Ciprian Preda-Muşat: Despre lideri şi Biserică

Interviu cu Alexandru Nădăban

1. Biserica, comunitatea crestina dintr-un anumit loc, este de obicei condusa de un lider. Acesta
coaguleaza si mai ales determina actiunile comunitatii respective. Cu totii activam in astfel de
comunitati, iar parerile despre lidership in domeniul evanghelic sunt variate si impartite. As vrea sa
incepem cu intrebarea ce este un lider?

R: Există mai multe definitii ale liderului. In cazul bisericii liderul poate avea mai multe denumiri,
este preocupat de un anumit post sau de mai multe functii, mai multe domenii de activitate, dar tot lider
ramine. Dirijor, diacon, presbiter, conducator al bisericii, episcop, invatator, etc. Acestea sunt pozitii
oficiale sau oficializate si liderul crestin care ocupa o astfel de pozitie poate pretinde ascultare datorita
pozitiei pe care o ocupa. Aici exista o anumita tensiune intre teorie si practica. Cum ajunge omul sa
ocupe acea pozitie de lider? Care sunt insusirile sau meritele sale pentru care el a fost pus in pozitia
respectiva, pentru ca initial un lider (diacon, pastor, proroc, presbiter, etc) ajungea aici daca biserica
recunostea darul său spiritual. Deci, daca biserica este o ‚organizatie’ spunem noi spirituala a carui scop
este mintuirea omului, atunci liderul nostru trebuie sa aiba pe linga caracteristicile obisnuite ale unui
lider (moralitate, caracter, implicare, etc) şi anumite trasaturi spirituale ce sunt indispensabile. Putem
consulta Scriptura despre cum trebuie sa fie un episcop, nu cred că mai trebuie să găsim altceva.

Liderul creştin are de urmat citeva modele din Scriptura: Isus, Petru, Pavel, Iacov, Ioan, Barnaba,
Lidia, etc. Trebuie sa remarcam ca in biserici exista multi copii cu nume ca Samuel, David, Moise,
Daniel. Probabil ca parintii lor s-au gindit la aceste personaje atunci cind le-au dat numele respective. Si
probabil ca s-au gindit ca ar vrea sa fie ca aceste personaje. Intrebarea pe care eu o pun in legatura cu
aceste nume sonore este ‚ce au facut ei pentru ca acestia sa devina niste crestini demni de numele pe care
le poarta?’

Dacă ar fi să preluăm modelul din instituit de Isus Cristos in NT, atunci vom vedea ca el a ales niste
oameni pe care i-a chemat la el pentru o perioadă de învăţare, instruire, echipare. E vorba de o perioadă
de timp cât o licenţă în orice domeniu din prezent. Ce nu se mai spune explicit, dar noi putem trage
concluzia, este că cei aleşi au devenit în prima fază convertiţi, şi-au schimbat domeniul de
activitate, de referinţă, stilul de viaţă, familia, etc. Apoi au devenit ucenici şi au avut parte de lecţii
practice, adică aplicarea în practică a principiilor, învăţăturilor învăţate. Mai trebuie să subliniem că
toate aceste lecţii au fost lecţii deschise, spaima cadrelor didactice de azi şi a elevilor în general. Au fost
trimişi şi ei la rândul lor să testeze, să pună în practică ceea ce au învăţat - atenţie - fără să fi înţeles
prea bine ce se întâmpla (vezi întrebări de genul „acum doamne vei instaura împărăţia? Sau, o să stau eu
la dreapta şi fratele meu la stânga ta? etc). După după înviere, ridicarea la cer şi pogorârea Duhului,
aceştia au devenit liderii comunităţii nou formate, au trecut la o altă fază, la cea de lideri. De obicei
după această fază se accentuează numărul mare de convertiţi, ceea ce e bine, dar nu e complet. Foarte
interesant şi deosebit de relevant este faptul că liderii nu au rămas la numărul de 12, ci vedem că apar
diferiţi creştini care întemeiază biserici, duc mai departe lucrarea, iau decizii, etc. Deci cei 12 au
transmis mai departe convertiţilor statutul de lucrător, apoi după un timp aceştia au devenit la rândul
lor lideri pentru că au învăţat de la ei, pentru că au fost în preajma lor şi pentru că au pus în practică
„fenomenul Isus Cristos”. Interesant ca pe atunci bisericile nu aveau nici cor, nici grup de
închinare, nici poezii sau lucrare cu copiii. Lucrurile nu au mers rău, dimpotrivă lucrurile au

