, superior pragului de ruptură, unde consumul
este inferior venitului realizat şi apar economiile pozitive;
b pentru toate nivelurile de venit înclinaţia marginală spre consum este o
mărime pozitivă dar subunitară (1>c¶>0), ceea ce înseamnă că pentru
fiecare unitate suplimentară de venit disponibil se cheltuieşte numai o
fracţiune, iar diferenţa se economiseşte (1>e¶>0). Aşadar, ambele funcţii (a
consumului şi cea a economisirii) sunt crescătoare faţă de venitul
disponibil, mărimea pantei fiind dată de înclinaţiile lor marginale (c¶=0,7 şi
e¶=0,3). Întrucât analiza este făcută pe exemplul funcţiei afine a
 consumului, c¶şi e¶ sunt prin definiţie constante la toate nivelurile de venit
iar graficele consumului şi economisirii au forma unei drepte;
b linia înclinată la 45 de grade serveşte la localizarea nivelului de echilibru la
care cheltuielile de consum egalează venitul disponibil. În exemplu ipotetic
luat, funcţia (curba) consumului intersectează linia de 45 de grade la nivelul
de echilibru al venitului de 1000 miliarde unităţi monetare.
În teoria keynesiană despre funcţia de consum şi cea de economisire,
analizate mai sus, cheltuielile de consum şi economiile sunt corelate, după cum
s-a văzut, cu venitul curent disponibil. Teoriile mai recente in domeniu pun în
relaţie consumul şi economiile cu venitul total deţinut de-a lungul vieţii precum şi
cu alte variabile sau factori de influenţă, cum sunt avuţia, vârsta, aşteptările
referitoare la venitul viitor etc. Cele mai cunoscute teorii postkeynesiene privind
consumul şi economisirea sunt Äteoria venitului permanent´ şi Äteoria ciclului de
viaţă´. Un comentariu mai amplu referitor la ipotezele şi implicaţiile celor două
teorii se găseşte în caseta 13.1

‘ "  
"12" 
  " "


