Samuel Beckett si Eugen Ionescu

Teatrul absurd

Samuel Beckett (1906-1989)

1923 se muta la Paris, il intilneste pe Joyce si scrie
despre romanul Ulise un eseu in apararea noii
scriituri;
In 1937 este injunchiat pe strada pentru bani.
Vizitandu-si atacatorul la inchisoare, acesta ii spune
ca nu stie de ce a facut-o. "Je ne sais pas, Monsieur"
devine leit-motif in piesele lui.
In timpul razboiului lupta in micarea de rezistenta
franceza;

continuare
Intre 1945-1950 publica piesele: Eleutheria,
Waiting for Godot, Endgame, si romanele
Molloy, Malone Dies, The Unnamable, si
Mercier et Camier.
1953 reprezinta anul triumfului piesei
Asteptandu-l pe Godot care se joaca in
continuu 400 de reprezentatii la Thtre de
Babylone in Paris.

Asteptandu-l pe Godot
Tennessee Williams, Jean Anouilh, Thornton
Wilder, William Saroyan primesc entuziast piesa.
Ultimul dintre ei remarca: "It will make it easier for
me and everyone else to write freely in the theatre."
Cea mai interesanta productie are loc in 1957 la
inchisoarea din San Quentin unde Actor's
Workshop din San Francisco prezinta piesa celor
1400 de puscariasi. Succesul este enorm;
puscariasii inteleg ca viata lor ca si a lui Vladimir si
Estragon inseamna asteptare, pierderea timpului,
speranta ca salvarea te asteapta undeva, daca nu
astazi, miine.

Endgame [Sfarsitul jocului], 1957

Premiera piesei are loc la Londra, in limba
franceza. Majoritatea pieselor lui Beckett sunt
scrise in franceza si traduse ulterior in engleza.
Ca in celelalte piese, limbajul este cu totul
superfluu atata timp cit autorul creaza un univers
mitic populat de fiinte singuratice care incearca
exprimarea inexprimabilului intr-o atmosfera de
gol surarealist, excedate de suferinta si grotesc,
incapabile de comunicare.

Continuare 2
1969 Premiul Nobel pentru literatura
Continua sa scrie pina inainte de moarte,
dar cu mare dificultate. Afirma ca fiecare
cuvant i se pare "an unnecessary stain on
silence and nothingness."

Eugen Ionescu (1909-1994)

Am crezut ca e straniu sa asumi ca este anormal
pentru cineva sa intrebe continuu despre natura
universului, despre conditia umana, conditia mea,
despre ce fac eu aici, daca e cu adevarat ceva de
facut. Mi s-a parut ca, in mod contrar, ar fi anormal
ca oamenii sa nu se gindeasca la asta, sa nu-si
permita sa traiasca, asa cum fac, inconstient. Poate
este pentru ca toti, toti ceilalti, sunt convinsi intrun mod irational, neformulat, ca intr-o zi totul va
deveni clar. Poate ca va fi o dimineata de gratie
pentru umanitate. Poate ca va fi o dimineata de
gratie pentru mine. (Ermitul, 1973)

Continuare 1
Debuteaza in Bilete de papagal in 1928;
Publica Elegii pentru fiinte mici in 1931;
Publica volumul NU in 1934 care provoaca o
serie de scandaluri in lumea literara
romaneasca ca urmare a atacurilor impotriva
valorilor recunoscute ale culturii romane:
Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu,
Mircea Eliade.
Se stabileste la Paris in 1942;

Continuare 2
1945-49 traduce Urmuz (1883-1923) , scriitor
roman in cheie suprarealista.
1948 premiera piesei Cintareata cheala, apreciata
numai de un grup restrins de intelectuali. \1971
este primit in Academia Franceza;
Membru in jurii de film, teatru, joaca pentru
amuzament propriu roluri in piesele prietenilor;
Premiat si sarbatorit in lumea teatrului
international.

Piesele lui Ionescu 1

LA LEON (1951)/ Lectia prezinta imaginea
impozitia puterii tiranice; LES CHAISES/ Scaunele
(1952) creeaza ambiguitatea real imaginar;
VICTIMES DU DEVOIR / Victimele datoriei (1954)
este o parodie dupa o detective-story in care
personajele il cauta pe "Mallot cu un t." AMDE
(1954) portretizeaza un cuplu care imparte
apartamentul cu un cadavru care incepe sa creasca
incet. Brenger, un fel de fitecine, apare in TUEUR
SANS GAGS (1958). Pina in 1955 reputatia lui
Ionesco era deja stabilita in Franta. Treptat cucereste
scena mondiala a teatrului absurdului.