1
 mers natural, bine şi evanghelia, mântuirea prin Isus Cristos s-a răspândit. Deci, de la un lider,
acesta alege convertiţi, îi instruieşte şi îi ridică la statutul de lucrători, apoi ei devin lideri pentru că
liderul lor le-a transmis lor viziunea, ceea ce el a avut în plan să facă cu omenirea. Astfel noii lideri îşi
asumă conducerea prin ceea ce fac si prin ceea ce sunt. Adică conducerea lor a fost şi este
autentificată, nu prin poziţia pe care o acupau, ci prin ceea ce făceau, cum făceu ceea ce făceau şi
influenţa pe care o exercitau. De ex, Pavel, nu a fost dintre cei 12, cu toate acestea el a urmat ciclul sau
procesul ce l-am descris mai devreme si a devenit un lider care la rândul său a reprodus modelul. El nu a
făcut doar ucenici, copii ale sale, ci a creat lideri. Timotei ar fi unul dintre cei mai cunoscuţi dintre ei, cu
toate că el a fost pus de Pavel într-un post fără să ajungă lider prin avansare treaptă cu treaptă.

Dar în domeniul leadershipului mai putem să consultăm surse diferite, nu numai Biblia. De altfel
discutăm despre lideri în general, cu trimitere la liderii creştini. În caz că vrei să fi lider, Dee Hock,
fondatorul Visa propune două criterii ce le regăsim la Isus: fă o lista a tuturor lucrurilor rele ce ţi le-au
făcut alţii şi o listă a tuturor lucrurilor care ţi-ar place să ţi se întâmple. Pe primele să nu le faci niciodată
nimănui, pe celelalte să le faci totdeauna altora. Nu e mare filosofie. Sau o definiţie mai haioasă: un lider
este cel ce se caţără în cel mai înalt pom din junglă, se uită de jur-împrejur şi spune celor de jos: Nu
suntem în pădurea care trebuie! Adică liderul este cel ce preia iniţiativa pentru că înţelege situaţia, o
interpretează corect şi da semnalul schimbarii (nu numai prin vorbe, ci şi datorită caracterului său şi
pentru că face ceea ce zice): trebuie ca grupul să acţioneze. Aici probabil mă situez în opoziţie cu
proverbul românesc „să faci ce zice popa, nu ce face popa”. Dacă privim cu atenţie la acest proverb,
părerea mea că e mai bine să-l laşi pe popa ăla în pace şi să-ţi cauţi altul, mai bun. Sau să devi tu unul
mai bun.

Sau putem spune ce nu este un lider: lider nu este cel ce strigă cel mai tare, cel care are muşchii mai mari
sau cel care îşi însuşeşte o poziţie prin fraudă şi manipulare.

2. Q: Care au fost motivele pentru care in istoria crestinismului, laicul s-a despartit de cler,
clerul devenind „oameni de prima mana” de care se foloseste Dumnezeu si laicii oameni care
primesc conducerea în domeniul secular doar?