Teoria venitului permanent (TVP) a fost dezvoltată de profesorul Milton Friedman
iar teoria ciclului de viaţă (TCV) de profesorul Franco Modigliani, ambii laureaţi ai
premilui Nobel pentru economie (Prima lucrare în care Milton Friedman şi-a prezentat
teoria sa despre venitul permanent se numeşte ÄA Theory of the Consumption
Function, Princeton University, 1957, iar lucrarea pentru care Franco Modigliani a
primit Premiul Nobel pentru economie este intitulată ÄCiclu de viaţă, economiile
individuale şi bogăţia naţiunilor´ publicată în American Economic Review, 1986)
Între teoria venitului permanent (TVP) şi teoria ciclului de viaţă (TCV) există
evidente diferenţe ceea ce le şi particularizează iar în analizele de specialitate cele
două teorii sunt tratate, de regulă, ca fiind complementare. Între TVR şi TCV există
însă şi importante similititudini atât în privinţa ipotezelor cât şi a implicaţiilor majore ale
acestor ipoteze asupra evoluţiei economice. La aceste similarităţi ne vom referi pe
scurt în continuare.
În primul rând, există similarităţi în modul de abordare de către noile teorii a celor
trei variabile de bază privind alocarea şi cheltuirea venitului naţional; respectiv
consumul, economiile şi venitul. Astfel, spre deosebire de modelele de tip Keynesian
ale funcţiei de consum, TVP şi TCV fac distincţie între cheltuielile pentru consum
(partea de venit destinat achiziţionării bunurilor de consum) şi consumul propriu-zis
sau fluxul real al servicilor furnizate de bunurile de consum achiziţionate de către
consumator. Distincţia dintre cele două concepte (cheltuielile pentru consum şi
consumul curent sau actual) devine cu totul evidentă în cazul bunurilor durabile sau de
folosinţă îndelungată (locuinţă, automobile, aparate electrocasnice etc). De exemplu,
dacă un consumator acihiţionează un automobil cu 10.000 de dolari pe care îl
utilizează 10 ani, cu toate că el a cheltuit suma respectivă în anul cumpărării, serviciile
de consum furnizate de acest automobil se distribuie pe parcursul celor 10 ani la o
rată anuală relativ constantă de 1000 de dolari.
Mutarea de la cheltuielile de consum la consumul curent real impilcă şi o
schimbare corespunzătoare modului de abordare a economiilor. Acestea nu mai sunt
excendentul de venit disponibil peste cheltuielile de consum, ci reprezintă venit minus
valoarea consumului actual; în exemplu ipotetic luat mai sus, numai 1000 de dolari
valoarea serviciilor de consum este considerată consum în anul achiziţionării
automobilului, diferenţa de 9000 de dolari reprezentând economisire.
În privinţa venitului ca variabilă de bază folosită în analiza funcţiei de consum,
TVR si TCV utilizeaza în locul venitului curent disponibil un concept ce leagă
consumul de venitul pe termen lung sau de venitul total pe viaţă. Ipoteza de bază a
celor două teorii se referă la faptul că, pe termen lung, raportul consum-venit este
stabil iar oamenii adoptă comportamente de consum similare, chiar dacă veniturile
curente de care dispun pot fi diferite. Acesta intrucât consumul curent dintr-o anumită
perioadă nu depinde de venitul disponibil din acea perioadă, ci este funcţie de toate
resursele pe care indivizii caută sa le aloce în aşa fel încât consumul să rămână la un
nivel realativ constant pe toată durata vieţii.
Teoria venitului permanent dezvoltată de Milton Friedman presupune că viaţa
este infinită şi uniformă, cheltuielile pentru consum depind de venitul mediu pe termen
lung, iar consumul este funcţie de venitul permanent:
C=c(VP)
Unde, c este înclinaţia marginală spre consum, considerată o constantă, şi VP este
venitul permanent în care se transformă şi averea. Se consideră că Ävenitul permanent
reprezintă acea rată stabilă a consumului pe care o persoană ar putea-o obţine pe tot
parcursul vieţii, ţinând cont de nivelul actual al averii şi al venitului câştigat în prezent
şi viitor´
Potrivit TVP înclinaţia medie spre consum (ĉ), este mai degrabă constantă decât
în scădere, iar consumatorii răspund diferit la modificările venitului pe termen scurt şi
pe termen lung. Dacă schimbarea pozitivă a venitului apare ca fiind tranzitorie sau pe
termen scurt, indivizii nu îşi modifică imediat şi semnificativ consumul; ei vor
economisii o mare parte din acest spor al venitului sau vor achita cu el datorii
contractate în perioade anterioare. Când modificările pozitive ale venitului sunt
permanente nivelul consumului creşte, curba acestuia deplasându-se în sus, ē
rămâne constantă la acelaşi nivel, iar înclinaţia marginală spre consum (c¶) este
constantă pentru diverse niveluri de mărime a venitului. (Amintiţi-vă că potrivit
modelului Keynesian al funcţiei de consum, c¶este constantă şi, ca atare, înclinaţia
medie spre consum-ē, are o tendinţă de scădere pe măsură ce venitul disponibil
creşte). Teoria ciclului de viaţă fundamentată de Franco Modiglioni, ia în considerare
faptul ca viaţa este limitată şi structurată. În consecinţă, veniturile prezintă variaţii
sistematice cauzate de ciclu de viaţă caracterizat de succesiunea celor trei faze: cea
pregătitoare anilor de muncă, cea activă a anilor de muncă şi cea a anilor de după
pensionare.. Ca şi în ipoteză TVP, raportul consum venit este stabil, întrucât indivizii
iau decizii în funcţie de perspectiva întregii vieţii; nivelul consumului este astfel stabilit
încât să poată fi menţinut de-a lungul perioadei active şi după pensionare. În perioada
activă o parte din venit este transformată în economii, astfel că averea creşte rapid şi
atinge maximul în pragul pensionării. După pensionare începe procesul de cheltuire a
economiilor pentru a menţine nivelul consumului.
Potrivit TCV, funcţia consumului poate lua forma:
C=aWR+cVL
unde a este înclinaţia marginală spre consum faţă de avuţia reală (WR) şi c înclinaţia
marginală spre consum în raport de modificarea venitului din munca (VL). Coeficienţii
a şi c depind de poziţia individului în cadrul ciclului de viaţă; cu cât persoana este mai
în vârstă cu atât a este mai mare. Ipoteza ciclului de viaţă este astfel în măsură să
explice nu numai implicaţiile şocurilor aleatorii ale venitului asupra consumului, ci şi
variaţiile sistematice ale economiilor şi averii în cadrul ciclului de viaţă. În concluzie
analizând relaţia dintre cele două teorii se poate spune că ele sunt mai degrabă
complementare decât concurente. Teoria ciclului de viaţă acordă mai multă atenţie
factorilor care stau la baza economisirii, oferind motive convingătoare pentru a include
averea în funcţie de consum. Pe de altă parte, teoria venitului permanent se
concentrează mai ales asupra modului în care indivizii işi formează aşteptările cu
privire la veniturile viitoare.
În context, noile modele de analiză a funcţiei consumului şi cea a economisirii
combină elemente ale celor două teorii: formarea aşteptărilor, avuţia, factorii
demografici etc. Combinate, cele două teorii, explică mai bine comportamentul unor
variabile macroeconomice precum consumul, economiile şi implicaţiile lor în evoluţia
economiei naţionale.

   "#$ 

Economiile pot rămâne ca o tezaurizare sterilă sau se pot transforma într-un

plasament în afaceri prin intermediul investiţiilor. În această accepţiune investiţiile
reprezintă totalitatea cheltuielilor care conduc la creşterea patriomoniului (averii)
agenţiilor economici în perioada respectivă, indiferent dacă aceste cheltuieli se
referă la elemente ale capitalului real (fix şi circulant) la capitalul financiar (acţiuni
şi obligaţiuni) sau la valori imobiliare.
În analizele macroeconomice ale venitului şi producţiei naţionale investiţiile
sunt privite din punctul de vedere al cererii agregate, a carei componenţă de
bază este. În această accepţiune investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor
efectuate pentru achiziţionarea bunurilor de capital, în vederea menţinerii şi
sporirii potenţialului productiv (stocului de capital) din economie; deci, nu includ
investiţiile în capitalul uman şi nici investiţiile financiare, respectiv achiziţionarea
de valori mobiliare şi imobiliare care nu contribuie la formarea de capital real, ci
numai la schimbarea proprietarului.
În funcţie de destinaţia bunurilor de capital, investiţiile se împart în: "#
, $  destinate înlocuirii bunurilor de capital depreciate şi scoase din
funcţiune; "#, destinate creşterii stocului de capital. Suma investiţiilor
de înlocuire şi a investiţilor nete reprezintă "#)sau formarea brută de
capital.
Investiţiile sunt efectuate în principal de sectorul privat (de către
întreprinzători) şi se numesc "#
  dar pot fi efectuate şi de
administraţiile publice centrale şi locale, în acest caz fiind numite "#