Piesele lui Ionescu 2

Intre piesele cele mai cunoscute, se numara LE ROI SE
MEURT (1963) si LES RHINOCROS (1959). Cand
Rhinoceros a fost produsa in Germania, a avut 50 de
chemari la rampa. A doua zi ziarele au scris Ionesco
ne-a aratat cum am devenit nazisti. La Moscova au vrut
sa rescriu o parte din piesa pentru a fi siguri ca piesa era
despre nazism si nu despre totalitarismul lor. La Buenos
Aires, guvernul militar a crezut ca este un atac asupra
politicii lui Peron. Chiar si in Anglia m-au acuzat ca
sunt un mic burghez." (din volumul Playwrights at
Work)

Personajele lui Ionescu

Sunt asemenea robotilor, adesea inrobite de puterea
dictatoriala a unui manipulator nevazut. De la
inceputurile carierei sale se remarca influenta
Suprarealismului si Dadaismului, in special a lui Antonin
Artaud, a Teatrului Cruzimii si a umorului negru a lui
Andr Breton, Robert Desnos, si Tristan Tzara. Kafka,
Dostoyevsky, si Beckett sunt scriitori de referinta pentru
Ionescu. Dramele sale trateaza suferinta, frica,
distrugerea, golul din conversatia politicoasa. Nu sunt
alternative; daca omul nu este tragic, atunci este ridicol
si acest lucru doare; este "comic" de fact, si dezvaluind
aceasta absurditate se poate atinge un fel de tragic. Cred
ca omul trebuie sa fie sau nefericit (metafizic nefericit)
sau prost. (Ionesco in the New York Times, Iunie, 1958)

Teatrul absurdului
Sintagma lui Martin Esslin desemnind operele
unor dramaturgi care scriu intre 1950-1960.
Termenul deriva din eseul lui Albert Camus Mitul
lui Sisif din 1942, in care umanitatea este vazuta
ca lipsita de sens si absurda. Piese absurde ale lui
Samuel Beckett, Arthur Adamov, Eugene Ionesco,
Jean Genet, Harold Pinter, toate au in comun
faptul ca omul locuieste intr-un univers care este
cu totul dizarmonic. Existenta omului in lume este
lipsita de sens, iar daca totusi se recunoaste un
sens acesta este indescifrabil. Originile teatrului
absurdului se afla in experimentele artistice ale
anilor 1920-30 si in fatalismul evenimentelor
istorice din timpul celui de-al doilea razboi
mondial.

Continuare 1
Absurdul este si reactie la disparitia
dimensiunii religioase din viata
contemporana; in vreme ce teatrul
absurdului este o incercare de a restaura
importanta mitului si ritualului pentru a-l
face pe om constient de realitatea ultima a
conditiei sale, pentru a-i insufla un sens, fie
el si cel al angoasei primordiale. Acest tip
de teatru a sperat sa socheze omul si sa-l
scoata din mecanismele existentei banale in
care se complacea, deschizandu-i calea unui
alt tip de experienta mistica.

Continuare 2
Unul din aspectele dramei absurde este neincrederea in limbaj ca
mijloc de comunicare. Limbajul este considerat
conventionalizat, stereotipizat. Cuvintele nu mai exprima
experienta umana, nu mai trec dincolo de suprafata lucrurilor.
Teatrul absurdului masacreaza cuvintele, deconspirand
insuficienta limbajului: clisee, sloganuri, jargon tehnic, toate
distorsioneaza, parodiaza, ridiculizeaza structurile fixate,
idiomurile. Conventionalizarea limbajului conduce la
distrugerea oricarei comunicari autentice si functioneaza ca o
bariera intre indivizi. Obiectele devin astfel mult mai importante
decat oamenii pentru ca ele transcend ceea ce se spune, rezista
comunicarii. Ceea ce este ascuns si implicit in cuvinte devine
sursa primara a absurdului. Se incearca o comunicare a totalitatii
indistincte a perceptiei care trebuie sa treaca dincolo de limbaj.
Drama absurda mineaza logica, si propune neasteptatul si logica
imposibilului.

ALBERT CAMUS, The Rebel

Absurdism, ca si indoiala metodica, a curatat
piatra pana a devenit curata. Ne lasa intr-o alee
oarba. Dar ca orice indoiala metodica, poate,
intorcandu-se asupra ei insesi, sa deschida un nou
camp de investigatie si, in procesul rationarii, sa
urmeze acelasi curs. Proclam ca eu cred in nimic si
ca totul este absurd, dar ca nu ma pot indoi de
validitatea problematicii mele si trebuie cel putin
sa cred in protestul meu.

MARTIN ESSLIN, Teatrul Absurdului

Teatrul absurdului poate fi vazut ca reflectare a ceea ce pare sa fie atitudinea

cea mai genuin reprezentativa a timpului nostru. Piatra de hotar a acestei
atitudini este sentimentul ca certitudinile si presupunerile de nezdruncinat a
epocilor dinainte au fost maturate, ca au fost testate si aflate deficiente, ca au
fst discreditate ca ieftine si cumva copilaresti. Ataca certitudinile politice sau
religioase comfortabile. Are ca scop sa socheze audienta si s-o scoata din
complacere, sa o aduca fata in fata cu faptele dure ale existentei asa cum o
vad acesti scriitori. Provocarea din spatele acestui mesaj este orice dar nu
unul de disparare. Este provocarea de a accepta conditia umana asa cum
este, in tot misterul si absurdul ei, sa o poarte cu demintate, noblete,
responsabilitate; mai ales pentru ca, finalmente omul este singur intr-o lume
fara sens. Adapostul solutiilor usoare, al iluziilor comfortabile, poate fi
dureros, dar lasa in urma un sentiment al libertatii si despovararii. De aceea,
teatrul absurdului nu provoaca lacrimi de disperare ci rasul eliberator.