R: Diferenţa excesivă dintre cler şi laici s-a profilat în paradigma catolică, unde clerul nu s-a mai căsătorit, dar
diferenţirea cler – laicii a apărut şi în Răsărit. Laicii au participat în proporţie mai mică la slujbele bisericii, a
apărut vestimentaţia diferită a clerului şi s-a împământenit ideea, nu numai la catolici, că biserica este acea
clădire unde te întâlneşti cu Dumnezeu într-un anumit timp al săptămânii şi al zilei. Apoi a fost protestul
asceţilor care căutau o cale mai bună către Dumnezeu şi datorită „reintegrării” lor în biserică au apărut căi
diferite de a-i fi plăcut lui Dumnezeu şi s-a mărit prăpastia dintre cele două categorii de creştini: laicii şi clerul.
Apoi catolicii au oprit ca paharul de la euharistie să mai fie împărtăşit şi laicilor. Doar clerul, că erau mai
aproape de modelul Isus şi deci superior, avea parte de el. Exista un tablou, o ilustraţie vis-a-vis de mântuire din
Evul Mediu: clerul superior (călugării, episcopii, etc.) trecea apa ce despărţea lumea de cer pe un pod, clerul
secular (adică preoţii bisericilor) cu o barcă, iar ceilalţi, laicii, se căzneau să înoate în apele învolburate şi pline
de duhuri necurate. Vă daţi seama ce puteau păţi. Mulţi nu mai ajungeau pe malul mîntuirii. Ca urmare dacă
voiai să fi sigur mântuit, era bine să iei cel puţin barca, dacă nu puteai să treci pe pod. Evident asta a dus la
apariţia a două sisteme în interiorul bisericii. Şi în mod clar laicii, a căror mântuire nu era aşa de sigură, nu
puteau conduce. Tot învăţământul catolic învăţa aceste lucruri. E normal că în aceste condiţii unii voiau să
ajungă cel puţin preoţi, nu?

3. Q: Ce a adus Reforma nou in acest sistem?

2
R: Reforma a încercat să anuleze acest sistem reafirmând câteva principii cum sunt preoţia universală, principiul
mântuirii prin credinţă, prin har şi desfiinţând unele dintre invenţiile tradiţiei: celibatul preoţilor, monasticismul,
corul băieţilor, liturghia, etc. Dar a păstrat o uniformă a preoţilor, subliniând diferenţa dintre laici şi cler, şi a pus
în practică câteva noi principii: cântatul în comun, imperativul reformării bisericii de către laici în cazul că clerul
nu vede această nevoie şi nici nu îşi asumă responsabilitatea. Paharul euharistiei a fost dat şi laicilor, s-a redus
ierarhia, s-a tradus Biblia în limba poporului. Scriptura a revenit poporului, nu mai trebuia să mergi la preot, la
lider ca să întrebi şi să decizi ceva sau să îţi spună el care e cea mai bună decizie şi să te manipuleze. Deci aici
Reforma a aplicat un principiu extrem de eficient, preluat de la Isus prin care nu se urmărea creerea de convertiţi,
ci de lideri. Sarcina unui lider nu este să producă urmaşi. Sarcina sa este să producă mai mulţi lideri. Este
exact ceea ce a făcut Isus. Nu este eficient să produci soldaţi ce mărşăluiesc, pe care să îi mâni de la spate să
câştigi o bătălie. Orice bătălie este câştigată dinainte dacă fiecare soldat din armata ta a înţeles şi a pus în
aplicare ceea tu, liderul ei, vrei să pui în practică în teren. Un soldat este un individ fără prea multă sau cu foate
puţină iniţiativă. Un lider este un individ care evaluează situaţia, trage concluzia şi influenţează pe cei din jurul
său în direcţia cea mai bună, eficientă, cum vreţi să o numiţi. Acum, ce armată aţi prefera: una numai din soldaţi
sau una de ofiţeri? Bineânţeles că una de ofiţeri, de lideri, pentru că aceştia sunt foarte bine echipaţi din toate
punctele de vedere. Ştiu să citească o hartă, ştiu să folosescă mai multe arme, pe lângă arme mai ştiu şi altceva.
Nu numai că cheltuielile bătăliei vor fi mai mici, dar şi pierderile armatei de lideri vor fi mai mici. În mod
similar, se pune aceiaşi întrebare cu privire la biserică: preferăm o biserică numai din convertiţi ce nu fac mai
nimic sau una de, să zicem, lideri, care ştiu toţi despre ce e vorba şi acţionează ca atare? Cu primii ne vom
cheltui resursele pt a-i face să înţeleagă şi să acţioneze, şi vom avea pierderi. Cu cea de-a doua categorie vom fi
extrem de eficienţi în ceea ce biserica trebuie să facă: să ducă evanghelia celor nemântuiţi. Şi automat această
biserică va creşte, adică va cîştiga.