)  Din punctul de vedere al locului (ţărilor) unde se efectuează, avem
"#  efectuate de către rezidenţi în cadrul graniţelor naţionale ale
unui stat, şi "#4 realizate de investitorii străini.
Investiţiile reprezintă un proces economic esenţial în fluxul circular al
venitului, care provoacă creşterea acestuia. Ele au totodată, un puternic efect de
antrenare în toate sectoarele de activitate asupra tuturor agenţilor economici. Un
trend ascendent al investiţiilor şi într-o structură corespunzătoare acestora, au ca
rezultat noi locuri de muncă; înlocuirea şi modernizarea echipamentelor de
producţie, sporirea ofertei globale de bunuri şi deci, condiţii mai bune de muncă
şi de viaţă pentru membrii colectivităţii.
Dacă cererea agregată de bunuri de consum depinde mai ales de mărimea
venitului, cererea pentru bunuri de capital depinde de o multitudine de factori pe
care se bazează opţiunea (decizia) pentru investiţii a întreprinzătorilor. În
general, cererea pentru investiţii este succeptibilă la mari variaţii în timp, care se
vor repercurta şi asupra dinamicii venitului şi producţiei naţionale.
Principalii factori care influenţează cererea pentru investiţii şi implicit
evoluţia acestora în economie sunt:
b stocul bunurilor de capital în raport cu producţia de bunuri cerută pe
piaţă. Existenţa unor importante capacităţi de producţie excedentare va
influenţa negativ cererea de investiţii;
b progresul tehnic- necesitatea promovării unor tehnologii moderne,
introducerii în fabricaţie de noi produse în vederea menţinerii
competivităţii pe piaţă- determină pe intreprinzători să investească;
b previziunile investitorilor în legătura cu evoluţia vânzărilor şi a preţurilor,
respectiv starea generală a economiei naţionale precum şi conjunctura
economiei mondiale. Dacă în economie există un grad ridicat de
incertitudine şi instabilitate, un mediu al afacerilor nefavorabil investite se
vor reduce;
b taxele şi impozitele pe profit, în general nivelul de fiscalitate din
economie care influenţează în sens negativ cererea de investiţii. Prin
politica fiscală dar şi prin alte măsuri, politica statului poate contribui la
creşterea sau reducerea volumului investiţiilor în economie;
b rata reală a dobânzii care, în ultimă instanţă reprezintă costul de
oportunitate a investiţiei. Cererea de investiţii se extinde dacă rata reală
a dobânzii scade şi invers, aceasta se contractă dacă rata reală a
dobânzii creşte. În general, cererea pentru investiţii se extinde până la
 acel punct la care rata profitului net devine egală cu rata reală de piaţă a
dobânzii. Nivelul la care rata profitului net este egală cu rata reală a
dobânzii poartă denumirea de  #   ( .  "# În
consecinţă, volumul investiţiilor curente în economie va creşte până la
acel punct de pe curba cererii de investiţii până când nu mai există nici o
categorie de investiţii a căror eficienţă marginală depăşeşte rata reală a
dobânzii.

Compararea ratei venitului net cu rata reală a dobânzii constituie unul din
criteriile care stau la baza aprecierii oportunitîţii financiare a deciziei de a investi.
Rata venitului net se determină raportând profitul net actualizat la costul
investiţiei, iar rata reală a dobânzii este egală cu diferenţa dintre rata nominalâ a
dobânzii şi rata inflaţiei. Dacă rata venitului net este mai mare decât rata realâ a
dobânzii decizia de a investi se justifică.
Un alt criteriu de apreciere a oportunităţii financiare a investiţiei este
compararea valorii economice a activului fizic în care s-a investit şi costul
investiţiei. Fundamentarea deciziei de a investi prin folosirea acestui criteriu
presupune, mai întâi, determinarea valorii economice a obiectivului de investiţii
prin actualizarea fluxului de venituri pe care el le va genera pe întreaga perioadă
de funcţionare.
Valoarea economică a activului fizic în care s-a investit este dată de
capacitatea acestuia de a genera în viitor un flux de venituri. Un venit ce va fi
obţinut în viitor valorează însă mai puţin decât un venit egal obţinut în prezent; cu
cât timpul realizării unui venit este mai îndepărtat ci atât valoarea lui prezentă
este mai mică. Ca urmare evaluarea din punct de vedere economic a unui activ
achiziţionat necesită ajustarea fluxurilor viitoare de venituri pe care le generează,
pentru a stabili valoarea acestora in prezent. Procedeul se numeşte actualizare
şi întrucât dobânda reprezintă preţul utilizării banilor în timp, rata reală a dobânzii
este folosită ca rată de actualizare.
Aplicând procedeul actualizării, valoarea prezentă a unui venit (Vp) ce va fi
obţinut peste Än´ani (Vn) rezultă din relaţia:


 è  
Deoarece un activ de investiţii generează un flux de venituri (V1,V2.....Vn)
pe întreaga perioadă de funcţionare, valoarea economică (Ve) rezultă prin
însumarea valorilor actualizate a tuturor veniturilor obţinute, potrivit relaţiei:
  
 è
è  è
 è   è   è  
 De exemplu, considerând că durata de funcţionare a unui activ fizic în care
s-a investit este de 5 ani, costul investiţiei este de 300 mil lei, care s-au efectuat
într-un an (dacă se realizează în mai mulţi ani, atunci costul se actualizează
după acelaşi procedeu), fluxul de venituri pe care le generează sunt în medie de
100 milioane pe an, iar actualizarea se realizează pe baza unei rate a dobânzii
de 12% valoarea economică a obiectivului de investiţii este:
‡ ‡ ‡ ‡ ‡
 è è è è
 è   è    è     è     è   
 è  è  è  è  ‡‡

Fundamentarea deciziei de a investi rezultă din compararea costului

investiţiei cu valoarea economică a activului respectiv; dacă valoarea economică
este mai mare decât costul investiţiei atunci investiţia se justifică din punct de
vedere financiar şi invers. În exemplu nostru, valoarea economică fiind mai mare
decât costul, decizia de a investi în obiectivul respectiv este oportună.

 %& #  ' (( 
 


Multiplicatorul sau efectul de multiplicare reprezintă una din importantele
realizări ale macroeconomiei. Cu ajutorul modelelor bazate pe principiul
multiplicatorului macroeconomia modernă explică modul cum economia în
ansamblu se adaptează la schimbările intervenite în cererea agregată şi să
determine amplitudinea efectului modificării diferitelor componente ale
cheltuielilor agregate asupra producţiei şi venitul naţional.
Termenul de multiplicator a fost folosit pentru prima dată de către R.F Kahn
în anul 1931, pentru a determina efectul modificării cu o unitate a unei variabile
exogene asupra unei variabile endogene (al cărui nivel este explicat de teoria
respectivă). Ulterior, J.M Keynes a folosit şi consacrat principiul multiplicatorului
în cadrul interacţiunii dintre modificarea investiţiilor şi a venitului naţional.
Teoria multiplicatorului nu se reduce însă la multiplicatorul investiţiilor, aşa
cum întâlnim uneori în unele manuale sau alte lucrări de specialitate. Limitarea
principiului multiplicatorului la investiţii poate creea chiar unele confuzii în sensul
că efectul pe care îl descrie nu priveşte în sine sporirea capacităţilor de producţie
care rezultă dintr-o operaţie de investiţie considerată ca o creştere a stocului de
capital. Investiţia este privită aici ca orice altă cheltuială, ca oricare altă
componentă a cheltuielilor agregate şi care poate fi cheltuielile de consum,
cheltuielile guvernamentale, exportul net etc. Acest aspect este esenţial în
înţelegerea principiului efectului de multiplicare care în macroeconomia modernă
are un domeniu de aplicare mult mai larg decât cel iniţial atribuit de Keynes, şi
anume: multiplicatorul cheltuielilor publice, multiplicatorul exportului net etc, care
toate au aceaşi semnificaţie ca şi multiplicatorul investiţiilor. Importantă este,
aşadar, caracteristica comună a tuturor acestor procese care privesc cheltuielile
agregate, respectiv faptul că ele reprezintă intrări (injecţii) în circuit care
compensează ieşirile şi produc în timp un efect multiplicator.
În analiza din capitolul de faţă urmărim, în principal, să descriem modul cum
economia se adaptează la o modificare a cheltuielilor agregate. Între modificarea
cheltuielilor şi a venitului are loc un efect de conexiune inversă: o creştere a
cheltuielilor determină sporirea venitului, dar în acelaşi timp creşterea venitului se
răsfrânge asupra cheltuielilor şi provoacă în continuare noi şiruri de ajustări.
Analiza multiplicatorului arată ce se întâmplă cu nivelul de echilibru al
producţiei şi venitului naţional dacă are loc o creştere a cheltuielilor autonome,
respectiv cu cât creşte venitul naţional dacă are loc o creştere cu o unitate a
cheltuielilor autonome. Acestea din urmă pot fi oricare din componentele
cheltuielilor globale sau ale cererii agregate şi le vom nota cu simbolul ÄÄ ´
Pentru a determina multiplicatorul vom construi mai întâi  # 
' (( care pune în relaţie nivelul cheltuielilor globale planificate
(estimate, dorite de agenţii economici) cu nivelul venitului real. După cum ştim,
formula cheltuielilor globale sau a cererii agregate este: CA=C+I+EN. În scopul
simplificării analizei, vom considera, cum am mai procedat la începutul
capitolului, o economie simplă, fără exterior şi sectorul public, ceea ce înseamnă
că cheltuielile agregate sunt formate numai din cheltuielili pentru consum şi
investiţii: CA=C+I. Totodată, considerăm că nivelul preţurilor este constant, că
toate cheltuielile de investiţii sunt autonome şi egale cu 300 mild.u.m iar
consumul autonom este de 100 mild.u.m Astfel, cheltuielile autonome sunt egale
cu 400 mld.u.m (Ã=100C0+300I0=400). La rândul lor, cheltuielile induse sunt
formate numai din consumul indus (c.VN), înclinaţia marginală spre consum
c¶=0,8. Funcţia cheltuielilor aggregate este, potrivit exemplului ipotetic luat,
următoarea: CA=Ã+c¶(VN)=400+0,8(VN). Ea este redată în tabelul 13.2