4. Sunt mai multe modele de conducere in cadrul bisericilor evanghelice? Care sunt acelea?

R: Cred că în majoritatea bisericilor evanghelice se perpetuează, din păcate, un model perimat, cel al liderului
unic. Nu este nici biblic, nu este nici productiv. Nu ştiu de ce ne-a convins modelul lui Ceauşescu că această
formă de conducere ar fi eficientă. În fond a sfârşit prin a fi înlocuit cu forţa de către unii lideri ce nu au fost
lăsaţi să ia parte la conducere, în ciuda ideilor bune pe care le-au avut. La fel şi în bisericile noastre. De câte ori
nu auzim, „dacă nu vă place la noi în biserică, valea!” şi aşa apar biserici noi, care nu sunt nici ele departe de
modelul din care au plecat, pentru că în general nu se gândeşte ce trebuie îmbunătăţit sau care este modelul
biblic. Cei ce conduc în mod dictatorial motivează că îl iau drept model pe Dumnezeu, pe Isus. Dar ei pun în
practică un model vitregit de esenţă. În Dumnezeire sunt trei persoane între care există o relaţie ce nu poate fi
reprodusă identic în practică, dar care ne poate inspira: este modelul perichoresis, al pericorezei. Adică a iubirii
agape şi a conlucrării.

Dacă ne uităm la VT vedem falimentul lui Moise la judecarea Israelului. Mi se pare interesant că soluţia practică
nu vine de la un înger, de la Dumnezeu sau de la ceva aflat în cortul întâlnirii. Soluţia extrem de practică,
eficientă, vine de la un „păgân”, de la socrul său: este cea de delegare a autorităţii, de democraţie şi de lidership.
Moise foloseşte alţi lideri pentru a ajunge nu la acelaşi rezultat, ci la unul mai bun. Şi tot poporul este mulţumit.
Ba chiar şi Dumnezeu este mulţumit!

Deci unul dintre principiile care ar trebui pus în practică în cazul bisericilor noastre este delegarea autorităţii:
dacă nu o faci mori, şi mori repede. Adică oboseşti, apoi din cauza oboselii devi surmenat, ca urmare iei decizii
greşite, nemulţumeşti, neglijezi, îi nedreptăţeşti oamenii, şi evident pe Dumnezeu, şi ca urmare apar tensiuni ce
putea fi evitate, îţi scade „ratingul” şi vei avea parte de opoziţie, pe lângă faptul că îţi vei ruina sănătatea,

3
credibilitatea şi famila. Atunci ce fel de lider eşti? Ce fel de organizaţie vrei să conduci? Ce fel de familie vrei să
ai? Una decurge din cealaltă. Isus n-a fost un dictator. Nici Pavel. Nici Dumnezeu nu este un dictator. El nu a
creat roboţi, noi i-am inventat şi i-am confecţionat. De ce am vrea să conducem o armată de roboţi? Ca să fim
ascultaţi fără şovăială? Poate. Dar aş vrea să vă amintesc ce spune unul dintre cei mai mari comandanţi ai
secolului XX, un negru care a ajuns până la poziţia de secretar de stat SUA în domeniul apărării, Colin Powell:
este reciproca teoremei lui Ietro în domeniul rezolvării poporului lui Israel: În ziua în care soldaţii vor înceta să
mai vină la tine cu problemele lor va fi ziua în care ai încetat să îi conduci. Sau şi-au pierdut încrederea că îi poţi
ajuta sau au tras concluzia că nu îţi pasă. Amândouă cazurile arată un eşec în conducere.

5. Daca ar trebui sa incadram bisericile ca si stil de conducere intr-una din largile categorii
cunoscute: comunism, democratie, fascism, etc – unde s-ar incadra ea? De ce? Care ar fi cea
mai buna forma?

R: În SUA poate am putea face o astfel de încadrare având în vedere că acolo există influenţa de dreapta (a
creştinilor fundamentalişti, inclusiv a românilor plecaţi din ţară, ce susţin înarmarea Israelului) şi stânga
(democraţii care sunt mai puţin înguşti şi care nu sprijină în special Israelul). Ei au avut unele organizaţii, onguri
cum a fost Moral Majority prin care au dorit să influenţeze politica, congresul, senatul, camera reprezentanţilor,
politica guvernului american.

În istorie s-a observat o orientare spre dreapta a bisericilor protestante, de exemplu aceasta a sprijinit dictaturile
militare din Paraguay, politica de aparheid din Africa de Sud, dictatura militară din Coreea de sud, etc. Dar cred
că şi aceasta trebuie luată în considerare în contextul respectiv al impulsului dat partidelor de stânga de către
URSS, acum ea nu mai există, de sprijinul dat Cubei, Coreii de nord de China comunistă, etc. De asemenea în
Germania, Hitler a unit toate bisericile evanghelice intr-una singura şi a impus legi rasiale. Nu toţi creştinii s-au
conformat, cu toate că mulţi au văzut în Hitler un nou mesia cu al său Reich de 1000 de ani. De ex Bonhofer a
fost unul dintre aceştiaşi a plătit cu vaţa. Karl Barth a fost unul dintre iniţiatorii declaraţiei Barmen, care critica
poziţia lui Hitler şi ca atare a fost dat afară din învăţământ şi expulzat. În anii comunismului au existat partizani
evanghelici ai comunismului şi adversari ai comunismului. Apoi cu democraţia, este destul de greu de făcut o
apreciere având în vedere că nici o biserică nu cred că se încadrează perfect într-un tipar. Dar ceea vreau să
subliniez este că e mai uşor şi comod într-un sistem dictatorial. Nu ţi se cere să gândeşti, doar să te conformezi.
Dar atunci când începi să gândeşti ai probleme. Rămâne de văzut dacă se poate aplica şi în bisericile noastre
celebra lozincă a muncitorilor de la IMGB ce au venit în 1990 să spargă mitingul partidelor în Bucureşti: „Noi
muncim, nu gândim!” Cine vrea să aibă astfel de enoriaşi e liber să pună pe frontispiciul bisericii sale această
lozincă şi o să vadă poate, că în scurt timp că o i se mărească numărul enoriaşilor. După aceea o să vadă cu ce s-a
procopsit...

6. Nu cred in ideea de teocratie – puterea preotilor!

R: Nici eu, deci suntem doi! Teocraţia aşa cum am spus mai devreme duce la faliment, dacă, şi numai dacă, prin
teocraţie înţelegem puterea clerului. Dacă aici introducem principiul preoţiei universale, atunci treaba se schimbă
şi revenim la principiul armatei de lideri care este: 1. extrem de eficientă, 2. modelul este biblic.

7. Daca ar fi sa facem rapid o lista cu pacatele sau erorile liderilor religiosi ai lumii moderne,
dincolo de pacatele vizibile, taxate de toata lumea, ce ar cuprinde lista aceea?

R: Hai să reformulăm un pic întrebarea, să lăsăm lucrurile negative din trecut, eventual cele din prezent şi să ne
gândim la cele pozitive din viitor. Hai să încercăm să îi ajutăm atît pe lideri cât şi pe cei ce vor să devină lideri,

4
pentru că şi Pavel zicea că dacă cineva vrea să fie episcop, este un lucru bun. Dar mai zicea că există nişte criterii
pentru confirmarea liderului. Atenţie, nu pentru alegerea democratică.

O mică paranteză, în opinia mea, un lider în biserică nu ar trebui impus, cum s-a făcut de nenumărate ori, nici
ales, ci confirmat: adică Biserica recunoaşte darul de lider, indiferent de domeniu, şi îl confirmă atribuindu-i
respectivei surori sau frate poziţia care corespunde darului pe care el l-a pus deja în slujba edificării bisericii.
Ceea ce înseamnă că liderul trebuie să facă parte din biserica locală, să fie cunoscut şi să cunoască biserica.

Deci, revenind la întrebări, care ar fi calităţile unui lider, poate oricine să fie lider şi de ce? Şi care sunt
pericolele pentru un lider? Aş începe cu ultima întrebare pentru că odată epuizată simplificăm discuţia.