 ) !& #  ' (( , ') 


Venitul Consumul Investiţiile Cheltuielile Cheltuielile Tendinţe
naţional estimat estimate autonome agregate în
VN C=100C0+0,8VN I0=300 Ã=C0+I0 estimate evoluţia
CA=400Ã=0,8VN VN
100 180 300 400 480
500 500 300 400 800 %&#
1000 900 300 400 1200
1500 1400 300 400 1700

!‡"#$
2000 1700 300 400 2000
2500 2100 300 400 2400
3000 2500 300 400 2800
&#
'
3500 2900 300 400 3200
4000 3300 300 400 3600
 Datele din tabel prezintă evoluţia cheltuielilor agregate în funcţie de venitul
naţional şi nivelul la care acestea sunt egale (CA0=VN0). Nivelul de echilibru al
venitului apare acolo unde cheltuielile agregate estimate (planificate) egalează
producţia naţională (CA0=VN0=2000). Când cheltuielile agregate estimate
depăşesc producţia curentă de bunuri şi servicii, acest fenomen stimulează
firmele să-si mărească producţia şi venitul creşte; invers, dacă cheltuielile
agregate estimate sunt mai mici decât valoarea producţiei curente, atunci firmele
produc pe stoc, îşi restrâng producţia şi venitul naţional scade.
‘)
 

‘) (


 
‘) +  (













 (

  (
‘)
   (‘


*



 (

   (





&(   & #  ' (( , ') 



În graficul din figura 13.3 nivelul de echilibru al venitului naţional este in

punctul E0, unde funcţia cheltuielilor agregate intersectează linia de 450.
Deoarece toate cheltuielile induse din economie sunt cheltuieli de consum, panta
funcţiei cheltuielilor agregate este egală cu panta funcţiei de consum care este
înclinaţia marginală spre consum (c¶=0,8). Ea indică modul cum cheltuielile
agregate cresc o dată cu variaţia venitului naţional.
Acelaşi echilibru al venitului este ilustrat în termenii unei egalităţi între
economii şi investiţii, aşa cum se vede din partea de jos a figurii 13.3. Distanţa
verticală între E şi I este egală cu distanţa între linia de 450 şi CA. Astfel, într-o
economie simplă, fără sectorul public şi cel exterior, la nivelul de echilibru al
venitului, economiile estimate egalează investiţiile estimate (E=I). După cum se
observă din reprezentarea grafică, curba economiilor intersectează curba
investiţiilor, la nivelul de echilibru al venitului de 2000 unde acesta este egal cu
cheltuielile agregate estimate.
Nivelul de echilibru al venitului naţional la care producţia curentă egalează
cheltuielile agregate estimate este redat de formula:

(  b)


,
Rezultă că nivelul de echilibru al venitului naţional este cu atât mai mare cu
cât înclinaţia marginală spre consum (c¶) este mai mare şi, de asemenea, cu cât
nivelul cheltuielilor autonome (Ã) este mai mare.

Inversul complementului la unu a înclinaţiei marginale spre consum ( )

,
este 
 pe care îl notăm cu simbolul K) şi arată cu cât creşte venitul
atunci când cheltuielile autonome cresc cu o unitate, adică modificarea venitului
naţional (¨VN) raportată la modificarea cheltuielilor autonome (¨Ã) care au
determinat-o:
 •

-


, •Ã
Întrucât înclinaţia marginală spre consum este o mărime subunitară iar
multiplicatorul este supraunitar, înseamnă că o creştere cu o unitate a
cheltuielilor autonome determină creşterea venitului mai mult cu o unitate. De
exemplu, dacă c¶=0,6 atunci K=2,5, dacă c¶=0,8, K=5, dacă c¶=0,9 K=10. Atunci
când din venitul suplimentar nu se cheltuieşte nimic pentru consum şi c¶=0,
multiplicatorul are valoarea extremă minimă egală cu unitatea (K=1).
Plecând de la relaţia între înclinaţiile marginale spre consum şi economisire
(c¶+e¶=1, de unde e¶=1-c¶), putem determina o formulă echivalentă a
multiplicatorului în funcţie de înclinaţia marginală spre economisire:K=1/e. În
această formulă, multiplicatorul reprezintă inversa înclinaţiei marginale spre
economisire (de a nu cheltui din sporul de venit suplimentar obţinut).
Aşadar, multiplicatorul arată amplitudinea modificării venitului naţional ca
efect al modificării cheltuielilor autonome, oricare ar fi acestea: un spor al
investiţiilor, al cheltuielilor publice, a exportului net etc. Sporul venitului este un
multiplu al creşterii venitului, un multiplu al creşterii cheltuielilor agregate
(¨VN=K.¨Ã). O creştere a uneia sau mai multor componente ale cheltuielilor
autonome deplasează curba CA în sus cu suma iniţială, sporind nivelul de
echilibru al VN cu un multiplu al creşterii iniţiale a cheltuielilor autonome.
Dimensiunea multiplicatorului depinde de panta curbei CA, respectiv de înclinaţia
marginală spre consum; cu cât c¶ este mai mare, cu atât curba CA este mai
abruptă şi cu atât multiplicatorul este mai mare. Dimpotrivă, multiplicatorul este
mai mare cu cât înclinaţia marginală spre economisire (de a nu cheltui) este mai
mică.
‘)