În primul rând pericolul pentru un lider este să se confunde cu poziţia pe care o ocupă, adică să creadă şi să lase
impresia că el este „şeful” şi numai el este „şef”. Este contrar Scripturii. Ce citim în Coloseni despre Isus
Cristos? „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta, care
era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie
deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea
oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de
cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume;
pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi
orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”

Deci Cristos a lăsat poziţia sa din ceruri şi s-a făcut rob ascutător, nu aşa cum suntem noi, dar esenţa este că a
fost trimis, a îndeplinit trimiterea, a murit în misiunea sa, care a fost îndeplinită. El nu i-a spus Tatălui, „Tată,
atât de mult îmi place ce fac aici, şi atât de bine mă simt, ai putea trimite pe altcineva...” sau dacă tot a acceptat
să vină pe pământ, să se nască ca un muritor, ce să facă? – nu a decis să trăiască cu nostalgia tatălui, a poziţiei pe
care o avea înainte de întrupare şi să intre în depresie din cauza asta. „Ce poziţie am pierdut, ce mi-a făcut mie
Tata!”

Un lider nu trebuie să lase ca egoul său să se apropie, să se identifice prea mult cu poziţia în care a ajuns, în caz
că pierde poziţia (din anumite motive, nu neapărat din cauza incompetenţei) egoul său să cadă şi el. Adică,
esenţa unui lider veritabil nu o dă poziţia în sine, ci calităţile acestuia. Din această cauză, indiferent unde
merge, liderul respectiv îşi ia cu el aceste calitaţi pe care nu le poate pierde. Dacă eşti concediat, dacă pleci în
altă organizaţie, caracterul tău, abilităţile tale, nu rămân în organizaţia din care ai plecat, ele vin cu tine pt că fac
parte integrantă din tine. Din această cauză nu trebuie să îţi fie frică că eşti înlocuit. În caz contrar, dacă te
cramponezi de poziţie, lucrurile pot escalada în direcţii pe care nu le poţi controla. Cred că acesta este cel mai
mare pericol pt un lider. Reciproca este şi ea valabilă: vrei să şti dacă eşti un lider grozav, pleacă şi începe de la
zero. Dacă vei reuşi eşti. Dacă nu, caută de lucru în alt domeniu.

Pe de altă parte Phil Dourado spune că „Marii lideri au devenit lideri pentru a realiza ceva, nu pentru a fi
cineva.” Din păcate prea mulţi lideri fac rabat la integritate pt a „deveni” lideri. Îşi dau seama cum pot ajunge
într-o poziţie şi jonglează cu sistemul. De unde paradoxul că mulţi dintre marii lideri nu sunt într-o poziţie de
leadership formal al ierarhiei, tocmai pentru că refuză să îşi vândă integritatea pentru poziţie. De unde rezultă că
efectul liderilor poziţionali, acelora ce sunt mânaţi foarte tare de nevoia de fi lideri – este unul de reducere a
creşterii organizaţiei, deoarece îi văd pe ceilalţi lideri sau pe potenţialii lideri, ca pe nişte rivali ce trebuie
îndepărtaţi.

5
Q 8. Cine poate fi lider?

R: Există o idee preconcepută în biserici şi în general în toate organizaţiile, fie ele creştine sau nu, adică în
partide, în onguri, în companii, guverne, etc, cum că un lider este doar acea persoană aflată într-o poziţie de
conducere. Acesta este doar un lider poziţional. El poate să fie în poziţia respectivă, dar mult mai mult contează
părerea sau ceea ce face şi spune o persoană care nu se află într-o asemenea poziţie, sau în cea mai înaltă poziţie
ci acea persoană care are cea mai mare influenţă asupra organizaţiei. Dacă afirmăm că lider este doar acela dintr-
o anumită poziţie, atunci negăm tuturor celorlalţi posibilitatea de a ajunge lideri. Ceea ce nu este nici corect, nici
real.

Să dăm cîteva exemple:

Oricine poate fi lider? Da şi nu. John Maxwell, spune că oricine poate învăţa poate să fie lider. Dar
trebuie să înveţe, trebuie să se lase învăţat şi trebuie să fie deci disciplinat. A trecut vremea liderilor
musculoşi sau şmekeri. Cel puţin în mediul nostru. Henry Minzberg, autor a mai multor carti despre
management afirmă că „Conducerea este ca înotul: nu poate fi învăţată citind despre ea.” În direcţia
aceasta şi Maxwell propune o soluţie: cel mai bun mod de a învăţa este să te plasezi cât mai aproape de
un lider renumit şi să înveţi de la el. Aşa a făcut şi Isus cu cei 12. aşa era în epoca aceea. Toţi rabinii
învăţau de la alţi rabini, fiecare stadiu ţinea de la 5 la 12 ani. Apoi puteai deveni rabin, învăţător. Adică
puteai deveni lider.