‘) (

 ‘) +
(
 
‘) ‘) +
(


 .+ 
 b •Ã 
 
,

‘)  /
) .(
 .+
)




(((
&(  %3
-  (  . 
 

Figura 13.4 prezintă o interpretare grafică a multiplicatorului, care arată cum

nivelul de echilibru al venitului naţional creşte cu un multiplu al sporului
cheltuielilor autonome. Iniţial echilibrul este în E0, unde curba CA0 intersectează
linia înclinată la 450. Creşterea cheltuielilor autonome de la Ã0 la Ã1 deplasează
graficul (curba) cheltuielilor agregate în sus până în CA1, într-o poziţie paralelă cu
curba iniţială CA0. Această înseamnă că, la fiecare nivel al venitului cheltuielile
globale estimate sunt mai mari cu ¨Ã. Cererea agregată sau cheltuielile globale
estimate depăşesc acum nivelul producţiei şi al venitului naţional, stocurile se
reduce iar firmele vor reacţiona prin mărirea producţiei şi a ofertei. La rândul său,
creşterea producţiei generează cheltuielile induse, întrucât orice creştere a
venitului determină o creştere a cererii pentru consum, în funcţie de înclinaţia
marginală spre consum care este şi panta CA. Echilibrul este astfel restabilit
printr-o mişcare de-a lungul noii curbe a cheltuielilor agregate până în punctual
E1, unde cheltuielile estimate sunt egale cu venitul (CA1=VN1). Creşterea
venitului necesară pentru restabilirea echilibrului (¨VN=VN1-VN0) este un multiplu
al creşterii cheltuielilor autonome. Din figura 13.4 se observă clar că variaţia
venitului, egală cu distanţa PE1, depăşeşte variaţia cheltuielilor autonome (¨Ã)
execendentul rezultând din faptul că dreapta CA1 are panta pozitivă (nu este
orizontală şi deci, multiplicatorul este supraunitar: 1/1-c¶>1. Aşadar, mărimea
evoluţiei venitului în direcţia nivelului său de echilibru, o dată cu variaţia
cheltuielilor aggregate, depinde atât de creşterea cheltuielilor autonome, cât şi de
înclinaţia marginală spre consum (de a cheltui) care determină panta curbei CA,
sporul produsului şi venitului naţional fiind egal cu formula deja cunoscută:
¨VN=K(¨Ã)
O modalitate de determinare mai analitică a multiplicatorului este cea
numerică sau algebrică. Casetă 13.2 oferă o astfel de analiză a efectului de
multiplicare în cazul multiplicatorului investiţiilor, una din componentele de bază a
cheltuielilor agregate.

‘ "  !
 "#54
 

În vederea determinării analitice a multiplicatorului investiţiilor vom porni tot de
la modelul nostru cu o economie simplă (fără sectorul public şi exterior). Aceasta
înseamnă că structura cererii agregate sau a cheltuielilor globale este formată numai
din cheltuielile pentru consum şi investiţii: CA=C+I. Presupunem că cheltuielile
autonome (¨Ã) sunt reprezentate de investiţii în suma de 100mild u.m. Înclinaţia
marginală spre consum c¶=0,8, de unde rezultă că valoarea multiplicatorului este Ki=5.
Aplicând formula cunoscută (¨VN=K.¨I) obţinem sporul venitului realizat ca effect al
investiţiilor (5000¨VN=5·1000¨I). Se pune întrebarea:cum se face că atunci când
injectăm un milliard investiţii în economie poate să rezulte un spor de venit de 5 mild.
u.m.
Pentru a explica acest process de multiplicare trebuie să plecăm de la fluxul
circular al venitului luând în considerare că orice cheltuială făcută de agenţii economici
reprezintă venit. O parte din acest venit va fi cheltuit (potrivit înclinaţiei marginale spre
consum) ceea ce înseamnă ca va genera un nou spor de venit ş.a.m.d. Astfel, în cazul
exemplului numeric luat mai sus, când investitorii din sectorul privat fac cheltuieli de
investiţii de 1000mild. u.m, cei care au furnizat serviciile factorilor de producţie
necesare realizează venituri, sub formă de salarii, rente, dobânzi, profituri etc. Venitul
creşte deci cu o sumă respectivă (1000¨VN1), dar procesul de expansiune a
producţiei şi venitului naţional nu se opreşte aici. Furnizorii de servicii ale factorilor de
producţie care au încasat cele 1000 mild. U.m vor cheltui 800 mild. u.m, iar diferenţa
de 200 mild. u.m le economisesc. Cea de-a doua rundă generează astfel, un nou spor
de venituri de 800 mild. u.m care, la rândul lor, induc cheltuielile de 640 mild. u.m în
runda a treia. În mod similar, fiecare rundă succesiunea de venituri generează, în
proporţie de 0,80% cheltuieli şi fiecare nouă rundă de cheltuieli induce sporuri de
venit, aşa cum se sugerează în tabelul şi graficul din figura 13.5
 Perioada ‘)
(runde) •% =1000 •‘ •² 
1 1000 ¨VN1 
2 800 800 ¨VN2 