Dar mai există o altă cale, cea naturală. Un mare specialist al managementului, Tim Peters spune că „ Îi
convingi pe cei din poziţiile superioare cu privire la nevoia de schimbare producând-o, nu oferindu-le prezentări
extraordinare în Powerpoint. Determină cauza comună. Caută şi găseşte în organizaţie pe cei care gândesc ca
tine şi conlucrează cu ei pentru a implementa schimbările, pe care le poţi prezenta şefilor tăi după ce le-ai
realizat.

Depinde de situaţie. De ex: revoluţia din 89 a fost declanşată în Arad de un maistru de la orologerie, Onofrei. El
a condus afară din intreprindere prima mulţime de oameni care a plecat în marş spre primărie. Cu toate acestea,
la faţa locului şi mai apoi timp de multe săptămâni, liderul care s-a remarcat şi a fost acceptat şi privit cu
simpatie a fost Valentin Voicilă, un actor al teatrului de stat din Arad. Primul a fost urmat de oamenii lui, al
doilea de un judeţ întreg. Primul a mobilizat câţiva oameni, al doilea a ţinut în frâu mii de oameni şi a ocupat
primăria a doua zi. Lui i s-a înmânat pueterea de către conducerea comunistă. Primul a ştiut să-i mobilizeze pe
cei ce aveau încredere în el pentru că îl cunoşteau, al doilea a reuşit să convingă pe toţi cei ce nu îl cunoşteau, ba
chiar şi pe duşmanii săi. Cu toate acestea ulterior niciunul dintre ei nu s-a consacrat ca lider în adevăratul sens al
cuvântului.

Un alt specialist în lidership, Phil Dourado mai afirmă că marii lideri au 3 „poveşti” (nu cu sensul de minciuni)
prin care trebuie să convingă,

1. una despre sine: cine sunt, de unde provin, pentru ce luptă (care sunt valorile lor), şi
ce aşteptări au. Oamenii simt nevoia să afle, să ştie cine eşti şi care sunt valorile tale
înainte de a-ţi da dreptul să îi conduci. Conducerea este o învoială, o înţelegere, o
convenţie. Liderul conduce pt că i se dă acceptul, permisiunea să conducă. Oamenii îşi
vor da seama dacă povestea ta nu este absolut adevărată şi nu are la baza ei
integritatea ta ca om, şi nu îţi vor da voie să îi conduci. Cel mai adesea îşi vor ascunde
nemulţumirile şi conducerea ta va fi aparentă, falsă.

6
 2. o alta despre organizaţia lor: misiunea şi scopul ei, de ce este tentant să te angajezi
acolo, să investeşti acolo şi să cumpări de acolo. Tot în Statele Unite s-a făcut un
sondaj printre angajaţi ca să afle care este cel mai bun extraordinar mediu de lucru.
Răspunsurile au fost următoarele: a) E cinstit şi deschis: pot să am încredere în şeful
meu. b) lucrez şi sunt preţuit conform valorii mele: dacă nu sunt acolo mi se va simţi
lipsa. C) mi se dă permisiunea să îmi asum riscul de a lua decizii: „nu-mi daţi sarcini,
lăsaţi-mă să iau decizii!”

3. îi fac pe angajaţi să simtă că constituie o parte esenţială din această poveste.

De exemplu John Fitzgerald Kennedy vizita sediul NASA şi s-a oprit să stea de vorbă cu un om care ţinea un
mop şi l-a întrebat: Tu ce faci? La care omul ce era angajat să facă curăţenie, i-a răspuns: „Îi ajută să plaseze un
om pe lună, domnule.” Ştiind că fac parte din povestea organizaţiei tale, oamenii devin conştienţi de ce fac şi
asta le oferă un scop precis.

9. Care este diferenta intre liderul evanghelic si celalalt tip de lider (laic, indiferent de mediul sau
domeniul in care activeaza)?