3 640 640 ¨VN3 

4 512 512 ¨VN4 

5 410 410 ¨VN5 

6 328 328 ¨VN6 

Ú Ú 


n 0 0 ¨VNn 


¨VN=5000
 (
&(  6
 "#

Atât datele din table cât şi graficul din figura 13.5 descriu etapele successive ale
expansiunii produsului şi venitului naţional începând cu creşterea iniţială a investiţiilor
autonome care generează primul spor de venituri, astfel că prin însumarea sporurilor
de venit aferent fiecărei perioade (runde) se obţine mărimea rezultată din formula
¨VN=Ki¨Ī, 5000=5*1000. Aceasta apare drept limita sumei sporurilor de venit al
diferitelor runde în procesul expansiunii producţiei şi venitului naţional ca efect al
influxului de cheltuieli determinat de investiţia iniţială.
Aşadar, în procesul multiplicării venitului ca effect al sporului de investiţii (dar
poate fi creşterea oricăreia dintre componentele cheltuielilor aggregate) iau naştere
unde sucesive şi descrescătoare de venit, care vor tinde la limita către zero. Cu alte
cuvinte, avem de-a face cu o serie infinită, termenii din serie devenind din ce în ce mai
mici, ecuaţia în exemplul nostru numeric prezentându-se astfel:
1000+1000(1+0,8)+1000(1+0,8)2+«««+1000(1+0,8)n
=1000(1+0,8+0,82+«.+0,8n)=5000

În determinarea funcţiei cheltuielilor agregate şi a modelului

multiplicatorului am considerat, aşa cum s-a precizat de fiecare dată, o economie
simplă, fără sectorul public şi exterior. Se subînţelege că în această situaţie
venitul naţional se identifică cu venitul disponibil. Incluzând sectorul public în
fluxul circular al venitului este evident că între venitul naţional (VN) şi venitul
disponibil (VD) există diferenţe atât de mărime cât şi în privinţa variabilelor care
rezultă din alocarea şi cheltuirea lor. Important este să vedem cum implicarea
sectorului public influenţează înclinaţia marginală spre consum şi valoarea
multiplicatorului, care ştim că determină panta funcţiei cheltuielilor agregate.
 Pentru aceasta vom rescrie relaţia de la începutul capitolului dintre VN şi
VD, unde am văzut că venitul disponibil al gospodăriilor este egal cu VN plus
transferurile de la buget (TR) minus impozitele şi taxele pe venit (IT), respectiv:
VD=VN+TR-IT
Considerând mărimea impozitelor şi taxelor pe venit o rată procentuală (t)
din venitul naţional (t=IT/VN) iar transferurile de la buget o componentă a
cheltuielilor autonome, alături de investiţii şi achiziţiile publice (Ã=TR+I+G), atunci
funcţia cheltuielilor agregate este:
CA= Ã+c¶(1-t)VN
Observăm că prin implicarea sectorului public în fluxul circular al venitului
cheltuielile autonome (Ã) cresc proporţional cu nivelul transferurilor (TR) şi al
achiziţiilor publice. În schimb, impozitele şi taxele (IT) reduc cheltuielile de
consum pentru fiecare nivel al VN, întrucât consumul indus al gospodăriilor
depinde de venitul disponibil care prin prezenţă este mai mic. Astfel, în timp ce
înclinaţia marginală spre consum din VD este c¶, înclinaţia marginală din VN
devine c¶(1-t), unde 1-t reprezintă partea din venit rămasă după prelurea
obligatorie a inpozitelor şi taxelor pe venit t=0,25 atunci înclinaţia marginală spre
consum din venitul naţional c¶(1-t)=0,8(1-0,25)=0,6. Aceasta înseamnă că la o
creştere cu o u.m. a VN consumul creşte cu 0,6 din acea unitate (deci nu cu 0,8),
întrucăt gospodăriile trebuie sa plătească o fracţiune din fiecare unitate monetară
de venit sub formă de impozite şi taxe.
Corespunzător reducerii înclinaţiei marginale spre consum datorată
prezenţei impozitelor şi taxelor pe venit, multiplicatorul şi respectiv panta funcţiei
CA capătă valori mai reduse. Astfel, dacă la o înclinaţie marginală spre consum
din VD de 0,8 multiplicatorul este 5 (K=1/1-0,8=5), la aceaşi înclinaţie marginală
consum (c¶=0,8) şi cu o cotă de impozit din VN de 0,25 multiplicatorul este redus
la jumătate, respectiv K=1/1-0,8(1-0,25)=2,5. Acum, la o creştere a cheltuielilor
autonome (¨Ã) cu o unitate monetară îi corespunde o multiplicare a venitului
(¨VN) de 2,5 ori (¨VN=2,5¨Ã). Aşadar, impozitele şi taxele (ca şi alte retrageri
din fluxul circular al venitului) scad multiplicatorul şi duc la reducerea pantei CA,
aceasta devenind mai lină (mai puţin abruptă). După cum se cunoaşte şi din
reprezentarea grafică (vezi figurile 13.4 şi 13.5) cu cât înclinaţia marginală spre
consum este mai mare şi cu atât panta CA este mai abruptă, şi invers.

‘ "   7 - 
 . 
 
    .

Studiile empirice şi cercetările econometrice tot mai complexe intreprinse în unele
ţări cu economie de piaţă dezvoltată (SUA, Regatul Unit, Franţa etc) dau valori reale
mai mici multiplicatorilor cheltuielilor, decât cel din modelul nostru didactic prezentat
mai sus. Luând în considerare şi alte retrageri din fluxul circular al venitului, cum sunt
importurile, astfel de studii şi cercetări indică cel mai adesea faptul că mărimea acestor
multiplicatori tind să varieze între 1,4-1,5 pentru perioade de până la 5 ani. Interesul
pentru o estimare cât mai realistă a multiplicatoriilor cheltuielilor sau a celui fiscal este
dat de faptul că ei servesc drept bază pentru elaborarea recomandărilor de politică
economică în domeniile respective: ÄCunoaşterea realistă a dimensiunilor
multiplicatorilor reprezintă o parte esenţială a diagnosticării şi prescrierii unei politici
economice. Aşa cum un medic care prescrie un calmant trebuie să cunoască mărimea
multiplicatorilor cheltuielilor şi a celui fiscal. (......). Primele studii în acest domeniu au
fost efectuate de pionieri precum Jon Timbergen şi Lawrance Klein, ambii primind
premiul Nobel pentru elaborarea modelelor macroeconomice empirice. Astăzi, există o
întreagă armată de specialişti în economie care elaborează modele macroeconomice,
determină multiplicatori şi fac previziuni cu privire la viitorul economiei´. (P. Samuelson,
W. Nordhaus, Economie politică, op.cit., p.568)

‘ 
 '

b Venit naţional b Înclinaţia marginală spre
b Venit disponibil economii
b Consum b Investiţii
b Consum autonom şi consum b Investiţii brute şi nete
indus b Investiţii de înlocuire
b Funcţia de consum b Cheltuieli autonome
b Înclinaţia medie spre consum b Funcţia cheltuielilor agregate
b Înclinaţia marginală spre b Multiplicatorul
consum b Teoria venitului permanent
b Economii b Teoria ciclului de viaţă
b Funcţia de economisire
b Înclinaţia medie spre economii


), #

b Care sunt principalele forme de venit la nivel macroeconomic?Descrieţi
identitatea macroeconomică de bază care reflectă alocarea şi cheltuirea
venitului naţional;
b Venitul disponibil al gospodăriilor este mai mare sau mai mic decât venitul
naţional? În ce situaţie cele două variabile ar putea fi egale?
b Ce este consumul şi care sunt principalii factori de influenţă ai acestuia.
Explicaţi şi reprezentaţi grafic cum reacţionează consumul la modificarea
venitului disponibil şi a averii
b Când şi de ce consumul poate fi mai mare decât venitul disponibil? Arătaţi
care sunt particularităţiile funcţiei Keynesiene a consumului
b Cum influenţează venitul disponibil procesul de economisire?Enumeraţi şi
alţi factori care influenţează mărimea şi dinamica economiilor
b Descrieţi şi ilustraţi grafic relaţiile dintre funcţia de consum şi cea de
economisire
b Ce sunt investiţiile şi de ce acestea reprezintă cea mai instabilă
componentă a cererii agregate? Ce implicaţii are acest fapt asupra evoluţiei
economiei?
b Ce factori determină cererea pentru investiţii a întreprinzătorilor? Arătaţi
care sunt criteriile (indicatorii) pe baza cărora aceştia îşi fundamentează
decizia de a investi.
b Ce legătură există între înclinaţia marginală spre consum şi panta funcţiei
cheltuielilor agregate? Determinaţi şi reprezentaţi grafic funcţia cheltuielilor
agregate şi nivelul de echilibru al venitului .
b Cum se explică efectul de multiplicare a venitului determinat de modificarea
cheltuielilor agregate?Analizaţi, cu ajutorul unui exemplu cifric, acest efect
în cazul modificării investiţilor (multiplicatorul investiţilor).
b Efectul de multiplicare a venitului naţional este egal cu cel al venitului
disponibil? Cum infleuenţează impozitele şi taxele pe venit mărimea
multiplicatorului şi panta funcţiei cheltuielilor agregate? Argumentaţi
răspunsul cu ajutorul unui exemplu ipotetic.
b De ce este important pentru cei care adoptă măsuri de politică
macroeconomică să cunoască cât mai exact valoarea reală a
multiplicatorilor cheltuielilor (investiţiilor, cheltuielilor publice, exportului etc)
şi a celui fiscal?