R: Dacă ne uităm împrejur constatăm că nu prea ne plac cei ce conduc. De ce? Pentru că dincolo de
faptul că ei conduc, constatăm carenţe mai mici sau mai mari în caracterul lor, nu în faptul că nu
conduc bine. Nu ar trebui existe diferenţe prea mari între domenii. Un lider eficient e un lider eficient.
Diferenţa o dă convertirea sa. Eficienţa nu se pierde sau se câştigă prin convertire, nu?

10.Care este testul liderilor? Cum stim ca cel ce este in fata este o persoana de urmat?

R: Liderul este testat încontinuu. Dacă el nu mai corespunde, este înlocuit de un alt lider. „În faţă” nu înseamnă
nimic dacă nu este urmat. Clica care se formează în jurul unuia ce este „în faţă” sau „la putere” nu va rezista
mult dacă cei care fac parte din organizaţie obsearvă o conducere ce nu are prea mare contact cu realitatea. Nu
liderii trebuie urmaţi, oamenii trebuie conduşi. Dacă nu conduci bine falimentezi organizaţia. Cine o să te mai
urmeze? Clica? De cele mai multe ori cei ce o formează pleacă primii.

11.Care sunt cele mai importante activitati in care se poate prinde un lider? Liderii nostri sufera
cumva de asa zisul sindrom Mesia conform caruia numai ei sunt cei care pot sa faca totul.

R: Mitul salvatorului se referă la un alt domeniu, cel al rezolvării unei situaţii grele, imposibile. Cel care va
scoate din impas o organizaţie, o biserică. Aşteptăm un Vlad Ţepeş să ne rezolve situaţia din ţară. Ei bine chiar
dacă ar învia, el nu ar face faţă situaţiei care este azi mult mai complexă faţă de cea din zilele sale. Deci nu ar
reuşi. Pe vremea lui Isus era aşteptat Ilie, şi chiar dacă a venit, nimeni nu l-a recunoscut. Aşa şi azi. De cele mai
multe ori aşteptăm un salvator miraculos în loc să căutăm şi să înlăturăm cauzele care ne-au dus în situaţia
respectivă. De cele mai multe ori nimeni nu îşi asumă responsabilitatea sau ni se impune zicala că „nimeni nu
este proroc în propriul sau sat” sau nimeni nu se potriveşte unei funcţii mai pretenţioase dacă este din biserică şi
este cunoscut. De fapt şi lui Isus i s-a spus ”nu este el fiul lui Iosif?”, cu alte cuvinte, „nu îl ştim noi şi nu ştim
câţi bani face?”

12. Despre calitatile unui lider ideal

7
R: Nu cred că trebuie să căutăm un lider ideal. Este bine să avem un lider potrivit pt organizaţia noastră sau pt
jobul ce trebuie să-l realizeze. Calităţile liderului sunt cam acestea: curaj, stăpânire de sine, generozitate, nobleţe,
să nu facă excese, să fie de încredere, drept, să aibă simţul umorului. Rudy Giuliani, primarul NY spunea că
există 3 chei ale leadershipului:

1) dacă tot conduci, condu cu optimism. Dacă nu o să fi optimist, cu atât poţi să aştepţi din partea celor ce îi
conduci să fie optimişti.

2) dacă nu-ţi plac oamenii, apucă-te de altceva. Şi

3) fi clar în legătură cu valorile tale.

Jack Welch, fost presedinte al General Electric, cea mai mare companie din lume şi o figură foarte importantă în
lidership spunea că „Slujba liderului este să atingă inimile fiecăruia şi de a intra în inima lor. Fiecare moment
petrecut în birou este pierdut.”

De asemenea se mai spune că „în situaţii adevărate de conducere ascultarea primează în faţa
gesticulării”. Dacă un lider nu este pregătit să asculte ceea ce i se spune, înseamnă că o să conducă
prost, deci o să fie înlăturat. Ceauşescu dădea indicaţii pentru că el era sursa tuturor cunoştiinţelor. Am
văzut unde a dus o ţară întreagă. Era pe vremea aceea o glumă: cu ce seamănă Romania? Cu un avion.
De ce? Pentru că doi conduc, iar tuturor li se face rău. Putem trage doar din această glumă o seamă de
concluzii. Se potriveşte oricărei organizatii.